Domn al Luminii

CINCI

Atunci, ca de alte atâtea ori în trecut, blana ninsă îi fu netezită de vânt.

Umbla prin locul unde se agitau ierburile de culoarea lămâii. Mergea pe un drum şerpuit, pe sub copaci întunecaţi şi flori de junglă, având în dreapta stânci de jasp semeţe, cu vine de piatră lăptoasă, străbătute de vinişoare portocalii.

Atunci, ca de atâtea ori înainte, păşi în surdină cu labele ei puternice, cu vântul mângâindu-i blana albă ca marmura si cu cele zece mii de miresme ale junglei amestecându-i-se împrejur; acolo, în crepusculul locului ce numai pe jumătate exista.

Singură, urma poteca fără de timp prin desişul care, în parte, era o iluzie. Tigrul alb este un vânător solitar. Vor mai fi fost şi alţii străbătând o astfel de cale, dar nici unul nu avea nevoie de companie.

Atunci, ca de alte atâtea ori înainte, se uită în sus, către carapacea netedă, cenuşie, a cerului şi către stelele care luceau acolo ca nişte cioburi de gheaţă. Ochii, în formă de semilună, i se măriră, şi se opri, aşezându-se pe labele dinapoi, ca să privească în sus.

Oare ce vâna?

Din gâtlej îi ieşi un sunet profund, ca un gâlgâit, sfârşind într-un fel de tuse. Apoi sări deodată pe o stâncă înaltă şi se tolăni acolo, începând să se lingă pe umeri. Când una dintre Luni se arătă, se puse să o urmărească cu privirea. Părea o figurină modelată din zăpadă ce nu se topea, cu flăcări de topaz izbucnindu-i de sub sprâncene.

Din nou, ca mai înainte, se întrebă dacă ce vedea în jur era adevărata junglă din Kaniburrha. Simţea că se găsea tot între limitele pădurii adevărate. Dar nu putea şti cu siguranţă.

Oare ce vâna?

Cerurile se află pe un platou care cândva era un lanţ de munţi. Munţii aceştia au fost retezaţi şi nivelaţi pentru a se obţine un nivel de bază. Solul de deasupra a fost transportat din sudul înverzit, anume pentru vegetaţia ce acoperă ca un strat de muşchi această structură osoasă. Boltit deasupra întregii zone se află un dom transparent, care o protejează împotriva frigului polar şi a orice altceva nedorit înăuntru.

Cerurile sunt înalte şi temperate şi se bucură de amurguri prelungi şi de zile lungi, alene trecătoare. Curenţi de aer proaspăt încălzit când este introdus acolo, circulă prin oraş şi prin pădure. Înăuntrul domului pot fi generaţi şi nori. Din nori se pot declanşa ploi, care să cadă peste aproape orice zonă. Chiar şi o ninsoare poate fi astfel pornită, deşi aşa ceva nu s-a întâmplat niciodată. În Ceruri a fost întotdeauna vară.

În vara din Ceruri se înalţă Oraşul Celest.

Oraşul Celest nu a crescut cum cresc oraşele omeneşti, în jurul unui port sau în apropierea vreunei câmpii mănoase, păşuni teren de vânătoare, întretăieri de drumuri comerciale sau regiuni bogate în resurse naturale pe care omul şi le doreşte şi alături de care el se aşează. Oraşul Celest a apărut dintr-un plan avut în minte de primii săi locuitori. Creşterea lui nu s-a petrecut lent şi la întâmplare, o clădire adăugată aici, o magistrală retrasată acolo, o structură demolată pentru a face loc alteia, toate părţile îmbi-nându-se laolaltă într-un tot neregulat şi dizgraţios. Nu. Fiecare cerinţă funcţională a fost gândită, fiecare centimetru de măreţie a fost calculat de cei dintâi proiectanţi şi figurat de dispozitivele de mărire a planurilor. Aceste proiecte au fost coordonate şi puse în operă de către un artist arhitect fără pereche. Vishnu Păstrătorul a ţinut întregul Oraş Celest în minte până în ziua în care a dat ocol Turlei Preaînalte pe spinarea Păsării Garuda, a privit în jos şi Oraşul a fost perfect captat într-o picătură de sudoare de pe fruntea lui.

Aşadar, Cerurile au izvorât din mintea unui zeu, iar conceperea le-a fost stimulată de dorinţele celor din preajma acestuia. Au fost aşezate mai degrabă potrivit capriciului, decât unei nevoi, într-o sălbăticie de gheaţă şi zăpadă şi stânci, la atemporalul Pol al Lumii, unde numai cei mai puternici dintre cei puternici îşi fac sălaş.

(Oare ce vâna?)

Alături de Oraşul Celest, sub domul Cerurilor se afla pădurea cea mare, Kaniburrha. Vishnu, în înţelepciunea lui, văzuse că trebuie să existe un echilibru între zona citadină şi sălbăticie. Sălbăticia poate exista independent de oraşe, câtă vreme cei ce trăiesc în oraş au nevoie de mai mult decât de plante domestice de decor. Dacă lumea ar fi toată un oraş, judecase el, locuitorii ar transforma o porţiune din ea în sălbăticie, deoarece în toţi se află ceva care, nelămurit, aspiră ca undeva să existe un capăt al ordinii şi un început al haosului. Astfel că în mintea lui se ivise o pădure, fremătând de izvoare şi de mirosurile vegetaţiei şi ale putreziciunii, dând glas strigătelor făpturilor neîmblânzite care locuiau în umbra ei, luptându-se cu vântul şi lucind în ploaie, căzând la pământ şi ridicându-se iarăşi.

Sălbăticia venea până la marginea Oraşului şi se oprea acolo, îi era interzis să pătrundă mai departe, după cum şi Oraşul se ţinea între limitele lui.

Dar dintre creaturile care locuiau în pădure, unele erau prădătoare; acestea nu cunoşteau îngrădiri, venind şi plecând după bunul lor plac. Mai-marii acestora erau tigrii albinoşi. Dar stătea scris, de către zei, că tigrilor-fantomă nu le era îngăduit să vadă Oraşul Celest; iar astă lege era înscrisă în păienjenişul de nervi dinapoia ochilor lor, făcând Oraşul să dispară. În creierele lor de uriaşe pisici albe, lumea era numai pădurea Kaniburrha. Umblau pe străzile din Ceruri, şi li se părea că străbat poteci din junglă. Dacă zeii le mângâiau blana când treceau pe lângă ei, era ca şi cum vântul şi-ar fi lăsat mâinile asupra lor. Dacă urcau o scară îngustă, era o pantă pietroasă cea pe care se căţărau. Clădirile erau steiuri de piatră, iar statuile erau copaci; trecătorii erau nevăzuţi.

Dacă cineva din Oraş pătrundea în pădurea cea adevărată, însă, zei şi tigri se aflau atunci în acelaşi plan al existenţei — sălbăticia, factorul de echilibru.

Tuşi iar, cum mai făcuse adeseori înainte, iar blana ei ca omătul fu netezită de vânt. Era o tigroaică-fantomă, rătăcind de trei zile prin sălbăticia Kaniburrhei, ucigând şi mâncând carnea crudă, roşie, a prăzii, răcnindu-şi provocarea de felină largă în beregată, lingându-şi blana cu limba ei mare, rozalie, simţind ploaia scurgându-i-se pe spate, picurată de pe frunzele palmate atârnând la înălţime, prăvălindu-se în torente din norii strânşi grămadă, în mod miraculos, în mijlocul cerului; umblând cu foc în coapse, în urma împerecherii de noaptea trecută cu o avalanşă de blană de culoarea morţii, ale cărei gheare îi brăzdaseră şoldurile, mirosul sângelui înnebunindu-i pe amândoi; torcând, în timp ce crepusculul răcoros o învăluia aducând cu sine Lunile, cea aurie şi cea argintie şi cea pământie. Stătea pe stâncă, lingându-şi labele şi întrebându-se ce vânase.

Lakshmi, în Grădina Lokapalasilor, şedea alături de Kubera, cel de-al patrulea administrator al lumii, pe o canapea parfumată aşezată lângă eleşteul în care se jucau apsarasele. Ceilalţi trei lokapalas lipseau în acea seară… Gângurind, asparasele stropiră cu apa cea parfumată înspre canapea. Domnul Krishna cel Întunecat alese acel moment pentru a-i zice din flaut. Fetele le întoarseră atunci spatele lui Kubera cel Gras şi lui Lakshmi cea Drăgălaşă şi se sprijiniră cu coatele pe marginea bazinului, ca să-l privească pe cântăreţ, acolo, sub copacul înflorit, unde zăcea trântit printre burdufuri de vin şi rămăşiţele de la câteva ospeţe.

Trecu în sus şi în jos peste găurile flautului şi scoase o notă lungă şi tânguitoare, apoi o serie de behăituri ca de capră. Guari cea Blondă, cu care îşi pierduse un ceas ca s-o dezbrace şi apoi păruse să o uite, se ridică de lângă el, se cufundă în bazinul cu apă şi dispăru într-una dintre numeroasele peşteri subacvatice. El sughiţă, începu o melodie, se opri, începu alta.

— E adevărat ce se spune despre Kali? întrebă Lakshmi.

— Ce se spune? mormăi Kubera întinzându-se după un bol cu soma.

Ea îi luă bolul din mâini, sorbi din el şi i-l dădu înapoi. El îl goli, iar un slujitor i-l umplu de îndată ce îl pusese înapoi pe tavă.

— Că vrea un sacrificiu uman, ca să-şi celebreze nunta?

— Se poate, zise Kubera. N-ar fi de mirare din partea ei, curvă însetată de sânge cum e ea, mereu transmigrând în vreun animal fioros pentru câte o vacanţă. S-a făcut găină-de-foc, odată, şi a zgâriat-o pe Sitala pe faţă, că nu ştiu ce spusese.

— Când?

— Păi, acum vreo zece-unsprezece avataruri. Sitala a purtat văl pentru a naibii de multă vreme, până ce i-a fost gata noul trup.

— Ciudată pereche, îi spuse Lakshmi la ureche, muşcându-i-o uşor. Yama, prietenul tău, este probabil singurul care ar trăi cu ea. Gândeşte-te că o apucă nevricalele cu un amant şi-şi aruncă asupra lui privirea mortală… Cine altcineva ar putea suporta privirea aia?

— Fără glumă, zise Kubera. Aşa l-am pierdut pe Kartikeya, Domnul Bătăliilor.

— Oh?

— Ăhă. E ciudată. Ca şi Yama, dar nu chiar ca el. El e zeul morţii, într-adevăr. Dar genul lui e moartea rapidă, curată. Kali e mai degrabă ca o pisică.

— A vorbit vreodată Yama despre această fascinaţie pe care i-o inspiră ea?

— Ai venit aici să bârfeşti sau să faci ceva?

— Şi pentru una şi pentru alta, răspunse Lakshmi.

În acel moment, Krishna îşi adoptă Aspectul, arborându-şi Atributul de beţie divină. Din flaut începu să-i picure o melodie tristă-amăruie, dulce-acrişoară, molipsitoare. Beţia din el se împrăştie prin grădină, în valuri alternative de bucurie şi tristeţe. Se ridică pe picioarele subţiri şi negre şi începu să danseze. Trăsăturile lui plate erau lipsite de orice expresie. Părul întunecat şi umed îi cădea în inele dese, sârmoase; până şi barba îi era la fel de creaţă. În timp ce se mişca, asparasele ieşiră din bazin, ca să-l urmeze. Flautul îi rătăci pe potecile vechilor melodii, ritmurile devenind tot mai frenetice pe măsură ce el se mişca tot mai repede, până când, în cele din urmă, izbucni în Rasalila, Dansul Dorinţei, iar suita lui, cu mâinile pe şolduri, îl urmă cu viteză tot mai mare în mişcările-i rotitoare.

