Domn al Luminii

UNU

Adepţii lui îl numiseră Mahasamatman şi ziceau că este zeu. Oricum, el prefera să lase deoparte Maha-{Mare (sanscr.) (n. tr.).}şi -atman{Suflet, spirit (sanscr.) (n. tr.).} şi să-şi spună Sam. Nu pretinse nicicând a fi zeu. Dar după aceea, nu spuse nici că nu ar fi. Împrejurările fiind cele ştiute, nici recunoaşterea uneia, nici a alteia nu i-ar fi fost de vreun folos. Tăcerea însă, da.

Aşadar, misterul plutea în jurul lui.

Era în anotimpul ploilor…

Era bine în timpul marii umezeli…

Era în zilele ploilor când se înălţară rugăciunile lor, nu din palmele împreunate sau din funiile cu noduri sau din învârtirea moriştilor de rugăciune{Morişti care au înscrise pe elementele mobile rugăciunile ce sunt apoi „multiplicate” prin învârtire (n. tr.).}, ci din marea maşină pentru rugăciuni din mănăstirea zeiţei nopţii, Ratri.

Rugăciunile în frecvenţă înaltă se ridicau prin atmosferă şi treceau dincolo de ea, ajungând în norul cel auriu, numit Podul Zeilor, care înconjoară întreaga lume şi se vede noaptea ca un curcubeu din bronz, fiind locul în care, la amiază, soarele, din roşu, devine portocaliu.

Unii dintre călugări se îndoiau de ortodoxia acestei tehnici de rugăciune, dar maşina fusese construită şi era pusă în mişcare de către Yama-Dharma{Zeul morţii şi al lumilor de dedesupt, împlinitor al legii existenţei (n. tr.).}, cel căzut din Oraşul Celest; şi se spunea că tot el construise, pe vremuri, puternicul car al tunetului pentru Domnul Shiva{Ipostază a trinităţii hinduse, personificare a forţelor distructive ale naturii (n. tr.).}: maşina aceea care străbătea cerurile în zbor, slobozind în urmă-i o dâră de foc.

În ciuda căderii lui în dizgraţie, Yama încă era considerat cel mai de seamă dintre inventatori, deşi nu încăpea îndoială că zeii din Oraş l-ar fi hărăzit morţii adevărate dacă ar fi aflat despre maşina pentru rugăciuni. Cu toate că, era sigur, l-ar fi hărăzit ei morţii adevărate şi fără scuza maşinii pentru rugăciuni, dacă le-ar fi încăput pe mână. Cum avea să-şi aranjeze problema asta cu Domnii Karmei{Fapta, acţiunea (sanscr.), ale cărei roade constituie sursa existenţelor viitoare, cf. doctrinei reîncarnării (n. tr.).} era treaba lui, dar nu se îndoia nimeni că, la vremea potrivită, va găsi el o modalitate. Avea pe jumătate vârsta Oraşului Celest însuşi şi nu erau mai mulţi de zece zeii care-si aminteau de întemeierea acelui sălaş. Era cunoscut a fi mai priceput şi decât Domnul Kubera{Zeul bogăţiei, aici al ingeniozităţii (n. tr.).} în rosturile Focului Universal. Acestea, însă, îi erau Atributele minore. El era cunoscut mai ales pentru altceva, deşi puţini oameni vorbeau despre asta. Înalt, dar nu peste măsură; mare, dar nu greoi; mişcările lui, lente şi înlănţuite. Se îmbrăca în roşu şi vorbea puţin.

Yama umblă la maşina pentru rugăciuni şi gigantica floare de lotus metalică, pe care o fixase pe acoperişul mănăstirii, începu să se rotească în lagăre.

O ploaie uşoară cădea peste clădire, peste lotus şi peste jungla de la poalele munţilor. Timp de şase zile oferise numeroşi kilowaţi de rugăciuni, dar bruiajul îl împiedicase să se facă auzit Sus. În şoaptă, chemase numele celor mai importante zeităţi ale fertilităţii, invocându-le sub aspectul celor mai de seamă Atribute ale lor.

O mormăială de tunete răspunse cererilor lui şi mica maimuţă antropoidă care-l asista chicoti.

— Rugăciunile şi blestemele tale sunt tot una, Doamne Yama, comentă maimuţa. Adică, nimic.

— Ti-au trebuit şaptesprezece încarnări ca să ajungi la adevărul ăsta? întrebă Yama. Îmi dau seama de ce îţi treci timpul tot ca maimuţă.

— Nu tocmai, zise maimuţa, pe nume Tak. Deşi mai puţin spectaculoasă decât a ta, căderea mea a implicat, totuşi, o anumită răutate din partea…

— Ajunge! i-o tăie Yama, întorcându-i spatele.

Tak îşi dădu seama că se putea să fi atins un punct dureros. In încercarea de a găsi un alt subiect de conversaţie, se duse la fereastră, săltă cu picioarele pe pervaz şi privi în sus.

— Este o spărtură în pătura de nori, spre vest, zise Tak.

Yama se apropie, se uită şi el într-acolo, se încruntă şi dădu din cap.

— Aha, făcu el. Stai acolo şi ghidează-mă.

Se duse către un tablou de comandă.

Deasupra, lotusul îşi încetă rotirea, apoi se înclină către peticul de cer liber.

— Foarte bine, zise Yama. Ceva tot am reuşit.

Îşi trecu mâna peste un alt pupitru de comenzi, apăsând o serie de comutatoare şi reglând două cadrane.

Sub ei, în pivniţele încăpătoare ale mănăstirii, semnalul fu recepţionat şi alte preparative începură : se pregătea gazda.

— Se adună iar norii! ţipă Tak.

— Nu mai contează de-acum, zise celălalt. Avem peştele în cârlig. Din Nirvana, în lotusul nostru, soseşte.

Tună iar şi ploaia se abătu asupra lotusului cu un zgomot infernal. Şerpi de fulgere albastre se încolăceau, şuierând, în jurul vârfurilor ascuţite ale munţilor.

Yama închise un ultim circuit.

— Cum crezi că va suporta reîncarnarea? întrebă Tak.

— Ia du-te tu şi cojeşte-ţi o banană cu picioarele!

Tak preferă să se considere trimis la plimbare şi ieşi din încăpere, lăsându-l pe Yama să închidă la loc maşinăria. O luă pe un coridor, apoi pe o scară largă. Ajuns în capătul acesteia, auzi glasuri şi târsâitul unor sandale apropiindu-se dinspre un hol lateral.

Fără să ezite, se căţără pe zid, folosindu-se în ascensiunea sa de o serie de pantere sculptate şi de un şir de elefanţi. Încălecând o grindă de susţinere a acoperişului, se trase într-o pată de umbră şi aşteptă nemişcat.

Doi călugări în robe închise la culoare intrară pe sub arcadă.

— Aşadar, de ce nu le poate ea însenina cerul? zise primul.

Cel de-al doilea, un bărbat mai în vârstă şi mai solid construit, ridică din umeri.

— Eu nu-s înţelept, să pot răspunde la asemenea întrebări. Că este nerăbdătoare, asta-i clar, altfel nu le-ar fi oferit niciodată sanctuarul, lor sau lui Yama. Dar cine poate spune până unde ţine noaptea?

— Sau în ce toane este o femeie, zise primul. Am auzit că nici preoţii n-au ştiut că o să vină.

— Se poate. În orice caz, s-ar părea că-i de bun augur.

— Aşa s-ar părea.

Trecură pe sub o altă arcadă şi Tak îi ascultă îndepărtându-se, până ce se făcu linişte.

Nu-şi părăsi, totuşi, ascunzişul.

Cea la care se referiseră călugării nu putea fi decât zeiţa Ratri însăşi, adorată de Ordinul care pusese sanctuarul la dispoziţia adepţilor lui Sam, Marele Suflet, Iluminatul. Acum Ratri urma să se numere şi ea printre cei căzuţi din Oraşul Celest şi să intre în pielea unei muritoare. Avea toate motivele să fie scârbită de întreaga poveste; iar Tak îşi dădea seama de riscul pe care şi-l asuma ea oferind sanctuarul, fără a mai pune la socoteală prezenţa ei fizică pe durata afacerii. Îi era periclitată însăşi posibilitatea unei viitoare reabilitări, dacă răsufla vreo vorbuliţă şi ajungea la urechile cui nu trebuia. Tak şi-o amintea ca pe o frumuseţe cu păr negru şi ochi argintii, trecând în caleaşca ei în formă de lună — din abanos şi crom — trasă de telegari negri şi albi, însoţită de garda sa, compusă la fel, din slujitori negri şi albi, trecând pe Şoseaua Cerurilor şi egalând-o în slavă pe însăşi Sarasvati{Zeiţa înţelepciunii şi a artelor (n. tr.).}. Inima îi tresări în pieptul păros. Trebuia s-o vadă iar. Într-o noapte, cu mult timp în urmă, când vremurile erau mai fericite şi el se afla într-o formă mai bună, dansase cu ea într-un balcon, la lumina stelelor, preţ de numai câteva clipe. Dar le ţinea minte; şi este tare greu să fii maimuţă şi să ai asemenea amintiri.

Coborî de pe grindă.

Era un turn, un turn înalt, care se înălţa în colţul nord-estic al mănăstirii. În turnul acela era o încăpere. Se spunea că adăposteşte prezenţa zeiţei. Zilnic era dereticată, aşternuturile erau schimbate, se ardeau miresme proaspete, iar în faţa uşii era aşezată o ofrandă. În mod normal, uşa era ţinută încuiată. Existau, desigur, ferestre. Întrebarea dacă un om ar fi putut intra pe vreuna dintre ele trebuia să rămână retorică. Tak făcu dovada că o maimuţă putea.

Urcându-se pe acoperişul mănăstirii, începu să escaladeze turnul, urcând una câte una cărămizile alunecoase, din colţ în colţ, cu cerul lătrând deasupra lui ca un zăvod, până când, în cele din urmă, se agăţă de zid, exact sub pervaz. Ploaia cădea fără încetare asupra lui. Auzi o pasăre cântând înăuntru. Văzu capătul unei eşarfe albastre, ude, atârnând peste pervaz.

Se prinse de marginea ferestrei şi se ridică până ce reuşi să privească înăuntru.

Era întoarsă cu spatele la el. Purta un sari{Piesă vestimentară tradiţională, specific indiană, constând dintr-o fâşie lungă de mătase pe care femeile şi-o petrec în jurul corpului şi al capului, lăsând un umăr liber.} albastru închis şi stătea aşezată pe o băncuţă, în celălalt capăt al încăperii.

Tak încălecă pervazul şi îşi drese glasul.

Ea se întoarse imediat. Purta voal, aşa încât trăsăturile nu i se puteau distinge. Îl privi prin el, apoi se ridică şi străbătu încăperea apropiindu-se.

Tak fu îngrozit. Silueta ei, cândva zveltă, era îngroşată în talie; mersul, cândva ca o unduire, era acum o şontâcăială; pielea îi era prea întunecată; chiar şi prin voal, contururile nasului şi maxilarului erau prea pronunţate.

Tak îşi înclină capul.

— Şi astfel te-ai întors alături de noi, cei care-am venit acasă la venirea ta, cântă el, ca păsările la cuibul dintre ramuri.

Ratri se opri, nemişcată ca statuia ei din holul principal de jos.

— Păzeşte-ne de lupoaică şi de lup şi ocroteşte-ne de hoţ, o, Noapte, şi fii bună cu noi şi treci.

Ratri întinse uşor mâna şi i-o puse pe cap.

— Ai binecuvântarea mea, micuţule, spuse ea după o vreme. Din nefericire, asta-i tot ce pot da. Nu pot oferi protecţie sau conferi frumuseţe, de care am şi eu nevoie. Cum te cheamă?

— Tak, îi răspunse el.

Ea îşi atinse o sprânceană.

— Am cunoscut cândva un Tak, zise, în zilele de mult trecute, departe…

— Eu sunt acel Tak, Doamnă.

Ea se aşeză pe pervaz. După un timp, el îşi dădu seama că zeiţa plângea, sub voal.

— Nu plânge, zeiţă. Tak se află aici. Ti-l aduci aminte pe Tak al Arhivelor? Al Suliţei Strălucitoare? încă mai este gata să-ţi împlinească poruncile.

