Domn al Luminii

TREI

În apropierea oraşului Alundil se afla o dumbravă deasă de copaci cu coaja albastră şi cu frunzişul ca nişte pene. Era faimoasă pentru frumuseţea ei şi pentru pacea ca de mănăstire ce domnea la umbra sa. Fusese proprietatea negustorului Vasu până la convertirea acestuia, moment în care o oferise învăţătorului cunoscut sub diverse nume, ca Mahasamatman, Tathagatha şi Cel Iluminat, în pădure se adăpostea acest învăţător cu adepţii lui, iar când intrau în oraş la miezul zilei, vasele lor de cerşit nu rămâneau niciodată neumplute.

Prin dumbravă se afla întotdeauna un mare număr de pelerini. Credincioşii, curioşii, precum şi cei care-i pândeau pe ceilalţi treceau permanent pe acolo. Veneau călare, veneau cu luntrea, veneau pe jos.

Alundil nu era un oraş prea mare. Avea şi căsuţe acoperite cu stuf şi bungalouri din lemn; strada lui principală era nepavată şi plină de făgaşe lăsate de roţile carelor; avea două bazare mari şi alte câteva mici; erau câmpuri întinse de cereale, care se revărsau şi se unduiau albastre-verzui împrejurul oraşului, stăpânite de cei din casta Vaisya{Casta oamenilor liberi, meşteşugari, negustori etc. (n.tr.).} şi îngrijite de cei din casta Sudra{Casta servitorilor (n.tr.).}; avea multe hanuri (deşi nici unul atât de bun ca legendarul aşezământ al lui Hawkana, din îndepărtatul Mahartha), datorită constantului aflux de călători; avea sfinţii lui şi povestitorii lui; şi avea templul lui.

Templul era situat pe o mică înălţime din apropierea centrului oraşului şi avea porţi enorme pe fiecare dintre cele patru laturi. Porţile şi zidurile dimprejur erau acoperite cu brâie de sculpturi decorative, reprezentând muzicieni şi dansatori, războinici şi demoni, zei şi zeiţe, animale şi artişti, cupluri care se iubeau şi jumătăţi de oameni, gardieni divini şi devas{Noţiune generică pentru zei (n.tr.).}. Porţile dădeau într-o primă curte, care adăpostea alte ziduri şi alte porţi, ce conduceau la rândul lor către cea de-a doua curte. Prima dintre ele adăpostea un bazar, unde se vindeau ofrande pentru zei. Mai adăpostea şi numeroase mici altare, dedicate zeităţilor mai puţin importante, în această curte se puteau găsi la orice oră a zilei cerşetori care cerşeau, sfinţi care meditau, copii care râdeau, femei care bârfeau, esenţe care ardeau, păsări care cântau, bazine de purificare ce clipoceau şi rugăciunomaturi care bâzâiau.

Curtea interioară, însă, cu altarele ei masive închinate zeităţilor importante, era un centru de intensitate religioasă. Oamenii cântau sau strigau rugăciuni, murmurau versete din Vede, ori stăteau în picioare sau în genunchi sau prosternaţi înaintea unor imagini uriaşe din piatră, care erau adesea atât de încărcate de ghirlande de flori, pătate cu pastă roşie de kum-kum şi înconjurate de mormane de ofrande, încât era imposibil de spus ce zeitate fusese cufundată în mijlocul acelei adoraţii atât de palpabile. Periodic, trâmbiţele templului erau făcute să sune şi se lăsa un moment de linişte până când ecourile lor se stingeau, după care zarva reîncepea.

Şi nimeni nu punea în discuţie faptul că regina acestui templu era Kali. Statuia ei înaltă, din piatră, în altarul său gigantic, domina curtea interioară. Zâmbetul ei abia schiţat, probabil nemulţumit de ceilalţi zei şi de adoratorii lor, era, în felul lui, reţinut ca şi rânjetele înlănţuite ale craniilor pe care le purta drept colier, la gât. În fiecare mână avea câte un pumnal; şi, cu greuta-tea echilibrată pe amândouă picioarele, la jumătatea unui pas, părea că stătea pe gânduri dacă să execute un dans mai înainte de a-i ucide pe cei veniţi la altarul ei. Avea buzele pline şi ochii mari. În lumina torţelor, lăsa impresia că se mişcă.

Se potrivea, prin urmare, faptul că îşi avea altarul aşezat faţă în faţă cu cel al lui Yama, zeul morţii. Se hotărâse, cu destul temei, de către preoţi şi arhitecţi, că el era cel mai potrivit dintre toate zeităţile pentru a-şi petrece ziua, minut de minut, uitându-se la ea, aţintindu-şi privirea neclintită, dătătoare de moarte, în ochii ei, întorcându-i jumătatea de zâmbet cu zâmbetul lui strâmb. Până şi cel mai devotat adorator prefera, de regulă, să facă un ocol, decât să treacă printre cele două altare; iar după căderea întunericului, zona lor de curte era întotdeauna sălaşul liniştii şi al nemişcării, niciodată tulburat de adoratorii întârziaţi.

Dinspre nord, când vânturile primăverii începură să sufle peste ţinut, sosi cel numit Rild. Un bărbat scund, al cărui păr era alb, deşi anii îi erau puţini — Rild, care purta zdrenţele întunecate ale pelerinului, dar pe al cărui antebraţ, când îl găsiră zăcând în mlaştini, cuprins de febră, era înfăşurat cordonul stacojiu, de sugrumător, semnul adevăratei lui profesii: Rild.

Rild sosi primăvara, în perioada festivalului, la Alundil cel din câmpurile albastre-verzui, cu căsuţe acoperite cu stuf şi bungalouri din lemn, cu drumuri desfundate şi multe hanuri, cu bazare şi sfinţi şi povestitori, Alundil al marii renaşteri religioase si al învăţătorului său, a cărui faimă se răspândise peste multe hotare — la Alundil, cel cu templul a cărui zeiţă patroană era regină.

Timpul festivalului.

Cu douăzeci de ani în urmă, micul festival din Alundil fusese o afacere aproape exclusiv locală. Acum, însă, cu afluxul nenumăraţilor călători, provocat de prezenţa Iluminatului, care propovăduia Calea cu Opt Cărări{Potrivit doctrinei budiste, drumul de urmat pentru ajungerea Ia Iluminare este Calea cu Opt Cărări — reprezentate de opt categorii de acţiuni care trebuie să fie făcute „drept”: credinţă, intenţii, vorbire, fapte, trai, strădanii, atenţie şi concentrare (n.tr.).}, festivalul din Alundil atrăgea atât de mulţi pelerini încât locurile de găzduire erau supraaglomerate. Cei care aveau corturi puteau percepe taxe ridicate pentru a le închiria. Grajdurile erau şi ele închiriate pentru a fi ocupate de oameni. Până şi terenurile virane erau oferite cu chirie, pentru instalarea corturilor.

Alundil îl iubea pe Buddha al său. Multe alte oraşe încercaseră să-l atragă departe de dumbrava lui cea vineţie: Shengodu, Floarea Munţilor, îi oferise un palat şi un harem pentru a-şi aduce învăţăturile cu el, pe coline. Dar Iluminatul nu se duse la munte. Kannaka, de pe Fluviul Şarpe, îi oferise elefanţi şi corăbii, o casă în oraş şi o vilă la ţară, cai şi slujitori, pentru a veni să predice pe cheiurile lui. Dar Iluminatul nu se duse la râu.

Buddha rămase în dumbrava lui şi toate lucrurile veneau la el. Cu trecerea anilor, festivalul deveni tot mai mare şi mai lung şi mai complicat, ca dragonii bine hrăniţi, cu solzii toţi lucitori. Brahmanii locali nu erau de acord cu învăţăturile antirituale ale lui Buddha, însă prezenţa acestuia le umplea cuferele cu vârf şi-ndesat; aşa că se învăţară să trăiască în umbra lui largă, nerostind niciodată cuvântul tir-thika — eretic.

Timpul festivalului.

Tobele începură să bată în seara celei de-a treia zile.

În cea de-a treia zi, marile kathakali îşi începură bubuitul rapid. Stacato-ul lor, ce se auzea de la mare depărtare, se propaga peste câmpuri până în oraş, peste oraş, peste dumbrava vineţie şi peste terenurile acoperite cu mlaştini de dincolo de ea. Toboşarii, purtând mundus-uri albe, goi până la brâu, cu pielea întunecată strălucind de transpiraţie, lucrau în schimburi, atât era de obositor ritmul pe care îl susţineau; şi sunetul nu se întrerupea nici o clipă, nici chiar când noul schimb se aşeza pe poziţie dinaintea feţelor bine întinse, din piele tăbăcită, ale instrumentelor.

Când întunericul se lăsă peste lume, călătorii şi locuitorii oraşului, care se puseseră în mişcare de cum auziseră glasul tobelor, începură să pătrundă pe câmpul unde se desfăşura festivalul, larg precum un câmp de bătălie din vechime. Acolo îşi găsiră locuri şi aşteptară ca noaptea să se adâncească şi să înceapă piesa, sorbind între timp ceaiul dulce mirositor pe care-l cumpărau de la tarabele instalate sub copaci.

Un vas mare şi pântecos din alamă, de înălţimea unui om, cu fitiluri atârnând peste margini, trona în mijlocul câmpului. Fitilurile erau aprinse, iar în apropierea corturilor actorilor licăreau torţe.

Bătaia tobelor, de aproape, era asurzitoare şi hipnotizantă, iar ritmurile complicate, sincopate, seducătoare. Când se apropie miezul nopţii, cântecele devoţionale începură, înălţându-se şi coborând după cum le dictau marile kathakali şi ţesând ca o plasă în jurul simţurilor.

Se lăsă o scurtă linişte când Iluminatul sosi împreună cu călugării lui, îmveşmântaţi în robele lor galbene ca şofranul, aproape portocalii în lumina flăcărilor. Dar ei îşi traseră jos glugile şi se aşezară pe pământ cu picioarele încrucişate. După o vreme, numai cântările şi glasul tobelor mai umpleau minţile spectatorilor.

Când apărură actorii, gigantici în costumele lor, cu clopoţei la genunchi, nu se auziră de fel aplauze: erau toţi cu atenţia încordată. Dansatorii ritmurilor de kathakali erau faimoşi, antrenaţi din copilărie în gimnastica acrobatică şi în străvechile mişcări ale dansului clasic, cunoscând cele nouă mişcări diferite ale gâtului şi ale ochilor şi sute de mişcări ale mâinilor, necesare pentru a reînvia anticele poveşti de iubire şi de luptă, ale întâlnirilor dintre zei şi demoni, ale vitejeştilor bătălii şi ale sângeroaselor trădări transmise de tradiţie. Muzicanţii strigau cuvintele povestirilor, în vreme ce actorii, care nu vorbeau niciodată, redau înspăimântătoarele aventuri ale lui Rama{Eroul central al Ramayanei, una dintre cele mai vechi epopei indiene, şi avatar al lui Vishnu (n.tr.).} şi ale fraţilor Pandava{Eroi ai Mahabharatei, cel de-al doilea mare poem epic indian (n.tr.).}. Cu machiaje în verde şi roşu sau negru şi alb strălucitor, ei umblau peste câmp, cu fustele unduindu-li-se, cu nimburile închipuite din oglindă pisată, lucindu-le în lumina felinarelor. Când şi când, felinarele pâlpâiau şi trosneau şi era ca şi cum un halou de lumină sfântă sau nesfântă le-ar fi jucat în jurul capetelor, ştergând cu totul sentimentul întâmplării, făcându-i pe spectatori să simtă pentru un moment că ei înşişi erau iluzia şi că măreţele personaje ale dansului ciclopic erau singurele lucruri reale de pe lume.

Dansul continuă până la revărsatul zorilor şi se termină o dată cu răsăritul soarelui. Înainte să se crape de ziuă, oricum, dinspre oraş sosi unul dintre purtătorii de robe galbene, care-şi făcu drum prin mulţime şi-i spuse ceva la ureche Iluminatului.

Buddha dădu să se ridice, apoi păru să se gândească mai bine şi se reaşeză. Îi şopti călugărului un mesaj, iar acesta aprobă din cap şi părăsi câmpul festivalului.

