Mâna stângă a întunericului

1 O festivitate în Erhenrang

Sursa: Arhivele Hain. Transcrierea mesajului ansiblu 01-01101-934-2- Gethen: Către Stabilul de pe Ollul. Sursa: Genly Ai, Prim Mobil pe Gethen/Iarnă, ciclul hainish 93, anul ecumenic 1490-1497.

RAPORTUL ACESTA va avea forma unei istorisiri, deoarece pe planeta mea natală am fost învăţat, încă din copilărie, că Adevărul este un produs al imaginaţiei. Un fapt incontestabil poate fi acceptat sau respins după felul în care este relatat, aidoma acelei neasemuite bijuterii organice din mările noastre, care străluceşte pe pieptul unei femei, dar, purtată de o alta, păleşte şi se preschimbă în colb. Faptele nu sunt mai solide, mai coerente şi mai reale decât perlele. Dar sunt la fel de sensibile.

Povestea nu este doar a mea şi n-o voi relata singur. De fapt, nici nu ştiu cui aparţine. Cititorul o să judece mai bine. Formează însă un întreg şi dacă, pe alocuri, faptele par să se modifice o dată cu naratorul, atunci puteţi alege ceea ce vă place mai mult. Cu toate acestea, nimic nu este fals şi totul alcătuieşte o singură istorie.

Ea începe în a 44-a diurnă a anului 1491. Pe planeta Iarnă, în statul Karhide, se numeşte Odharhahad Tuwa şi este a douăzeci şi doua zi din a treia lună de primăvară a Anului Unu. Aici este întotdeauna Anul Unu. Doar datarea anilor trecuţi şi a celor viitori se schimbă la fiecare început de an, după cum numeri înapoi sau înainte de la unitatea din prezent. Era deci primăvara Anului Unu în Erhenrang, capitala Karhidei, iar eu mă găseam în pericol de moarte şi n-o ştiam.

Participam la o paradă. Mergeam chiar înapoia gossiworilor şi în faţa regelui. Ploua.

Norii de ploaie acoperă turnurile întunecate şi potopul biciuie străzile abrupte. Prin oraşul de piatră neagră izbit de furtună şerpuieşte încet un firicel auriu. Primii vin negustorii, potentaţii şi meşteşugarii din Erhenrang, rând după rând, bogat înveşmântaţi, înaintând prin ploaie cu mulţumirea peştelui care înoată în mare. Chipurile lor sunt relaxate. Nu păşesc în cadenţă. Aceasta nu este o paradă militară.

Urmează apoi Lorzii, primarii şi reprezentanţii — câte unul, cinci, patruzeci şi cinci sau patru sute din fiecare Domeniu şi Co-Domeniu al karhidei o vastă şi strălucitoare procesiune care avansează în sunetele cornilor metalici, ale instrumentelor de percuţie din lemn şi os, sau în ritmurile seci ale melodioaselor flaute electrice. Lovite de ploaie, stindardele marilor Domenii se învălmăşesc într-o confuzie multicoloră cu flamurile galbene ce împodobesc traseul, iar melopeele fanfarelor îşi întrepătrund sonorităţile, răsunând între zidurile înalte din piatră ce mărginesc străzile.

După ei vine un grup de jongleri cu sfere lustruite din aur, pe care le aruncă sus, într-un zbor sclipitor, le prind şi le azvârl din nou, producând fântâni arteziene scânteietoare. Deodată, parcă prinzând cu adevărat lumina, sferele lucesc orbitor, ca sticla, soarele răzbate printre nori.

Îi urmează patruzeci de bărbaţi cu straie galbene, cântăreţii din gossiwor. Instrumentul, care se foloseşte numai în prezenţa regelui, emite un ţipăt prelung, tânguitor. Patruzeci de gossiwori îţi cutremură mintea, cutremură turlele Erhenrangului, cutremură ultimele picături de ploaie din norii mânaţi de vânt. Dacă aceasta este muzica regală, nu-i de mirare că toţi regii Karhidei sunt nebuni.

Înapoia lor, apare alaiul suveranului: gărzi, funcţionari şi demnitari ai oraşului şi ai Curţii, deputaţi, senatori, cancelari, ambasadori şi Lorzi ai Regatului, nu se ţine seama de rang, dar toţi păşesc demni şi impunători. În mijlocul lor merge regele Argaven al XV-lea, în tunică albă, cămaşă şi pantaloni scurţi, bufanţi, cu jambiere din piele de culoarea şofranului şi caschetă galbenă, cu cozoroc. Un inel de aur constituie singura lui podoabă şi însemnul rangului. După el, opt bărbaţi voinici poartă litiera regală.

Încrustată cu safire limonii, de sute de ani, nici un rege n-a mai suit în ea. Este o relicvă ceremonială din „Foarte-De-Demult". O însoţesc opt gărzi înarmate cu arme de foc, de asemenea vestigii ale unui trecut barbar, însă în perfectă stare de funcţionare, încărcate cu gloanţe din fier moale. Moartea umblă înapoia regelui. În spatele morţii vin studenţii Şcolilor de Meşteşugari, ai Colegiilor, ai Comercialelor şi Vetrelor regale, lungi şiruri de copii şi tineri înveşmântaţi în alb, roşu, auriu şi verde. Parada e încheiată de mai multe maşini negre, rulând lent şi silenţios.

