Domn al Luminii

PATRU

Puţul Iadului se deschide în vârful lumii şi duce până jos, în măruntaiele ei.

Este, probabil, tot atât de vechi cât lumea însăşi; şi dacă nu este, ar putea să fie, pentru că arată de parcă ar fi.

Începe cu un cadru de uşă. Este uriaş, înrămând o poartă din metal călit, făurită de Cei Dintâi, grea ca păcatul, înaltă de trei ori cât statul unui om şi lată pe jumătate. Este groasă de doi coţi şi are un inel din alamă, mare cât un cap de om, o încuietoare complicată, cu placă de presiune şi o inscripţie care zice de-a dreptul: „Vezi-ţi de drum. Ăsta nu-i un loc unde să trăieşti. Dacă totuşi încerci să intri aici, ai să dai greş şi ai să mai fii şi blestemat. Dacă ai să reuşeşti cumva, atunci să nu te plângi că ai intrat fără să fii avertizat, şi nici să nu ne bârâi cu rugăciunile tale de pe patul de moarte.” Semnat: „Zeii”.

Puţul se deschide în vârful unui munte foarte înalt, numit Channa, din inima unei regiuni cu munţi semeţi, numiţi Ratnagari. În acele locuri este permanent zăpadă, iar curcubeele călăresc pe spinările ţurţurilor uriaşi care ţâşnesc din cuşmele îngheţate ale piscurilor. Aerul este tăios ca o sabie, iar cerul este strălucitor ca ochii pisicilor.

Foarte puţini paşi au călcat vreodată poteca ce duce la Puţul Iadului. Dintre cei care l-au vizitat, cei mai mulţi au venit numai ca să se uite, să vadă dacă marea uşă există într-adevăr; şi când s-au întors acasă şi au spus că au văzut-o, au fost luaţi, în general, în derâdere.

Numele scrijelite pe tăblia uşii stau mărturie că unii chiar au căutat intrarea. Echipamente cu care să poată fi forţată marea uşă, oricum, nu au avut cum să fie cărate până acolo sau plasate în poziţia necesară. Cărarea care duce la Puţul Iadului are mai puţin de douăzeci şi cinci de centimetri lăţime pe ultimii o sută de metri ai urcuşului; şi nu e sigur că şase oameni ar putea sta în picioare, chiar înghesuindu-se, pe ceea ce a mai rămas din cândva larga platformă din faţa acelei uşi.

Se spune că Pannalal cel înţelept, ascuţindu-şi mintea prin meditaţie şi felurite practici ascetice, a ghicit cifrul încuietorii si a pătruns în Puţul Iadului, petrecând o zi şi o noapte sub munte. După aceea a fost cunoscut drept Pannalal cel Nebun.

Vârful numit Channa, în care este fixată marea uşă, se află la depărtare de cinci zile de mers de un mic sat. Este situat în îndepărtatul regat nordic al Malwei. Satul de munte din apropiere de Channa nu are un nume, fiind locuit de oameni mândri şi independenţi, care nu vor neapărat ca aşezarea lor să figureze pe harta perceptorilor de impozite ai rajahului. Despre rajah, e suficient să se ştie că este de înălţime medie şi de vârstă tot medie, isteţ, uşor corpolent, nici pios, nici mai vestit decât alţii şi nici fantastic de bogat. Bogat este, pentru că percepe impozite mari de la supuşii lui. Când supuşii încep să se plângă şi prin regat umblă murmure de revoltă, el declară război unui regat vecin şi dublează impozitele. Dacă războiul nu merge bine, execută câţiva generali şi-l pune pe ministrul de pace să negocieze un tratat. Dacă, prin cine ştie ce noroc, merge deosebit de bine, pretinde tribut pentru acea insultă care a provocat întreaga afacere. De obicei, totuşi, se termină cu un armistiţiu, supuşilor acrindu-li-se de lupte şi împăcându-se cu creşterea impozitelor. Numele lui este Videgha şi are numeroşi copii. Este îndrăgostit de papagali, care pot fi învăţaţi cântece fără perdea, de şerpi, pe care îi hrăneşte uneori cu papagalii care nu reuşesc să înveţe o melodie, şi de jocul de zaruri. Nu-i plac copiii în mod deosebit.

Puţul Iadului începe cu poarta cea mare, sus, în munţii din partea cea mai de nord a regatului lui Videgha, dincolo de care nu mai sunt regate ale oamenilor. Începe acolo şi-şi sfredeleşte drumul în jos, prin inima muntelui Channa, pătrunzând ca un tirbuşon în marile coridoare ale peşterilor nesemnalate pe hărţi, extinzându-se mult sub munţii Ratnagari — cel mai adânc dintre coridoare ajungând până jos, spre rădăcinile lumii.

În faţa acestei uşi sosi călătorul.

Era îmbrăcat simplu, călătorea singur şi părea a şti exact unde se ducea şi ce avea de făcut.

Urcase Channa pe poteca ce urmărea muchia ascuţită a muntelui.

Îi luase cea mai mare parte a dimineţii pentru a ajunge la destinaţie: uşa cea mare.

Când fu înaintea ei, se opri o clipă, bău o înghiţitură din plosca de apă, se şterse la gură cu dosul mâinii, zâmbi.

Apoi se aşeză jos, cu spatele în uşă, şi-şi luă gustarea de dimineaţă. Când termină, azvârli peste marginea prăpastiei frunzele în care avusese împachetată mâncarea şi le urmări cum cad, legănându-se într-o parte şi-n alta prin curenţii de aer, până ce le pierdu din vedere. Apoi îşi aprinse pipa şi începu să fumeze.

După ce se odihni, se ridică în picioare şi se mai uită încă o dată la uşă.

Mâna i se lăsă peste placa de presiune, se mişcă încet, într-o serie de gesturi precise. Când mâna îi părăsi placa, se auzi un sunet muzical.

Atunci prinse inelul şi trase, cu muşchii umărului întinşi la maxim. Uşa se mişcă, la început greoi, apoi mai repede. Călătorul sări în lături, iar ea se deschise în afară, depăşind platforma.

Mai era un inel, identic cu primul, pe suprafaţa interioară a porţii. Îl prinse când trecu pe lângă el, proptindu-se pe călcâie pentru a opri uşa din mişcare, înainte ca ea să se ducă prea departe pentru a o mai putea ajunge cu mâna.

Un curent de aer cald ieşi prin deschizătură, în spatele lui.

Trăgând uşa după el, se opri doar pentru a-şi aprinde una dintre multele făclii pe care le avea cu sine. Apoi o luă pe un coridor care se lărgea pe măsură ce înainta.

Drumul pe care păşea cobora vertiginos şi, după o sută de paşi, tavanul era atât de sus încât nu se mai putea vedea.

După două sute de paşi, ajunse la buza puţului.

Se afla acum în mijlocul unei întunecimi vaste, străpunse doar de lumina aruncată de făclia lui. Pereţii dispăruseră, cu excepţia celui rămas în spate, spre dreapta. Capătul peşterii se contura la mică distanţă înaintea lui.

Dincolo de acea margine era ceva ce părea a fi o groapă fără fund. Nu putea vedea de cealaltă parte a ei, dar o ştia de formă aproximativ circulară; şi mai ştia că-şi mărea circumferinţa pe măsură ce se adâncea.

O luă în jos pe poteca ce cobora în spirală pe peretele puţului, simţind curentul de aer cald ce se înălţa din adâncuri. Poteca era artificială. Se observa asta, în ciuda faptului că era foarte abruptă. Era nesigură şi strâmtă; era plină de fisuri şi, pe alocuri, blocată cu moloz. Panta ei mare şi şerpuitoare vorbea, însă, despre faptul că erau un scop şi un plan în existenţa ei.

Mergea cu grijă pe firul potecii. La stânga, era peretele. La dreapta, nu era nimic.

După ceea ce păru a fi o eră şi jumătate, zări o licărire slabă de lumină departe, sub el, atârnând în aer.

Curbura peretelui, oricum, făcea ca drumul să cotească încet-încet, astfel că lumina nu mai plutea în depărtare, ci se vedea undeva dedesubt şi uşor spre dreapta.

O altă cotitură a potecii i-o plasă drept înainte.

Când trecu pe lângă nişa din perete unde era adăpostită flacăra, auzi în minte o voce strigând:

— Eliberează-mă, stăpâne, şi-ţi voi aşterne lumea la picioare!

Dar el grăbi mai departe, fără ca măcar să arunce o privire la aproape-chipul din deschizătură.

Plutind pe oceanul de întuneric ce i se întindea sub picioare, tot mai multe lumini începură să se facă văzute.

Puţul continua să se lărgească. Era plin de licăriri, strălucitoare ca nişte flame, dar care nu ardeau; plin de forme, chipuri, imagini pe jumătate conturate. Din fiecare se înălţa un plânsei, când trecea:

— Eliberează-mă! Eliberează-mă!

Dar el nu se opri.

Ajunse la fundul puţului şi-l traversă, trecând printre steiuri sparte şi peste crăpături căscate în stâncile pe care păşea. In cele din urmă, ajunse la celălalt perete, în care juca un foc galben.

Când se apropie, focul deveni roşu aprins, iar când se opri în faţa lui, se făcu de un albastru-safir.

Era de două ori mai înalt decât el, pulsa şi se răsucea. Mici limbi de foc se întindeau spre el ieşind din perete, dar se retrăgeau ca şi cum ar fi atins o barieră invizibilă.

Pe parcursul coborârii, trecuse pe lângă atâtea limbi de foc, încât le pierduse numărul. Mai ştia şi că altele, mai multe, stăteau ascunse în cavităţile care se deschideau pe fundul puţului.

Toate flăcările pe lângă care trecuse în drumul său spre adânc i se adresaseră, folosind fiecare modul ei specific de comunicare, astfel încât cuvintele îi sunaseră în cap ca loviturile de tobă: vorbe ameninţătoare şi vorbe rugătoare, pline de promisiuni. Dar din această extraordinară pălălaie albastră, mai mare decât toate celelalte, nici un mesaj nu i se adresă. Nici o formă nu se răsuci sau undui, ispitindu-l cu miezul ei strălucitor. Flacără era şi flacără rămase.

Aprinse o altă făclie şi o fixă între două stânci.

— Aşadar, tu, Cel Urât, te-ai întors!

Vorbele se abătură asupra lui ca o lovitură de bici. Încordându-se, se întoarse spre flacăra cea albastră, apoi răspunse:

— Te numeşti Taraka?

— Cel care m-a înlănţuit aici ar trebui să ştie cum mă cheamă, sosiră vorbele. Nu te gândi, o, Siddhartha, că acum, dacă porţi un alt trup, nu mai poţi fi recunoscut. Eu privesc prin fluxurile de energie care-ţi alcătuiesc adevărata făptură — nu la carnea care le maschează.

— Văd, răspunse celălalt.

— Ai venit să-ţi baţi joc de mine în închisoare?

— Te-am batjocorit eu în zilele legării?

— Nu, aşa este.

— Am făcut ceea ce trebuia, ca să-mi apăr propria specie.

Oamenii erau slabi şi puţini la număr. Neamul tău a venit asupra lor şi i-ar fi distrus.

— Ne-ai furat lumea, Siddhartha. Ne-ai înlănţuit aici. La ce altă umilinţă mai vrei să ne supui?

— Poate că există o cale prin care s-ar putea face o oarecare reparaţie.

— Ce anume vrei?

— Alianţă.

— Vrei să te ajutăm în vreo bătălie?

— Întocmai.

— Iar la sfârşit, ai să cauţi să ne legi din nou.

— Nu şi dacă putem stabili vreo înţelegere dinainte.

— Spune-mi condiţiile, zise flacăra.