Strânsoarea lui Kubera se întări împrejurul lui Lakshmi.

— Acum, chiar este adoptat un Atribut, zise ea.

Rudra cel Aspru îşi încordă arcul şi slobozi o săgeată. Săgeata se duse străbătând în viteză o mare distanţă, pentru a se înfige, în cele din urmă, în centrul ţintei.

De lângă el, Domnul Murugan râse mânzeşte şi-şi coborî arcul.

— Iar ai câştigat, zise el. N-am cum să trag mai bine de-atât. Îşi lăsară arcurile şi se duseră la ţintă, după săgeţi.

— L-ai cunoscut deja? întrebă Murugan.

— Îl ştiam de mult, zise Rudra.

— Acceleraţionist?

— Atunci nu era. Nu prea era de nici un fel. din punct de vedere politic. Era, totuşi, unul dintre Cei Dintâi, unul dintre cei care văzuseră Urath-ul.

— Oh!

— S-a distins în războaiele împotriva Popoarelor Mării şi împotriva Mamelor Teribilei Străluciri.

Aici, Rudra făcu un semn în aer.

— Mai târziu, continuă el, nu s-a uitat asta şi i s-a dat comanda marşurilor spre nord, împotriva demonilor. In acele zile era cunoscut drept Kalkin, dar acolo a ajuns să fie numit Legătorul. A dezvoltat un Atribut pe care îl putea folosi împotriva demonilor. Cu el i-a distrus pe cei mai mulţi dintre yakshas şi i-a legat pe rakasha. Când l-au capturat Kali şi cu Yama la Puţul Iadului, reuşise deja să-i elibereze pe cei mai mulţi dintre aceştia. Aşa că rakasha sunt iarăşi liberi prin lume.

— De ce a făcut lucrul ăsta?

— Yama şi Agni spun că făcuse un pact cu căpetenia lor. Ei cred că îi oferise acesteia concesiunea asupra corpului său în schimbul promisiunii de a primi trupe de-ale demonilor, ca să poarte război împotriva noastră.

— Putem fi atacaţi?

— Mă îndoiesc. Demonii nu sunt proşti. Dacă nu s-au putut pune cu numai patru dintre noi la Puţul Iadului, m-aş mira să ne atace pe toţi, aici, în Ceruri. De altfel, chiar acum, Yama se află în Vastele Săli ale Morţii, proiectând arme speciale.

— Dar unde-i este viitoarea mireasă?

— Cine ştie? zise Rudra. Şi cui îi pasă?

Murugan zâmbi.

— Cândva te-am crezut pe tine însuţi mai mult decât îndrăgostit de ea.

— Prea rece. Prea batjocoritoare, zise Rudra.

— Te-a respins?

Rudra îşi întoarse faţa întunecată, care nu zâmbea niciodată, spre blondul zeu al tinereţii.

— Voi, zeităţile fertilităţii, sunteţi mai răi şi decât marxiştii, spuse el. Tu crezi că toată lumea e stăpânită de pofte trupeşti. Am fost, pentru o vreme, numai prieteni, dar e prea dură cu prietenii, aşa că şi-i pierde pe toţi.

— Te-a respins?

— Cred că da.

— Iar când l-a luat pe Morgan, poetul câmpiilor, ca iubit — cel care într-o zi s-a încarnat ca cintezoi şi şi-a luat zborul — tu te-ai apucat să vânezi cintezoi şi, într-o lună, aproape că i-ai terminat pe toţi din Ceruri, cu săgeţile tale.

— Şi încă şi azi mai vânez cintezoi.

— De ce?

— Nu-mi place cum cântă.

— E prea rece, prea batjocoritoare, fu Murugan de acord.

— Nu-mi place să fiu luat peste picior de nimeni, zeu al tinereţii. Poţi alerga mai repede decât săgeţile lui Rudra?

Murugan zâmbi iar.

— Nu, zise el. Şi nici prietenii mei lokapalas — şi nici nu ar avea de ce.

— Când îmi asum Aspectul, zise Rudra, şi-mi iau arcul cel mare, pe care mi l-a dat însuşi zeul morţii, pot atunci să slobozesc o săgeată cu senzor termic care şuieră kilometri întregi pe urmele unei ţinte mişcătoare, lovind-o ca un fulger, mortal.

— Ia hai, atunci, să vorbim despre alte chestiuni, zise Murugan brusc interesat de ţintă. Am auzit că oaspetele nostru şi-a râs de Brahma cu câţiva ani în urmă, în Maharatha, şi a săvârşit violenţe în locurile sacre. Înţeleg, totuşi, că este unul şi-acelaşi cu cel care a fondat religia păcii şi a iluminării.

— Acelaşi.

— Interesant.

— Pe jumătate adevărat.

— Şi ce va face Brahma?

Rudra ridică din umeri.

— Numai Brahma ştie, răspunse el.

În locul numit Capătul Lumii, unde nu mai este nimic dincolo de marginea Cerurilor decât lucirea depărtată a domului şi, mult dedesubt, pământul gol, ascuns sub o ceaţă alburie ca un fum, se înalţă Pavilionul Liniştii, cu laturile deschise, pe al cărui acoperiş rotund, cenuşiu, ploaia nu cade niciodată, prin ale cărui balcoane şi terase fierbe aburul dimineţilor şi umblă adierile amurgului, prin ale cărui camere aerisite, aşezaţi pe canapelele solide şi negre sau păşind printre coloanele cenuşii, pot fi găsiţi uneori zeii contemplativi, războinicii învinşi sau cei răniţi în dragoste, care vin acolo să cântărească toate lucrurile, dureroase sau zadarnice, sub cerul aflat sub Podul Zeilor, în mijlocul unui loc din piatră, unde culorile sunt puţine şi singurul sunet este al vântului… Acolo, unde puţin după zilele Celor Dintâi stătuseră filosofii şi vrăjitoarele, înţeleptul şi magul, sinucigaşul şi ascetul eliberat de dorinţa de renaştere sau de reînnoire; acolo, în mijlocul renunţării şi al părăsirii, al retragerii şi al plecării, se află cele cinci încăperi numite Amintirea, Frica, Sfâşierea Inimii, Pulberea şi Disperarea; iar acest loc a fost clădit de Kubera cel Gras, căruia puţin îi păsa de oricare dintre sentimentele astea, dar care, ca prieten al Domnului Kalkin, a făcut construcţia la ordinul lui Candi cea Rea, cunoscută uneori drept Durga şi drept Kali, pentru că el singur dintre zei avea Atributul corespondenţei neînsufleţite, prin care îşi putea investi lucrul mâinilor cu simţăminte şi pasiuni posibil de experimentat de către cei ce adăstau printre ele.

Se aflau în încăperea numită Sfâşierea Inimii şi beau soma, dar nu se îmbătau de fel.

Amurgul se lăsase peste Pavilionul Liniştii, iar vânturile ce suflau prin Ceruri îi mângâiau.

Stăteau pe scaune negre, îmbrăcaţi în robe negre, şi mâinile lui se odihneau deasupra mâinilor ei, pe masa ce îi despărţea; iar horoscopul tuturor zilelor lor se perinda pe peretele ce separa Cerurile de ceruri; şi erau tăcuţi în vreme ce-şi depanau filele secolelor trăite.

— Sam, zise ea în cele din urmă, nu au fost bune?

— Nu, răspunse el.

— Dar în zilele acelea de demult, înainte să părăseşti Cerurile pentru a te duce să locuieşti printre oameni — atunci, mă iubeai?

— Nu-mi prea aduc aminte, zise el. E tare mult de-atunci. Eram amândoi altfel — alte minţi, alte trupuri. Probabil că aceia doi, oricine or fi fost, se iubeau. Nu-mi pot aduce aminte.

— Eu, însă, îmi aduc aminte de zorile lumii ca şi cum ar fi fost ieri — zilele acelea, când mergeam împreună la bătălie, şi nopţile acelea, când scuturam stelele de pe proaspăt pictatele ceruri! Lumea era atât de nouă şi de diferită atunci, cu câte o ameninţare pândind din fiecare floare şi cu câte o bombă înapoia fiecărui răsărit. Împreună am supus o lume, tu şi cu mine, pentru că nimic nu ne dorea, de fapt, pe noi aici şi totul se împotrivea venirii noastre. Ne-am croit drum prin sabie şi foc, pe pământ şi pe mare, şi am luptat sub mare şi în ceruri, până când nu a mai rămas nimic care să ni se opună. Apoi au fost construite oraşe şi regate, iar noi i-am înălţat pe cei peste care ne-am ales să împărăţim, până când au încetat să ne mai amuze şi i-am aruncat iarăşi la pământ. Ce ştiu zeii mai tineri despre zilele acelea? Cum să înţeleagă ei puterea pe care am cunoscut-o noi, Cei Dintâi?

— N-au cum, răspunse el.

— Când ne aveam Curtea în palatul nostru de la malul mării şi ţi-am dăruit mulţi fii şi flotele noastre au pornit să cucerească insulele, n-au fost zilele acelea frumoase şi pline de farmec? Şi nopţile de foc şi parfum şi vin… Atunci mă iubeai?

— Da, cred că acele două corpuri se iubeau.

— Acelea? Nu suntem chiar atât de diferiţi. Nu ne-am schimbat chiar într-atât. Deşi vremurile s-au scurs, în fiinţa fiecăruia sunt anumite lucruri care nu se schimbă, care nu se alterează, indiferent câte trupuri a purtat, indiferent câte iubite a avut, indiferent câte lucruri frumoase sau urâte a privit sau a făcut, indiferent câte gânduri îi trec prin minte sau câte simţăminte încearcă. Sinele cuiva rămâne în centrul tuturor acestora şi priveşte.

— Desfă un fruct şi vei găsi în el o sămânţă. Este acela centrul? Desfă sămânţa şi în ea nu vei găsi nimic. Este acela centrul? Noi suntem două persoane diferite de stăpânul şi de stăpâna bătăliilor. A fost bine că i-am cunoscut pe aceia, dar asta-i tot.

— Tu te-ai dus să locuieşti în afara Cerurilor pentru că erai obosit de mine?

— Aveam nevoie de o schimbare a perspectivei.

— Au fost ani lungi în care te-am urât pentru că plecaseşi. Apoi au fost timpuri când am stat în încăperea numită Disperare, dar am fost prea laşă pentru a păşi dincolo de Capătul Lumii. Apoi, iarăşi, au fost vremuri când te-am iertat şi i-am invocat pe cei şapte Rishi{Înţelepţi (n.tr.).} să-mi aducă înaintea ochilor imaginea ta, astfel că te-am privit cum erai atunci şi a fost aproape ca şi cum am fi umblat iarăşi împreună. Alteori ţi-am dorit moartea, dar ţi-ai făcut prieten din călăul meu şi mi-ai transformat furia în iertare. Vrei să spui că nu mai simţi nimic pentru mine?

— Vreau să spun că nu te mai iubesc. Ar fi frumos să existe ceva constant şi neschimbător în Univers. Dacă un asemenea lucru există, atunci ar trebui să fie ceva mai puternic decât iubirea, şi este un lucru pe care eu nu-l cunosc.

— Eu nu m-am schimbat, Sam.

— Gândeşte-te bine, Doamnă, la tot ceea ce ai spus, la tot ceea ce mi-ai amintit astăzi. Nu de om ţi-ai adus tu aminte, ci de zilele de carnagiu pe care le-aţi petrecut voi împreună. Lumea a pătruns într-o eră mai blândă, acum. Tu tânjeşti după focul şi oţelul de odinioară. Crezi că este omul, dar cel care-ţi tulbură mintea nu-i decât destinul pe care l-aţi împărtăşit voi doi, destin care a trecut şi pe care tu îl numeşti iubire.

