Domn al Luminii

ŞASE

Era dimineaţa devreme. Lângă eleşteul lotusului purpuriu, în Grădina Desfătărilor, la picioarele statuii zeiţei albastre cu veena, se afla Brahma.

Fata care-l găsi cea dintâi crezu că se odihnea, pentru că ochii îi erau încă deschişi. După un moment, totuşi, ea îşi dădu seama că nu respira; iar chipul lui, nespus de chinuit, nu-şi schimba deloc expresia.

Începu să tremure, aşteptând sfârşitul Universului. Zeul fiind mort, ea înţelegea că asta era normal să urmeze. După o vreme însă, ea se gândi că poate coeziunea internă a lucrurilor reuşea să mai ţină Universul adunat laolaltă pentru vreun ceas; şi aşa stând lucrurile, hotărî că era înţelept să aducă problema următoarei Yuga în atenţia cuiva mai în măsură să o abordeze.

Îi spuse Primei Concubine a lui Brahma, iar aceasta merse să vadă cu ochii ei, recunoscu faptul că Domnul său era într-adevăr mort, i se adresă statuii zeiţei albastre, care începu îndată să cânte la veena, şi apoi trimise vorbă lui Vishnu şi lui Shiva, să vină imediat la pavilion.

Ei veniră, aducându-l şi pe Domnul Ganesha.

Văzură trupul, căzură de acord în privinţa stării lui şi le închiseră pe cele două femei în încăperile lor, sub ameninţarea execuţiei.

Apoi ţinură sfat.

— Ne trebuie de urgenţă un alt creator, zise Vishnu. Lista este deschisă pentru propuneri.

— Eu îl propun pe Ganesha, zise Shiva.

— Refuz, spuse Ganesha.

— De ce?

— Nu-mi place să stau pe scenă. Eu mai degrabă rămân undeva în spatele ei.

— Atunci, hai să ne gândim repede la altcineva.

— Nu ar fi înţelept, întrebă Vishnu, să stabilim cauza acestei întâmplări înainte de a trece la numiri?

— Nu, zise Ganesha. Alegerea succesorului este prioritară. Chiar şi autopsia poate să aştepte. Cerurile nu trebuie să rămână niciodată fără un Brahma.

— Ce zici de unul dintre lokapalas?

— Poate.

— Yama?

— Nu. El e prea serios, prea conştiincios — un tehnician, nu un administrator. În plus, cred că mai este şi instabil psihic.

— Kubera?

— Prea deştept. Mi-e frică de Kubera.

— Indra?

— Prea căpos.

— Agni?

— Poate că da. Poate că nu.

— Poate Krishna?

— Prea frivol, niciodată serios.

— Pe cine propui?

— Care este cea mai mare problemă a noastră la ora actuală?

— Nu mi se pare că avem vreo problemă deosebită la ora

actuală, zise Vishnu.

— Atunci, poate că ar fi înţelept să ne punem una chiar acum, spuse Ganesha. Eu cred că cea mai mare problemă a noastră este acceleraţionismul. Sam s-a întors, agitând şi tulburând apele.

— Da, zise Shiva.

— Acceleraţionismul? De ce să dezgropăm morţii?

— Ei, dar nu e vorba de morţi. Nu jos, printre oameni. Şi ne va servi şi pentru a le abate atenţia de la succesiunea din sânul lui Trimurti şi pentru a restabili solidaritatea, măcar de suprafaţă, aici, în Oraş. Dacă, desigur, nu întreprinzi tu o campanie împotriva lui Nirriti şi a zombilor lui.

— Nu, mersi.

— Nu acum.

— Mmm… da, prin urmare acceleraţionismul este cea mai mare problemă a noastră în momentul de faţă.

— Perfect Acceleraţionismul este cea mai mare problemă a noastră.

— Cine îl urăşte mai mult decât toţi ceilalţi?

— Tu?

— Prostii! În afară de mine.

— Spune-ne, Ganesha.

— Kali.

— Mă îndoiesc.

— Eu nu. Fiare gemene, budismul şi acceleraţionismul trag la aceeaşi căruţă. Buddha a tratat-o cu dispreţ. Este femeie. Va continua campania.

— Lasă-mă cu fleacurile!

— E-n regulă — Kali.

— Şi Yama?

— Ce-i cu el? Lasă-l în seama mea.

— Cu dragă inimă.

— Şi eu la fel.

— Prea bine. Atunci, porniţi-o prin lume, în carul tunetului şi pe spinarea Păsării Garuda. Găsiţi-i pe Yama şi pe Kali. Aduceţi-i înapoi în Ceruri. Eu am să aştept să vă întoarceţi şi am să mă ocup de chestiunea morţii lui Brahma.

— Fie.

— De acord.

— Bună dimineaţa.

— Bunule negustor Vama, aşteaptă! Vreau să discut ceva cu tine.

— Bine, Kabada. Ce doreşti?

— Anevoie-mi aflu vorbele pe care vreau să ţi le spun. Dar ele sunt privitoare la o anume stare de lucruri care a stârnit mare îngrijorare printre feluriţii tăi vecini.

— Oh? Vorbeşte, dară.

— Cu privire la atmosferă…

— Atmosferă?

— Vânturile şi adierile, poate…

— Vânturile? Adierile?

— Şi ceea ce poartă ele.

— Ceea ce poartă? Adică?…

— Mirosuri, bunule Vama.

— Mirosuri? Ce mirosuri?

— Mirosuri de… Ei bine, mirosuri de… materii fecale.

— De?… Oh! Da. Destul de adevărat. S-ar putea să fie aşa

ceva. Uitasem, deprins cum sunt cu ele.

— Te-aş putea întreba cu privire la cauza lor?

— Sunt cauzate de produsul defecării, Kabada.

— Ştiu şi eu asta. Am vrut să te întreb cu privire la de ce sunt ele prezente, mai degrabă decât asupra sursei şi naturii lor.

— Sunt prezente din pricina găleţilor din încăperile mele din dos, care sunt pline cu asemenea… chestii.

— Ah?

— Da. Păstrez în acest chip produsele familiei mele. Fac asta de opt zile încoace.

— În ce scop, vrednice Vama?

— Nu ai auzit tu de acel lucru — minunat lucru — lucru în care aceste chestii sunt lepădate — în apă — şi apoi de un mâner tras, şi apoi, un clipocit puternic, iar chestiile astea sunt date afară, mult sub pământ?

— Am auzit vorbindu-se câte ceva despre un asemenea…

— Oh, i-adevărat, i-adevărat! Un asemenea lucru chiar există. A fost născocit de curând, de cineva al cărui nume n-am să-l rostesc, şi necesită ţevi mari şi un scaun fără fund, sau un colac, într-adevăr. Este cea mai minunată descoperire a vremii — şi o să am şi eu unul, peste câteva luni!

— Tu? Un asemenea lucru?

— Da. Va fi aşezat în cămăruţa pe care am ridicat-o în dosul casei. S-ar putea chiar să dau o masă în seara aceea şi să îngădui tuturor vecinilor să se folosească de el.

— Asta este într-adevăr minunat… Şi generos.

— Aşa cred.

— Dar… cu… mirosurile?…

— Sunt cauzate de chestiile din găleţi, pe care le păstrez până la instalarea acelui lucru.

— Pentru ce?

— O să am trecut în dosarul karmic că lucrul acesta a început să fie folosit acum opt zile, nu peste câteva luni. Va arăta progresul meu rapid în viaţă.

— Aha! Acum înţeleg înţelepciunea faptelor tale, Vama. Nu am vrut să apărem ca punându-ne în calea vreunui om ce caută mai binele pentru sine. Mă iartă, dacă am dat impresia asta.

— Iertat eşti.

— Vecinii te iubesc, cu mirosuri cu tot. Când ai să fii avansat într-o stare mai înaltă, aminteşte-ţi de asta.

— De bună seamă.

— Un asemenea progres este, probabil, costisitor.

— Destul.

— Vrednice Vama, ne vom desfăta cu atmosfera şi cu toate prevestirile ei înţepătoare.

— Asta îmi este abia a doua viaţă, bunule Kabada, dar deja simt cum se apleacă asupra mea ursita.

— Şi eu aşijderea. Vânturile Timpului se mişcă de colo-colo şi poartă peste omenire numeroase lucruri minunate. Zeii să te aibă în grijă!

— Asemeni. Dar nu uita binecuvântarea Iluminatului, pe care vărul meu de-al doilea l-a adăpostit în dumbrava sa vineţie.

— Cum aş putea? Mahasamatman a fost şi el tot zeu. Unii spun că Vishnu.

— Mint. El a fost Buddha.

— Adaugă, atunci, binecuvântarea lui.

— Prea bine. Ziua bună, Kabada.

— Ziua bună, vrednice Vama.

Yama şi Kali pătrunseră în Ceruri. Descinseră în Oraşul Celest pe spinarea păsării numită Garuda. Pătrunseră în Oraş, însoţiţi de Vishnu. Fără să piardă vremea cu altceva, merseră direct la Pavilionul lui Brahma. În Grădina Desfătărilor, se întâlniră cu Shiva şi cu Ganesha.

— Ascultaţi-mă, Moarte şi Distrugere, zise Ganesha, Brahma este mort şi numai noi cinci ştim de asta.

— Cum s-au petrecut lucrurile?

— Se pare că a fost otrăvit.

— S-a făcut vreo autopsie?

— Nu.

— Atunci, am să fac eu una.

— Bun. Dar acum alta este problema, şi mai importantă.

— Numeşte-o!

— Succesorul lui.

— Da. Cerurile nu pot rămâne fără un Brahma.

— Exact… Kali, ia spune-mi, ai vrea să fii Brahma, cel al şeii de aur si al pintenilor de argint?

— Nu ştiu…

— Atunci începe să te gândeşti la asta, şi încă repede. Eşti considerată cea mai bună alegere.

— Dar Domnul Agni?

— Nu e prea sus pe listă. El nu pare a fi atât de antiacceleraţionist precum madam Kali.

— Înţeleg.

— Aşadar, el este un zeu bun, dar nu unul mare.

— Da. Cine să-l fi ucis pe Brahma?

— N-am idee. Tu?

— Încă nu.

— Dar ai să-l afli, Doamne Yama?

— Negreşit, cu Aspectul asupră-mi.

— Poate că vreţi să vă sfătuiţi, voi doi.

— Vrem.

— Atunci, noi vă lăsăm. Într-o oră luăm cina în Pavilion, cu toţii.

— Da.

— Da.

— Pe curând…

— Pe curând.

— Pe curând.

— Doamnă?

— Da?

— O dată cu schimbarea trupurilor, divorţul este automat dacă nu se semnează un contract de continuare.

— Da.

— Brahma trebuie să fie bărbat.

— Da.

— Refuză!

— Doamne…

— Şovăieşti?

— Totul este atât de neaşteptat, Yama…

— Mai stai să te gândeşti?

— Trebuie.

— Kali, mă superi.

— Nu asta îmi este intenţia.

— Şi îţi poruncesc să refuzi oferta!

— Sunt zeiţă cu drepturi depline, şi totodată soţia ta, Doamne Yama.

— Asta ce înseamnă?

— Că îmi iau singură hotărârile.