— Tak… spuse ea. O, Tak! Şi tu? N-am ştiut! N-am auzit…

— Încă o întoarcere a roţii, Doamnă, şi cine ştie? Lucrurile pot fi încă mai bune decât au fost vreodată.

Umerii ei se zguduiră. El întinse mâna, apoi şi-o retrase.

Ea se întoarse şi i-o prinse.

După o veşnicie, Ratri vorbi:

— Nu printr-o desfăşurare firească a evenimentelor vom fi noi repuşi în drepturi sau lucrurile aşezate, Tak al Suliţei Strălucitoare. Trebuie să ne făurim propria cale.

— Ce vrei să spui? întrebă el.

Apoi:

— Sam?

Ea încuviinţă din cap.

— El este acela. El ne este nădejdea împotriva Cerurilor, dragă Tak. Dacă poate fi rechemat, mai avem o şansă să trăim iar.

— De asta ai riscat, de asta te-ai băgat între fălcile tigrului?

— De ce altceva? Când nu mai există nici o speranţă veritabilă, trebuie să ne inventăm singuri una. Chiar dacă moneda este calpă, tot poate fi strecurată.

— Calpă? Nu crezi că el a fost Buddha{Cel Iluminat, ieşit din ciclul obligatoriu al existenţelor (n. tr.).}?

Ea râse scurt.

— Sam a fost cel mai mare şarlatan dintre zei sau dintre oameni. Totodată, a fost cel mai valoros adversar pe care l-a înfruntat vreodată Trimurti{Trinitatea hindusă (n. tr.).}. Nu te arăta atât de şocat de ceea ce-ţi spun, Arhivistule! Ştii că a furat structura doctrinei lui, calea şi realizarea, întregul veşmânt, din surse străvechi, interzise. Era o armă, nimic mai mult. Puterea îi stătea în nesinceritate. Dacă pe el l-am putea aduce înapoi…

— Doamnă, sfânt sau şarlatan, a revenit.

— Nu te juca aşa cu mine, Tak.

— Zeiţă şi Doamnă, tocmai m-am despărţit de Domnul Yama care-şi închidea maşina pentru rugăciuni, încruntându-se cu încruntarea lui la izbândă.

— Încercarea s-a făcut în ciuda unor pronosticuri foarte puternice… Domnul Agni{Zeul focului (n. tr.).} a spus cândva că asemenea lucruri nu s-ar putea realiza.

Tak se ridică în picioare.

— Zeiţă Ratri, zise el, cine, fie el zeu sau om sau orice între una şi cealaltă, se pricepe mai bine decât Yama la asemenea lucruri?

— Nu ştiu, Tak, ce să răspund la întrebarea asta, pentru că nu există răspuns. Dar cum poţi fi sigur de faptul că ne-a prins nouă peştele în plasă?

— Pentru că el este Yama.

— Atunci, dă-mi braţul, Tak. Condu-mă iar, aşa cum ai făcut cândva. Hai să-l vedem pe Boddhisatva dormind.

Tak îi deschise uşa, apoi o conduse în jos pe scări, către încăperile de dedesubt.

Lumina, provenind nu de la torţe, ci de la generatoarele lui Yama, umplea subterana. Patul, aranjat pe o platformă, era înconjurat din trei părţi de paravane. Cea mai mare parte a maşinăriei era, de asemenea, mascată de panouri şi de draperii. Îmbrăcaţi în robe galbene, călugării care erau de faţă se mişcau tăcuţi prin încăpere. Yama, maestrul inventator, stătea în picioare la capul patului.

Când ei se apropiară, câţiva dintre perfect disciplinaţii, imperturbabilii călugări scoaseră pe şoptite scurte exclamaţii. Tak se întoarse atunci către femeia de lângă el şi se trase un pas înapoi, cu răsuflarea oprită.

Nu mai era mica matroană grăsulie cu care stătuse de vorbă, încă o dată, se afla alături de nemuritoarea Noapte, despre care stătea scris: „Zeiţa a umplut largul spaţiului, în adâncul şi în înaltul lui. Slava ei alungă întunericul”.

O privi doar o clipă şi-şi acoperi ochii. Încă mai împrăştia în juru-i ceva din Aspectul ei îndepărtat.

— Zeiţă… începu el.

— Să mergem la cel ce doarme, rosti ea. Se agită.

Înaintară către pat.

După care, pentru a fi zugrăvită pe pereţii nenumăratelor coridoare, sculptată în zidurile templelor şi pictată pe tavanele multor săli, se făptui trezirea celui cunoscut sub felurite nume, precum Mahasamatman, Kalkin, Manjusri, Siddhartha, Tathaga-tha, Binder, Maitreya, Iluminatul, Buddha şi Sam. La stânga îi stătea zeiţa nopţii; la dreapta, Moartea; Tak, maimuţa, era ghemuit la picioarele patului, addagio etern la coexistenţa animalului cu divinul.

Avea un trup obişnuit, negricios, de înălţime şi vârstă medii; trăsăturile, regulate, nu ieşeau cu nimic din comun; când ochii i se deschiseră, se văzu că îi erau negri.

— Salutare, Domn al Luminii!

Ratri fu cea care spuse aceste cuvinte.

Ochii clipiră. Nu distingeau nimic. În încăpere, nimeni nu făcea nici o mişcare.

— Salutare, Mahasamatman-Buddha! spuse Yama.

Ochii priveau înainte, fără să vadă.

— Salut, Sam, zise Tak.

Fruntea se încreţi uşor, ochii se îngustară, căzură asupra lui Tak, trecură asupra celorlalţi.

— Unde?… întrebă el şoptit.

— Mănăstirea mea, răspunse Ratri.

Fără expresie, îi privi frumuseţea.

Apoi închise ochii şi-i strânse tare, până ce îi apărură cute la colţurile lor.

Un rictus de durere îi transformă buzele în arc, iar dinţii încleştaţi, în săgeţi.

— Tu eşti, într-adevăr, cel pe care l-am numit? întrebă Yama.

El nu răspunse.

— Tu eşti cel care a înfruntat oştirea Cerurilor într-un popas, pe malurile râului Vedra?

Gura se destinse.

— Tu eşti cel care a iubit-o pe zeiţa nopţii?

Ochii scânteiară. Un zâmbet uşor se ivi şi pieri de pe buze.

— El e, zise Yama.

Apoi:

— Cine eşti, omule?

— Eu? Eu nu sunt nimic, răspunse celălalt. O frunză prinsă într-un vârtej, poate. Un fulg în suflarea vântului…

— Foarte rău, spuse Yama, pentru că sunt destule frunze şi destui fulgi pe lume ca să mă fi trudit atât de mult doar pentru a le spori numărul. Mi-am dorit un om, un om tare, care să se opună cu puterea lui voinţei zeilor. Credeam că tu eşti acela.

— Eu sunt, se uită el din nou cruciş. Sam. Eu sunt Sam. Cândva… demult… m-am luptat, nu-i aşa? De multe ori…

— Ai fost Sam, Marele Suflet, Buddha. Îţi aminteşti?

— Poate că am fost…

În ochi i se aprinse un foc domol.

— Da, zise el după un timp. Da, am fost. Cel mai umil dintre cei semeţi, cel mai trufaş dintre cei plecaţi. Am luptat. Am arătat Calea, pentru o vreme. Am luptat iar, am predicat iar, am încercat politica, magia, otrava… Am purtat o mare bătălie, atât de teribilă încât până şi soarele şi-a întors faţa de la măcelul de oameni şi zei, de animale şi demoni, de spirite ale pământului şi ale aerului, ale focului şi ale apei, de slizzarzi şi cai, de săbii şi care de luptă…

— Şi ai pierdut, zise Yama.

— Da, am pierdut, nu-i aşa? Dar a fost o adevărată demonstraţie ceea ce le-am oferit, nu? Tu, zeu al morţii, ai fost conducătorul carului meu. Acum îmi amintesc totul. Am căzut cu toţii prizonieri şi trebuia iar ca Domnii Karmei să ne fie judecători. Tu le-ai scăpat, prin voinţa-moarte şi prin Calea Roţii Negre. Eu n-am putut.

— Corect. Trecutul tău le-a fost înfăţişat. Ai fost judecat.

Yama îi privi pe călugării care acum se aşezaseră pe duşumea, cu capetele plecate, şi coborî vocea.

— Dacă te-ar fi făcut să mori de adevărata moarte, ar fi făcut din tine un martir. Dacă ţi-ar fi permis să umbli prin lume, sub indiferent ce formă, ţi-ar fi lăsat uşa deschisă, să te întorci. Aşa, de vreme ce tu ţi-ai furat învăţăturile de la Gottama, dintr-un alt loc şi timp, ei ţi-au furat povestea la sfârşitul zilelor aceluia printre oameni. Ai fost găsit vrednic de Nirvana. Atman-ul tău a fost proiectat nu într-alt trup, ci în marele nor magnetic ce înconjoară planeta. Asta s-a petrecut în urmă cu mai bine de jumătate de veac. Acum, oficial, eşti un avatar{Reîncarnare divină (n. tr.).} al lui Vishnu{Ipostază a trinităţii hinduse, personificare a forţelor conservatoare ale naturii (n. tr.).}, ale cărui învăţături au fost greşit interpretate de către unii dintre cei mai zeloşi adepţi ai lui. Tu, personal, ai continuat să exişti doar sub forma unor lungimi de undă auto-perpetuante, pe care eu am reuşit să le captez.

Sam închise ochii.

— Şi ai îndrăznit să mă aduci înapoi?

— Exact.

— Am fost în permanenţă conştient de condiţia mea.

— La asta m-am şi aşteptat.

Ochii i se deschiseră, aruncând flăcări.

— Şi cu toate astea ai îndrăznit să mă rechemi de acolo?

— Da.

Sam îşi lăsă capul în jos.

— Pe bună dreptate ţi se spune zeul morţii, Yama-Dharma. Ai smuls de la mine experienţa ultimă. Ai prăvălit asupra ei piatra neagră a voinţei tale, cea care este dincolo de orice înţelegere şi slavă pieritoare. De ce nu m-oi fi lăsat aşa cum eram, în oceanul existenţei?

— Pentru că lumea are nevoie de umilinţa ta, de pioşenia ta, de extraordinarele tale învăţături şi de gândirea ta machiavelică.

— Yama, sunt bătrân, spuse el. Am vârsta omenirii acesteia. Am fost unul dintre Cei Dintâi, ştii. Unul dintre primii care au venit aici să construiască, să întemeieze. Toţi ceilalţi sunt morţi acum, sau sunt zei — dei ex machini… Noroc am avut şi eu, dar l-am lăsat să treacă pe lângă mine. Nu mi-am dorit niciodată să fiu zeu, Yama. Nu cu adevărat. Doar mai târziu, când am văzut ce făceau, am început să adun puterea. A fost prea târziu, însă. Erau deja prea puternici. Acum nu mai vreau decât să dorm somnul etern, să cunosc iar Odihna Supremă, fericirea fără de sfârşit, să ascult stelele cântând pe ţărmul necuprinsei mări.

Ratri se aplecă înainte şi i se uită în ochi.

— Avem nevoie de tine, Sam, zise ea.

— Ştiu, ştiu, îi răspunse el. Eterna poveste. Aveţi un cal docil, aşa că-i daţi bice pentru încă o bucată de drum.

Dar zâmbea spunând asta şi ea îl sărută pe frunte.

Tak sări în sus şi se aruncă pe pat.

— Omenirea saltă de bucurie, observă Buddha.

Yama îi întinse o robă şi Ratri îi puse sandalele în picioare.

Revenirea din pacea ce depăşeşte înţelegerea durează. Sam dormea. Dormind, visa; visând, ţipa sau doar striga. Nu avea deloc poftă de mâncare, deşi Yama îi găsise un trup şi robust şi perfect sănătos, unul capabil să suporte bine transformarea psihosomatică a retragerii din divin.

Stătea, însă, câte o oră întreagă, nemişcat, privind ţintă la o piatră, la o sămânţă sau la o frunză. Şi, în asemenea momente, nu putea fi deranjat.