— Indiferent cum îl numesc, nu s-a schimbat! Zilele nu i-au trecut. Este un lucru constant în Univers şi te chem să vii să-l împărtăşeşti din nou cu mine!

— Şi cu Domnul Yama cum rămâne?

— Ce-i cu el? Ai triumfat în faţa celor care s-ar putea numi egalii lui, dac-ar mai fi rămas în viaţă.

— Să înţeleg, atunci, că Aspectul lui este cel de care-ţi pasă ţie?

Ea zâmbi, în umbre şi adieri.

— Desigur.

— Doamnă, Doamnă, Doamnă, uită-mă! Du-te de trăieşte cu Yama şi fii iubita lui. Zilele noastre s-au dus, şi nu vreau să-mi aduc aminte de ele. Au fost bune, dar s-au dus. După cum este o vreme pentru orice, este o vreme şi pentru sfârşitul oricărui lucru. Acum este timpul consolidării victoriilor omului asupra acestei lumi. Este timpul împărtăşirii cunoaşterii, nu al încrucişării săbiilor.

— Ai să înfrunţi Cerurile pentru această cunoaştere? Ai să încerci să supui Oraşul Celest, să-i deschizi bolţile către lume?

— Ştii bine că da.

— Atunci, încă mai putem avea o cauză comună.

— Nu, Doamnă, nu te înşela singură. Credinţa ta este de partea Cerurilor, nu a lumii. Ştii, doar. Dacă-mi câştig libertatea şi mi te alături şi luptăm împreună, poate că ai fi fericită o vreme. Dar, învingători sau înfrânţi, până la urmă ai fi mai nefericită decât înainte.

— Ascultă-mă, sfânt cu inimă blândă, din dumbrava vineţie. Este foarte frumos din partea ta să-mi anticipezi sentimentele, dar Kali îşi dă credinţa cui vrea ea, fără să fie datoare nimănui cu nimic. E numai cum vrea ea. Este zeiţa mercenară, nu uita! Poate că tot ce-ai spus tu este adevărat, iar ea minte când îţi zice că încă te mai iubeşte. Fiind necruţătoare şi plină de dorinţă de luptă, oricum, se duce după mirosul de sânge. Simt că încă mai poate deveni o acceleraţionistă.

— Ai grijă ce vorbeşti, zeiţă. Cine ştie cine o asculta?

— Nu ascultă nimeni, zise ea, pentru că rareori se rostesc cuvinte în locul acesta.

— Un motiv în plus ca cineva să fie curios atunci când se rostesc.

Ea rămase o vreme tăcută, apoi:

— N-ascultă nimeni, zise ea.

— Ţi-au sporit puterile.

— Da. Dar ale tale?

— Cam aceleaşi, cred.

— Atunci, îmi accepţi sabia, roata, arcul, în numele acceleraţionismului?

— Nu.

— De ce nu?

— Promiţi prea uşor. Şi-ţi calci promisiunile la fel de iute! precum le faci, iar din cauza asta nu pot avea niciodată încredere în tine. Dacă luptăm şi câştigăm în numele acceleraţionismului, s-ar putea să fie şi ultima mare luptă din lumea asta. Şi s-ar putea să fie un lucru pe care să nu-l doreşti, pe care să nu-l îngădui.

— Eşti un prost, dacă vorbeşti despre ultime mari bătălii, Sam, pentru că ultima mare bătălie este întotdeauna cea care va urma. Să-ţi apar într-o formă mai ispititoare pentru a te convinge că vorbesc adevărul? Să te îmbrăţişez într-un trup pe care să se afle pusă pecetea virginităţii? Te-ar face asta să-mi crezi vorbele?

— Îndoiala, Doamnă, este castitatea minţii, iar eu îi port pecetea.

— Atunci, află că nu te-am adus aici ca să te chinui, şi că ai dreptate — scuip pe acceleraţionismul tău şi deja ţi-am numărat zilele. Am vrut să-ţi dau speranţe deşarte, ca să fii azvârlit jos de la o înălţime şi mai mare. Numai prostia şi slăbiciunea te-au salvat de la asta.

— Îmi pare rău, Kali…

— N-am nevoie de scuzele tale! Mi-ar fi plăcut iubirea ta, totuşi. Aş fi folosit-o împotrivă-ţi la sfârşitul zilelor tale, ca să le fac să treacă mai chinuitor. Dar, cum spui, ne-am schimbat prea mult — şi nu mai meriţi osteneala. Nu te gândi că n-aş fi putut să te fac să mă iubeşti din nou, cu zâmbetele şi cu îmbrăţişările de odinioară. Pentru că simt dogoarea din tine şi-mi este lesne să o aţâţ într-un bărbat. Dar nu eşti demn de o moarte cumplită, nu meriţi să cazi din înălţimile pasiunii în adâncurile disperării. Nu am timp să-ţi dau mai mult decât dispreţul meu.

Stele lunecau în jurul lor, arzătoare şi mâna ei se retrase de sub a lui pentru a turna încă două pahare de soma care să-i încălzească în noapte.

— Kali?

— Da?

— Dacă are să-ţi dea vreo satisfacţie, află totuşi că încă mai ţin la tine. Deşi nu este tocmai iubire, sau poate cuvântul nu înseamnă ce am vrut eu să însemne în felurite împrejurări. Este un sentiment fără nume, crede-mă… Mai bine s-o las baltă. Aşa că ia-o cum vrei şi du-te şi distrează-te cu asta. Ştii că s-ar putea ca într-o zi să ne luăm iar de beregată, de îndată ce ne vom fi despărţit ca duşmani. Am avut multe împăcări frumoase, dar au meritat ele vreodată chinul care le-a precedat? Ştii că ai câştigat şi că eşti zeiţa căreia mă închin… Oare nu închinare şi respect religios înseamnă amestecul de iubire şi ură, de dorinţă şi teamă?

Îşi băură soma în încăperea numită Sfâşierea Inimii, aflaţi sub puterea farmecelor lui Kubera.

Kali vorbi:

— Să mă arunc asupra ta şi să te sărut acum, spunându-ţi că am minţit când am spus că am minţit?… Ca tu să poţi izbucni în râs şi să spui că ai minţit, pentru a te răzbuna la sfârşit? Haide, Doamne Siddhartha! Mai bine murea unul dintre noi în Puţul Iadului, pentru că mare este mândria Celor Dintâi! Nu ar fi trebuit să venim aici, în acest loc.

— Nu.

— Atunci, să ne despărţim?

— Nu.

— Cu asta sunt de acord. Hai să ne aşezăm aici şi să ne închinăm unul altuia pentru o vreme.

Mâna ei se lăsă peste a lui, o mângâie.

— Sam?

— Da?

— Ai vrea să faci dragoste cu mine?

— Şi să-mi pecetluiesc soarta? Desigur.

— Atunci, hai să mergem în încăperea numită Disperarea, unde vântul nu adie şi unde se află o canapea…

El o urmă din Sfâşierea Inimii în Disperare, cu pulsul bătându-i tot mai iute în gâtlej şi, când o aşeză goală pe canapea şi-şi puse mâna pe moliciunea albă a pântecului ei, ştiu că, într-adevăr, Kubera era cel mai puternic dintre lokapalas, căci îl sufoca simţământul al cărui nume îl purta acea încăpere, chiar în vreme ce dorinţele urcau în el, iar el peste ea… Şi îl cuprinseră o sfârşeală, o încordare, un sunet si adevăratele lacrimi arzând să se reverse.

— Ce doreşti, Stăpână Maya{Iluzia existenţei (n.tr.).}?

— Vorbeşte-mi despre acceleraţionism, Tak al Arhivelor.

Tak îşi îndreptă frumosu-i trup zvelt şi scaunul i se lăsă pe spate cu un scârţâit.

Înapoia lui, tăcute, se aflau băncile de date, ale căror dosare conţinând înregistrări cu adevărat rare umpleau rafturile lungi şi înalte cu legăturile lor colorate, iar aerul, cu mirosul lor de mucegai.

O cântări din ochi pe doamna din faţa lui, zâmbi şi clătină din cap. Avea o privire verde, încordată şi un aer nerăbdător; părul îi era de un roşu insolent, iar nasul şi emisferele obrajilor îi erau stropite cu pistrui abia vizibili. Avea umerii şi şoldurile largi, iar mijlocul subţire, sever disciplinat împotriva tendinţei lui naturale.

— De ce clatini din cap? Toată lumea vine la tine pentru căpăta informaţii.

— Eşti tânără, stăpână. Trei avataruri, dacă nu greşesc, îţi stau în urmă. În acest punct al carierei, sunt sigur că nu doreşti ca numele să-ţi fie trecut pe lista specială a tinerilor interesaţi de aceste cunoştinţe.

— Listă?

— Listă.

— De ce ar exista o listă cu asemenea solicitări?

Tak ridică din umeri.

— Zeii colectează cele mai ciudate lucruri, iar unii dintre ei păstrează liste.

— Am auzit întotdeauna vorbindu-se despre acceleraţionism ca despre o chestiune complet moartă.

— Aşadar, de ce acest interes brusc pentru lucrurile moarte? Ea râse, iar ochii ei verzi sfredeliră cenuşiul ochilor lui. Arhivele îi explodară în jur şi Tak se află în sala de bal de la

jumătatea Turlei Preaînalte. Era noapte, atât de târziu încât în curând avea să se facă dimineaţă. Şi era o petrecere care se lungea, evident, de multă vreme; dar acum, mulţimea în care se afla se adunase toată într-un colţ al încăperii. Se sprijineau unii de alţii şi se aşezau şi se înclinau, ascultând cu toţii la bărbatul scund, negricios, voinic, ce stătea alături de zeiţa Kali şi vorbea. Era Sam, Marele Suflet, Buddha, care tocmai sosise, împreună cu majordomul lui. Vorbea despre budism şi despre acceleraţionism şi despre zilele legării şi despre Puţul Iadului şi despre blasfemiile Domnului Siddhartha din oraşul Mahartha, de la mare. Vorbea, şi vocea îi suna neobosită, iar şi iar, hipnotizantă, şi cuvintele îi răsunau necontenit, în vreme ce mulţimea de ascultători îşi pierdea încet-încet cunoştinţa şi cădea de jur împrejurul lui. Femeile erau cu toate destul de urâte, cu excepţia Mayei, care izbucni într-un râs micuţ şi bătu din palme, aducând iarăşi Arhivele în jurul lor şi pe Tak înapoi în scaunul său, cu zâmbetul încă pe buze.

— Aşadar, de ce acest interes brusc pentru lucrurile moarte? repetă el.

— Nu a murit, acela!

— Nu? întrebă Tak. N-a murit?… Stăpână Maya, a murit în clipa în care a păşit în Oraşul Celest. Uită-l. Uită-i cuvintele. Fă totul ca şi cum el nici n-ar fi existat vreodată. Nu lăsa nici o urmă a lui în mintea ta. Într-o zi ai să vrei să obţii înnoirea — află, aşadar, că Maeştrii Karmei îl vor căuta în mintea oricui trece prin sălile lor. Buddha şi cuvintele lui sunt o urâciune înaintea ochilor zeilor.

— Dar pentru ce?

— Este un anarhist care pune bombe, un revoluţionar de temut. Urmăreşte prăbuşirea Cerurilor înseşi. Dacă vrei informaţii mai amănunţite, va trebui să mă folosesc de aparate, ca să regăsesc datele. Vrei să semnezi o cerere pentru asta?

— Nu…

— Atunci, dă-l afară din mintea ta şi încuie uşa.

— Chiar atât de rău este?

— E şi mai rău!

— Atunci, de ce zâmbeşti când spui aceste lucruri?

— Pentru că nu sunt o persoană din cale-afară de serioasă. Caracterul meu nu are nimic de-a face cu mesajul, în orice caz. Aşa că, ia seama!

— Tu pari a şti totul despre asta. Arhivarii sunt imuni la listele alea?