— Dacă accepţi, Kali, atunci totul se sfârşeşte între noi.

— Aşa se pare.

— Ce este, pentru numele celor şapte Rishi, acceleraţionis-mul, dacă nu o furtună peste un muşuroi de furnici? De ce s-au pornit aşa, dintr-o dată, împotriva lui?

— Pesemne pentru că simt nevoia să fie împotriva a ceva.

— Şi tu de ce vrei să te pui în fruntea acestui lucru?

— Nu ştiu.

— Doar dacă nu cumva există un motiv anume pentru a fi antiacceleraţionistă, draga mea.

— Nu ştiu.

— Eu nu sunt decât un tânăr, ca zeu, dar am auzit că în zilele de la începutul lumii eroul cu care umblai tu — Kalkin — era unul şi acelaşi cu cel numit Sam. Dacă ai motive să-ţi urăşti vechiul Domn, iar Sam este într-adevăr acela, atunci aş putea înţelege de ce te-au înrolat împotriva lucrului pe care l-a pornit el. Poate fi adevărat?

— Poate.

— Atunci, dacă mă iubeşti — iar tu eşti cu adevărat Doamna mea — atunci lasă pe altcineva să fie Brahma.

— Yama…

— Vor vrea o hotărâre peste o oră.

— Iar eu o am.

— Care va fi aceea?

— Îmi pare rău, Yama…

Yama părăsi Grădina Desfătărilor înainte de ora cinei. Deşi părea a fi o încălcare nesănătoasă a etichetei, Yama, dintre toţi zeii, era considerat cel mai disciplinat, iar el era conştient de asta, ca şi de motivele ce stăteau în spatele acestei situaţii. Aşa că părăsi Grădina Desfătărilor şi se îndreptă spre locul unde se termină Cerurile. Rămase tot restul zilei şi noaptea care urmă la Capătul Lumii, fără a fi tulburat de vreun vizitator. Stătu în fiecare din cele cinci încăperi ale Pavilionului Liniştii. Gândurile aparţinându-i în exclusivitate, îi fură la rândul lor singuratice. Dimineaţa, se întoarse în Oraşul Celest.

Acolo, află de moartea lui Shiva.

Tridentul lui arsese încă o gaură în dom, dar capătul îi fusese tocit, probabil cu un instrument bont, încă nedescoperit.

Yama merse la prietenul lui, Kubera.

— Ganesha, Vishnu şi noul Brahma l-au abordat deja pe Agni, pentru a lua locul Distrugătorului, zise Kubera. Cred că va accepta.

— Excelent pentru Agni, spuse Yama. Cine l-a ucis pe Domn?

— M-am gândit mult la asta, zise Kubera, şi cred că în cazul lui Brahma trebuie să fi fost cineva cu care el era destul de familiar pentru a bea răcoritoare împreună, iar în cazul lui Shiva cineva destul de cunoscut pentru a-l lua prin surprindere. Mai mult de-atât, martorul nu ştie.

— Aceeaşi persoană?

— Pun banii jos.

— Ar putea fi careva din partida acceleraţioniştilor?

— Asta mi se pare greu de crezut. Cei care simpatizează cu acceleraţionismul nu sunt organizaţi în nici un fel. Acceleraţionismul a revenit prea de curând în Ceruri ca să fie aşa periculos. O conspiraţie, probabil. Deşi cel care a făcut-o e, mai degrabă, un singur individ, fără nici un susţinător.

— Ce alte motive ar mai putea exista?

— O răzbunare. Sau vreo zeitate minoră, care vrea să devină una importantă. De ce o făptură ucide pe alta?

— Te gândeşti la cineva anume?

— Cea mai mare problemă, Yama, va fi eliminarea suspecţilor, nu găsirea lor. In mâinile tale a fost încredinţată investigaţia?

— Nu mai sunt sigur. Cred că da. Oricum, o să aflu cine a făcut-o, indiferent ce poziţie are, şi o să-l ucid.

— De ce?

— Trebuie să fac ceva, am nevoie de cineva pe care…

— Să-l ucizi?

— Da.

— Îmi pare rău, prietene.

— Şi mie. Astea sunt privilegiul şi intenţia pe care le am, oricum.

— Aş vrea să nu fi vorbit deloc cu mine în legătură cu problema asta. E limpede că este cât se poate de confidenţial.

— N-am să spun nimănui, dacă nici tu nu spui.

— Te asigur că nu.

— Şi ştii că eu o să am grijă de urmele karmice, pentru psiho-probă.

— De asta am şi zis. Şi am mai vorbit şi despre Shiva… Las’ să rămână aşa!

— Bună ziua, prietene.

— Bună ziua, Yama.

Yama părăsi pavilionul lokapalasilor. După o vreme, zeiţa Ratri păşi înăuntru.

— Salutare, Kubera.

— Salutare, Ratri.

— De ce stai singur aici?

— Pentru că nu are cine să mă facă să nu mai fiu singur. De ce vii aici… singură?

— Pentru că nu aveam cu cine să stau de vorbă, până acum.

— Cauţi sfat sau conversaţie?

— Şi una şi alta.

— Ia loc.

— Mulţumesc. Mi-e frică.

— Nu-ţi e şi foame?

— Nu.

— Ia un fruct şi o cupă de soma.

— Bine.

— De ce anume ţi-e frică şi cum te pot eu ajuta?

— L-am văzut pe Domnul Yama plecând de aici…

— Da.

— Mi-am dat seama, când i-am privit faţa, că există un zeu al morţii şi că reprezintă o putere de care până şi zeii se pot teme…

— Yama este puternic şi îmi este prieten. Moartea este puternică şi nu este prietena nimănui. Cei doi coexistă, totuşi, şi este ciudat. Agni este şi el puternic, şi este Foc. El îmi este prieten. Krishna ar putea fi şi el puternic, dacă ar vrea. Dar nu vrea niciodată asta. Uzează trupurile cu o viteză fantastică. Bea soma şi se ocupă de muzică şi de femei. Urăşte trecutul şi viitorul. Îmi este prieten. Eu sunt ultimul dintre lokapalas şi nu sunt puternic. Orice trup îmi iau, se îngraşă rapid. Le sunt mai mult tată decât frate celor trei prieteni ai mei. Dintre ei, eu pot aprecia beţia şi muzica şi dragostea şi focul, pentru că sunt lucruri ale vieţii şi, astfel, îmi pot iubi prietenii ca oameni sau ca zei. Dar celălalt Yama mă înspăimântă şi pe mine, Ratri. Pentru că atunci când îşi asumă Aspectul, este un vid ce face această biată grăsime să tremure. Atunci nu mai este prietenul nimănui. Aşa că nu te simţi stânjenită că ţi-e frică de prietenul meu. Ştii că atunci când un zeu este tulburat, Aspectul lui se grăbeşte să-l mângâie, o, zeiţă a nopţii, exact ca în clipa de faţă, când se întunecă în acest chioşc, deşi ziua este departe de a se fi sfârşit. Ştiu că ai trecut pe lângă un Yama tulburat.

— S-a întors cam pe nepusă masă.

— Da.

— Pot întreba de ce?

— Mă tem că este o chestiune confidenţială.

— E în legătură cu Brahma?

— De ce întrebi?

— Cred că Brahma a murit. Mă tem că Yama a fost convocat pentru a-l găsi pe ucigaşul lui. Mă tem că va da de mine, deşi am invocat un secol de noapte asupra Cerurilor. Mă va găsi, iar eu nu pot înfrunta vidul.

— Ce ştii cu privire la această presupusă ucidere?

— Cred că sunt fie ultima care l-a văzut pe Brahma în viaţă, fie prima care l-a văzut mort, în funcţie de ce însemnau zvâcniturile lui.

— În ce împrejurări?

— Mă dusesem la pavilionul lui ieri dimineaţă, devreme, să intervin pe lângă el, poate îşi lăsa mânia deoparte, ca să îngăduie întoarcerea Doamnei Parvati. Mi s-a spus să-l caut în a sa Grădină a Desfătărilor, şi m-am dus acolo…

— Spus? Cine ţi-a spus?

— Una dintre femeile lui. Nu ştiu cum o cheamă.

— Spune mai departe. Ce s-a întâmplat după aceea?

— L-am găsit la picioarele statuii care cântă la veena. Zvâcnea. Nu se vedea nici o respiraţie. După care a încetat şi să mai zvâcnească, şi a rămas nemişcat. Nu i-am simţit nici bătăile ini-mii, nici pulsul. Aşa că mi-am adus înapoi o parte a nopţii, să mă învăluie în umbre şi am părăsit grădina.

— De ce nu ai chemat pe nimeni în ajutor? Putea să nu fi fost, totuşi, prea târziu.

— Pentru că vroiam să moară, bineînţeles. Îl uram pentru ce i-a făcut lui Sam, şi pentru alungarea lui Parvati şi a lui Varuna, şi pentru ce i-a făcut arhivarului, Tak, şi pentru…

— Destul. S-ar putea continua aşa toată ziua. Ai plecat direct din grădină, sau te-ai oprit mai întâi pe la pavilion?

— Am trecut pe la pavilion şi am zărit-o iar pe fata aceea. M-am făcut nevăzută pentru ea şi i-am spus că nu l-am putut găsi pe Brahma şi că am să mă întorc mai târziu… Este într-adevăr mort, nu-i aşa? Ce mă fac eu, acum?

— Mai ia un fruct şi nişte soma. Da, este mort.

— O să mă urmărească Yama?

— Bineînţeles. Are să-i urmărească pe toţi care au fost văzuţi prin apropierea acelui loc. A fost, fără îndoială, o otravă cu acţiune rapidă, iar tu ai fost acolo chiar în preajma momentului morţii. Aşa că e normal să te caute… Şi o să te supună la psiho-probă, alături de toţi ceilalţi. Asta va arăta că nu tu ai făcut-o. Prin urmare, îţi sugerez să stai liniştită şi să aştepţi să fii convocată la cercetări. Nu mai vorbi cu nimeni despre asta.

— Lui Yama ce să-i spun?

— Dacă dă de tine înainte să dau eu de el, spune-i totul, inclusiv faptul că ai vorbit cu mine. Asta pentru că eu nici măcar n-ar trebui să ştiu că aşa ceva s-a întâmplat. Întotdeauna moartea unuia dintre Trimurti este ţinută ascunsă cât de mult se poate, chiar cu preţul unor vieţi.

— Dar Domnii Karmei ţi-o citesc din memorie, când te prezinţi la judecată.

— Tocmai de-aia, n-au să ţi-o citească din memorie astăzi. Moartea lui Brahma va fi cunoscută de un grup cât mai mic cu putinţă. De vreme ce Yama s-ar putea să întreprindă cercetările oficiale şi tot el este cel care a proiectat psihoproba, nu cred ca vreunul dintre cei cu roată galbenă să fie băgat în afacere, ca să acţioneze maşinăriile. Totuşi, trebuie să-i spun acest lucru lui Yama — sau să i-l sugerez — imediat.

— Înainte de a pleca…

— Da?

— Ai spus că numai câţiva pot şti despre acest lucru, chiar dacă ar trebui să fie sacrificate vieţi. Asta înseamnă că eu…

— Nu. Tu vei trăi, pentru că am să te protejez eu.