Yama vedea în asta un pericol şi dezbătu problema cu Ratri şi cu Tak.

— Nu e bine ca tocmai acum să se retragă din lume astfel, spuse Yama. Am discutat cu el, dar e ca şi cum ai vorbi în vânt. Nu poate recupera ceea ce a lăsat în urmă. Încercarea nu face decât să-l stoarcă de puteri.

— Poate că i-ai interpretat greşit eforturile, zise Tak.

— Ce vrei să spui?

— Vezi cum se uită la sămânţa pe care şi-a pus-o dinainte? Fii atent la cutele de la colţurile ochilor.

— Da? Ce-i cu asta?

— Îşi mijeşte ochii. Are ceva la ochi?

— Nu.

— Atunci de ce şi-i mijeşte?

— Ca să studieze mai bine sămânţa.

— S-o studieze? Nu asta-i Calea, aşa cum a propovăduit-o odată. Şi totuşi, chiar studiază. Nu meditează căutând în interiorul obiectului ceea ce conduce la eliberarea de subiect. Nu.

— Atunci ce face?

— Invers.

— Invers?

— Studiază într-adevăr obiectul, analizându-i alcătuirea, în strădania de a se închega pe sine. Caută înăuntrul său un motiv pentru a trăi. Încearcă încă o dată se se înfăşoare în vălul Mayei, iluzia existenţei lumii.

— Cred că ai dreptate, Tak!

Ratri fu cea care vorbise.

— Cu ce îl putem ajuta în eforturile lui?

— Nu sunt sigur, stăpână.

Yama încuviinţă din cap şi părul lui negru îi luci într-o rază de soare, strecurată prin umbrarul îngust.

— Ai făcut lumină exact în punctul unde nu înţelegeam eu, consimţi el. Încă nu s-a întors pe deplin, deşi poartă un trup, umblă pe picioare omeneşti, vorbeşte ca noi. Gândirea lui este încă dincolo de înţelegerea noastră.

— Atunci ce avem de făcut?

— Duceţi-l în lungi plimbări pe la ţară, zise Yama. Daţi-i să mănânce delicatesuri. Răscoliţi-i sufletul cu poezie şi cântec. Găsiţi-i băuturi tari — aici, în mănăstire, nu există aşa ceva. Înveşmântaţi-l în mătase lucitoare. Faceţi-i rost de o curtezană… Ba de trei. Cufundaţi-l iar în existenţă. Numai aşa poate fi eliberat de lanţurile Dumnezeirii. Prost am mai fost că nu mi-am dat seama mai curând…

— Nu tocmai, zeu al morţii, zise Tak.

Flacăra, care este neagră, ţâşni din ochii lui Yama, dar apoi zeul zâmbi.

— Mi se plăteşte, micuţule, recunoscu el, pentru comentariile pe care, probabil fără să-mi dau seama, le-am lăsat să-ţi ajungă la urechile păroase. Îmi cer scuze, maimuţo. Eşti cu adevărat un om, şi încă unul inteligent şi cu spirit de pătrundere.

Tak i se înclină.

Ratri chicoti.

— Spune-ne, înţeleptule Tak — pentru că, pesemne, noi suntem de prea mult timp zei şi ne lipseşte perspectiva —, cum să procedăm în această problemă a reumanizării lui, astfel încât intenţiile să ne fie cât mai bine servite?

Tak făcu o plecăciune către el, apoi către Ratri.

— Aşa cum a propus Yama, declară el. Astăzi, stăpână, îl iei într-o plimbare pe la poalele munţilor. Mâine, Domnul Yama îl conduce până la marginea pădurii. Ziua următoare îl voi duce eu printre pomi şi ierburi, flori şi liane. Şi vom vedea. Vom vedea.

— Aşa să fie, spuse Yama.

Şi aşa fu.

În săptămânile următoare, Sam ajunse să aştepte aceste plimbări cu ceea ce mai întâi păru a fi o uşoară încordare, apoi un entuziasm moderat, iar în cele din urmă o dorinţă arzătoare. Se obişnui să iasă neînsoţit pentru durate din ce în ce mai lungi: la început, pentru câteva ore dimineaţa; apoi, dimineaţa şi seara. După care, îşi petrecea întreaga zi plecat, iar uneori, câte o zi şi o noapte.

La capătul celei de-a treia săptămâni, Yama şi Ratri stătură de vorbă despre asta sub umbrar, în primele ore ale dimineţii.

— Nu-mi place cum stau lucrurile, zise Yama. Nu-l putem jigni impunându-i acum compania noastră. Dar e periculos pe-acolo, pe-afară, mai ales pentru unul născut din nou, cum este el. Ar trebui să ştim cum îşi petrece timpul.

— Dar, orice ar face, îl ajută să-şi revină, spuse Ratri, înghiţind o fructă zaharisită şi dând dintr-o mână plinuţă. Este mai puţin plecat cu gândul. Vorbeşte mai mult, glumeşte chiar. Bea vinul pe care i-l aducem. Pofta de mâncare îi revine.

— Dar dacă se întâlneşte cu un trimis al lui Trimurti, judecata de apoi se poate declanşa.

Ratri mesteca rar.

— Nu prea e probabil, totuşi, să se întâmple aşa ceva în ţara asta şi în momentul de faţă, declară ea. Animalele vor vedea în el un copil şi nu-i vor face nici un rău. Oamenii îl vor lua drept un sfânt pustnicit. Demonii îi ştiu de mult de frică şi-au să-l respecte.

Yama, însă, clătină din cap.

— Doamnă, nu este chiar atât de simplu. Cu toate că mi-am demontat multe piese ale maşinăriei şi-am ascuns-o la mare distanţă de aici, un atât de masiv transfer de energie ca cel pe care l-am folosit eu nu se poate să fi trecut neobservat. Mai devreme sau mai târziu, acest loc va fi vizitat. Am folosit ecrane şi dispozitive de inducere în eroare, dar zona asta, în întregime, e posibil să fi apărut pentru anumite locuri ca şi cum Focul Universal ar fi executat un dans pe hartă. În curînd va trebui să ne mutăm. Aş prefera să aştept până ce implicarea ne va fi complet descoperită, dar…

— Nu s-ar putea ca nişte forţe naturale să fi produs aceleaşi efecte energetice ca şi lucrările tale?

— Ba da, şi chiar apar în această zonă, motiv pentru care am şi ales-o ca bază — aşa că, la fel de bine, s-ar putea şi să nu se întâmple nimic. Totuşi, mă îndoiesc de asta. Iscoadele mele de prin sate nu raportează nici o mişcare, acum. Dar în ziua întoarcerii lui, zic unii că, săltând pe creasta furtunii, a fost văzut trecând carul tunetului, gonind prin ceruri şi prin ţinuturile înconjurătoare. Asta a fost departe de aici, dar nu pot să cred că fără nici o legătură.

— Totuşi, nu a revenit.

— Nu, după câte ştim noi. Dar mă tem…

— Atunci, hai să plecăm imediat. Îţi respect prea mult presimţirile. Tu ai cea mai multă putere asupră-ţi, dintre toţi Cei Căzuţi. Pentru mine, este o mare încercare până şi să-mi asum o formă plăcută pentru mai mult de câteva minute…

— Puterile mele, zise Yama, umplându-şi ceaşca sa cu ceai, au rămas intacte pentru că nu sunt de acelaşi fel cu ale voastre.

Apoi zâmbi, lăsând să i se vadă şirurile regulate de dinţi lungi, strălucitori. Zâmbetul îi prinse capătul unei cicatrice de pe obrazul stâng şi îi ajunse până la colţul ochiului. Clipi pentru a-i pune capăt şi continuă:

— Cea mai mare parte a puterii mele este sub formă de cunoştinţe, pe care nici chiar Domnii Karmei nu mi le-au putut smulge. Puterea celor mai mulţi dintre zei, oricum, se bazează, pe o psihologie specială, pe care şi-o pierd parţial când se întrupează într-un nou corp. După o vreme, mintea, cumva amintindu-şi, modifică orice corp într-o anumită măsură, producând o nouă homeostazie, care permite revenirea treptată a puterii. A mea a revenit rapid, totuşi, iar acum dispun în întregime de ea. Dar chiar şi dacă n-ar fi fost, tot îmi rămân cunoştinţele, pe care să le folosesc ca pe o armă — iar asta înseamnă putere.

Ratri îşi sorbi ceaiul.

— Indiferent de unde izvorăşte, dacă puterea ta zice să o luăm din loc, atunci trebuie să facem aşa. Cât de curând?

Yama deschise o pungă de tutun şi-şi răsuci o ţigară în vreme ce vorbi. Degetele lui închise la culoare, suple, cum observă ea, aveau întotdeauna ceva deosebit în mişcări, de parcă ar fi fost degetele cuiva care cânta la un instrument muzical.

— Aş zice să n-o mai lungim pe-aici mai mult de o săptămână, maxim zece zile. Până atunci trebuie să-l întăream de acest colt de tară.

Ea încuviinţă, dând din cap.

— Şi atunci, încotro?

— Ceva regate micuţe, din sud, poate, unde să putem veni şi pleca netulburaţi.

Îşi aprinse ţigara şi trase fumul în piept.

— Am o idee mai bună, spuse ea. Ştii că sub nume de muritoare sunt una dintre stăpânele Palatului lui Kama{Dorinţa senzuală (n. tr.).} din Khaipur.

— Adulterium-ul, madam?

Ea se încruntă.

— Asta, după cum este îndeobşte cunoscut vulgului, şi nu-mi zice mie „madam” într-o aceeaşi răsuflare — pute a glumă răsuflată. Este un loc al odihnei, al plăcerii, al sfinţeniei şi al unei mari părţi a venitului meu. Acolo, simt eu, ar fi un bun ascunziş pentru ce ne-am propus noi, până când el îşi revine, iar noi ne facem planul de bătaie.

Yama se plesni peste coapsă.

— Uau! Uau! Cine s-ar gândi să-l caute pe Buddha într-un bordel? Buun! Excelent! La Khaipur, atunci, zeiţă dragă… La Khaipur şi la Palatul Dragostei!

Ea se ridică în picioare şi bătu cu sandaua în dalele de piatră.

— N-am să-ţi permit să vorbeşti astfel despre stabilimentul meu!

El îşi lăsă ochii în jos şi, cu mare greutate, îşi alungă zâmbetul de pe buze. Se ridică apoi în picioare şi îi făcu o plecăciune.

— Îmi cer scuze, dragă Ratri, dar revelaţia a venit atât de neaşteptat…

După care se înecă şi se uită în depărtare. Când îşi întoarse privirile, era sobru şi ceremonios. Continuă:

— Încât am fost furat de nepotrivire. Acum, totuşi, văd clar înţelepciunea lucrului. Este o acoperire desăvîrşită şi-ţi asigură şi sănătate şi, ceea ce este mai important, o sursă tainică de informare printre negustori, războinici şi preoţi. Este o parte indispensabilă a comunităţii. Îţi conferă un anumit statut şi cuvânt în afacerile civile. A fi zeu este una dintre cele mai vechi profesiuni din lume. Se potriveşte de minune, aşadar, ca noi, Cei Căzuţi, să ne aflăm adăpostul sub pulpana altei venerabile tradiţii. Te salut, îţi aduc mulţumiri pentru înţelepciunea şi prevederea ta. Eu nu minimalizez întreprinderea unui binefăcător şi a unui co-conspirator. De fapt, abia aştept vizita.

Ea zâmbi şi se aşeză înapoi.

— Îţi accept laudele lunecoase, o, fiu al şarpelui. În orice caz, este foarte greu să-ţi poarte cineva pică. Mai toarnă-mi, te rog, puţin ceai.

Se lăsară pe spate, Ratri sorbindu-şi ceaiul şi Yama fumând. În depărtare, un front de furtună acoperi ca o perdea jumătate din privelişte. Soarele încă mai strălucea totuşi, deasupra lor, iar un vânticel răcoros vizita umbrarul.

— Ai văzut brăţara? Brăţara din fier pe care-o poartă? întrebă Ratri, mâncând încă o prăjitură.

— Da.

— Ştii de unde-o are?

— Nu.

— Nici eu. Dar simt că trebuie să-i aflăm provenienţa.

