Umbra dinosaurului

ULTIMA VELĂ

Nava era pe moarte. Marea, care cu numai cîteva ceasuri mai înainte o purta pe umerii ei supusă, se năpustea acum cu urlete mînioase asupră-i. Inima clocotitoare a navei se răcise și contenise să mai bată. În sala mașinilor se așternuse o tăcere mormîntală.

Inertă, fără siaj [59] se clătina greoi de la tribord la babord și de la babord la tribord, se apleca și se smuncea în bătaia vîntului, învîrtindu-se mereu fără noimă.

Prova vasului se înălțase ridicînd mult deasupra valurilor gurnele-i roșii și etrava rotunjită, ruginie. Pe punte numai fărîme, resturi, geamuri sparte, bucăți de parîmă — nici urmă de oameni. Ziua, care de dimineață fusese însorită, senină, se încheiase cu o ceață care se lipea de valuri și cu un vînt care te săgeta pînă la oase. Ceața se îngroșa, învăluia tot mai mult nava, o îmbrățișa ca pe o jertfă dinainte sortită.

Cu numai șapte ore înainte, „Kotlas” fusese un cargobot în perfectă stare care își făcea a șasea cursă din America spre U.R.S.S. Împreună cu alte zece nave mai mari, sub escorta unor nave de război, „Kotlas” străbătuse fără prea mare bătaie de cap cea mai mare parte a drumului, deși bombardierele nemțești atacaseră în două rînduri.

Dacă nava ar fi avut grai, ar fi povestit cum într-o zi frumoasă de toamnă, pe bolta însorită își făcuseră apariția bombardierele fasciste și lupta se încinsese. „Kotlas”, „prîslea” convoiului naviga mai în coadă. Un „Junkers” de un cenușiu murdar, care se învîrtise la început deasupra navelor mari din capul convoiului, virase dintr-o dată și, înălțîndu-și coada, se năpustise asupra „Kotlas”-ului. Un tun antiaerian primise cu salve, fără teamă, fiara care urla, dar de data aceasta „Kotlas” nu avusese noroc. O bombă străpunsese puntea la pupa, explodase dedesubt și săltase vasul în așa fel, încît cîrma deodată diformă, atîrnase o clipă în aer; o altă bombă pătrunsese prin dunetă în compartimentul posterior al magaziei pupa. „Kotlas”, pierzîndu-și cîrma și elicele, amenințat cu inundarea cazanelor, evacuă aburii.

Un șuierat puternic, ca un oftat adînc, se răspîndise în jur, vestind convoiului că una din nave fusese rănită. Comandantul convoiului nu se socotise în drept să oprească întregul convoi pentru un singur vas. O navă de pază luă în remorcă „Kotlas”-ul, răniții fură transportați pe alta și fumul puzderiei de coșuri acoperi orizontul: convoiul își mărise viteza și-și văzuse de drum.

Cinci ore cele două vase rămase în urmă navigaseră netulburate, așteptînd mereu distrugătorul, pe care comandantul convoiului făgăduise că-l va trimite în întîmpinarea lor de îndată ce convoiul ar fi ieșit din zona primejdioasă. Dar dinspre nord-vest un vînt puternic răscolise marea și cablul de remorcă se rupsese. Aproape întregul echipaj de pe „Kotlas”, chiar și fochiștii și mașiniștii, cu excepția celor din magaziile întunecoase care luptau cu apa năvălită prin recesul [60] și tunelul arborelui port-elice se adunase pe punte pentru recuperarea parîmei grele de remorcă. Cu prețul unor eforturi supraomenești, parîma putuse fi matisită [61].Dar remorca se rupsese din nou, chiar lîngă cîrma vasului care-l remorca. Și, colac peste pupăză, în momentul acesta se ivise un avion inamic de recunoaștere.

Marinarii de pe „Kotlas” nici nu apucaseră sa trag[parîma din apă, că cele două vase fuseseră din nou atacate de bombardierele chemate de avionul de recunoaștere. Nava de pază fusese lovită în două locuri și, înghițind vreo două sute de tone de apă, s-a aprovat [A se înclina longitudinal cu pupa mai sus decît prora (N. Club CPȘF.)]. Bombardierele încercau să scufunde nava de pază pentru că, fără ea, „Kotlas”-ul, neputincios, ar fi rămas imobilizat. După ce-și terminaseră bombele grele, fasciștii aruncaseră pe puntea „Kotlas”-ului cîteva bombe brizante, iar apoi biciuiseră mult timp ambele nave cu rafale de mitralieră. Comandantul „Kotlas”-ului, șeful de echipaj și cîțiva marinari pieriseră, alții fuseseră răniți.

Avioanele dispăruseră, dar nava de pază avariată nu mai putea remorca „Kotlas”-ul; ea însăși era în primejdie. Nu-i rămînea decît o singură soluție: să plece, atîta timp cît se mai putea deplasa prin propriile sale forțe. Comandantul navei de pază voise să scufunde „Kotlas”-ul, dar secundul acestuia, care acum ținea locul comandantului, refuzase. Toți marinarii de pe „Kotlas” scăpați teferi, fuseseră de aceeași părere — voiau să continue lupta pentru salvarea navei greu rănite, trăgînd nădejde că distrugătorul de escortă nu avea să mai întîrzie.

Vasul de pază luase pe bord răniții de pe „Kotlas” și plecase. Acum, marea era pustie. Pustiu părea și „Kotlas”-ul care plutea în derivă spire sud-sud-est. Instalația de radio nu funcționa, pompele nu funcționau, curentul electric se întrerupsese. În realitate, „Kotlas”-ul nu mai era decît cadavrul unei nave, care abia se mai ținea la suprafață. Pe el, se mai aflau totuși șase marinari.

Unul din ei, înalt și uscățiv, stătea în cabina de navigație. Era secundul de pe „Kotlas”, Ilin. Colțurile gurii lăsate în jos, cutele lungi, verticale, care-i brăzdau acum obrajii, făceau ca fața-i să pară încordată și aspră. Ceața ce le fusese înainte aliată, ascunzîndu-i de ochii dușmanului, devenise acum un dușman de temut: vasul de război ce trebuia să le vină în ajutor putea trece pe lîngă „Kotlas” fără să-l vadă. Ilin n-avea cum semnaliza prin radio, căci nu mai avea radio, nu putea acționa nici sirena, căci nu mai avea abur. Nu-i rămînea deci decît să bată clopotul, deși risca să atragă un submarin sau un vas de patrulare al inamicului.

Secundul era îngîndurat. Curînd avea să se înnopteze, Iar vîntul dinspre nord-vest va bate, desigur, un timp mai îndelungat. Vîntul rece, suflînd deasupra curentului cald al Golfstreamului, venea saturat cu vapori de apă și îngroșa ceața. Apoi deriva îi purta într-o singură direcție: spre țărmurile ocupate de inamic. E drept că pînă acolo mai era mult, dar și noaptea era lungă, toamna. Dacă ajutorul nu Ie venea Ia timp… Ilin strînse tare între dinți capătul pipei care se stinsese de mult și își închipui clipa cînd ceața avea să se risipească în zori, iar „Kotlas”-ul zărit de pe țărmul inamic.

Un val plescăi, oblonul unui spirai [capac cu geamuri construit în puntea unei nave (uneori înclinat și protejat cu grilaje), care servește la luminat și la aerisit. (N. Club CPȘF.)] scîrțîi. Zgomotele astea îi reamintiră secundului înmormîntarea comandantului și a marinarilor de pe „Kotlas”, căzuți de curînd în luptă. Ilin își iubise comandantul; puțini oameni de pe bord știau ce prietenie nețărmurită îi legase. Secundul simți din nou cum i se strînge inima, ca în clipa aceea cînd se aplecase asupra comandantului lovit de moarte, își mai pironise pentru ultima oară ochii în ochii prietenului, care-și pierduseră gravitatea obișnuită și-l priviseră deschis, naivi și limpezi ca ai unui copil. Buzele albite se întredeschiseseră, Ilin apucase să audă doar atît: „…dumneata… păstrează-l pentru…” Secundul nu știa dacă se referea la vas sau la caietul lui.

De cîțiva ani încoace căpitanul își făcea însemnări despre istoria flotei rusești.

— Din punctul meu de vedere — îi spusese el adesea — istoria flotei rusești se împarte în trei: una a flotei maritime militare, care are un istoric oficial și bogat, a doua a flotei comerciale, care nu-i nici oficială, nici bogată. Lanțul lung se întindea de la familia țarului (aci comandantul lăsa să-i scape o zdravănă sudalmă marinărească) pînă la armatorul vasului respectiv. Cine să-i scrie istoria? Dar flota comercială rusă a crescut și s-a dezvoltat, a dat marinari strașnici și asta numai datorită poporului rus. Ți-o spun o sumedenie de scrieri didactice sau literare. Numai a treia categorie — a marinarilor ruși care nu și-au găsit locul în Rusia țaristă și au fost nevoiți să se îmbarce pe vase străine — nu are un istoric al ei. Despre acești marinari, adeseori neîntrecuți, nu se știe nimic; ei nu au o istorie a lor. Uite, golul ăsta aș vrea să-l împlinesc eu. Doar mă trag dintr-un.vechi neam de marinari și știu multe…

Toate astea și le reamintise Ilin, în timp ce îmbrățișa cu privirile puntea schilodită a „Kotlas”-ului.