— De ce o vei face?

— Pentru că-mi eşti prietenă.

Yama acţiona el însuşi maşina care făcea testul psiho. Verifică treizeci şi şapte de subiecţi, toţi cei care ar fi putut avea acces la Brahma, în grădina lui, îh timpul zilei de dinaintea deicidului. Dintre aceştia, unsprezece erau zei sau zeiţe, incluzându-i pe Ratri, Saras-vati, Vayu, Mara, Lakshmi, Murugan, Agni şi Krishna.

Dintre aceşti treizeci şi şapte de zei şi oameni, nici unul nu fu aflat vinovat.

Kubera artificierul stătea la dreapta lui Yama şi privea la benzile psiho.

— Ce facem acum, Yama?

— Nu ştiu.

— Te pomeneşti că ucigaşul a fost invizibil.

— Poate.

— Dar nu crezi?

— Nu cred.

— Şi dacă îi supunem probei pe toţi cei din Oraşul Celest?

— Sunt multe sosiri şi plecări în fiecare zi, prin multe intrări şi ieşiri.

— Te-ai gândit la posibilitatea de a fi fost un rakasha? Ei sunt iarăşi slobozi prin lume, după cum bine ştii — şi ne urăsc.

— Rakasha nu-şi otrăvesc victimele. De asemenea, nu cred să fi putut intra vreunul în grădină, din cauza esenţelor contra demonilor.

— Şi acum?

— Am să mă întorc în laborator, să mă gândesc.

— Te pot însoţi până la Vasta Sală a Morţii?

— Dacă vrei.

Kubera se întoarse împreună cu Yama; şi în vreme ce Yama se gândea, el parcurse indexul benzilor, pe care-l întocmise când făcea experimente cu primele maşini. Erau abandonate, erau incomplete, desigur; numai Domnii Karmei ţineau la zi benzile cu înregistrări privitoare la fiecare dintre ocupanţii Oraşului Celest. Kubera ştia asta, de bună seamă.

Tiparniţa fu redescoperită într-un loc numit Keenset, pe râul Vedra. În acest loc se desfăşurau şi experimente cu ţevării sofisticate. In scenă îşi făcură apariţia şi doi artişti, delicaţi pictori de temple, iar un bătrân tăietor de sticlă meşteri un binoclu şi îşi văzu de şlefuit în continuare. Prin urmare, exista indicaţia ca unul dintre oraşele-stat să cunoască o renaştere.

Brahma hotărî că sosise vremea de a porni împotriva acceleraţionismului.

În Ceruri se ridică o partidă războinică, iar templele din oraşele vecine cu Keenset dădură sfoară în ţară credincioşilor să se gătească de un război sfânt.

Shiva Distrugătorul nu purta decât un trident tocit, pentru că adevărata lui nădejde era în bagheta de foc pe care o purta la şold.

Brahma, cel al şeii de aur şi al pintenilor de argint, purta o sabie, o morişcă şi un arc.

Noul Rudra purta arcul şi chivăra celui vechi.

Domnul Mara avea pe umeri o mantie sclipitoare, care-şi schimba întruna culorile şi nimeni nu putea spune ce fel de arme purta sau ce fel de car de luptă conducea. Pentru că atunci când se uita mai lung la el, omul era cuprins de ameţeli şi toate lucrurile îşi schimbau formele în juru-i, mai puţin caii lui, din ale căror guri picura necontenit sânge, fumegând pe locul unde cădea.

Apoi, dintre semizei fură aleşi cincizeci, încă luptându-se să-şi disciplineze Atributele extravagante, nerăbdători să-şi întărească Aspectele şi să câştige merite în bătălie.

Krishna refuză să meargă la luptă şi se duse să cânte la flaut, în Kaniburrha.

Îl găsi tolănit în iarba de pe coama unui deal de dincolo de Oraş, uitându-se la cerul plin de stele.

— Bună seara.

El îşi întoarse privirile şi răspunse la salut dând din cap.

— Ce mai faci, Doamne Kubera?

— Destul de bine, Doamne Kalkin. Dar tu?

— Binişor. Ai cumva o ţigară asupra preaimpresionantei tale persoane?

— Nu mă despart niciodată de ele.

— Mulţumesc.

— Foc?

— Da.

— Cintezoi era cel care-i dădea târcoale lui Buddha înainte ca madam Kali să-i scoată maţele?

— Hai să vorbim despre lucruri mai plăcute.

— Ai ucis un Brahma slab şi i-a luat locul unul puternic.

— Oh?

— Ai ucis un Shiva puternic, dar o forţă egală o înlocuieşte pe a lui.

— Viaţa este plină de schimbări.

— Ce speri să obţii? Răzbunare?

— Răzbunarea face parte din iluziile sinelui. Cum poate un om să ucidă ceea ce nici nu trăieşte, nici nu moare cu adevărat, ci există numai ca o reflectare a Absolutului?

— Ai făcut o treabă destul de bună totuşi, chiar dacă, după cum spui, a fost doar o rearanjare.

— Mulţumesc.

— Dar de ce ai făcut-o?… Şi aş prefera un răspuns, nu un tratat.

— Am avut de gând să şterg de pe faţa pământului întreaga ierarhie a Cerurilor. S-ar părea acum, însă, că şi asta trebuie să urmeze calea tuturor bunelor intenţii.

— Spune-mi, de ce ai făcut-o?

— Dacă-mi zici cum de m-ai aflat…

— În regulă. Acum, spune-mi, de ce?

— Am hotărât că omenirea ar putea trăi mai bine fără zei. Dacă i-aş scăpa de ei toţi, oamenii ar putea să aibă deschizătoare de conserve şi conserve pe care să le deschidă şi chestii din astea, fără teamă de mânia Cerurilor. Destul i-am călcat în picioare pe aceşti bieţi naivi. Am vrut să le ofer şansa de a fi liberi să-şi construiască tot ceea ce vor ei.

— Dar trăiesc şi trăiesc şi iar trăiesc.

— Uneori da, alteori nu. Aşa fac şi zeii.

— Erai aproape ultimul acceleraţionist rămas pe lume, Sam. Nimeni nu s-ar fi gândit că erai şi cel mai puternic.

— Cum de m-ai descoperit?

— Mi-a trecut prin minte că Sam ar fi fost numărul unu printre suspecţi, numai că el era mort.

— Mă gândisem la asta ca la o protecţie suficientă împotriva detectării.

— Aşa că m-am întrebat dacă ar fi fost vreun mijloc prin care Sam să fi putut scăpa de la moarte. Nu am putut găsi nici unul, în afara unui schimb de trupuri. Cine, m-am întrebat atunci, şi-a luat un nou corp în ziua în care a murit Sam? Numai Domnul Murugan. Asta, oricum, nu părea logic, pentru că el a făcut-o după moartea lui Sam, nu înainte. Un timp am lăsat deoparte varianta asta. Tu — Murugan — aflându-te printre cei treizeci şi şapte de suspecţi, ai fost supus probei şi ai fost clasat ca nevinovat de către Domnul Yama. Se părea, aşadar, că o luasem o pistă falsă… Până când m-am gândit la o modalitate foarte simplă de verificare. Yama putea înşela testul, în ceea ce-l privea; atunci, de ce n-ar fi fost şi altcineva în stare? Mi-am amintit în acel moment că Atributul lui Kalkin se bazase pe stăpânirea fulgerelor şi a fenomenelor electromagnetice. El ar fi putut sabota maşina cu mintea lui, astfel încât să nu se poată vedea nimic suspect. Modul de a-mi verifica ipoteza era, prin urmare, să iau în considerare nu ceea ce citise maşina, ci mai degrabă cum citise. La fel ca amprentele palmelor şi ale degetelor de la mâini, nu există două minţi care să dea aceeaşi schemă de înregistrare. Dar trecând din corp în corp, cineva păstrează o matrice mentală similară, în ciuda faptului că este vorba despre creiere diferite. Indiferent de gândurile care se perindă prin minte, modelele de gândire se înregistrează ca unice pentru fiecare persoană. Le-am comparat pe ultimele cu o înregistrare mai veche a lui Murugan, pe care am găsit-o în laboratorul lui Yama. Nu erau la fel. Nu ştiu cum ai realizat schimbarea corpurilor, dar te ştiam cine eşti.

— Foarte inteligent, Kubera. Cine mai este la curent cu acest ciudat raţionament?

— Nimeni, încă. Dar mă tem că Yama, în curând, se va gândi la acelaşi lucru. El întotdeauna rezolvă problemele.

— De ce-ţi pui viaţa în primejdie căutându-mă astfel?

— În general, nu se ajunge la vârsta ta sau la a mea fără a fi oarecum raţional. Am ştiut că tu măcar mă vei asculta înainte de a lovi. Şi mai ştiu şi că, atâta vreme cât ceea ce am de spus e corect, nu voi păţi nimic rău.

— Ce propui?

— Am suficient de multă simpatie pentru ceea ce ai făcut, ca să te ajut să scapi din Ceruri.

— Mulţumesc, nu.

— Ai vrea să câştigi întrecerea, nu?

— Da, şi am s-o fac aşa cum ştiu eu.

— Cum?

— Mă voi întoarce acum în Oraş şi, până să mă oprească, voi distruge cât de mulţi reuşesc. Dacă fac să cadă destui dintre cei mari, ceilalţi nu vor fi în stare să menţină locul ăsta laolaltă.

— Şi dacă tu eşti cel care va cădea? Ce se alege atunci de lume şi de cauza pentru care te-ai luptat? Ai să fii în stare să te ridici iar în apărarea ei?

— Nu ştiu.

— Cum ai reuşit să te întorci?

— Fost-am cândva posedat de un demon. M-a plăcut destul de mult şi mi-a spus, într-un moment când se afla în pericol, că îmi „întărise flăcările”, astfel încât să pot exista independent de trupul meu. Uitasem asta până în momentul în care mi-am văzut cadavrul sfârtecat, zăcând pe străzile Cerurilor. Ştiam un singur loc de unde îmi puteam face rost de un alt corp, acela fiind Pavilionul Zeilor Karmei. Murugan se afla acolo cerând să fie servit. După cum spui, puterea mea este electrodirecţia. Acolo am aflat că se lucrează fără sprijinul unui creier, deoarece circuitele erau întrerupte pentru moment, şi am intrat eu în trupul cel nou al lui Murugan, iar Murugan s-a dus în iad.

— Faptul că îmi spui despre toate astea pare să însemne că ai de gând să mă trimiţi pe urmele lui.

— Îmi pare rău, Doamne Kubera, pentru că îmi place de tine. Dacă îmi dai cuvântul tău că vei uita ce ai aflat şi vei aştepta să mă descopere altcineva, îţi voi îngădui să trăieşti şi să pleci.

— Riscant.

— Ştiu că nu ţi-ai dat niciodată cuvântul fără să ţi-l ţii, deşi eşti de o seamă cu colinele Cerurilor.

— Care este primul zeu pe care ai să-l ucizi?

— Domnul Yama, de bună seamă, pentru că el, probabil, se ţine cel mai aproape pe urmele mele.