— În vremurile de demult, poporul tău umbla, vizibil şi invizibil, pe străzile Oraşului Celest.

— Asta este adevărat.

— Acum, Oraşul este mai bine fortificat.

— În ce fel?

— Vishnu Păstrătorul şi Yama-Dharma, Domnul Morţii, au acoperit Cerurile în întregime, nu numai Oraşul — aşa cum era pe vremuri — cu ceea ce se spune că ar fi un dom impenetrabil.

— Nu există un asemenea lucru, un dom impenetrabil.

— Eu zic numai ce am auzit.

— Sunt multe chipuri de a intra într-un oraş, Doamne Siddhartha.

— Ai să mi le afli pe toate?

— Asta are să-mi fie preţul libertăţii?

— Al propriei tale libertăţi, da.

— Şi ceilalţi din neamul meu?

— Dacă e să fie eliberaţi şi ei, va trebui să vă înţelegeţi cu toţii să-mi daţi o mână de ajutor ca să asediez acel Oraş şi să-l cuceresc.

— Eliberează-ne şi Cerurile vor cădea!

— Vorbeşti şi în numele celorlalţi?

— Eu sunt Taraka. Vorbesc pentru toţi.

— Ce asigurare îmi dai, Taraka, asupra respectării acestui târg?

— Cuvântul meu? Spune, numai, şi jur cu bucurie pe orice vrei…

— Uşurinţa cu care face legăminte nu este cea mai liniştitoare calitate a unui chilipirgiu. Iar tăria îţi este şi slăbiciune, în orice târguiala ai face. Eşti atât de puternic încât nu poţi garanta cuiva posibilitatea de a te controla. Nu ai nimic pe care să juri. Singurul lucru pe care l-ai onora ar fi o datorie la joc, dar aici nu avem pe ce să jucăm.

— Tu ai puterea de a ne controla.

— Individual, poate. Dar nu şi în colectiv.

— Chiar este o problemă dificilă, zise Taraka. Aş da tot ce am ca să fiu liber, dar atunci… Tot ce am este puterea — putere pură, care în esenţă nu se poate transmite. O forţă superioară ar putea-o supune, dar nu asta este rezolvarea. Chiar că nu ştiu cum să te asigur satisfăcător că îmi voi ţine promisiunea. În locul tău, eu cu siguranţă nu m-aş încrede în mine.

— E ca o dilemă. Aşa că am să te eliberez acum — numai pe tine — ca să vizitezi Polul şi să iscodeşti sistemul de apărare al Cerurilor. Cât ai să lipseşti tu, eu am să mă mai gândesc la problemă. Fă şi tu acelaşi lucru şi probabil că atunci când ai să te întorci vom putea încheia o înţelegere echitabilă.

— De acord! Izbăveşte-mă de această osândă!

— Cunoaşte-mi puterea, atunci, Taraka, zise el. După cum pot lega, pot şi dezlega… Deci!…

Flacăra izbucni afară din stâncă.

Se înfăşură într-o minge de foc şi se răsuci pe lângă perete, ca o cometă; ardea precum un mic soare, luminând întunericul;. Îşi schimba culorile în zbor, astfel încât stâncile străluceau înspăimântător şi plăcut, totodată.

Apoi pluti deasupra capului celui numit Siddhartha, prăvălindu-şi asupră-i vorbirea sacadată:

— Nu-mi poţi înţelege plăcerea de a-mi simţi iar puterea eliberată. Îmi dă prin minte să te mai pun o dată la încercare.

Omul de dedesubtul lui ridică din umeri.

Mingea de flăcări deveni compactă. Micşorându-se, spori în strălucire şi se aşeză uşor pe pământ.

Rămase acolo tremurând, ca o petală căzută dintr-o floare uriaşă; după care se rostogoli încet pe podeaua Puţului Iadului şi reintră în nişa ei.

— Eşti satisfăcut? întrebă Siddhartha.

— Da, veni răspunsul, după o vreme. Puterea îţi este neştirbită, Legătorule. Eliberează-mă încă o dată.

— Începe să mă plictisească sportul ăsta, Taraka. Poate că ar fi mai bine să te las cum eşti şi să caut ajutor în altă parte.

— Nu! îţi promit! Cu ce te-ai alege?

— M-aş alege cu lipsa unor probleme cu tine. Ori mă serveşti în problema asta, ori nu. Asta-i tot. Alege, şi ţine-te de alegerea făcută şi de cuvântul dat.

— Prea bine. Eliberează-mă şi am să vizitez Cerurile, pe muntele lor de gheaţă, să-ţi dau raportul asupra slăbiciunilor sale.

— Du-te, atunci!

De astă dată, flacăra ieşi mai încet. Se legănă dinaintea lui şi luă o formă aproximativ umană.

— Care-ţi e puterea, Siddhartha? Cum faci ceea ce faci? îl întrebă.

— Spune-i electrodirecţie, zise celălalt. Mintea mai presus de energie. E un termen la fel de bun ca oricare altul. Dar oricum ai numi-o, nu căuta s-o mai înşeli încă o dată. Te pot ucide cu ea, deşi asupra ta nu poate fi ridicată nici o armă făcută din materie. Du-te, acum!

Taraka dispăru ca un tăciune cufundat în apă, iar Siddhartha rămase printre stânci, luminând cu torţa lui întunericul din jur.

Stătu să se odihnească şi mintea îi fu invadată de un tumult de voci — promiţând, ispitind, implorând. Prin faţa ochilor i se perindau imagini de bogăţie şi splendoare. Haremuri minunate i se scurgeau pe dinainte, iar la picioare i se aşterneau mese îmbelşugate. Miresmele de mosc şi de magnolii şi ceaţa albăstruie a esenţelor arse pluteau în jurul lui, pătrunzându-i sufletul. Se plimba printre flori, urmat de fete cu ochi strălucitori, care purtau cupe cu vin, zâmbitoare; o voce argintie îi cânta, iar făpturi neumane dansau pe suprafaţa unui lac din apropiere.

— Eliberează-ne, eliberează-ne, cântau.

El, însă, zâmbea şi privea, fără să facă nimic.

Treptat, rugăciunile şi rugăminţile şi promisiunile se transformară într-un cor de blesteme şi ameninţări. Schelete împlătoşate înaintau asupra lui, cu copii trecuţi prin săbiile lor de văpaie, ca prin frigări. Împrejurul său erau numai gropi, din care săltau flăcări mirosind a pucioasă. În dreptul feţei lui, atârnat de o creangă, se bălăbănea un şarpe ce scuipa venin. O ploaie de păianjeni şi broaşte râioase curgea asupră-i.

— Eliberează-ne… sau nesfârşit ne va fi chinul! ţipau vocile.

— Dacă nu încetaţi, zise el, Siddhartha se va mânia şi vă veţi pierde singura şansă de a fi eliberaţi, pe care chiar o aveţi.

Atunci, totul se linişti în jur, iar el îşi goli mintea, aţipind.

Luă două mese, acolo, în puţ, apoi adormi iar.

Mai târziu, Taraka se întoarse sub forma unei păsări cu gheare lungi şi-i raportă:

— Cei ca mine pot intra prin gurile de ventilaţie, zise el, dar oamenii nu au cum. În munte, însă, mai sunt o mulţime de puţuri pentru lifturi. Oamenii ar putea urca lesne prin cele mai largi. Desigur, astea sunt păzite. Dar dacă gărzile sunt ucise şi alarmele deconectate, s-ar putea face şi asta. De asemenea, sunt perioade când domul însuşi este deschis în diverse locuri, pentru a permite aparatelor de zbor să intre şi să iasă.

— Foarte bine, zise Siddhartha. Am un regat, la câteva săptămâni depărtare de aici, unde eu sunt stăpânitorul. În locul meu a fost instalat de mulţi ani un regent, dar dacă mă întorc, îmi pot ridica o armată acolo. O nouă religie se răspândeşte acum pe suprafaţa pământului. Oamenilor le pasă acum mai puţin de zei decât le păsa odată.

— Vrei să jefuieşti Cerurile?

— Da, vreau să-i dezvălui omenirii comorile.

— Asta este pe gustul meu. Nu va fi uşor de învins, dar cu o armată de oameni şi cu o armată formată de cei din neamul meu, vom fi în stare s-o facem. Eliberează-mi acum poporul, ca să putem începe.

— Cred că va trebui pur şi simplu să mă încred în tine, zise Siddhartha. Aşa că, bine, să începem!

Şi merse la primul tunel din vatra Iadului, care ducea în jos.

In acea zi eliberă şaizeci şi cinci dintre ei, umplând puţul de culorile şi de agitaţia şi de lumina lor. Aerul răsuna de strigăte puternice de bucurie şi de zgomotul trecerii lor de-a lungul şi de-a latul Puţului Iadului, schimbându-şi forma întruna şi jubilând de fericirea libertăţii.

Fără veste, unul dintre ei luă forma unui şarpe zburător şi se năpusti în jos spre Siddhartha, cu aripile desfăcute, şuierând.

Pentru un moment, întreaga sa atenţie se concentră asupra lui.

Şarpele slobozi un ţipăt scurt, frânt, apoi se spulberă în mii de fărâme, căzând într-o ploaie de scântei alb-albastre.

Acestea se stinseră, iar el dispăru cu desăvârşire.

Se făcu linişte în puţ, iar luminile pulsară şi se traseră pe lângă pereţi.

Siddhartha îşi îndreptă atenţia asupra celui mai mare punct de lumină, Taraka.

— M-a atacat pentru a-mi pune puterea la încercare? întrebă el. Ca să vadă de pot şi ucide în felul despre care ţi-am spus ţie că pot?

Taraka se apropie şi rămase plutind dinaintea lui.

— Nu la porunca mea a atacat, zise el. Presupun că era pe jumătate nebun de cât a stat întemniţat.

Siddhartha ridică din umeri.

— Pentru o vreme de acum încolo, faceţi-vă de cap în voie, zise el. Am să mă odihnesc după treaba asta.

Şi părăsi caverna cea mică.

Se întoarse pe fundul puţului şi se aşeză pe pătura lui, începând să moţăie.

Visă.

Se făcea că alerga.

Umbra i se întindea înainte şi, cum fugea peste ea, se tot lungea.

Se lungi până ce nu mai fu umbra lui, ci o siluetă grotescă.

Deodată, ştiu că umbra îi fusese depăşită de cea a urmăritorului său: depăşită, copleşită, încălecată, acoperită.

După care, cunoscu un moment de spaimă îngrozitoare, acolo, pe câmpia mărginită peste care fugea.

Ştiu că acum era propria lui umbră.

Soarta care-l urmărise nu se mai afla în spatele lui.

Ştiu că el, el însuşi, era propria-i soartă.

Ştiind că, într-un final, se ajunsese din urmă pe sine însuşi, izbucni în râs, simţind, de fapt, nevoia să plângă.

Când se trezi iar, umbla.

Urca pe sinuoasa potecă ce urma peretele puţului.

Mergând, trecea pe lângă flăcările înlănţuite.

— Eliberaţi-ne, stăpâni dumneavoastră!

Şi încet, marginile gheţii care-i era mintea începură să se topească.

Stăpâni.

Plural. Nu singular.

Stăpâni, spuseseră.

Ştiu atunci că nu mergea singur.

Nici una dintre formele dănţuitoare, pâlpâitoare nu mergea prin întuneric alături de el, dedesubtul lui.

Cele care fuseseră înlănţuite erau tot înlănţuite. Cele pe care le eliberase se duseseră.

Acum urca înaltul perete al Puţului Iadului, fără să-şi lumineze drumul cu vreo torţă. Şi totuşi, vedea.

Vedea fiecare amănunt al potecii din piatră, ca la lumina lunii.