— Nu tocmai. Numele meu este primul pe listă. Dar asta nu pentru că sunt arhivar, ci pentru că el este tatăl meu.

— El? Tatăl tău?

— Da. Vorbeşti ca una foarte tânără, oricum. Mă îndoiesc că lui îi trece măcar prin cap că m-a zămislit. Ce este paternitatea pentru zei, care locuiesc o suită de trupuri, aflând despre progeniturile lor de la alţii, ce îşi schimbă, la rândul lor, trupurile de patru sau de cinci ori pe secol? Eu sunt fiul unui trup pe care l-a locuit el cândva, născut dintr-altul care, şi el a trecut prin multe, iar eu, la rândul meu, nu mai locuiesc nici eu în trupul în care m-am născut. Relaţia, prin urmare, este destul de imaterială şi interesantă, în primul rând, la nivelul metafizicii speculative. Care este adevăratul tată al unui om? Hazardul care a adus împreună cele două trupuri care l-au generat? Faptul că, din anumite motive, la un moment dat, acestea două s-au plăcut unul pe altul dincolo de orice altă alternativă? Dacă astfel stau lucrurile, atunci de ce se întâmplă aşa ceva? A fost simpla foame a cărnii, sau a fost curiozitatea, sau voinţa? Sau a fost altceva? Mila? Singurătatea? Dorinţa de a domina? Ce simţământ sau ce gând a fost tată trupului în care am apărut eu pentru prima oară în câmpul conştiinţei? Stiu că omul care a locuit acel anumit trup-de-tată la acel anumit moment este o personalitate complicată şi puternică. Pentru noi, cromozomii nu înseamnă nimic, într-adevăr. Dacă trăim, nu cărăm aceste repere după noi, peste veacuri. Nu moştenim cu adevărat nimic, cu excepţia unor înzestrări întâmplătoare şi a unor sume de bani. Trupurile înseamnă prea puţin în lunga cursă, care este mult mai interesant de speculat sub aspectul procesului mental ce ne-a extras din haos. Sunt încântat că el a fost cel care m-a chemat la viaţă şi mă întreb adeseori ce motive a avut. Vad că ţi-a pierit deodată culoarea din obraji, stăpână. Nu am avut de gând să te necăjesc cu discuţia asta, ci numai să-ţi satisfac oarecum curiozitatea şi să înfăţişez înaintea minţii tale unele gânduri pe care noi, cei vechi, le avem în legătură cu aceste chestiuni. Cândva, tu însăţi ai să le priveşti în lumina asta, sunt sigur. Dar îmi pare rău să te văd atât de supărată. Rogu-te, stai jos. Iartă-mi flecăreala. Tu eşti Stăpâna Iluziei. Nu sunt lucrurile despre care am vorbit înrudite cu însăşi materia cu care lucrezi tu? Sunt convins că poţi spune, după felul în care vorbesc, de ce este numele meu trecut primul pe lista despre care ţi-am pomenit. E un caz de adorare a eroului, presupun. Creatorul meu este destul de distins… Acum arăţi oarecum învăpăiată la faţă. Ai vrea o băutură rece? Aşteaptă aici un moment… Poftim. Soarbe asta. Acum, despre acceleraţionism — este o simplă doctrină care propune ca noi, cei din Ceruri, să dăm celor ce locuiesc dedesubt din cunoştinţele şi puterile şi substanţa noastră. Acest act de caritate ar fi îndreptat spre ridicarea condiţiei lor de existenţă pe un nivel superior, asemănător celui pe care ne situăm noi înşine. Atunci, fiecare om ar fi asemenea unui zeu, înţelegi? Rezultatul acestui lucru, desigur, ar fi că nu ar mai exista nici un zeu, ci numai oameni. Noi le-am da cunoaşterea ştiinţelor şi a artelor, pe care o stăpânim şi, făcând astfel, le-am distruge credinţa primitivă şi le-am înlătura orice temei pentru speranţele de mai bine — fiindcă cel mai bun mod de a distruge speranţa sau credinţa este de a le lăsa să se împlinească. De ce am îngădui ca oamenii să îndure colectiv această povară a stării de zeitate, cum vroiau acceleraţioniştii, din moment ce le-o conferim în mod individual, atunci când ajung s-o merite? în cel de-al şaizecilea an al vieţii lui, omul trece prin Sălile Karmei. Este judecat, iar dacă a făcut binele, respectând regulile şi restricţiile castei sale, acordând atenţia cuvenită Cerurilor, progresând din punct de vedere intelectual şi moral, atunci va fi încarnat într-o castă superioară, ajungând ca în final să capete însăşi starea de zeu şi să vină să locuiască aici, în Oraş. Orice om îşi primeşte până la urmă răsplata dreaptă — rare sunt accidentele nefericite — aşa încât fiecare om, nu societatea dintr-o dată, ca un întreg, poate ajunge la moştenirea divină pe care ambiţioşii acceleraţionişti doreau s-o azvârle înaintea oricui, chiar şi a celor încă nepregătiţi. Poţi vedea că această atitudine era înspăimântător de injustă si tendenţios proletaristă. Ceea ce urmăreau ei, de fapt, era coborârea nivelului cerinţelor pentru starea de zeitate. Or, aceste cerinţe sunt stricte în mod necesar. Tu ai da puterea lui Shiva sau a lui Agni pe mâinile unui copil? Dacă nu eşti nebună, n-ai da-o. Nu, dacă nu vrei să te trezeşti într-o dimineaţă şi să constaţi că lumea nu mai există. Asta ar fi reuşit acceleraţioniştii, prin urmare, şi de asta au fost opriţi. Acum ştii totul despre acceleraţionism… Vai, dar arăţi teribil de încinsă. Pot să-ţi pun îmbrăcămintea pe umeraş, până când îţi mai aduc ceva rece de băut?… Perfect… Acum, unde eram, Maya? A, da — stafidele din plăcintă… Ei bine, acceleraţioniştii pretindeau că tot ceea ce ţi-am spus eu acum ar fi adevărat, numai că sistemul ar fi total corupt. Lansau afirmaţii calomnioase la adresa probităţii celor care autorizau încarnarea. Unii chiar au îndrăznit să pretindă că Cerurile erau compuse dintr-o aristocraţie nemuritoare de hedonişti înrăiţi, care se jucau cu lumea. Alţii au cutezat să afirme că cei mai buni dintre oameni nu capătă niciodată starea de zeu, ci se aleg, în cele din urmă, cu moartea adevărată sau cu încarnarea într-o formă inferioară de existenţă. Iar alţii spuneau chiar că una ca tine a fost aleasă pentru a fi zeificată numai pentru că forma originală şi atitudinea ta au stârnit poftele vreunei divinităţi libidinoase, şi nu pentru celelalte evidente virtuţi ale tale, draga mea… Hei, dar tu eşti plină de pistrui?… Da, astea sunt lucrurile predicate de acei de trei ori blestemaţi acceleraţionişti. Astea sunt faptele de care se face vinovat părintele spiritului meu, sunt ruşinat că trebuie să o spun. Ce să faci cu o asemenea moştenire, decât să te minunezi de ea? El închide ciclul unor vremuri măreţe şi reprezintă ultima mare schismă printre zei. Oricât de rău ar fi, rămâne, în mod vădit, o figură măreaţă, acest părinte al spiritului meu, iar eu îl respect precum fiii din vechime pe taţii trupurilor lor… Ţi-e frig, acum? Hai, dă-mi voie… Uite… Uite… Uite… Hai, acum flutură-ne o iluzie, iubirea mea, graţie căreia să păşim într-o lume în care nu există asemenea nerozii… Aşa, acum pe-aici. Coteşte pe aici… Fă să apară un nou Eden în buncărul ăsta, ochioasa mea cu privirea verde, verde şi buze umede… Ce-i asta?… Ce anume este mai presus de orice în mine, în acest moment?… Adevărul, iubirea mea… Şi sinceritatea… Şi dorinţa de a împărtăşi…

Ganesha, făcătorul de zei, umbla cu Shiva prin pădurea Kaniburrha.

— Domn al Distrugerii, zise el, înţeleg că deja cauţi să începi represaliile împotriva celor de aici, din Oraş, care acordă vorbelor lui Siddhartha mai mult decât un zâmbet dispreţuitor.

— De bună seamă, zise Shiva.

— Făcând astfel, sacrifici eficacitatea.

— „Eficacitatea”? Explică ce vrei să spui.

— Omoară-mi pasărea aia verde, de pe creanga de colo.

Shiva îşi îndreptă tridentul spre pasăre şi ea se prăbuşi.

— Acum, omoară-i perechea.

— N-o văd.

— Atunci, omoară-mi-o pe oricare alta din stolul ei.

— Nu văd nici una.

— Şi cât va zace ea la pământ, nici n-ai să le mai vezi. Aşadar, dacă vrei, loveşte-l pe primul care pleacă urechea la cuvintele lui Siddhartha.

— Pricep ce vrei să spui, Ganesha. Va umbla liber, pentru o vreme. Va umbla liber.

Ganesha, făcătorul de zei, privi jungla din jurul lui. Deşi umbla prin împărăţia tigrilor-fantomă, nu se temea de nici un rău. Pentru că Domnul Haosului păşea alături de el, iar Tridentul Distrugerii îi dădea linişte.

Vishnu Vishnu Vishnu privea privea privea la Brahma Brahma Brahma…

Se aflau în Sala Oglinzilor.

Brahma se referea la Calea cu Opt Cărări şi la slava care este Nirvana.

După trei ţigări, Vishnu îşi drese glasul.

— Da, Doamne? întrebă Brahma.

— Pentru ce, îngăduit fie-mi a întreba, această prelegere budistă?

— Nu o găseşti fascinantă?

— Nu în mod deosebit.

— Asta este, într-adevăr, ipocrizie din partea ta.

— Cum adică?

— Un profesor trebuie să vădească măcar o fărâmă de interes pentru propriile-i cursuri.

— Profesor? Cursuri?

— Desigur, Tathagatha. Altminteri, ce anume, în anii din urmă, l-ar fi îndemnat pe zeul Vishnu să se încarneze printre oameni, dacă nu să-i înveţe pe aceştia Calea Iluminării?

— Eu?…

— Salutare, reformatorule, care ai înlăturat frica de adevărata moarte din minţile oamenilor! Cei care nu s-au născut iarăşi printre oameni s-au dus de-acum în Nirvana.

Vishnu zâmbi.

— Mai bine să-i încorporezi decât să lupţi să-i extirpezi?

— Aproape o epigramă.

Brahma se ridică în picioare, cercetă oglinzile, îl cercetă pe Vishnu.

— Prin urmare, după ce ne debarasăm de Sam, tu vei fi fost adevăratul Tathagatha.

— Cum ne vom debarasa de Sam?

— Încă nu am hotărât, dar sunt deschis la sugestii.

— Aş putea sugera să fie încarnat ca cintezoi?

— Ai putea. Dar atunci, altcineva s-ar putea să vrea ca cintezoiul să fie reîncarnat ca om. Simt că nu este lipsit de susţinători.

— Ei, avem vreme să ne gândim pe îndelete. Nu mai este nici o grabă acum, dacă se află în custodia Cerurilor. Am să-ţi comunic gândurile mele în chestiunea cu pricina de îndată ce voi avea câteva.

— Atunci, pentru moment este destul.

Plecară plecară plecară din din sală.

Vishnu ieşi din Grădina Desfătărilor a lui Brahma; când el se depărta, intră zeiţa morţii. Ea i se adresă statuii cu opt braţe, cea cu veena, iar aceasta începu să ciupească strunele.

Auzind muzica, Brahma se apropie.

— Kali! Drăgălaşa Doamnă… anunţă el.

— Preaputernic este Brahma, răspunse ea.