— Atunci trebuie să mă ucizi, Sam, pentru că el îmi este frate lokapalas şi prieten.

— Sunt sigur că vom regreta amândoi dacă va trebui să te ucid.

— Atunci, poate convieţuirea cu rakasha să-ţi fi dat şi ţie ceva din gustul lor pentru rămăşaguri?

— De ce fel?

— Câştigi tu, ai cuvântul meu că nu voi sufla o vorbă despre asta. Câştig eu, fugi cu mine pe spinarea lui Garuda.

— Şi întrecerea?

— Trântă irlandeză.

— Cu tine, grasule Kubera? Iar eu, în magnificul meu trup nou?

— Da.

— Atunci, poţi să loveşti tu primul.

Pe o colină întunecată de la capătul celălalt al Cerurilor, Sam şi Kubera stăteau unul în faţa celuilalt.

Kubera îşi retrase pumnul drept şi-l repezi în falca lui Sam.

Sam căzu, rămase nemişcat un moment, apoi se ridică încet în picioare.

Frecându-şi bărbia, reveni pe locul pe care stătuse.

— Eşti mai puternic decât pari, Kubera, zise el şi lovi.

Kubera se prăvăli la pământ, icnind.

Dădu să se salte de jos, stătu puţin pe gânduri, gemu o dată, apoi se ridică anevoie în picioare.

— Credeam că te dai bătut, zise Sam.

Kubera veni de se postă în faţa lui, cu o dâră întunecată, umedă, coborându-i pe bărbie.

În vreme ce el se aşeza mai bine pe picioare, Sam se agita.

Kubera aşteptă, respirând şi acum cu greutate.

Prelinge-te pe zidul cenuşiu al nopţii. Fugi! Sub o piatră. Ascunde-te! Furia îţi transformă lăuntrul măruntaielor în apă. Zgârietura acestor gheare pe spinarea-ţi…

— Loveşte! zise Sam, iar Kubera zâmbi şi-l lovi.

Căzu acolo tremurând, şi vocile nopţii, compuse din zumzăit de insecte, din vâjâit de vânt şi din oftatul ierbii, ajunseră până la el.

Tremuri, ca ultima frunză căzătoare a anului. In piept ai un bloc de gheaţă. In minte nu mai ai nici un cuvânt, doar culorile panicii mai flutură pe-acolo…

Sam îşi scutură capul şi se ridică în genunchi.

Cazi iar, ghemuieşte-te şi suspină. Pentru că aşa începe omul şi tot aşa sfârşeşte. Universul este o minge neagră, ce se rostogoleşte zdrobind tot ce atinge. Acum se rostogoleşte spre tine. Fugi! S-ar putea să mai ai o clipă, eventual un ceas, până să vină asupra ta…

Îşi pipăi faţa cu mâinile, şi le coborî, îi aruncă o privire ucigătoare lui Kubera, se ridică în picioare.

— Tu ai construit încăperea numită Frica, spuse el, în Pavilionul Liniştii. Acum îmi aduc aminte de puterea ta, zeu bătrân. Nu este de ajuns.

Un cal nevăzut goneşte peste păşunile minţii tale. Îl cunoşti prea bine după urmele copitelor, fiecare o rană…

Sam se propti mai bine pe picioare, îşi încleştă pumnul.

Cerul trosneşte deasupra capului tău. Pământul ţi se poate deschide sub picioare. Şi ce este lucrul acela înalt, ca o umbră, ce se apropie să ţi se aşeze la spate?

Lui Sam îi tremura pumnul, dar îl expedie înainte.

Kubera se clătină spre înapoi pe călcâie şi capul îi sări într-o parte. Rămase, însă, în picioare.

Sam stătu pe loc, tremurând, în vreme ce Kubera îşi trase înapoi braţul drept, pentru lovitura finală.

— Zeu bătrân, joci necinstit, zise el.

Kubera zâmbi prin sângele care-l podidise şi pumnul i se abătu ca o minge neagră.

Yama stătea de vorbă cu Ratri când strigătul Păsării Garuda, care se deştepta, spintecă noaptea.

— Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată, zise el.

Încet, Cerurile începură să se deschidă.

— Poate că porneşte Domnul Vishnu…

— N-a mai făcut-o niciodată în puterea nopţii. Şi când am vorbit cu el, cu puţin timp în urmă, nu mi-a spus nimic despre aşa ceva.

— Atunci, vreun alt zeu a cutezat să se apropie de bidiviul lui.

— Nu! La grajduri, Doamnă! Repede! Probabil că o să am nevoie de puterile tale.

O târî cu el, spre cuibul din oţel al Păsării.

Garuda era trează şi nepriponită, dar avea gluga trasă peste cap.

Kubera, care îl cărase pe Sam până la grajduri, îl legă bine în şa, încă în stare de inconştienţă.

Coborî înapoi la sol şi efectuă un control final. Apoi acoperişul cuştii începu să lunece în lături. Ridică lunga piedică metalică pentru aripi şi reveni la scara din funie. Mirosul Păsării era copleşitor. Garuda nu mai avea astâmpăr şi-şi scutură penele cât două staturi de om.

Încet, Kubera urcă scara.

Când îşi lega curelele pentru a se prinde pe locul lui, Yama şi Ratri se apropiară de uriaşa cuşcă.

— Kubera! Ce nebunie mai e şi asta? strigă Yama. N-ai fost niciodată îndrăgostit de înălţimi!

— Treburi urgente, Yama, răspunse el, şi mi-ar fi luat o zi întreagă pentru a pregăti carul tunetului.

— Ce treburi, Kubera? Şi de ce nu iei o gondolă?

— Garuda-i mai rapidă. Îţi zic eu despre ce-i vorba, când mă întorc.

— Nu-ţi pot fi de vreun ajutor?

— Nu. Mulţumesc.

— Dar Domnul Murugan poate?

— În cazul ăsta, da.

— Voi doi nu eraţi în cele mai bune relaţii.

— Nici acum nu suntem. Dar am nevoie de serviciile lui.

— Salut, Murugan!… De ce nu răspunde?

— Doarme, Yama.

— Ai sânge pe faţă, frate.

— Am avut un accident neînsemnat, ceva mai devreme.

— Şi Murugan pare a fi cam şifonat.

— A suferit şi el acelaşi accident.

— Ceva nu e-n regulă aici, Kubera. Aşteaptă-mă, că vin în cuşcă.

— Nu te băga, Yama!

— Lokapalas nu-şi dau ordine unul altuia. Suntem egali.

— Rămâi afară, Yama! îi ridic gluga lui Garuda!

— Nu face asta!

Ochii lui Yama fulgerară deodată şi trupul său se înălţă în roşul ce-l învăluia.

Kubera se aplecă înainte cu cârligul şi trase gluga de pe ochii Păsării. Garuda îşi dădu capul pe spate şi slobozi încă un strigăt.

— Ratri, zise Yama, întunecă ochii lui Garuda, să nu poată vedea.

Yama se îndreptă spre intrarea în cuşcă. O pâclă precum un nor de furtună înconjură capul Păsării.

— Ratri! spuse Kubera. Ridică această negură şi coboar-o asupra lui Yama, altfel totul este pierdut!

Ratri ezită un singur moment, apoi aşa făcu.

— Vino încoace, repede! strigă Kubera. Vino să încaleci pe Garuda, să mergi cu noi! Avem mare nevoie de tine!

Ea intră în cuşcă şi nu se mai văzu, în vreme ce întunecimea se tot întindea, ca o baltă de tuş prin care Yama bâjbâia căutân-du-şi drumul.

Scara se smucea şi se legăna, iar Ratri încălecă pe Garuda.

Pasărea ţipă ascuţit şi săltă în aer, pentru că Yama înaintase cu sabia în mână şi izbise în primul lucru peste care dăduse.

Noaptea fugi din jurul lor şi Cerurile rămaseră departe, sub ei.

Când se aflau deja la mare înălţime, domul începu să se închidă.

Garuda se repezi spre porţi, ţipând iarăşi, pătrunzător.

Trecură înainte ca ecluza să se închidă şi Kubera dădu pinteni Păsării.

— Încotro ne îndreptăm? întrebă Ratri.

— Spre Keenset, pe râul Vedra, răspunse el. Iar ăsta-i Sam. Este încă în viaţă.

— Ce s-a întâmplat?

— El este cel pe care-l caută Yama.

— Îl va căuta în Keenset?

— Fără îndoială, Doamnă. Fără îndoială. Dar până îl găseşte el, s-ar putea ca noi să fim mai bine pregătiţi.

În ziua de dinaintea Marii Bătălii, apărătorii sosiră la Keenset. Kubera împreună cu Sam şi cu Ratri dădură tuturor de ştire. Oraşul Keenset aflase deja despre ridicarea vecinilor, dar nu şi despre răzbunătorii care urmau să sosească din Ceruri. Sam instruia trupele care aveau să lupte împotriva zeilor, iar Kubera pe cele care aveau să lupte împotriva oamenilor.

Platoşă neagră fu turnată pentru zeiţa nopţii, despre care a fost spus: „Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup, şi păzeşte-ne de hoţ, o, Noapte!”

Iar în cea de-a treia zi, înaintea cortului lui Sam, de pe câmpul din afara oraşului, se înfăţişă un stâlp de foc.

— Domnul Iadului a venit să-şi ţină promisiunea, o, Siddhartha! zise vocea ce-i răsună în cap.

— Taraka! Dar cum se face că m-ai găsit — m-ai recunoscut?

— Eu privesc la flăcările care-ţi alcătuiesc adevărata fiinţă, nu la carnea care le ascunde. Ştii, doar.

— Credeam că ai murit.

— A fost cât pe-aci! Ăia doi chiar sorb viaţa cu ochii! Până şi viaţa unuia ca mine.

— Ti-am spus eu. Ti-ai adus legiunile cu tine?

— Da, le-am adus.

— E bine. Zeii vor veni curând asupra acestui loc.

— Ştiu. De multe ori am vizitat eu însumi Cerurile, de pe vârful muntelui lor de gheaţă, iar iscoadele mele încă se mai află acolo. Aşa că ştiu că se gătesc să vină în acest loc. Cheamă şi oameni să ia parte la bătălie. Deşi nu cred că vor avea nevoie de ajutorul oamenilor, ei socotesc binevenită alăturarea lor la distrugerea oraşului Keenset.

— Da, este de înţeles, zise Sam studiind marele vârtej de flăcări galbene. Ce alte noutăţi mai ai?

— Vine Cel în Roşu.

— Îl aşteptam.

— Îşi caută moartea. Trebuie să-l înfrâng!

— Va avea asupra lui izgonitor de demoni.

— Atunci am să găsesc eu o cale de a i-l înlătura sau de a-l ucide de la distanţă. Va fi aici înainte de lăsarea nopţii.

— Cum vine?

— Într-o maşină zburătoare. Nu atât de mare cât carul tunetului pe care am încercat noi să-l furăm, dar foarte rapidă. Nu aş putea-o ataca în zbor.

— Vine singur?

— Da, dacă nu punem la socoteală şi maşinăriile.

— Maşinării?

— Multe maşinării. Aparatul lui zburător este plin de echipament ciudat.

— Asta s-ar putea să fie de rău.