Ştia că ochii lui erau incapabili de aceasta.

Şi i se adresaseră cu pluralul.

Iar trupul său se mişca, dar nu se afla sub comanda voinţei lui.

Făcu un efort să se oprească, să stea liniştit.

Continuă să înainteze în sus pe potecă şi atunci buzele i se mişcară, rostind cuvintele:

— Văd că te-ai trezit. Bună dimineaţa.

În minte i se formă o întrebare, pentru ca imediat să i se răspundă, cu propria-i gură.

— Da, şi cum e să fii tu însuţi înlănţuit, Legătorule — în propriul tău trup?

Siddhartha formă un alt gând:

— Nu-l cred pe nici unul dintre voi capabil să preia controlul asupra mea împotriva voinţei mele — nici chiar în somn.

— Ca să-ţi răspund cinstit, zise celălalt, nici eu nu credeam. Dar apoi, am avut la dispoziţie puterea combinată a multora din neamul meu. Părea că merită încercarea.

— Şi ceilalţi? Ei unde sunt?

— Au plecat să hălăduiască, până când am să-i chem eu.

— Şi cu ceilalţi, care au rămas legaţi? Dacă aşteptai, îi eliberam şi pe ei.

— Ce-mi pasă mie de ceilalţi? Eu acum sunt liber şi într-un trup, iarăşi! Ce altceva mai contează?

— Să înţeleg, atunci, că ajutorul pe care mi l-ai promis nu înseamnă nimic?

— Nu tocmai, răspunse demonul. Ne vom întoarce asupra acestei chestiuni peste, să zicem, vreo lună. Ideea mă atrage cu adevărat. Simt că un război cu zeii ar fi un lucru excelent. Dar mai întâi vreau să gust plăcerile cărnii, pentru o vreme. De ce m-ai pizmui pentru puţintică distracţie după secolele de plictiseală şi încătuşare la care m-ai supus?

— Trebuie să recunosc, oricum, că mi-e ciudă că te foloseşti aşa de persoana mea.

— Că-ţi convine sau nu, va trebui, pentru un timp, să te împaci cu situaţia. Ai să poţi şi tu să te bucuri de plăcerile mele, aşa că de ce nu iei partea bună a lucrurilor?

— Ai zis că vrei să porneşti război împotriva zeilor?

— Da, aşa intenţionez. Aş fi vrut să mă fi gândit eu însumi la asta, pe vremuri. Poate că, astfel, nu am mai fi fost înlănţuiţi. Poate că atunci n-ar mai fi fost nici oameni şi nici zei pe lumea asta. Nu am prea fost noi niciodată uniţi, însă. Independenţa spirituală însoţeşte în mod firesc independenţa noastră individuală. Fiecare şi-a purtat propria bătălie în conflictul general cu omenirea. Eu le sunt căpetenie, e drept — în virtutea faptului că sunt mai în vârstă, mai puternic şi mai înţelept decât ceilalţi. Vin la mine pentru a-i sfătui, mă servesc atunci când le dau ordine. Dar nu i-am comandat niciodată pe toţi în bătălie. Am s-o fac, însă, mai târziu. Noutatea va contribui mult la distrugerea monotoniei.

— Îţi sugerez să nu amâni, pentru că nu va mai fi nici un „mai târziu”, Taraka.

— De ce nu?

— Am venit la Puţul Iadului cu mânia zeilor învolburându-mi-se pe urme. Acum, şaizeci şi şase de demoni umblă în libertate prin lume. Foarte curând, prezenţa îţi va fi simţită. Zeii vor şti cine a făcut lucrul ăsta şi vor veni asupra noastră. Elementul surpriză va fi pierdut.

— Am luptat cu zeii pe vremuri…

— Dar acum nu mai suntem pe vremuri, Taraka. Zeii sunt mai puternici acum, mult mai puternici. Ai fost legat vreme îndelungată, iar puterea lor a sporit peste veacuri. Chiar dacă tu te pui în fruntea primei armate de rakasha din istorie, iar eu o susţin în luptă cu o puternică armată de oameni — chiar şi atunci rezultatul final va fi un lucru incert. A amâna acum înseamnă a rata totul.

— Nu vreau să-mi vorbeşti astfel, Siddhartha. Mă tulburi.

— Asta şi vreau. Cu toate puterile tale, dacă-l întâlneşti pe Cel în Roşu, îţi va sorbi viaţa cu ochii. Va sosi aici, la Ratnagari, pentru că se află pe urmele mele. Libertatea demonilor este un semnal care-l va îndrepta încoace. S-ar putea să mai aducă şi pe alţii cu el. S-ar putea să constaţi că sunt mai mult decât destui pentru a vă distruge pe voi toţi.

Demonul nu răspunse. Ajunseră la gura puţului şi Taraka parcurse cei două sute de paşi până la marea uşă, care acum era deschisă. Trecu pragul şi se uită în jos.

— Te îndoieşti de puterea pe care o au rakasha, aşa-i, Legătorule? întrebă el.

Apoi:

— Priveşte!

Păşi în gol, peste marginea prăpastiei.

Nu se prăbuşiră.

Plutiră în voia vântului, ca frunzele pe care le lăsasevsă cadă — cât, oare, trecuse de atunci?

În jos.

Aterizară la jumătatea potecii care urca pe muntele numit Channa.

— Nu numai că-ţi conţin sistemul nervos, zise Taraka, dar m-am impregnat în tot trupul tău şi l-am înfăşurat cu energiile fiinţei mele. Aşa că trimite-mă asupra Celui în Roşu, care soarbe viaţa cu ochii. Mi-ar plăcea să-l întâlnesc.

— Deşi poţi umbla prin aer, zise Siddhartha, vorbeşti prostii când spui una ca asta.

— Prinţul Videgha îşi are curtea nu departe de aici, la Pala-maidsu, zise Taraka. Am trecut pe acolo când m-am întors din Ceruri. Înţeleg că e îndrăgostit de joc. Prin urmare, să mergem să-l dijmuim.

— Şi dacă vine să ni se alăture la joc şi zeul morţii?

— Ia mai lasă-l! ţipă celălalt. Deja nu mă mai amuzi, Legătorule. Noapte bună! Culcă-te la loc!

Se lăsă un mic întuneric şi o linişte mare, crescând şi micşorându-se.

Zilele care urmară fură doar nişte frânturi de lumină.

Ajungeau până la el fragmente de conversaţie sau de cântece, imagini colorate de galerii cu tablouri, încăperi, grădini. Şi o dată văzu o temniţă subterană, unde, prinşi de nişte bare de fier, atârnau oameni, şi el se auzi râzând.

Printre aceste fragmente, avu şi visuri şi jumătăţi de visuri. Erau luminate de focuri, erau înecate în sânge şi lacrimi. Într-o catedrală întunecoasă, nesfârşit de mare, aruncă zaruri care erau sori şi planete. Meteoriţi erau mistuiţi de flăcări deasupra capului său şi comete trasau arcuri de foc pe o boltă de sticlă neagră. Fu străbătut de veselie amestecată cu frică şi o ştiu ca aparţinând mai ales altcuiva, fiind, însă, în parte, şi a lui. Frica — aceea era toată numai a lui.

Când Taraka bea prea mult vin sau gâfâia în voia lui, înfundat în harem, atunci strânsoarea lui slăbea oarecum asupra trupului pe care îl furase. Dar Siddhartha era tot slab, cu mintea înceţoşată, iar corpul îi era beat sau obosit; şi ştia că încă nu sosise vremea să dispute supremaţia domnului demonilor.

Erau momente când vedea, nu prin ochii trupului care cândva fusese al lui, ci vedea cum vedea un demon, în toate direcţiile, şi dezbrăca de carne şi oase pe cei pe lângă care trecea, pentru a le privi flăcările fiinţei, colorate în nuanţele şi tonurile pasiunilor lor, pulsând de avariţie şi pofte şi invidie, zvâcnind de lăcomie şi mânie, fumegând de ură, micşorându-se de frică şi durere. Iadul îi era un loc plin de culori, cumva îmblânzit numai de văpaia rece, albastră a intelectului câte unui învăţat, de lumina albă a câte unui călugăr murind, de aura rozalie a câte unei nobile doamne care-i fugea din faţa ochilor şi de culorile jucăuşe, simple ale copiilor.

Cutreiera coridoarele înalte ale palatului din Palamaidsu, pe care-l câştigase la joc. Prinţul Videgha zăcea înlănţuit în propriile lui beciuri. Nicăieri pe întinderea împărăţiei, supuşii lui nu aveau habar că pe tron se afla acum un demon. Lucrurile păreau a fi la fel ca întotdeauna. Siddhartha avea viziuni în care se plimba pe străzile oraşului pe spinarea unui elefant. Toate femeile din cetate primiseră poruncă să iasă în faţa locuinţelor lor. Dintre ele, şi le alegea pe cele care-i plăceau şi punea să-i fie duse în harem. Siddhartha realiză, şocat, că asista la alegerea şi cântărirea, cu Taraka, a virtuţilor cutărei matroane, fecioare sau doamne. Fusese atins de poftele domnului demonilor şi ele deveneau treptat ale lui. Când îşi dădu seama de asta, vigilenţa îi crescu şi văzu că nu de fiecare dată mâna demonului era cea care îi înălţa cornul cu vin la buze sau plesnea biciul în beciurile închisorii. Ajunse să fie conştient pentru intervale mai mari de timp şi, cu anumită oroare, află că în el însuşi, ca de altfel în fiecare om, zăcea un demon în stare să răspundă celor de un neam cu el.

Apoi, într-o zi, se împotrivi puterii care-i guverna trupul şi-i supusese mintea. Îşi revenise în mare măsură şi coexista cu Taraka în toate faptele acestuia, şi ca simplu spectator şi ca participant.

Stăteau pe balconul care dădea în grădină, privind lumina zilei. Taraka transformase toate florile în negru. Făpturi asemănătoare cu nişte şopârle veniseră să-şi afle sălaş prin copaci si în eleştee, orăcăind şi fojgăind printre umbre. Miresmele şi pârfu-murile care umpleau odată aerul erau înlocuite acum de miasme grele, greţoase. Şuviţe de fum negru se târau ca şerpii pe pământ.

Se produseseră trei atentate asupra vieţii lui. Căpitanul gărzii palatului fusese ultimul care încercase. Dar sabia din mână i se transformase într-o reptilă care-l muşcase de faţă, scoţându-i ochii şi umplându-i sângele cu un venin care-l făcuse să se înnegrească şi să se umfle, pentru ca, în cele din urmă, să moară strigând după o gură de apă.

Siddhartha îl pândi pe demon şi, când momentul fu prielnic, lovi.

Puterea îi revenise, încet-încet, după ziua aceea când şi-o folosise ultima oară, în Puţul Iadului. În mod ciudat, independent de creierul corpului său, cum îi spusese Yama cândva, puterea se răsucise ca o morişcă, rotindu-se în jurul spaţiului care era el însuşi.

Acum se învârtea iarăşi repede şi el o azvârli împotriva forţei celuilalt.

Lui Taraka îi scăpă un strigăt, şi o împunsătură de răspuns, din energie pură, se întoarse asupra lui Siddhartha ca o suliţă.

Reuşi să o devieze parţial, slăbind puţin din forţa ei. Totuşi, simţi durere şi răscolire în sine, când arsura atacului îi atinse fiinţa.

Nu stătu să ia seama la suferinţă, ci lovi iar, precum loveşte un suliţaş în vizuina întunecoasă a unei fiare înfricoşătoare.

Din nou îşi auzi buzele strigând.

Apoi demonul înălţă ziduri negre împotriva puterii lui.

