Umbra dinosaurului

IVAN ANTONOVICI EFREMOV (notă biografică)

În 1922, la vîrsta de șaisprezece ani, Ivan Antonovici Efremov își dădea la Petrograd examenul de maturitate. Bănuia el oare că va deveni scriitor? Desigur că nu și dacă cineva i-ar fi prezis-o atunci, ar fi pufnit în rîs. Căci în momentul acela, nimic nu exista pentru tînărul Ivan Antonovici în afară de paleontologie — știința formelor arhaice ale vieții…

Absolvind școala medie, Ivan Antonovici lăsa în urma lui copilăria-i de orfan, cele trei clase de liceu urmate înainte de Revoluție și Războiul civil, pe care-l trăise — copil de trupă — într-o unitate a Armatei Roșii.

Paleontologia… Ivan Antonovici citea cu pasiune orice carte în acest domeniu și nu pregeta să scrie savanților împărtășindu-te năzuințele sale, primind întotdeauna drept răspuns invariabilul sfat: Învață!

Să învețe? Cu dragă inimă! Dar unde și cum? Era în 1922, Războiul civil de-abia se terminase, în țară domnea ruina și foamea și tînărul stat sovietic avea de luptat cu încă foarte multe greutăți. Nimeni nu se gîndea deci, și cu atît mai puțin tînărul Efremov, că ar putea învăța fără să și muncească. Primit cu brațele deschise de academicianul Piotr Petrovici Sușkin, care îi făcuse un loc în cabinetul său și în orele libere îi dirija lectura și studiile, Ivan Antonovici urmează în același timp cursurile de navigație.

În vara lui 1924 Ivan Antonovici, înarmat cu diploma de șef de echipaj, se îndreaptă spre Oceanul Pacific. Acolo își face stagiul obligator navigînd pe vase de cabotaj de-a lungul țărmurilor nelocuite, învăluite în ceață, ale Extremului Orient. Iarna se întoarce la Petrograd și-și reia studiile în ospitalierul cabinet de lucru al lui Piotr Petrovici Sușkin.

În anul următor, Ivan Antonovici navighează pe Marea Caspică. Tînărul șef de echipaj comandă acum o șalupă hidrografică și trei matrozi. Pe neașteptate, o telegramă din Petrograd îi aduce o veste de cea mai mare însemnătate: pentru șeful de echipaj Efremov se găsise un post de laborant!

Laborant, preparator sau om de serviciu — ce avea a face! Important era că putea să se întrețină și să învețe în același timp.

Unei expediții îi urmează alta. Se constată că tînărul laborant are nu numai înclinații de om de știință, dar și aptitudini de conducător, organizator. Ani în șir acest șef de echipaj și paleontolog amator (nu era decît absolvent al școlii medii) conduce fără întrerupere expediții științifice. Și întotdeauna este la înălțimea încrederii acordate.

Acestea sînt îndeletnicirile lui pe timpul verii; iarna își reia lucrările de laborator și urmează cursurile facultății de biologie a Universității din Leningrad. Dar, fie că biologia nu-l atrăgea prea mult, fie că știa de acum tot ce avea nevoie, Efremov, ajuns în anul trei, părăsește facultatea. Acest pas, riscant la prima vedere, era în realitate îndreptățit: nu avea timp de pierdut.

În 1927 apare prima lucrare științifică a lui Ivan Antonovici Efremov: „Descrierea locurilor de răspîndire a amfibiilor arhaice”. Aceste locuri tînărul om de știință le descoperise el însuși în nord-estul părții europene a Uniunii Sovietice, în regiunile Arhanghelsk și Vologda.

Lucrării de debut îi urmează altele, din ce în ce mai multe — cîteva pe an. Pînă în 1955 Ivan Antonovici a publicat 65 de lucrări științifice.

La început însă, cunoștințele sale nu au un caracter sistematic. De aceea între anii 1932–1934 Ivan Antonovici urmează cursurile fără frecvență ale Institutului de mine din Leningrad. Astăzi este inginer de mine. Nu întîmplător s-a consacrat acestei profesiuni, căci de n-ar fi existat minele, mai ales cele adînci, știința modernă a paleontologiei n-ar fi făcut progrese atît de mari. În adîncurile lor au putut fi descoperite multe și prețioase urme ale vieții trecute a pămîntului.

În 1935 Ivan Antonovici Efremov obține titlul de candidat în științe fără să-și mai fi susținut dizertația. Lucrările sale pledau pentru pentru el. În 1940, numai cinci ani după obținerea titlului de candidat în științe, i se conferă pentru descrierea amfibiilor arhaice titlul de doctor.

Dar de-abia anul 1942 aduce cu sine afirmarea integrală a personalității lui Ivan Antonovici, pînă acum cunoscut doar ca om de știință. Acum scrie el primele sale nuvele șapte la număr: „Întîlnire deasupra Tuscarorei”, „Katti-Sark”, „Duhurile iezerului” [Lacul Duhurilor de munte (N. Club CPȘF)], „Taina minei străvechi”, „Olga-Horha” [Olhoi — Horhoi (N. Club CPȘF)], „Piscul Pleșuv” [Piscul de sub lună (N. Club CPȘF)], „Secretul elen”.

Nuvelele odată scrise trebuiau însă și tipărite.

De la citirea primelor pagini, redactorii editurii „Molodaia Gvardia” au văzut în Ivan Antonovici Efremov un scriitor autentic, ajuns Ia maturitate, un talent care-și aflase calea.

În același timp însă cu munca literară, Ivan Antonovici Efremov își continuă munca științifică. EI desăvîrșește în această perioadă un nou domeniu al științei, tafonomia, știință care se ocupă de zona situată între biologie și geologie. Din cauza războiului însă această lucrare a sa „Tafonomia și erele geologice” a fost publicată de-abia în 1955.