Cele două felinare cu gaz, care se legănau și fumegau, nu izbuteau să împrăștie bezna apăsătoare. Apa trecea de brîu. Cu fiecare legănare a navei, masa grea de apă izbea surd, amenințătoare, pereții. Această apă neagră, ce părea fără fund, era dușmanul cel mai rău și mai primejdios.

— Ptiu, frig e! — rosti în întuneric o voce limpede, de om tînăr.

— Nu-i nimic, Vitea, curînd ne vom încălzi! — răspunse alt glas, răgușit. — Ei, Titarenko, dă-o încoace.

— Nu pot s-o proptesc, o dă afară…

— Dar voinicul nostru unde e?

— Kurganov, vino încoa!

— Nu pot, sînt lîngă mecanic…

— Stai! Na, am nimerit… Dă-i, apasă, — ț-i-i-n-e! Of, afurisita!…

— Iar a dat-o afară? — strigă de sus Ilin. — Cobor îndată!… Bag-o sub stringher [Piesă în osatura unei nave care întărește corpul acesteia în borduri (N. red. rom.)]. Stai!… Așa, dă-i!

Încăperea întunecoasă și strîmtă se umplu de lovituri de ciocan, de plescăitul apei, de strigăte și exclamații.

— Ptiu! — se oțărî cineva, care răsufla din greu. — Ce de apă am înghițit…

— Pesemne că-i tare bună apa de santină [Santină — rigolele pentru apă situate la fundul navei unde se scurge apa din calele și din diferitele încăperi ale navei. (N. red. rom.)]! — glumi pe socoteala lui un altul.

— Asta-i totul, Matvei Nikolaevici? — întrebă încet Ilin.

— Deocamdată, totul, — răspunse Golovin mecanicul secund, care scuipa de zor.

— Cu tunelul am terminat — reluă secundul. — Dar în sala mașinilor?

— Acolo nu-i nimic de făcut! — și mecanicul ieși din ungherul său întunecat, intrînd în raza de lumină a felinarului. Dădu din mînă a lehamite. Arborele port elice a descentrat, prin presgarnituri intră apa, picul pupa [(Picul prova și picul pupa.) încăperile terminate ale corpului navei la prova și pupa. (N. red. rom.)] este dărîmat, recesul spart și el, tunelul avariat — tot o să ne preseze pînă la urmă apa.

— M-da, aici n-ai cu ce întări, — recunoscu și secundul.

Marinarii, uzi pînă la piele, ieșiră pe punte, unde vîntul rece îi pătrunse pînă la oase. Soarele apusese, dar mai era destulă lumină ca să-ți dai seama cît de deasă era ceața: chiar cabestanul [Cabestan — mecanism cu tambur vertical care servește pentru ridicarea ancorelor și pentru executarea manevrelor de acostare a navei. (N. red. rom.)] din prova ridicată a „Kotlas”— ului nu se mai vedea. Cei cinci, tremurînd de frig, se uitară la Ilin: pe fețele lor se citea una și aceeași întrebare. Al treilea ofițer, un băiat tînăr, frumușel, se pierduse de tot, mecanicul își strîngea înciudat buzele, fochistul — o namilă cît un urs — se încrunta. Ilin le spuse să se schimbe imediat și să mănînce ceva ca să mai prindă puteri, apoi să facă pe rînd de cart la clopotul vasului care scăpase neatins în vîrful barei sale strîmbată de explozie. Era singurul mijloc ce le mai rămăsese ca să-și anunțe prezența — să bată clopotul. Trebuiau să fie însă cu luare-aminte, să tragă mereu cu urechea, ca la cel mai mic semn să înceteze și să se adune cu toții sus, „iar mai încolo, cum le-o fi norocul!” Așa hotărî Ilin, care, însoțit de puțin numerosul său echipaj, se îndreptă spre cabine.

— Crește? — întrebă laconic mecanicul.

— Încă un picior.

— Mult, foarte mult! — Mecanicul se uită întrebător la secund.

— Dați-i drumul! — ordonă Ilin. — Benzina e puțină, dar altă soluție n-avem.

Mecanicul făcu fochistului un semn cu mîna și amîndoi dispărură în întuneric. Curînd, bătăilor ritmice ale clopotului se adăugă pufăitul motorului. Mecanicul îl reglă, mîngîie drăgăstos cilindrul verde al pompei de benzină și mormăi:

— Scoate-ne din încurcătură, drăguțe!

Își luă seama și se întoarse cam stingherit spre fochist, care ținea felinarul. Dar fochistul, care trăgea cu urechea la șuvoiul puternic de apă ce țîșnea acum peste bord, dădu din cap a încuviințare:

— Mică, mică, dar de ispravă! Ehe, de ne-ar ajunge benzina!… — Se întrerupse, apoi zise cu voce schimbată: — Haidem, Matvei Nikolaevici.

Noaptea neagră, în care nu pîlpîia nici o rază de lumină, se scurgea încet. Marinarii se adunaseră în cabina secundului, mai aproape de ieșire. Din cînd în cînd se ridica cîte unul și se ducea să-l schimbe pe marinarul de la clopot, iar cel de afară intra rebegit și dădea pe gît păhărelul anume pregătit pe masă, ca să se încălzească. Secundul și mecanicul coborîră de mai multe ori în cală, să măsoare adîncimea apei. Și, cu cît se apropiau zorile, cu atît mai puțin nădăjduiau că vor putea salva nava. Apa creștea. Geamătul înfundat al pereților etanși și scîrțîitul proptelelor arătau că presiunea apei creștea neîncetat. Cînd se va termina benzina pentru pompă… Marinarii încercau să se ia cu vorba, povestind și glumind ca să nu se mai gîndească la asta, dar pînă Ia urmă tăcură cu toții. În cabina abia luminată cufundată în liniște răzbăteau amenințătoare, insistente, bătăile rare ale clopotului, parcă repetînd cu încăpățînare: „Nu, nu…”

Cîteva clipe de tăcere tulburate numai de huruitul slab al pompei, apoi iarăși: „Nu, nu…”.

Deodată fochistul rosti cu glas nesigur zîmbind:

— Vitea, cîntă-ne ceva…

Ceilalți i se alăturară.

Viktor Metelițîn, al treilea ofițer, nu se lăsă rugat. Chipul lui de adolescent se îmbujoră, deveni visător de îndată ce degetele atinseră ghitara pe care o aduse din cabina sa. Cu glas puternic de tenor începu să cînte o melodie pe care toți o cunoșteau. Frumosul Metelițîn cînta puțin aplecat într-o parte, ridicîndu-și fața spre felinarul ce răspîndea o lumină palidă. Semiîntunericul din cabină, pătratul alb al feței de masă, dangătul stăruitor al clopotului care acum nu mai părea prevestitor, ci un acompaniament al cîntecului… — toate astea aveau să se întipărească pentru multă vreme în amintirea celorlalți patru care-l ascultau pe tînărul ofițer, așteptînd să răsară soarele.

Țară, mumă bună, ne duci dorul.

Te-au lăsat feciorii și-au plecat,

Lacrimile-ți seacă…

Vocea se frînse. Ultima notă, înaltă, mai stăruia în strună cînd deodată, parcă pentru a se supune cîntărețului, tăcu și clopotul. Ilin țîșni din cabină și alerga la matrozul de serviciu, Cegodaev.

— Un motor, Anton Petrovici! — șopti matrozul.

Ilin avu și el impresia că aude un huruit slab. Mult timp marinarii nu cutezară să tulbure prin vreo mișcare tăcerea nopții. Apoi dădură din nou drumul pompei, pe care o opriseră.

Zorile se apropiau, dar ceața nu lăsa să treacă razele de lumină și contururile vasului se desprindeau foarte încet din negură. Ilin, împreună cu tînărul ofițer, se străduia să determine viteza de derivă a vasului. După calcule îndelungate, se convinseră că în timpul nopții vasul se deplasase spre sud-est, către țărmul inamic. Pierduseră și ultima speranță de a salva vasul: „Kotlas” luase prea multă apa, ca să se mai mențină la suprafață, iar deriva îl dusese prea departe.

Sub privirile iscoditoare ale celorlalți, secundul căuta să pară calm. Nu voia să împărtășească oamenilor noutățile alarmante înainte ca ei să-și mai fi venit în fire. În capul mesei înclinate, pe care farfuriile stăteau ca prin minune, încerca să pară bine dispus. După o noapte de încordare, ziua ce se înfiripa li se părea promițătoare. Marinarii se înviorară.

Deodată, Golovin păli și, împingînd cu zgomot scaunul, se repezi pe punte. Toți amuțiră. Înțeleseseră pe loc ce se întîmplase: pompa se oprise. Asta însemna că butoiul de benzină, legat cu un furtun de rezervorul motorului, se golise și că, prin urmare, numai cîteva ore numărate mai despărțeau nava „Kotlas” de pieire.

— Haidem pe punte, prieteni, la aer, să ne sfătuim!

Tonul neașteptat de blînd al secundului trăda momentul critic.

Vasul se înclinase mult și se țineau cu greu pe punte. Cei cinci marinari se rezemară cu spatele de cabina de navigație, care-i apăra de vînt și se uitară întrebători la Ilin. Acesta, încovoiat, cu picioarele desfăcute ca ruliul să nu-l dea peste cap, cîntărea cuvintele simple și grave pe care trebuia să le spuie acum tovarășilor săi. Valurile treceau peste pupa și măturau puntea din partea bordului aplecat. Din cînd în cînd marea se cutremura, de parcă un spasm i-ar fi crispat corpul uriaș și atunci micul clopot icnea înfundat.