Stâlpul de foc deveni portocaliu.

— Dar mai vin şi alţii.

— Parcă ziceai că vine singur.

— Este adevărat.

— Atunci, lămureşte-mă ce vrei să spui.

— Ceilalţi nu vin din Ceruri.

— Atunci, de unde?

— Am umblat mult de la plecarea ta din Ceruri, de-a lungul şi de-a latul lumii, în căutare de aliaţi printre cei care-i urăsc şi ei pe zeii din Ceruri. Că veni vorba, la ultima ta încarnare am încercat să te salvez din ghearele tigrilor din Kaniburrha.

— Ştiu.

— Zeii sunt într-adevăr puternici… Mai puternici decât au fost ei vreodată.

— Dar spune-mi cine vine să ne ajute.

— Domnul Nirriti cel Negru, care urăşte toate lucrurile, îi urăşte pe zeii din Ceruri mai mult decât orice. Astfel că trimite o mie de nevii, să lupte pe câmpul de la Vedra. A spus că, după bătălie, noi, rakasha, ne putem alege oricare dintre trupurile rămase, ale celor lipsiţi de creier, pe care i-a crescut el.

— Nu prea mă încred eu în ajutorul din partea Celui Negru, dar nu am de ales. Cât de curând sosesc toţi ăştia?

— Diseară. Insă Dalissa va fi aici mai devreme. Chiar acum, o simt apropiindu-se…

— Dalissa? Cine…

— Ultima dintre Mamele Teribilei Străluciri. Ea singură s-a salvat în adâncuri, când Durga şi Domnul Kalkin s-au îndreptat spre turn, pe mare. Toate ouăle i-au fost zdrobite şi altele nu mai poate depune, dar poartă în trupul său puterea arzătoare a strălucirii mării.

— Şi crezi că are să mă ajute pe mine?

— Nu va ajuta pe nimeni altcineva. Este ultima din spiţa ei. Nu-şi va ajuta decât un egal.

— Atunci, află că cea care era cunoscută drept Durga poartă acum trupul lui Brahma, căpetenia duşmanilor noştri.

— Da, ceea ce face ca amândoi să fiţi bărbaţi. Dalissa ar fi putut să se alăture celeilalte părţi dacă zeiţa Kali ar fi rămas femeie. Dar acum s-a dat de partea ta. Ai fost cel pe care l-a preferat.

— Asta mai echilibrează puţin lucrurile.

— Rakasha au strâns turme de elefanţi şi slizzarzi şi tigri uriaşi, între timp, pentru a le abate asupra duşmanilor noştri.

— Bun.

— Şi au convocat si elementaliile focului.

— Dalissa este acum pe aproape. Va aştepta pe fundul râului şi se va ridica la nevoie.

— Salut-o din partea mea, spuse Sam întorcându-se pentru a intra în cort.

— Bine.

Sam lăsă pânza de la intrarea cortului să cadă în urma lui.

Când zeul morţii coborî din cer pe câmpul de lângă Vedra, Taraka se aruncă asupra lui sub forma unui tigru uriaş din Kaniburrha.

Dar imediat căzu înapoi. Izgonitorul de demoni se afla asupra lui Yama, din care pricină Taraka nu reuşi să se apropie de zeu.

Rakasha se îndepărtă rostogolindu-se şi-şi abandonă forma de felină pe care şi-o asumase, pentru a deveni un vârtej de pulbere argintie.

— Zeu al morţii! explodară cuvintele în mintea lui Yama. Iţi aduci aminte de Puţul Iadului?

Îndată, stânci şi pietre şi pământ nisipos fură absorbite de vârtej şi azvârlite prin aer spre Yama, care se învălui cu mantia şi-şi apără ochii cu poala ei, fără să se piardă câtuşi de puţin cu firea.

După o vreme, furia se stinse.

Yama nu se clintise din loc. Pământul în jurul lui era acoperit cu sfărâmături de piatră, dar lângă el nu căzuse nici una.

Yama îşi coborî mantia şi se uită ţintă în vârtej.

— Ce vrăjitorie mai e şi asta? suiră vorbele. Cum de reuşeşti să rămâi în picioare?

Yama continuă să privească la Taraka.

— Dar tu cum de reuşeşti să te mai învârti? întrebă el.

— Eu sunt cel mai de seamă dintre rakasha. Am mai suportat privirea ta de moarte.

— Iar eu sunt cel mai de seamă dintre zei. Am rămas în picioare înaintea întregii tale legiuni, la Puţul Iadului.

— Eşti un lacheu al lui Trimurti.

— Greşeşti. Am venit încoace să lupt împotriva Cerurilor, în numele acceleraţionismului. Mare este ura ce o port, şi am adus arme care să fie folosite împotriva lui Trimurti.

— Atunci socot că trebuie să-mi amân plăcerea de a ne continua lupta…

— Aş zice că-i recomandabil.

— Şi, fără îndoială, vrei să fii însoţit până la conducătorul nostru.

— Găsesc eu drumul şi singur.

— Atunci, până ce ne vom întâlni iar, Doamne Yama…

— La revedere, rakasha.

Taraka se înălţă spre ceruri ca o săgeată de foc şi dispăru.

Unii spun că Yama îşi rezolvase problema stând acolo, în marea cuşcă a Păsării, în mijlocul negurii şi a găinaţului. Alţii spun că a refăcut raţionamentul lui Kubera la scurt timp după aceea, folosind benzile din Vasta Sală a Morţii. Oricum o fi fost, când intră în cortul de pe câmpul de lângă Vedra, el îl salută pe bărbatul care se afla înăuntru, spunându-i Sam. Acesta puse mâna pe sabie şi-l înfruntă.

— Moarte, o iei înaintea bătăliei, zise el.

— A intervenit o schimbare, răspunse Yama.

— Ce fel de schimbare?

— De poziţie. Mă aflu aici pentru a strivi voinţa Cerurilor.

— În ce fel?

— Oţel. Foc. Sânge.

— De ce această schimbare?

— În Ceruri se fac divorţuri. Şi trădări. Şi fapte de ruşine. Doamna a mers prea departe, iar acum ştiu motivul, Kalkin. Eu nici nu îmbrăţişez acceleraţionismul, nici nu-l resping. Singurul interes pe care-l prezintă pentru mine este faptul că el constituie unica forţă din lume în stare să se opună Cerurilor. Am să mă alătur ţie, cu această înţelegere, dacă ai să-mi accepţi sabia.

— Îţi accept sabia, Doamne Yama.

— Şi am s-o ridic împotriva oricui din oştirea cerească — în afară de Brahma, pe care n-am să-l înfrunt.

— De acord.

— Atunci, îngăduie-mi să-ţi servesc drept conducător al carului de luptă.

— Ţi-aş îngădui, numai că n-am nici un car de luptă.

— Am adus eu unul, unul foarte special. Timp îndelungat am meşterit la el şi încă tot nu este gata. Dar ne va fi de ajutor şi aşa.

Trebuie să-l asamblez în noaptea asta, pentru că bătălia va începe mâine, în zori.

— Am simţit eu că va fi aşa. Rakasha m-a avertizat asupra mişcărilor de trupe din apropiere.

— Da, i-am văzut când am trecut pe deasupra. Atacul principal se va da dinspre nord-est, peste câmpie. Zeii vor interveni mai târziu. Dar fără îndoială că vor fi grupuri care vor sosi din toate direcţiile, inclusiv pe râu.

— Avem control asupra râului. Dalissa a Strălucirii aşteaptă pe fundul lui. La vremea potrivită, poate ridica valuri puternice, făcându-l să fiarbă şi să dea peste maluri.

— Credeam că Strălucirea s-a stins!

— În afară de ea, da. Ea este ultima.

— Înţeleg că rakasha luptă împreună cu noi?

— Da, şi alţii…

— Care alţii?

— Am acceptat sprijin — trupuri fără minţi… un corp de armată din ei — din partea Domnului Nirriti.

Ochii lui Yama se îngustară, iar nările îi fremătară.

— Asta nu-i bine, Siddhartha. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să fie distrus şi, oricum, nu este bine să fii dator unuia ca el.

— Ştiu, Yama, dar sunt disperat. Ar putea ajunge la noapte…

— Şi dacă vom câştiga, Siddhartha, răsturnând Oraşul Celest, distrugând vechea religie, dând libertate omului către progres industrial, opoziţie tot va exista. Nirriti, care în toate aceste veacuri n-a aşteptat decât să se sfârşească odată cu zeii, va trebui atunci să fie şi el supus. Ori faci asta, ori va fi mai rău ca până acum — căci măcar zeii din Oraş au oarecare îndurare în faptele lor nedrepte.

— Cred că ne-ar fi de ajutor…

— Atunci va trebui să-l suport, când va apărea.

— Asta-i politica, mi se pare. Dar nu-mi face plăcere.

Sam turnă pentru amândoi din vinul negru şi dulce de Keenset.

— Cred că l-ai bucura pe Kubera dacă ai trece şi pe la el să-l vezi, zise el oferindu-i un pocal.

— Ce mai face? întrebă Yama acceptându-l şi dându-l peste cap dintr-o singură sorbitură.

— Instruieşte trupa şi predă motorul cu ardere internă tuturor servanţilor locali, răspunse Sam. Chiar dacă pierdem, unii s-ar putea să scape şi să se ducă în altă parte.

— Dacă e să le fie de vreun folos, au nevoie de mai mult decât de proiectarea motoarelor…

— A vorbit de-a răguşit, zile întregi, iar scribii transcriu totul… Geologie, minerit, metalurgie, chimia petrolului…

— Dacă aveam mai mult timp, dădeam şi eu o mână de ajutor. Nu mâine sau poimâine, dar…

Sam îşi termină vinul şi umplu iar pocalele.

— Pentru ziua de mâine, conducător de car!

— Pentru sânge, Legătorule, pentru sânge şi ucidere!

— O parte din sânge s-ar putea să fie al nostru, zeu al morţii. Dar dacă luăm destui dintre duşmani cu noi…

— Eu nu pot muri, Siddhartha, decât dacă vreau eu.

— Cum se poate, Doamne Yama?

— Permite-i Morţii să-şi aibă micile ei secrete, Legătorule. Pentru că s-ar putea să nu-mi exercit această opţiune în bătălia ce va urma.

— Cum ţi-e voia, Doamne.

— În sănătatea ta, şi viaţă lungă!

— În sănătatea noastră!

Zorii zilei bătăliei se iviră, roz precum coapsele proaspăt muşcate ale unei fecioare.

Deasupra râului plutea o ceaţă uşoară. Podul Zeilor, auriu strălucitor în partea dinspre răsărit şi din ce în ce mai întunecat în partea dinspre noaptea ce se retrăgea, despărţea cerul ca un ecuator arzător.

Războinicii din Keenset se strânseseră în afara oraşului, pe câmpul de lângă Vedra. Cinci mii de oameni, cu săbii şi arcuri, suliţe şi praştii, aşteptau ceasul bătăliei. O mie de zombi stăteau în primele rânduri, conduşi de segmentele vii ale Celui Negru, care le coordonau toate mişcările prin bătăi de tobă, cu coifurile împodobite cu panglici din mătase neagră, încolăcindu-se ca nişte şerpi de fum în bătaia vântului.