— Da, încuviinţă Brahma, pe cât de preaputemic se prea poate dori. Şi atât de prearar faci câte o vizită aici, încât sunt preaîncântat. Vino să păşeşti împreună cu mine pe cărările înflorite şi să discutăm. Ai o rochiţă adorabilă.

— Mulţumesc.

Păşiră pe cărările înflorite.

— Cum merg pregătirile de nuntă?

— Bine.

— Vă veţi petrece luna de miere în Ceruri?

— Avem de gând să ne-o petrecem departe de aici.

— Unde, dacă-mi îngădui întrebarea?

— Încă nu am căzut de acord asupra locului.

— Timpul zboară pe aripile cintezoiului, draga mea. Dacă doreşti, puteţi locui, tu şi cu Domnul Yama, în a mea Grădină a Desfătărilor, pentru o vreme.

— Mulţumim, Creatorule, dar e un loc prea încântător pentru ca cei doi distrugători să petreacă un timp mai îndelungat acolo şi să se simtă în largul lor. Mergem noi undeva.

— Cum doreşti.

Ridică din umeri.

— Ce altceva îţi mai ocupă gândurile?

— Ce mai e cu cel numit Buddha?

— Sam? Vechiul tău iubit? Ce-i cu el, vasăzică? Ce ai vrea să afli în privinţa lui?

— Cum va fi… tratat?

— Încă nu am hotărât. Shiva a sugerat să mai aşteptăm o vreme înainte de a face ceva. În felul ăsta, putem aprecia ce efect a avut asupra comunităţii Cerurilor. Am hotărât ca Vishnu să treacă drept cel care-a fost Buddha, din raţiuni istorice şi teologice, în ceea ce-l priveşte pe Sam, am să dau ascultare oricărei sugestii rezonabile.

— Nu i-ai mai oferit o dată condiţia de zeu?

— Ba da. Însă n-a acceptat-o.

— Dacă ai face-o iar?

— De ce?

— Situaţia actuală nu ar fi existat dacă el nu era un individ extrem de talentat. Talentele lui l-ar face o achiziţie valoroasă pentru panteon.

— Ideea asta mi-a venit şi mie. Acum, fără îndoială că va accepta, de voie sau de nevoie. Sunt convins că vrea să trăiască.

— Totuşi, sunt căi prin care ne putem asigura că aşa este.

— Ca spre, exemplu?

— Psihoproba.

— Şi dacă aceasta ar arăta o lipsă de loialitate faţă de Ceruri, ceea ce e foarte probabil…?

— Nu i se pot schimba gândurile de către cineva precum Domnul Mara?

— Nu m-am gândit niciodată la vinovăţia sentimentului tău, zeiţă. Dar se pare că eşti peste măsură de doritoare ca el să continue să existe, sub orice formă.

— Poate că sunt.

— Ştii că s-ar putea să fie… foarte schimbat. Nu va mai fi acelaşi dacă i se face acest lucru. S-ar putea ca atunci „talentul” să-i fie cu totul absent.

— De-a lungul vremurilor toţi oamenii se schimbă în mod natural — ca opinii, credinţe, convingeri. Unele părţi ale minţii pot fi adormite, în vreme ce altele pot fi trezite. Talentul, simt eu, este un lucru tare greu de distrus — câtă vreme viaţa însăşi rămâne. Este mai bine să trăieşti, decât să mori.

— M-ai putea convinge de asta, zeiţă… dacă ai avea timp, tu, cea mai adorabilă dintre toate.

— Cât timp?

— Să zicem, trei zile.

— Trei zile, atunci.

— Să ne retragem în al meu Pavilion al Desfătărilor şi să discutăm chestiunea pe larg.

— Prea bine.

— Unde este acum Domnul Yama?

— Lucrează în atelierul lui.

— La un proiect îndelungat, cred.

— De cel puţin trei zile.

— Bun. Da, s-ar putea să existe nişte speranţe pentru Sam. Este împotriva convingerii mele, dar, după aceea, am să pot face aprecieri asupra chestiunii. Da, am să pot.

Statuia cu opt braţe a zeiţei celei albastre începu să mângâie strunele veenei, făcând ca muzica să picure împrejurul lor în timp ce se afundau în grădină, în vara dinăuntrul ei.

Helba locuia la capătul îndepărtat al Cerurilor, în apropiere de marginea sălbăticiei. Atât de aproape de pădure era, de fapt, palatul numit Jaf, încât animalele umblau pe lângă peretele transparent frecându-se de el în trecere. Din încăperea numită Viol se puteau vedea potecile adumbrite ale junglei.

În această încăpere, cu pereţii împodobiţi de comorile furate în vieţile trecute, Helba se întreţinea cu cel numit Sam.

Helba era zeul şi zeiţa hoţilor.

Nimeni nu ştia care este adevăratul sex al Helbei, pentru că al Helbei era obiceiul de a-şi schimba sexul la fiecare încarnare.

Sam privea la o femeie suplă, cu pielea oacheşă, care purta un sari galben şi un văl la fel de galben. Avea sandalele şi unghiile de culoarea scorţişoarei şi purta o tiară ce lucea aurie peste părul ei negru.

— Ai, zise Helba cu voce blândă şi murmurată, toată simpatia mea. Numai în acele anotimpuri ale vieţii mele când mă încarnez ca bărbat, Sam, îmi folosesc Atributul şi mă angajez efectiv în furturi.

— Probabil că eşti în stare să-ţi adopţi Aspectul şi acum.

— Desigur.

— Şi să-ţi asumi Atributul?

— Probabil.

— Dar n-ai s-o faci?

— Nu, câtă vreme port formă de femeie. Ca bărbat, am să fur orice, de oriunde… Vezi colo, pe peretele din spate, unde sunt atârnate câteva dintre trofeele mele? Marea mantie din pene albastre i-a aparţinut lui Srit, căpetenia demonilor kataputna. I-am furat-o din peşteră, pe când zăvozii lui se aflau în ghearele somnului, adormiţi de mâna mea. Nestemata cu care-ţi poţi schimba înfăţişarea am luat-o tocmai din Tumul Strălucirii, pe care l-am urcat cu discuri-ventuză prinse la încheieturile mâinilor şi la genunchi şi la degetele mari de la picioare, în vreme ce Mamele de dedesubt…

— Destul! zise Sam. Ştiu toate poveştile astea, Helba, pentru că le spui mereu. E atât de mult de când nu ai mai săvârşit un furt îndrăzneţ, ca pe vremuri, încât cred că faptele acelea măreţe, de mult trecute, ar cam trebui să fie repetate. Altfel, până şi Zeii cei Bătrâni or să uite ce ai fost cândva. Văd că am greşit când am venit aici, şi că trebuie să încerc în altă parte.

Se ridică în picioare, ca pentru a pleca.

— Stai, se agită Helba. Sam se opri.

— Da?

— Cel puţin mi-ai putea spune la ce furt îţi stă gândul. Poate că-ţi pot da vreun sfat…

— La ce mi-ar folosi formidabilele tale sfaturi, împărat al Hoţilor? Mie nu-mi trebuie vorbe. Eu am nevoie de fapte.

— Poate.,. Zău aşa, spune-mi!

— Bine, zise Sam, deşi mă îndoiesc că te-ar interesa o sarcină atât de dificilă…

— Poţi sări peste psihologia copilului şi să-mi spui ce vrei să furi.

— În Muzeul Cerurilor, care este un obiectiv bine construit şi permanent păzit…

— Şi permanent deschis. Continuă.

— În această clădire, într-o vitrină protejată de un computer…

— Şi astea pot fi păcălite de cineva destul de priceput.

— În vitrina asta, pe un manechin, este atârnată o uniformă cenuşie, din zale. Împrejurul ei se află o mulţime de arme.

— Aparţinând cui?

— Este vechiul veşmânt al celui care a luptat în campaniile din nord în zilele războaielor împotriva demonilor.

— Nu tu erai acela?

Sam îşi stăpâni zâmbetul şi continuă:

— Necunoscut celor mai mulţi, există în această vitrină un obiect cunoscut cândva drept Talismanul Legătorului. S-ar putea să-şi fi pierdut până acum toate virtuţile, dar, pe de altă parte, se poate şi să nu le fi pierdut. Servea ca mijloc de concentrare pentru adoptarea Atributului special al Legătorului şi el găseşte că îi este iarăşi necesar.

— Care este obiectul ce vrei să fie furat?

— Marea centură de cochilii, încinsă peste mijlocul costumului. Este colorată în roz şi galben. Este, de asemenea, plină de micro-circuite miniaturale, care probabil că astăzi nu s-ar mai putea face.

— Nu-i un furt prea greu de săvârşit. Aş putea să mă gândesc, în forma asta…

— Îmi va trebui foarte repede, sau deloc.

— Cât de curând?

— În şase zile, mă tem.

— Ce ai fi dispus să-mi plăteşti ca să ţi-o pun în mâini?

— Aş fi dispus să plătesc orice, dacă aş avea ceva.

— Oh. Ai venit în Ceruri fără nici o avere?

— Da.

— Nefericită situaţie.

— Dacă-mi reuşeşte fuga, poţi cere orice preţ.

— Şi dacă nu, nu primesc nimic.

— Aşa s-ar părea.

— Lasă-mă să cumpănesc. M-ar amuza să fac lucrul ăsta şi să te îndatorez.

— Rogu-te, nu lungi prea mult cumpănirea.

— Vino şi aşează-te alături de mine, Legător al Demonilor, şi povesteşte-mi despre zilele tale de glorie — când tu, cu zeiţele nemuritoare, hălăduiaţi prin lume, răspândind haosul ca pe seminţe.

— E mult de-atunci, zise Sam.

— Ar putea reveni zilele acelea, dacă reuşeşti să te eliberezi?

— Ar putea.

— Asta-i bine de ştiut. Mda…

— Ai s-o faci?

— Grindină, Siddhartha! Dezlegătorule!

— Grindină?

— Şi fulgere şi tunete. Să vină iarăşi zilele acelea!

— In regulă.

— Acum, vorbeşte-mi de zilele tale de glorie, iar eu am să-ţi vorbesc iar despre mine.

— Prea bine.

Gonind prin pădure, înveşmântat numai cu o cingătoare din piele, Domnul Krishna o urmărea pe Doamna Ratri, care refuzase să se acupleze cu el după o cină îmbelşugată. Ziua era limpede şi parfumată, dar nici pe jumătate aşa de parfumată precum sari-ul albastru ca miezul nopţii pe care-l apucă cu mâna stângă. Ea scăpă înaintea lui, pe sub copaci; iar el o urmări, pierzând-o din ochi pentru un moment, când ea o luă pe o potecă laterală ce dădea într-un luminiş.

Când o zări iar, se afla pe o ridicătură, cu braţele goale înălţate deasupra capului, cu vârfurile degetelor lipite unele de altele. Avea ochii pe jumătate închişi, iar unicul ei veşmânt, un voal lung, negru, îi flutura în jurul formelor albe şi strălucitoare.

El îşi dădu seama că îşi asuma Aspectul şi că poate era pe punctul de a-şi folosi un Atribut.

Gâfâind, urcă panta în goană, spre ea; ea îşi deschise ochii şi îi zâmbi de sus, coborându-şi braţele.

Când ajunse la ea, Ratri îi azvârli vălul în faţă, iar el o auzi râzând — de undeva din imensa noapte ce îl învălui.

Era neagră şi fără stele şi fără lună, fără o licărire, scânteiere sau lucire de nicăieri. O noapte soră cu orbirea se lăsase asupră-i.

El pufni, şi sari-ul îi fu smuls dintre degete. Se opri tremurând şi-i auzi râsul răsunând în preajmă.

— Ţi-ai permis prea multe, Doamne Krishna, îi spuse ea, şi ai păcătuit împotriva sfinţeniei Nopţii. Pentru asta, am să te pedepsesc coborând acest întuneric asupra Cerurilor, pentru o vreme.