— Prieteni, nu mai e nici o speranță să salvăm nava, — începu domol secundul, fără a-i privi. — într-o oră vasul se va scufunda. Vîntul și curenții ne-au purtat spre țărmurile Norvegiei, ocupată de nemți. Bărcile de salvare au fost sfărîmate. Ne mai rămîn plutele de salvare, dar prea departe n-o să ajungem cu ele, iar de cules… ei bine, nu ne-ar putea culege decît dușmanii noștri. Asta înseamnă captivitate. Dacă scăpăm cu viață și ajungem la țărm, tot în captivitate nimerim… sau…

Secundul se uită deodată pătrunzător în ochii tovarășilor săi, care păliră.

Mecanicul se zgribuli. Parcă vedea un petec de pămînt murdar, împrejmuit cu sîrmă ghimpată, și îndărătul ei — o mulțime de oameni chinuiți, cu fețele supte, cu privirile stinse… „Nu, niciodată!” Ca și cînd i-ar fi ghicit gîndurile, Metelițîn strigă:

— Orice, numai prizonieri nu! — și-și strînse convulsiv enormul pistol automat.

Șase marinari stăteau față în față cu soarta de neîndurat: pieirea fără luptă a unor oameni dintr-o bucată.

— Nu, nu așa, — zise fochistul lui Metelițîn și împinse cît colo revolverul. — Iacă ce spun eu, — și Kurganov izbi cu pumnul său enorm în peretele cabinei: — N-o să ne lăsăm prinși, dar nici să murim așa nu se poate. Să ajungem la mal, să debarcăm și să ne batem. Eu unul nu mă dau pînă nu dobor cel puțin zece. O să-mi vînd scump pielea. Cînd se vor termina cartușele — atunci om avea timp berechet… — încheie uriașul, făcînd un semn spre revolver.

Vorbele fochistului avură asupra celorlalți efectul unui vînt fierbinte. Moartea în luptă nu-i înspăimînta. Metelițîn se grăbi să-și pună la loc revolverul. Ilin strînse cu putere mîna fochistului.

Ceața se împrăștia, vizibilitatea se îmbunătățea.

— Vom lega cele două plute una de alta, — hotărî secundul, — altfel ne vom răzleți. Ei, ce-ați adus acolo? — se adresă el lui Metelițîn.

— Apa, galeții, ciocolata, vinul… — înșiră ofițerul.

— Vodka, spirtul. Dar salam avem?

— Avem.

— Mai luați o armă automată din cabina comandantului. Trei oameni au revolvere, arma o păstrăm de rezervă. Puneți pe plute toate cartușele, busola, felinarul, jurnalul de bord și hărțile regiunii, pentru orice eventualitate… Nu uitați să legați zdravăn cizmele!

Secundul controlă cu multă băgare de seamă cum fuseseră legate baloturile pe plute și se îndreptă grăbit spre cabina comandantului. Înveli cu grijă într-o mușama un caiet negru și gros șl se întoarse în fugă spre punte. Vasul se apleca tot mai mult într-o parte, silindu-i să se grăbească: la tribord apa se și apropia de suprastructura centrală, pupa dispăruse în valuri. Ilin închise într-o cutie de tablă caietul comandantului împreună cu hărțile și jurnalul de bord.

Alunecînd pe puntea udă și înclinată, marinarii împinseră cele două plute, legate una de alta, mai aproape de pupa, își puseră colacii de salvare și dădură pe gît cîte un pahar de vodkă. Fochistul, secundul și timonierul apucară lopețile cu care aveau să îndepărteze cît mai mult plutele de vasul în agonie. Momentul hotărîtor se apropia, dar marinarii nu se îndurau să părăsească puntea. Înăuntrul navei răsună un zgomot surd, ca un oftat greu. Corpul navei zvîcni și începu să se scufunde văzînd cu ochii.

— Gata! — ordonă secundul.

Marinarii mai îmbrățișară puntea pentru ultima oară cu privirea, luîndu-și rămas bun de la nava lor dragă. Îi aștepta singurătatea și necunoscutul. Ilin se încruntă și, apucînd gușa [Gușă — ochiul de la capătul unei parîme, cablu etc. (N. red. rom)] balustrăzii, trase pluta peste parapet. Valurile îi primiră pe marinari cu îmbrățișări de gheața. Plutele se îndepărtară.

— Tii, ce de apă!… — se oțărî mecanicul.

Nimeni nu-i răspunse. Toți priveau spre „Kotlas”.

Oricine cunoaște un naufragiu numai din tablouri înclină să-l vadă astfel: prova afundîndu-se în apă, elicele răsucindu-se în aer, pavilionul fluturînd la pupa. Dar cu cît mai îngrozitor e să vezi în realitate un vas ce se cufundă cu pupa înainte! Nava parcă ar cădea pe spate, ridicîndu-și spasmodic tot mai sus prova, apoi se întoarce încet, dă la iveală fundul lunecos, acoperit de alge, dezgustător, ca un hoit putregăit și, fără grabă, se scufundă în valuri. Un astfel de spectacol le fu dat să vadă marinarilor de pe „Kotlas”, în timp ce vîntul și curentul îi mînau departe.

Nici unul dintre ei n-ar fi putut spune cît timp trecuse: poate numai cîteva ore, poate cîteva zile. Conștiința marinarilor încetase să mai opereze cu noțiunile general omenești. Voința, ea singură mai pîlpîia în aceste corpuri pe care viața începea să le părăsească. Ea îi făcea să înalțe din cînd în cînd capetele peste valurile care-i scăldau și să se agațe de gușele cablului petrecute pe sub coate: mîinile zgîrcite, cu încheieturile umflate, nu le mai erau de folos.

Deodată, secundul, care se topea văzînd cu ochii, avu senzația nelămurită că pămîntul e pe aproape.

Ilin ridică anevoie capul și luptă un timp cu petele negre care-i jucau prin fața ochilor. În sfîrșit, reuși să vadă malul care era aproape de tot. Ceața, străvezie pe mare, se îngroșa lîngă țărm. În adîncul unor cheiuri stîncoase — un fiord ai cărui pereți negri atrăgeau atenția lui Ilin — ceața devenea un zid compact, vînăt.

— Pămînt! Pămînt! — strigă răgușit fochistul.

Marinarii ieșiră din amorțire și încercară să-și adune forțele ce le mai rămăseseră. Ilin scosese ultima sticlă de spirt. Lichidul de nouăzeci și cinci de grade se scurgea pe gîtlejuri și în ochii marinarilor prinse a licări din nou viața. Ilin își revenise într-atît, încît izbuti să-i spună fochistului:

— Halal timp de debarcare!

— Ar trebui să ne ascundem pe mal, pînă ne-om mai veni în fire, — își dădu cu părerea Kurganov.

Pereții drepți, negricioși ai fiordului se apropiau, creșteau, ieșeau din ceață. Marinarii erau purtați spre stînga, pe lîngă un promontoriu stîncos — poate un ostrov — îndărătul căruia fiordul se ramifica în două. La piciorul peretelui despărțitor pornea o fîșie de pămînt cu arbori, al căror frunziș tomnatec, ruginiu, de-abia îl zăreau prin ceață. Mai încolo nu vedeau nimic. Lîngă intrarea în fiord, pe promontoriul stîncos și abrupt, zăriră patru căsuțe coborînd una după alta panta dulce.

În fața promontoriului, valurile începură să salte plutele. Marinarii reușiră cu mare greutate să ocolească promontoriul și se treziră într-un loc unde apa, neagra, liniștită, înghețase parcă în ceața groasă, lăptoasă. Stîncile prăpăstioase se îndepărtară, lăsînd între ele un spațiu semicircular. Malul cel mai apropiat al acestui golf era o îngrădire de stînci cît toate zilele, despărțite de brațe înguste. Printre aceste stînci zăriră două catarge înalte ale unui vas cu pînze, iar mai încolo întrezăriră, pierdută în neguri, o pădure întreagă de catarge.

Ilin nu-și putu stăpîni un strigăt de uimire. Porniră mai departe cu grijă, pe brațul apei, bine ascunși de stîncile negre care se înălțau de o parte și de alta. Deodată, în crăpătura luminoasă dintre acești pereți naturali se ivi bompresul vasului ale cărui catarge le observaseră marinarii cînd intraseră în golf. Cei șase își încordară gîturile, examinînd cu luare-aminte corabia. După toate aparențele, nu mai ieșise de mult în larg. Arborada fusese scoasă, rosturile călăfătuite se zăreau clar ca niște dungi cenușii pe bordul negru. Plutele se lipiră fără zgomot de prova turtită a velierului, marinarii își încordară auzul. Nimic nu clintea pe punte sau în interior. Vasul părea pustiu. Secundul făcu un semn cu capul. Toți îl înțeleseră. Pe fîșia îngustă de apă dintre bordul stîng al navei și malul abrupt cei șase ajunseră repede la cîrmă, pe unde nădăjduiau să se cațere pe punte, dar la pupa velierului, tăiată în unghi drept, găsiră atîrnată o scară de pisică.

