Umbra dinosaurului

LIMANUL CURCUBEULUI

Profesorul Kondrașev ieși din bibliotecă, urcă un etaj și se îndreptă spre laboratorul său. Coridorul lung, mărginit de o mulțime de uși albe și pe jumătate luminat, era cufundat în tăcere. În institut rămăseseră numai cîțiva cercetători, care aveau de terminat o lucrare-e urgentă.

Profesorul se apropie de biroul încadrat de două mese de experiențe și se lăsă obosit în jilț. Becurile de gaz sîsîiau abia auzit. Retortele și borcanele străluceau de curățenie, ca în orice laborator, ceea ce impresionează întotdeauna pe neinițiați. Perfecta ordine ce domnea în încăpere, care te îmbia la meditație și experiențe, avea un efect liniștitor, ceea ce făcea ca amărăciunea cuibărită în inima profesorului, după ce citise opiniile despre lucrarea sa, să dispară. Revizui încă o dată, mintal, tezele fundamentale din ultima sa carte apărută, încercînd să aprecieze imparțial criticile ce i se aduceau.

În această carte, profesorul Kondrașev demonstra că trebuie studiate cu toată atenția proprietățile ascunse ale diferitelor plante, îndeosebi ale celor străvechi, rămase din epocile cele mai vechi ale vieții Pămîntului. Asemenea plante, care cresc și astăzi în țările tropicale și subtropicale, pot fi înzestrate cu proprietăți cît se poate de importante și prețioase, pe care și le-au menținut și dezvoltat, adaptîndu-se de-a lungul mileniilor la alte condiții de existență. Ca exemplu, profesorul menționase plantele lemnoase de esențe prețioase, vestigii ale terțiarului inferior (acum 60 000 000 de ani). Samșitul și „lemnul de fier” din Transcaucazia, teak-ul, green-heart-ul, arborele negru de Africa, din regiunile sudice ale globului, ghingo-ul japonez, cu proprietăți curative încă nestudiate, au existat și acum mai bine de 100 000 000 de ani.

Dar lucrarea fusese aspru criticată de specialiști cu autoritate și acum, în tăcerea singuratică, profesorul Kondrașev se simți nevoit să dea dreptate în multe privințe criticilor săi. Demonstrația lui se întemeia mai mult pe o convingere nestrămutată, decît pe materialul de fapte cerut de legile de fier ale gîndirii științifice; da, din păcate, argumentația lui era prea săracă.

Profesorul era însă convins de adevărul celor ce susținea. Ei, dacă ar dispune de mai multe elemente convingătoare… Bunăoară, dacă ar avea dovada că „lemnul vieții”, din evul mediu, a existat cu adevărat! Acest arbore, înzestrat cu proprietăți miraculoase și inexplicabile, era cunoscut și în veacul al XVI-lea, ba chiar și în al XVII-lea. Cupele sau pocalele făcute din lemnul său prefăceau apa turnată în ele într-o licoare miraculoasă, de culoarea cerului sau a aurului împurpurat, care tămăduia — zice-se — o mulțime de boli. Proveniența acestui arbore, genul lui, au rămas necunoscute. Taina au păstrat-o iezuiții, care dăruiau cupele fermecate regilor, pentru a obține în schimb privilegii și avantaje materiale.

În vechile scrieri ale Iui Monardez, apărute la Sevilla în anul 1754, precum și în ale lui Athanasius Kircherius, lemnul acesta era numit pe latinește „lignum vitae” sau „lignum nephriticum”, adică „lemnul vieții” sau „lemnul rinichilor”.

După unele date, provenea din Mexic, după altele — din insulele Filipine. Într-adevăr, aztecii cunoșteau un lemn miraculos, cu proprietăți tămăduitoare, pe eare-l numeau „coatl” („apa șarpelui”). Profesorul își aminti experiențele făcute de celebrul Bovie cu o cupă din „lemnul rinichilor”, care descrisese fenomenul luminiscenței albăstrui a apei turnate în cupă și care menționase cu acest prilej că nu era o vopsea, ci un fenomen fizic inexplicabil.