— Nu mă tem eu de întuneric, zeiţă, răspunse el chicotind.

— Atunci, într-adevăr, creierii îţi stau în testicule, Doamne, după cum adeseori s-a spus odinioară… Să rămâi pierdut şi orb în mijlocul Kaniburrhei, ai cărei locuitori lovesc fără de veste… şi să nu-ţi fie frică, asta mi se pare prea cutezător. La revedere, întunecatule. Poate că te mai văd la nuntă.

— Aşteaptă, preaiubită doamnă! Ai să-mi accepţi scuzele?

— Desigur, pentru că le merit.

— Atunci, ridică noaptea pe care ai pogorât-o asupra acestui loc.

— Cu altă ocazie, Krishna — când am să fiu gata.

— Şi până atunci, eu ce mă fac?

— Se spune, Doamne, că prin cântarea-ţi din flaut poţi vrăji până şi cele mai fioroase fiare. Îţi sugerez, dacă este adevărat, să-ţi iei chiar acum fluieraşul şi să-i zici cea mai mişcătoare melodie, până când voi găsi eu de cuviinţă a lăsa lumina zilei să pătrundă iarăşi în Ceruri.

— Doamnă, eşti crudă! zise Krishna.

— Asta-i viaţa, Domn al Fluierelor.

Şi Ratri se depărta.

El începu să cânte, clocind gânduri negre.

Veneau. Din cer, pe vânturile polare, peste mări şi peste uscaturi, peste zăpada arzătoare şi pe sub ea şi prin ea, veneau. Schimbătorii de formă lunecau peste câmpurile de alb, şi umblătorii prin ceruri cădeau la pământ ca frunzele; trâmbiţe sunau peste întinderile pustii şi carele zăpezii se năpusteau înainte, cu lumini ţâşnind precum săgeţile din laturile lor lucioase; cu mantii din blănuri cuprinse de flăcări, cu dâre de fulgi albi de aer suflaţi masiv dedesubt şi în urmă-le, înmănuşaţi şi cu ochelari de protecţie, clănţănind şi derapând, gonind şi iscând vârtejuri, veneau; încinşi cu centuri strălucitoare, cu măşti, cu cozi de foc, copite de diavol, armuri îngheţate şi căşti electrice, veneau; iar în lumea pe care o lăsau înapoia lor, în temple, se întindea bucuria, cu mult cântec şi aducere de ofrande şi procesiuni şi rugăciuni, sacrificii şi iertare de păcate, care alegorice şi culori. Pentru că mult temuta zeiţă avea să se mărite cu Moartea şi se spera ca asta să-i ajute pe amândoi să-şi îmblânzească dispoziţia. Un spirit festiv infectase până şi Cerurile şi, cu adunările de zei şi de semizei, de eroi şi de nobili, de mari preoţi şi de rajahi favorizaţi şi de brahmani de rang înalt, acest spirit căpăta forţă şi putere, şi se rotea ca o morişcă de vânt multicoloră, tunând în capetele Celor Dintâi şi ale celor de pe urmă, deopotrivă.

Aşadar, intrară în Oraşul Celest, călărind pe spinările verilor Păsării Garuda, coborând învârtejit în gondole cereşti, înălţân-du-se prin arterele munţilor, arzând în văpăi peste îngheţatele întinderi acoperite de zăpadă, să facă Turla Milehigh să răsune de cântecele lor, să râdă prin vraja unui brusc şi inexplicabil întuneric ce se lăsa şi se împrăştia din nou, imediat; şi în zilele şi nopţile venirii lor a fost spus de către poetul Adasay că semănau cu cel puţin şase lucruri diferite (el era întotdeauna generos cu zâmbetele): o migraţie de păsări, păsări strălucitoare, peste un ocean de lapte, fără valuri; o avalanşă de note muzicale prin mintea unui compozitor uşor nebun; o şcoală de peşti din cei care înoată la mare adâncime, ale căror trupuri sunt vârtejuri şi râuleţe de lumină, dând roată unei plante fosforescente într-o groapă oceanică; Spirala Nebula, colapsată pe neaşteptate asupra propriului ei centru; o furtună, a cărei fiecare picătură de ploaie se transformă într-un fulg, o pasăre cântătoare sau o nestemată; şi (poate cel mai aproape) un templu plin de statui teribile şi grozav de încărcat decorate, brusc animate şi cântând, brusc grăbind peste lume, cu flamuri strălucite fluturând în vânt, palate zguduite şi turnuri pră-buşindu-se pentru a se întâlni îh centrul tuturora, pentru a aprinde un foc enorm şi a dansa în jurul lui, cu mereu prezenta posibilitate ca fie dansul, fie focul să scape complet de sub control.

Veneau.

Când alarma secretă sună în arhive, Tak luă Suliţa Strălucitoare de la locul ei din perete. La diferite ore din zi, alarma alerta diverse santinele. Având o presimţire cu privire la cauza acesteia, Tak fu recunoscător că nu sunase la altă oră. Urcă la nivelul Oraşului şi se îndreptă către muzeul de pe colină.

Era, totuşi, prea târziu.

Deschisă era vitrina şi inconştient paznicul. Muzeul era, de altfel, pustiu, din cauza activităţii din Oraş.

Atât de aproape de arhive era complexul de clădiri, încât Tak îi surprinse pe cei doi coborând de cealaltă parte a colinei.

Agită Suliţa Strălucitoare, neîndrăznind s-o folosească.

— Staţi! strigă el.

Ei se răsuciră spre el.

— Ai declanşat o alarmă! îl acuză unul dintre ei pe celălalt.

Se grăbi să-şi prindă centura la brâu.

— Haide, dispari! zise el. Mă ocup eu de ăsta!

— N-aveam cum să declanşez o alarmă! ţipă însoţitorul lui.

— Şterge-o!

Rămase să-l înfrunte pe Tak. Însoţitorul lui continuă să se retragă în josul colinei. Tak văzu că era o femeie.

— Pune-l la loc, zise Tak gâfâind. Indiferent ce-ai luat, pune-l la loc… Şi poate că reuşesc să acopăr…

— Nu, zise Sam. E prea târziu. Acum sunt egalul oricăruia de aici şi asta este singura mea şansă de a pleca. Te ştiu, Tak al Arhivelor, şi nu vreau să te distrug. Aşadar, pleacă… Repede!

— Yama va fi aici dintr-un moment într-altul! Şi…

— Nu mă tem de Yama. Atacă-mă sau lasă-mă… Acum!

— Nu te pot ataca.

— Atunci, bun rămas!

Şi spunând asta, Sam se înălţă în aer ca un balon.

Dar pe când plutea deasupra pământului, Domnul Yama apăru pe versantul colinei, cu o armă în mână. Era un tub subţire şi lucitor, cu un pat mic şi un mecanism de declanşare voluminos.

Îl înălţă şi ochi.

— Ultima ta şansă! strigă el.

Dar Sam continua să se înalţe.

Când Yama trăsese, în dom, deasupra, se făcuse o spărtură largă.

— Şi-a adoptat Aspectul şi şi-a asumat un Atribut, zise Tak. El leagă energia armei tale.

— De ce nu l-ai oprit? întrebă Yama.

— Nu am putut, Doamne. Am fost legat de Atributul lui.

— Nu contează, spuse Yama. Cea de-a treia santinelă o să-l învingă.

Supunând gravitaţia prin voinţa lui, se înălţă.

Zburând, deveni conştient de o umbră care-l urmărea.

Undeva, exact la periferia câmpului său vizual, îl pândea. Oricum îşi întorcea capul, îi scăpa vederii. Dar era acolo, tot mai mare.

În faţa lui se afla o ecluză. O poartă spre în afară, care plutea deasupra, înaintea sa. Talismanul putea deschide ecluza, îl putea încălzi împotriva frigului, îl putea transporta oriunde în lume…

Se auzi un zgomot de aripi bătând.

— Zboară! tună vocea în capul lui. Sporeşte-ţi viteza, Legătorule! Zboară mai repede! Mai repede!

Era una dintre cele mai ciudate senzaţii pe care le încercase vreodată.

Se simţi deplasându-se înainte, gonind.

Dar nimic nu se schimba. Poarta nu se apropia deloc. În ciuda senzaţiei de extraordinară viteză, el nici nu se clintea.

— Mai repede, Legătorule! Mai repede! striga vocea sălbatic, tunător. Caută să foloseşti vântul şi fulgerele în mers!

Se luptă să curme senzaţia de mişcare pe care o încerca.

Atunci îl izbi vântul, puternicul vânt ce suflă prin Ceruri.

Îl înfrânse, dar vocea răsună acum chiar lângă el, deşi nu vedea nimic, decât umbre.

— „Simţurile sunt caii, iar obiectele drumurile pe care umblă”, zise vocea. „Dacă intelectul este legat de o minte împrăştiată, atunci, el îşi pierde discernământul”, iar Sam recunoscu puternicele cuvinte din Katha Upanishad urlate înapoia lui. „În acest caz”, continuă vocea, „simţurile devin necontrolate, ca nişte cai sălbatici şi răi sub hăţurile unui slab conducător de car.”

Iar cerul explodă de fulgere împrejurul său şi întunericul îl învălui.

Căută să stăpânească energiile care-l asaltau, dar nu găsi nimic cu care să se încleşteze în luptă.

— Nu este real! strigă el.

— Ce este real şi ce nu? răspunse vocea. Caii tăi o iau razna acum.

Fu un moment de întunecime grozavă, ca şi cum s-ar fi mişcat printr-un vid al simţurilor. Apoi fu durere. Apoi nimic.

E greu să fii cel mai în vârstă zeu tinerel din branşă.

Intră în sală, ceru o audienţă la un reprezentant al Roţii, fu poftit înaintea Domnului Karmei care ar fi trebuit să-i fixeze verificarea cu două zile mai devreme.

— Ei? întrebă nerăbdătorul tânăr.

— Îmi pare rău pentru întârziere, Doamne Murugan. Personalul nostru a fost prins cu pregătirile pentru nuntă.

— Stau de chefuială când ar trebui să-mi pregătească noul trup?

— Nu ar trebui să vorbeşti, Doamne, ca şi cum ar fi cu adevărat trupul tău. Este un trup împrumutat ţie de către Marea Roată, ca răspuns la prezentele tale nevoi karmice…

— Şi nu este gata pentru că personalul se ţine de benchetuială?

— Nu este gata pentru că Marea Roată se învârteşte într-un chip…

— Îl vreau până mâine seară, cel târziu. Dacă nu este gata, Marea Roată s-ar putea să se transforme într-un tăvălug pentru slujitorii ei. M-ai auzit şi m-ai înţeles, Domn al Karmei?

— Te aud, dar vorbele-ţi sunt nepotrivite în acest…

— Brahma a recomandat transferul şi ar fi încântat ca eu să apar la nunta de la Turla Preaînaltă în noua mea formă. Să-l informez că Marea Roată nu este în stare să-i îndeplinească dorinţele pentru că se roteşte excesiv de încet?

— Nu, Doamne. Va fi gata la vreme.

— Prea bine.

Se răsuci pe călcâie şi plecă.

Domnul Karmei făcu un vechi si mistic semn în urma lui.

— Brahma.

— Da, zeiţă?

— În legătură cu sugestia mea…

— Se va face precum ai cerut, madam.

— Aş fi vrut-o altfel.

— Altfel?

— Da, Doamne. Aş dori un sacrificiu uman.

— Nu…

— Ba da.

— Eşti, într-adevăr, mai sentimentală decât mă gândeam.

— Va fi făcut sau nu acest lucru?

— Ca să vorbesc deschis… În lumina ultimelor evenimente, aş prefera aşa.

— Atunci, e rezolvată?