Cinci sute de lăncieri se ţineau la spatele formaţiei. Ciclonii argintii, care erau rakasha, pândeau în aer. Peste lumea pe jumătate luminată se auzea din vreme în vreme răcnetul câte unei fiare din junglă. Elementaliile focului luceau pe crengile copacilor, ca nişte lănci cu flamuri.

Cerul nu avea nici un nor. Iarba de pe câmp era încă umedă şi scânteietoare. Aerul era răcoros, pământul destul de moale pentru a face ca paşii să se imprime uşor. Cenuşiu şi verde şi galben erau culorile ce izbeau privirea sub ceruri; iar Vedra îşi învolbura apele, adunând de pe maluri frunzele căzute din escorta sa de copaci. Se spune că fiecare zi repetă istoria lumii, ieşind din întuneric şi frig la lumină neclară şi început de căldură, conştiinţa clipindu-i în ochi pe undeva pe la jumătatea dimineţii, gândurile trezindu-se ca un hăţiş de emoţie ilogică şi fără obiect, şi repezin-du-se de-a valma spre ordinea amiezii, apoi lentul, causticul declin al amurgului, mistica viziune a crepusculului, sfârşitul entropiei, care este iarăşi noaptea.

Ziua începu.

În partea cealaltă a câmpului se vedea o linie întunecată. Sunetul unei trâmbiţe străpunse aerul şi linia începu să înainteze.

Sam stătea în carul lui de luptă din fruntea formaţiei, purtând platoşă lustruită şi ţinând în mână o lance lungă şi grea, ucigătoare. Auzi cuvintele Morţii, care purta veşminte roşii şi-i era conducător de car:

— Primul lor val este format din călăreţii pe slizzarzi.

Sam scrută linia din depărtare.

— Ei sunt, spuse conducătorul carului.

— Prea bine.

Făcu un semn cu lancea şi rakasha o porniră ca o maree de lumină albă. Zombii începură să înainteze.

Când valul cel alb şi linia cea întunecată se întâlniră, se auziră un amestec de voci, nişte şuierături şi un zăngănit de arme.

Linia cea întunecată se opri, cu nouri uriaşi de praf fumegând deasupră-i.

Apoi se auzi sunetul junglei trezite, când fiarele de pradă adunate fură aruncate asupra flancurilor duşmanului.

Zombii mărşăluiau în ritmul lent, egal, al tobelor, iar elementaliile focului zburau înaintea lor şi iarba se veştejea pe unde treceau.

Sam făcu semn din cap către Moarte, şi carul de luptă se mişcă încet înainte, săltând pe perna sa de aer. În urma lui se bulucea oastea oraşului Keenset. Domnul Kubera dormea, căzut într-un somn ca de moarte, într-o criptă de sub oraş. Doamna Ratri călărea o iapă neagră în urma formaţiei de lăncieri.

— Şarja le-a fost oprită, zise Moartea.

— Da.

— Toată cavaleria le-a fost azvârlită la pământ şi fiarele bântuie printre ei. Încă nu şi-au refăcut rândurile. Rakasha se aruncă asupra lor ca o ploaie năprasnică, din ceruri. Acum vine valul de foc.

— Da.

— Îi va spulbera. Chiar acum îi văd pe favoriţii fără minte ai lui Nirriti venind asupra lor ca un singur om, toţi într-un pas şi fără de teamă, cu tobele ţinând ritmul, perfect şi asurzitor, şi nu au nimic peste urechi, absolut nimic. Privind pe deasupra capetelor lor, după aceea, ne văd pe noi aici, ca într-un nor de furtună şi văd că Moartea conduce carul tău de luptă. Inimile încep să le bată mai repede, iar asupra bicepşilor şi coapselor li se pogoară o răceală. Vezi cum trec fiarele printre ei?

— Da.

— Să nu fie nici o trâmbiţă în rândurile noastre, Siddhartha, pentru că asta nu este bătălie, ci măcel.

— Da.

Zombii ucideau totul în drumul lor, iar când cădeau, se prăbuşeau fără un cuvânt, pentru că lor le era egal, iar vorbele nu înseamnă nimic pentru cei nevii.

Măturară câmpul şi noi valuri de războinici veniră asupra lor. Cavaleria, însă, fusese sfărâmată. Pedestraşii nu puteau să reziste înaintea lăncierilor şi să suporte vederea demonilor rakasha, a zombilor şi a infanteriei din Keenset.

Carul de luptă condus de Moarte, cu marginile tăioase ca briciul, trecea printre duşmani ca o flacără peste un câmp cu iarbă. Proiectilele şi săgeţile azvârlite se întorceau în aer pentru a-şi opri zborul, sub unghiuri drepte, fără a mai putea atinge carul de luptă sau pe ocupanţii lui. Focuri întunecate jucau în ochii Morţii când strângea între degete inelele duble cu care îndrepta vehiculul într-o direcţie sau alta. Iar şi iar, se năpustea fără îndurare asupra duşmanului. Iar lancea lui Sam ţâşnea ca limba unui şarpe când trecea printre rândurile de războinici.

De undeva, se auzi un semnal de retragere dat de o trâmbiţă. Dar prea puţini fură cei care dădură ascultare chemării.

— Şterge-te la ochi, Siddhartha, spuse Moartea, şi cheamă o nouă formaţie. A sosit vremea să forţăm atacul. Manjusri al Sabiei trebuie să comande o şarjă.

— Da, Moarte, ştiu.

— Stăpânim câmpul de luptă, dar nu şi ziua. Zeii veghează, măsurându-ne puterile.

Sam îşi ridică lancea, dând semnalul, şi o nouă mişcare se produse în rândurile trupei. Apoi o nouă tăcere plană deasupra lor. Deodată, încetă orice adiere de vânt, orice zgomot. Cerul era albastru. Pământul era ceva cenuşiu-verzui, frământat sub picioare. Un nor de praf, ca un zid fantomatic, plutea în depărtare.

Sam trecu în revistă trupele şi făcu semn cu lancea spre înainte.

În acel moment, se auzi un trosnet de fulger.

— Zeii intră în luptă, zise Moartea uitându-se în sus.

Carul tunetului trecu pe deasupra lor. Nici o ploaie distrugătoare nu coborî, totuşi.

— De ce suntem încă în viaţă? întrebă Sam.

— Cred că mai degrabă vor să ne facă înfrângerea şi mai infamă. Dar, s-ar putea şi să le fie teamă să utilizeze carul tunetului împotriva creatorului său — şi pe bună dreptate.

— În cazul ăsta… zise Sam şi dădu semnal trupelor pentru atac.

Carul îl purtă înainte.

În urma lui veneau forţele din Keenset.

Puseră la pământ răzleţii. Izbiră gărzile care încercau să-i întârzie. În mijlocul unei ploi de săgeţi, îi sfărâmară pe arcaşi. După asta, dădură piept cu corpul expediţionarilor sacri, care juraseră să radă oraşul Keenset de pe faţa pământului.

Apoi urmară semnalele Cerurilor date de o trâmbiţă.

Liniile adverse de luptători umani se despărţiră în două.

Printre ele îşi făcură loc înainte cei cincizeci de semizei.

Sam îşi înălţă lancea.

— Siddhartha, spuse Moartea. Domnul Kalkin nu a fost nicicând înfrânt în luptă.

— Ştiu.

— Am la mine Talismanul Legătorului. Cel care a fost distrus pe rugul de la Capătul Lumii a fost un fals. Am reţinut originalul pentru a-l studia. Nu am apucat. Stai numai o clipă, să ţi-l prind la brâu.

Sam ridică braţele, iar Moartea îi prinse centura de cochilii în jurul mijlocului.

Făcu semn forţelor din Keenset să se oprească.

Moartea îl duse înainte, singur, pentru a-i înfrunta pe semizei.

În jurul capetelor câtorva jucau nimburile proaspetelor Aspecte. Alţii purtau arme ciudate, pentru a-şi uitări ciudatele Atribute. Flăcări coborâră şi învăluiră carul. Vânturi îl înlănţuiră. Cei mai avântaţi se repeziră asupra lui. Sam făcu semn cu lancea şi primii trei atacanţi se legănară şi se prăbuşiră de pe spatele slizzarzilor lor.

Apoi, Moartea intră cu carul de luptă printre ei.

Marginile lui sunt ca briciul, iar viteza lui este de trei ori mai mare decât viteza unui cal şi de două ori mai mare decât viteza unui slizzard.

O ceaţă îl învălui în vreme ce gonea, o ceaţă amestecată cu sânge. Proiectile grele veneau cu mare viteză spre el şi dispăreau într-o parte sau alta. Ţipete supersonice îi asaltau auzul, dar erau oarecum amortizate.

Cu o figură inexpresivă, Sam îşi înălţă lancea deasupra capului.

Un val de furie îi traversă chipul şi fulgere îi izbucniră din vârful lăncii.

Slizzarzii şi călăreţii fură copţi şi fripţi.

Mirosul de came arsă îi pătrunse în nări.

Râse, iar Moartea întoarse carul pentru încă o trecere.

— Mă priviţi? ţipă Sam către Ceruri. Uitaţi-vă, atunci! Şi feriţi-vă! Tocmai aţi făcut o greşeală!

— Nu! zise Moartea. Este prea devreme! Nu-ţi bate niciodată joc de un zeu înainte de a fi mort!

Şi carul mătură iarăşi rândurile de semizei, şi nici unul dintre ei nu-l putu atinge.

Sunete de trâmbiţă umplură văzduhul, iar oştirea sfântă se grăbi să-şi sprijine campionii.

Războinicii din Keenset înaintară să se încleşteze în luptă cu ei.

Sam stătea în picioare în carul de luptă şi proiectilele cădeau din greu în jurul lui, greşindu-şi însă întotdeauna ţinta. Moartea îl mâna printre rândurile vrăjmaşului, când ca o pană de despicat copaci, când ca un jungher. Cânta în vreme ce gonea, iar lancea lui era limba unui şarpe, trosnind uneori ca plină de fulgere strălucitoare. Talismanul îi lucea cu un foc molcom în jurul mijlocului.

— Îi dăm gata! zise.

— Nu-s decât semizei şi oameni pe câmpul de bătălie, spuse Moartea. Încă ne mai testează puterea. Sunt foarte puţini cei care-şi mai aduc aminte de întreaga putere a lui Kalkin.

— Întreaga putere a lui Kalkin? întrebă Sam. Asta nu a fost niciodată dezlănţuită, o, Moarte. Niciodată, în toate erele acestei lumi. Lasă-i să vină împotriva mea acum şi Cerurile vor plânge peste trupurile lor, iar Vedra va avea culoarea sângelui!… Mă auziţi? Mă auziţi, voi, zei? Veniţi împotriva mea! Va provoc, aici, pe acest câmp de luptă! Înfruntaţi-mă cu puterile voastre, în acest loc!

— Nu! zise Moartea. Încă nu!

Pe deasupra capetelor lor vui iar carul tunetului.

Sam îşi înălţă lancea şi iadul pirotehnic se dezlănţui în jurul navei ce trecea.

— Nu ar fi trebuit să le arăţi că poţi face aşa ceva! Nu încă!