— Ei!

— Cum facem?

— I-am încredinţat corvoada asta lui Tak, el este mai bine adaptat decât noi la cerinţele pădurii. Chiar acum se află pe urmele lui.

Ratri dădu din cap.

— Bun! zise ea.

— Am auzit, spuse Yama, că zeii tot mai vizitează când şi când cele mai importante lăcaşuri ale lui Kama de pe pământ, în general incognito, dar uneori în deplinătatea puterii lor. Este adevărat?

— Da. Cu numai un an în urmă, Domnul Indra{Zeul războiului (n. tr.).} a venit la Khaipur. Acum vreo trei ani, falsul Krishna{Unul dintre cei mai vechi şi mai populari zei ai panteonului hindus, cu multiple atribute (n. tr.).} a făcut şi el o vizită. Din toată Partida Celestă, Krishna Neobositul provoacă cea mai mare consternare în rândul personalului. Şi-a făcut de cap timp de o lună de zile, ceea ce a însemnat multă mobilă sfărâmată şi intervenţiile multor medici. Aproape că a golit pivniţa şi cămara.! După care a cântat, totuşi, la fluier o noapte întreagă, ceea ce ar fi trebuit să-i aducă bătrânului Krishna iertarea pentru aproape orice. Dar nu a fost tocmai vrajă ceea ce am auzit în noapte; aceea, pentru că adevăratul Krishna este unul singur, măsliniu şi pletos, cu ochii atât de roşii şi arzători. Ăstălalt a dansat pe mese, pricinuind multe stricăciuni, iar acompaniamentul lui muzical lăsa de dorit.

— Şi a plătit pentru acest masacru cu mai mult decât cu un cântec?

Ea râse.

— Haide-haide, Yama. Hai să nu fie între noi întrebări retorice.

El slobozi fumul pe nas.

— Surya, soarele, este acum pe punctul de a fi acoperit, spuse Ratri, privind afară, spre cer. Este ceasul la care Indra omoară balaurul{Monstrul care tulbura apele şi prin a cărui ucidere omenirea a fost izbăvită (n.tr.).}. Ploaia va începe din clipă în clipă.

Un val de cenuşiu năvăli peste mănăstire. Vântul crescu în intensitate, iar dansul apelor începu pe ziduri. Ca o draperie din mărgele, ploaia acoperi partea deschisă a umbrarului, cea înspre care priveau. Yama mai turnă ceai. Ratri mai mâncă o prăjiturică.

Tak înainta prin pădure. Trecea de la copac la copac, din ramură în ramură, urmărind poteca de dedesubt. Blana îi era udă: frunzele scuturau asupra lui mici averse de ploaie, când trecea printre ele. Norii îl ajunseră din urmă, dar soarele dimineţii tot mai strălucea pe cer, la răsărit, iar pădurea era plină de culori în lumina razelor roş-aurii. În jurul lui, păsărelele cântau prin hăţişul de crengi, liane, frunze şi ierburi care formau ca un zid de ambele părţi ale potecii. Păsăretul îşi făcea cântarea, insectele bâzâiau, iar din vreme în vreme se auzea câte un mormăit sau câte un lătrat. Frunzişul era agitat de vânt. Dedesubtul lui, cărarea coti brusc, pătrunzând într-un luminiş. Tak îşi dădu drumul la pământ şi o luă pe jos. La celălalt capăt al poienii, urcă iar în copaci. Acum, îşi dădu el seama, poteca mergea paralel cu munţii, chiar îndreptându-se uşor spre ei. Se auzi un bubuit îndepărtat de tunet şi după un timp vântul se înteţi, răcindu-se. Îşi făcu vânt mai departe, trecând prin pânze umede de păianjen, speriind păsăretul ce exploda în fâlfâiri ţipătoare de penet strălucitor. Poteca o ţinea tot în către munţi, chiar dacă uneori, şerpuind, se mai întorcea în direcţia din care venea. Din vreme în vreme, se întretăia cu alte cărări bătătorite, gălbui, ce se despărţeau, se încrucişau, se uneau. Atunci, el cobora pe pământ şi cerceta urmele. Da, Sam s-a întors aici; Sam s-a oprit lângă iazul ăsta să bea — aici, unde ciupercile portocalii creşteau mai înalte decât un om înalt şi suficient de largi pentru a adăposti pe mai mulţi de ploaie; acum, Sam a luat ramura aia din drum; aici s-a oprit să-şi lege cureaua la sanda; în locul ăsta s-a sprijinit de un copac gros, care dădea semne că ar adăposti o nimfă…

Tak merse mai departe, cam la o jumătate de oră în spatele lui Sam, după socoteala lui — dându-i, astfel, destul timp să ajungă oriunde ar fi vrut el şi să înceapă orice activitate care i-ar fi stârnit entuziasmul. Deasupra munţilor spre care privea acum se arătă haloul unui fulger. Se făcu auzit un alt bubuit de tunet. Poteca o lua în sus, ajunsă acum la poalele munţilor, unde pădurea se rărea, iar Tak o apucă, în patru labe, prin iarba înaltă. Cărarea o ţinea tot în sus, iar colţii de piatră erau tot mai proeminenţi. Cu toate acestea, Sam o luase pe aici, aşa că Tak urcă mai departe.

Deasupra, Podul Zeilor, de culoarea polenului, dispărea pe măsură ce norii se rostogoleau către est. Fulgerul lumină şi tunetul urmă aproape imediat. Vântul era mai puternic aici, la loc larg; ierburile se plecau la pământ în calea lui; temperatura păru să coboare dintr-o dată.

Tak simţi primii stropi de ploaie şi ţâşni la adăpostul uneia dintre stânci. Semăna cu un paravan îngust, uşor înclinat împotriva ploii. Tak merse în lungul bazei ei, în vreme ce ploaia se dezlăntuia, iar culorile părăseau lumea o dată cu ultima bucăţică de albastru de pe cer.

O mare de lumină învolburată apăru deasupra şi revărsă, de trei ori, şuvoaie care alergau în jos într-un crescendo nebunesc, pentru a se prăvăli peste pintenul întunecat de piatră, curbat sub vânt, aflat la vreo patru sute de metri deasupra, pe pantă.

Când i se limpezi privirea, Tak văzu ceea ce acum, în sfârşit, înţelegea. Era ca şi cum fiecare fulger care căzuse lăsase o parte din el însuşi în picioare, legănându-se în aerul cenuşiu, ca nişte focuri pulsânde, în ciuda umezelii ce cobora, grea, asupra pământului.

Apoi, Tak auzi râsul — sau era un sunet fantomă lăsat în auzul lui de tunetul de adineauri?

Nu, râs era — gigantic, inuman!

După un timp, izbucni un urlet de furie. Apoi urmară un alt fulger, un alt tunet.

Un alt stâlp de foc se balansă alături de pintenul de piatră.

Tak rămase nemişcat timp de vreo cinci minute. Apoi se auziră iar — urletul, urmat de trei fulgerări strălucitoare şi de trosnitură.

Acum erau şapte stâlpi de foc.

Să îndrăznească să se apropie, înconjurând acele lucruri, tră-gînd cu ochiul către pintenul de piatră dinspre cealaltă parte?

Şi dacă o făcea, şi dacă — aşa cum simţea el — Sam era într-un fel sau altul implicat, de ce ar fi fost el în stare dacă însuşi Iluminatul nu putea stăpâni situaţia?

Nu găsi nici un răspuns, dar se trezi că înaintează, lăsat la pământ, prin iarba udă, ocolind larg prin stânga.

Când se afla la jumătatea drumului, se întâmplă iar şi zece turnuri apărură, roşii şi aurii şi galbene, aplecându-se şi revenind, aplecându-se şi revenind, ca şi cum ar fi fost înrădăcinate în pământ.

Se ghemui acolo, ud şi tremurând, îşi cercetă curajul şi-l află a fi cu adevărat un lucru mărunt. Totuşi, se avîntă până în dreptul ciudatului loc, apoi trecu dincolo de el.

Ieşi în spatele lui, trezindu-se între mai multe pietre mari. Recunoscător adăpostului şi acoperirii pe care pietrele i le ofereau, făcându-l de nevăzut dinspre josul pantei, se aplecă puţin în faţă, fără să-şi ia ochii de la pintenul de piatră.

Acum descoperi că era parţial scobit. La baza lui se afla o grotă uscată, puţin adâncă, în care stăteau îngenunchiate două siluete. Sfinţi la rugăciune? Se îndoia.

Atunci se întâmplă. Cel mai înspăimântător fulger pe care-l văzuse el vreodată se prăvăli asupra stâncilor — şi nu o singură dată sau doar pentru un moment. Era ca şi cum o fiară cu limbă de foc ar fi lins, iar şi iar, stânca, mormăind între timp, vreme de, probabil, un sfert de minut.

Când deschise ochii, Tak numără douăzeci de turnuri de văpaie.

Unul dintre sfinţi se aplecă înainte, gesticulând. Celălalt râse. Sunetul ajunse până unde se afla Tak, împreună cu vorbele:

— Ochii şarpelui! Acum eu!

— În ce cantitate? întrebă cel de-al doilea, iar Tak recunoscu vocea lui Sam, Marele Suflet.

— Dublu sau deloc! mugi celălalt şi se întinse înainte, se legănă înapoi, apoi gesticulă la fel cum făcuse Sam.

— Nina de la Srinagina! cântă el şi se aplecă, se legănă şi gesticula iar.

— Sfântul şapte, spuse Sam blând.

Celălalt hohoti.

Tak îşi închise ochii, îşi acoperi urechile, aşteptând ceea ce putea urma acelui hohot.

Nu greşea.

Când văpaia şi tumultul trecură, privi în jos, către o scenă iluminată feeric. Nu se mai osteni să numere. Era clar că patruzeci de obiecte de foc pluteau acum deasupra locului, răspândin-du-şi lucirea în jur: numărul li se dublase.

Ritualul continuă. Pe braţul stâng al lui Buddha, brăţara din fier lucea cu o lumină slabă, verzuie, nemaivăzută.

Auzi cuvintele „Dublu sau deloc!” repetate iar şi îl auzi pe Buddha spunând din nou „Sfântul şapte”, drept răspuns.

De astă dată crezu că versantul muntelui se va despica sub el. De astă dată crezu că strălucirea era o imprimare vizuală tatuată pe retina lui, prin pleoapele închise. Dar se înşela.

Deschise ochii pentru a vedea o adevărată armată de fulgere pâlpâitoare. Văpaia lor îi răscolea creierul şi-şi puse palma la ochi să se poată uita în jos.

— Ei bine, Raltariki? întrebă Sam şi o lumină strălucitoare, de smarald, îi juca în jurul mâinii stângi.

— Încă o dată, Siddhartha. Dublu sau deloc.

Ploaia încetă un moment şi, profitând de marea vâlvătaie de pe versantul muntelui, Tak văzu că aşa-numitul Raltariki avea capul unui bivol de apă şi o pereche de braţe în plus.

Se cutremură.

Îşi acoperi ochii şi urechile şi-şi încleştă dinţii, în aşteptare.

După câtva timp, se produse. Muget şi foc slobozit, iar şi iar, până când, în cele din urmă, îşi pierdu cunoştinţa.

Când îşi reveni în simţire, nu mai erau decât un voal cenuşiu şi o ploaie blândă între el şi stânca protectoare. La baza ei nu se mai afla decât o singură siluetă şi nu purta coarne şi nici nu părea să aibă mai mult de cele două braţe obişnuite.

Tak nu se clinti. Aşteptă.

— Ăsta, zise Yama dându-i un spray, este pentru gonirea demonilor. Pe viitor îţi sugerez să te ungi peste tot cu uleiuri dacă vrei să te aventurezi foarte departe de mănăstire. Credeam că în regiunea asta nu sunt rakasha, altfel ţi l-aş fi dat mai demult.

Tak acceptă recipientul şi-l puse pe masă, în faţa lui.

Se aflau în apartamentele lui Yama, luând o masă uşoară. Yama se lăsă pe speteaza scaunului, cu un pahar din vinul lui Buddha în mâna stângă şi un decantor pe jumătate plin în dreapta.