Dar, unul câte unul, acestea căzură sub violenţa atacurilor sale.

În vreme ce se luptau, vorbiră:

— O, om al multor trupuri, zise Taraka, de ce mă pizmuieşti pentru câteva zile petrecute în acesta din urmă? Nu este trupul în care te-ai născut şi, la rândul tău, nu ai făcut decât să-l împrumuţi pentru o vreme. De ce, atunci, îmi simţi atingerea ca pe o pângărire? într-o zi ai vei purta un alt trup, neatins de mine. Atunci, pentru ce îmi consideri atingerea ca pe o întinare, ca pe o boală? Oare, pentru că tot ceea ce este în tine seamănă cu ceea ce este în mine? Oare, pentru că şi tu cunoşti plăcerea în felul în care o simt rakasha, gustând durerea pe care o provoci altora ca pe o plăcere, impunându-ţi voinţa cum vrei şi asupra cui vrei? De asta? Pentru că şi tu, la rândul tău, cunoşti şi tânjeşti după lucrurile astea, dar porţi şi acel blestem omenesc, numit vinovăţie? Dacă asta este, îmi bat joc de slăbiciunea ta, Legătorule. Şi am să te înfrâng!

— Este aşa pentru că eu sunt ceea ce sunt, demone, zise Siddhartha, azvârlindu-şi din nou energiile asupra lui. Este aşa pentru că eu sunt un om care, întâmplător, aspiră la lucruri mai presus de burtă şi falus. Nu sunt sfântul care mă cred a fi budiştii şi nu sunt eroul din legendă. Sunt un om care ştie mai bine ce este frica şi care uneori se simte vinovat. Şi, în general, sunt un om care a hotărât să facă totuşi ceva, iar tu îmi stai acum în cale. Prin urmare, ţi-ai luat asupra ta blestemul meu — chiar dacă înving, chiar dacă pierd acum, Taraka, soarta îţi este deja schimbată. Acesta este blestemul lui Buddha: nu ai să mai fii niciodată ceea ce ai fost cândva.

Şi toată acea zi, stătură pe balcon, cu veşmintele muiate de sudoare. Ca o statuie stătură, până când soarele coborî de pe boltă şi urma lui de aur despărţi cuprinsul întunecat al nopţii. O lună săltă pe deasupra gardului grădinii. Mai târziu, i se alătură încă una.

— Care este blestemul lui Buddha? continua să întrebe Taraka.

Dar Siddhartha nu-i răspundea.

Străpunsese ultimul zid şi acum se împrejmuise cu energii ca nişte fulgerări de săgeţi arzătoare.

Dinspre un templu din depărtare se auzi bătaia monotonă a unei tobe şi, în răstimpuri, o creatură din grădină orăcăia, o pasăre striga sau un roi de insecte năvălea asupră-le, se hrănea cu sângele lor şi zbura aiurea.

Apoi, precum o ploaie de stele, sosiră, purtaţi pe aripile vântului nopţii… Eliberaţii din Iad, ceilalţi demoni, care fuseseră sloboziţi în lume.

Veniră la chemarea lui Taraka, unindu-şi puterile cu ale lui.

Acesta deveni un vârtej, un val mareic, un uragan de fulgere.

Siddhartha se simţi lovit de o avalanşă titanică, strivit, înăbuşit, îngropat.

Ultimul lucru pe care-l ştiu fu râsul ce i se urcă în gâtlej.

Cât timp trecu până ce-şi reveni, nu ştia. Era ceva lent, acest timp, iar când se trezi, se afla într-un palat unde umblau, ca servitori, demonii.

Când ultima chingă inestetică a oboselii mentale se desfăcu, se întâmplară lucruri stranii cu el.

Petrecerile groteşti continuară. Chefurile se ţineau în beciuri, unde demonii animau cadavre pentru a-şi obliga victimele să se împreuneze cu ele. Se făceau minuni prin magie neagră, precum dumbrava cu copaci răsuciţi — o dumbravă în care oamenii dormeau fără a se mai trezi, ţipând când vechi coşmaruri năşteau altele noi. Dar şi o altă ciudăţenie pătrunsese în palat.

Taraka nu mai era mulţumit.

— Care este blestemul lui Buddha? întrebă el din nou, când simţi prezenţa lui Siddhartha apăsând iar asupra lui.

Siddhartha nu răspunse imediat.

Celălalt continuă:

— Cred că am să-ţi dau înapoi trupul, cât de curând. Sunt obosit de sportul ăsta, de palatul ăsta. Sunt obosit şi cred că ziua când vom porni la război împotriva Cerurilor se apropie. Ce zici de asta, Legătorule? Ţi-am spus că am să mă ţin de cuvânt.

Siddhartha nu-i răspunse.

— Plăcerea îmi scade pe zi ce trece! Ştii de ce oare, Siddhartha? îmi poţi spune de ce acum mă încearcă simţăminte ciudate, descurajându-mă în momentele de cea mai mare putere, slăbindu-mă şi aruncându-mă la pământ când ar trebui să fiu entuziasmat, când ar trebui să mă umplu de veselie? Asta este blestemul lui Buddha?

— Da, zise Siddhartha.

— Atunci, ridică-ţi blestemul, Legătorule, şi am să plec chiar astăzi! Am să-ţi dau înapoi învelişul ăsta de carne. Mi-e dor din nou de adierile reci ale înălţimilor! Fii bun şi eliberează-mă imediat!

— Este prea târziu, o, căpetenie a oştirilor de rakasha. Singur ţi-ai atras asupră-ţi acest lucru.

— Ce lucru? Cum m-ai legat de astă dată?

— Îţi aminteşti, când ne luptam pe balcon, cum îţi băteai joc de mine? Mi-ai zis că şi eu găsesc plăcere în chinurile pe care le provoci. Aveai dreptate, pentru că toţi oamenii au în ei şi ceea ce este întunecat şi ceea ce este luminos. Omul este făcut din lucruri diferite, nu dintr-o flacără pură, aşa cum ai fost tu cândva. Intelectul i se luptă adeseori cu emoţiile, voinţa cu dorinţele… Idealurile îi sunt în dezacord cu mediul şi, dacă le urmează, simte cu acuitate pierderea a ceea ce este vechi — dar dacă nu le urmează, simte durerea de a fi părăsit un nou şi nobil vis. Orice face reprezintă şi un câştig şi o pierdere, o sosire şi o plecare. Deplânge întotdeauna ceea ce s-a dus şi se teme de o parte din ceea ce stă să vină. Raţiunea se opune tradiţiei. Emoţiile se opun restricţiilor pe care i le impun ceilalţi oameni. Mereu, din înfruntarea acestor lucruri, se iscă ceea ce ai numit blestemul omului şi de care ţi-ai bătut joc: vinovăţia!

— Să ştii, aşadar — continuă Siddhartha — că de vreme ce am existat împreună în acelaşi trup şi ţi-am împărtăşit şi eu trăirile, nu întotdeauna cu neplăcere, drumul pe care l-am urmat noi nu este unul pe care circulaţia se face într-un singur sens. După cum tu mi-ai strâmbat voinţa către lucrările tale, la fel ţi-a fost şi ţie voinţa strâmbată, prin repulsia pe care o resimţeam eu faţă de unele dintre faptele tale. Ai învăţat lucrul numit vinovăţie şi întotdeauna va cădea precum o umbră peste hrana şi peste băutura ta. De asta ţi-a fost frântă plăcerea. De asta cauţi acum să fugi. Dar nu-ţi va ajuta la nimic. Te va urmări pretutindeni în lume. Se va înălţa cu tine în împărăţiile vânturilor reci şi curate. Te va urmări oriunde te vei duce. Acesta este blestemul lui Buddha!

Taraka îşi acoperi faţa cu mâinile.

— Deci aşa este când îţi vine să plângi, zise el după o vreme. Siddhartha nu răspunse.

— Te blestem, Siddhartha! zise el. M-ai legat iarăşi, într-o închisoare chiar mai îngrozitoare decât Puţul Iadului.

— Singur te-ai legat. Tu ţi-ai călcat cuvântul. Eu mi l-am ţinut.

— Oamenii suferă când rup înţelegerile cu demonii, zise Taraka, dar nici un rakasha nu a mai suferit aşa.

Siddhartha nu răspunse.

În dimineaţa următoare, când stătea la masă, se auzi o bubuitură în uşa camerei.

— Cine îndrăzneşte? ţipă el, dar uşa sări în lături, ruptă din balamale, cu drugul frânt ca un băţ uscat.

Cu un cap de tigru cu coarne, aşezat pe trupul unei maimuţe cu copite uriaşe la picioare şi cu aripi în loc de braţe, un rakasha năvăli în încăpere, cu fum ieşindu-i din gură când se făcu, pentru un moment, transparent, revenind apoi la vizibilitate totală, mai dispărând o dată, revenind iar. Din aripi îi picura ceva care nu era sânge, iar pe piept avea o arsură largă. Aerul era plin de miros de păr pârlit şi de carne arsă.

— Stăpâne! strigă. A sosit un străin care cere audienţă la tine!

— Şi nu l-ai putut convinge că nu sunt disponibil?

— Doamne, un întreg corp de gardă a sărit asupra lui, iar el a făcut un semn… A întins mâna spre ei şi s-a văzut o flacără atât de strălucitoare încât nici măcar rakasha nu au putut să se uite la ea. Nu a durat decât o clipă… Şi au dispărut cu toţii, ca şi cum nici n-ar fi existat… Iar în peretele din spatele lor s-a căscat o gaură mare… Nu s-a făcut nici un pic de moloz. Doar o gaură perfectă, netedă.

— Şi atunci te-ai aruncat tu asupra lui?

— Mulţi rakasha au sărit pe el, dar acelaşi lucru ne-a respins. A făcut iar gestul ăla cu mâna şi trei sau patru dintre ai noştri s-au dus, au dispărut în lumina pe care o arunca el… Eu nu i-am primit întreaga forţă, am fost doar julit de puterea ei. M-a trimis, prin urmare, să-ţi aduc mesajul lui… Nu mai reuşesc să mă ţin la un loc…

Cu asta, dispăru şi, acolo unde se aflase creatura, atârna în aer un glob de foc. Vorbele îi pătrundeau acum direct în minte, fără a mai fi rostite.

— Îţi porunceşte să te prezinţi înaintea lui fără întârziere. Altfel, zice că distruge palatul ăsta.

— Cei trei pe care i-a ars şi-au reluat şi ei propriile forme?

— Nu, răspunse rakasha. Nu mai sunt…

— Descrie-mi-l pe acest străin! ordonă Siddhartha, forţându-şi vorbele să-i iasă de pe buze.

— Este foarte înalt, zise demonul, şi poartă pantaloni şi cizme negre. În partea de sus are un veşmânt ciudat. Este ca o mănuşă albă, fără nici un model, care-i acoperă numai mâna dreaptă, întinzându-se în sus pe braţ şi peste umeri, înfăşurându-i gâtul şi ridicându-se strâns şi neted peste tot capul. Doar partea de jos a feţei i se vede, pentru că poartă la ochi lentile mari, negre, care îi stau la o jumătate de palmă depărtare de faţă. La brâu are o teacă scurtă, din acelaşi material alb ca şi haina — în care, de fapt, nu ţine un pumnal, ci o baghetă. Sub materialul veşmântului, acolo unde îi trece peste umeri şi-i ajunge la gât, se vede o umflătură, ca şi cum ar avea acolo un pachet.

— Domnul Agni! zise Siddhartha. L-ai descris pe zeul focului!

— Aoleu, ăsta trebuie să fie! zise rakasha. Pentru că atunci când i m-am uitat sub carne, ca să-i văd culorile adevăratei făpturi, am văzut acolo o văpaie ca în inima soarelui. Dacă există un zeu al focului, atunci, într-adevăr, el e.