Alaiul regelui, din care fac parte şi eu, se adună pe o platformă din buşteni proaspăt retezaţi, lângă arcul neterminat al Porţii Râului. Ceremonia este pricinuită tocmai de terminarea arcului şi de inaugurarea noului drum şi a portului fluvial din Erhenrang, un vast proiect edilitar ce a durat cinci ani şi care va slăvi domnia lui Argaven al XV-lea în cronicile Karhidei. Stăm destul de înghesuiţi pe platformă, în straiele noastre voluminoase, acum jilave. Ploaia a încetat şi străluceşte soarele, splendidul, sclipitorul, trădătorul soare al Iernii. Mă adresez persoanei din stânga mea:

— E cald. E aproape zăpuşeală.

— Aşa-i, îmi răspunde un karhidean voinic, smead, cu părul des şi lins, purtând o tunică grea din piele verde, încrustată cu aur, o cămaşă albă, groasă, pantaloni bufanţi, iar la gât un lanţ din zale masive de argint, lat de o palmă.

Aşa cum stăm, înghesuiţi pe platformă, feţele orăşenilor ne înconjură precum nenumăratele pietricele cafenii, rotunde, sclipind ca mica din miile de ochi atenţi.

Regele urcă o pasarelă din buşteni negeluiţi, care duce până în vârful arcului ce se înaltă mult deasupra mulţimii, a cheiului şi râului. În acest timp, mulţimea se foieşte şi răsună un murmur unanim: „Argaven!" Suveranul nu răspunde. Nimeni nu se aşteaptă s-o facă. Gossiworii emit o rafală asurzitoare, discordantă, şi amuţesc. Tăcere. Soarele străluceşte deasupra oraşului, a râului, a mulţimii şi a regelui. Dedesubt, pietrarii instalaseră deja un scripete electric şi, pe măsură ce Argaven urcă, cheia de boltă a arcului, un bloc de aproape o tonă, trece pe lângă el într-o benă, este ridicat, potrivit şi aşezat aproape fără zgomot în interstiţiul dintre piloni, transformându-i într-un tot, o arcadă. Sus pe schelă, un zidar cu mistrie şi cancioc îl aşteaptă pe rege. Toţi ceilalţi muncitori coboară pe scări de frânghie aidoma unor furnici. Regele şi zidarul îngenunchează sus, între râu şi soare, pe podişca micuţă. Luând mistria, Argaven începe să cimenteze lungile îmbinări ale cheii de boltă. Nu pune doar primul strat, lăsându-l pe pietrar se termine, ci lucrează metodic. Foloseşte un mortar trandafiriu, diferit de celălalt. După cinci sau zece minute, îl întreb pe tovarăşul din stânga:

— Întotdeauna cheia de boltă se fixează cu ciment roşu?

Aceeaşi culoare este vizibilă în fiecare arc al Podului Vechi, care se avântă elegant în amonte.

Ştergându-şi sudoarea de pe fruntea întunecată, bărbatul — bărbat trebuie să-i spun, deoarece l-am numit el — îmi răspunde:

— Foarte-De-Demult, cheile de boltă erau îmbinate cu un ciment preparat din făină de oase amestecată cu sânge. Oase omeneşti, sânge omenesc… Fără legătura sângelui, bolta s-ar prăbuşi, înţelegi? În ziua de azi, folosim sânge de animale.

Vorbeşte adesea aşa, deschis, totuşi precaut, ironic, parcă mereu conştient că eu văd şi judec ca un străin: o trăsătură rară la un popor atât de izolat şi la un rang aşa important. El este unul dintre cei mai puternici bărbaţi ai Regatului. Nu ştiu exact care ar putea fi echivalentul istoric al poziţiei sale, vizir, prim-ministru sau cancelar. Termenul karhidish care o denumeşte înseamnă Urechea Regelui. Este Lordul unui Domeniu şi Lord Al Regatului, unul dintre cei care împing istoria înainte. Se numeşte Therem Harth rem ir Estraven.

Regele pare să fi terminat munca şi mă bucur, trecând pe sub arc, pe păienjenişul de schele, continuă însă de cealaltă parte a cheii de boltă. În Karhide, graba este inutilă. Oamenii de aici nu sunt flegmatici, ci, mai degrabă, încăpăţânaţi. Un lucru început trebuie dus la bun sfârşit. Mulţimea de pe digul Sess e mulţumită să-şi privească suveranul lucrând, dar eu am transpirat şi mă plictisesc. Niciodată nu mi-a fost atât de cald pe Iarnă şi nici nu-mi va mai fi vreodată, totuşi, nu sesizez unicitatea evenimentului. Sunt îmbrăcat pentru o eră glaciară: mai multe rânduri de haine, ţesături din fibre vegetale, din fibre artificiale, blănuri şi piele — o armură masivă împotriva frigului, în interiorul căreia mă veştejesc precum frunza unei legume. Ca să-mi alung plictiseala, îi cercetez pe ceilalţi participanţi la paradă, înghesuiţi în jurul platformei, cu drapelele Domeniilor şi Clanurilor atârnând nemişcate şi strălucitoare în lumina soarelui, şi, într-o doară, îl întreb pe Estraven despre diverse însemne. El le cunoaşte pe toate, deşi sunt sute, unele din Domenii îndepărtate, Vetre şi grupări de triburi din Pering Storm sau din Ţinutul Kerm.