Buddha, imperturbabil, îşi îndreptă iarăşi atenţia asupra spectacolului. Un călugăr aşezat în apropiere observă că bătea uşor cu degetele în pământ şi hotărî că Iluminatul ţinea, probabil, ritmul tobelor, fiind binecunoscut tuturor că el se afla deasupra unor lucruri precum nerăbdarea.

Când piesa se sfârşi, iar Surya, soarele, coloră în roz poalele cerurilor de deasupra inelului dinspre răsărit al lumii, fu ca şi cum noaptea care tocmai trecuse ar fi ţinut mulţimea prizonieră într-un vis încordat şi înfricoşător, din care, istoviţi, erau abia acum eliberaţi, pentru a rătăci în ziua ce se năştea.

Buddha şi adepţii lui se aşternură imediat la drum, în direcţia oraşului. Nu se opriră pentru popas, ci trecură prin Alundil cu mers iute, dar demn.

Când ajunseră iar în dumbrava vineţie, Iluminatul îşi sfătui discipolii să se odihnească, iar el se îndreptă spre un mic pavilion din adâncul pădurii.

Călugărul care adusese mesajul în timpul festivalului se afla în pavilion. Acolo îngrijea febra călătorului peste care dăduse în mlaştini, unde se afunda adeseori pentru a medita mai profund asupra stării de putrezire pe care trupul lui avea să o cunoască după moarte.

Tathagatha îl studie pe bărbatul care zăcea întins pe rogojină. Buzele îi erau subţiri şi palide; avea fruntea înaltă, pomeţii obrajilor înalţi, sprâncenele îngheţate, urechile ascuţite; şi Tathagatha ghici că atunci când pleoapele acelea aveau să se ridice, ochii ce vor fi lăsaţi să se vadă urmau să fie de un albastru deschis sau cenuşii. Era un aer de… transparenţă… sau de fragilitate în starea lui de inconştienţă, ce putea să se datoreze în parte febrei care-i măcina trupul, dar care nu îi putea fi atribuită întru totul. Omuleţul nu dădea impresia că ar fi unul care să poarte asupra lui lucrul pe care acum Tathagatha îl ridică în mână. Mai degrabă, la o primă vedere, părea a fi foarte în vârstă. Dacă cineva se uita mai bine la el şi realiza că părul său fără culoare şi trupul subţiratic nu însemnau o vârstă înaintată, ar fi fost izbit de ceva copilăresc în înfăţişarea lui. După aspectul pielii, Tathagatha se îndoia că omul din faţa sa avea nevoie să se bărbierească prea des. Poate o uşor poznaşă încreţire se ascundea acum undeva, între obraji şi colţurile gurii. Poate că nici asta.

Buddha ridică stacojiul cordon de sugrumător, care era un obiect purtat numai de călăii sacri ai zeiţei Kali. Îi mângâie împletitura fină din mătase. Nu avea nici o îndoială că era destinat să se încolăcească într-un anume fel împrejurul propriului său gât.

Aproape inconştient, îl apucă şi făcu mişcările necesare cu mâinile.

Apoi îşi ridică privirile către călugărul care îl urmărea cu ochii holbaţi, zâmbi cu zâmbetul lui imperturbabil şi lăsă cordonul deoparte. Cu o cârpă umedă, călugărul şterse transpiraţia de pe fruntea palidă.

Omul de pe rogojină se cutremură sub atingere şi deschise ochii brusc. Se citeau în ei nebunia febrei şi faptul că nu puteau vedea, însă Tathagatha simţi o tresărire când le întâlni privirea.

Erau închişi, foarte închişi, aproape negri şi era imposibil de spus unde se sfârşea pupila şi unde începea irisul. Era ceva extrem de tulburător ca nişte ochi de o asemenea putere să aparţină unui trup atât de fragil şi stors de vlagă.

Se aplecă şi atinse mâinile omului, şi fu ca şi cum ar fi atins o bucată de oţel, rece şi impenetrabilă. Trase cu vârful unghiei o dâră peste dosul mâinii lui drepte. Nici o zgârietură sau adâncitură nu rămase şi unghia îi alunecă uşor, ca peste o suprafaţă de sticlă. Îndoi unghia degetului mare de la mâna dreaptă a omului şi-i dădu drumul. Nu se produse nici o schimbare bruscă de culoare. Era ca şi cum aceste mâini ar fi fost moarte sau doar nişte obiecte mecanice.

Îşi continuă examinarea. Fenomenul înceta oarecum deasupra încheieturilor mâinilor şi se manifesta iar în alte locuri. Mâinile, pieptul, abdomenul, gâtul şi porţiuni din spate fuseseră înmuiate în baia morţii, care dădea această aparte putere de inflexibilitate. Imersia totală ar fi fost, desigur, fatală, dar aşa cum era, omul îşi schimbase ceva din sensibilitatea tactilă pe echivalentul unor mănuşi de protecţie invizibile, pieptar de platoşă, apărătoare pentru gât şi armură pentru spate, din oţel. Era într-adevăr unul dintre asasinii aleşi ai teribilei zeiţe.

— Cine mai ştie de acest om? întrebă Buddha.

— Călugărul Simha, răspunse celălalt, care m-a ajutat să-l aduc aici.

— El a văzut asta?

Tathagatha arătă din priviri spre cordonul stacojiu.

Călugărul dădu afirmativ din cap.

— Du-te şi scoate-l la iveală. Adu-mi-l de îndată. Nu spune nimănui despre asta, ci doar că un pelerin a căzut bolnav şi că-l îngrijim aici. Am să-l veghez eu însumi şi am să mă ocup de boala lui.

— Da, Ilustre Doamne!

Călugărul se grăbi să părăsească pavilionul.

Tathagatha se aşeză lângă rogojină şi se puse pe aşteptat.

Trecură două zile înainte ca febra să slăbească şi inteligenţa să revină în ochii aceia negri. Dar pe parcursul celor două zile, toţi care trecură pe lângă pavilion putură auzi glasul Iluminatului vorbind întruna, monoton, ca şi cum i s-ar fi adresat în somn celui pe care-l avea în grijă. Când şi când, omul bolborosea el însuşi cuvinte de neînţeles sau striga, aşa cum se întâmplă adeseori în caz de febră mare.

În cea de-a doua zi, omul deschise brusc ochii şi privi în sus. După care se încruntă şi întoarse capul.

— Bună dimineaţa, Rild, zise Tathagatha.

— Cine eşti?… Întrebă celălalt cu un neaşteptat glas de bariton.

— Unul care vă învaţă calea spre eliberare.

— …Buddha?

— Sunt numit astfel.

— Tathagatha?

— Mi s-a dat şi acest nume.

Celălalt încercă să se ridice, nu reuşi, se aşeză la loc. În tot acest timp, ochii lui îşi păstrară expresia neschimbată.

— Cum se face că îmi ştii numele? întrebă el în cele din urmă.

— În timpul febrei ai vorbit foarte mult.

— Da, am fost foarte bolnav şi fără doar şi poate că am bâiguit destule. M-am ales cu friguri în mlaştina aia blestemată.

Tathagatha zâmbi.

— Unul dintre dezavantajele călătoriei de unul singur este acela că atunci când cazi, nu are cine să te ajute.

— Adevărat, recunoscu celălalt şi ochii i se închiseră din nou, iar respiraţia îi deveni profundă.

Tathagatha rămase aşezat cu picioarele încrucişate, în poziţia lotusului{Postura de meditaţie în practicile yoga (n.tr.).}.

Când Rild se trezi iar, era seară.

— Mi-e sete, zise el.

Tathagatha îi dădu apă.

— Foame? întrebă el.

— Nu, încă nu. Mi s-ar răzvrăti stomacul.

Se ridică pe coate şi se uită la cel care-l îngrijea. Apoi se lăsă iarăşi pe rogojină.

— Tu eşti acela, anunţă el.

— Da, răspunse celălalt.

— Ce ai de gând să faci?

— Să te hrănesc, când ai să spui că ţi-e foame.

— După aceea, vreau să spun.

— Să te veghez când dormi, ca nu cumva să faci iar febră.

— Nu asta vreau să spun.

— Ştiu.

— După ce am să mănânc şi am să mă odihnesc şi am să-mi recapăt forţele… Atunci?

Tathagatha zâmbi şi scoase cordonul de sub robă.

— Nimic, zise el, absolut nimic.

Şi-i aşeză lui Rild cordonul peste umăr, după care îşi retrase mâna.

Celălalt clătină din cap şi se lăsă pe spate. Întinse mâna şi luă şnurul stacojiu. Şi-l încolăci peste degete, apoi în jurul încheieturii. Îl mângâie.

— E sfânt, zise el după o vreme.

— Aşa s-ar părea.

— Ştii la ce este folosit şi ce destinaţie are?

— Desigur.

— Atunci de ce n-ai să faci absolut nimic?

— Nu am deloc nevoie să fac ceva. Toate lucrurile vin la mine. Dacă ceva trebuie să fie făcut, tu eşti acela care trebuie să facă.

— Nu înţeleg.

— Ştiu si asta.

Omul îşi cufundă privirea în umbrele de deasupra.

— Acum, am să încerc să mănânc, anunţă el.

Tathagatha îi dădu fiertură de carne şi pâine, pe care bolnavul reuşi să le înghită fără să le verse. Apoi Rild bău iarăşi apă şi, când termină, respira greu.

— Ai jignit Cerurile, declară el.

— Sunt conştient de asta.

— Şi ai ştirbit măreţia zeiţei, a cărei supremaţie nu a fost niciodată pusă la îndoială aici.

— Cunosc.

— Dar îţi datorez viaţa şi ţi-am mâncat pâinea…

Nu primi răspuns.

— Din cauza asta, trebuie să-mi încalc cel mai sacru jurământ, termină Rild. Nu te pot ucide, Tathagatha.

— Atunci, îmi datorez viaţa faptului că tu mi-o datorezi pe a ta. Hai să considerăm că suntem chit cu vieţile.

Rild scoase un uşor chicotit.

— Aşa să fie, zise el.

— Ce vei face acum, dacă ţi-ai abandonat misiunea?

— Nu ştiu. Păcatul îmi este prea mare pentru a-mi permite să mă întorc. Acum, am jignit şi eu Cerurile, iar zeiţa îşi va întoarce faţa de la rugăciunile mele. Am înşelat-o.

— În cazul ăsta, rămâi aici. Cel puţin, vei avea companie în osândire.

— Prea bine, acceptă Rild. Altceva nu mi-a mai rămas de făcut.

Adormi din nou, iar Buddha zâmbi.

În zilele următoare, pe măsură ce festivalul se derula înainte, Iluminatul predică mulţimilor ce se perindau prin dumbrava vineţie. Le vorbi despre unitatea tuturor lucrurilor, mari şi mici, despre legea cauzalităţii, despre devenire şi moarte, despre iluzia existenţei, despre scânteia atman-ului, despre calea salvării prin renunţarea la sine şi unirea cu întregul; le vorbi despre realizare şi iluminare, despre inutilitatea ritualurilor brahmane, comparându-le formele cu vasele goale de conţinut. Mulţi ascultau, putini auzeau şi câţiva rămâneau în dumbrava vineţie, pentru a îmbrăca roba galbenă ca şofranul a celor care caută Adevărul.

Şi de fiecare dată când Buddha propovăduia, omul Rild stătea prin apropiere, purtându-şi veşmintele negre şi platoşele din piele, cu ochii lui ciudaţi aţintiţi fără încetare asupra Iluminatului.

La două săptămâni după însănătoşire, Rild veni la Învăţător pe când acesta se plimba printre copaci, meditând. Îşi potrivi pasul după al lui şi, după o vreme, vorbi:

— Iluminatule, ţi-am ascultat învăţăturile, şi le-am ascultat bine. Mult am mai cugetat asupra lor.

Celălalt dădu din cap.

— Întotdeauna am fost un om religios, declară el, altfel nici nu m-ar fi ales pentru slujba pe care am avut-o cândva. După ce mi-a devenit imposibil să-mi îndeplinesc misiunea, am simţit un mare gol lăuntric. Îmi pierdusem zeiţa, şi viaţa nu mai avea nici un sens pentru mine.

Celălalt ascultă în linişte.

— Dar ţi-am auzit cuvintele, continuă el, şi ele m-au umplut de un fel de bucurie. Mi-au arătat o altă cale către salvare, o cale pe care am simţit-o superioară celei pe care o urmasem mai înainte.

Buddha îi cerceta chipul în vreme ce Rild vorbea.