— Atunci, cel numit Raltariki este într-adevăr un demon? întrebă Tak.

— Da… şi nu, răspunse Yama. Dacă prin „demon” înţelegi o creatură malefică, supranaturală, cu puteri extraordinare, cu durată nelimitată de viaţă şi posibilitatea de a-şi asuma, temporar, practic orice formă — atunci, răspunsul este nu. Asta este definiţia general acceptată, dar este neadevărată într-o privinţă.

— Aha! Şi care-ar fi aia?

— Nu e o creatură supranaturală.

— Dar este toate celelalte lucruri?

— Da.

— Atunci nu văd ce diferenţă este între a fi sau nu supranaturală — de vreme ce este malefică, are puteri extraordinare şi durată nelimitată de viaţă şi este în stare să-şi schimbe forma la dorinţă.

— Ei, dar e o mare diferenţă! Vezi tu, este diferenţa dintre necunoscut şi ceea este de necunoscut, dintre ştiinţă şi fantezie — este o chestiune de esenţă. Hai să ne imaginăm cele patru puncte cardinale ca fiind logica, înţelepciunea, cunoaşterea şi necunoscutul. Unii înclină către această din urmă direcţie. Alţii chiar înaintează pe ea. A te înclina în faţa uneia înseamnă a le pierde din vedere pe celelalte trei. Mă pot livra necunoscutului, dar niciodată celor ce nu se pot cunoaşte. Omul care înclină către această din urmă direcţie este fie un sfânt, fie un nebun. Eu nu mă simt atras nici de una nici de alta.

Tak ridică din umeri şi sorbi din vin.

— Dar demonii?…

— Se pot cunoaşte. Am făcut cu ei experimente timp de mulţi ani şi am fost unul dintre Cei Patru care au coborât în Puţul Iadului, dacă-ţi aminteşti, după ce Taraka i-a scăpat Domnului Agni, la Palamaidsu. Nu tu eşti Tak al Arhivelor?

— Am fost.

— Atunci ai citit despre cele mai timpuriu consemnate contacte cu rakasha?

— Am citit rapoartele asupra zilelor înlănţuirii lor…

— Atunci ştii că ei sunt primii locuitori ai acestei lumi, că se află aici încă dinaintea sosirii Omului de pe dispărutul Urath.

— Da.

— Sunt mai degrabă fiinţe energetice, decât din materie. Propria lor tradiţie susţine că odată purtau corpuri şi trăiau în cetăţi. Oricum, aspiraţia lor către nemurire personală i-a condus pe un drum diferit de cel urmat de Om. Au aflat o cale de a se perpetua sub forma unor câmpuri stabile de energie. Şi-au abandonat trupurile pentru a trăi de-a pururi ca vârtejuri de forţă. Dar intelecte pure nu sunt. Şi-au purtat cu ei, neştirbit, eul şi, născuţi din materie, tânjesc după carne. Deşi îi pot adopta aparenţa pentru o vreme, nu se pot reîntoarce la ea neajutaţi. Veacuri după veacuri, au rătăcit fără ţintă prin această lume. Apoi, venirea Omului le-a răscolit pacea. Au luat formele coşmarurilor lui, ca să-l chinuie. De asta a trebuit ca ei să fie înfruntaţi şi legaţi mult dedesubtul munţilor Ratnagari. Nu i-am putut distruge pe toţi. Nu le putem permite să-şi continue încercările de a poseda mecanismele de încarnare şi trupurile oamenilor. Aşa că au fost prinşi şi închişi în mari recipiente magnetice.

— Totuşi, Sam a eliberat mulţi pentru a-şi face voia, spuse Tak.

— Eh! A făcut şi a păstrat un legământ, ca unii dintre ei să mai umble totuşi prin lume. Dintre toţi oamenii, ei îl respectă, probabil, doar pe Siddhartha. Şi cu toţi oamenii, împărtăşesc un viciu extraordinar.

— Anume…

— Le plac la culme jocurile de noroc… Joacă pe orice miză, iar datoriile la joc sunt singurele lor chestiuni de onoare. Trebuie, altfel nu s-ar mai bucura de încrederea celorlalţi jucători şi ar pierde ceea ce este, poate, unica lor plăcere. Având puteri extraordinare, nici prinţii nu se dau înapoi de la o partidă cu ei, sperând să le câştige serviciile. S-au pierdut regate în felul ăsta.

— Dacă, spuse Tak, după cum crezi tu, Sam juca unul dintre vechile jocuri cu Raltariki, care ar fi putut fi miza?

Yama îşi termină vinul, apoi îşi umplu iar paharul.

— Sam este un prost. Adică nu, nu este. Este un jucător. Există o diferenţă. Rakasha, ei controlează ordinele inferioare ale fiinţelor energetice. Sam, chiar prin intermediul brăţării pe care o poartă, nu poate comanda trupa de elementarii ale focului, pe care le-a câştigat de la Raltariki. Acestea sunt creaturi muritoare, lipsite de minte — şi fiecare dispune de forţa unui fulger.

Tak îşi termină vinul.

— Dar ce miză putea Sam să pună în joc?

Yama oftă.

— Toată munca mea, toate eforturile noastre de peste o jumătate de veac.

— Vrei să spui… corpul lui?

Yama dădu din cap.

— Un corp uman este cel mai mare stimulent care i se poate oferi unui demon.

— De ce să se aventureze Sam la un asemenea risc?

Yama se uită la Tak fără să-l vadă.

— Probabil că era singura modalitate prin care să-şi adune voinţa de viaţă, care să-l lege iar de misiunea lui — punându-se de unul singur în pericol, distribuindu-şi propria existenţă în fiecare rol dictat de sorţi.

Tak îşi turnă încă un pahar de vin şi-l înghiţi dintr-o sorbitură.

— Pentru mine, asta este de necunoscut, zise el.

Yama, însă, scutură din cap.

— Numai necunoscut, spuse el. Sam nu e nici tocmai un sfânt, nici nebun.

— Aproape, totuşi, hotărî Yama.

Şi în seara aceea pulveriza prin mănăstire din spray-ul contra demonilor.

În dimineaţa următoare, un omuleţ se apropie de mănăstire şi se aşeză în faţa intrării, punându-şi la picioare, pe pământ, un vas de cerşit{Singura posesiune a călugărilor rătăcitori (n.tr.).}. Purta doar un veşmânt dintr-o bucată de pânză maro, grosolană, care-i ajungea până la glezne. O legătură neagră îi acoperea ochiul stâng. Ceea ce-i mai rămăsese din păr era negru şi foarte lung. Nasul ascuţit, bărbia mică şi urechile mari şi netede îi dădeau feţei o înfăţişare de vulpe. Pielea îi era întinsă şi puternic arsă de vânt. Unicul lui ochi, verde, părea să nu clipească niciodată.

Stătu aşezat acolo vreo douăzeci de minute până ca unul dintre călugării lui Sam să-l observe şi să semnaleze faptul unuia dintre purtătorii de robe galbene ai Ordinului lui Ratri. Călugărul, la rândul lui, găsi un preot şi-i trecu acestuia informaţia. Preotul, nerăbdător s-o impresioneze pe zeiţă cu virtuţile adepţilor ei, trimise să fie adus cerşetorul înăuntru, să fie hrănit, să i se ofere haine noi şi să i se dea o chilie în care să doarmă pentru cât timp va dori să rămână.

Cerşetorul acceptă mâncarea cu o curtoazie de brahman, dar refuză să mănânce altceva decât pâine şi fructe. Acceptă şi veşmântul negru al Ordinului lui Ratri, lepădându-şi pelerina soioasă. Apoi se aşeză, în chilia lui, pe salteaua proaspătă ce fusese întinsă pentru el.

— Îţi mulţumesc, vrednic preot, spuse acesta, cu o voce plină şi rezonantă şi, în general, mai puternică decât el însuşi. Îţi mulţumesc şi mă rog să se reverse asupra ta zâmbetul zeiţei tale, pentru bunătatea şi dărnicia ta în numele ei.

Preotul zâmbi în sine, încă sperând ca Ratri să treacă prin hol pentru un moment, să ia act de bunătatea şi de generozitatea lui în numele ei. Dar ea nu se arătă. Puţini din Ordinul său o văzuseră de fapt, chiar şi în noaptea când îşi adunase puterile şi umblase printre ei, pentru că numai purtătorii robelor galbene asistaseră la trezirea lui Sam şi erau la curent cu privire la identitatea lui. În general, umbla prin mănăstire când adepţii ei erau la rugăciune sau după ce se retrăgeau pentru înnoptat. Dormea mai mult în timpul zilei; când li se înfăţişa, era bine acoperită şi învăluită în mantie; dorinţele şi dispoziţiile i le comunica direct lui Gandhiji, şeful Ordinului, care avea nouăzeci şi trei de ani în acest ciclu şi era pe jumătate orb.

Prin urmare, atât călugării săi cât şi purtătorii robelor galbene se întrebau cum arată şi căutau să câştige vreo favoare în ochii ei. Se spunea că binecuvântarea sa asigura reîncarnarea ca brahman. Numai lui Gandhiji nu-i păsa, întrucât el acceptase calea adevăratei morţi.

Pentru că ea nu trecu pe coridor cât stătură ei acolo, preotul prelungi conversaţia.

— Eu sunt Balarama, declară el. Pot să te întreb cu privire la nume, bunule domn, şi, poate, destinaţia ta?

— Eu sunt Aram, spuse cerşetorul, cel care şi-a luat asupră-şi legământul sărăciei pentru un timp de zece ani şi al tăcerii pentru şapte ani. Din fericire, cei şapte s-au scurs, de aceea pot acum să vorbesc pentru a mulţumi binefăcătorilor mei şi a le răspunde la întrebări. Mă îndrept către munţi, să-mi găsesc o peşteră unde să pot medita şi să mă rog. Aş putea, oare, să accept amabila voastră ospitalitate pentru câteva zile, înainte de a-mi continua călătoria?

— Am fi, spuse Balarama, într-adevăr onoraţi dacă un sfânt ar găsi de cuviinţă să ne binecuvânteze mânăstirea cu prezenţa lui. Te asigurăm că ai fi bine venit. Dacă este ceva ce ţi-ar fi de folos pe drumul tău, iar noi am fi în stare să-ţi dăm acel lucru, te rugăm, spune.

Aram îl fixă cu ochiul lui verde, neclipitor şi spuse :

— Călugărul care m-a văzut primul nu purta roba Ordinului tău.

Spunând asta, îi atinse veşmântul negru.

— În locul ăstuia, cred că bietul meu ochi a zărit unul de altă culoare.

— Da, zise Balarama, pentru că adepţii lui Buddha se adăpostesc aici, printre noi, adăstând o vreme din rătăcirea lor.

— Asta este într-adevăr interesant, spuse Aram, pentru că aş dori să vorbesc cu ei şi, poate, să învăţ mai multe despre Calea lor.

— Vei avea ocazii destule dacă te hotărăşti să mai rămâi printre noi un timp.

— Atunci, aşa am să fac. Ei cât au să mai rămână?

— Nu ştiu.

Aram dădu din cap.

— Când aş putea vorbi cu ei?

— În seara asta va fi o oră în care toţi călugării se strâng împreună şi sunt liberi să vorbească ce vor, în afara celor care şi-au luat jurământul tăcerii.

— Am să-mi petrec în rugăciune timpul până atunci, spuse Aram. Mulţumesc.

Amândoi se înclinară uşor, iar Aram intră în încăperea lui.

Seara, Aram participă la ora de comuniune a călugărilor, care, indiferent din ce ordin făceau parte, se amestecară unii cu alţii şi începură să discute. Sam nu participă, şi nici Tak; iar Yama nu participa niciodată în persoană.

Aram se aşeză la masa lungă din sala de mese, vizavi de câţiva dintre călugării lui Buddha. Vorbi o vreme cu ei, pe teme de doctrină şi de practică, de castă şi crez, vreme şi probleme cotidiene.

— Pare ciudat, spuse el după un timp, că cei din ordinul vostru, aşa, brusc, au bătut atâta drum spre sud şi vest.

— În ţinutul cu pământ înţelenit, în anotimpul fulgerelor?