— E voie, Konstantin Arkadievici? auzi Kondrașev un glas cunoscut de femeie; în ușă apărură buclele luminoase și năsucul cîrn al Jeniei Panova.

Cercetătoare capabilă și totodată femeie chipeșă, Jenia Panova era agreată nu numai de tineri, dar și de colaboratorii mai vîrstnici ai institutului. Profesorul Kondrașev, fără să știe nici el datorită cărui fapt, se bucura de o deosebită simpatie din partea ei.

— Dragă Konstantin Arkadievici, nu fi trist… Știu ce te doare… Dar mă tem că ai depășit prea mult acel nivel al științei stricte, care este determinat de prezența unui material faptic.

— Știu că sînt prea nerăbdător! mormăi Kondrașev, puțin jignit de observație și nemulțumit de intervenția ei. Dumneata poți să mai aștepți, mie însă nu mi-a mai rămas mult de trăit. Nu există miracole și descoperiri pe neașteptate. Numai munca lentă de cunoaștere, deseori plictisitoare…

Ca să schimbe discuția, Panova scoase din poșetă două bilete.

— Konstantin Arkadievici, te invit la un concert al Filarmonicii. Astă-seară se interpretează Ceaikovski — știi, „Simfonia mesteacănului”, care-mi place atît de mult. De altfel, și dumitale-ți place. Serghei Semionovici ne va duce cu mașina acolo; pleacă chiar acum. De asta m-am grăbit să te caut, încheie Panova, zîmbind prietenește.

La ora 9 erau la Filarmonică. Viorile cîntau întinderea nemărginită a Rusiei, liniștea rîurilor largi și molcome ce-și poartă apele printre codri întunecoși, pe sub nori mohorîți, freamătul frunzelor crude de mesteacăn, ca o promisiune îmbucurătoare… Și Kondrașev, a cărui nerăbdare se potolea încet, încet, avu senzația irezistibilei chemări a cunoașterii, care cuprinde tot mai larg întinderile nețărmurite ale necunoscutului, îmbie mase din ce în ce mai mari de oameni…

— Ori de cîte ori sufletul mi-e tulburat ascult muzică, șopti Panova.

Profesorul zîmbi și-i aruncă de data asta o privire binevoitoare. În pauză, cînd ieșeau din sală, din puhoiul de oameni se desprinse deodată un bărbat cu fața bronzată, în uniformă de marină. Kondrașev remarcă chipul lui energic, neobișnuit de bronzat, și ochii ce străluceau radioși. Marinarul — mai bine zis hidroaviatorul, judecind după aripile de pe mîneca vestonului — venea spre Panova, strigînd:

— Jenia, Jenia!

Fata se îmbujoră și vru să se repeadă spre dînsul, dar, stăpînindu-se, se mulțumi numai să-i întindă mîinile:

— Boris! De unde vii?

Profesorul, simțindu-se de prisos, se îndreptă spre fumoar. Tocmai își termina țigara cînd Panova, însoțită de aviator, îl regăsi.

— Dă-mi voie să-ți prezint pe Boris Andreevici, un prieten bun, bun de tot al meu, care a zburat în regiuni îndepărtate. Tocmai dintr-o astfel de călătorie îndelungată s-a întors acum și trebuie să-ți spun, Konstantin Arkadievici, că a văzut ceva ce iese din comun. Tare m-aș mira ca miracolul în care dumneata nu crezi să se producă de-a binelea… Dar cum ai putut să mă găsești aici? De trei ore ai venit și… Ce bine-mi pare!… Fata vorbea repede și cam fără legătură.

Profesorul strînse cu plăcere mîna aviatorului cu aspect atît de plăcut… Da, desigur, producea o impresie plăcută.