— Eu însumi sunt din Kerm, îmi spune când îi admir ştiinţa. Oricum, este de datoria mea să cunosc Domeniile. Ele formează statul Karhide. A guverna ţara asta înseamnă a-i guverna pe Lorzii ei. Ceea ce nu s-a reuşit niciodată. Cunoşti proverbul: „Karhide nu-i o naţiune, ci o ceartă în familie"?

Nu-l cunosc şi bănuiesc că l-a inventat Estraven. Poartă pecetea lui.

În aceeaşi clipă, un alt membru al Kyorremyei — parlamentul condus de Estraven — îşi croieşte drum până la el şi începe să-i vorbească. Este vărul regelui, Pemmer Harge rem ir Tibe. Vorbeşte încet, cu o atitudine adesea insolentă, şi zâmbeşte des. Acoperit de şiroaie de apă, aidoma gheţii sub soare, Estraven rămâne nemişcat şi indiferent ca gheaţa, răspunzând şoaptelor lui Tibe cu glas tare, pe un ton a cărui politeţe indiferentă îl pune pe celălalt într-o postură oarecum ridicolă. Îl ascult, continuând să privesc truda regelui. Nu înţeleg nimic, dar simt animozitatea dintre Tibe şi Estraven. În orice caz, nu se referă la persoana mea. Pe mine mă interesează doar comportarea acestor indivizi care conduc o naţiune — în sensul vechi al cuvântului — care guvernează destinele a douăzeci de milioane de fiinţe. În evoluţia Ecumenului, puterea a devenit ceva atât de subtil şi complex, încât doar o minte pătrunzătoare o poate vedea la lucru: aici este încă primitivă, vizibilă. La Estraven, de pildă, se simte ca o amplificare a personalităţii sale. El nu poate face un gest lipsit de sens, nu poate rosti o vorbă care să nu fie interpretată. Ştie lucrul acesta şi ştiinţa îi conferă mai multă materialitate decât altora: o substanţialitate, o grandoare umană. Nimic nu izbândeşte mai bine ca succesul. Nu mă încred în Estraven, ale cărui motivaţii îmi rămân pe veci obscure. Nu-l plac, totuşi în prezenţa autorităţii lui simt şi reacţionez ca înaintea căldurii soarelui.

Chiar în vreme ce gândesc aşa, soarele păleşte între norii ce se strâng din nou şi, în scurt timp, o rafală de ploaie biciuie răzleaţă din amonte, risipind mulţimea de pe dig şi înnegurând cerul. Când regele coboară pasarela, lumina răzbate pentru ultima oară, iar silueta lui albă şi arcul uriaş se decupează o clipă, distincte şi magnifice, pe fundalul orizontului întunecat de furtună. Norii se contopesc. Un vânt rece mătură strada Port-Palace, râul devine cenuşiu, copacii de pe dig se încovoaie…

Parada s-a terminat. Peste o jumătate de oră ningea.

În vreme ce maşina regelui porni pe strada Port-Palace, iar mulţimea începu să se mişte aidoma nisipului rostogolit de maree, Estraven se răsuci spre mine şi rosti:

— Îmi faci cinstea de-a cina cu mine în seara asta, domnule Ai?

Am acceptat, mai degrabă surprins decât încântat. În ultimele şapte-opt luni, Estraven făcuse multe pentru mine, dar nu mă aşteptasem şi nici nu dorisem o favoare de genul acestei invitaţii. Harge rem ir Tibe rămăsese lângă noi şi am avut impresia că se intenţionase ca el să audă totul. Deranjat de atmosfera aceea de intrigă femeiască, am coborât de pe platformă şi m-am pierdut în gloată, gârbovindu-mă puţin ca s-o pot face. Nu sunt mult mai înalt decât majoritatea gethenienilor, dar în mijlocul mulţimii diferenţa e vizibilă. „El e, uite-l, el e Trimisul!" Bineînţeles, asta făcea parte din misiunea mea, dar cu timpul situaţia devenea penibilă. Tânjeam tot mai des după anonimat. Doream să fiu asemenea celor din jur.

Am pornit pe strada Berăriilor şi, la a doua stradă pe dreapta, am cotit spre locuinţa mea. Pe neaşteptate, aici, unde mulţimea se rărise, am remarcat că Tibe mergea alături de mine.

— O paradă desăvârşită, rosti vărul regelui, zâmbindu-mi. Dinţii lui lungi, curaţi şi gălbui apărură şi dispărură într-o faţă spelbă, acoperită complet cu riduri fine, deşi nu era bătrân.