— Poate că trebuie să se producă vreo revelaţie pe-aici, ce mi-ar putea lărgi spiritul. Încotro să mă uit după ea?

— Întregul Univers este o revelaţie, răspunse călugărul. Lucrurile se schimbă cu toate şi, totuşi, cu toate rămân. Ziua urmează nopţii… Fiecare zi e diferită şi, totuşi, fiecare e numai o zi. Mare parte a lumii este iluzie şi, totuşi, formele acestei iluzii urmează un tipar ce este parte a unei realităţi divine.

— Da, da, zise Aram. În căile iluziei şi ale realităţii sunt versat, dar cu întrebarea mea chiar vroiam să aflu dacă nu cumva s-a ridicat prin împrejurimi un nou învăţător sau a revenit vreunul dintre cei vechi sau, pasămite, vreo manifestare divină s-a arătat, de a cărei prezenţă s-ar putea folosi sufletul meu.

Vorbind, cerşetorul mătură de pe masa din faţa lui o gânganie roşie, târâtoare, de mărimea unghiei degetului mare şi ridică sandaua ca pentru a o zdrobi.

— Rogu-te, frate, nu-i face nici un rău, spuse călugărul.

— Dar din astea se găsesc peste tot, iar Maeştrii Karmei au spus că un om nu se poate întoarce ca insectă şi că uciderea insectelor este un act neutru din punct de vedere karmic.

— Totuşi, răspunse călugărul, viaţa fiind una, în această mânăstire toţi practică doctrina ahimsa{Nonviolenţa (n.tr.).} şi se abţin de la a ridica viaţa vreunei creaturi.

— Dar, zise Aram, Patanjali{Figură semilegendară a filosofiei yoga, autorul celui mai reputat tratat în materie (n.tr.).} susţine că, mai degrabă decât actul, intenţia este cea care guvernează. Prin urmare, dacă am ucis mai degrabă cu dragoste decât cu răutate este ca şi cum nici n-aş fi ucis. Mărturisesc că nu aşa au stat lucrurile şi că răutatea a fost prezentă — de aceea, chiar dacă n-am ucis, tot port povara vinovăţiei, din cauza prezenţei acelei intenţii. Aşa că acum aş putea-o strivi cu piciorul fără să fie cu nimic mai rău, potrivit principiului ahimsa. Oricum, ca oaspete, de bună seamă că respect practica şi nu fac aşa ceva.

Spunând asta, îşi luă sandaua de deasupra insectei, care stătea nemişcată, împungând în sus cu antenele ei roşii.

— Într-adevăr, este un învăţat, spuse unul din Ordinul lui Ratri.

Aram zâmbi.

— Îţi mulţumesc, dar nu este aşa, zise el. Nu sunt decât un umil căutător al adevărului, iar odinioară, când şi când, am avut privilegiul de a asculta cuvintele celor învăţaţi. Dacă aş mai avea iar un asemenea privilegiu! Dacă ar fi prin preajmă vreun mare învăţător sau învăţat, mai mult ca sigur că aş trece şi peste cărbuni încinşi pentru a mă aşeza la picioarele lui să-i ascult cuvintele şi să-i urmez exemplul. Dacă…

Se opri, căci ochii tuturor se îndreptaseră brusc spre uşa din spatele lui. Nu-şi întoarse capul, ci se întinse să strivească un gândac ce se afla lângă mâna lui. Vârful unui mic cristal şi două sârmuliţe se iviră prin chitina spartă de pe spatele lui.

Apoi se răsuci, măturând cu ochiul său verde rândul de călugări aşezaţi între el şi uşă, şi se uită la Yama, care purta pantaloni strâmţi, cizme, cămaşă, eşarfă, mantie şi mănuşi, toate roşii, iar în jurul capului avea răsucit un turban de culoarea sângelui.

— „Dacă?” întrebă Yama. Tocmai spuneai „dacă”. Dacă vreun înţelept sau vreun avatar al unui zeu s-ar afla prin împrejurimi, ţi-ar plăcea să-l cunoşti? Asta spuneai, străine?

Cerşetorul se ridică de la masă. Se înclină.

— Eu sunt Aram, spuse el. Un căutător şi un călător împreună cu toţi cei ce doresc iluminarea.

Yama nu-i întoarse salutul.

— De ce-ţi rosteşti numele invers, Domn al Iluziei, când toate cuvintele şi acţiunile tale îl trâmbiţează înaintea ta?

Cerşetorul ridică din umeri.

— Nu înţeleg ce spui.

Apoi zâmbetul îi reveni pe buze.

— Sunt unul dintre cei care caută Calea şi Dreptatea, adăugă el.

— Îmi vine greu să cred, după ce-am fost martor, cel puţin o mie de ani, la trădările tale.

— Vorbeşti de vieţi ale zeilor.

— Din nefericire, da. Ai făcut o greşeală gravă, Mara{Demonul tentaţiei, Visătorul; aici, zeul iluziei (n.tr.).}.

— Care ar fi aceea?

— Ai impresia că trebuie să ţi se permită să pleci viu de aici.

— Recunosc că la asta mă aştept.

— Fără a ţine cont de numeroasele accidente pe care le poate păţi un călător singuratic prin regiunea asta sălbatică.

— Am fost un călător singuratic timp de mulţi ani. Accidente li s-au întâmplat întotdeauna altora.

— S-ar putea să crezi că şi dacă trupul îţi este distrus aici, atman-ul îţi va fi transferat de la distanţă în alt corp, aflat în altă parte. Înţeleg că mi-a descifrat cineva însemnările şi acum şmecheria este posibilă.

Sprâncenele cerşetorului se deplasară cu jumătate de centimetru în jos şi se adunară la rădăcina nasului.

— Nu realizezi ce forţe înconjoară chiar acum clădirea asta, împotrivindu-se oricărui asemenea transfer.

Cerşetorul păşi în mijlocul încăperii.

— Yama, spuse el, eşti nebun dacă ai de gând să-ţi măsori bietele forţe decăzute cu cele ale Visătorului.

— Se poate să fie aşa, Doamne Mara, răspunse Yama, dar prea mult am aşteptat ocazia asta ca s-o mai amân. Îţi aminteşti de promisiunea pe care am făcut-o la Keenset? Dacă doreşti să-ţi continui lanţul existenţelor, va trebui să treci pe aici, singura uşă a încăperii de faţă, pe care o barez eu. Nimic din afara acestei camere nu te mai poate ajuta acum.

Mara îşi înălţă arunci mâinile şi flăcările izbucniră.

Totul era o vâlvătaie. Limbi de foc ieşeau din zidurile de piatră şi din robele călugărilor. Fumul tălăzuia şi se vălătucea prin încăpere. Yama stătea în mijlocul focului dezlănţuit, fără să se clintească.

— Asta-i tot ce poţi face? întrebă el. Flăcările tale sunt pretutindeni, dar nimic nu arde.

Mara îşi plesni palmele şi limbile de foc pieriră.

În locul lor, cu capul înălţat la aproape de două ori înălţimea unui om, cu învelişul ei argintiu lăţit în evantai, o cobră regală se arcui în poziţia de atac, luând forma de S.

Yama nu o băgă în seamă, privirea lui întunecată întinzân-du-se ca antenele unei insecte negre, sfredelind unicul ochi al lui Mara.

Cobra regală pieri la jumătatea atacului. Yama păşi agale înainte.

Mara se trase un pas înapoi.

Stătură amândoi aşa, preţ de vreo trei bătăi de inimă, după care Yama mai înaintă doi paşi, iar Mara se dădu iar înapoi. Stropi de transpiraţie le apărură amândurora pe frunţi.

Cerşetorul era acum mai înalt, iar părul îi era mai bogat; avea pieptul mai gros şi umerii mai largi. O anumită graţie, care nu se vădise mai înainte, îi însoţea toate mişcările.

Se mai trase înapoi un pas.

— Da, Mara, există un zeu al morţii, spuse Yama printre dinţi. Căzut sau nu, adevărata moarte îmi sălăşluieşte în priviri. Trebuie să mi le întâlneşti. Când ai să ajungi la perete, n-ai să mai ai unde te retrage. Simţi cum puterea îţi părăseşte membrele. Simţi cum răceala îţi cuprinde mâinile şi picioarele.

Lui Mara i se dezveliră dinţii într-un rânjet. Gâtul îi era ca al unui taur. Bicepşii îi erau mari cât coapsele unui bărbat. Pieptul îi era un butoi de forţă, iar picioarele îi erau ca nişte copaci zdraveni din pădure.

— Răceală? întrebă el, desfăcându-şi braţele. Pot sfărâma un uriaş cu mâinile astea, Yama. Tu nu eşti decât un zeu surghiunit, prăpădit. Încruntarea ta poate aduce sub ascultare bătrânii sau infirmii. Privirile tale pot băga în răcori animalele tâmpe sau pe oamenii din clasele de jos. Eu mă aflu la fel de sus deasupra ta precum o stea deasupra fundului oceanului.

Mâinile înmănuşate în roşu ale lui Yama căzură ca o pereche de cobre asupra beregatei lui.

— Atunci, simte puterea de care-ţi tot baţi joc, Visătorule. Ţi-ai luat înfăţişarea puterii. Foloseşte-o! Nu mă ameţi cu vorbe!

Obrajii şi fruntea lui Mara se făceau stacojii pe măsură ce mâinile lui Yama se strângeau tot mai tare în jurul gâtului său. Ochii stăteau să-i sară din orbite, o lumină verde, cercetătoare, măturând lumea.

Căzu în genunchi.

— Destul, Doamne Yama! icni el. Doar n-o să te ucizi pe tine însuţi?

Se transforma. Trăsăturile i se unduiau ca şi cum s-ar fi aflat sub o apă agitată.

Yama privi în jos către propriul lui chip şi îşi văzu propriile sale mâini, roşii, încleştate în jurul încheieturilor!

— Eşti tot mai disperat acum, Mara, când te părăseşte viaţa. Yama, însă, nu este un copil, ca să se teamă să sfărâme oglinda care ai devenit. Fă-ţi ultima încercare sau mori ca un bărbat, este exact acelaşi lucru până la urmă.

Dar iarăşi fură o unduire şi o schimbare.

De astă dată, Yama ezită, slăbindu-şi strânsoarea.

Părul ei ca bronzul îi căzu pe mâini. Ochii ei îl implorau. La gât avea un colier de cranii din fildeş, puţin mai deschis la culoare decât pielea ei. Sari-ul îi era de culoarea sângelui. Mâinile ei se odihneau peste ale lui, aproape mângâietor…

— Zeiţă! şuieră el.

— Doar n-ai s-o ucizi pe Kali{Zeiţa violenţei şi a răzbunării (n.tr.).}?… Durga{Alt nume al lui Kali (n.tr.).}?… se sufocă ea.

— Iar ai dat greş, Mara, şopti el. Nu ştiai că tot omul ucide ce a iubit?

Şi cu asta, mâinile i se suciră şi se auzi un zgomot de oase zdrobite.

— Înzecită să-ţi fie osânda, spuse el, cu ochii strâns închişi. Nu va mai exista nici o renaştere.

Mâinile i se desfăcură apoi.

Un bărbat înalt, frumos proporţionat, zăcea pe podea la picioarele lui, cu capul plecat pe umărul drept.

Ochiul i se închisese, în sfârşit.

Yama întoarse cadavrul cu vârful cizmei.

— Construiţi un rug şi ardeţi acest corp, le spuse el călugărilor, fără să se întoarcă spre ei. Nu neglijaţi nici un ritual. Unul dintre cei mai de seamă a murit astăzi.

Apoi îşi luă privirile de la această lucrare a mâinilor sale, se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea.

În seara aceea fulgerele umplură cerul şi ploaia căzu ca o rafală de gloanţe din Ceruri.

Stăteau toţi patru în încăperea din tumul cel înalt care se ridica în colţul din nord-est al mănăstirii.

Yama se plimba prin cameră, oprindu-se la fereastră de fiecare dată când ajungea la ea.

Ceilalţi stăteau şi-l priveau, ascultând.

— Bănuiesc, le zise el, dar nu ştiu. Nu au să distrugă mănăstirea unui zeu confrate, dezvăluindu-le oamenilor disensiunile dintre ei — nu fără a fi siguri. Nu au fost siguri, aşa că au făcut cercetări. Asta înseamnă că timpul încă este de partea noastră.