Sprijinindu-se de cîrmă, nu le-ar fi fost greu să urce scara, dar nu se simțeau în stare: erau prea slăbiți. Într-un tîrziu fochistul, cu o sforțare disperată, îl împinse în sus pe secund și, scrîșnind din dinți de tare ce se încorda, se cățără și el cu gușa parîmei pe după gît. Ajunși pe punte, simțiră că totul le joacă în fața ochilor. Ilin căzu, fochistul însă se ținu pe picioare și începu să desfacă parîma ca să-i ajute pe ceilalți să urce.

Deodată, undeva sub ei, scîndurile scîrțîiră sub povara unor pași grei. Pe punte apăru o făptură masivă — un om cu cămașă albastră, cizme înalte, marinărești, care… se opri uluit. Vîntul răvășea părul de culoarea paiului și barba îngustă, aurie, ce acoperea fața lată și îndrăzneață a necunoscutului. Kurganov se îndreptă cît era de lung: doi uriași blonzi se înfruntau față în față. Ilin se ridică și el și se dădu lîngă fochist.

Norvegianul cel lung examină cu atenție uniforma necunoscută și spuse ceva arătînd spre mare. Ilin și Kurganov schimbară o privire, apoi secundul rosti cu hotărîre în limba engleză:

— Marinari ruși… sîntem de pe un vas naufragiat.

— Russan, russan… — bolborosi norvegianul, vădit tulburat. Făcu un gest cu mîna, îmbrățișînd întregul fiord, și glăsui și el, într-o englezească stîlcită: — Nemții pretutindeni, prind pe voi… — și, ca să fie mai bine înțeles, strînse pumn palma desfăcută.

Fochistul clătină din cap și aduse astfel mîinile de parcă ar ochi cu o pușcă. Norvegianul îi privi din nou cu luare-aminte; în ochii senini juca abia vizibil o licărire ironică. În vremea asta se iți de după bord capul lui Metelițîn. Grija pentru cei ce rămăseseră sus dăduse forțe celor de pe plută și începură să se cațere pe velier. Norvegianul se dădu instinctiv înapoi, dar fochistul, cu un gest simplu, prietenesc îl apucă de mînă și-l duse spre bord. Norvegianul se neliniști din nou și pronunță cîteva cuvinte dintre care unul englezesc: „ascunde”. Cu ajutorul lui, marinarii ridicară plutele pe bord, apoi tot el le explică, printr-o mimică expresivă, că în curînd avea să bată vîntul dinspre fiord și să gonească ceața, din care pricină trebuiau să îndepărteze totul de pe punte.

Plutele fură coborîte în cală. Norvegianul aprinse un felinar, și-i conduse pe oaspeții neașteptați jos, la prova corăbiei. Aplecîndu-se cît putu mai mult, el se strecură prin ușița joasă a unei încăperi mici, care părea a fi magazia de materiale de bord, și atîrnă felinarul în tavan, bocănind de zor cu cizmele-i uriașe. La chemarea lui, marinarii se treziră dincolo de peretele masiv, în cabina mică, unde se îngrămădeau vele vechi. Norvegianul așternu cîteva pe jos.

În tavan era încastrat călcîiul bompresului, prins cu brățări de fier și încadrat cu grinzi masive de stejar.

Bompresul era înclinat, și plafonul cabinei se înălța în direcția provei, iar spre ieșire cobora astfel încît puteai intra în cabină numai îndoindu-te din șale. Aerul închis, mirosind a catran, lemn de stejar și pînză veche, păru fierbinte marinarilor; fețele lor, biciuite de apă și de vînt se îmbujorară. Gazda se lăsă în genunchi și începu din nou să gesticuleze, repetînd des în englezește: „Nu deschideți! Nu deschideți!” Ilin explică tovarășilor săi că norvegianul voia pesemne să plece și-i ruga pe ruși să nu deschidă dacă urcă cineva pe vas. Cînd o să se întoarcă el, o să bată așa: pumnul norvegianului izbi în podea două lovituri duble, așa cum bate clopotul pe vas. Ilin îi spuse norvegianului: „Yes”, și acesta ieși în grabă, închizînd cu grijă ușa.

Un timp marinarii se priviră în tăcere. Căldura dinăuntru îi moleșea, gîndurile li se încîlceau. Somnul îi ademenea.

— Oare nu s-a dus după „Friți”? — întrebă îngrijorat mecanicul, exprimînd neîncrederea generală provocată de plecarea precipitată a gazdei.

Numai fochistul protestă energic:

— Eu l-am văzut primul și aș putea să spun că l-am pătruns cu privirea pînă-n adîncul sufletului, cînd stăteam pe gînduri dacă să-i dau una-n cap sau nu. Nu, e marinar și-i om dintr-o bucată, nu ține cu fasciștii care i-au cotropit țara. Putem avea încredere în el.

Secundul îl susținu:

— Tot nu avem unde să ne ascundem acum, armele sînt la noi și norvegianul n-o știe. Nu mai e mult și se înnoptează. Ne vom baricada cît mai bine și dacă cineva va încerca să spargă ușa, vom auzi fără doar și poate. În schimb, ne vom odihni cum trebuie, iar pe urma… noaptea-i bun sfătuitor.

Toți fură de aceeași părere cu secundul. După ce înțepeniră bine ușa groasă cu o grindă și niște cavile [Cavile — mînerele roții de cîrmă (timonă}. Piese mici de lemn, de forme diferite. (N, red. rom.)] găsite în cabină, marinarii începură să se dezbrace și să-și stoarcă hainele ude. Căldura îi moleși, o pace binefăcătoare pogorî asupra acestor biete făpturi chinuite, care mai găsiră totuși energia trebuincioasă ca să dezlege bocceaua cu arme. Automatele și celelalte arme fură șterse cu grijă și așezate cîte trei de o parte și de alta. Marinarii se înveliră cu cîteva pînze groase și, lipindu-și corpurile goale, adormiră buștean de cum puseră capul jos.

Ilin auzi prin somn un zgomot înfundat, nelămurit care i se părea că vine de la mari depărtări, apoi se dezmetici: cineva bătea în ușă. Secundul aruncă pînza de pe el și, cu o mișcare bruscă, se ridică în capul oaselor. Somnul se risipi ca prin farmec. Crispîndu-se din cauza durerii ce o resimțea în toți mușchii, Ilin își trezi tovarășii. Îndărătul ușii bătăile continuau: „toc-toc, toc-toc”. A, dar ăsta trebuie să fie gazda!

Cu revolverul într-o mînă, îndoit din șale, secundul se apropie de ușă; în spatele lui, ceilalți, cu baionetele în mînă, se așezaseră în rînd. Cînd ușa se crăpă, marinarii zăriră lumina palidă a zilei pătrunzînd prin spiraiul de sus. Îndărătul ușii răsună glasul cunoscut al norvegianului, care vorbea cuiva în limba lui. În cabină intră, gîfîind și lovindu-se cu spinarea de tavanul scund, un bătrîn cu barbă albă, aproape tot atît de lung ca și gazda care îl urmă și trase imediat ușa după el.

Noii veniți rămaseră cu gura căscată la vederea neobișnuitului tablou. Închipuiți-vă o cămăruță joasă, cu aer închis, haine ude atîrnînd din tavan, iar în lumina slabă a felinarului — șase oameni goi-pușcă strîngînd în mîini armele! După ce-și reveni din uluială, bătrînul zîmbi ursuz și spuse ceva gazdei. Acesta se adresă marinarilor în aceeași englezească stîlcită:

— El, marinar bătrîn. El poate. Nu sînt nemți. Sus păzește om.

Bătrînul păși înainte, dădu la o parte fără teamă pistolul automat din mîna fochistului și, dezdoindu-și cu un suspin de ușurare spatele, se așeză jos. Gazda pipăi îmbrăcămintea marinarilor, clătină din cap, făcu din ea la iuțeală o legătură și ieși.

Marinarii se așezară și ei în fața bătrînului, fără însă a lăsa armele din mîini. Bătrînul norvegian cercetă pe fiecare în parte cu ochii lui străpungători înfundați în orbite, își trecu degetele prin barba-i deasă și începu să le spună ceva pe englezește. Toți, chiar și cei ce nu cunoșteau bine limba, îl ascultau cu atenție. Gazda se întoarse și se așeză pe podea, alăturîndu-se celor ce ascultau. Bătrînul, hîtru, făcu cu ochiul marinarilor și aprinse o lulea care mirosea de te trăsnea. Abia acum își amintiră marinarii că trecuse multă vreme de cînd nu mai fumaseră. Cineva descoperi o bucată de ziar și două țigări, de o mărime extraordinară, prinseră a umbla din mînă în mînă. Ilin scoase și el cu grijă din tocul revolverului nelipsita-i pipă. Marinarii fumau cu voluptate. Numai Kurganov, care nu era deprins, tușea și drăcuia, iar din cînd în cînd îi ținea isonul și gazda, care de bună seamă nu era nici el fumător.