Schimbară cîteva cuvinte, din cele obișnuite între proaspăt cunoscuți, dar fata îi întrerupea nerăbdătoare:

— Boris, dumneata nu înțelegi că dacă există cineva în stare să-ți explice minunata descoperire, acela nu poate fi decît Konstantin Arkadievici?!

Tustrei se pomeniră acasă, la profesor, și aviatorul începu să povestească de-a fir-a-păr ultima-i călătorie. Chiar de la început, istorisirea trezi la omul de știință cel mai viu interes.

Cu două luni și jumătate în urmă, tînărul hidroaviator, Boris Andreevici Serghievski, care deținea un post de comandă însemnat, primi o misiune de foarte mare importanță. Mai tîrziu, cînd vor putea fi date în vileag lucrurile asupra cărora deocamdată trebuie să păstrăm tăcerea, asemenea acte vor intra, fără îndoială, în istorie, ca pilde de curaj nemărginit din partea executanților și de înțeleaptă clarviziune din partea conducătorilor.

Boris Andreevici trebuia să pornească într-o cursă lungă fără escală, cu o încărcătură extrem de importantă, de a cărei sosire în cel mai scurt timp la destinație depindeau multe, în condițiile complicate ale războiului antifascist.

Ziua încețoșată se potrivea prea bine cu atmosfera apăsătoare în care trăiau de la un timp. Casele scunde ale cătunului se pierdeau printre molizii înalți și întunecați. Peste tot — cioturi proaspăt retezate. Nori groși acopereau cerul și coborau atît de jos, incît treceau pe lîngă vîrfurile arborilor, lăsînd ici-colo aninate zdrențe fără formă. Mirosea a mucegai acru ele pădure, sub tălpi pămîntul mlăștinos mustea, covorul gros de mușchi se afunda la fiecare pas, înăbușind orice zgomot. Pașii deveneau sonori numai pe pista de beton, de un cenușiu murdar, împestrițată ici-colo de inelele multicolore ale petelor de ulei.

Serghievski îmbrățișa cu o privire mulțumită aparatul lui, care se și îndrepta spre start. Era un avion de pasageri de mare altitudine; ferestruici străpungeau într-o parte și-n alta fuzelajul gros, care se termina în față cu un con plin, tăiat în partea superioară de geamul cabinei piloților. Aripile lungi, ridicate puțin în sus, aveau fiecare cîte două motoare, apărate prin cercuri late de duraluminiu lucios. Elicele lor, cu trei pale, se învîrteau încet. La spate, avionul sfîrșea cu o cîrmă foarte înaltă. În zaua-i strălucitoare de argint aparatul era de o provocatoare frumusețe, ca un albatros neînfricat.

Personalul de comandă al aerodromului veni să-l petreacă. Serghievski privi fețele grave și marțiale ale celor ce-l petreceau și se uită zîmbitor la ceas. Totul era gata. Ultimele fumuri trase cu nesaț — și țigara zbură într-o băltoacă. Serghievski se apropie cu pași hotărîți de avion.

Tensiunea, grijile unei pregătiri minuțioase și îndelungate — toate-l părăsiseră ca prin farmec: venise momentul acțiunii. Răsuflînd ușurat, pilotul aruncă o privire spre cerul posomorit. Colo sus, deasupra norilor, la altitudinea nespus de mare unde avea să-l poarte „Albatrosul”, lucea soarele de vară…

Cîteva ordine scurte, ușile ermetice se închid — robinetul egalizatorului de presiune, verificat de telegrafist, fîsîie slab, și totul se pierde în vuietul asurzitor al motoarelor de 1 000 cai-putere.