Vocea lui Taraka se făcu atunci auzită, peste vacarmul luptei şi cântecul din creierul lui.

— Acum vin pe râu, o, Legătorule! Iar o altă formaţie asediază poarta oraşului!

— Atunci, cheam-o la luptă pe Dalissa, să se scoale şi să facă Vedra să fiarbă cu puterea Strălucirii! Tu du-ţi rakasha la porţile Keensetului şi spulberă-l pe invadator.

— Mă supun, Legătorule!

Şi Taraka se duse.

O rază de lumină orbitoare se abătu din carul tunetului asupra rândurilor de apărători.

— A sosit ceasul, spuse Moartea şi făcu semn, fluturându-şi mantia.

În ultima formaţie, Doamna Ratri se ridică în scările telegarului ei, iapa cea neagră. Îşi trase vălul negru pe care-l purta peste platoşă.

Se auziră ţipete de ambele părţi când soarele îşi acoperi faţa şi întunericul se lăsă peste câmpul de bătălie. Raza de lumină dispăru de sub carul tunetului şi dogoarea încetă.

Doar o slabă fosforescenţă, fără vreo sursă aparentă, se ivi în preajma lor. Asta se întâmplă când Domnul Mara mătură câmpul în carul lui învăluit în nori de culori, tras de cai ce vărsau pe gură râuri de sânge fumegând.

Sam se îndreptă spre el, dar un mare corp de războinici se interpuse între ei; şi înainte să-l poată depăşi, văzu cum Mara traversa câmpul, ucigând tot ce întâlnea în cale.

Sam îşi înălţă lancea şi aruncă priviri fioroase, dar ţinta lui îşi pierdu contururile şi-i scăpă; fulgerele nimereau sau prea jos, sau alături.

Atunci, în depărtare, în râu, apăru o lumină blândă. Pâlpâia cald şi ceva semănând cu un tentacul păru să se legene pentru un moment sub oglinda apelor.

Zgomot de luptă se făcu auzit din interiorul oraşului. Văzduhul era plin de demoni. Pământul părea să se clatine sub picioarele oştenilor.

Sam îşi înălţă lancea şi o dâră neregulată de lumină ţâşni spre cer, făcând să coboare pe câmp încă o duzină de luptători celeşti.

Tot mai multe fiare mârâiau, răcneau şi schelălăiau, gonind prin ambele formaţii, ucigând în trecere şi dintr-o parte şi dintr-alta.

Zombii continuau să ucidă, mânaţi de îndemnurile sergenţilor întunecaţi şi de bătaia susţinută a tobelor; iar elementaliile focului se agăţau de piepturile cadavrelor, ca şi cum s-ar fi hrănit.

— I-am înfrânt pe semizei, zise Sam. Hai să-l încercăm pe Domnul Mara în continuare.

Îl căutară pe câmpul de luptă, în mijlocul ţipetelor şi vaietelor, trecând peste cei care aveau să devină cadavre în curând şi peste cei care deja erau.

Când îi vedeau culorile carului, toţi dădeau bir cu fugiţii.

Întoarseră şi îl zăriră în cele din urmă, într-un coridor de întuneric, unde sunetele bătăliei se auzeau slab şi depărtat. Moartea trase şi ea de frâu, şi se priviră unii pe alţii în ochii scăpărători, prin noapte.

— Ai să stai să te lupţi, Mara? strigă Sam. Ori trebuie să te alergăm ca pe un câine?

— Nu-mi vorbi mie despre semenii tăi, ogarul şi căţeaua, o, Legătorule! răspunse el. Tu eşti, nu-i aşa, Kalkin? E centura ta. Şi e genul tău de război. Ale tale erau fulgerele ce loveau prieteni şi duşmani deopotrivă. Trăieşti, totuşi, ai?

— Eu sunt, spuse Sam cumpănindu-şi lancea.

— Şi gunoiul de zeu care-ţi conduce căruţa!

Moartea ridică mâna stângă, cu palma înainte.

— Îţi promit moartea, Mara, zise el. Dacă nu de mâna lui Kalkin, atunci de mâna mea. Dacă nu astăzi, atunci în altă zi. Dar o să ai de-a face şi cu mine, acum.

Spre stânga, sclipirea râului pulsa din ce în ce mai rapid.

Moartea se lăsă înainte şi carul se repezi în mare viteză spre Mara.

Caii Visătorului se cabrară şi sloboziră foc pe nări. Săltară înainte.

Săgeţile lui Rudra îi căutau prin întuneric, dar şi ele erau respinse în lături când se apropiau, arzătoare, de Moarte şi de carul său. Explodau alături de ei, sporind pentru un moment lumina slabă.

În depărtare, elefanţii smulgeau copaci din pământ, goneau şi trâmbiţau, urmăriţi de rakasha peste câmpuri.

Se auzi un muget puternic.

Mara se transformă într-un gigant, iar carul lui era un munte. Caii săi străbăteau veşniciile în galop. Fulgerele izbucneau din lancea lui Sam precum apa dintr-o fântână arteziană. În jurul lui se iscă brusc un viscol, şi însuşi frigul spaţiului interstelar îi pătrunse în oase.

În ultima clipă, Mara îşi abandonă carul, sărind jos din el.

Îl izbiră lateral şi dedesubtul lui se auzi un scrâşnet, de parcă s-ar fi târât greu pe pământ.

În acel moment, mugetul deveni asurzitor, iar pulsaţia luminoasă dinspre râu se transformă într-o strălucire constantă. Un val de apă clocotindă mătură câmpul când Vedra se revărsă peste maluri.

Ţipetele se înteţiră, dar zăngănitul armelor continuă să se audă. Estompat, tobele lui Nirriti băteau încă prin întuneric; de deasupra se prăvăli peste pământ un vuiet ciudat, şi carul tunetului se arătă coborând în mare viteză.

— Încotro se duce? întrebă Sam.

— Să se ascundă, spuse Moartea. Dar nu se poate ascunde pentru totdeauna.

— Fir-ar să fie! Câştigăm sau pierdem?

— Asta-i o întrebare bună. Totuşi, nu ştiu răspunsul.

Apele spumegau în jurul carului oprit la pământ.

— Poţi să-l pui iar în mişcare?

— Pe întunericul ăsta, nu… Aşa, împresuraţi de apă…

— Şi ce facem acum?

— Ne cultivăm răbdarea şi fumăm.

Se lăsă pe spate şi scapără amnarul.

După o vreme, un rakasha se arătă şi pluti în aer deasupra lor.

— Legătorule! raportă demonul. Noii atacatori ai oraşului poartă pe ei ceea-ce-izgoneşte!

Sam ridică lancea şi un fulger ţâşni din vârful ei. Pentru o frântură de clipă, câmpul fu luminat.

Morţii erau căzuţi pretutindeni. Grupuri întregi de oameni zăceau în grămezi. Unii se zvârcoleau în luptă, la pământ. Trupuri de animale moarte erau împrăştiate printre ei. Câteva pisici mari încă mai rătăceau la întâmplare, hrănindu-se. Elementaliile focului fugiseră de apa care îi acoperise cu mâl pe cei căzuţi şi-i muiase pe cei care se mai puteau ţine în picioare. Care de luptă sfărâmate şi slizzarzi şi cai morţi formau mormane pe întinderea câmpului. Cu ochii goi şi neîncetând să asculte ordinele, zombii rătăceau, ucigând tot ce avea viaţă şi mişca înainte-le. În depărtare, o tobă mai bătea încă, şovăitor. Dinspre oraş se auzeau zgomotele luptei ce continua.

— Găseşte-o pe Doamna în Negru, îi zise Sam demonului, şi spune-i să alunge întunericul.

— Da, rosti prompt rakasha şi zbură înapoi spre oraş.

Soarele străluci iar şi Sam îşi feri ochii.

Măcelul era încă şi mai cumplit la lumina zilei, sub cerul albastru şi sub Podul de Aur.

În cealaltă parte a câmpului, carul tunetului se odihnea pe o înălţime de pământ.

Zombii uciseră şi ultimii oameni care se mai vedeau. Apoi, ca şi cum renunţaseră să mai caute viaţă, tobele încetând, se prăbuşiră la pământ şi ei.

Sam rămase cu Moartea în carul de luptă. Se uitară în jur după semne de viaţă.

— Nici o mişcare, spuse Sam. Unde sunt zeii?

— Probabil în carul tunetului.

Rakasha reveni.

— Apărătorii nu pot păstra oraşul, raportă el.

— S-au alăturat asediului şi zeii?

— Rudra se află acolo şi săgeţile lui fac mari ravagii.

— Domnul Mara. Şi Brahma, cred… Şi mai sunt încă mulţi alţii. E o mare zăpăceală. M-am grăbit.

— Unde se află Doamna Ratri?

— A pătruns în Keenset s-a adăpostit acolo, în templul ei.

— Unde sunt ceilalţi zei?

— Nu ştiu.

— Am să merg în oraş, spuse Sam, să ajut la apărarea lui.

— Iar eu la carul tunetului, zise Moartea, să-l iau şi să-l folosesc împotriva duşmanului — dacă mai poate fi folosit. Dacă nu, o mai avem încă pe Garuda.

— Da, spuse Sam şi se ridică în aer.

Moartea sări jos din car.

— Cu bine!

— Asemenea!

Traversară locul măcelului, fiecare în felul lui.

Urcă mica înălţime de pământ, păşind prin iarbă fără să facă nici cel mai neînsemnat zgomot cu cizmele lui din piele roşie.

Îşi aruncă mantia stacojie pe spate, peste umărul drept şi cercetă carul tunetului.

— A fost stricat de fulgere.

— Da, încuviinţă el.

Se uită spre ansamblul cozii, la cel care vorbise.

Platoşa îi strălucea ca bronzul, dar nu era bronz.

Un model cu mulţi şerpi o împodobea.

Purta coarne de taur la coiful lustruit, iar în mâna stângă ţinea un trident lucitor.

— Frate Agni, ai venit în lume.

— Nu mai sunt Agni, ci Shiva, Domnul Distrugerii.

— Îi porţi platoşa peste un nou trup şi-i ţii în mână tridentul. Dar nimeni n-ar putea deprinde mânuirea tridentului lui Shiva atât de repede. De asta îţi porţi mănuşa cea albă pe mâna dreaptă şi ochelarii de protecţie pe frunte.

Shiva duse mâna la frunte şi-şi coborî ochelarii peste ochi.

— Este adevărat, ştiu. Aruncă-ţi tridentul, Agni. Dă-mi mănuşa şi bagheta, centura şi ochelarii.

El clătină din cap.

— Îţi respect puterea, zeu al morţii, viteza şi forţa, îndemânarea. Dar acum te afli prea departe de mine pentru ca vreuna din calităţile tale să te ajute. Nu te poţi apropia, pentru că am să te ard înainte de a ajunge aici. Moarte, ai să mori.

Duse mâna spre bagheta de la brâu.

— Cauţi să întorci darul Morţii asupra celui ce-l dăruieşte?

Jungherul cel roşu îi apăru în mână în vreme ce vorbea.

— La revedere, Dharma. Zilele ţi s-au sfârşit.