— Acum, trebuie să fugim, zise Siddhartha, pentru că are să se producă imediat un mare incendiu. Cu ăsta nu ne putem lupta, aşa că hai să o ştergem repede.

— Mie nu-mi este frică de zei, zise Taraka, şi acestuia chiar mi-ar plăcea să-i încerc puterea.

— Nu îl poţi înfrânge pe Domnul Flăcării, spuse Siddhartha. Bagheta lui de foc este invincibilă. I-a fost dată de zeul morţii.

— Atunci am să i-o smulg şi am s-o întorc asupra lui.

— Nimeni nu o poate mânui fără să fie orbit si fără să-si piardă mâna! De asta poartă îmbrăcămintea aia ciudată. Hai să nîi mai pierdem timpul pe aici!

— Trebuie să văd cu ochii mei, zise Taraka. Trebuie!

— Nu lăsa recent descoperita vinovăţie să te împingă să flirtezi cu autodistrugerea.

— Vinovăţie? întrebă Taraka. Ce, eu am minte de bibilică, să mă dădăceşti? Nu, nu este vinovăţie, Legătorule. Doar că, dacă odată, după tine eu eram cel mai mare, acum în lume au apărut noi puteri. Zeii nu erau chiar atât de puternici pe vremuri, iar dacă într-adevăr şi-au sporit puterea, atunci această putere trebuie să fie pusă la încercare — de mine însumi! Stă în natura mea, care este tocmai puterea, să înfrunt orice nouă putere care apare şi ori să triumf asupra ei, ori să fiu legat de ea. Trebuie să pun la încercare puterea Domnului Agni. Să îl înfrâng!

— Dar suntem doi în acest trup!

— Asta este adevărat… Dacă va fi distrus acest corp, am să te port şi pe tine cu mine, promit. Deja ţi-am întărit flăcările, după felul în care suntem noi, rakasha. Dacă acest corp moare, ai să continui să trăieşti precum cei din neamul meu. Cândva, am avut şi noi trupuri, şi-mi amintesc de arta întăririi flăcărilor, astfel încât să poată arde şi independent de trup. Asta a fost făcută pentru tine, aşa că nu te teme.

— Îţi foarte mulţumesc.

— Acum, hai să înfruntăm flacăra şi s-o facem mică!

Părăsiră încăperile regale şi coborâră scările. Jos, în adâncuri, prizonier în propria-i temniţă, prinţul Videgha scânci în somn.

Ieşiră prin uşa ascunsă după draperiile din spatele tronului. Când le dădură în lături, văzură că marea sală era goală, cu excepţia somnoroşilor din dumbrava cea neagră şi a celui care stătea în mijlocul încăperii, având un braţ alb încrucişat cu un braţ gol şi ţinând un fluier alb între degetele mâinii înmănuşate.

— Vezi cum stă? zise Siddhartha. Este încrezător în puterea lui, şi are de ce. Este Agni, din rândul lokapalasilor. Poate vedea până la cel mai depărtat orizont deschis ca şi cum s-ar afla la distanţă de un braţ. Şi poate lovi până acolo. Se spune că într-o noapte a pârjolit chiar şi lunile cu bagheta aia a lui. Dacă doar îi atinge capătul cu un contact din mănuşă, izbucneşte Focul Universal, cu o strălucire orbitoare, făcând materia să dispară şi împrăştiind energiile care-i stau în cale. Încă nu este prea târziu să ne retragem…

— Agni! îşi auzi gura strigând. Ai cerut audienţă la cel care stăpâneşte aici?

Lentilele cele negre se întoarseră către el. Buzele lui Agni se întinseră într-un zâmbet care se dizolvă în cuvinte:

— M-am gândit că am să te găsesc aici, zise el cu o voce nazală şi pătrunzătoare. Sfinţenia aia era prea de tot şi a trebuit s-o ştergi, ai? Să-ţi spun Siddhartha sau Tathagatha sau Mahasamatman — sau, pur şi simplu, Sam?

— Vorbeşti prostii, răspunse el. Cel care era cunoscut ca Legătorul Demonilor — cu toate sau cu oricare dintre numele alea — este el însuşi legat acum. Ai privilegiul să i te adresezi lui Taraka, Domnul Puţului Iadului!

Se auzi un declic şi lentilele se făcură roşii.

— Da, văd adevărul spuselor tale, răspunse celălalt. Am sub ochi un caz de posesiune demonică. Interesant. Şi fără îndoială că şi stânjenitor.

Ridică din umeri, apoi adăugă:

— Dar pot distruge doi la fel ca pe unul.

— Crezi? întrebă Taraka ridicându-şi braţele înainte.

Când făcu astfel, se auzi un bubuit şi pădurea cea neagră invadă într-o clipită încăperea, cuprinzându-l pe cel care stătuse acolo, împresurându-l cu crengile. Bubuitul continuă şi podeaua se deplasă cu câţiva centimetri sub picioarele lor. De deasupra, se auziră nişte pârâituri şi zgomotul unor pietre căzând. Începu să plouă cu praf şi pietriş.

Atunci se declanşa o fulgerare orbitoare şi copacii dispărură, lăsând cioturi scurte şi înnegrite pe duşumea.

Cu un geamăt şi o trosnitură formidabilă, tavanul se prăbuşi.

Când se retraseră prin uşa din spatele tronului, văzură silueta, care stătea tot în centrul sălii, ridicând bagheta drept deasupra capului şi descriind un cerculeţ.

Un con de strălucire izbucni în sus, dizolvând tot ce atingea. Pe buzele lui Agni mai stăruia încă un zâmbet când uriaşele pietre curseră pe jos, fără ca vreuna să-i cadă în preajmă.

Bubuitul continuă, şi podeaua crăpă, şi pereţii începură să se clatine.

Trântiră uşa şi Sam simţi un val de ameţeală când fereastra, care cu un moment înainte se aflase la capătul îndepărtat al coridorului, trecu în goană pe lângă el.

Urcară rapid prin aer, îndepărtându-se, iar corpul îi fu cuprins de o senzaţie de mâncărime şi de băşicare, ca şi cum ar fi fost o făptură din lichid, parcursă de un curent electric.

Uitându-se înapoi, cu privirea demonului care putea vedea în toate direcţiile, zări Palamaidsu, deja aflat la o asemenea distanţă încât putea fi pus într-o ramă şi atârnat de perete, ca un tablou. Pe colina înaltă din centrul oraşului, palatul lui Videgha se năruia asupra lui însuşi, în timp ce raze puternic strălucitoare, ca nişte fulgere răsturnate, izbucneau dintre ruine către cer.

— Ăsta ţi-este răspunsul, Taraka? întrebă el. Să ne întoarcem şi să-i încercăm iar puterea?

— Trebuia să aflu, zise demonul.

— Acum dă-mi voie să te avertizez în continuare. Nu am glumit când ţi-am spus că poate vedea până la cel mai îndepărtat orizont. Dacă se eliberează repede şi-şi aruncă privirile în direcţia asta, are să ne detecteze. Nu cred că te poţi deplasa mai repede decât lumina, aşa că-ţi sugerez să zbori la înălţime mai mică şi să te foloseşti de teren, pentru acoperire.

— Ne-am făcut invizibili, Sam.

— Ochii lui Agni pot vedea mai adânc în spectrul roşu şi mai departe în violet decât oamenii.

Pierdură atunci, rapid, în altitudine. În Palamaidsu, oricum, Sam văzu că singura urmă a palatului lui Videgha era un nor de praf pe o culme cenuşie de deal.

Deplasându-se ca un vârtej, se îndepărtară cu mare viteză spre nord, până când, în cele din urmă, munţii Ratnagari se văzură dedesubtul lor. Când ajunseră la muntele numit Channa, se lăsară deasupra piscului şi aterizară pe micul prag din faţa intrării deschise a Puţului Iadului.

Păşiră înăuntru şi închiseră uşa.

— Vor urma represalii, zise Sam. Şi nici chiar Puţul Iadului nu le va putea înfrunta.

— Cât de încrezători sunt în puterile lor, zise Taraka, de au trimis numai unul!

— Crezi că încrederea lor nu are acoperire?

— Nu, zise Taraka. Dar unde-i Cel în Roşu, despre care ziceai că soarbe viaţa cu ochii? Nu te gândeai că au să-l trimită pe Domnul Yama, mai degrabă decât pe Agni?

— Ba da, spuse Sam în timp ce se îndreptau către puţ, eram sigur că el are să mă urmărească, şi tot mai cred că va veni. Când l-am văzut ultima oară, i-am pricinuit oarecari necazuri. Simt că mă va vâna pretutindeni. Cine ştie, poate că deja se află în Puţul Iadului, pregătind o ambuscadă.

Ajunseră la buza puţului şi intrară pe potecă.

— Nu ne aşteaptă înăuntru, anunţă Taraka. Măcar acum, şi tot aş fi fost prevenit de către cei care au rămas legaţi, dacă altcineva decât rakasha ar fi trecut pe drumul ăsta.

— O să vină el, zise Sam. Iar când Cel în Roşu va apărea, nu-i va sta nimeni în cale.

— Dar vor încerca mulţi, zise Taraka. Uite-l pe primul.

O flacără apăru, în nişa sa din perete, lângă potecă.

În momentul când trecură prin dreptul ei, Sam o eliberă, iar aceasta ţâşni în aer ca o pasăre strălucitoare şi se lăsă apoi în jos prin puţ, într-o spirală strânsă.

Coborâră, pas cu pas, şi din fiecare nişă flăcările se revărsau şi izbucneau afară. La porunca lui Taraka, unele se înălţau şi dispăreau dincolo de buza puţului, ieşind pe uşa cea grea, care purta pe partea din afară cuvintele zeilor.

Când ajunseră la fundul puţului, Taraka zise:

— Hai să-i eliberăm şi pe cei ce zac închişi în caverne.

Aşa că-şi croiră drum prin coridoarele şi prin cavernele adânci, eliberându-i pe demonii înlănţuiţi acolo.

Apoi, după o vreme — câtă, nimeni nu putea spune — erau cu toţii eliberaţi.

Rakasha se adunară în sala de jos, rânduiţi în falange de flăcări şi strigătele lor se uniră într-un singur sunet, prelung, zbârnâitor, care se rostogolea şi se rostogolea, şi i se izbea de timpanele lui Siddhartha, până când acesta îşi dădu seama, uimit, că ei de fapt cântau.

— Da, zise Taraka, este pentru prima oară, după veacuri întregi, când fac asta.

Sam ascultă vibraţiile din interiorul craniului său, prinzând câte ceva din înţelesul şuieratului şi al vâlvătăii lor; simţămintele care le însoţeau se transformau în cuvinte şi accente ceva mai familiare minţii lui:

Noi suntem legiunile Iadului, la naiba,

Cei surghiuniţi ai flăcării căzute.

Noi suntem rasa nefăcută de oameni.

Aşa că-i suduim pe oameni. Uitat le fie numele!

Această lume ne-a aparţinut nouă înaintea zeilor, Pe când rasa oamenilor nici nu exista.

Şi când zeii şi oamenii s-or duce,

Lumea ne va aparţine iar.

Munţii se prăbuşesc, mările se usucă,

Luna va pieri de pe cer.

Podul de Aur va cădea într-o zi,

Şi tot ce suflă va muri cândva.

Dar noi, cei din Iad, vom izbândi,

Acolo unde zeii dau greş, unde oamenii dau greş.

Legiunile celor blestemaţi nu pier.

Aşteptăm, aşteptăm să ne ridicăm iar!