Ei încuviinţară dând din cap.

— Un brahman care a renunţat la lume pentru a-şi afla sufletul a trecut pe aici, a suferit un accident, a murit la noi de moarte adevărată. Trupul său a fost ars, iar cenuşa împrăştiată în râul ce duce la mare. Asta este tot ce s-a întâmplat… Călugării rătăcitori ai Celui Iluminat se aflau în vizită, în momentul respectiv. Au plecat la puţin timp după cele petrecute. Cine ştie încotro au luat-o?

Tak se ridică în picioare, cât putu el de drept.

— Doamne Yama, cuvântă el, chiar dacă poate dura o săptămână, o lună — poate chiar mai mult — povestea asta va ajunge la urechile Stăpânului, când îi va judeca pe primii dintre cei prezenţi în această mănăstire care vor păşi în Sălile Karmei. În aceste condiţii, cred că unii dintre ei se pot alege cu o judecată mai timpurie tocmai din acest motiv. Şi atunci?

Yama îşi învârti o ţigară cu grijă şi precizie.

— Trebuie să aranjăm astfel încât ceea ce am spus să fie ceea ce s-a întâmplat de fapt.

— Cum asta? Când creierul unui om este supus derulării karmice, toate evenimentele la care a fost martor în cel mai recent ciclu de viaţă al lui îi sunt puse dinaintea judecăţii, ca un sul de pergament.

— Asta-i corect, spuse Yama. Şi n-ai auzit tu niciodată, Tak al Arhivelor, despre palimpsest — un sul de pergament care a mai fost folosit o dată, şters şi apoi folosit iar?

— Desigur, dar mintea nu este un pergament.

— Nu? zâmbi Yama. Ei bine, cu zâmbetul tău trebuia să se înceapă, nu cu al meu. Ce-i adevărul, de fapt? Adevărul e cel pe care îl hotărăşti tu.

Îşi aprinse ţigara.

— Călugării ăştia au fost martori ai unei scene stranii şi înfricoşătoare, continuă el. M-au văzut adoptându-mi Aspectul şi folosindu-mi un Atribut. L-au văzut şi pe Mara făcând la fel, aici, în această mănăstire unde noi am reînviat principiul ahimsa. Ei sunt conştienţi că un zeu poate face asemenea lucruri fără încărcătură karmică, dar şocul a fost mare, iar impresia puternică. Şi incinerarea finală încă nu s-a săvârşit. Până să se termine incinerarea asta, povestea pe care ţi-am spus-o trebuie să fie adevărată în mintea lor.

— Cum? întrebă Ratri.

— În chiar noaptea asta, în chiar acest ceas, spuse el, în vreme ce imaginile faptului le ard în conştiinţe, iar cugetele le sunt tulburate, noul adevăr va fi fabricat şi ţintuit în locul celuilalt… Sam, te-ai odihnit destul. Lucrul ăsta îţi revine ţie, acum. Trebuie să le ţii o predică. Trebuie să stârneşti în ei acele sentimente mai nobile şi calităţi de spirit mai înalte, care fac din om subiectul interesului divin. Ratri şi cu mine ne vom uni apoi puterile şi un nou adevăr se va naşte.

Sam se foi şi-şi lăsă ochii în jos.

— Nu ştiu dacă o pot face. A trecut atât de mult…

— Dacă ai fost o dată Buddha, eşti Buddha pentru totdeauna, Sam. Pune pe tapet nişte parabole mai vechi de-ale tale. Ai la dispoziţie vreo cincisprezece minute.

Sam întinse mâna.

— Dă-mi nişte tutun şi o foiţă.

Primi pachetul şi-şi răsuci o ţigară.

— Foc?… Mulţumesc.

Trase adânc în piept, dădu fumul afară, tuşi.

— Am obosit să-i tot mint, spuse în cele din urmă. Cred că asta e de fapt.

— Să-i minţi? întrebă Yama. Cine ţi-a cerut să-i minţi cu ceva? Citează-le Predica de pe Munte, dacă vrei. Sau ceva din Popol Vuh{Mit cosmogonic mayaş (n.tr.).} sau din Iliada. Nu-mi pasă ce le spui. Numai să-i stârneşti puţin, să-i alini un pic. Asta-i tot ce-ţi cer.

— Şi după aia?

— După aia? După aia am să procedez la salvarea lor… Şi a noastră!

Sam dădu domol din cap.

— Dacă spui aşa… Dar nu mă simt prea în largul meu când se ajunge la genul ăsta de lucruri. Sigur, am să găsesc eu vreo două adevăruri şi-am să arunc în joc câteva pioşenii — dar hai să fie douăzeci de minute.

— Douăzeci de minute, atunci. După care împachetăm. Mâine plecăm la Khaipur.

— Aşa curând? întrebă Tak.

Yama scutură din cap.

— Aşa târziu, spuse el.

Călugării stăteau aşezaţi pe duşumeaua refectoriului. Mesele fuseseră trase pe lângă pereţi. Insectele dispăruseră. Afară, ploaia continua să cadă.

Marele Suflet Sam, Iluminatul, intră şi se aşeză în faţa lor.

Ratri intră şi ea, îmbrăcată ca o călugăriţă budistă şi cu voalul coborât.

Yama şi Ratri merseră în partea din spate a încăperii şi se aşezară pe jos. De pe undeva, asculta şi Tak.

Sam stătu câteva minute cu ochii închişi, după care spuse încet :

— Am multe nume, dar nici unul dintre ele nu are importanţă.

Apoi deschise încet ochii, fără să-şi mişte capul. Nu se uită la nimic anume.

— Numele nu sunt importante, repetă el. A vorbi înseamnă a rosti nume, dar a vorbi nu este important. Se întâmplă o dată un fapt care nu s-a mai întâmplat până atunci. Văzându-l, omul deschide ochii asupra realităţii. Nu poate spune altora ceea ce a văzut. Ceilalţi, oricum, vor să afle, aşa că-i pun întrebări, zicând: „Cum e lucrul ăsta, pe care l-ai văzut tu?” Aşa că el încearcă să le spună. Poate că el a văzut întâiul foc de pe pământ. Le zice: „E roşu, ca un mac, dar prin el dansează alte culori. Nu are nici o formă, ca apa, curgând pretutindeni. Este fierbinte, ca soarele verii, dar mai încins. Există o vreme pe o bucată de lemn şi apoi lemnul dispare, ca şi cum ar fi fost mâncat, lăsând în urmă ceva care este negru şi se poate cerne ca nisipul. Când dispare lemnul, dispare şi el”. Aşadar, ascultătorii trebuie să îşi imagineze că realitatea este precum un mac, precum apa, precum soarele, precum ceva care mănâncă şi excretează. Ei cred că nu seamănă cu nici unul dintre lucrurile cu care cel ce a cunoscut-o le-a spus că ar semăna. Ei, însă, nu au văzut focul. Nu-l pot cunoaşte în adevăr. Nu pot decât afla despre el. Dar focul apare iarăşi în lume, de multe ori. Tot mai mulţi oameni îl văd. După o vreme, focul este la fel de obişnuit ca iarba şi ca aerul pe care-l respiră. Văd că, deşi e ca un mac, nu e mac, deşi e ca apa, nu e apă, deşi e ca soarele, nu e soarele şi, cu toate că îi seamănă cuiva care mănâncă şi leapădă rămăşiţe, nu este ceea ce mănâncă şi leapădă rămăşiţe, ci altceva, diferit de fiecare dintre toate acestea în parte sau luate împreună. Aşa că se uită cu luare-aminte la acest lucru nou şi fac un nou cuvânt pentru a-l denumi. Îl denumesc „foc”.

Dacă dau peste unul care încă nu l-a văzut şi-i vorbesc despre foc, acesta nu pricepe la ce se referă. Aşa că ei o iau de la capăt şi-i spun cum este focul. În vreme ce fac asta, ei ştiu din propria lor experienţă că ceea ce îi spun nu este adevărul, ci numai o parte a lui. Ştiu că omul acesta nu va cunoaşte niciodată realitatea din cuvintele lor, deşi le stau la dispoziţie toate cuvintele din lume. El trebuie să privească focul, să-l miroasă, să-şi încălzească mâinile la el, să i se uite în văpaie — sau să rămână pentru totdeauna ignorant. Prin urmare, „focul” nu contează, „pământul” şi „aerul” şi „apa” nu contează. „Eu” nu contează. Nici un cuvânt nu contează. Omul, însă, uită realitatea şi ţine minte cuvintele. Cu cât îşi aminteşte mai multe cuvinte, cu atât confraţii lui îl consideră mai demn de stimă. El priveşte la marile transformări ale lumii, dar nu le vede aşa cum au fost ele văzute atunci când omul le-a privit pentru întâia oară. Numele lor îi vin pe buze şi el zâmbeşte gustându-le, gândind că le cunoaşte prin numire. Lucrul care nu s-a mai întâmplat niciodată continuă să se producă. Şi continuă să fie un miracol. Marea floare arzătoare se întinde, curgând peste membrele lumii, excretând cenuşa lumii şi nefiind nici unul dintre toate lucrurile pe care le-am numit aici şi fiind toate în acelaşi timp şi asta este realitatea — Nenumitul.

Aşadar, vă cer… Uitaţi numele pe care le purtaţi, uitaţi vorbele pe care le spun de îndată ce le rostesc. Priviţi, mai bine, către Nenumitul din voi înşivă, care ia fiinţă pe măsură ce i mă adresez. El nu ia aminte la cuvintele mele, ci la realitatea dinlăuntrul meu, din care face parte. Acesta este atman, care mă ascultă pe mine mai degrabă decât îmi ascultă cuvintele. Orice altceva este ireal. A defini înseamnă a pierde. Esenţa tuturor lucrurilor este Nenumitul. Nenumitul nu se poate cunoaşte, este mai puternic şi decât Brahma{Figura centrală a trinităţii hinduse (n.tr.).}. Lucrurile trec, esenţa, însă, rămâne. Vă aflaţi, aşadar, în mijlocul unui vis.

Esenţa visează un vis al formei. Formele trec, esenţa, însă, rămâne, visând vise noi. Omul numeşte aceste vise şi gândeşte că a pus mâna pe esenţă, fără să ştie că a invocat irealul. Pietrele astea, zidurile astea, trupurile astea pe care le vedeţi aşezate alături de voi sunt maci şi apă şi soarele. Sunt vise ale Nenumitului. Sunt foc, dacă vreţi.

Uneori, se întâmplă să vină câte un visător care este conştient că visează. Poate stăpâni câte ceva din cele ale visului, supunându-şi-l voinţei lui, sau se poate trezi într-o şi mai mare autocunoaştere. Dacă alege calea autocunoaşterii, slava îi este mare şi se va afla peste veacuri ca pe o stea. Dacă, însă, alege calea Tantrelor{Textele sacre (sanscr.) (n.tr.).}, combinând Samsara{Lumea manifestă, văzută ca iluzie, în opoziţie cu Nirvana, care reprezintă realitatea ultimă, nemanifestată (n.tr.).} cu Nirvana, înţelegând lumea şi continuând să trăiască în ea, acesta este puternic printre visători.

Poate fi puternic spre bine sau spre rău, când îl cercetăm — cu toate că şi aceşti termeni sunt lipsiţi de semnificaţie, în afara numirilor Samsarei.

Oricum, a trăi în Samsara înseamnă să fii supus lucrării acelora dintre visători care au putere. De sunt puternici spre bine, este un timp de aur. De sunt puternici spre rău, este o vreme de întuneric. Visul se poate transforma în coşmar.

Este scris că a trăi înseamnă a suferi. Aceasta se întâmplă, zic înţelepţii, pentru că omul trebuie să-şi mistuie povara Karmei pentru a atinge Iluminarea. De aceea, spun înţelepţii, cu ce se alege un om dacă se luptă într-un vis cu ceea ce are ca parte a lui, cu ceea ce este tocmai calea pe care trebuie s-o urmeze pentru a obţine eliberarea? In lumina valorilor perene, zic înţelepţii, suferinţa nu reprezintă nimic; în termenii Samsarei, spun înţelepţii, ea conduce la ceea ce este bun. Ce justificare are atunci un om care se luptă împotriva celor ce sunt puternici spre rău?