„Albatrosul” argintiu, de 20 de tone, se desprinde ușor de pe sol, supunîndu-se ascultător mișcărilor abia perceptibile ale mîinii pilotului și aproape în aceeași clipă fu înghițit de oceanul de nori. Giroorizontul de pe cadranul cenușiu al pilotului automat indica o înclinare puternică; acele altimetrelor urcau mereu. Ceața care învăluia ferestrele începu deodată să devină trandafirie, păli și, în sfîrșit, prin geamurile înclinate țîșni lumina strălucitoare a zilei. Stratul gros de nori fusese străpuns.' Dedesubtul avionului se îngrămădeau haotic piscuri imaculate, în fața cărora păleau zăpezile alpine, se căscau prăpăstii amețitoare, fumurii. La 7 000 de metri, Serghievski luă capul la compas, reduse turația motoarelor pentru cursă și cuplă pilotul automat.

Pilotul secund, Emelianov, care ocupa scaunul din dreapta, își scoase casca de ascultare și, încrețindu-și fruntea înaltă, pleșuvă, încercă să slăbească arcul strîns prea tare. Ofițerul de bord din spatele lui Emelianov răsfoia pe îndelete un ghid.

Serghievski se lăsă pe spătarul scaunului confortabil, aruncînd din cînd în cînd cîte o privire asupra aparatelor de bord. În fața avionului se întindeau mii de mile de zbor peste ocean, înainte ca pămîntul străin, dar ospitalier, să se aștearnă sub aripile lui. Ceasul de deasupra fantei geamului central indica ora opt. Încă vreo treizeci de minute și vor pătrunde în regiunea periculoasă. Acolo, pe bolta calmă, azurie, gonesc în căutarea pradei avioanele de vînătoare nemțești. Deși „Albatrosul”, avion de mare altitudine, era înarmat cu patru mitraliere, o întîlnire cu agerii „Messeri” [58] era, totuși, primejdioasă…

Serghievski nu se gîndea la el, ci la prețioasa încărcătură din spate, din cabină. În vremea asta, tovarășii lui își vedeau liniștiți de treabă, fără să discute sau să-și facă semne unii altora, ca și cînd s-ar fi înțeles să nu-și vorbească pînă ce nu vor străbate zona primejdioasă. Cel mai îngîndurat părea mecanicul, care urmărea puzderia de ace ale aparatelor sale.

„Albatrosul” gonea cu mare viteză. Motoarele huruiau uniform, liniștitor. Stratul gros de nori atîrna ca și mai înainte între pămînt și avion. Din cînd în cînd apăreau în el spărturi adînci și întunecoase, cu marginile zdrențuite. Prin ele zăreau pămîntul, îndepărtat, nepăsător față de cei din avion, pămîntul care, de la o înălțime atît de mare, părea o cîmpie fumurie și netedă, fără nici un fel de pete.

Trecu o oră, apoi încă una. Avionul pătrunsese în inima zonei primejdioase, din nefericire atît de întinsă. Mitraliorii își încordară ochii pînă la durere, iscodind albastrul curat al cerului și albul norilor. La ora 10 și 29 minute Serghievski se îndreptă în scaun, strînse puternic manșa și strigă:

— Atenție! Trei avioane inamice!

Departe, în fața unui povîrniș buclat și alb de nori, apăruseră trei puncte negre. Setea de luptă îi uni pe toți cei din cabina spațioasă, ermetic închisă, într-un singur colectiv. Emelianov, care privea prin binoclu, zise deodată ironic:

— De ăștia nu ne e frică, Boris!

Din nou, miile de cai-putere și miile de rotații zguduiră avionul. Acul, indicînd viteza ascensiunii, țîșni spre dreapta, iar vitezometrul oscilă spre stînga. Avioanele inamice se apropiară, răsfirîndu-se în părți. Serghievski încetă ascensiunea și aparatul se năpusti înainte, cu viteza obișnuită, lăsînd de căruță urmăritorii hulpavi, care încercau zadarnic să-l ajungă.