Sam se cutremură în vreme ce ei cântau înainte, aducându-şi aminte de gloria trecută, încrezători în priceperea lor de a supravieţui oricărei situaţii, de a înfrunta orice forţă cu judo-ul cosmic al unei împingeri, al unei trageri şi al unei lungi aşteptări, văzând cum tot ce nu aprobau ei se întorcea în sine şi pierea. Pentru un moment, aproape că îi veni să creadă că era adevărat ceea ce cântau şi că într-o zi nu aveau să mai existe decât rakasha, zburătăcind pe deasupra peisajului găunos al unei lumi moarte.

Atunci îşi îndreptă gândul către alte chestiuni şi-şi izgoni indispoziţia. Dar în zilele care urmară, şi nu numai, ci din vreme în vreme, peste ani, ea îi revenea ca să-i umbrească eforturile şi să-şi râdă de bucuria lui, ca să-l facă să-şi pună întrebări, să cunoască vinovăţia, să simtă tristeţea şi, astfel, să fie umilit.

După o vreme, un rakasha care plecase ceva mai devreme se întoarse şi coborî în puţ. Plutind în aer, povesti ce văzuse. În timp ce vorbea, flacăra îi luă forma unei cruci tau.

— Asta este forma acelui car de luptă, zise el. A brăzdat cerul cu o dâră de foc, după care a coborât, venind să se odihnească în valea de dincolo de Culmea Sudică.

— Legătorule, cunoşti această navă? întrebă Taraka.

— I-am mai auzit descrierea, răspunse Sam. Este carul de tunet al Domnului Shiva.

— Descrie-ne ocupantul, îi zise demonului.

— Erau patru, Doamne.

— Patru?!

— Da. Era cel pe care l-ai descris tu ca fiind Agni, Domnul Focului. Cu el este unul care poartă coarne de taur fixate pe un coif lustruit — platoşa îi arată ca bronzul vechi, dar nu este din bronz; e împodobită cu nişte ornamente în formă de şerpi şi nu pare să-l împovăreze când se mişcă. Într-o mână poartă un trident strălucitor şi nu are nici un scut dinainte.

— Ăsta-i Shiva, zise Sam.

— Iar împreună cu aceştia doi, se îndreaptă încoace unul îmbrăcat tot în roşu, a cărui privire este întunecată. Acesta nu vorbeşte, dar din când în când privirile îi cad asupra femeii care merge alături de el, în stânga. Ea este bălaie la păr şi la piele, iar armura i se potriveşte cu roşul lui. Are ochii ca marea şi zâmbeşte des, cu buze de culoarea sângelui de om. La gât poartă un colier din cranii. Are un arc, iar la cingătoare o sabie scurtă. În mâini ţine un obiect ciudat, ca un sceptru negru, terminat cu un craniu argintiu, care este totodată si roată.

— Ăştia doi trebuie să fie Yama şi Kali, zise Sam. Ascultă-mă, acum, Taraka, cel mai puternic dintre rakasha, să-ţi spun ce se îndreaptă spre noi. Puterea lui Agni, o ştii tu prea bine, iar despre a Celui în Roşu ţi-am vorbit deja. Acum, cea care păşeşte de-a stânga Morţii are şi ea privirea care soarbe viaţa celui asupra căruia se opreşte. Sceptrul ei cu roată ţipă ca trâmbiţele care vestesc sfârşitul acestui Yuga{Ciclu din existenţa Universului (n.tr.).}, şi toţi cei care vin înaintea tânguirii sale sunt aruncaţi în deznădejde şi confuzie. Ea-i mult mai de temut decât Domnul ei, care este neîndurător şi invincibil. Iar cel cu tridentul este Domnul Distrugerii însuşi. Este adevărat că Yama este Regele Morţii, iar Agni Domnul Flăcărilor, dar puterea lui Shiva este puterea haosului. El este forţa care desparte atom de atom, distrugând formele tuturor lucrurilor asupra cărora se întoarce. Împotriva acestora patru, nici chiar puterea dezlănţuită a Iadului nu poate sta. Prin urmare, hai să părăsim imediat acest loc, pentru că ei, mai mult ca sigur, încoace vin.

— Oare nu ţi-am promis eu, Legătorule, zise Taraka, să te ajut să lupţi împotriva zeilor?

— Da, dar eu vorbeam despre un atac prin surprindere. Aceştia şi-au asumat acum Aspectele şi şi-au luat asupră-le Atributele. Dacă ar fi vrut ei, chiar şi fără să mai coboare, ar fi făcut ca muntele Channa să nu mai existe, iar în locul său ar fi rămas un crater adânc, aici, în inima Ratnagarilor. Trebuie să fugim, să ne luptăm cu ei altă dată.

— Îţi aminteşti de blestemul lui Buddha? întrebă Taraka. Îţi aminteşti cum m-ai învăţat despre vinovăţie, Siddhartha? Eu îmi amintesc şi cred că îţi datorez această victorie. Îţi datorez ceva pentru chinul tău şi am să ţi-i dau pe aceşti zei în mână, drept răsplată.

— Nu! Dacă într-adevăr vrei să mă slujeşti, fă-o cu altă ocazie! Acum, m-ai sluji ducându-mă departe de locul acesta, departe şi iute!

— Îţi este teamă de întâlnirea asta, Doamne Siddhartha?

— Da, îmi este! Pentru că este nebunie curată! Ce-i cu cântecul vostru — „Aşteptăm, aşteptăm să ne ridicăm iar”? Unde este răbdarea celor din neamul rakasha? Zici că veţi aştepta să sece mările şi să cadă munţii, să dispară lunile de pe cer, dar nu poţi să aştepţi să hotărăsc eu vremea şi locul bătăliei! Eu îi cunosc mult mai bine decât tine pe zeii ăştia, pentru că odinioară m-am numărat printre ei. Nu te pripi. Dacă vrei să mă slujeşti, scuteş-te-mă de întâlnirea asta!

— Prea bine. Te ascult, Siddhartha. Cuvintele tale mă mişcă. Dar eu tot le-aş încerca puterea. Aşa că am să trimit câţiva rakasha împotriva lor. Noi, însă, vom călători departe, tu şi cu mine, extrem de adânc, spre rădăcinile lumii. Vom aştepta acolo să primim raportul asupra victoriei. Dacă rakasha au să piardă cumva lupta, atunci am să te duc departe de aici şi am să-ţi redau trupul. Până atunci, am să-l mai port, oricum, câteva ore, pentru a-ţi savura pasiunile pe parcursul bătăliei.

Sam îşi lăsă capul în jos.

— Amin, zise el şi, cu o senzaţie de furnicătură şi de gol în stomac, se simţi ridicat de la podea şi purtat prin peşteri vaste, nestrăbătute vreodată de om.

În vreme ce grăbeau dintr-o încăpere boltită îhtr-alta, în jos, prin tuneluri şi prin spărturi şi prin puţuri, prin labirinturi şi grote şi coridoare de piatră, Sam îşi lăsă mintea să-i zboare în urmă, să i se cufunde printre amintiri. Se gândi la vremurile recentei lui acţiuni misionare, când căutase să altoiască învăţăturile lui Gotama{Înţelept din vechime, al cărui nume a fost preluat şi de Buddha Sakyamuni} pe trunchiul religiei prin care era guvernată lumea. Se gândi la acel ciudat Sugata, în ale cărui mâini dăduse şi moartea şi binecuvântarea. Peste ani, numele lor aveau să se contopească şi faptele lor aveau să se confunde. Trăise prea mult ca să nu ştie cum amesteca timpul borcanele legendelor. Existase un Buddha real, ştia asta acum. Învăţătura pe care o oferise, indiferent cu cât de multă prefăcătorie, îl atrăsese pe acest credincios adevărat, care ajunsese oarecum la iluminare, marcase minţile oamenilor cu sfinţenia lui, iar apoi se dăduse de bună voie în mâinile Morţii.

Tathagatha şi Sugata aveau să aparţină aceleiaşi legende, ştia, iar Tathagatha avea să strălucească în lumina revărsată de discipolul său. Singură Dhamma avea să supravieţuiască. Apoi mintea i se întoarse la bătălia de la Sălile Karmei şi la maşinăriile fiică ascunse într-un loc secret. După care se gândi la nenumăratele transferuri pe care le întreprinsese înainte de momentul acela, al bătăliei pe care o purtase, la femeile pe care le iubise de-a lungul timpului; se gândi la ceea ce putea fi o lume şi la ceea ce era lumea aceasta, şi de ce. Apoi fu iar cuprins de furia împotriva zeilor. Se gândi la zilele când o mână dintre ei se luptaseră cu rakasha şi cu nagas, cu gandharvas şi cu popoarele mării, cu demonii kataputna şi cu mamele îngrozitoarei Străluciri, cu daksinis şi cu preta, cu skan-das şi cu piskas şi câştigase, smulgând o lume din haos şi clădind primul oraş al oamenilor. Văzuse acel oraş trecând prin toate stadiile prin care poate trece un oraş, până acum, când era locuit de cei care-şi puteau răsuci minţile într-o clipită pentru a se transforma în zei, asumându-şi un Aspect care le întărea trupurile şi le intensifica voinţa şi le extindea puterea dorinţelor prin Atribute, ce se abăteau cu forţa unei vrăji asupra celor spre care le îndreptau. Se gândi la aceşti zei şi la acest oraş — şi îi ştia frumuseţea şi dreptatea, urâţenia şi strâmbătatea. Se gândi la splendoarea şi la culorile lui, în contrast cu cele ale restului lumii şi suspină plin de mânie, pentru că ştia că nu va putea niciodată să gândească numai bine sau numai rău despre el. De asta aşteptase atât de mult, fără să acţioneze deloc. Acum, orice urma să facă, avea să însemne şi victorie şi înfrângere, şi succes şi eşec; şi indiferent dacă rezultatul acţiunilor lui va fi pieirea sau perpetuarea visului oraşului, povara vinovăţiei el avea să o poarte.

Aşteptară în întuneric.

Mult timp, în tăcere, aşteptară. Timpul trecea ca un bătrân urcând la deal.

Stăteau pe un prag, deasupra unui ochi de apă neagră şi aşteptau.

— Nu ar fi trebuit să aflăm până acum?

— Poate că da. Poate că nu.

— Ce ar trebui să facem?

— Ce vrei să spui?

— Dacă nu mai vin deloc… Cât mai stăm aici?

— Vor veni. Cântând.

— Sper.

Dar nu se auzea nici un cântec. Nici un zgomot. În jurul lor era nemişcarea timpului, care nu avea nimic de măcinat.

— De când aşteptăm?

— Nu ştiu. De mult.

— Simt că ceva nu este în regulă.

— S-ar putea să ai dreptate. Să ne ridicăm câteva niveluri, să cercetăm, sau să te duc chiar acum spre libertate?

— Să mai aşteptăm un timp.

— Prea bine.

Iarăşi fu linişte. Se cufundară în ea.

— Ce-a fost asta?

— Care?

— Un zgomot.

— Nu am auzit nimic, deşi folosim aceleaşi urechi.

— Nu cu urechile corpului… Iarăşi!

— Nu aud nimic, Taraka.

— Insistă. E ca un scâncet, dar nu se opreşte.

— Departe?

— Da, destul de departe. Ascultă ca mine.

— Da! Cred că este sceptrul lui Kali. Înseamnă că bătălia continuă.

— Atât de mult? Atunci, zeii sunt mai puternici decât am crezut eu.

— Nu, rakasha sunt mai puternici decât am crezut eu.

— Indiferent cine va câştiga sau va pierde, Siddhartha, zeii sunt în momentul de faţă ocupaţi. Dacă am reuşi să trecem pe lângă ei, nava lor poate că este nepăzită. O vrei?