— Modul tău de a renunţa este unul total, pe care eu îl simt a fi bun. Se potriveşte cu ceea ce îmi trebuie mie. Prin urmare, cer permisiunea să fiu primit în comunitatea ta de oameni care caută Adevărul şi să-ţi urmez calea.

— Eşti sigur, întrebă Iluminatul, că nu cauţi doar să te auto-pedepseşti pentru ceea ce apăsa asupra conştiinţei tale ca o greşeală sau ca un păcat?

— De asta sunt sigur, zise Rild. Am strâns cuvintele tale în mine şi am simţit adevărul pe care-l conţin. Cât am fost în slujba zeiţei, am ucis mai mulţi oameni decât frunze vineţii pe crengi, cât vezi cu ochii în jur. Nu mai pun la socoteală femeile şi copiii. Aşa că nu mă las uşor furat de cuvinte, am auzit prea multe, rostite pe toate tonurile — rugătoare, certăreţe, înjurând. Cuvintele tale, însă, mă mişcă, sunt superioare învăţăturilor brahmanilor. Cu bucurie aş deveni călău în slujba ta, înlăturându-ţi duşmanii cu un şnur galben ca şofranul, sau cu o sabie sau pumnal sau cu mâinile, pentru că sunt iscusit în mânuirea tuturor armelor — trei vieţi mi-am petrecut învăţându-le meşteşugul —, dar ştiu că nu aceasta îţi este calea. Moartea şi viaţa pentru tine sunt tot una şi tu nu cauţi nimicirea duşmanilor tăi. Aşadar, cer intrarea în Ordinul tău. Pentru mine n-are să fie un lucru atât de greu cum ar fi pentru alţii. Alţii trebuie să renunţe la casă şi la familie, la strămoşi şi la avere. Eu nu am asemenea lucruri. Trebuie să renunţi la propria-ţi voinţă, ceea ce eu am făcut deja. Tot ce-mi mai trebuie acum este o robă galbenă.

— A ta este, zise Tathagatha, împreună cu binecuvântarea mea.

Rild îmbrăcă roba de călugăr budist şi începu să postească şi să mediteze. După o săptămână, când festivalul era pe sfârşite, se duse în oraş cu vasul de cerşit, împreună cu mai mulţi alţi călugări. Dar nu se mai întoarse cu ei. Ziua se scurse, se făcu seară, seara se transformă în întuneric. Trâmbiţele templului îşi făcuseră auzite deja ultimele note ale cântecului nagaswaram, iar mulţi dintre călători părăsiseră festivalul.

Mult timp, Iluminatul umblă prin pădure, meditând. După care, dispăru şi el.

Depărtându-se de dumbravă şi de mlaştinile de dincolo de ea, către oraşul Alundil, deasupra căruia pândeau piscurile pietroase şi împrejurul căruia se întindeau câmpurile albastre-verzui, în oraşul Alundil, încă împânzit de călători, mulţi dintre ei plutind în înălţimile reveriei, pe străzile oraşului Alundil, către înălţimea pe care se afla templul, păşea Buddha.

Pătrunse în curtea din afară şi aici era linişte. Câinii şi copiii şi cerşetorii plecaseră. Preoţii dormeau. Un slujbaş picotea în spatele unei tarabe din bazar. Multe altare erau de-acum goale, statuile fiind băgate înăuntru. Înaintea altor câteva, credincioşii erau îngenunchiaţi în rugăciune târzie.

Intră în curtea interioară. Un ascet era aşezat pe o rogojină în faţa statuii lui Ganesha{Zeul înţelepciunii (n.tr.).}. Semăna el însuşi cu statuia, nefăcând nici o mişcare vizibilă. Patru felinare cu ulei licăreau în curte, lumina lor pâlpâitoare accentuând şi mai mult umbrele lăsate asupra celor mai multe dintre altare. Mici candele aruncau o lumină slabă peste câteva dintre statui.

Tathagatha traversă curtea şi se opri dinaintea statuii înalte a lui Kali, la picioarele căreia licărea un felinar micuţ. Zâmbetul zeiţei părea că se modifică din clipă în clipă, privind în jos, către omul din faţa ei.

Atârnat pe braţul ei întins înainte, înfăşurat o dată în jurul vârfului pumnalului, era un cordon stacojiu de sugrumător.

Tathagatha îi întoarse zâmbetul, iar ea păru că se încruntă.

— E un abandon, draga mea, zise el. Ai pierdut runda asta. Ea păru că dă uşor din cap, a încuviinţare.

— Îmi pare bine să obţin o atât de înaltă recunoaştere într-o perioadă de timp atât de scurtă, continuă el. Dar chiar dacă ai fi reuşit, băbuţo, prea puţin ţi-ar fi fost de folos. De-acum este târziu. Am început ceva ce tu nu poţi opri. Prea mulţi au auzit vechile cuvinte. Credeai că s-au pierdut şi la fel credeam şi eu. Dar ne-am înşelat amândoi. Religia prin care stăpâneşti tu e foarte veche, zeiţă, dar şi protestul meu are o tradiţie la fel de venerabilă. Prin urmare, numeşte-mă protestant şi ţine minte: acum sunt mai mult decât un om. Noapte bună!

Părăsi templul şi altarul lui Kali, de unde Yama îl ţintuia cu privirile.

Era cu multe luni înainte să se producă miracolul, iar când se înfăptui, nu păru a fi un miracol, pentru că se obişnuiseră treptat cu el.

Rild, care apăruse dinspre nord când începuseră să sufle peste ţinut vânturile primăverii, Rild, care apăruse purtând moartea înfăşurată pe braţ şi focul negru în priviri, Rild, cel cu sprâncene albe şi urechi ascuţite, vorbi într-o după-amiază, când primăvara trecuse şi când lungile zile de vară atârnau fierbinţi sub Podul Zeilor. Vorbi, cu vocea lui surprinzătoare de bariton, pentru a răspunde unei întrebări puse lui de un călător.

Omul îi puse şi o a doua întrebare, apoi o a treia.

Continuă să vorbească, iar unii dintre ceilalţi călugări şi câţiva dintre pelerini se adunară în jurul lui. Răspunsurile urmând întrebărilor, care acum veneau de la toţi, fură din ce în ce mai lungi, pentru că deveniră parabole, exemple, alegorii.

După care, i se aşezară la picioare, şi ochii lui negri deveniră ochiuri stranii de apă, şi vocea i se pogora ca din Ceruri, limpede şi blândă, melodioasă şi convingătoare.

Îl ascultară, apoi călătorii îsi văzură de drum. Dar se întâlniră între ei şi stătură de vorbă cu alţi călători de pe drum, astfel încât, înainte ca vara să se sfârşească, pelerinii care veneau în dumbrava vineţie cereau să-l cunoască pe acest discipol al lui Buddha şi să-i asculte cuvintele.

Tathagatha îşi împărţi predicile cu el. Împreună, propovăduiră Calea cu Opt Poteci, învăţând mulţimile despre slava Nirvanei, iluzia existenţei şi lanţurile pe care lumea le aruncă asupra omului.

Şi fură momente când însuşi Tathagatha cel cu vorbă dulce asculta la cuvintele discipolului său, ce digerase toate lucrurile pe care le predicase el, meditase îndelung şi complet asupra lor, iar acum, ca şi cum ar fi aflat intrarea într-o mare tainică, se cufunda cu mâinile lui tari ca oţelul în locuri cu ape ascunse, apoi stropea cu adevăr şi frumuseţe peste capetele ascultătorilor.

Vara se scurse. Nu mai era nici o îndoială acum că doi erau cei care primiseră iluminarea: Tathagatha şi micul lui discipol, pe care-l numiră Sugata{Cel care a trecut la fericire (sanscr.) (n.tr.).}. Se spunea chiar că Sugata avea puterea de a vindeca şi, când ochii îi străluceau ciudat, iar atingerea de gheaţă a mâinilor lui se lăsa asupra unui mădular chircit, acel mădular se îndrepta la loc. Şi se spunea că unui orb îi revenise brusc vederea în timpul unei predici a lui Sugata.

Două erau lucrurile în care credea Sugata: Calea Salvării şi Tathagatha, Buddha.

— Slăvite Doamne, îi spuse el într-o zi, viaţa mi-a fost goală până în ziua în care mi-ai descoperit Adevărata Cale. Când tu ai primit iluminarea, înainte de a începe să propovăduieşti, a fost ca o văpaie de foc şi ca un muget de ape, iar tu — pretutindeni şi parte a tot ce există: norii şi copacii, animalele din pădure, oamenii cu toţii, zăpada de pe culmile munţilor şi osemintele de pe câmpuri?

— Da, zise Tathagatha.

— Eu, de asemenea, cunosc bucuria acestor lucruri, spuse Su-gata.

— Da, ştiu, încuviinţă Tathagatha.

— Înţeleg acum de ce ai spus cândva că toate lucrurile vin la tine: pentru că aduseseşi o asemenea doctrină în lume. Înţeleg acum de ce erau zeii invidioşi. Bieţii zei! Sunt de plâns. Tu, însă, ştii. Ştii toate lucrurile.

Tathagatha nu răspunse.

Când vânturile primăverii suflară iarăşi peste pământ, anul scurgându-se întreg de la sosirea noului Buddha, din înalt se auzi un strigăt înfricoşător.

Cetăţenii oraşului Alundil se opriră pe străzi ca să se uite în sus, spre cer. Cei din casta Sudras, care se aflau pe câmp, îşi lăsară lucrul şi-şi ridicară privirile. În marele templu de pe colină se lăsă deodată liniştea. În dumbrava vineţie de dincolo de oraş, călugării îşi întoarseră capetele.

Cel care era născut să stăpânească vântul, străbătea cerurile… Din nord veni — verde şi roşu, galben şi cafeniu… Lunecarea îi era un dans, calea îi era aerul…

Se auzi încă un strigăt, apoi bătaia formidabilelor aripi, în vreme ce urca deasupra norilor, pentru a se face un punctuleţ negru.

După care se prăvăli, ca un meteorit, izbucnind în flăcări, cu toate culorile învăpăiate şi strălucitor arzând, pe măsură ce creştea şi creştea, depăşind orice închipuire despre ceva ce putea trăi la asemenea dimensiuni, la asemenea viteză, la asemenea măreţie…

Jumătate spirit, jumătate pasăre, legendă întunecând cerul.

Bidiviul lui Vishnu, al cărui cioc sfărâmă care de luptă.

Pasărea Garuda se roti deasupra oraşului Alundil.

Dădu o roată şi trecu peste crestele de piatră ce se înălţau dincolo de oraş.

— Garuda!

Cuvântul străbătu în goană oraşul, câmpurile, templul, dumbrava.

Numai că nu zbura de una singură; era ştiut că un singur zeu putea călări pe Pasărea Garuda.

Se făcu linişte. După acele ţipete şi zbateri tunătoare de aripi, părea firesc să se vorbească doar în şoaptă.

Iluminatul stătu pe drumul dinaintea dumbrăvii, iar călugării se adunară împrejurul lui, cu privirile îndreptate către înălţimile stâncoase.

Sugata veni şi se opri alături de el.

— Cu numai o primăvară înainte… zise el.

Tathagatha încuviinţă dând din cap.

— Rild a dat greş, zise Sugata. Ce lucru mai vine din Ceruri?

Buddha ridică din umeri.

— Mă tem pentru tine, Învăţătorule. În toate vieţile pe care le-am trăit, tu mi-ai fost singurul prieten. Învăţăturile tale mi-au dat pacea. Ei de ce nu te pot lăsa în pace? Eşti cel mai inocent dintre oameni, iar doctrina ta este cea mai blândă. Ce rău le-ai putea tu produce?

Buddha se răsuci în cealaltă parte.

În acel moment, cu o bătaie puternică din aripi şi slobozind un ţipăt strident din ciocul căscat, Pasărea Garuda se înălţă iar deasupra munţilor. De astă dată nu mai dădu ocol oraşului, ci se urcă la mare înălţime în văzduh, dispărând spre nord. Atât de mare fu viteza cu care trecu, încât se făcu nevăzută în câteva clipe.

— Pasagerul a descălecat şi a rămas acolo, sugeră Sugata.

Buddha se afundă în dumbrava vineţie.

Sosi de dincolo de înălţimile de piatră, mergând pe jos.

Ajunse la o trecere tăiată în stâncă şi-şi urmă calea, neauzit, cu cizmele sale roşii, din piele, pe drumul pietros.