Secundul începu să traducă tovarășilor ce spunea bătrînul:

— Am nimerit într-un fiskever [Fiskever — port de pescari. (N. red. ruse.)]. Aci este o unitate nemțească de grăniceri de coastă, dar baza maritimă e în fiordul vecin. Corabia asta e de mult aci, a venit din Kumagsfür; căpitanul ei a fugit la englezi, echipajul a luat-o și el din loc. În golf sînt vreo șaizeci de vase pescărești cu motor. Nu se duc la pescuit; oamenii nu vor să-i hrănească pe nemți, iar nemții nu le dau voie să iasă în larg decît cu condiția asta. Pe urmă, n-au nici combustibil. Gazda noastră stă aici pentru că nemții l-au dat afară, împreună cu fratele lui, dintr-o casă de pe malul celălalt al fiordului, unde și-au instalat pichetul de grăniceri. Gazdei i-a plăcut aici: e la largul lui și unde mai pui că nu-i vede pe fasciști. Aseară a dat o fugă pînă în cătun și s-a sfătuit cu pescarii ce să facă cu noi. Bătrînul m-a întrebat ce avem de gînd. I-am răspuns: „Să ne batem cu nemții. Fiecare din noi face cît zece nemți, așa că garantăm pentru șaizeci”. Mi-a răspuns că sînt peste șase sute aici. Dar să lăsăm glumele. Pescarii zic că dacă se iscă lupta, nemții îi vor omorî pe toți, pe o rază de o sută de kilometri, sau îi vor arunca în închisoare, crezînd că au ascuns o unitate de parașutiști. Pescarii vor să ne ajute să fugim și cît mai repede. Din golf nu pot scoate nici o navă cu motor, fiindcă nu au combustibil. Pe urmă, fac și zgomot. Cel mai bine e să fugim cu velierul ăsta pe care ne aflăm: are o poziție fericită, e chiar la intrarea în golf.

În anotimpul ăsta e totdeauna ceață cînd bate vîntul dinspre mare. Seara, vîntul își schimbă direcția, bate dinspre fiord, către vest, și gonește ceața spre mare. Dacă izbutim să plecăm o dată cu ceața, am scăpat. Velierul nu face zgomot și, în cursul nopții putem să ne îndepărtăm mult de mal și să ajungem în zona unde patrulează vasele englezești. Înainte de căderea nopții, pe ceață, vor veni pe vas pescarii din sat ca să pună vergele și să lege pînzele. Desigur, corabia e cam mare, nu-i vas de apă dulce și o să ne fie greu să mînuim pînzele. Și încă ceva: greementul e vechi. Deci, pericole sînt. Dar altă ieșire nu avem. Oamenii nu ne pot duce în munți, la partizani, nu au pe cineva potrivit pentru asta. Strașnici oameni! Zis și făcut! Noaptea, în timp ce dormeam, ne-au adus două butoiașe cu apă și ceva alimente — brînză, pește sărat, pîine din făină de orz, deși nici lor nu le prisosesc. Mai rar oameni ca ei! După cum vedeți, am dormit mai mult de douăsprezece ore, — încheie secundul. — Ei, ce ziceți? Cred că-i bine să facem cum ne povățuiește.

— Sigur, așa facem! — răspunseră în cor marinarii.

Ilin se întoarse din nou spre bătrîn și-l întrebă în englezește:

— Dar nemții nu vor observa dispariția unui vas atît de mare?

— Asta-i treaba noastră, — răspunse bătrînul. — Avem o noapte întreagă înainte. O să aducem aici o goeletă veche la fel de mare, și o s-o scufundăm ca să i vadă din apă numai catargele.

Gazda aduse hainele, pe care le uscase și un ceaunaș cu cafea fierbinte.

— Tovarășe secund, — spuse deodată Kurganov — întrebați-l — și arătă cu capul spre gazdă, — nu vrea să plece și el cu noi? Ce să facă aici, printre nemți? E băiat bun.

Bătrînul, surîzînd, cu ochii strălucitori, traduse gazdei întrebarea secundului. Acesta zîmbi și el și turnă ceva pe limba lui.

— Spune că nu poate, i-ar pieri familia. Fratele lui a dus ambele familii la Reros, unde are un unchi care lucrează la ocolul silvic. La iarnă o să se ducă și el acolo.

— Păcat, un om ca ăsta ne-ar fi trebuit, — mormăi fochistul. — Cereți-i numele și adresa, poate ne-om mai întîlni după război… Dar, în definitiv, unde am nimerit?

— Naiba știe, nu înțeleg numele satului, așa cum îl pronunță ei… — recunoscu încurcat Ilin. — Regiunea se numește Laapphavet. Sîntem între marile insule Särjö și Arnö, adică la nord-est de Tromsö.

Marinarii strînseră cu putere mîinile norvegienilor, apoi secundul, îndeplinind dorința unanimă, scrise pe două bucăți de hîrtie numele și adresele marinarilor sovietici, pe care le înmînă pescarilor. Bătrînul împături cu grijă hîrtia și mult timp scotoci în fel și chip prin chimir, bodogănind ceva.

— Zice că trebuie să ascundă bine hîrtia, — traduse secundul, — căci dacă i-o găsesc nemții, poate să-și ia rămas bun de la viață.

Norvegienii plecară. Marinarii, înviorați de evenimente, prinseră a discuta cu însuflețire planul lor de acțiune.

— Vă spuneam eu! — jubila Kurganov.

— Nu te pripi, să nu-ți fie proastă bucuria, — mîrîi Titarenko. — Dacă totul nu-i decît o șiretenie, ca să pună mai ușor mîna pe noi…

— Ia nu mai cobi! — îl întrerupse înciudat fochistul. — Nu sînt în stare ticăloșii de fasciști să-i strice pe toți oamenii. Mai sînt și de ispravă… În tine ai încredere, de ce să-i crezi pe alții mai răi?

Zăpăcit de elocința neașteptată a fochistului, timonierul amuți. Ilin ordonă celorlalți să nu iasă pe punte, iar el hotărî să examineze corabia, mai ales ca să vadă în ce stare era cîrma. Urcă cu băgare de seamă treptele scîrțîitoare care duceau pe punte. Capacul bocaportului era ridicat înspre provă și nu-l lăsa să vadă marea, în schimb fiordul îi apărea ca în palmă.

O panglică îngustă de apă, aproape neagră ca smoala, pătrundea adînc în inima munților stîncoși. Stînci mohorîte și crăpate se înălțau pe mal. Căsuțele răspîndite de-a lungul țărmului parcă de-abia cutezau să se lipească de poalele stîncilor. Ceva mai încolo, pe o podină de piatră se înălța o construcție bizară; un parmaclîc [Construcție de lemn, de piatră etc. de forma unui perete sau a unui gard scund, folosită pentru a mărgini o altă construcție sau un element de construcție. (N. Club CPȘF.)] de stîlpi scurți sprijinea mai multe acoperișuri de lemn, așezate unul peste altul și a căror suprafață avea forma unor solzi de pește. De jos i se părea că o casă încăleca pe alta — pe cea mare una mai mică, pe cea mică — o alta și mai mică, al cărui acoperiș în patru muchii sfîrșea cu un turnuleț ascuțit și cu vîrful înalt. Clădirea era împodobită cu giruete de fier, în forma unor capete de dragoni, cu botul rînjit, cu limba scoasă.

Surprins de această ciudată arhitectură, Ilin privi îndelung într-acolo pînă ce desluși niște cruci mititele. — era, probabil, o străveche biserică norvegiană. Lemnul fusese înnegrit de timp, dar silueta colțuroasă și avîntată a clădirii se contura destul de clar pe fondul stîncilor golașe, cenușii. Capetele dragonilor, întunecate, cătau amenințătoare. Molizi întunecoși împresurau biserica; îndărătul ei munții se mistuiau în nori pufoși, mohorîți. Ilin simți deodată cîtă tristețe degaja această așezare neturburată și rece din îndepărtatul Nord.

Ieși de-a binelea pe punte, ascunzîndu-se după bordaj. Obișnuit cu navele moderne, catargele i se părură prea înalte. Arborele trinchet avea vergele transversale și, prin urmare vele pătrate, arborele artimon [Arborele trinchet — arbore (catarg) situat la prova navei, arborele artimon — arbore situat Ia pupa navei. (N. red. rom.)] ghiu [Ghiu — verga inferioară Ia vele trapezoidale sau triunghiulare. (N. red. rom.)] și pic. Nava era o brigantină. De o parte și alta a bocaportului pe unde ieșise Ilin, erau două vinciuri pentru fungile [Fungă — saulă, parîmă care servește Ia ridicarea velelor. (N. red. rom.)] gabierului și a zburătorului. „Gabierii sînt tăiați, cu vinciul cred că le-am putea mînui” — își notă în gînd secundul, căutînd să-și reamintească tot ce învățase la școala de marină în domeniul navigației cu pînze. Parîmele, care aici se înălțau pînă sus de tot, ca un păienjeniș subțire, aici se lăsau în jos de pe catarg — pe bord, pe punte, pe bompres, ori pe un alt catarg, — i se părură teribil de încurcate. Ia te uită ce fel de vas trebuia să conducă, să comande el…

Ilin strîmbă din nas și se uită spre mare. La stînga bompresului, de-a lungul umbrei lungi a stîncilor fiordului, zări în depărtare un lanț de ostroave în formă de cupole ca nodurile unui pumn gigantic scufundat în mare. „Va să zică, trebuie să ocolim promontoriul, s-o luăm la dreapta și numai după vreo zece mile să ne îndreptăm direct spre vest”, — chibzui mai departe secundul. Singurul lucru care-l neliniștea erau velele. „Bine ar fi fost să fie o goeletă… Orice altă navă numai ceva mai mică și cu vele aurice…”. Se aplecă peste bord și citi pe provă următoarea inscripție: „Sfaalver”.