— Un semn bun pentru succesul noului port, am răspuns.

— Da, chiar aşa.

Îsi arătă iarăşi dinţii.

— Ceremonia cheii de boltă,mi se pare impresionantă…

— E-adevărat. Ceremonia se transmite din Foarte-De-Demult. Fără îndoială însă că Lordul Estraven ţi-a explicat totul.

— Lordul Estraven este extrem de amabil.

Mă străduiam să vorbesc sec, cu toate că orice îi spuneam lui Tibe părea să aibă două înţelesuri.

— Da, chiar aşa, extrem de amabil. Se ştie că Lordul Estraven e vestit pentru bunăvoinţa lui faţă de străini.

Surâse iarăşi, şi fiecare dinte păru să aibă unul, două, mai multe, treizeci şi două de înţelesuri diferite.

— Puţini străini sunt la fel de străini ca mine, Lord Tibe. Nu pot decât să le fiu recunoscător celor binevoitori.

— Da, da, chiar aşa! Iar recunoştinţa este un sentiment nobil şi rar, mult-slăvit de poeţi. Foarte rar aici, în Erhenrang, fiind un lux pe care nu ţi-l poţi permite. Trăim vremuri grele, lipsite de recunoştinţă. Lucrurile nu mai sunt ca pe vremea bunicilor, aşa-i?

— Nu mă pot pronunţa, însă am auzit aceeaşi plângere şi pe alte planete.

Tibe mă privi câteva clipe, parcă diagnosticându-mi nebunia. Apoi îşi dezveli dinţii lungi şi galbeni.

— Ah, da! Da, chiar aşa! Uit mereu că vii de pe altă planetă. Cu siguranţă că nu-i o problemă pe care s-o poţi uita vreodată. Deşi, dacă ai putea s-o uiţi, viaţa în Erhenrang ar fi mult mai sănătoasă, mai simplă şi mai sigură, nu crezi? Da, da, chiar aşa! Uite şi maşina mea, am lăsat-o aici, departe de aglomeraţie. Mi-ar face plăcere să te duc în insula dumitale, dar trebuie să renunţ la acest privilegiu, întrucât sunt invitat la Palat, şi rudele sărace trebuie să fie punctuale, cum spune proverbul, nu? Da, da, chiar aşa!

Cu aceste cuvinte, urcă în micul. lui automobil electric, rânjindu-mi peste umăr, cu ochii afundaţi în reţeaua de riduri.

M-am îndreptat pe jos spre insula₁ mea. Grădina din faţă era vizibilă acum, când ultima ninsoare se topise şi uşile-iernii, aflate la trei metri deasupra solului, erau sigilate pentru câteva luni, până la revenirea toamnei şi a zăpezilor abundente.

După un colţ al clădirii, în noroi şi zloată, printre mlădiţele primăvăratice ale grădinii, stăteau de vorbă doi tineri, ţinându-se strâns de mână. Se aflau în prima fază de kemmer. Fulgi mari şi moi dansau în jurul lor, aşa cum stăteau desculţi, în noroiul îngheţat, strângându-şi mâinile, devorându-se din priviri. Era primăvară pe Iarnă.

Am prânzit în insula mea şi când gongurile turnului Remny au bătut ora patru, eram la Palat, gata de cină. Karhidenii au patru mese principale: micul dejun, dejunul, prânzul şi cina, între care există o mulţime de gustări ocazionale. Pe Iarnă nu exista mamifere mari care să fie crescute pentru carne, lapte, unt sau brânză. Singurele alimente cu conţinut ridicat de proteine şi carbohidraţi sunt diferitele sortimente de ouă, peşte mic şi cerealele hainish. O dietă sărăcăcioasă pentru un climat aspru, şi de aceea trebuie să te alimentezi des. Mie cel puţin mi se părea că mănânc aproape încontinuu. Abia mai târziu, în acelaşi an, aveam să descopăr că gethenienii perfecţionaseră nu numai tehnica hrănirii permanente, ci şi suportarea îndelungată a foametei.

Continua să ningă, o ninsoare uşoară de primăvară, mult mai plăcută decât ploaia neîncetată a Dezgheţului abia terminat. Am mers prin Palatul înconjurat de perdeaua albă şi tăcută a fulgilor, rătăcindu-mă o singură dată. Palatul din Erhenrang e o citadelă interioară — un amalgam de clădiri, turle, grădini, curţi, ganguri, pasaje acoperite, coridoare fără platforme, tufişuri şi temniţe — produsul nenumăratelor secole de paranoia. Deasupra tuturora se înalţă zidurile sumbre, stacojii şi baroce ale Casei Regal 2, care, deşi permanent populată, nu este locuită decât de rege. Toţi ceilalţi — slugi, curteni, Lorzi, miniştri, parlamentari sau gărzi — dorm în alte clădiri ale Palatului. Drept semn al deosebitei preţuiri regale, Estraven locuia în pavilionul Colţului Roşu, construit cu patru sute patruzeci de ani în urmă pentru Harmes, iubitul lui Emran al III-lea, a cărui frumuseţe este încă slăvită, care a fost răpit, mutilat şi torturat de către asasini plătiţi de Facţiunea Interioară. Emran al III-lea a murit după patruzeci de ani, răzbunându-se permanent pe sărmana lui ţară, ce l-a poreclit Nefericitul. Tragedia este atât de veche încât, chiar dacă oroarea ei s-a şters, umbrele şi zidurile clădirii par să răspândească o atmosferă de trădare şi melancolie. Grădina era mică şi împrejmuită. Arbori serem se plecau deasupra unui iaz stâncos. În lumina slabă ce răzbătea dinspre ferestre, vedeam fulgii şi sporii albi, aţoşi ai copacilor coborând laolaltă, lent, pe apa neagră. Estraven mă aştepta, cu capul descoperit şi fără haină, în ger, privind în noapte căderea aceea tainică şi continuă de zăpadă şi seminţe. Mă salută cu glas scăzut şi mă conduse înăuntru! Nu avea alţi musafiri.