De dinaintea lui se auzi susur de apă curgătoare, dinspre un pârâiaş care tăia poteca. Aruncându-şi peste umeri pelerina roşie ca sângele, înaintă spre o curbă pe care o făcea poteca; rubinul de pe mânerul sabiei strălucea în montura lui stacojie.

Ocolind un colţ de stâncă, se opri.

Cineva aştepta mai încolo, lângă buşteanul care trecea peste pârâu.

Ochii i se îngustară pentru o clipă; continuă să înainteze.

Acolo se afla un omuleţ ce purta veşmintele negre ale pelerinilor, încins cu un ham din piele, de care era atârnată o sabie scurtă, curbată, din oţel strălucitor. Omul avea capul ras cu grijă, cu excepţia unui smoc de păr alb. Sprâncenele îi erau albe deasupra ochilor negri, iar pielea îi era deschisă la culoare; urechile păreau a-i fi ascuţite.

Călătorul ridică mâna şi i se adresă omului de dinaintea lui, spunându-i:

— Bună ziua, pelerinule.

Omul nu răspunse, dar îi bară drumul, proptindu-se în faţa buşteanului pus de-a curmezişul peste pârâu.

— Iartă-mă, bunule pelerin, dar tocmai vroiam să trec pe aici, iar tu îmi faci trecerea dificilă.

— Greşeşti, Doamne Yama, dacă socoti că ai să treci pe aici, spuse celălalt.

Cel în Roşu zâmbi, lăsând să se vadă un şir lung de dinţi netezi şi albi.

— Întotdeauna este o plăcere să fii recunoscut, îl încunoştiinţă el, chiar şi de către unul care transmite informaţii greşite în celelalte privinţe.

— Eu nu mă joc cu vorbele, zise omul în negru.

— Ah? Îşi înălţă celălalt sprâncenele într-o expresie exagerat întrebătoare. Atunci cu ce te joci, domnule? Desigur, nu cu bucata aia de metal îndoit pe care o porţi.

— Cu nimic altceva.

— La început am luat-o drept un toiag barbar de rugăciune. Înţeleg că asta este o regiune plină de culte ciudate şi de secte primitive. Pentru un moment, am crezut că eşti un adept al vreunei asemenea superstiţii. Dar dacă, precum zici, este într-adevăr o armă, atunci să cred că ştii s-o foloseşti?

— Oarecum, răspunse omul în negru.

— Bun, atunci, zise Yama, pentru că îmi displace să fiu nevoit să ucid un om care nu ştie pe ce lume se află. Mă simt obligat să-ţi atrag atenţia, oricum, că atunci când te vei afla înaintea Celui Prea înalt, la judecată, vei fi învinuit de sinucidere.

Celălalt zâmbi uşor.

— De îndată ce te simţi gata, zeu al morţii, am să înlesnesc ieşirea spiritului tău din învelişul lui trupesc.

— Doar încă un lucru, atunci, zise Yama, şi am să pun repede capăt discuţiei. Dă-mi un nume, să-l spun preoţilor, ca să ştie pentru cine vor face slujbele.

— Am renunţat la numele meu de pe urmă doar cu puţin timp înainte, răspunse celălalt. De aceea, asociatul lui Kali trebuie să-şi primească moartea de la unul care nu are nume.

— Rild, eşti nebun, zise Yama şi-şi trase sabia.

Omul în negru şi-o trase şi el.

— Şi se potriveşte că te duci fără nume pe drumul pierzaniei. Ti-ai trădat zeiţa.

— Viaţa este plină de trădări, răspunse celălalt, înainte să lovească. Venind împotriva ta acum şi în acest fel, trădez de asemenea învăţăturile noului meu maestru. Dar trebuie să-mi urmez hotărârile inimii. Nici vechiul meu nume, nici cel nou, prin urmare, nu mi se potrivesc şi nu sunt meritate — aşa că nu mă numi nicicum!

Apoi, sabia i se făcu limbă de foc, săltând cu iuţeală, zăngănind, aruncând văpăi.

Yama dădu înapoi înaintea atacului, cedând teren pas cu pas, mişcându-şi numai încheietura pentru a para loviturile ce se abăteau asupră-i.

Apoi, după ce se retrăsese zece paşi, se propti pe picioare şi nu se mai clinti. Blocajele lui erau acum ceva mai largi, dar ripostele deveniră mai prompte, intercalate cu eschive şi atacuri neaşteptate.

Se grozăviră cu săbiile până ce sudoarea începu să le picure ca ploaia pe pământ; atunci Yama începu să preseze în atac, încetul cu încetul, forţându-şi adversarul să se retragă. Unul după altul, recuperă cei zece paşi pe care-i cedase.

Când se aflară iarăşi pe locul unde fusese dată prima lovitură, Yama recunoscu, printre dinţii încleştaţi:

— Bine ţi-ai mai învăţat lecţiile, Rild! Mai bine chiar decât mi-aş fi închipuit! Felicitări!

În timp ce vorbea, adversarul lui îşi roti sabia într-o complicată figură de dublă eschivă şi reuşi o uşoară atingere, care-l tăie la umăr, făcându-i sângele să ţâşnească şi să se amestece imediat cu roşul veşmintelor.

Asta îl făcu pe Yama să se repeadă înainte şi, străpungând garda celuilalt, îl atinse la gât cu o lovitură laterală, care l-ar fi putut decapita.

Omul în negru îşi ridică garda, scuturându-şi capul, pară un alt atac şi se repezi înainte, pentru a fi respins, la rândul lui.

— Aşadar, baia morţii îţi protejează gâtul, zise Yama. Am să caut intrarea pe altundeva, atunci, şi sabia lui cântă un cântec mai rapid, încercând o împunsătură la un nivel mai coborât.

Yama dezlănţui întreaga furie a acelei săbii, mânuită secole întregi de maeştri ai multor vremuri. Cu toate acestea, celălalt îi susţinu atacurile, parând tot mai larg, retrăgându-se repede acum, dar reuşind încă să-l ţină la distanţă, răspunzând cu lovituri de apărare sau contraatacând.

Se retrase până ce ajunse cu spatele la pârâu. Atunci Yama o lăsă ceva mai uşor şi comentă:

— Cu jumătate de veac în urmă, când mi-ai fost elev pentru o scurtă perioadă, mi-am spus: „ăsta are în el stofă de maestru”. Şi nici că am greşit, Rild. Eşti probabil cel mai mare spadasin care s-a ridicat prin toate vremurile pe care mi le pot eu aminti. Aproape că-ţi pot ierta apostazia când îţi văd iscusinţa. Este, într-adevăr, păcat…

Eschivă apoi o lovitură la piept şi, în ultimul moment, se deplasă în jurul loviturii de parare, astfel încât izbi cu tăişul săbiei mult deasupra încheieturii mâinii celuilalt.

Păşind înapoi, parând sălbatic şi repezind lovituri spre capul lui Yama, omul în negru ajunse la capătul buşteanului aruncat peste viroaga prin care curgea pârâul.

— Şi mâna, Rild?! Într-adevăr, zeiţa este generoasă cu protecţia pe care o acordă. Ia încearcă asta!

Oţelul scrâşni izbindu-se într-o întăritură, crestându-i celuilalt bicepsul când îşi trecu tăişul peste el.

— Aha, iată şi un loc pe care l-a scăpat din vedere! ţipă el. Hai să mai încercăm o dată!

Săbiile li se încrucişau şi li se desprindeau din încleştare, eschivau, împungeau, parau, ripostau.

Yama înfruntă un atac complicat cu o împunsătură de oprire, sabia lui, mai lungă, făcând iarăşi să ţâşnească sânge din braţul adversarului.

Omul în negru păşi înapoi pe buştean, repezind o lovitură vicleană înspre capul lui Yama, pe care acesta o pară însă. Forţând încă şi mai puternic atacul, Yama îl obligă să se retragă şi mai mult, după care izbi lateral cu piciorul în buştean. Celălalt sări înapoi, aterizând pe malul dimpotrivă. Imediat ce atinse pământul, dădu şi el un picior în buştean, făcându-l să se mişte.

Buşteanul se rostogoli înainte ca Yama să apuce să păşească pe el, se desprinse de pe maluri, se prăvăli în pârâu, rămânând locului preţ de o clipă, apoi o luă la vale, dus de curent spre vest.

— Aş zice că nu-s mai mult de şapte-opt paşi mari, Yama! Hai, traversează! strigă celălalt.

Zeul morţii zâmbi.

— Trage-ţi repede răsuflarea, acum, cât mai poţi, zise el. Răsuflarea este cel mai puţin apreciat dar din partea zeilor. Nimeni nu-i înalţă imnuri, lăudând aerul curat, respirat şi de rege şi de cerşetor, şi de stăpân şi de câine, deopotrivă. Dar ia să fii fără ea! Bucură-te de fiecare răsuflare, Rild, ca şi cum ţi-ar fi ultima — pentru că aceea este şi ea foarte aproape!

— Se spune că eşti priceput la răspunsuri, Yama, spuse cel ce se numise Rild sau Sugata. Se spune că eşti zeu, zeul care stăpâneşte peste împărăţia morţilor şi ale cărui cunoştinţe depăşesc înţelegerea muritorilor. Ţi-aş pune, aşadar, nişte întrebări, cât timp stăm liniştiţi.

Yama nu-şi afişă zâmbetul batjocoritor, aşa cum făcuse la toate celelalte spuse ale adversarului său. Aceasta de-acum avea în ea ceva ritual.

— Ce anume vrei să afli? Îţi acord favoarea unei întrebări, înaintea morţii.

Atunci, cu vechile cuvinte din Katha Upanishad, cel care se numise Rild sau Sugata cântă:

— „Nu se ştie ce se întâmplă cu omul, când moare. Unii spun că există în continuare. Alţii spun că nu. Acesta este lucrul pe care-aş vrea să-l aflu de la tine.”

Yama răspunse şi el cu vechile cuvinte:

— „în această privinţă, până şi zeii au unele îndoieli. Nu-i lesne a pricepe, căci natura atman-ului lucru adânc este. Pune-mi altă întrebare. Scuteşte-mă de această favoare.”

— „Mă iartă dacă asta-mi vine-n minte, o, Moarte, dar un alt învăţător ca tine nu e de găsit şi, sigur, altă favoare la care să tânjesc în ăst moment nu e.”

— „Rămâi în viaţă şi vezi-ţi de cale”, zise Yama, băgându-şi sabia la brâu. „Te izbăvesc de soarta ce ţi-e dată. Alege fii şi nepoţi; alege elefanţi, cai, turme de vite şi aur. Alege orice altă soartă — fecioare blonde, care de luptă, instrumente muzicale. Am să ţi le dau ţie şi ele te vor copleşi. Dar nu de moarte mă-ntreba.”

— „O, Moarte”, cântă celălalt, „acestea nu durează decât până mâine. Tine-ţi fecioarele, caii, dansurile şi cântările pentru tine. O altă soartă nu am să primesc, decât cea pe care am cerut-o — spune-mi, o, Moarte, despre cele ce sunt dincolo de viaţă, asupra cărora oamenii şi zeii au îndoieli.”

Yama rămase foarte liniştit şi nu mai continuă poemul.

— Prea bine, Rild, zise el, aţintindu-şi privirile în ochii celuilalt. Dar nu este ceva despre care să vorbesc. Trebuie să-ţi arăt.

Rămaseră aşa preţ de o clipă, după care omul în negru se clătină. Îşi trecu braţul peste faţă, acoperindu-şi ochii şi din gâtlej îi scăpă un singur suspin.

Atunci Yama îşi luă de pe umeri mantia şi o aruncă peste viroagă, ca pe o plasă de pescuit.

Având greutăţi prinse la poale în vederea unei asemenea manevre, mantia căzu asupra adversarului său.

În timp ce se zbătea să se elibereze, omul în negru auzi paşi repezi, apoi un trosnet ca de crengi frânte, când cizmele lui Yama, roşii precum sângele, atinseră malul pârâului, de partea pe care se afla el. Dând mantia la o parte şi ridicându-şi garda, pară noul atac al zeului. Terenul urca în spatele lui, iar el se retrase tot mai mult, până unde panta era atât de abruptă încât Yama nu ajungea cu capul mai sus de mijlocul lui. Atunci îşi izbi adversarul de deasupra. Yama îşi croia încet-încet drum în sus, pe pantă.