Se opri pentru un moment şi-şi înălţă capul.

— În această noapte, Domnul Iluziei a trecut printre voi, Mara, puternic printre visători, puternic spre rău. S-a ciocnit de un altul căruia îi este îngăduit să lucreze cu cele ale visului, într-un alt chip. S-a întâlnit cu Dharma{Legea existenţei (n.tr.).}, cea care poate trezi pe visători din visul lor. S-au luptat şi Domnul Mara nu mai există. De ce s-au luptat, zeul morţii împotriva iluzionistului? Spuneţi că de neînţeles le sunt căile, fiind căile zeilor. Nu acesta este răspunsul.

Răspunsul, justificarea este aceeaşi pentru oameni ca şi pentru zei. Binele şi răul, spun înţelepţii, nu înseamnă nimic, pentru că aparţin Samsarei. Fiţi de acord cu înţelepţii, care ne-au învăţat poporul din cele mai vechi vremuri pe care şi le poate omul aminti. Fiţi de acord, dar luaţi aminte şi la un lucru despre care înţelepţii nu vorbesc. Lucrul este „frumuseţea”, care-i un cuvânt — dar căutaţi înapoia cuvântului şi gândiţi-vă la Calea Nenumitului. Şi care este Calea Nenumitului? Este Calea Visului. Şi de ce visează Nenumitul? Lucrul nu este cunoscut nici unui locuitor al Samsarei. Aşa că întrebaţi-vă, mai bine, ce visează Nenumitul?

Nenumitul, din care cu toţii facem parte, visează forma. Şi care este cel mai înalt atribut pe care îl poate avea forma? Este frumuseţea. Nenumitul, aşadar, este un artist. Problema, prin urmare, nu se referă la bine sau la rău, ci este una de estetică. A lupta împotriva unora care sunt puternici printre visători şi sunt puternici spre rău sau spre urât nu înseamnă a lupta pentru ceea ce înţelepţii ne spun că este lipsit de sens în termenii Samsarei sau ai Nirvanei, ci mai degrabă înseamnă a lupta pentru visarea simetrică a visului, sub aspectul ritmului şi al măsurii, al echilibrului şi al antitezei care fac din el un obiect al frumosului. Despre asta, înţelepţii nu spun nimic. Acest adevăr este atât de simplu încât este limpede că l-au trecut cu vederea. Din acest motiv, eu sunt obligat de estetica situaţiei să vă atrag atenţia asupra ei. A lupta împotriva visătorilor care visează urâţenii, fie ei oameni sau zei, nu poate fi decât voia Nenumitului. Această luptă va aduce şi ea suferinţă, iar, astfel, povara karmică a cuiva se va uşura, la fel ca prin îndurarea urâţeniei; această suferinţă, însă, este producătoarea unei finalităţi mai înalte, în lumina valorilor eterne despre care înţelepţii vorbesc atât de des.

Prin urmare, vă spun vouă, estetica lucrurilor la care aţi fost martori e de un rang superior. M-aţi putea întreba atunci: „Cum pot eu cunoaşte ce este frumos şi ce este urât, ca să fiu mânat să acţionez în consecinţă?” La această întrebare, vă spun, trebuie să vă daţi singuri răspuns. Ca să o faceţi, uitaţi mai întâi cele ce v-am spus, pentru că nu am spus nimic. Sălăşluiţi acum în Nenumit.

Îşi înălţă mâna dreaptă şi-şi plecă fruntea.

Yama se ridică în picioare, Ratri se ridică în picioare, Tak apăru pe o masă.

Toţi patru plecară împreună, ştiind că maşinaţiile Karmei fuseseră, pentru o vreme, dejucate.

Umblau prin strălucirea aspră a dimineţii, pe sub Podul Zeilor. Pămătufuri înalte de palmieri, încă umede de ploaia nopţii, luceau de-a dreapta şi de-a stânga potecii. Vârfurile copacilor şi piscurile munţilor din depărtare se unduiau prin vaporii ce se înălţau în aer. Ziua era senină. Adierile dimineţii mai purtau, încă, o urmă a răcorii nopţii. Trosnetele şi bâzâitul şi ciripitul junglei îi întovărăşeau pe călugări în drumul lor. Mănăstirea, de care se depărtaseră, se mai zărea puţin peste vârfurile copacilor; mult deasupra ei, prin aer, se răsucea un fir de fum, sprijinind cerul.

Servitorii lui Ratri îi purtau lectica în mijlocul grupului format din călugări, slujitori şi o mică trupă de războinici care-i asigurau paza. Sam şi Yama mergeau alături de conducătorul grupului. Deasupră-le, în tăcere, Tak îi urma strecurându-se prin frunzişuri şi printre ramuri, nevăzut.

— Rugul încă mai arde, zise Yama.

— Da.

— Îl ard pe rătăcitorul care a avut un atac de inimă în vreme ce lua masa împreună cu ei.

— Este adevărat.

— Pentru un imbold atât de neaşteptat, te-ai prezentat cu o predică minunat de angajantă.

— Mulţumesc.

— Chiar crezi ceea ce predici?

Sam izbucni în râs.

— Sunt foarte naiv când e vorba despre propriile-mi cuvinte. Cred tot ce spun, cu toate că ştiu că sunt un mincinos.

Yama pufni.

— Toiagul lui Trimurti tot se mai abate asupra spinărilor oamenilor. Nirriti{Zeiţa distrugerii, a dezagregării; aici, zeul corupţiei şi al întunericului (n.tr.).} se învârte prin bârlogul lui întunecos; hărţuieşte mările sudului. Ai de gând să-ţi mai petreci o viaţă complăcându-te în metafizică — să găseşti alte justificări pentru a te opune duşmanilor? Vorbele tale de aseară sunau de parcă ai fi luat-o de la cap cu de ce, în loc de cum.

— Nu, răspunse Sam. Nu am vrut decât să încerc o altă direcţie de gândire asupra auditoriului. E greu să provoci o rebeliune între cei pentru care toate lucrurile sunt bune. Nu mai este loc şi pentru rău în minţile lor, în ciuda faptului că suferă permanent din pricina lui. Spre exemplu, sclavul care este tras pe roată, dar care ştie că se va naşte din nou — probabil ca negustor burtos — dacă suferă de bună voie… Perspectiva lui nu este aceeaşi cu a unuia care ştie că nu are decât o viaţă de trăit. Poate suporta orice, ştiind că oricât de mare ar fi durerea de acum, plăcerea viitoare o va depăşi. Dacă un asemenea om nu crede în bine sau în rău, poate că atunci frumuseţea şi urâţenia pot fi făcute să-i servească. Doar numele au fost schimbate.

— Atunci, asta este o nouă doctrină oficială? întrebă Yama.

— Este, răspunse Sam.

Mâna lui Yama se strecură printr-o deschizătură invizibilă a robei şi apăru cu un pumnal, pe care-l înălţă în chip de salut.

— Pentru frumuseţe, zise el. Jos cu urâţenia!

Un val de tăcere străbătu jungla. Toate semnele de viaţă dimprejurul lor încetară.

Yama ridică o mână, cu cealaltă întorcând pumnalul în teaca lui ascunsă.

— Stop! strigă el.

Se uită în sus, mijindu-şi ochii în soare, cu capul întors spre dreapta.

— La o parte de pe potecă! în tufişuri! strigă iar.

Toată lumea se execută. Trupurile înveşmântate în galben ţâşniră de pe potecă. Lectica lui Ratri fu dusă printre copaci. Ea stătu la dreapta lui Yama.

— Ce e?

— Ascultă!

Atunci apăru, pogorându-se din cer într-o izbucnire sonoră. Săgeta peste piscurile munţilor şi trecu pe deasupra mănăstirii, învolburând fumul şi dispărând înapoia lui. Explozii zgomotoase îi trâmbiţară sosirea şi aerul se cutremură când îşi tăie drum prin vijelie şi lumină.

Avea forma unei cruci tau, curbată măreţ, iar în urmă-i se târa o coadă de foc.

— Distrugătorul a ieşit la vânat, zise Yama.

— Carul tunetului! ţipă unul dintre mercenari, făcând un semn cu mâna.

— Trece Shiva, zise un călugăr cu ochii măriţi de spaimă. Distrugătorul…

— Dacă ştiam la momentul cu pricina cât de bine lucrez, zise Yama, îi număram eu zilele mai atent. Uneori chiar că-mi regret geniul.

Carul de luptă trecu pe sub Podul Zeilor, se balansă deasupra junglei şi se lăsă către sud, îndepărtându-se. Mugetul i se diminuă treptat, apoi se făcu linişte.

O pasăre scoase un semnal scurt. O alta îi răspunse. După care, tot freamătul şi zgomotul vieţii reîncepu, iar călătorii îşi reluară drumul.

— Are să se întoarcă, zise Yama şi lucrul se adeveri.

De încă două ori trebui în acea zi ca ei să părăsească poteca pentru a lăsa să le treacă pe deasupra capetelor carul de luptă al tunetului. Ultima oară, dădu roată mănăstirii, urmărind pesemne ritualul funerar ce se oficia acolo. După care, trecu munţii şi dispăru.

În noaptea aceea făcură tabără sub cerul liber, iar în noaptea următoare procedară la fel.

Cea de-a treia zi îi aduse la râul Deeva şi la micul oraş-port Koona. Acolo găsiră mijlocul de transport pe care şi-l doreau şi porniră mai departe la drum în aceeaşi seară, îndreptându-se spre sud în nişte mici ambarcaţiuni, până la confluenţa Deevei cu puternica Vedra, pe al cărei curs îşi continuară călătoria până la destinaţie, cheiurile din Khaipur.

În timp ce curentul îi purta la vale, Sam asculta zgomotele râului. Stătea în picioare pe puntea cufundată în întuneric, odihnindu-şi mâinile pe balustradă. Privea peste întinderea apelor spre locul unde cerul sălta şi cobora, stele plecându-se asupra stelelor. Atunci i se adresă noaptea cu glasul lui Ratri, de undeva din apropiere.

— Ai mai păşit pe drumul ăsta, Tathagatha.

— De multe ori, răspunse el.

— Deeva este o lucrare frumoasă sub stele, cu jocul valurilor şi unduirile ei.

— Într-adevăr.

— Ne îndreptăm acum spre Khaipur şi spre Palatul Karmei. Ce ai de gând să faci când ajungem?

— Am să petrec o vreme în meditaţie, zeiţă.

— La ce ai să meditezi?

— La vieţile mele trecute şi la greşelile pe care le-a conţinut fiecare dintre ele. Trebuie să-mi revăd atât propriile tactici, cât şi pe cele ale duşmanului.

— Yama socoate că Norul de Aur te va fi schimbat.

— Se prea poate.

— Socoate că te-a moleşit, te-a slăbit. Tu întotdeauna ai pozat în mistic, dar acum crede că ai şi devenit — spre propria ta ruinare şi spre ruinarea noastră.

Sam clătină din cap şi se răsuci. Dar nu o zări. Stătea acolo, nevăzută, sau se retrăsese? Vorbi blând, fără inflexiuni în voce.

— Am să smulg aceste stele de pe cer, declară el, şi am să le azvârl zeilor în faţă, dacă va trebui. Am să hulesc în fiecare templu de pe întinderea pământului. Am să iau vieţi precum strânge pescarul peşte, cu plasa, dacă va fi nevoie. Am să urc iarăşi la Oraşul Celest, chiar de va fi o flacără sau o sabie goală fiecare treaptă, iar drumul păzit de tigri. Într-o zi, zeii vor privi din Ceruri şi mă vor vedea pe scară, aducându-le darul de care se tem cel mai mult. În acea zi, o nouă Yuga{Ciclu universal al evoluţiei (n.tr.).} va începe. Dar pentru început, trebuie să meditez, sfârşi el.

Se întoarse iar şi se uită pe deasupra apelor. O stea căzătoare îşi trasă drumul prin ceruri. Barca îşi continua drumul. Noaptea oftă alături de el.

Sam privea înainte, amintindu-şi.