Amănuntul acesta m-a surprins, dar ne-am aşezat imediat să cinăm, iar afacerile nu se discută la masă. În plus, eram de-a dreptul fascinat de delicioasele feluri servite, chiar şi de nelipsitele mere-de-pâine, gătite de un bucătar a cărui artă am lăudat-o din toată inima. După cină, am trecut lângă foc, să bem o bere fierbinte. Pe o planetă pe care unul dintre tacâmurile obişnuite este un mic instrument cu ajutorul căruia se sparge gheaţa formată pe suprafaţa băuturilor, berea fierbinte reprezintă un lux demn de apreciat.

La masă, Estraven flecărise prietenos. Acum stătea vizavi de mine, de cealaltă parte a şemineului, şi tăcea. Deşi trăiam de aproape doi ani pe Iarnă, încă nu izbutisem să-i văd pe locuitorii planetei prin propriii lor ochi. Încercasem, dar, cu toate strădaniile mele, îmi dădeam seama că-i percepeam pe gethenieni mai întâi ca bărbaţi, apoi ca femei, limitându-i la acele categorii atât de lipsite de importantă pentru natura lor, dar atât de esenţiale pentru a mea. Astfel, sorbindu-mi berea acidulată şi aburindă, mă gândeam că în timpul mesei comportamentul lui Estraven fusese feminin: fermecător şi plin de tact, totuşi lipsit de substanţă, amăgitor şi iscusit. Oare tocmai această feminitate suplă şi catifelată nu-mi plăcea la el, făcându-mă să nu-i acord încredere? Era imposibil s-o consider femeie pe fiinţa aceasta smeadă, ironică şi cu o puternică personalitate, aflată lângă mine, în penumbra luminată de văpăile focului. Cu toate astea, de câte ori mă gândeam la Estraven ca la un bărbat, aveam impresia unui fals, a unei imposturi. Vina îi aparţinea lui sau ţinea de prejudecăţile mele? Glasul îi era blând şi oarecum sonor, însă nu profund. Nu putea fi considerat glas de bărbat, dar nici de femeie…

— Iartă-mă, spunea el, că a trebuit să amân atât de mult plăcerea de-a te primi în casa mea. Mă bucur cel puţin că între noi nu mai există problema protejării.

Surprins, am tăcut o vreme. Într-adevăr, până acum el fusese protectorul meu neoficial. Voise oare să spună că audienţa pe care mi-o aranjase mâine la rege mă aducea pe acelaşi plan cu el?

— Nu cred că înţeleg, i-am răspuns.

Tăcu şi el, evident uimit.

— Păi, zise în cele din urmă, venind aici… e clar că nu mai acţionez în numele dumitale pe lângă rege.

Vorbea parcă stânjenit de mine, nu de el. În mod clar, invitaţia lui şi acordul meu aveau o semnificaţie care-mi scăpase. Însă gafa mea ţinea de maniere, pe când a lui de moralitate. La început m-am gândit că avusesem dreptate să nu mă mai încred în Estraven. Nu era doar iscusit şi puternic, ci şi lipsit de onestitate. În tot timpul petrecut în Erhenrang mă ascultase, răspunsese întrebărilor mele, trimisese medici şi ingineri să cerceteze cât de străine erau trupul meu şi nava mea, mă prezentase unor persoane pe care trebuia să le cunosc şi, treptat, mă ridicase din poziţia avută în primul an — aceea de monstru straniu — la recunoaşterea actuală, de Trimis misterios, care urma să fie primit de rege. Acum, după ce mă adusese la înălţimea aceea primejdioasă, în mod brusc şi distant anunţa că-şi retrage sprijinul.

— M-ai lăsat să mă bizui pe dumneata…

— N-am făcut bine.

— Vrei să spui că după ce ai obţinut audienţa, nu vei interveni pe lângă rege în favoarea misiunii mele, aşa cum ai… Am avut prezenţa de spirit să mă opresc înainte de „promis".

— Nu pot.

Eram foarte furios, dar nu vedeam la el nici iritare, nici părere de rău.

— Poţi să-mi spui motivul?