Spusele bătrînului norvegian se adeveriseră întocmai, înainte de a se însera, fiordul se cufundă într-o ceață groasă, mai deasă decît în seara trecută. Marinarii ieșiră pe punte și deodată puseră mîinile instinctiv pe arme: peste bord se strecurau una cîte una o mulțime de umbre. Curînd puntea se umplu de oameni. Fără grabă, dar și fără a pierde în zadar vreo clipă, norvegienii întinseră sarturile, scoaseră, desfăcură și înălțară velele. Se arătau foarte prietenoși cu rușii. Un bătrîn lup de mare mic de stat și bine legat îi îndruma cu glas moderat.

— E un fost căpitan de vas, — îi explică lui Ilin pe englezește musafirul din dimineața aceea.

Munca grea, plină de riscuri, era pe terminate. Bătrînul lup de mare se apropie de Ilin și-i strînse mîna:

— Mă numesc Oxholm. Totul e gata. Am pus velele în direcția vîntului. Cînd suflă dinspre fiord pentru poziția asta a vergelelor, vîntul va fi aproape din pupa. Cînd vîntul o să sufle în rafale dinspre fiord, n-o să mai aveți timp de brațat vergile: desfaceți lanțul ancorei și — la drum! Încă ceva: rîndunica și focul săgeții nu le-am întins. Au putrezit. Nici velastraiele nu sînt toate, în locul velastraiului arborelui artimon am întins velastraiul de furtună a arborelui trinchet.

— Mulțumesc, — răspunse Ilin; la drept vorbind respirase ușurat cînd auzise că lipsea rîndunica, adică pînza cea mai de sus, a cărei înălțime amețitoare îl speriase din primul moment.

Vîntul conteni, pînzele se zbîrciră și se lăsară în jos. Clipa evadării se apropia. Norvegienii își șterseră sudoarea, strînseră mîinile marinarilor sovietici, îi bătură prietenește pe umăr și apoi dispărură peste bord tot atît de tăcuți cum veniseră. Kurganov îmbrățișă gazda, repetîndu-i numele său pînă acesta izbuti să pronunțe aproape corect: „Curganoff”.

— Vînt și noroc bun! — auziră de după bord vocea căpitanului Oxholm. — Vînt aveți, desfaceți lanțul. Good bye!

Pînzele care se pierdeau în ceață deasupra capetelor marinarilor își neteziră faldurile. Vîntul dinspre fiord începu să susure prin parîme. Încă puțin și aveau să pornească. Fochistul, ce-și pregătise din timp sculele, se apucă să taie șplintul [Șplint — cui de fler folosit pentru fixarea unei piese metalice. (N. red. rom.)] cu care era prinsă cheia superioară a lanțului ancorei; mecanicul se apucă de cealaltă cheie. Ceața înăbușea zgomotul loviturilor, care totuși răsunau destul de sonor în golf. Cu un huruit care-i făcu pe marinari să tresară, un lanț al ancorei căzu în apă, apoi al doilea. Corabia se cutremură ușor; încet, pe nesimțite aproape, se urni. Cînd își mai luă vînt, prinse în sfîrșit a funcționa și cîrma. Era și timpul, chiar pe o ceață atît de groasă se zăreau în față contururile vagi ale promontoriului stîncos.

— Cîrma stînga! — comandă încet Ilin, fără să ia mîna de pe timonă.

Prova grea, turtită, plescăi ușor în apă. Valurile băteau în direcția în care trebuiau să meargă, bompresul se întoarse repede la stînga. Titarenko, mușcîndu-și buzele, învîrti timona invers.

— Merge, ține-o bine! — șopti Ilin, căutînd să străpungă cu privirea zidul cenușiu al ceții, în care se afunda bompresul navei.

Din fericire, ieșirea din fiord era destul de lată. După ce depăși promontoriul, Ilin viră spre nord, cu vîntul mereu în spate. Negura groasă s-o tai cu cuțitul înghiți corabia ce ieșea fără zgomot în largul oceanului, părăsind pentru totdeauna țărmurile Norvegiei, unde marinarii sovietici găsiseră un ajutor atît de neașteptat și prețios. Spusele bătrînului căpitan se adeveriră. Brigantina nu întîlni pe nimeni.

Peste o oră, din nou cu vînt favorabil din vest, corabia luă viteză. Secundul își adună micul echipaj și puse în vedere oamenilor că trebuie să deprindă pe drum mînuirea velelor.

— Luați aminte, obișnuiți-vă cu ele, ca să faceți față la orice, în caz de nevoie. Cunoașteți cu toții velele unei bărci, acum învățați-le pe cele adevărate. Dar ia stați, vasul este moale, asta înseamnă că…

— …trebuie reduse pînzele de pe arborele trinchet, — răspunse la iuțeală Metelițîn.

— Așa e! Deși nu-mi prea convine, trebuie să strîngem zburătorul. Avem prea puține pînze pe arbore: velele nu oferă toate aceeași suprafață. Puneți toți mîna. Eu nu pot lăsa timona pînă ce Titarenko nu va învăța s-o mînuiască.

— Sîntem destui noi patru, — răspunse mecanicul.

Și marinarii se repeziră la vinciuri.

Brigantina se îndepărtase mult de țărm și pe valurile mari ale oceanului avea balansul puternic. Metelițîn ajunse primul la crucetă și, căutînd să nu se uite în jos, se cațără pe parîme pînă la verga de sus a zburătorului. Dedesubtul lui puntea dispăruse în ceață, nici piciorul catargului nu se mai vedea, iar verga zburătorului i se părea prea subțire. Metelițîn auzea cum trosnește ușor în butuc. La fiecare ruliu al vasului, catargul descria în văzduh un arc. Cînd brigantina își afunda prova în apă, catargul părea că se prăbușește și Metelițîn se crampona cu disperare de sarturi [Sarturi — parîme din cablu metalic care susțin transversal catargele și pe care s-au amenajat trepte ce duc la gabie și crucetă. (N. red. rom.)]. Și mai rău era cînd vasul sălta pe un val: catargul se năpustea asupra-i ca și cînd ar fi vrut să-l facă praf. Picioarele îi lunecară și rămase atîrnat cu spatele deasupra punții. Fruntea lui Metelițîn se brobonă de sudoare; din cauza înălțimii cu care nu era obișnuit îi venea greață. Totuși se obișnui curînd și putu să cerceteze starea manevrelor — strîngătorilor, balansinelor și a saulelor.

Cu forțe unite reușiră să găsească, pe cavile, lîngă bordurile vasului, capetele mobile ale manevrelor — din tribord și din babord. Culcați cu burta pe velă și proptindu-se cu picioarele în țapape [Parîmă înfășurată pe arborada unei nave, pentru a susține pe marinarii care lucrează la pînze (N. Club CPȘF)], care se balansau ca niște leagăne, „vaporenii” reușiră să se achite de o îndeletnicire cu care încă nu erau obișnuiți. Deși bezna îi stingherea, izbutiră să strîngă zburătorul.

Vîntul se înteți și începu să bată de travers, dar echipajul brigantinei deprinsese puțin manevrele. Vergelele erau brațate [BRAȚÁ, A orienta vergile unui velier astfel încît velele să ocupe o poziție dorită față de direcția vîntului. (N. Club CPȘF)] cum trebuie, suprafața velelor se echilibră și bătrîna corabie începu să alerge pe întinsul apei cu 10 noduri pe oră. Singurele lucruri care-i nedumereau pe marinari erau scîrțîielile și trosnetele puternice ce veneau ”le undeva, din adîncul vasului.

— Așa trebuie să fie pe vasele cu pînze? — întrebă nedumerit Metelițîn pe secund. — Teamă mi-e să nu ne trezim că vasul se desface în bucăți!

— Nici eu nu știu ce-o fi! Parcă ceva n-ar fi în regulă. Nu cumva luăm apă?

— În cală intră puțin, dar nu-i chiar o pătrundere; am tras la două pompe și acum e uscat.

— Ia să văd și eu, — zise Ilin. — Voi rămîneți aici.

Luînd felinarul lăsat de norvegieni, secundul coborî în cală unde puse piciorul pe niște scînduri tremurătoare acoperite de apă, puse deasupra santinei. Trosnetele puternice acopereau zgomotul valurilor ce se loveau în bordurile de lemn. Cercetînd cu atenție cala, secundul își dete seama că zgomotele acelea proveneau de la întregul corp al brigantinei, iar scîrțîielile asurzitoare de la catarge. Ilin mai zăbovi ce mai zăbovi, apoi se întoarse pe punte.

— Ceva nu merge, — răspunse el la întrebarea ajutorului. — Dar naiba știe ce. Vasul s-a șubrezit. Și manevrele noastre probabil că ar fi trebuit încă o dată întinse.

— Bine, dar e o beznă de-ți dai cu degetele-n ochi; cum am putea-o scoate la capăt cu un singur felinar?

— Totuși trebuie să încercăm.

— Am înțeles. Ne apucăm îndată.

— Luați și felinarul.

— Nu vă trebuie, ca să urmăriți busola?

— Halal marinar! — rîse Ilin. — Nici nu te-ai uitat la busolă! Alcoolul din vas s-a evaporat sau a fost de mult băut. Încotro bate vîntul, într-acolo mergem și noi, numai de am fugi cît mai repede. Și parcă nu-i totuna dacă mergem spre vest, sud-vest sau nord-vest? Din păcate am uitat să ne dăm întîlnire cu englezii. Ați vrea să navigăm cu vîntul din pupa schimbînd după toate regulile marinărești, murele? Dar spune-mi, prietene, cum ați putea numai voi patru mînui atîtea pînze? Vezi, asta e. Eu unul am o busolă de buzunar fosforescentă și-mi ajunge… Drace, tare-aș vrea să fumez!