— Zeu al morţii, zeu al morţii, cântă el, iartă-mi întrebarea cutezătoare şi spune-mi că nu m-ai minţit.

— Vei afla curând, zise Yama, trecându-i cu sabia de-a curmezişul picioarelor.

Apoi expedie o lovitură care ar fi străpuns un alt om, spintecându-i inima. Dar ea ricoşă din pieptul adversarului său.

Ajuns într-un loc unde pământul era afânat, omuleţul izbi cu piciorul, iar şi iar, trimiţându-i lui Yama în ochi o ploaie de ţărână şi pietriş. Yama îşi feri ochii cu braţul stâng, dar atunci începu să plouă peste el cu pietre mai mari. Bolovanii se rostogoleau pe pantă, iar el, tot păşind cu cizmele peste ei, îşi pierdu echilibrul şi căzu, alunecând la vale. Celălalt împinse atunci cu piciorul o bucată mare de stâncă, desprinzând-o şi o urmă în josul pantei, cu sabia ridicată în mână.

Nereuşind să-şi recapete echilibrul la timp pentru a întâmpina atacul, Yama se rostogoli şi se lăsă să alunece spre pârâu. Izbuti să se oprească pe marginea râpei, dar văzu bolovanul venind şi încercă să se ferească din calea lui. Când se împinse cu ambele mâini în pământ, sabia îi căzu în apa de dedesubt.

Cu pumnalul, pe care îl scosese ghemuindu-se cu greutate, reuşi să pareze lovitura înaltă a sabiei celuilalt. Bolovanul se prăbuşi plescăind cu mare zgomot, în pârâu.

Apoi mâna stângă îi fulgeră înainte, apucând încheietura care mânuise sabia. Izbi cu pumnalul în sus şi-şi simţi propria încheietură atinsă.

Rămaseră încleştaţi cu putere unul de celălalt, până ce Yama se lăsă în jos şi se rostogoli pe o parte, făcându-i vânt lui Rild.

Nici unul dintre ei nu-i dădu drumul adversarului, ci continuară să se rostogolească, propulsaţi de forţa acelei împingeri. Apoi buza râpei fu lângă ei, sub ei, deasupra lor. Rild simţi cum sabia îi zboară din mână când izbi albia pârâului.

Când reveniră la suprafaţă, gâfâind în căutarea aerului, nici unul nu mai strângea în mână decât apă.

— A sosit vremea botezului de pe urmă, zise Yama şi izbi cu mâna stângă.

Celălalt blocă lovitura şi expedie şi el una.

O luară spre stânga, duşi de curent, până când picioarele lor atinseră stânca, şi încinseră lupta şi mai tare, coborând pe firul apei.

Pârâul se lărgea şi devenea mai puţin adânc pe măsură ce cobora, până când şuvoiul învolburat le ajunse la înălţimea piepturilor. Pe alocuri, malurile erau mai joase, aproape de suprafaţa apei.

Yama dădea lovitură după lovitură, cu pumnii şi cu muchiile palmelor; dar era ca şi cum ar fi asaltat o statuie, pentru că omul care fusese călău sacru în slujba lui Kali primea loviturile fără să clipească şi le returna răsucite, cu o forţă care putea frânge oasele. Cele mai multe dintre aceste lovituri erau încetinite de apă sau blocate de garda lui Yama, dar una i se abătu acestuia între coaste şi osul şoldului, iar alta îi ricoşă din umăr şi-i izbi obrazul.

Yama se aruncă pe spate şi începu să înoate spre apa mai mică. Celălalt îl urmă şi se azvârli asupra lui, dar fu izbit în porţiunea lui impenetrabilă de către o cizmă roşie, iar partea de dinainte a veşmântului îi fu sfâşiată. Îşi continuă saltul pe deasupra capului lui Yama şi ateriză cu spatele pe o porţiune de plajă acoperită cu argilă şi nisip fin.

Yama se ridică în genunchi şi se întoarse, timp în care celălalt se sculă şi trase un pumnal de la brâu. Chipul îi rămase impasibil când Yama se lăsă să cadă pe vine.

Pentru o clipă, privirile li se întâlniră, dar de astă dată celălalt: nu mai şovăi.

— Acum îţi pot înfrunta privirea-dătătoare-de-moarte, Yama, spuse el, fără să mai fiu oprit de ea. M-ai învăţat prea bine!

Dar în momentul în care se repezi spre el, braţul zeului se abătu, dinspre mijloc, plesnindu-l pe celălalt cu brâul ud, precum un bici, peste coapse.

Când Rild căzu în faţă, scăpând pumnalul din mână, Yama îl prinse şi-l imobiliză; cu o lovitură de picior, ajunseră amândoi la apa adâncă.

— Nimeni nu aduce cântări răsuflării, zise Yama. Dar ia să fie fără ea!

Apoi plonja dedesubt, luându-l cu sine pe celălalt, cu braţele ca nişte toarte din oţel arcuite pe lângă corp.

Mai târziu, mult mai târziu, când trupul ud zăcea nemişcat lângă apă, el vorbi moale, cu răsuflarea poticnită:

— Ai fost… cel mai însemnat… care s-a ridicat împotriva mea… din toate timpurile pe care mi le amintesc… Într-adevăr, este păcat…

Apoi, traversând pârâul, îşi continuă drumul printre stânci.

Intrând în oraşul Alundil, călătorul se opri la primul han pe care-l întâlni. Luă o cameră şi comandă o baie caldă. Se îmbăie în vreme ce un slujitor îi curăţă veşmintele.

Înainte de a se aşeza la masă, se apropie de fereastră şi se uită în stradă. În aer plutea un miros puternic de slizzard, iar de la parter se auzea larmă de voci multe.

Oamenii părăseau oraşul. In curtea din spate se făceau pregătirile pentru plecarea unei caravane în zorii următoarei zile. Noaptea aceasta marca sfârşitul festivalului de primăvară. Dedesubt, în stradă, negustori încă mai făceau negoţ, mame alinau copii obosiţi, iar un prinţ local se întorcea cu suita lui de la vânătoare, cu doi cocoşi-de-foc legaţi în spinarea unui slizzard cu mers lin. Se uită la o prostituată ostenită care discuta ceva cu un preot ce părea a fi şi mai ostenit decât ea şi care tot dădea din cap, până când, în cele din urmă, se depărtă. O lună se înălţase deja pe cer — părând aurie prin Podul Zeilor — iar o a doua, mai micuţă, tocmai apăruse deasupra orizontului. În aerul înserării era o înfiorare rece, care readucea, peste mirosurile oraşului, miresmele lucrurilor primăverii: micii lăstari şi fragedele ierburi, grâul albastru-verzui de primăvară, umezeala pământului, revărsările mâloase ale pâraielor. Aplecându-se peste fereastră, reuşi să zărească templul ce se înălţa pe colină.

Chemă un servitor, care să-i aducă mâncarea în cameră şi trimise în oraş după un negustor local.

Mâncă încet, fără să fie prea atent la ce avea în farfurie, iar când termină, se arătă şi negustorul.

Omul purta o mantie plină cu mostre, din care, până la urmă, călătorul se hotărî asupra unei săbii lungi, curbate şi a unui pumnal scurt, drept, punându-şi-le pe amândouă la brâu.

Apoi ieşi în noapte şi o luă în lungul străzii principale a oraşului, plină de făgaşe de roţi. Îndrăgostiţi se îmbrăţişau în cadrul uşilor. Trecu pe lângă o casă unde bocitoarele plângeau un mort. Un cerşetor se ţinu după el şchiopătând, până când se întoarse şi-l privi în ochi, spunându-i:

— Tu nu eşti şchiop! iar omul se depărtă în grabă, pierzându-se în mulţimea trecătorilor. Deasupra capetelor, artificiile începură să explodeze pe cer, trimiţând spre pământ cozi lungi, luminoase, viu colorate. Dinspre templu se auzeau surlele din dovleac cântând melodia nagaswaram. Un bărbat dădu buzna peste el, ieşind dintr-un gang şi el îi zdrobi încheietura când îi simţi mâna umblându-i după pungă. Omul scrâşni o înjurătură şi strigă după ajutor, dar el îi făcu vânt în şanţ şi-şi văzu de drum, retezând avântul tovarăşilor tâlharului cu o căutătură întunecată.

În cele din urmă, ajunse la templu. Ezită un moment, apoi păşi înăuntru.

Pătrunse în curtea interioară în urma unui preot care căra o mică statuie, luată dintr-o nişă exterioară.

Îşi aruncă privirile prin curte, apoi se duse iute spre locul ocupat de statuia zeiţei Kali. O studie îndelung, după care îşi trase sabia de la brâu şi i-o puse la picioare. Când o luă iar şi se întoarse, văzu că preotul îl urmărea. Îi făcu semn din cap, iar omul se apropie imediat şi-i dădu bună seara.

— Bună seara, părinte, răspunse el.

— Kali îţi poate sfinţi sabia, războinicule.

— Mulţumesc. A făcut-o.

Preotul zâmbi.

— Vorbeşti de parcă ai fi sigur.

— Iar asta este o îndrăzneală prea mare din partea mea, ai?

— Păi, s-ar putea să nu fie în cele mai bune toane.

— Totuşi, eu i-am simţit puterea pogorându-se asupra mea când îi priveam altarul.

Preotul se lăsă străbătut de un fior.

— Deşi am slujba pe care-o am, zise el, este un simţământ al puterii de care m-aş lipsi.

— Te temi de puterea ei?

— Să spunem, zise preotul, că în ciuda măreţiei sale, altarul lui Kali nu este la fel de vizitat precum cele ale lui Lakshmi, Shakti, Sitala, Ratri şi ale celorlalte zeiţe mai puţin înspăimântătoare.

— Dar ea este mai mare decât oricare dintre acestea.

— Şi mai îngrozitoare.

— Ei şi? În ciuda puterii sale, nu este o zeiţă nedreaptă.

Preotul zâmbi.

— Care om, după ce a trăit mai mult de un douăzeci de ani, mai vrea dreptate, războinicule? în ce mă priveşte, eu găsesc îndurarea infinit mai atrăgătoare. Mie dă-mi o zeitate iertătoare în fiecare zi.

— Bine zis, spuse celălalt, dar eu sunt, precum ai spus, războinic. Propria mea natură este apropiată de a ei. Noi gândim la fel, zeiţa şi cu mine. În general, suntem de acord în cele mai multe privinţe. Când nu se întâmplă aşa, îmi aduc aminte că ea este şi femeie.

— Eu trăiesc aici, zise preotul, dar nu vorbesc cu atâta familiaritate despre cei pe care sunt însărcinat a-i sluji, adică despre zei.

— În public, aşa este, zise celălalt. Nu-mi vorbi mie despre preoţi. Am băut cu mulţi dintre voi şi ştiu că sunteţi la fel de blasfemiatori ca şi restul oamenilor.

— Există un timp şi un loc pentru toate lucrurile, spuse preotul, aruncând o privire înapoi, spre statuia lui Kali.

— Of, of! Spune-mi acum de ce baza altarului lui Yama nu a fost curăţată de curând?! Este plină de mizerie.

— A fost curăţată nu mai departe de ieri, dar atât de mulţi au trecut pe dinaintea lui de atunci, încât pare foarte folosită.

Celălalt zâmbi.

— Atunci, de ce nu sunt deloc ofrande lăsate la picioarele lui şi nici rămăşiţe de la sacrificii?

— Nimeni nu dă flori Morţii, zise preotul. Nu vin decât să se uite, apoi pleacă. Noi, preoţii, am simţit întotdeauna că cele două statui sunt bine aşezate. Fac o pereche teribilă, nu-i aşa? Moartea şi patroana distrugerii?

— O echipă puternică, zise celălalt. Dar vrei să-mi spui că nimeni nu aduce sacrificii lui Yama? Chiar nimeni?

— Numai noi, preoţii, când o cere calendarul ritual, şi câte un cetăţean, când o persoană iubită este pe moarte şi i s-a refuzat încarnarea directă — în afară de cazurile astea, nu, nu am văzut niciodată făcându-i-se lui Yama sacrificii aşa, de bunăvoie sau cu dragoste.

— Probabil că se simte ofensat.

— Nici vorbă, războinicule. Nu sunt toate cele ce trăiesc, în sine, sacrificii aduse Morţii?