Cîmpul alb al norilor, care părea mai puțin accidentat și era acum foarte jos, se destrămă în gigantice bucăți de vată. Printre ele se întrezărea oceanul, ca o foaie palidă de staniol, iar la stînga — pămîntul, mai negricios decît apa, dar ca și aceasta, bizar crestat.

Avionul se îndepărta tot mai mult. străbătînd zona periculoasă. Ruta fu modificată. Serghievski viră spre sud și mări viteza. Încă puțin și avionul avea să se piardă deasupra oceanului, lăsînd în urmă raza de acțiune a inamicului. Întinderile nemărginite ale oceanului parcă stinghereau prin monotonia lor apăsătoare zborul avionului. De la înălțimea de șapte kilometri nu vedeau valurile; suprafața mată, strălucitoare a apei părea bombată. În față zăriră un front de nori, care făgăduiau o schimbare în zborul lor liniștit. Dar schimbarea se produse mai curînd decît se așteptau.

Străbătuseră mai mult de trei mii de kilometri, cînd, deodată, în văzduh apărură iarăși puncte negre amenințătoare, iar jos, departe de tot, zăriră siluetele minuscule ale unor vase de război. Două avioane inamice, cu boturile înălțate, începură ascensiunea, un al treilea rămînea în față, mai la o parte, la marginea unui nor alungit și compact. Timpul parcă și-ar fi curmat mersul.

Cele ce urmară se petrecură într-o clipă de o extremă încordare. Pocnetele rafalelor înfundate ale mitralierelor, care biciuiră avionul de-a curmezișul fuzelajului de-abia răzbătură prin zgomotul motoarelor.

Serghievski înclină aparatul și-l repezi brusc spre stînga. În aceeași clipă hămăiră mitralierele lor din cele două turele. Încă un viraj — și de-abia apucară să vadă pe fereastră un „Messerschmidt” căzînd pe-o aripă; apoi „Albatrosul” se năpusti în jos, cu vuiet tot mai sfîșietor, în picaj redus, apropiindu-se cu gîndul de cel de al treilea avion inamic. Din nou lătrară mitralierele; prin fața lui. Serghievski trecu ceva fierbinte, în toate părțile țîșniră cioburi — și „Albatrosul” se scufundă în aburul lăptos.

Serghievski simți izbindu-l în față un curent de aer rece atît de puternic, încît i se păru un corp solid; înțelese că în botul avionului se produsese o spărtură. Aparatul gonea mai departe, prin norul de nepătruns, motoarele își continuau cîntecul biruitor dintotdeauna. Deodată, o rază strălucitoare de soare îi izbi în față, vestindu-le primejdia unui loc descoperit. În față însă zăriră un alt zid de nori. Încă o dată, și încă o dată apăru și dispăru soarele, pînă ce avionul se afundă definitiv în stratul de nori, gros de cîțiva kilometri, care plutea, dispre vest, sus de tot, deasupra oceanului. Zborul uniform se transformă într-un mers săltăreț și nesigur; văzduhul era neliniștit, parcă ar fi vrut să arunce de pe umeri povara de mai multe tone a navei.

Corpul lui Serghievski, care se contractase de efort, se destinse. Redresă avionul, aruncă o privire asupra compasului giroscopic și încremeni: toată partea superioară a tabloului de bord nu mai era decît un talmeș— balmeș de metal sfîrtecat. Serghievski se întoarse. Probabil că un snop de gloanțe perforante și brizante spărsese partea din față a cabinei, trecuse mai departe — printre cei doi piloți — și izbise la bază stîlpii turelei, unde era instalația de radio. Radiotelegrafistul zăcea peste frînturile aparatului, cu obrazul în mîini. Mecanicul, fără să se sinchisească de sîngele ce-i curgea din umăr, stingea cu un aer preocupat bucățile fumegînde, iar pilotul secund Emelianov își pipăia încruntat brațul prin mîneca sfîșiată a salopetei. Urechile începeau să le vîjîie, piepturile se crispau din lipsă de aer: în cabina găurită presiunea scăzuse la nivelul aerului rarefiat al marii altitudini și nu se mai puteau menține mult timp la această înălțime fără baloane de oxigen.