Pentru Ilin și timonier noaptea trecu într-o permanentă încordare. Erau cu urechea mereu ascuțită la uruitul vîntului în vele. Cînd creștea și devenea mai sonor, știau că nava s-a repezit după vînt. Rezistența crescîndă a timonei semnala imediat același lucru. Pentru ceilalți patru marinari, noaptea trecu în neîncetate manevre cu greementul. Mîinile lor, obișnuite cu o muncă de cu totul alt gen, îi dureau, palmele se bășicaseră.

Dimineața, marea deveni și mai agitată. Vîntul scăzu dar valurile creșteau, deveneau uriașe iar brigantina era scuturată ca o coajă de nucă. Mersul deveni nesigur, pînzele pocneau amarnic sub rafale la fiece plonjare precipitată. Biata navă trosnea și scîrțîia ca vai de ea, scîndurile punții vibrau și se îndoiau sub picioare.

— Se duce dracului jucăria noastră, v-o spun eu, mormăia mecanicul. — A început să ia și apă…

— De ce ți-e teamă, Matvei Nikolaevici? — ripostă nu prea convins Metelițîn. — Deocamdată, gonim al naibii…

— „Manevra gabierilor” nu prea-mi convine, nu mă pricep în de-alde astea. Și cînd nu te pricepi, nu ți-i la îndemînă… De altfel nici dumitale nu prea ți-i, dragă Vitea — și mecanicul îl bătu prietenește pe umăr.

Metelițîn se făcu roșu ca racul, vru să-l contrazică, dar în clipa aceea ceva plesni sec, după care urmară niște pocnituri asurzitoare: vela trinchet plesnise în mai multe locuri și izbea catargul și straiurile. Bucățile de pînză se încolăceau în jurul manevrelor, biciuindu-i pe marinarii ce se repeziseră spre velă. Cegodaev primi o lovitură atît de puternică în față, încît se prăbuși pe punte.

— Cu cuțitul, tăiați cu cuțitul fungile! — strigă de jos secundul.

Sfatul fu binevenit. De sub verge țîșniră niște „covoare zburătoare” albe, care se agățară de vergi ca și cînd n-ar fi vrut să se despartă de vas; dar vîntul turbat le înșfăcă, le învîrti și răsuci, repezindu-le dincolo de valurile ce se înălțau în fața navei.

Proaspeții corăbieri, în frunte cu „șeful de echipaj” Metelițîn, se înfățișară plouați secundului.

— N-aveți nici o vină, — mormăi acesta morocănos. Pînzele sînt putrede.

După ce goni alte trei ore săltînd pe marea înfuriată, brigantina mai pierdu trei vele, — contra-randa, velastraiul trinchetinului și gabierul de sus: ba se rupea greementul, ba plesnea vreo pînză putredă. Iar valurile creșteau, creșteau mereu, năvălind peste bord, stingherind mersul navei, care și așa încetinise.

— Numai de n-ar veni o furtună! — strigă secundul către ajutorul său, căutînd să acopere trosnetul și scîrțîitul catargelor și al greementului. — Păcat că nu avem un barometru. Să închidem mai bine bocaporturile și să punem palancurile [Palane — dispozitiv pentru ridicarea greutăților compus din doi scripeți și parîmă. (N. red. rom.)] pentru manevra echei [Echea cîrmei — bara fixată pe capul axului cîrmei care servește pentru întoarcerea cîrmei la dreapta sau la stînga. (N. red. rom.)] cîrmei.

— Ce să facem cu velele? — întrebă îngrijat Metelițîn.

— Cu pînzele?… — repetă tărăgănat secundul. — Stai puțin. Ia să ne gîndim… Ne-au rămas mai puțin de jumătate, dar trebuie, trebuie…

— Dacă am coborî vela artimon — propuse prudent ajutorul.

— Vela mizenă în orice caz. Atunci pe artimon să rămînă numai vela aceea aurică ce se plimbă pe arboretul artimon, — parcă velastraiul trinchet cum o numea specialistul acela în vele, — își aminti Ilin. Îi spusese că e o pînză specială pentru vreme de furtună. — Flocurile desigur că vor trebui strînse, dar pe arborele trinchet ne-a rămas o singură velă și încă una mare — gabierul de jos. Va trebui s-o lăsăm, dar să luăm terțarolele. Așa. Pe urmă ar trebui să coborîm pe punte vergelele de sus și picul — da, așa e bine. Cam asta-i tot. Începeți cu velele. Ei, ce mai e? — îl întrebă Ilin pe ajutor, care șovăia.

— Nimic, Anton Petrovici, — se fîstîci el, — cum să luăm terțarolele de pe gabier, ce înseamnă strîns?

Ilin îi explică, mirîndu-se el singur cum de nu uitase toate aceste amănunte ale manevrării velelor pătrate. Între timp, marinarii își făceau de lucru pe lîngă borduri, strîngînd macaralele fungelor. Apoi se cățărară pe verge.

Suprafața uriașei vele se micșorase mult. Marinarii trăgeau mereu de ea și, reducînd-o la limită, începură să lege baierele de terțarole.

— Dacă am naviga așa vreo două luni, ce mai corăbieri isteți ar ieși din noi! — strigă Ilin către Titarenko care după ce se mai odihnise oleacă, se întorcea la timona.

Ucraineanul încuviință din cap cu ochii țintă la un val cît casa și lucios ca oțelul, care se ridica amenințător la tribord.

Cu aripile strînse, brigantina era acum ca o uriașă pasăre zburlită. Cerul era alburiu. Vîntul aici slăbea, aici se întețea iar în rafale, aducînd de cine știe unde un cor de gemete surde, amestecate cîteodată cu semnale ascuțite de trompete.

Glasul furtunii ce se apropia avea nu știu ce farmec copleșitor, amenințător. Stătea gata să se năruie cu puterile-i ciclopice asupra bătrînei brigantine, care se zbătea pe valuri; cei șase marinari se simțiră deodată tot atît de singuri ca și în clipa cînd părăsiseră „Kotlas”-ul ce se scufunda.

Marea înnebunise. Valurile uriașe, toate numai spumă, erau acum de zece metri. Vîntul le spulbera chiuind coamele, spuma, fluturînd ca niște plete dalbe, se risipea încoa și-ncolo. Munții de apă se ridicau și-și întindeau ghearele lungi spre navă gata, gata să o prindă. Glasurile mării se contopeau într-un muget neîntrerupt, vuietul furtunii îi ținea isonul.

Brigantina, căreia nu-i mai rămăsese întreagă decît o singură pînză — gabierul, zbura acum cu vîntul din pupa. Trosnetele vasului, glasurile oamenilor se înecară în larma asurzitoare a furtunii. Catargele se clătinau se îndoiau, amenințînd să se prăbușească pe punte. Bompresul ba se repezea în jos, cu gîndul parcă să se înfigă în zidul de apă înălțat în față, ba cerca să străpungă norii deveniți cafenii. Pe punte apa se învolbura și spumega, repezindu-se în cascade de la prova la pupa și de la pupa la prova. Cîteodată, jumătatea din față a corăbiei dispărea retezată parcă de o trombă de spumă azvîrlită de-a curmezișul punții, alteori un val gigantic ajungea din urmă nava ce încerca să-i scape și-și răsturna coama peste ea. Agățîndu-se din răsputeri de lanțuri, gheboșindu-se și oprindu-și răsuflarea, marinarii simțeau atunci cum vasul se lasă sub ei, strivit de tonele de apă, și cum, deodată, adunîndu-și ultimele forțe, se cutremura și se îndrepta scuturînd tentaculele lipicioase ale mării, care, șerpuind și spumegînd, reveneau din nou la atac.

Ilin și Titarenko, scăldați în sudoare sub hainele leoarcă de apă, țineau din răsputeri timona, care li se împotrivea: orice eroare de cîrmă i-ar fi sortit pieirii. Secundul se străduia să ghicească în dansul haotic al valurilor acea direcție către care să se avînte asemenea unui om ce balansează în echilibru deasupra unei prăpăstii și care direcție, ea singură, putea salva nava.

Ceilalți marinari, istoviți, lucrau fără întrerupere la pompe. În cală creștea mereu apa, ce răzbătea printre scîndurile dezghiocate. Nimănui nu-i era teamă. Luptau dîrz pentru viață.

Spațiosul careu al ofițerilor de pe crucișătorul englez „Fireless” era feeric luminat. Majoritatea ofițerilor, care în momentul acela nu aveau încă treabă, se refugiaseră aici, între brațele îmbietoare ale fotoliilor de piele.

Ruliul era obositor, nu te lăsa să faci ceva, nici măcar să dormi.

— Gentlemeni, — spuse vecinului său un locotenent tînăr, — e teribil să fii în larg pe o vreme ca asta! Ce ghinion că am pornit în patrulare tocmai cînd au început furtunile de toamnă.

— Nu-i nimic, ne vom întoarce la bază, — răspunse acesta, fără să deschidă ochii.

— Ce furioasă e marea aici — continuă locotenentul. — Acum înțeleg de ce norvegienii sînt considerați cei mai buni marinari din lume!