Ridică bagheta.

— În numele unei prietenii care a existat cândva, spuse Cel în Roşu, am să-ţi dăruiesc viaţa, dacă mi te predai.

Bagheta tremură.

— L-ai ucis pe Rudra pentru a apăra numele nevestei mele.

— Pentru a apăra onoarea lokapalasilor am făcut-o. Acum sunt zeul distrugerii şi una cu Trimurti!

Aţinti bagheta de foc, iar Moartea se învălui cu mantia-i stacojie.

Flacăra fu atât de orbitoare încât, la trei kilometri depărtare, apărătorii din Keenset o văzură pe ziduri şi se minunară.

Năvălitorii pătrunseseră în Keenset. Se vedeau focuri, se auzeau ţipete şi lovituri de metal pe lemn şi de metal pe metal.

Rakasha prăvăleau clădiri asupra invadatorilor cu care n-o puteau scoate la capăt. Apărătorii, ca şi atacatorii, erau puţini la număr. Principalele forţe ale ambelor părţi pieriseră pe câmp.

Sam se ridică în vârful celui mai înalt turn al templului şi privi în jos peste oraşul care cădea.

— Nu te-am putut salva, Keenset, spuse el. Am încercat, dar nu a fost suficient.

Jos, departe, în stradă, Rudra îşi struni arcul.

Văzându-l, Sam îşi înălţă lancea.

Fulgerele căzură asupra lui Rudra şi săgeata explodă în mijlocul lor.

Când aerul se limpezi, pe locul unde stătuse Rudra se afla acum un mic crater, în centrul unei zone unde pământul era ars.

Domnul Vayu apăru pe un acoperiş îndepărtat şi chemă vântul să stingă flăcările. Sam îşi înălţă iar lancea, dar atunci o duzină de Vayu apărură pe o duzină de acoperişuri.

— Mara! spuse Sam. Arată-te, Visătorule! Dacă îndrăzneşti! Se auzi un râs venind de pretutindeni dimprejurul lui.

— Când voi fi gata, Kalkin, sosi vocea din văzduhul plin de fum, voi îndrăzni. Oricum, alegerea este a mea… Nu eşti ameţit? Ce s-ar întâmpla dacă te-ai arunca jos, la pământ? Ar veni rakasha să te poarte? Te-ar salva demonii tăi?

Fulgere se abătură atunci asupra tuturor clădirilor din preajma templului, dar râsul lui Mara acoperi zgomotul. Se stinse în depărtare, când începură să trosnească noi focuri.

Sam se aşeză şi privi la oraşul arzând. Zgomotele luptei se diminuară şi se stinseră. Totul era numai o flacără.

Simţi în cap o durere ascuţită, care veni şi se duse. Apoi veni şi nu se mai duse. Apoi îi cuprinse întregul trup şi Sam începu să strige.

Brahma, Vayu, Mara şi patru semizei stăteau jos, în stradă.

Îşi înălţă iar lancea, dar mâna îi tremura atât de tare încât arma îi scăpă din strânsoare, zăngăni pe ţigle şi se duse.

Sceptrul închipuit dintr-un craniu şi o morişcă era îndreptat spre el.

— Coboară, Sam! zise Brahma mişcându-l uşor, astfel că durerile se deplasară, arzându-i tot corpul. Tu şi cu Ratri sunteţi singurii rămaşi în viaţă! Sunteţi ultimii! Predă-te!

Se clătină pe picioare şi se prinse cu amândouă mâinile de centura strălucitoare. Apoi se legănă şi rosti vorbele printre dinţii încleştaţi:

— Prea bine! Am să cobor ca o bombă în mijlocul vostru!

Dar în acel moment cerul se întunecă, se lumină, se întunecă iarăşi.

Un strigăt puternic se înălţă peste zgomotul flăcărilor.

— E Garuda! zise Mara.

— De ce ar veni Vishnu acum?…

— Garuda a fost furată! Aţi uitat?

Marea Pasăre se lăsa spre oraşul arzând ca o titanică Phoenix deasupra cuibului său din flăcări.

Sam întoarse capul şi văzu gluga lăsându-se deodată peste ochii lui Garuda. Pasărea îşi fâlfâi aripile, apoi coborî în picaj spre zeii aflaţi în faţa templului.

— Roşu! strigă Mara. Călăreţul! Poartă roşu!

Brahma se roti şi întoarse sceptrul scâncitor, îndreptându-l cu ambele mâini spre capul Păsării ce venea în picaj.

Mara făcu un semn cu mâna şi aripile Garudei părură a lua foc.

Vayu înălţă ambele braţe şi un vânt ca un uragan izbi precum un ciocan bidiviul lui Vishnu al cărui clonţ sfărâmă care de luptă.

Garuda ţipă încă o dată, îşi desfăcu aripile şi-şi încetini coborârea. Un roi de rakasha începu să i se agite în jurul capului zorind-o, cu lovituri şi împunsături, să se lase mai repede.

Pasărea încetini, încetini, dar nu se putu opri.

Zeii fugiră care încotro.

Garuda izbi pământul şi pământul se cutremură.

Dintre penele de pe spatele ei se ivi Yama, cu sabia în mână. Făcu trei paşi, apoi se prăbuşi la pământ. Mara ieşi dintre ruine şi-l izbi de două ori cu muchia palmei după ceafă.

Sam sări înainte ca cea de-a doua lovitură să coboare, dar nu atinse pământul la timp. Sceptrul mai scânci o dată şi totul începu să se învârtă în jurul lui. Se strădui să-şi stopeze căderea. Încetini.

Pământul era la patruzeci de picioare sub el… Treizeci… Douăzeci…

Pământul era învăluit într-o ceaţă roşietică, apoi neagră.

— Domnul Kalkin a fost, în sfârşit, înfrânt în luptă, zise cineva abia auzit.

Brahma, Mara şi doi semizei numiţi Bora şi Tikan fură singurii rămaşi să-i ia pe Sam şi pe Yama din oraşul muribund Keenset, de pe malurile râului Vedra. Doamna Ratri umbla înaintea lor, cu un laţ înnodat în jurul gâtului.

Îi duseră pe Sam şi pe Yama până la carul tunetului, care era încă şi mai rău stricat decât atunci când îl părăsiseră, având lipsă o parte a ansamblului cozii şi o gaură uriaşă căscată în partea din dreapta a bordului. Îşi prinseră prizonierii în lanţuri, scoţându-le Legătorului — talismanul, iar Morţii — mantia cea roşie. Trimiseră un mesaj în Ceruri şi după o vreme sosi din înalt o gondolă, care-i duse înapoi în Oraşul Celest.

— Am învins, spuse Brahma. Keenset nu mai există.

— O victorie cam costisitoare, am senzaţia, zise Mara.

— Dar am învins!

— Iar Cel Negru se agită iar.

— Nu caută decât să ne pună puterea la încercare.

— Şi ce-o fi gândind el despre faptul că am pierdut o armată întreagă şi că până şi dintre zei au murit în această zi?

— Ne-am luptat cu Moartea, rakasha, Kalkin, Noaptea şi cu Mama Strălucirii. Nirriti nu va mai ridica mâna împotriva noastră, nu după o astfel de victorie.

— Preaputernic este Brahma, zise Mara, apoi se întoarse şi plecă.

Domnii Karmei fură chemaţi să-i judece pe prizonieri.

Doamna Ratri fu izgonită din Oraşul Celest şi osândită să umble prin lume ca muritoare, pentru a fi de-a pururi încarnată în trupuri de vârstă mijlocie, cu înfăţişare mai neatrăgătoare decât a mediei femeilor, trupuri incapabile să poarte întreaga putere a Aspectului sau a Atributelor ei. I se arătă această îndurare pentru că fu considerată doar o complice întâmplătoare, una înşelată de Kubera, în care ea se încrezuse.

Când trimiseră după Domnul Yama, pentru a fi adus în faţa judecătorilor, fu aflat mort în celula lui. În turban, avusese o cutiuţă metalică. Această cutie explodase.

Domnii Karmei executară o autopsie şi ţinură sfat.

— De ce nu a luat otravă, dacă a vrut să moară? întrebă Brahma. O pastilă ar fi fost mai lesne de ascuns decât o cutie.

— Este puţin probabil, spuse unul dintre Domnii Karmei, să fi avut un alt trup, undeva în lume, şi să fi încercat să transmigreze cu ajutorul unui dispozitiv de emisie, programat să se autodistrugă după folosire.

— Se putea face aşa ceva?

— Nu, sigur că nu. Echipamentul de transfer este voluminos şi complicat. Dar Yama se lăuda că poate face orice. Odată a încercat să mă convingă că se poate construi un asemenea dispozitiv. Numai că între cele două trupuri trebuie să fie un contact direct, întărit prin intermediul multor legături şi cabluri. Şi nici un dispozitiv atât de mic nu ar fi putut genera destulă energie.

— Cine ţi-a construit aparatul pentru psihoprobe?

— Domnul Yama.

— Dar lui Shiva carul tunetului? Dar lui Agni bagheta de foc? Lui Rudra arcul cel teribil? Tridentul? Suliţa Strălucitoare?

— Yama.

— Ar trebui să vă informez atunci că, în aproximativ acelaşi timp când cutiuţa probabil că a operat, un generator mare s-a aprins, ca de capul lui, în Vasta Sală a Karmei. A funcţionat mai puţin de cinci minute, după care s-a stins iar, singur.

— Energie emisă?

Brahma ridică din umeri.

— E vremea să-l osândim pe Sam.

Zis şi făcut. Şi de vreme ce mai murise o dată înainte, fără prea mare efect, căzură de acord că o condamnare la moarte nu prea era cine ştie ce.

Prin urmare, fu transmigrat. Nu în alt trup.

Se înălţă un turn de radioemisie, Sam fu pus sub tranchilizante, conductorii de transfer îi fură ataşaţi cum se cuvenea, dar nu fu nici un alt trup. Fură conectaţi la convertizorul turnului.

Atman-ul îi fu proiectat în sus, dincolo de domul deschis, în marele nor magnetic ce înconjura întreaga planetă şi care se numea Podul Zeilor.

După care i se acordă onoarea rarisimă de a i se organiza a doua oară funeralii în Ceruri. Domnul Yama beneficie de ele mai întâi; iar Brahma, privind fumul ce se înălţa din ruguri, se întreba unde se afla în realitate.

— Buddha a trecut în Nirvana, zise Brahma. Propovăduiţi asta în temple! Cântaţi-o pe străzi! Plină de slavă i-a fost trecerea! El a reformat vechea religie, iar noi suntem acum mai buni decât am fost vreodată înainte! Toţi cei care gândesc altfel să-şi amintească de Keenset!

Aşa se făcu.

Dar pe Domnul Kubera nu-l mai găsiră.

Demonii erau liberi.

Nirriti era puternic.

Şi, aiurea prin lume, se aflau cei care-şi aduceau aminte de ochelari bifocali şi de toalete care susurau, de chimia petrolului şi de motoare cu ardere internă, şi de ziua în care soarele îşi ascunsese faţa dinaintea dreptăţii Cerurilor.

Vishnu fu auzit spunând că sălbăticia intrase în Oraş, în cele din urmă.