— Va fi precum doreşti. Se afla mai multă putere în el decât mă gândisem eu. Dacă n-ar fi fost de gardă Domnul Iluziei… Ei bine, eu nu mă aşteptasem ca unul care fusese aşa de liniştit un timp atât de îndelungat să poată fi şi atât de… talentat, cum ziceai tu.

— Îmi dai mie pe mână afacerea asta, Creatorule?

— Bucuros.

— Şi-mi arunci, ca desert, pe Împăratul Hoţilor?

— Da. Aşa să fie!

— Mulţumesc, Preaputernice.

— Pentru puţin.

— Va fi chiar mult. Bună seara.

— Bună seara.

Se spune că în acea zi, în acea măreaţă zi, Domnul Vayu a oprit vântul să mai sufle în Ceruri şi o mare pace s-a lăsat peste Oraşul Celest şi peste pădurea Kaniburrha. Citragupta, slujitorul Domnului Yama, clădi un rug măreţ la Capătul Lumii, din lemn parfumat, eucalipt, esenţe, miresme şi materiale scumpe; iar peste rug aşeză Talismanul Legatarului şi marea mantie din pene albastre care aparţinuse lui Srit, căpetenie printre demonii kataputna; mai puse acolo şi nestemata schimbătoare de formă a Mamelor, din Domul Strălucirii, şi o robă galbenă ca sofranul, din dumbrava vineţie de lângă Alundil, care se spunea că ar fi aparţinut lui Tathagatha, Buddha. Liniştea dimineţii de după noaptea Festivalului Celor Dintâi era deplină. Prin Ceruri nu se vedea nici o mişcare. Se spune că demonii zburau nevăzuţi prin aerul de sus, dar se temeau să se dea prea aproape de adunarea puterilor. Se spune că ar fi fost multe semne şi prevestiri ale căderii celui puternic. Se spune, de către teologi şi istorici ai faptelor sfinte, că numitul Sam îşi abjurase erezia şi cerşise milă de la Trimurti. Se mai spune şi că zeiţa Parvati, care-i fusese fie soţie, fie mamă, fie soră, fie fiică, fie toate astea, părăsise Cerurile pentru a locui în doliu printre vrăjitoarele continentului estic, din care se trăgea. In zori, marea pasăre numită Garuda, pe care zboară Vishnu, al cărei cioc sfărâmă care de luptă, tresărise în somn şi slobozise un singur strigăt, răguşit, în cuşca ei, un strigăt ce răsunase prin Ceruri, făcând zob geamurile, stârnind ecouri peste pământ, trezindu-i până şi pe cei cufundaţi în somnul cel mai adânc. În miezul liniştitei veri a Cerurilor, ziua Iubirii şi a Morţii începuse.

Străzile Cerurilor erau pustii. Zeii se retrăseseră pentru o vreme înăuntru, în aşteptare. Toate porţile Cerurilor fuseseră ferecate.

Hoţul şi cel pe care adepţii îl numiseră Mahasamatman (con-siderându-l zeu) fuseseră eliberaţi.

Aerul se răci brusc, parcă împlinind un soroc.

Mult deasupra Oraşului Celest, pe o platformă din vârful Turlei Preaînalte, stătea Domnul Iluziei, Mara Visătorul. Avea pe el mantia-i multicoloră. Ţinea mâinile ridicate, iar puterile celorlalţi zei îl străbăteau, adăugându-se puterilor lui.

În minte, un vis îi prinse formă. Apoi îşi aruncă visul precum creasta înaltă a unui val aruncă apă pe plajă.

Dintotdeauna, încă de când le închipuise Domnul Vishnu, Oraşul şi sălbăticia existau alăturate, deşi nu chiar în atingere, accesibile, deşi despărţite de o mare distanţă — mentală, iară nu spaţială. Vishnu, fiind Păstrătorul, făcuse asta dintr-un anumit motiv. Acum, nu încuviinţa întru totul ridicarea barierei sale, chiar temporar şi într-o măsură limitată. Nu vroia să vadă nimic din sălbăticie pătrunzând în Oraş, care, în mintea lui, se înălţase ca triumf perfect al formei asupra haosului.

Şi totuşi, prin puterea Visătorului, fusese dată tigrilor-fanto-mă vederea asupra a tot ce se afla în Ceruri, pentru o vreme.

Tigrii-fantomă se învârteau neostenit pe cărările întunecoase şi fără vârstă ale junglei care, în parte, era iluzie. Acolo, în locul ce doar pe jumătate exista, o nouă privelişte li se înfăţişa înaintea ochilor şi, o dată cu ea, un neastâmpăr şi un îndemn la vânătoare.

Se zvonea printre navigatori, acei bârfitori care dau ocol lumii şi duc vestea, părând a le şti pe toate, că unele dintre uriaşele pisici ieşite la vânătoare în acea zi nu erau de fel feline adevărate. Ziceau că se zvonea, prin locurile din lume pe unde trecuseră mai apoi zeii, că unii dintre cei prezenţi la Petrecerea Cerească au transmigrat în acea zi, luând asupră-le trupuri de tigri albi de Kaniburrha, pentru a se alătura vânătorii de pe aleile Cerurilor, pornită pe urmele hoţului care dăduse greş şi ale celui căruia i se spunea Buddha.

Se zice că, pe când rătăcea pe străzile Oraşului, un cintezoi bătrân îi dădu de trei ori ocol, apoi i se aşeză lui Sam pe umăr, spunându-i:

— Nu eşti tu Maitreya, Domnul Luminii, cel pe care l-a aşteptat lumea atâta amar de ani?… Cel a cărui venire am profeţit-o eu, cu ani în urmă, într-un poem?

— Nu, pe mine mă cheamă Sam, răspunse el, şi mă pregătesc să părăsesc lumea aceasta, nu să intru în ea. Tu cine eşti?

— Sunt o pasăre care cândva a fost un poet. Toată dimineaţa am zburat, de când trâmbiţa spartă a lui Garuda a trezit zorii. Zburam de colo-colo prin Ceruri căutându-l pe Domnul Rudra,

În speranţa de a-l macula cu găinaţul meu, când am simţit puterea unei vrăji cuprinzând zarea. Am zburat departe şi am văzut multe, Domn al Luminii.

— Ce ai văzut, pasăre-care-ai-fost-poet?

— Am văzut un rug neaprins, ridicat la capătul lumii, împresurat de ceţuri şi fum. I-am văzut pe zeii care au venit mai târziu, grăbind peste zăpezi şi gonind pe sus, prin aer, dând ocol domului pe dinafară. I-am văzut pe cântăreţii la ranga şi la nepathia repetând Masca de Sânge, pentru nunta Morţii şi a Distrugerii. L-am văzut pe Domnul Vayu ridicându-şi mâinile şi oprind vântul care suflă prin Ceruri. L-am văzut pe Mara cel pestriţ în vârful turlei celui mai înalt turn şi am simţit puterea destinului pe care-l hotărăşte el — pentru că am văzut tigrii-fantomă întărâtaţi grăbindu-se prin pădure, în acea direcţie. Am văzut lacrimile unui bărbat şi pe cele ale unei femei. Am auzit râsul unei zeiţe. Am văzut o suliţă strălucitoare înălţată împotriva dimineţii şi am auzit rostită o juruinţă. L-am văzut în cele din urmă pe Domnul Luminii, despre care am scris odinioară:

Mereu murind, nicicând murit;

etern sfârşind, nicicând sfârşit;

nesuferit de-ntunecimi,

Înveşmântat doar în lumini,

el pune capăt unei lumi

ca zorii nopţii fără luni.

Aceste versuri s-au fost scris

De Morgan, liber ca în vis

Şi-n ziua-n care o muri

Ea, profeţia-i, s-o-mplini.

Pasărea îşi umflă penele şi rămase tăcută.

— Sunt încântat, pasăre, că ai avut norocul să vezi multe, zise Sam, şi că în ficţiunea metaforei tale ai cunoscut o anume satisfacţie. Din nefericire, adevărul poetic diferă considerabil de cel care înconjoară cele mai multe chestiuni ale vieţii.

— Salutare, Domn al Luminii! zise pasărea şi îşi luă zborul.

Când se înălţă în aer, fu străpunsă de o săgeată slobozită de la o fereastră din apropiere, de către cineva care nu suferea cintezoii.

Sam grăbi pasul.

Se spune că tigrul-fantomă care i-a luat viaţa — ca şi pe a Helbei, ceva mai târziu — a fost în realitate un zeu sau o zeiţă, ceea ce este întru totul posibil.

Se mai spune şi că tigrul-fantomă care i-a ucis nu fusese primul, nici al doilea care încercase acest lucru. Mai mulţi tigri fură răpuşi de Suliţa Strălucitoare, care îi străpungea, se retrăgea de una singură, se scutura, vibrând, de cheagurile de sânge şi se întorcea în mâna celui care o aruncase. Tak al Suliţei Strălucitoare căzu el însuşi, oricum, lovit în cap de un scaun azvârlit de Domnul Ganesha, care intrase neauzit în încăpere, prin spatele lui. Spun unii că Suliţa Strălucitoare a fost după aceea distrusă de Domnul Agni, dar alţii susţin că a fost aruncată dincolo de Capătul Lumii de către Doamna Maya.

Vishnu nu a fost prea încântat, fiind mai târziu citat ca spunând că Oraşul nu ar fi trebuit pângărit cu sânge şi că, oriunde află un loc prin care să se strecoare, haosul se va întoarce într-o zi. Dar a fost luat în derâdere de zeii cei mai tineri, pentru că era socotit neînsemnat în Trimurti, iar ideile lui erau ştiute ca fiind oarecum depăşite, tipice Celor Dintâi, printre care se număra. Din acest motiv, el îşi declină orice participare în afacere şi se retrase pentru o vreme în turnul său. Domnul Varuna cel Drept îşi întoarse faţa de la cele ce se petreceau şi vizită Pavilionul Liniştii de la Capătul Lumii, unde stătu sub vraja încăperii numite Frica.

Masca de Sânge era de-a dreptul încântătoare, scrisă fiind de poetul Adasay, cel vestit pentru eleganţa limbajului, făcând parte din şcoala antimorganică. Era acompaniată de iluzii puternice, realizate de Visător special pentru această ocazie. Se spune că şi Sam umblase sub puterea iluziei în acea zi; şi că, mulţumită tot vrăjii, umblase parţial în întuneric, prin miasme fetide, prin locuri de bocet şi strigăte, şi revăzuse toate chinurile pe care le cunoscuse în viaţa lui, invocate dinainte-i, strălucitoare sau întunecate, tăcute sau trâmbiţând, toate proaspăt sfâşiate din materia memoriei lui şi picurând de emoţiile naşterii lor în viaţa sa, înainte ca totul să se sfârşească.

Ceea ce a mai rămas a fost dus cu alai la rugul de la Capătul Lumii, pus deasupra şi ars, cu cântări corespunzătoare. Domnul Agni îşi ridicase ochelarii de protecţie, privise pentru o vreme, apoi flăcările se înălţaseră. Domnul Vayu îşi ridicase mâna şi o pală de vânt sosise să înteţească focul. Când se terminase, Domnul Shiva spulberase cenuşa dincolo de lume, cu o răsucire a tridentului său.

Judecând lucrurile în ansamblu, împlinite şi impresionante fură funeraliile.