— Cine ți-a spus asta, Noyess? — întrebă batjocoritor un alt ofițer. — Cei mai buni marinari sîntem noi, englezii.

Se iscă o controversă. Atmosfera se însufleți. La un moment dat intră un alt ofițer, a cărui față roșie arăta că vine direct de pe punte. Începu să-și șteargă ochii cu batista. Un cor de exclamații salută apariția lui:

— În sfîrșit, Cattering, ți-a venit schimbul?

— Ne plictiseam fără poveștile dumitale de demult…

— Cum e sus?

— Noaptea Walpurgiei, — răspunse în sfîrșit, Cattering. — Comandantul, el însuși, stă pe puntea de comandă. Vom vira ca să navigam cu vîntul din pupa.

— Strașnic! — se bucură cineva.

— S-a ivit o controversă, sir — i se adresă respectuos lui Cattering locotenentul Noyess. — Așteptăm concluziile dv. competente.

— În ce chestiune?

— Care sînt cei mai buni marinari din lume.

— Și ce spuneți dumneavoastră?

— Părerile sînt împărțite, — interveni ofițerul care-l contrazisese pe Noyess. Eu unul cred că cei mai buni marinari sînt englezii, Noyess — norvegienii, Watson — japonezii iar Calvert jură că nu există și nici n-au existat pe lume marinari mai buni decît turcii.

— Interesantă discuție, — zise surîzînd Cattering, — dar nu mă grăbesc să trag nici o concluzie. Mai curînd v-aș spune o istorioară veche de mai bine de un veac. Pe urmă vom discuta toate argumentele în favoarea unei națiuni sau a alteia. De acord?

Ofițerii primiră într-un glas. Cattering se așeză comod într-un fotoliu, își desfăcu picioarele lungi și-și aprinse pipa. Rămase un timp pe gînduri, apoi glăsui:

— Știți că înainte de război am lucrat, din însărcinatra Yacht Club-ului, la arhivele Amiralității. Printre documente am găsit un raport cît se poate de interesant, întocmit de colonelul Caverlange din armata colonială din India și de sublocotenentul Hubert din Marina Majestăți sale. Era vorba de împrejurările în care naufragiase în anul 1817 vasul cu trei catarge „Fairy-Drang”, aparținînd unei societăți din India de Est. Vasul acesta fusese surprins de un ciclon teribil în Oceanul Indian.

Mai întîi se iscase pe neașteptate o furtună, care-i stricase arborada, iar caricul, din pricina înclinării, se deplasase în cală. Numai experiența iscusitului său căpitan și lupta eroică a marinarilor putuseră salva nava „Fairy-Drang” dintr-o situație extrem de critică. Din nefericire, însă, furtuna fusese vestitoarea unui ciclon îngrozitor, căruia corabia avariată nu-i mai putu ține piept pînă la capăt… Drace! — exclama Cattering întrerupîndu-și povestirea.

Crucișătorul se aplecă tare într-o parte, apoi se redresă brusc și se năpusti în partea cealaltă.

— Slavă domnului, am virat… Cum vă spuneam, — reluă Cattering, — cînd vasul avariat începu să se scufunde în ocean, cei de pe el observară un bric de naționalitate necunoscută, care naviga tot cu vîntul din pupa, care ajungea din urmă nava „Fairy-Drang” care se scufunda. Coca lată și masivă a vasului dispărea uneori cu totul în valurile gigantice și nu se mai vedeau decît vîrfurile celor două catarge ale sale. Vasul naviga cu o singura velă necorespunzătoare cu tăria ciclonului: gabierul mare. Nevenindu-le a crede că vasul acela era atît de teafăr, marinarii de pe „Fairy-Drang” începură să-i facă semnalele de naufragiu. Bricul necunoscut se apropie cu grijă, dar tocmai” în clipa aceea „Fairy-Drang” se scufundă…

În cabina ofițerilor intră valvîrtej primul ofițer de pe a cărui manta impermeabilă mai picura apa, și ceru în treacăt stewardului:

— Whisky!

— S-a întîmplat ceva, sir? — se alarmară ofițerii, sărind din fotoliu.

— Mai nimic. Un velier în larg, de naționalitate necunoscută, cu o singură velă gabier, navighează cu vîntul din pupa, ca și noi.

— Ce spui, sir? — sări Cattering. — Nu cumva un vas negru cu două catarge?

Fu rîndul primului ofițer să se mire:

— Ai ghicit, Cattering! Dracu' să mă ia dacă înțeleg! E la ananghie. Le-am semnalizat, dar nu sîntem siguri că au răspuns; parcă totuși am văzut licărind o clipă ceva; or fi lansat vreo rachetă. Nu le putem veni în ajutor dar navigam în aceeași direcție și furtuna începe să se potolească. Le-am semnalizat să se țină de noi, dar nu prea aproape, altfel îi scufundăm. Nu ne-or fi întins nemții vreo cursă?

Primul ofițer își sorbi whisky-ul și ieși din nou. Cattering se luă după el.

— Stop! — strigară ceilalți — ai întrerupt povestea cînd mai palpitantă!

— O termin eu, n-aveți grijă, numai să arunc o privire la corabia aceea, — răspunse Cattering care și trecuse pragul.

Ofițerii se repeziră după el.

Furtuna se potolise. Ici-colo răzbăteau printre nori razele purpurii ale soarelui scăpătat spre asfințit. Reflexe de jăratec jucau pe puntea umedă.

Abia se isprăvise manevra dificilă de ridicare a bărcii de salvare. Oamenii adunați pe punte se dădură la o parte cu respect în fața celor șase marinari ruși, pe care primul ofițer îi conducea să-și schimbe hainele.

După un timp, ofițerii îl înconjurară din nou pe Cattering, care ieșea de la comandant.

— Ce fac rușii?

— Dorm, — răspunse zîmbind Cattering și le povesti pe scurt pățaniile de necrezut ale celor șase marinari de pe „Kotlas”.

— Tii, ce întîmplare! — exclamă locotenentul Noyess. — Șase „vaporeni” au putut veni de hac unei coșcogeamite nave cu pînze! Și noi care-i consideram pe ruși oameni de uscat.

Tăcerea îndelungată ce urmă, — omagiul spontan adus bravilor ruși — fu întreruptă de un ofițer deșirat:

— Cattering, dar povestea dumitale cum s-a terminat? A coincis atît de uimitor cu apariția corăbiei, încît mai că aș crede…

— Nu greșești, — răspunse repede Cattering. — însăși soarta a terminat povestea în locul meu. Bricul despre care v-am povestit și care se numea „Nyor” era francez, dar echipajul era rus și-l comanda secundul — tot un rus, fiindcă murise căpitanul francez. Marinarii ruși au făcut atunci dovada unei nemaipomenite iscusințe. Au reușit să salveze o parte a echipajului de pe „Fairy-Drang”, printre care și pe autorii raportului și să țină piept ciclonului, deși greementul, ca și bricul nu prea erau de soi. V-am spus povestea asta ca să vă arăt că mai există o națiune, ale cărei aptitudini marinărești adesea nu le prețuim la justa lor valoare…

— Ia stai, Cattering! — îl întrerupse ofițerul cei lung. — Cum poți să-i pui pe ruși pe aceeași treaptă cu englezii? Doar noi sîntem aceia care am creat întreaga teorie a navigației, știința mării, toate tradițiile flotei… Cum e cu putință ca un popor continental să fie atît de înzestrat în ale marinăriei?

— Cred că explicația ne-o dau însușirile deosebite ale poporului rus. Dintre națiunile din Europa, rușii s-au format pe teritoriul cel mai întins și în același timp într-o climă aspră. Acest popor viguros a fost dăruit de soartă cu o însușire care e, după cît pot eu să-mi dau seama, următoarea: rușii tind întotdeauna spre rădăcina lucrurilor, vor să ajungă la cauza principală a oricărui fenomen. Am curajul să afirm că ei cunosc natura mai adînc decît noi. Așa și în marină: rusul pricepe foarte repede graiul mării și al vînturilor, el reușește chiar acolo unde se dă bătută o experiență de veacuri.

— Dar… — bolborosi deșiratul.

— Nici un dar, — i-o tăie Cattering. — Iată, gîndiți-vă la întîlnirea de acum. Cît privește disputa noastră, pînă ce ne-om întoarce în Anglia, mai avem timp berechet s-o terminăm.

În zori, „Fireless” opri un vas ce naviga din Anglia spre U.R.S.S. și cei șase marinari sovietici își continuară odihna binemeritată, de astă dată în drum spre patrie…

Soarele toamnei apunea cînd Ilin ieși din camera hărților. Știa că peste două ore aveau să întîlnească convoiul. Secundul intră în coridor și se opri. Marinarii se îmbulzeau lîngă ușa întredeschisă, dindărătul căreia răzbătea minunatul glas de tenor al lui Metelițîn. Cînta aceiași melodie ce-l impresionase aut de mult pe Ilin inimioară, în cabina întunecoasă de pe naufragiatul „Kotlas”. Numai că acum în glasul lui Metelițîn nu mai tremura amărăciunea:

Țară, mumă bună, ne duci dorul.

Te-au lăsat feciorii și-au plecat,

Lacrimile-ți seacă.

Dar aleanul Piară! Iată:

Ne-am înapoiat!

Ilin ieși agale pe punte. Departe, la orizont mijea o panglică alburie: ghețurile polare se apropiau. Acolo era cotitura spre Răsărit.