— Da, încuviinţă după câteva clipe, apoi tăcu iarăşi.

În momentele acelea, am început să mă gândesc că un străin neputincios şi neprotejat n-ar trebui să solicite explicaţii de la primul ministru al unui regat, mai ales atunci când nu înţelege, şi probabil că nu va înţelege niciodată, bazele puterii şi acţiunile guvernului din regatul respectiv. Fără îndoială, era vorba de o chestiune de shifgrethor — prestigiu, reputaţie, poziţie, orgoliu — principiu intraductibil şi atotputernic al autorităţii sociale în Karhide şi în toate civilizaţiile getheniene. Iar în acest caz, eu nu puteam înţelege.

— Ai auzit ce mi-a spus regele astăzi, la ceremonie?

— Nu.

Estraven se aplecă prin faţa căminului, ridică recipientul cu bere dinăuntru şi-mi umplu halba. Nu mai spuse nimic, aşa încât am continuat:

— Nu l-am auzit pe rege să-ţi vorbească.

— Nici eu, îmi răspunse.

Am priceput că scăpasem un alt semnal. Blestemându-i ocolişurile femeieşti, am rostit:

— Lord Estraven, încerci să-mi spui că nu mai eşti în graţia regelui?

Bănuiesc că s-a înfuriat, dar nu s-a trădat cu nimic, zicând doar:

— Nu încerc să-ţi spun nimic, domnule Ai.

— La naiba, aş fi preferat s-o faci!

Mă privi ciudat.

— Ei bine, atunci, să zicem aşa… Există la Curte unele persoane care, după expresia dumitale, sunt în graţia regelui, dar nu-ţi agreează prezenţa sau misiunea de-aici.

„Iar tu te grăbeşti să te dai de partea lor, vânzându-mă ca să-ţi salvezi pielea", am gândit, însă era inutil s-o spun. Estraven era un politician, iar eu greşisem încrezându-mă în el. Chiar şi într-o societate bisexuală, politicianul este rareori un om integru. Invitaţia la cină dovedea că se gândise că aveam să-i accept trădarea tot atât de uşor pe cât o comisese el. În mod limpede, salvarea aparenţelor era cu mult mai importantă decât cinstea. De aceea m-am străduit să replic:

— Îmi pare rău că bunăvoinţa faţă de mine ţi-a pricinuit neplăceri.

Pusesem paie pe foc. M-am bucurat de un sentiment trecător de superioritate morală, însă nu pentru mult timp. El era prea imprevizibil.

Se lăsă pe spate, aşa încât lumina roşiatică a flăcărilor îi atingea genunchii, mâinile delicate şi mici, dar puternice, şi halba din argint, însă chipul îi rămase în umbră: o faţă smeadă, întotdeauna adumbrită de părul des şi lung, de sprâncenele groase, de gene şi de inexpresivitatea posacă. Poate cineva să descifreze chipul unei pisici, al unei foci, al unei vidre? Mi se părea că unii gethenieni aduceau cu asemenea animale, cu ochi adânci, strălucitori, ce nu-şi schimbă expresia când le vorbeşti.

— Neplăcerile mi le-am pricinuit singur, îmi răspunse, printr-o acţiune ce n-are nici o legătură cu dumneata, domnule Ai. Ştii că între Karhide şi Orgoreyn există un conflict cauzat de o porţiune dintre hotarul nostru şi Cataracta Nordică, lângă Sassinoth. Bunicul lui Argaven a revendicat Valea Sinoth pentru Karhide, dar Comensualii n-au recunoscut niciodată pretenţia respectivă. Pentru un strat gros de zăpadă ajunge, un singur nor. Ajutasem câţiva fermieri karhidish din vale să se mute înapoi în est, dincolo de vechiul hotar, gândindu-mă că acest conflict s-ar putea stinge de la sine dacă valea era pur şi simplu lăsată la orgota — care trăiesc acolo de câteva milenii. Cu câţiva ani în urmă, am făcut parte din Administraţia Cataractei Nordice şi i-am cunoscut pe fermierii aceia. Îmi repugnă ca ei să fie ucişi în urma unei invazii sau să fie trimişi la Fermele de Voluntari din Orgoreyn. De ce să nu elimin însuşi subiectul disputei…? Ideea aceasta nu este însă patriotică. Dimpotrivă, este o trădare şi pune la îndoială însuşi shifgrethorul regelui.

Ironiile lui şi aceste referiri la o dispută cu Orgoreynul pe teme de frontieră nu mă interesau. Am revenit la chestiunea care ne privea pe noi doi. Indiferent dacă mă încredeam sau nu în el, îmi putea fi încă util.

— Scuză-mă, i-am spus, dar sunt dezolat că problema câtorva fermieri poate periclita şansele misiunii mele pe lângă rege. Miza e mult mai importantă decât câţiva kilometri de frontieră.

— Da. Mult mai importantă. Dar poate că Ecumenul, care se întinde pe o sută de ani-lumină, va fi răbdător cu noi încă o vreme.