— Într-adevăr, grăieşti drept. Ce nevoie are el de bunăvoinţa sau de afecţiunea lor? Darurile nu sunt necesare, pentru că el ia ce vrea.

— Ca şi Kali, încuviinţă preotul. Şi în cazul ambelor zeităţi, eu adeseori am căutat justificare pentru ateism. Din nefericire, se manifestă amândouă prea puternic în lume pentru ca existenţa să le fie efectiv negată. Păcat!

Războinicul izbucni în râs.

— Un preot credincios până în măduva oaselor! îmi place asta. Mă gâdilă la încheietura cotului! Uite, cumpără-ţi un butoi de soma — pentru sacrificii.

— Mulţumesc, războinicule. Am să cumpăr. Vii să facem împreună o mică libaţie, acum, în templu?

— Pe Kali, vin! zise celălalt. Dar numai una mică.

Îl însoţi pe preot în clădirea centrală şi apoi în jos, pe nişte scări, până în pivniţă, unde se aflau puse la loc de cinste un butoiaş cu soma şi două cupe de metal, pline.

— In sănătatea ta şi viaţă lungă! ură el, înălţând cupa.

— Pentru morbizii tăi patroni — Kali şi Yama! zise preotul.

— Mulţumesc.

Înghiţiră băutura tare, iar preotul mai umplu un rând.

— Să-ţi încălzească gâtlejul, pentru la noapte.

— Prea bine.

— Este un lucru bun să-i vezi plecând pe unii dintre călătorii ăştia, zise preotul. Devoţiunea lor a îmbogăţit templul, dar i-a şi obosit personalul peste măsură.

— Pentru plecarea pelerinilor!

— Pentru plecarea pelerinilor!

Băură iar.

— Credeam că cei mai mulţi au venit să-l vadă pe Buddha, zise Yama.

— Este adevărat, răspunse preotul, dar, pe de altă parte, nu sunt nici prea doritori să şi-i pună pe zei în cap cu asta. Aşa că, înainte de a vizita dumbrava vineţie, fac în general sacrificii sau donează câte ceva templului, pentru rugăciuni.

— Ce ştii despre unul numit Tathagatha şi despre învăţătura lui?

Celălalt se uită în lături.

— Eu sunt preot al zeilor şi brahman, războinicule. Nu vreau să vorbesc despre acest om.

— Aşadar, te-a atins şi pe tine?

— Destul! Ţi-am făcut cunoscute dorinţele mele. Nu este ceva despre care să discut.

— Nu contează… Iar în curând va conta şi mai puţin. Mulţumesc pentru soma. Bună seara, părinte.

— Bună seara, războinicule. Zeii să-ţi zâmbească în drumul tău.

— Şi în al tău.

Urcând scările, se depărtă de templu şi-şi continuă drumul prin oraş.

Când ajunse în dumbrava vineţie, pe cer erau trei luni, mici felinare printre copaci, inflorescenţe palide de foc pe deasupra oraşului, iar un vânticel cu destulă umezeală în el agita vegetaţia din jur.

Merse înainte fără zgomot, pătrunzând în dumbravă.

Ajuns în zona luminată, dădu peste rânduri întregi de figuri nemişcate, aşezate pe pământ. Fiecare purta o robă galbenă, cu o glugă tot galbenă trasă pe cap. Stăteau aşezaţi astfel cu sutele şi nici unul nu scotea vreun sunet.

Merse la cel mai apropiat.

— Am venit să-l văd pe Tathagatha, zise.

Omul nu păru să-l audă.

— Unde se află?

Omul nu răspunse.

Se aplecă înainte şi privi în ochii pe jumătate închişi ai călugărului. Pentru un moment, se uită adânc în ei, dar fu ca şi cum celălalt ar fi fost adormit, pentru că privirile nici măcar nu li se întâlniră.

Atunci, îşi ridică glasul astfel ca toţi cei din dumbravă să-l poată auzi:

— Am venit să-l văd pe Tathagatha, Buddha, spuse el. Unde se află?

Fu ca şi cum s-ar fi adresat unui câmp de statui.

— Credeţi că aşa îl puteţi ascunde? strigă el. Credeţi că deoarece sunteţi mulţi şi îmbrăcaţi toţi la fel şi pentru că nu-mi răspundeţi, pentru toate aceste motive n-am să-l pot găsi printre voi?

Nu se auzi decât oftatul vântului strecurându-se printre copacii din dumbravă. Luminile pâlpâiră şi frunzele vineţii foşniră.

Râse.

— Cu asta, s-ar putea să aveţi dreptate, recunoscu el. Dar va trebui să vă mişcaţi odată şi-odată, dacă aveţi de gând să mai trăiţi — şi pot aştepta la fel de mult ca oricare dintre voi.

Apoi se aşeză pe pământ, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul cu scoarţă albastră al unui copac înalt, ţinându-şi sabia pe genunchi.

Imediat, fu cuprins de o stare de somnolenţă. I se lăsă capul în jos şi-i zvâcni de câteva ori. Apoi bărbia i se aşeză, să se odihnească, pe piept şi începu să sforăie.

Umbla pe un câmp albastru-verzui, cu iarbă ce se apleca înaintea lui, ca să-i deschidă drum. La capătul acestui drum se afla un copac masiv, nu doar crescând peste lume, ci parcă strângând lumea laolaltă cu rădăcinile lui, iar cu ramurile urcând până la ceruri, ca să şoptească din frunze printre stele.

La baza lui stătea un om, cu picioarele încrucişate, cu un zâmbet abia schiţat pe buze. Ştia că acest om era Buddha, şi se aşeză dinaintea lui.

— Salutări, o, Moarte, zise cel aşezat, încoronat cu o aureolă rozalie, ce strălucea în umbra copacului.

Yama nu răspunse, ci îşi trase sabia.

Buddha continuă să zâmbească, iar când Yama înaintă, se auzi un sunet ca o muzică îndepărtată.

Yama se opri şi privi în jur, cu sabia tot ridicată.

Veniţi din cele patru zări, cei patru Regenţi ai Lumii se pogorau de pe Muntele Sumernu: Stăpânul Nordului înaintă urmat de ai săi yakshas, toţi numai în aur, călărind pe cai galbeni, purtând scuturi ce aruncau văpăi de lumină galbenă; îngerul Sudului sosi urmat de oştirile sale, kumbhandas, călărind pe bidivii albaştri şi purtând scuturi din safir; dinspre est veni Regentul ai cărui călăreţi purtau scuturi din perle, înveşmântaţi cu totul în argint; iar dinspre vest îşi făcu apariţia cel ai cărui nagas, călărind pe cai roşii ca sângele, erau înveşmântaţi în roşu şi purtau dinainte scuturi din coral. Copitele armăsarilor păreau a nu atinge iarba şi singurul sunet din aer era muzica, ce se auzea tot mai puternic.

— De ce se apropie Regenţii Lumii? se trezi Yama întrebând.

— Vin să ducă osemintele de aici, răspunse Buddha tot zâmbind.

Cei patru Regenţi traseră de frâie, cu alaiurile în spate, iar Yama stătu în faţa lor.

— Aţi venit să-i duceţi osemintele de aici, zise Yama, dar după ale voastre cine va veni?

Regenţii descălecară.

— Nu-l poţi lua pe acest om, o, Moarte, zise Stăpânul Nordului, pentru că el aparţine lumii, iar noi, cei ai lumii, îl vom apăra.

— Ascultaţi-mă, voi, Regenţi care vă aveţi sălaşul pe Sumernu, zise Yama asumându-şi Aspectul. În mâinile voastre este dată păstrarea lumii, dar Moartea ia din lume pe cine vrea şi oricând doreşte. Nu vă este vouă dat să vă împotriviţi Atributelor mele sau să le judecaţi lucrările.

Cei patru Regenţi se aşezară între Yama şi Tathagatha.

— Ba, în ceea ce-l priveşte pe acesta, ne împotrivim ţie, Doamne Yama. Pentru că în mâini, el ţine destinele acestei lumi. Te vei putea atinge de el numai după ce vei fi înfrânt cele patru puteri.

— Aşa să fie, spuse Yama. Care dintre voi mi se va opune cel dintâi?

— Eu, zise purtătorul de cuvânt, trăgându-şi sabia de aur.

Yama, cu Aspectul asupră-i, străpunse metalul moale ca untul şi-şi abătu latul săbiei asupra capului Regentului, trimiţându-l la pământ.

Un mare plânset se înălţă dinspre rândurile de yakshas şi doi dintre călăreţii aurii se apropiară să ia trupul căpeteniei lor. Apoi, îşi întoarseră caii şi se înapoiară în nord.

— Cine urmează?

Regentul Estului se înfăţişă înaintea lui, purtând o sabie dreaptă din argint şi o plasă ţesută din raze de lună.

— Eu, zise şi-şi aruncă plasa.

Yama puse piciorul peste ea, o prinse şi o smulse, dezechilibrându-l pe celălalt. Când Regentul se prăvăli, întoarse sabia şi-l izbi cu mânerul în falcă.

Doi războinici de argint îl fulgerară cu privirea, apoi îşi lăsară ochii în jos şi-şi purtară stăpânul spre est, urmăriţi de o muzică distonantă.

— Următorul! zise Yama.

Atunci veni înaintea lui mătăhăloasa căpetenie a nagasilor, care îşi lepădă armele şi-şi dădu jos tunica, spunând:

— Am să mă iau la trântă cu tine, zeu al morţii.

Yama îşi lăsă armele deoparte şi-şi dezbrăcă veşmintele de la brâu în sus.

În tot acest timp, Buddha stătea în umbra marelui copac, zâmbind, ca şi cum parada armelor nu ar fi însemnat pentru el nimic.

Mai-marele peste nagas îl prinse pe Yama de după ceafă cu mâna stângă, trăgându-i fruntea înspre el. Yama îi făcu acelaşi lucru; atunci celălalt se răsuci aruncându-şi braţul drept peste umărul lui Yama şi pe după gât, şi îl prinse strâns de cap, trăgân-du-i-l către şold şi întorcându-se cu spatele în timp ce-l aducea spre el.

Întinzându-se peste spatele căpeteniei nagasilor, Yama îi prinse umărul stâng cu mâna stângă, apoi îşi strecură mâna dreaptă sub genunchiul Regentului şi-i smulse ambele picioare de pe sol, săltându-l pe umăr.

Pentru un moment, îl ţinu în braţe ca pe un copil, apoi îl înălţă la nivelul umărului şi-şi lăsă braţele să cadă.

Când Regentul izbi pământul, Yama se aruncă peste el cu genunchii, apoi se ridică iar. Celălalt nu.

După ce călăreţii Asfinţitului plecară, doar Îngerul Sudului, înveşmântat cu totul şi cu totul în albastru, mai stătea înaintea lui Yama.

— Şi tu? întrebă zeul morţii, ridicându-şi armele.

— Eu nu am să iau arme din oţel sau din piele sau din piatră, precum îşi ia un prunc jucăriile, ca să te înfrunt, zeu al morţii. Şi nici nu am să-mi încerc forţa trupului cu tine, zise Îngerul. Ştiu că am să fiu copleşit dacă fac asemenea lucruri, pentru că nimeni nu ţi se poate împotrivi cu armele.

— Atunci, urcă înapoi pe armăsarul tău albastru si ia-o la galop, zise Yama, dacă nu ai de gând să lupţi.

Îngerul nu răspunse, dar îşi aruncă scutul albastru în aer, astfel încât acesta să se învârtă precum o roată de safir, crescând tot mai mare şi atârnând deasupră-le.

Apoi scutul căzu la pământ şi începu să se cufunde în el, fără zgomot, crescând în continuare în vreme ce se pierdea din vedere, iarba reacoperind locul unde căzuse.

— Şi asta ce vrea să însemne? întrebă Yama.

— Eu nu mă voi întrece activ. Eu doar mă apăr. A mea este puterea opunerii pasive. A mea este puterea vieţii, precum a ta este puterea morţii. Poţi distruge orice trimit eu asupră-ţi, dar nu poţi distruge totul, o, Moarte. A mea este puterea scutului, nu a sabiei. Viaţa ţi se va împotrivi, Doamne Yama, pentru a o apăra pe victima ta.

Apoi, Cel Albastru se întoarse, urcă pe bidiviul lui albastru şi porni spre Sud, cu alaiul de kumbhandas în urmă-i. Sunetul muzicii nu se duse cu el, ci rămase în aerul pe care-l ocupase.