Activitatea savantului și scriitorului nu se limitează la spațiul cuprins între cei patru pereți ai cabinetului său de lucru. El își continuă an de an explorările, străbate zeci de mii de kilometri în căutarea fosilelor. Cercetează spații uriașe din Nord, Siberia răsăriteană, Iakuția, Uralul, Extremul Orient, Asia Centrală, Sahalinul, China de vest, Mongolia — alegînd numai drumurile neumblate.

Din 1943 cronologia neobositei activități a lui Efremov, ca om de știință, se îmbină armonios cu cronologia activității sale ca scriitor. Îmbinarea este numai aparent recentă, fiindcă de fapt aceste două laturi ale personalității lui Efremov coexistau invizibil, și mai înainte. Atît savantul, cît și literatul trebuiau să-și saună cuvîntul — și nu puteau să nu și-l spună.

În afară de „Molodaia Gvardia”, primele nuvele ale lui Ivan Antonovici sînt publicate și de revista „Novîi Mir”, în 1944, precum și de Editura Flotei Maritime Militare. În 1945 aceste nuvele sînt traduse și publicate în Anglia.

În 1944 Ivan Antonovici Efremov scrie încă șase nuvele: „Corn-Alb” [Cornul alb (N. Club CPȘF)], „Atolul Facaofo” [Atolul Fakaofo (N. Club CPȘF)], „Observatorul Nur-i Deșt”, „Limanul curcubeului”, „Umbra dinosaurului”, „Ultima velă”.

Ceva mai tîrziu apar „Căutătorii de diamante”.

În 1945 — admirabila povestire „Nave printre stele” [Corăbii astrale (N. Club CPȘF)], publicată pentru prima oară în revista „Znanie-sila”; Efremov începe totodată nuvela „La hotarul Oikumeniei”.

În 1948 — „Văpaia iadului”, publicată ulterior în revista „Znanie-sila”.

În l952 — „Călătoria lui BowergesJ”.

În 1954 Efremov termină „Drumul vînturilor”, în care savantul— scriitor relatează peripețiile expediției pe care a întreprins-o prin stepele bătute de vînt ale Mongoliei, străbătînd în căutarea fosilelor o distanță de 25.000 kilometri.

În 1955 Ivan Antonovici începe să scrie „Nebuloasa Andromeda” [Nebuloasa din Andromeda (N. Club CPȘF)], a cărei acțiune se petrece în anul 4808 al erei noastre, adică peste două mii opt sute cincizeci de ani…

…Iată dar, că soarta a fost generoasă cu acest savant-scriitor. Savantul aspiră să cunoască, iar scriitorul îi împrumută pana, fiindcă artistul ce viețuiește în omul de știință consideră de datoria lui să-I ajute să-și exprime ideile.

Știința este talentul de a schița în trăsături precise. Ele redau ceea ce e cunoscut, dovedit în mod indiscutabil, dar rămîn neputincioase acolo unde începe necunoscutul.

Arta este talentul culorilor. Cu ajutorul lor pătrunzi în necunoscut, fiindcă necunoscutul devine palpabil, se întruchipează, trăiește în artistul însaiși care, împreună cu Bowerged, nu pregetă să se avînte pînă la marginile lumii, intuiește teroarea socială care a zămislit piramidele, se simte de minune în compania unei reptile preistorice încă vii pentru ca, întorcîndu-se cu șaptezeci de milioane de ani în urmă, să poată arunca o privire în viitorul îndepărtat al omenirii.

Pe de o parte cunoscutul, pe de altă parte posibilul.

Dacă n-ar fi fost savantul, de bună seamă că n-ar fi existat nici scriitorul. Și dacă artistul n-ar fi viețuit în savant, se prea poate ca nici acesta să nu fi existat. Să făurești cu ambele mîini deopotrivă — nu e puțin lucru. Două laturi contopite în mod organic, iată în ce constă caracteristica personalității lui Efremov, forța talentului său.

Cum ai putea împleti într-o scurtă prezentare aceste două biografii îmbinate în prealabil de viață?

Un băiat de zece ani, a cărui atenție — nici Ivan Antonovici singur nu-și dă seama de ce — a fost captivată, din mulțimea cărților, de una singură, cu figuri de animale uluitoare și cu descrieri încă și mai uluitoare.

Cabinetul de lucru al academicianului, ce i s-a deschis fără scrisori de recomandație și fără intervenții în sferele înalte. Piotr Petrovici Sușkin, care i-a dăruit tînărului ore întregi din prețiosul său timp pentru că savantul, în vîrstă de cincizeci și cinci de am, și tînărul de șaisprezece ani aveau ceva comun, ceva nespus de însemnat. Un tînăr șef de echipaj, care visa nu călătorii pe meleagurile îndepărtate, ci solul plin de oase, mărturii ale vieții de mult apuse.

Îți trebuie un simț ascuțit ca să distingi adevărul de mistificare. Tînărul ardea de dorința de a cunoaște, a cunoaște și iar a cunoaște; de a cunoaște singur, direct. Și ca să cunoști cu adevărat, trebuie să și creezi — atît în știință, cît și în artă.

Nu există criteriu de apreciere a acelei munci care oferă oamenilor fie și numai un dram de încîntare. Fericit destin este al celui care are parte de o existență multilaterală, sclipitoare, bogată în căutări și realizări! Savant și om de artă, Ivan Antonovici Efremov și-a făurit cu propriile lui mîini destinul, așa cum l-a întrezărit cîndva, cu patruzeci de ani în urmă, pe vremea cînd nu se mai sătura răsfoind cartea ce-l vrăjise.

După nota biografică a lui V. D. IVANOV