— Stabilii Ecumenului sunt oameni foarte răbdători. Ei vor aştepta o sută, chiar cinci sute de ani, pentru ca ţările de pe Grethen să delibereze şi să analizeze dacă se vor alătura sau nu restului omenirii. Eu vorbesc motivat de o speranţă personală. Şi de o dezamăgire personală. Mărturisesc, crezusem că, beneficiind de ajutorul dumitale…

— Şi eu crezusem. Oricum, gheţarii nu s-au format peste noapte…

Proverbul îi venise automat pe buze, dar mintea îi era în altă parte. Căzu pe gânduri. Mi l-am închipuit deplasându-mă de colo-colo, cu ceilalţi pioni, în jocul puterii sale.

— Ai venit în ţara mea, rosti în cele din urmă, într-un moment aparte. Lucrurile se schimbă. Pornim pe un drum nou. Deşi se pare că, mai degrabă, vom continua pe calea pe care am apucat-o. Sperasem că prezenţa şi misiunea dumitale ne-ar putea oferi o cu totul altă opţiune. Dar la momentul potrivit… şi în locul potrivit. Totul este extraordinar de riscant, domnule Ai.

Nemulţumit de generalităţile lui, am spus:

— Insinuezi că nu e momentul potrivit. Mă sfătuieşti să anulez audienţa?

Gafa mea suna şi mai rău în karhidish, dar Estraven nu reacţionă în nici un fel.

— Mă tem că numai regele are acest privilegiu, răspunse el încet.

— Oh, Doamne, da. N-am vrut să spun asta!

Mi-am lăsat fruntea în palme pentru un moment. Crescut în societatea deschisă, neconformistă a Terrei, n-aveam să-mi însuşesc niciodată protocolul şi impasibilitatea atât de apreciate de karhideni. Ştiam ce sunt regii, istoria Terrei e plină de ei, dar nu aveam o intuiţie, bazată pe experienţă, a privilegiului… n-aveam tact. Mi-am ridicat halba şi am sorbit o înghiţitură prelungă şi fierbinte.

— Ei bine, îi voi spune regelui mai puţine decât aş fi intenţionat s-o fac dacă puteam conta pe dumneata.

— Foarte bine.

— De ce? am întrebat.

— Domnule Ai, dumneata nu eşti nebun. Eu nu sunt nebun. Dar nici unul dintre noi nu este rege, înţelegi…? Bănuiesc că intenţionai să-i spui lui Argaven, în mod raţional, că misiunea dumitale aici este de-a încerca să înfăptuieşti o alianţă între Gethen şi Ecumen. Şi, tot în mod raţional, el cunoaşte deja acest lucru, pentru că, după cum ştii, l-am informat eu. Am susţinut cazul dumitale şi am încercat să-i trezesc interesul. N-am procedat bine, şi nici momentul n-a fost prielnic. Fiind prea interesat eu însumi, am uitat că el e rege şi nu vede lucrurile în mod raţional, ci ca un rege. Tot ceea ce i-am spus nu înseamnă pentru el nimic altceva decât că puterea îi este ameninţată, că regatul său nu-i decât un simplu fir de praf în spaţiu, iar calitatea lui de suveran nu reprezintă mare lucru pentru aceia care conduc o sută de planete.

— Nu, Ecumenul nu conduce, ci coordonează. Puterea lui este puterea membrilor săi — state şi planete. În urma alianţei cu Ecumenul, Karhide va fi infinit mai puţin ameninţată şi mult mai importantă decât a fost vreodată.

O vreme, Estraven nu răspunse. Rămăsese privind focul, ale cărui flăcări pâlpâiau, reflectate de halba lui şi de lanţul lat de argint strălucitor, purtat pe umeri ca însemn al funcţiei. În jurul nostru, clădirea cea veche era tăcută. Cina fusese adusă de un servitor, însă karhidenii, care nu au vasali sau servi, angajează servicii, nu persoane, şi de acum servitorii plecaseră la casele lor. O personalitate ca Estraven trebuia să aibă gărzi personale, deoarece asasinatele reprezintă o practică uzuală în Karhide, dar, nu văzusem şi nici nu auzisem garda. Rămăseserăm doar noi doi.

Rămăsesem cu un străin între zidurile unui palat întunecat, într-un oraş ciudat — schimbat datorită omătului — în inima erei glaciare a unei planete străine.

Brusc, tot ceea ce spusesem în seara asta şi de când venisem pe Iarnă mi se păru totodată prostesc şi incredibil. Cum mă putusem aştepta ca acest om, sau oricare altul, să creadă istoriile mele despre alte planete şi alte ţări, despre un nebulos guvern aflat undeva, hăt în spaţiu? Era o absurditate. Apărusem în Karhide într-o navă stranie şi, în anumite privinţe, mă deosebeam fizic de gethenieni. Aspectele acestea trebuiau explicate. Însă propriile mele explicaţii erau absurde. În momentul acela, nici eu nu eram convins de adevărul lor.