Yama mai făcu un pas, cu sabia în mână.

— Eforturile le-au fost zadarnice, zise el. Ţi-a sosit ceasul.

Păşi înainte, cu sabia ridicată.

Lovitura nu-şi atinse ţinta, oricum, pentru că o creangă a marelui copac se prăbuşi între ei şi-i smulse sabia din mână.

Se întinse să o ridice de jos, dar iarba se aplecă deasupra ei să o acopere, ţesându-se singură într-o urzeală strânsă, indestructibilă.

Blestemând, îşi scoase pumnalul şi lovi iar.

O ramură puternică se aplecă şi îi trecu pe dinainte, astfel că Yama înfipse adânc lama în lemnul ei. După care, creanga se arcui iar spre cer, ducând cu ea arma, departe de el.

Ochii lui Buddha erau închişi în meditaţie şi aureola îi lucea în umbră.

Yama făcu un pas înainte, îşi ridică mâinile, dar iarba i se înnodă în jurul gleznelor, ţinându-l pe loc.

Se luptă pentru un moment, smulgându-i rădăcinile încăpăţânate. Apoi se opri şi-şi ridică ambele mâini mult în sus, aruncându-şi capul pe spate, cu moartea ţâşnindu-i din priviri.

— Ascultaţi-mă, o, Forţe! strigă el. De acum înainte, locul ăsta va purta blestemul lui Yama! Nici o vieţuitoare nu va mai umbla vreodată prin acest ţinut! Nici o pasăre nu va mai cânta, nici un şarpe nu se va mai târî pe aici! Locul va fi sterp şi uscat, pietros şi plin de nisipuri mişcătoare! Nici un fir de iarbă nu se va mai înălţa vreodată de aici spre ceruri! Las acest blestem şi cobor acest destin asupra apărătorilor duşmanului meu!

Iarba începu să se ofilească, dar înainte de a-l elibera, se auzi un trosnet mare, de lemn crăpat, când copacul, ale cărui rădăcini ţineau lumea laolaltă şi în ale cărui crengi erau prinse stelele ca peştii în năvod, se înclină înainte, despicându-se prin mijloc, de sus şi până jos, sfâşiind cerurile cu crengile de sus, deschizând cu rădăcinile prăpăstii în pământ şi lăsându-şi frunzişul să cadă peste el, ca o ploaie albastru-verzuie. O bucată masivă din trunchi se prăbuşi asupra lui, aruncând înaintea sa o umbră neagră ca noaptea.

În depărtare, îl mai văzu pe Buddha, aşezat în meditaţie, ignorând, parcă, haosul ce se dezlănţuise împrejurul lui.

Yama îşi înălţă capul cu o zvâcnitură şi ochii i se deschiseră brusc.

Se afla în dumbrava vineţie, stând cu spatele sprijinit de scoarţa unui copac albastru, cu sabia pe genunchi. Vântul tot mai sufla rece şi umed, iar luminile tot mai pâlpâiau în bătaia lui.

Yama se ridică în picioare, intuind de-acum unde trebuia să meargă pentru a afla ceea ce îl preocupa.

Trecu de călugări, urmând o potecă bine bătătorită care du-cea adânc, în inima pădurii.

Dădu peste un pavilion vineţiu, dar înăuntru nu era nimeni.

Merse mai departe pe cărare până unde pădurea devenea sălbatică. Aici, pământul era umed şi din el se înălţa o ceaţă uşoară. Dar drumul se vedea încă bine înaintea lui, luminat de cele trei luni.

Cărarea cobora printre copaci albaştri şi vineţii, care aici creşteau mai puţin înalţi şi mai strâmbi decât mai sus. De o parte şi de alta a potecii începură să-şi facă apariţia mici ochiuri de apă, pe care pluteau petece de spumă albă, leproasă. În nări îi pătrunse un miros de mlaştină, iar din pâlcurile de tufişuri se făceau auzite şuierături de creaturi ciudate.

Auzi un zvon îndepărtat de cântece venind de undeva din spate, de deasupra, şi-şi dădu seama că mulţimea călugărilor pe care îi lăsase în urmă se treziseră de-acum şi începuseră să se mişte prin dumbravă. Îşi terminaseră misiunea de a-şi uni gândurile pentru a-i impune lui viziunea invincibilităţii conducătorului lor. Cântările acestora erau, probabil, un semnal, ajungând până…

Acolo!

Era aşezat pe o stâncă, în mijlocul unui câmp, scăldat de razele lunii ce cădeau asupră-i.

Yama îşi scoase sabia şi înainta.

Când fu la o depărtare de vreo douăzeci de paşi, celălalt întoarse capul.

— Salutare, o, Moarte! zise el.

— Salutare, Tathagatha!

— Spune-mi, de ce te afli aici?

— S-a hotărât că Buddha trebuie să moară.

— Asta nu răspunde la întrebarea mea, totuşi. De ce ai venit aici?

— Nu tu eşti Buddha?

— Sunt numit Buddha, şi Tathagatha, şi Iluminatul, şi în multe alte feluri. Dar, ca să răspund la întrebarea ta, nu, eu nu sunt Buddha. Ai reuşit deja ceea ce ai hotărât să săvârşeşti. L-ai ucis pe adevăratul Buddha chiar astăzi.

— Pesemne că memoria a început, într-adevăr, să-mi slăbească, pentru că, mărturisesc, nu-mi amintesc să fi făcut acest lucru.

— Adevăratul Buddha era numit de către noi Sugata, răspunse celălalt. Înainte de asta, era cunoscut drept Rild.

— Rild! chicoti Yama. Vrei să mă faci să cred că el era mai mult decât un călău pe care tu l-ai pus să facă treaba asta?

— Mulţi călăi sunt oameni care au fost convinşi să facă această slujbă, răspunse cel aflat pe stâncă. Rild a renunţat la misiunea lui de bună voie şi a devenit un adept al Căii. Dintre toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el a fost singurul care a atins cu adevărat iluminarea.

— Nu este o religie pacifistă cea pe care o propovăduieşti tu?

— Ba da.

Yama îşi dădu capul pe spate şi slobozi un hohot de râs.

— Zei! Atunci e bine că nu predici una militantă! Discipolul tău, iluminat şi aşa mai departe, aproape că mi-a luat capul în după-amiaza asta!

Pe figura rotundă a lui Buddha se aşternu un aer ostenit.

— Crezi că te-ar fi putut înfrânge cu adevărat?

Yama rămase tăcut o clipă, apoi zise:

— Nu.

— Crezi că el ştia asta?

— Poate, răspunse Yama.

— Nu vă cunoşteaţi dinainte de întâlnirea de astăzi? Nu v-aţi mai văzut unul pe altul în acţiune?

— Ba da, zise Yama. Ne cunoşteam.

— Atunci, îţi ştia iscusinţa şi a realizat cum se va sfârşi înfruntarea.

Yama rămase tăcut.

— A mers de bună voie în întâmpinarea martiriului său, fără cunoştinţa mea, la acel moment. Nu cred că s-a dus cu reală speranţă de a te înfrânge.

— Atunci, de ce?

— Pentru a dovedi ceva.

— Ce putea spera să dovedească astfel?

— Nu ştiu. Nu ştiu decât că trebuie să fi fost aşa cum am spus, pentru că l-am cunoscut. I-am ascultat prea adeseori predicile, subtilele parabole, ca să cred că putea face un asemenea lucru fără motiv. L-ai ucis pe adevăratul Buddha, zeu al morţii! Tu ştii ce anume sunt eu.

— Siddhartha, zise Yama, ştiu că eşti un farsor. Ştiu că nu eşti un Iluminat. Îmi dau seama că doctrina ta este ceva ce s-ar fi putut ţine minte de oricare dintre Cei Dintâi. Ai vrut tu să o reînvii, pretinzând că îi eşti creatorul. Te-ai hotărât să o răspândeşti, în speranţa de a ridica o opoziţie religiei prin care stăpânesc adevăraţii zei. Iţi admir efortul. A fost inteligent plănuit si pus în practică. Dar cea mai mare greşeală a ta, simt eu, este că ai ales un crez pacifist, cu care să te opui unuia activ. Sunt curios să aflu de ce ai făcut asta, când erau atâtea religii mult mai potrivite, din care să alegi.

— Poate am fost pur şi simplu curios să văd cum va decurge un asemenea contracurent, răspunse celălalt.

— Nu, Sam, nu-i asta, zise Yama. Cred că nu-i decât o parte a unui plan mai amplu pe care l-ai pus la cale, iar în toţi aceşti ani — cât ai pretins a fi un sfânt şi ai ţinut predici în care nu ai crezut nici tu — ai ţesut şi alte planuri. O armată, care se întinde mult în spaţiu, poate asigura opoziţia într-un interval scurt de timp. Un om, restrâns în spaţiu, trebuie să-şi răspândească opoziţia pe o perioadă de mulţi ani, dacă vrea să aibă şanse de reuşită. Eşti conştient de asta, iar acum, că ai semănat sămânţa acestui crez de furat, ai plănuit să treci la o altă fază a opoziţiei. Încerci să fii un om-antiteză-la-Ceruri, opunându-te voinţei zeilor de-a lungul anilor, în multe chipuri şi dinapoia multor măşti. Dar asta se va sfârşi acum şi aici, falsule Buddha!

— De ce, Yama? întrebă el.

— S-a analizat cu mare grijă, zise Yama. Nu am vrut să facem din tine un martir, încurajând mai mult decât oricând creşterea acestui lucru pe care-l predici tu. Pe de altă parte, dacă nu ai fi oprit, el ar continua să crească. S-a decis, prin urmare, că trebuie să-ţi întâlneşti sfârşitul în mâinile unui trimis al Cerurilor — dovedindu-se astfel care dintre religii este mai puternică. Aşa că, martir sau nu, budismul va fi o religie de mâna a doua de aici înainte. De-asta trebuie să mori tu de moartea adevărată.

— Când am întrebat „de ce?” m-am gândit la altceva. Nu ai răspuns la întrebarea care trebuia. Am vrut să spun de ce tocmai tu, Yama? Cum de ai ajuns tu, maestru în arme, maestru şi în ştiinţe, să fii lacheul unei adunături de beţivani schimbători-de-trupuri, care nu merită nici să-ţi lustruiască sabia sau să-ţi cureţe ţevile de încercare? Cum se face că tu, care eşti probabil spiritul cel mai liber dintre noi, te înjoseşti înfometându-ţi inferiorii?

— Pentru asta, moartea nu-ţi va fi una uşoară!

— De ce? Nu am făcut decât să pun o întrebare, care de mult trebuie să fi trecut şi prin mintea altora. Nu m-am simţit ofensat când m-ai numit fals Buddha. Eu ştiu ce sunt. Tu cine eşti, zeu al morţii?

Yama îşi băgă sabia la brâu şi-şi scoase pipa, pe care o cumpărase mai devreme, de la han. O umplu cu tutun, o aprinse, începu să pufăie.

— E limpede că noi doi trebuie să vorbim ceva mai pe înde-lete, fie şi numai pentru a ne clarifica întrebările, zise el, aşa că mă pot face comod.

Se aşeză pe o piatră.

— Întâi, un om poate fi superior celor din jur şi, cu toate astea, să-i slujească, dacă împreună servesc o cauză comună, care este mai presus decât oricare om. Sunt convins că servesc o asemenea cauză, altfel nu aş face-o. Cred că şi tu simţi la fel în privinţa a ceea ce faci, altfel nu te-ai rupe de lume cu viaţa asta de ascetism mizerabil — deşi am băgat de seamă că tu nu eşti atât de sfrijit cum sunt discipolii tăi. Ţi s-a oferit statutul de zeu, acum câţiva ani, în Mahartha, după câte-mi amintesc, dar ţi-ai bătut joc de Brahma, ai intrat călare în Palatul Karmei şi ai umplut cu limacşi toate maşinile de rugăciuni din oraş…

Buddha chicoti. Yama îl secondă scurt, apoi continuă.

— Nu a mai rămas pe lume nici un acceleraţionist, în afara ta. Este o chestiune moartă, care nu va mai deveni niciodată una de prim interes. Am un anumit respect pentru felul în care te-ai descurcat de-a lungul anilor. Chiar mi-a trecut prin minte că, dacă cineva te-ar face să realizezi lipsa de perspectivă a situaţiei tale actuale, încă ai mai putea fi convins să te alături stăpânilor Cerurilor. Deşi am venit să te ucid, în cazul în care te laşi convins de asta acum şi-mi dai voie să mă pun chezaş pentru tine, te iau înapoi în Oraşul Celest… Dacă accepţi acum ceea ce ai refuzat cândva. Or să plece urechea la ce le spun, pentru că au nevoie de mine.