— Să furăm carul tunetului? Asta este o idee… E o armă extrem de puternică şi un mijloc de transport. Ce şanse am avea?

— Sunt sigur că rakasha îi pot reţine cât este nevoie — şi este un urcuş lung până la gura Puţului Iadului. Noi nu avem nevoie să folosim poteca. Am obosit, dar tot mai pot să ne port prin aer.

— Hai să ne ridicăm câteva niveluri şi să vedem ce şi cum.

Părăsiră pragul de piatră de lângă ochiul cu apă neagră şi timpul începu iar să se scurgă pe lângă ei, pe măsură ce urcau.

În vreme ce înaintau, un glob de lumină le ieşi în întâmpinare. Se aşeză pe solul peşterii şi se transformă într-un copac de foc verde.

— Cum merge bătălia? îl întrebă Taraka.

— I-am încolţit, raportă el, dar nu reuşim să-i dovedim.

— De ce nu?

— Este chestia aia împrejurul lor, care ne respinge. Nu ştiu cum să-i spun, dar nu ne putem apropia prea mult.

— Atunci, cum luptaţi?

— O ploaie continuă de stânci asupra lor. Mai azvârlim şi foc şi apă şi mari vârtejuri de vânt.

— Şi ei cum răspund la asta?

— Tridentul lui Shiva taie drum prin orice. Dar indiferent cât distruge el, noi ridicăm asupra lui tot mai mult. Aşa că stă ca o statuie, azvârlind în nefiinţă uragane cărora noi nu le vom pune capăt. Când şi când, se opreşte ca să ucidă, în vreme ce atacul îl opreşte Domnul Focului. Sceptrul zeiţei îi domoleşte pe cei care îi ies înainte. O dată încetiniţi, cad în raza de acţiune a tridentului, sau în mâinile ori sub ochii Morţii.

— Şi nu aţi reuşit să le faceţi nici un rău?

— Nu.

— Unde stau?

— Pe poteca din peretele puţului. Sunt încă aproape de buză. Coboară încet.

— Câţi am pierdut noi?

— Optsprezece.

— Înseamnă că a fost o greşeală să punem capăt aşteptării ca să începem bătălia asta. Preţul este prea ridicat şi nu am câştigat nimic… Sam, vrei să încercăm să luăm carul?

— Merită riscul… Da, hai să încercăm!

— Acum, tu du-te, îl instrui Taraka pe rakasha care îşi legăna ramurile înaintea lor. Du-te, iar noi te vom urma mai încet. Vom urca de-a lungul peretelui din partea opusă lor. Când începem să ne ridicăm, dublaţi-vă atacul. Tineţi-i ocupaţi cu totul până ce trecem noi. După aia, ţineţi-i pe loc, să ne daţi nouă timp să le furăm carul din vale. După ce facem asta, eu mă întorc la voi în adevărata mea formă şi putem pune capăt bătăliei.

— Mă supun, răspunse celălalt şi căzu la pământ pentru a se preface într-un şarpe verde de lumină, care începu să se târască înaintea lor.

Porniră în grabă, alergând o parte din drum, pentru a cruţa forţele demonului, necesare la ţâşnirea finală împotriva gravitaţiei.

Parcurseseră o distanţă uriaşă pe dedesubtul munţilor şi, acum, călătoria de întoarcere părea nesfârşită.

În cele din urmă ajunseră, totuşi, la talpa puţului; era luminată îndeajuns ca, privind chiar şi cu ochii corpului său, Sam să poată vedea în jur. Zgomotul era asurzitor. Dacă pentru a comunica, el şi cu Taraka ar fi avut nevoie să vorbească, n-ar fi reuşit.

Precum o orhidee fantastică pe o ramură de abanos, focul înflorea pe peretele puţului. Când Agni îşi mişca mâna, focul îşi schimba forma, zvârcolindu-se. Prin aer, ca nişte insecte strălucitoare, dansau rakasha. Vijelia era un vuiet, iar căderea pietrelor era un altul. Pe deasupra tuturor se înălţa plânsetul unduitor al craniului-roată pe care Kali îl învârtea ca pe o morişcă înaintea ochilor; şi era chiar mai îngrozitor atunci când se înălţa peste pragul audibil, scâncind neîncetat. Stânci se sfărâmau şi se topeau şi dispăreau în plin aer, bucăţi din ele, încinse până la alb, săreau în toate părţile, ca scânteile de sub barosul fierarului. Săltau şi se rostogoleau şi luceau rosietic prin umbrele Puţului Iadului. Pereţii erau muşcaţi şi găuriţi şi calcinaţi în locurile unde fuseseră atinşi de foc.

— Atenţie, zise Taraka, pornim!

Se înălţară în aer, deplasându-se pe lângă peretele puţului. Forţa atacului dezlănţuit de rakasha sporise, pentru a i se răspunde cu un contraatac şi mai intens. Sam îşi acoperi urechile cu mâinile, dar nu fu de nici un folos împotriva pumnalelor arzătoare dinapoia ochilor, care se răsuceau de fiecare dată când craniul din argint se abătea în direcţia lui. La mică distanţă, spre stânga sa, o porţiune întreagă de stâncă dispăru brusc.

— Nu ne-au detectat, zise Taraka.

— Încă, răspunse Sam. Blestematul ăla de zeu al focului poate privi şi printr-o mare de tuş, că tot zăreşte un fir de nisip în mişcare. Dacă se întoarce spre noi, sper să poţi eschiva…

— Asta cum a fost? întrebă Taraka înălţându-se brusc cu vreo zece metri, şi puţin mai la stânga.

O luară acum iute în sus, urmăriţi de o linie arzândă, ce brăzda o dâră de topitură în piatră şi nu le dădu pace decât când demonii, scoţând ţipete ascuţite, începură să smulgă bolovani uriaşi şi să-i azvârle asupra zeilor, însoţindu-i de uragane şi pânze de foc.

Ajunseră la buza puţului, o depăşiră şi se îndepărtară în grabă.

— Acum trebuie să dăm roată, ca să ajungem la culoarul ce duce la uşă.

Un rakasha apăru din puţ şi veni fuga alături de ei.

— Se retrag! strigă el. Zeiţa a căzut. Cel în Roşu o ajută să fugă!

— Nu se retrag, zise Taraka. Ies să ne taie drumul. Baraţi-le calea! Distrugeţi poteca! Repede!

Rakasha căzu înapoi în puţ ca un meteor.

— Legătorule, obosesc tot mai tare. Nu ştiu dacă mai pot să ne duc de la prag până jos.

— Dar o parte din drum, poţi?

— Da.

— Primii o sută de metri, cât este poteca strâmtă?

— Cred că da.

— Bun!

O luară la goană.

În timp ce fugeau în lungul buzei puţului, un alt rakasha se înălţă şi li se alătură.

— Raportez! strigă el. Am distrus de două ori poteca, dar de fiecare dată, Domnul Focului a ars o alta în stâncă!

— Atunci nu se mai poate face nimic! Rămâi cu noi. Avem nevoie de ajutorul tău în altă problemă.

O luă repede înaintea lor, o dâră roşie luminându-le calea.

Dădură roată puţului şi alergară în sus, prin tunel. Când ajunseră la capătul lui, izbiră uşa, deschizând-o larg şi păşiră afară pe prag. Rakasha care îi condusese pe drum trânti uşa în urma lor, spunând:

— Ne urmăresc!

Sam păşi dincolo de prag. În timp ce cădea, uşa străluci pentru o clipă, apoi se topi deasupra lui.

Cu ajutorul celui de-al doilea rakasha, coborâră întreaga distanţă până la poalele lui Channa şi o luară în sus pe o cărare, de cealaltă parte a muntelui. Erau acum protejaţi de grosimea unui munte. Dar stânca fu biciuită într-o clipită de flacără.

Cel de-al doilea rakasha ţâşni în aer, se rostogoli şi se făcu nevăzut.

O luară la fugă pe potecă, îndreptându-se spre valea care adăpostea carul. Când ajunseră, rakasha se întoarse.

— Kali şi Yama şi Agni coboară, anunţă el. Shiva a rămas în urmă, să blocheze coridorul. Agni conduce urmărirea. Cel în Roşu o ajută pe zeiţă, care şchioapătă.

Dinaintea lor, în vale, trona carul de luptă. Zvelt şi fără ornamente, de culoarea bronzului, deşi nu era din bronz, stătea pe o pajişte largă. Arăta ca un turn de rugăciune prăbuşit peste cheia de la casa unui uriaş sau ca vreo parte trebuincioasă a unui imens instrument muzical celest care se desprinsese dintr-o constelaţie şi căzuse pe pământ. Părea a fi cumva incomplet, deşi ochiul nu-i putea găsi cusur liniilor. Avea acea frumuseţe specială pe care o au numai cele mai sofisticate arme, frumuseţe care trebuie să fie şi funcţională pentru a fi deplină.

Sam îi găsi turela pe laterală şi se strecură înăuntru.

— Ştii să conduci carul ăsta de luptă, Legătorule? întrebă Taraka. Să-l faci să gonească prin Ceruri, să scuipe distrugerea peste Pământ?

— Sunt sigur că Yama i-a făcut comanda cât mai simplă cu putinţă. Modernizează ori de câte ori poate. Am mai zburat cu reactoarele Cerurilor şi presupun că şi ăsta este de acelaşi tip.

Păşi în cabină, se aşeză pe scaunul pilotului şi se uită la panoul de control din faţa lui.

— La naiba! exclamă el, întinzând mâna şi apoi retrăgând-o. Celălalt rakasha apăru brusc, trecând prin peretele din metal al navei şi plutind acum deasupra consolei.

— Zeii se deplasează repede, dădu el de veste. Mai ales Agni. Sam dădu bobârnace unei serii de comutatoare şi apăsă pe un buton. Lumini se aprinseră pretutindeni pe panoul de comandă şi se făcu auzit un bâzâit uşor.

— Cât de aproape a ajuns? întrebă Taraka.

— Aproape la jumătatea pantei. Îşi lărgeşte drumul cu flacăra. Acum aleargă ca pe o şosea. Arde obstacolele. Face un drum neted ca-n palmă.

Sam trase o manetă şi potrivi un cadran, citind indicatoarele din faţa lui. Nava fu străbătută de un tremur.

— Eşti gata? întrebă Taraka.

— Nu pot decola la rece. Trebuie să se încălzească. De altfel, panoul ăsta de comandă e mai sofisticat decât am crezut.

— Suntem contra cronometru.

— Da.

Din depărtare, se auziră câteva explozii ridicându-se deasupra sforăitului tot mai puternic al carului de luptă. Sam mai împinse maneta cu încă o diviziune şi privi iar cadranul.

După un moment, repetă mişcările şi torsul motorului deveni un mormăit uşor.

— S-a zis cu el, zise Taraka. E mort.

— Cine? Ce?

— Cel care s-a dus să-l oprească pe Domnul Flăcărilor. Nu a izbutit.

Se mai auziră câteva explozii.

— Iadul este distrus, zise Taraka.

Sam aştepta cu transpiraţia curgându-i pe frunte şi cu mâna strânsă pe manetă.

— Vine acum… Agni!

Sam se uită prin parbrizul suplu, înclinat.

Domnul Focului pătrundea în vale.

— Adio, Siddhartha!

— Încă nu, zise Sam.

Agni se uită la carul de luptă şi îşi ridică bagheta.

Nu se întâmplă nimic.

Se opri, ochind mai atent; apoi o coborî şi o scutură cu furie.

O ridică iar.

Nici de data asta nu izbucni vreo flacără.

Duse mâna stângă la ceafă şi reglă ceva la cutia din spinare. Când făcu asta, lumina ţâşni din baghetă, arzând o gaură uriaşă în pământ, alături de el.