— Eu îţi dau crezare, rosti străinul care rămăsese singur cu mine, şi atât de puternic fusese sentimentul meu de autoînstrăinare încât am ridicat privirea surprins. Mă tem că şi Argaven o face… Dar el nu e sigur de dumneata. Pe de o parte, pentru că nu mai are încredere în mine. Am comis unele greşeli, am fost neglijent… Pe de altă parte, deoarece te-am pus în pericol, nu-ţi mai pot cere să te bizui pe mine. Am uitat că este un rege, am uitat că el se consideră totuna cu ţara, am uitat ce înseamnă patriotismul şi că regele este în mod necesar patriotul perfect. Aş dori să te întreb, domnule Ai, dacă ştii din proprie experienţă ce este patriotismul?

— Nu, am răspuns, zguduit de forţa cu care îşi întorsese asupra mea personalitatea lui puternică. Nu cred că ştiu. Probabil, prin patriotism înţelegi şi altceva decât dragostea pentru pământul natal, nu?

— Nu. Când spun patriotism, nu mă refer la dragoste, ci la frică. Frica de celălalt. Un sentiment ale cărui manifestări sunt politice, nu poetice: ură, rivalitate, agresiune. Frica aceea creşte în noi an de an. Ne-am urmat calea prea departe. Iar dumneata vii de pe o planetă de pe care naţiunile au dispărut cu veacuri în urmă şi de-abia înţelegi despre ce vorbesc. Ne arăţi noul drum…

Se întrerupse. După o vreme, continuă, regăsindu-şi controlul, distant şi politicos:

— Din cauza acestei frici, refuz să insist pe lângă rege cu problema dumitale. Nu mă tem însă pentru mine, domnule Ai. Nu mă comport patriotic. La urma urmei, există şi alte naţiuni pe Gethen.

Nu ştiam la ce făcea aluzie, deşi eram sigur că vorbele sale aveau cu totul alt înţeles. Dintre multele suflete ciudate şi enigmatice pe care le întâlnisem în oraşul acesta mohorât, al lui era cel mai ascuns. Nu intenţionam să mă pierd în meandrele acelea. Nu i-am răspuns. După o vreme, a continuat destul de precaut:

— Dacă te-am înţeles bine, Ecumenul vostru este devotat în esenţă interesului general al omenirii. Actualmente, orgota posedă o anumită experienţă în direcţia aceasta: subordonarea intereselor personale binelui general, în vreme ce Karhide nu are nimic. Iar Comensualii din Orgoreyn sunt în majoritate oameni cu capul pe umeri, chiar dacă lipsiţi de inteligenţă, pe când regele Karhidei nu este doar nebun, ci aproape idiot.

Se vedea clar că Estraven nu era deloc loial. Uşor dezgustat, am rostit:

— Dacă-i aşa, trebuie să fie destul de greu să-l slujeşti.

— Nu sunt sigur că l-am slujit pe rege vreodată, spuse primul ministru. Sau că am intenţionat s-o fac. Nu sunt sluga nimănui. Fiecare om trebuie să aibă propria-i umbră…

Gongurile din turnul Remny băteau ora şase, miezul nopţii, şi le-am folosit drept justificare ca să mă retrag. Pe când mă îmbrăcam în hol, Estraven spuse:

— Deocamdată am pierdut ocazia, fiindcă bănuiesc că vei pleca din Erhenrang (de ce bănuia aşa ceva?), dar sunt sigur că într-o zi voi putea continua cu întrebările. Aş dori să cunosc multe lucruri, în special despre graiul vostru mental. Abia ai început să încerci să mi-l explici.

Curiozitatea lui nu părea deloc prefăcută. Avea insolenţa celor puternici, iar promisiunile sale de-a mă ajuta puteau fi adevărate. Am spus da, desigur, oricând dorea, şi vizita a luat sfârşit. M-a condus prin grădină, unde neaua se aşternuse fină sub lumina lunii roşcat-întunecate. Temperatura era cu mult sub zero grade şi m-am înfiorat, iar el a constatat cu o surprindere politicoasă:

— Ţi-e frig?

Într-adevăr, pentru ei era o seară plăcută de primăvară.

Mă simţeam obosit şi deprimat. I-am răspuns:

— Mi-a fost frig de când am sosit pe planeta asta.

— Voi cum numiţi planeta?

— Gethen.

— Nu i-aţi pus şi un nume de-al vostru?

— Ba da, primii Investigatori i-au zis Iarnă.

Ne opriserăm la poarta grădinii. Afară, parcurile Palatului şi acoperişurile se ridicau într-un conglomerat întunecat şi înzăpezit, luminat ici-colo, la diferite nivele, de fantele aurii ale ferestrelor. Stând sub arcada îngustă, am înălţat privirea, întrebându-mă dacă şi cheia aceasta de boltă fusese zidită cu oase şi sânge. Estraven îşi luă rămas bun şi se întoarse. Niciodată nu exagera cu formulele protocolare. Am traversat piaţetele şi aleile tăcute ale Palatului cu cizmele scârţâind pe omătul subţire, luminat de lună, îndreptându-mă spre casă prin străzile mărginite de ziduri semeţe. Mă simţeam înfrigurat, neîncrezător, obsedat de perfidie, singurătate şi frică.