— Nu, zise Sam, pentru că nu sunt convins de zădărnicia poziţiei mele şi am de gând să continuu spectacolul.

Dinspre tabăra din dumbravă se făcură auzite cântările. Una dintre luni dispăru după vârfurile copacilor.

— De ce nu scotocesc adepţii tăi tufişurile, să încerce să te salveze?

— Vin, dacă-i chem, dar n-am s-o fac. Nu e nevoie.

— De ce m-au făcut să visez acel vis prostesc?

Buddha ridică din umeri.

— De ce nu s-au sculat să mă ucidă în vreme ce dormeam?

— Nu ăsta le este modul de a acţiona.

— Tu ai fi făcut-o, totuşi, ai? Dacă ai fi putut-o scoate la capăt cu asta? Dacă nu ar fi ştiut nimeni că Buddha a făcut-o?

— Poate, zise celălalt. După cum ştii, calităţile şi slăbiciunile personale ale unui conducător nu constituie indicaţii certe asupra meritelor cauzei lui.

Yama trase din pipă. Fumul îi învălui capul şi se amestecă, învolburându-se, cu ceţurile care acum deveneau tot mai dese, târându-se pe deasupra pământului.

— Ştiu că suntem singuri aici, iar tu eşti neînarmat, zise Yama.

— Suntem singuri aici. Dispozitivul meu de călătorit este ascuns ceva mai departe, pe drumul pe care am să plec.

— Dispozitivul tău de călătorit?

— Cu asta, am terminat. Ai presupus corect. Am început ceea ce am stabilit să încep. După ce ne terminăm conversaţia, am să plec.

Yama râse mânzeşte.

— Optimismul unei linii aeriene revoluţionare stârneşte întotdeauna o anumită mirare. Cum îţi propui să pleci? Cu un covor fermecat?

— Am să plec la fel cum pleacă şi ceilalţi oameni.

— Este destul de înduioşător din partea ta. Au să se ridice puterile lumii în apărarea ta? Nu văd nici un copac uriaş care să te apere cu crengile lui. Nu este nici un fel de iarbă deşteaptă, care să mă prindă de picioare. Spune-mi, cum ai să reuşeşti să pleci?

— Te-aş surprinde.

— Ce zici, ne luăm la luptă? Nu-mi place să căsăpesc un om neînarmat. Dacă totuşi ai ceva arme pitite prin preajmă, dă-ţi la iveală sabia. E mai bine decât fără nici o şansă. Chiar am auzit că Domnul Siddhartha a fost la vremea lui un spadasin redutabil.

— Mulţumesc, nu. Poate altă dată. Dar nu acum.

Yama trase iar din pipă, se întinse şi căscă.

— Nu-mi mai vine în minte nici o întrebare pe care să ţi-o pun. Este de prisos să mă cert cu tine. Eu nu mai am nimic de spus. Tu ţii să mai adaugi ceva acestei conversaţii?

— Da, zise Sam. Cum arată târfa aia de Kali? Sunt atât de multe relatări diferite, încât îmi vine să cred că este de toate pentru toţi…

Yama azvârli cu pipa în el, lovindu-l în umăr şi iscând o ploaie de scântei, care i se prelinse pe braţ. Sabia îi era o văpaie strălucitoare deasupra capului, când se avântă spre Sam.

În momentul în care atinse întinderea de nisip dinaintea stân cii, înaintarea îi fu oprită. Aproape căzu, apoi se îndoi de mijloc, dar rămase în picioare şi reuşi să se îndrepte. Se zbătu, dar nu mai reuşi să avanseze.

— Unele nisipuri mişcătoare, zise Sam, sunt mai mişcătoare decât altele. Din fericire, tu eşti prins în cele mai puţin mişcătoare. Astfel că îţi mai rămâne încă destul timp la dispoziţie. Mi-ar face plăcere să prelungesc conversaţia, dacă aş crede că am vreo şansă de a te convinge să mi te alături. Dar ştiu că nu am — nu mai mult decât mă puteai tu convinge să te urmez în Ceruri.

— Am să scap, spuse Yama încet, fără să se mai zbată. Am să scap eu cumva şi am să vin iarăşi după tine.

— Da, spuse Sam, simt că este adevărat. De fapt, peste puţin timp, am să te învăţ chiar eu cum să procedezi. Pentru moment, însă, eşti ceva după care tânjeşte orice predicator — o audienţă captivă, reprezentând opoziţia. Prin urmare, am o scurtă predică pentru tine, Doamne Yama.

Yama îşi cântări sabia în mână, se decise să nu o arunce şi o vârî înapoi la brâu.

— Dă-i drumul la predică, zise el şi reuşi să prindă privirea celuilalt.

Din locul pe care se afla, Sam simţi cum un fior îi scutură tot corpul, dar vorbi mai departe:

— Este uimitor, spuse el, cum creierul ăla al tău de mutant a generat o minte capabilă de a-şi transfera puterile în oricare nou creier pe care te hotărăşti să-l ocupi. Sunt ani de când nu mi-am mai exersat, la rândul meu, această putere, cum fac în prezent — dar şi acest corp se comportă într-o manieră asemănătoare. Indiferent ce trup adopt, se pare că puterea mă urmează în el. Înţeleg că la fel se întâmplă cu majoritatea dintre noi. Aud că Sitala poate să controleze temperaturile pe o mare distanţă în jurul ei. Când îşi ia un nou trup, puterea o însoţeşte în noul ei sistem nervos, deşi la început este destul de slabă. Ştiu că Agni poate aprinde lucrurile numai uitându-se puţin la ele şi dorind să ia foc. Acum, să ne gândim, de pildă, la privirea-morţii pe care o îndrepţi asupra mea chiar în acest moment. Nu este uimitor cum îţi păstrezi tu acest dar în toate timpurile şi locurile, peste secole? Adeseori mi-am pus întrebări asupra temeiurilor fiziologice ale fenomenului. Pe tine te-a interesat vreodată aceste aspect?

— Da, zise Yama, cu ochii arzându-i sub sprâncenele întunecate.

— Şi care este explicaţia? O persoană se naşte cu un creier anormal, psihicul îi este transferat într-unul normal şi, cu toate astea, posibilităţile lui anormale nu sunt distruse în timpul transferului. Cum de este posibil aşa ceva?

— Pentru că ai într-adevăr o singură imagine-trup, care este în acelaşi timp de natură electrică şi chimică. Ea începe imediat să-şi modifice noul mediu fiziologic. Noul corp reprezintă un asemenea mediu în jurul lui, şi este tratat cam ca o boală, imaginea-trup încercând să o vindece, adică să aducă noul trup la parametrii celui vechi. Dacă trupul pe care-l locuieşti acum ar fi să fie făcut nemuritor fizic, ar ajunge cândva să semene cu trupul tău original.

— Foarte interesant.

— De aceea puterea transferată este slabă la început, dar se întăreşte treptat, o dată cu ocuparea trupului. De aceea este cel mai bine să cultivi un Atribut şi, poate, chiar să foloseşti nişte dispozitive mecanice ajutătoare.

— Bun. Asta este o chestiune în legătură cu care mi-am pus întrebări adeseori. Mulţumesc. Apropo, mai exersează cu privirea-morţii — deocamdată e doar un pic neplăcută, ştii tu. Aşa că, oricum, e ceva. Acum, în ce priveşte predica… Unui om mândru şi arogant, ca tine — cu o înzestrare pedagogică admirabilă, care trebuie să-ţi fie recunoscuta — i-a fost dat să facă nişte cercetări asupra unei anumite boli degenerative, care desfigurează. Într-o bună zi, se îmbolnăveşte el însuşi. De vreme ce încă nu şi-a pus la punct o metodă de vindecare, şi-a luat o pauză pentru a se privi în oglindă şi să-şi zică: „La mine, însă, arată chiar bine”. Un asemenea om eşti tu, Yama. Tu n-ai să încerci să lupţi împotriva propriei tale condiţii. Din contră, eşti mândru de ea. Te-ai trădat când te-ai înfuriat, aşa că ştiu că grăiesc adevărul când spun că numele bolii tale este Kali.Nu ai da tu puterea pe mâinile celui nevrednic, dacă nu ţi-ar porunci femeia asta s-o faci. O ştiu de pe vremuri şi sunt sigur că nu s-a schimbat. Nu poate iubi un bărbat. Nu ţine decât la cei care-i aduc daruri de haos. Dacă vreodată încetezi să-i slujeşti scopurile, te dă deoparte, zeu al morţii. Nu spun asta pentru că suntem duşmani, ci mai degrabă ca între bărbaţi. Ştiu! Crede-mă că ştiu! Poate că este o nefericire faptul că tu nu ai fost niciodată cu adevărat tânăr, Yama, şi nu ai cunoscut prima iubire pe timpul sporilor… Prin urmare, morala predicii mele de pe această mică înălţime este asta: nici oglinda nu te arată propriilor tăi ochi, dacă nu vrei să te vezi. Supăr-o o dată, fie şi într-o problemă măruntă, şi ai să probezi adevărul spuselor mele, ai să vezi cât de repede rezonează ea şi în ce stil. Ce ai să te faci dacă propriile tale arme se vor întoarce împotriva ta, o, Moarte?

— Acum ai terminat devorbit? întrebă Yama.

— Aproape O predică este un avertisment, iar tu ai fost avertizat.

— Indiferent care-ţi e puterea, Sam, văd că în acest moment eşti imun la privirea-morţii. Consideră-te norocos că sunt slăbit…

— Asta şi fac, pentru că simt cum capul îmi stă să plesnească. Afurisit să fii, cu ochii tăi!

— Într-o zi, am să te pun iar la încercare şi, chiar dacă vei rezista privirii mele, în acea zi vei cădea. Dacă nu prin forţa Atributului, atunci de tăişului sabiei.

— Dacă asta este o provocare, prefer să amân acceptarea. Ţi-aş sugera însă ca, înainte de a întreprinde ceva, să te gândeşti bine la ce ţi-am spus.

Între timp, nisipul îi ajunsese lui Yama până la jumătatea coapselor.

Sam oftă şi coborî de pe înălţimea lui.

— Nu este decât o singură cale de a părăsi stânca asta şi am să o urmez pentru a pleca de aici. Acum, am să-ţi spun cum să-ţi salvezi viaţa, dacă nu eşti prea mândru. Le-am dat instrucţiuni călugărilor, să vină să mă salveze, aici, în locul ăsta, dacă aud un strigăt de ajutor. Ţi-am spus mai devreme că nu am de gând să strig după ajutor, şi este adevărat. In orice caz, dacă începi să strigi după ajutor cu vocea ta cea puternică, au să fie aici înainte să te cufunzi prea mult. Au să te scoată pe teren ferm şi n-au să încerce să-ţi facă nici un rău, pentru că astfel le este Calea. Îmi place ideea ca zeul morţii să fie salvat de la moarte de călugării lui Buddha. Noapte bună, Yama. Te las acum.

Yama zâmbi.

— Va veni şi o altă zi, o, Buddha, spuse el. Am să o aştept.

Fugi acum cât poţi de repede şi de departe. Lumea nu este destul de largă pentru a te ascunde de mânia mea. Am să te urmăresc şi am să te învăţ despre iluminarea care este focul pur al iadului.

— Între timp, zise Sam, îţi sugerez să soliciţi ajutorul adepţilor mei sau să deprinzi dificila artă a respirării nisipului.

Îşi căută drumul peste întinderea capcanei, urmărit de ochii arzători ai lui Yama.

Când ajunse la potecă, se întoarse.

— Şi poate o să vrei să anunţi în Ceruri, zise el, că am fost chemat din oraş să aranjez un târg.

Yama nu răspunse.

— Cred că am să închei un târg pentru nişte arme, termină el. Nişte arme mai speciale. Aşa că atunci când vii după mine, ia-ţi şi prietena cu tine. Dacă ce-o să vadă o să-i placă, poate te convinge ea să schimbi taberele.

Apoi o luă pe potecă şi se pierdu în noapte, fluierând, sub o lună albă si una aurie.