Ochi iar.

Nimic.

Atunci începu să alerge spre navă.

— Electrodirecţie? întrebă Taraka.

— Da.

Sam împinse maneta şi reglă iar câteva comenzi. Un muget uriaş crescu în jurul lui.

Apăsă încă un buton şi, dinspre partea din spate a navei, se auzi un trosnet. Mai roti încă un potenţiometru, timp în care Agni ajunse la turelă.

Se produse o flamă şi un zăngănit metalic.

Sam se ridică de pe scaun şi ieşi din cabină, pe coridor.

Agni intrase şi aţintea bagheta asupra lui.

— Nu mişcaţi… Sam! Demone! strigă el acoperind mugetul motoarelor; în timp ce vorbea, lentilele se comutară şi se făcură roşii, iar el zâmbi. Demone, zise el, nu face nici o mişcare, altfel şi tu şi gazda ta veţi arde împreună!

Sam se repezi asupra lui.

Agni căzu uşor când fu lovit, pentru că nu crezuse că celălalt avea să-l atace.

— Scurt circuit, ai? zise Sam şi îl izbi în beregată. Sau pete în soare? şi îl lovi în tâmplă.

Agni căzu pe o parte, iar Sam îi articulă o ultimă lovitură cu muchia palmei, imediat deasupra claviculei.

Împinse bagheta cu piciorul în lungul culoarului şi, când se îndreptă spre turelă ca să o închidă, ştiu că era prea târziu.

— Du-te acum, Taraka, zise el. De-aici înainte este numai lupta mea. Tu nu mai poţi face nimic.

— Ţi-am promis ajutorul.

— Nu mai ai ce oferi, acum. Ieşi cât încă mai poţi.

— Dacă asta ţi-e voia… Dar mai am să-ţi spun un ultim lucru…

— Las-o! Data viitoare, când am să mai fiu prin preajmă…

— Legătorule, este lucrul pe care l-am învăţat de la tine… Îmi pare rău… Eu…

Se produse o clătinare teribilă, o senzaţie ca de smucitură în mintea şi în trupul lui, când privirea-morţii, privirea lui Yama, se abătu asupră-i, trecând dincolo de propria-i fiinţă.

Kali îl privi şi ea în ochi; iar când făcu asta, îşi ridică sceptrul ameninţător.

Fu precum ridicarea unei umbre şi coborârea alteia.

— La revedere, Legătorule, îi sunară cuvintele în minte.

Apoi craniul începu să scâncească.

Simţi cum se prăbuşeşte.

O zguduitură.

Se produsese în capul său. Era numai el.

Fu trezit de o pulsaţie şi se simţi înfăşurat în durere ca în nişte bandaje.

Avea lanţuri la încheieturile mâinilor şi la glezne.

Era aşezat pe duşumeaua unui mic compartiment. Lângă tocul uşii stătea Cel în Roşu, fumând.

Yama dădu din cap, fără să spună nimic.

— De ce sunt încă în viaţă? întrebă Sam.

— Trăieşti în scopul de a onora o întâlnire fixată cu mulţi ani în urmă, în Mahartha, zise Yama. Brahma este deosebit de nerăbdător să te revadă.

— Eu, însă, nu sunt deosebit de nerăbdător să-l văd pe Brahma.

— De-a lungul anilor, asta a devenit oarecum evident.

— Văd că ai ieşit cu bine din nisip.

Celălalt zâmbi.

— Ticălos om mai eşti, zise el.

— Ştiu. Obişnuiesc.

— Înţeleg că aranjamentul tău de afaceri a căzut?

— Din nefericire, da.

— Poate încerci să-ţi recuperezi pierderile. Eşti la jumătatea drumului spre Ceruri.

— Crezi că am vreo şansă?

— Posibil. Timpurile se schimbă. Brahma s-ar putea să fie un zeu milostiv, săptămâna asta.

— Psihiatrul mi-a recomandat să mă specializez în cauze pierdute.

Yama ridică din umeri.

— Ce-i cu demonul? Cel care s-a aflat în mine…

— L-am atins puternic, zise Yama. Nici nu ştiu dacă l-am dat gata sau numai l-am alungat. Dar nu mai ai de ce să-ţi faci griji. Te-am injectat cu izgonitor de demoni. Dacă făptura mai trăieşte, va trece tare mult timp până să-şi revină după întâlnirea cu noi. Poate n-o să-şi mai revină niciodată. Cum s-a întâmplat? Credeam că eşti singurul om imun la posedarea demonică.

— Aşa credeam şi eu. Ce e izgonitorul de demoni?

— Am găsit un compus chimic, nevătămător pentru noi, pe care nu-l poate suporta nici una dintre fiinţele energetice.

— Bună chestie! L-am fi putut folosi în zilele legării.

— Da, zise Yama. Cum este… posedarea demonică, hm? Cum te simţi când mai ai o voinţă, care ţi-o dirijează pe a ta?

— Este ciudat, zise Sam. Înspăimântător şi destul de educativ, în acelaşi timp.

— În ce sens?

— A lor a fost lumea la început, zise Sam. Noi le-am luat-o. De ce nu ar fi demonii tot ceea ce urâm noi la ei? Din punctul lor de vedere, noi suntem demonii.

— Dar cum este?

— Să-ţi fie voinţa dirijată de altul? Tu ar trebui să ştii.

Lui Yama îi pieri zâmbetul, apoi îi reveni.

— Ti-ar plăcea să te lovesc, Buddha, nu-i aşa? Te-ar face să te simţi superior. Din nefericire, sunt sadic şi nu am s-o fac.

Sam râse.

— Touché, Moarte, zise el.

Rămaseră tăcuţi un timp.

— Poţi să-mi împrumuţi o ţigară?

Yama îi întinse una şi i-o aprinse.

— Cum mai arată acum Prima Bază?

— Cu greu ai să mai recunoşti locul, zise Yama. Şi dacă ar dispărea complet cei care se află acolo, tot ar mai fi perfect pentru încă zece mii de ani de-aici înainte. Florile tot ar înflori şi muzica ar cânta şi fântânile ar undui în culorile spectrului luminos. Mâncărurile calde tot ar mai fi depuse în pavilioane. Oraşul în sine este nemuritor.

— Un sălaş potrivit, presupun, pentru cei ce-şi zic zei.

— Îşi zic? întrebă Yama. Greşeşti, Sam. Dumnezeirea este mai mult decât un nume. Este un mod de existenţă. Nu îl atinge cineva numai prin faptul de a fi nemuritor, pentru că şi cel mai de jos lucrător de la câmp poate obţine continuitatea existenţei. Este, oare, condiţionarea unui Aspect? Nu. Orice hipnotizator priceput poate să se joace cu propria imagine. Este ridicarea unui Atribut? Desigur că nu. Pot proiecta maşini mult mai puternice şi mai precise decât orice facultate pe care şi-o poate cultiva un om. A fi zeu este calitatea de a reuşi să fii tu însuţi într-o asemenea măsură, încât pasiunile proprii să corespundă cu forţele Universului, astfel ca toţi cei care te privesc să ştie asta fără să-ţi audă numele rostit. Un vechi poet a zis că lumea este plină de ecouri şi de corespondenţe. Un altul a scris un lung poem despre un infern, în care fiecare om suferea o tortură care coincidea în natură cu acele forţe care-i guvernaseră viaţa. A fi zeu înseamnă a fi în stare să recunoşti în tine însuţi acele lucruri care sunt importante, iar apoi să loveşti exact acea clapă care le aliniază cu tot ceea ce mai există. Atunci, dincolo de morală sau logică sau etică, eşti vânt sau foc, marea, muntele, ploaia, soarele sau stelele, zborul unei săgeţi, sfârşitul unei zile, fiorul dragostei. Stăpâneşti prin propriile pasiuni guvernante. Cei care privesc la zei spun, atunci, fără ca măcar să le cunoască numele: „El este Focul. Ea este Dansul. El este Distrugerea. Ea este Dragostea.” Aşadar, ca să răspund la ceea ce ai spus, ei nu-şi spun singuri zei. Toţi ceilalţi, însă, da — oricine îi priveşte.

— Deci asta cântă ei la banjo-urile lor fasciste, îhm?

— Ai ales adjectivul incorect.

— Le-ai folosit tu deja pe toate celelalte.

— Se pare că minţile noastre n-au să se înţeleagă niciodată asupra acestui subiect.

— Atâta vreme cât cineva te întreabă de ce asupriţi voi o lume, iar tu răspunzi cu tâmpenii poetice, nu. Cred că nu se poate ajunge la o înţelegere a minţilor.

— Atunci, hai să alegem un alt subiect de conversaţie.

— Mă uit, totuşi, la tine şi zic: „El este Moartea”.

Yama nu răspunse.

— Ciudată pasiune guvernantă. Am auzit că tu ai fost bătrân înainte de a fi tânăr…

— Ştii că este adevărat.

— Erai o minune a mecanicii şi un maestru al armelor. Ţi-ai pierdut copilăria într-o izbucnire de flăcări şi, în aceeaşi zi, ai îmbătrânit. În acel moment a devenit moartea pasiunea ta guvernantă? Sau mai devreme? Sau mai târziu?

— Nu are importanţă, zise Yama.

— Îi slujeşti pe zei pentru că într-adevăr crezi ceea ce mi-ai zis mie, sau pentru că urăşti cea mai mare parte a umanităţii?

— Nu te-am minţit.

— Atunci, Moartea este un idealist. Amuzant!

— Nu tocmai.

— Sau s-ar putea, Doamne Yama, ca nici una dintre presupuneri să nu fie corectă? Pasiunea aia a ta, guvernantă…

— I-ai mai menţionat numele, zise Yama, în aceeaşi cuvântare în care ai asemuit-o cu o boală. Ai greşit atunci şi greşeşti şi acum. Nu vreau să mai aud predica aia din nou şi, de vreme ce acum nu mă cufund în nisipuri mişcătoare, n-am s-o mai ascult.

— Pace, zise Sam. Dar ia spune-mi, se schimbă vreodată pasiunile guvernante ale zeilor?

Yama zâmbi.

— Zeiţa dansului a fost cândva zeul războiului. Aşa că se pare că totul se poate schimba.

— Atunci când am să mor de moartea cea adevărată, zise Sam, atunci am să mă schimb. Dar până atunci, am să urăsc Cerurile cu fiecare gură de aer pe care o sorb. Dacă Brahma pune să fiu ars, am să scuip în flăcări. Dacă mă sugrumă, am să încerc să muşc mâna călăului. Dacă mi se taie beregata, fie ca sângele meu să ruginească lama care o face. Este asta o pasiune guvernantă?

— Ai stofă de zeu bun, zise Yama.

— Bun zeu! spuse Sam.

— Înainte să se întâmple, orice se poate întâmpla, zise Yama. Am fost asigurat că ţi se va permite să asişti la nuntă.

— Nuntă? Tu şi Kali? Curând?

— La plinul Lunii celei mici, răspunse Yama. Aşa că, indiferent ce decide Brahma, măcar îţi pot oferi ceva de băut înainte să se întâmple.

— Pentru asta, îţi mulţumesc, zeu al morţii! Dar întotdeauna am crezut că nunţile nu se ţin în Ceruri.

— Tradiţia asta e pe cale să fie ruptă, spuse Yama. Nici o tradiţie nu este sfântă.

— Atunci, noroc! zise Sam.

Yama dădu din cap şi-şi aprinse încă o ţigară.

— Apropo, continuă Sam, care este ultima modă în materie de execuţii celeste? întreb din pură curiozitate.

— Execuţiile nu se fac în Ceruri, răspunse Yama deschizând un dulăpior şi scoţând o tablă de şah.