De mult nemaiîntâmplată în Ceruri, nunta sosi cu întreaga forţă a tradiţiei. Turla Preaînaltă strălucea, orbitor, ca o stalagmită din gheaţă. Vraja fusese retrasă, iar tigrii-fantomă umblau pe străzile Oraşului Celest din nou nevăzătoare, cu blana mângâiată ca de adierea vântului; şi dacă urcau o scară abruptă, o pantă stân-coasă urcau; clădirile erau faleze de piatră, iar statuile erau copaci. Adierile de vânt ce cutreierau Cerurile captau cântece şi le împrăştiau peste Pământ. Un foc sacru fu aprins în piaţa din Cercul Central al Oraşului. Fecioare, importate cu acest prilej, alimentau focul cu lemn aromatic, uscat, curat, care trosnea şi ardea cu foarte puţin fum şi cu fulgi rari de cenuşă albă ca zăpada. Surya, soarele, lumina cu asemenea intensitate, încât ziua vibra realmente de limpezime. Mirele, însoţit de un mare alai de prieteni şi slujitori înveşmântaţi cu totul în roşu, străbătu Oraşul către Pavilionul lui Kali, unde fură cu toţii întâmpinaţi de servitorii ei şi conduşi în marea sală de primire. Acolo, Domnul Kubera făcu oficiile de gazdă, aşezând alaiul stacojiu, în număr de trei sute de inşi, pe scaune negre şi pe scaune roşii, alternativ, în jurul lungilor mese din lemn negru, încrustat cu os. Acolo, în acea sală, li se oferi tuturor să bea madhuparka, pregătită din miere şi lapte şi prafuri halucinogene; şi ei o băură în compania alaiului înveşmântat în albastru al miresei, care pătrunse în sală purtând perechi de cupe. Suita miresei număra şi ea tot trei sute de inşi; şi pe când erau aşezaţi cu toţii şi toată lumea băuse deja madhuparka, Kubera rosti un discurs, care dură ceva timp, glumind întruna cu ei si presărându-şi spusele cu vorbe de înţelepciune practică şi cu referiri ocazionale la vechile scripturi. Cortegiul mirelui plecă apoi spre pavilionul din piaţă, iar cel al miresei se îndreptă într-acolo din direcţia opusă. Yama şi Kali pătrunseră separat în acest pavilion si se aşezară de o parte şi de alta a unei mici draperii. Se înălţară multe cântări vechi, iar draperia fu trasă în lături de către Kubera, permiţându-le celor doi să se privească pentru prima oară în acea zi. Kubera luă atunci cuvântul, dând-o pe Kali în grija lui Yama, în schimbul promisiunilor zeiţei de a-i oferi bogăţie şi plăcere. Apoi Domnul Yama îi prinse mâna, iar Kali aruncă în foc o ofrandă de grâne şi Yama o conduse, haina ei fiind înnodată cu a lui de careva din suita sa. După asta, ea păşi peste o piatră de moară şi făcură amândoi şapte paşi, Kali punând piciorul de fiecare dată pe câte o grămăjoară de orez. Urmă apoi o ploaie uşoară, slobozită din ceruri preţ de câteva bătăi de inimă pentru a sfinţi momentul cu binecuvântarea apei. Slujitorii şi oaspeţii se amestecară atunci într-un singur cortegiu şi se porniră prin oraş spre Pavilionul lui Yama, unde urma să se ţină marele ospăţ şi cheful, şi avea să se prezinte Masca de Sânge.

Când Sam înfruntase ultimul tigru, acesta dăduse încet din cap, ştiind pe cine anume vâna. Sam nu avea unde fugi, stătea acolo şi aştepta. Pisica nu se grăbea nici ea. O legiune de demoni încercase să coboare asupra Oraşului în acel moment, dar puterea vrăjii îi ţinu departe. Zeiţa Ratri fu văzută suspinând şi numele îi fu trecut pe o listă. Tak al Arhivelor fu încarcerat pentru o vreme în temniţa de sub Ceruri. Domnul Yama fu auzit spunând: „Viaţa nu se împotriveşte”, de parcă s-ar fi aşteptat la contrariul.

Judecând lucrurile în ansamblu, fu împlinită şi impresionantă moartea.

Nunta ţinu şapte zile, iar Domnul Mara toarse vis după vis asupra mesenilor. Ca pe un covor fermecat, îi transportă prin tărâmurile iluziilor, înălţând palate din fum colorat pe stâlpi de apă şi de foc, purtându-le banchetele pe care erau aşezaţi prin canioane de pulbere de stele, străduindu-se, cu mirt şi corali, să le supună simţurile dincolo de voinţa lor, punând asupră-le toate Aspectele, subjugându-li-le, fluturându-le pe dinainte arhetipurile pe care-şi bazaseră puterile, potrivit cărora Shiva dansă într-un cimitir Dansul Distrugerii şi Dansul Timpului, celebrându-şi legenda anihilării celor trei oraşe zburătoare ale titanilor, iar Krishna cel întunecat interpretă Dansul Luptătorului în amintirea înfrângerii demonului negru Bana, în vreme ce Lakshmi executa Dansul Statuii şi până şi Domnul Vishnu fu silit să reînvie paşii Dansului Amforei, iar Murugan, în noul său trup, îşi râse de lumea înveşmântată în oceanele sale, şi-şi interpretă dansul de triumf deasupra acelor ape ca pe o scenă, dansul pe care-l dansase după uciderea lui Shura, cel care se refugiase în adâncurile mărilor. Când Mara făcea un semn, era vrajă şi culoare şi muzică şi vin. Era poezie şi joc. Era cântec şi voie bună. Era sport, în care forţele preaputernice şi iscusinţa se puneau la încercare. În ansamblu, era nevoie de vigoare de zeu pentru a rezista celor şapte zile de plăcere.

Judecând toate aceste lucruri, fu împlinită şi impresionantă, totodată, nunta.

Când se termină, mireasa şi mirele plecară din Ceruri, să colinde o vreme prin lume, să soarbă plăcerea mai multor locuri. Plecară, fără servitori sau suită, să umble în voie. Nu anunţară ordinea în care aveau să-şi facă turul, nici cât aveau să fie plecaţi — ceea ce era de aşteptat, ştiut fiind ce glume făceau prietenii lor celeşti.

După plecarea lor, petrecerea mai continuă puţin. Domnul Rudra, care consumase o cantitate respectabilă de soma, se urcă pe o masă şi începu să slobozească un discurs cu privire la mireasă — un discurs pentru care fără îndoială că ar fi încasat-o, dacă Yama ar fi fost de faţă. Aşa stând lucrurile, Domnul Agni îl plesni pe Rudra peste gură şi fu imediat provocat la un duel, în Aspect, de-a latul Cerurilor.

Agni fu condus în zbor pe vârful unui munte de dincolo de Kaniburrha, iar Domnul Rudra ocupă poziţie în apropiere de Capătul Lumii. Când se dădu semnalul, Rudra trimise o săgeată cu senzor termic, şuierând, în direcţia adversarului său. De la douăzeci de kilometri depărtare, însă, Domnul Agni zări săgeata ce se îndrepta în mare viteză spre el şi o arse din zbor cu o rafală de Foc Universal, a cărui putere o folosi în continuare, ca pe un ac de lumină, pentru a-l atinge pe Rudra şi a-l face scrum pe locul pe care se afla, străpungând totodată şi domul, în spatele acestuia. Astfel, onoarea lokapalasilor fu spălată şi un nou Rudra fu ridicat din rândurile semizeilor, pentru a lua locul celui vechi, care pierise.

Un rajah şi doi mari preoţi muriră otrăviţi, destul de colorat, şi două ruguri se îhălţară pentru a le primi rămăşiţele albăstrui. Domnul Krishna îşi asumă Aspectul şi interpretă o melodie după care muzica nu avea rost să mai existe, iar Guari cea Bălaie se îmbună şi veni iarăşi la el, cu inima înmuiată, când acesta termină de cântat. Sarasvati, în slava ei, interpretă Dansul Desfătării, şi atunci Domnul Mara recreă fuga Helbei şi a lui Buddha prin Oraş. Acest ultim vis îi tulbură pe mulţi, orice s-ar spune, şi multe nume fură trecute pe listă. Un demon îndrăzni să pătrundă în mijlocul lor, cu trupul unui tânăr şi capul unui tigru, atacându-l pe Domnul Agni cu o furie teribilă. Fu îmblânzit de puterile reunite ale lui Vishnu şi Ratri, dar reuşi să scape în necorporalitate înainte ca Agni să-şi poată lua bagheta şi să şi-o îndrepte asupra lui.

În zilele care urmară, în Ceruri se petrecură schimbări.

Tak al Arhivelor şi al Suliţei Strălucitoare fu judecat de către Domnul Karmei şi transmigrat în trupul unei maimuţe; şi în minte îi fu înregistrat un avertisment, astfel încât, oriunde avea să se prezinte pentru reînnoire, să i se dea iarăşi trupul unei maimuţe, pentru a rătăci prin lume în această formă până când Cerurile aveau să găsească de cuviinţă să-şi întindă mila asupra lui şi să-i ridice osânda. Fu apoi trimis în junglele din sud şi lăsat acolo să-şi consume povara karmică.

Domnul Varuna cel Drept îşi strânse slujitorii în jurul lui şi părăsi Oraşul Celest, pentru a-şi face casă altundeva, în lume. Unii detractori îi asemuiră retragerea cu cea a lui Nirriti cel Negru, zeul întunericului şi al corupţiei, care părăsise Cerurile plin de ură şi de miasma multor blesteme grele. Detractorii lui Varuna nu erau prea numeroşi, oricum, pentru că oricine ştia că-şi merită titlul de Drept şi, cum condamnarea lui putea fi cu şurinţă interpretată ca întorcându-se împotriva celui ce o rostea, puţini vorbiră pe seama lui în zilele imediat următoare plecării sale.

Mult mai târziu, în perioada Epurării Cerurilor, şi alţii din rândul zeilor fură exilaţi în lume. Oricum, plecarea lor îşi avea începutul în acele zile, când acceleraţionismul pătrunsese iar în Ceruri.

Brahma, cel mai puternic dintre zeii din toate cele patru Ordine şi dintre reprezentanţii celor optsprezece oştiri ale Paradisului, Creatorul a toate, Domnul Cerurilor preaînalte şi a tot ce se află sub ele, din al cărui ombilic izvorăşte un lotus şi ale cărui mâini răscolesc oceanele — el, care din trei paşi străbate toate lumile, a cărui faimă umple de spaimă inimile vrăjmaşilor lui, în a cărui mână dreaptă se află Roata Legii, care priponeşte urgia legând-o cu un şarpe în loc de funie — Brahma se simţi tot mai stânjenit şi mai distrat în zilele ce veniră, căci regreta promisiunea date în pripă Stăpânei Morţii. Dar de fapt, se prea poate ca el să fi procedat la fel şi fără încercările ei de a-l convinge. Efectul major al acţiunilor ei de atunci fu, probabil, că el avu, pentru scurt timp, pe cine arunca vina necazurilor sale de mai târziu. Doar era cunoscut şi ca Brahma Infailibilul!

Domul Cerurilor fu reparat în câteva locuri, când petrecerea se sfârşi.

Muzeul Cerurilor fu după aceea prevăzut cu pază armată, care să rămână pentru totdeauna pe poziţii.

Se plănuiră mai multe partide de vânătoare de demoni, dar niciodată nu depăşiră stadiul de proiect.

Fu numit un nou arhivar, unul care nu avea nici cea mai vagă idee în legătură cu cine-i erau părinţii.

Tigrilor-fantomă din Kaniburrha li se făcu cinstea de a fi reprezentaţi simbolic în toate templele de pe pământ.

În ultima noapte a petrecerii, un zeu solitar pătrunse în Pavilionul Liniştii de la Capătul Lumii şi rămase pentru multă vreme în încăperea numită Amintire. Apoi izbucni într-un hohot prelung de râs şi se întoarse în Oraşul Celest; şi râsul lui avea în el ceva tânăr şi frumos şi puternic şi curat, iar vântul care adie prin Ceruri îl prinse şi-l purtă departe peste Pământ, şi toţi cei care-l auziră se minunară de ciudata şi vibranta notă de triumf pe care o conţinea.

Judecând toate aceste lucruri, fu împlinit şi impresionant, totodată, sorocul de Iubire şi Moarte, de Ură şi de Viaţă şi de Nebunie.