În timp ce tovarășii săi astupau gaura largă din botul avionului și pansau pe răniți, Serghievski, căpătînd convingerea că stratul de nori atinge o altitudine la care un avion cu cabina spartă nu se poate menține, începu să coboare.

Situația „Albatrosului” era serioasă: principalele aparate de zbor fuseseră distruse, instalația de radio nu funcționa. Fără soare, deasupra oceanului lipsit și el de puncte de reper, asta însemna aproape zbor fără vizibilitate. Mecanicul punea la punct busola magnetică, scăpată ca prin minune, iar Serghievski visa la simțul de orientare al păsărilor. Ce simț deosebit le călăuzește în timpul lungilor lor zboruri pe ploaie și ceață deasupra apelor? Oare acest simț nu s-ar putea dezvolta și la omul devenit pasăre?

Busola cu ac magnetic, în pofida deviației vizibil modificate după o zguduitură și deplasare atît de puternică, indica, cel puțin în limitele unui sfert de orizpnt, direcția fără care cea mai desăvîrșită pricepere de a zbura fără vizibilitate devine un joc primejdios și înșelător…

În jur se așternea întunericul. Începea furtuna. Afară, pe geamuri, șuruia apa; rafalele de ploaie biciuiau avionul, spuma diafană a ceții cedă locul unei pînze de apă tulbure, cenușii. Emelianov, împreună cu ofițerul navigant, pierzînd nădejdea de a mai pune la punct instalația de radio, începură să scoată și să monteze pe cea de rezervă. Mecanicul, balansînd în scaunul din dreapta, se străduia să repare aparatele de bord rămase intacte, dar care nu funcționau.

Se întuneca din ce în ce mai tare. Avionul era zguduit de șocuri bruște. La 200 de metri altitudine, ferestrele se luminară: aparatul ieșea din nori. Încă 50 de metri — și zăriră jos coamele albe, șerpuitoare ale valurilor. Oceanul era frămîntat. În spațiul strimt dintre norii mohorîți și valurile înalte cît casa, avionul își croia drum ca un albatros adevărat, cu o surprinzătoare forță. Mașina era legănată și aruncată de colo-colo, sfărîmăturile și obiectele care nu erau bine fixate se rostogoleau prin cabină.

Vîntul, pe care nu-l auzeau din cauza motoarelor, se năpustea sălbatic, în rafale, asupra avionului, lunecînd neputincios pe aripile netede, lustruite, care vibrau. Avionul fusese admirabil conceput, putea să și amerizeze, dar pe o vreme ca asta, în zvîrcolirile furioase ale valurilor uriașe, o amerizare i-ar fi fost fatală. Altceva însă îi preocupa pe piloți: calculai-ea atît de complicată a erorilor posibile din cauza unei busole nesigure, deriva navei aeriene, consumul de combustibil…

Serghievski îl lăsă pe Emelianov să conducă singur (rana pilotului secund era neglijabilă) și, împreună cu ofițerul navigant, se aplecă deasupra hărților întinse. Stația de radio de rezervă, cine știe de ce, nu voia să funcționeze, iar radiotelegrafistul, serios rănit, nu putea fi de nici un folos piloților. Ziua era pe sfîrșite, deasupra oceanului se lăsa o ceață groasă — și căștile se încăpățînau mai departe să rămînă mute!

— Dați-mi harta engleză 2927! ordonă Serghievski.

Liniile dințate, albastre și roșii, ale furtunilor și alizeelor se încrucișau cu săgețile de pe rețeaua de pătrățele a hărții. Calculele nu erau suficient de precise: aparatele de bord, care rămăseseră intacte, le dădeau prea puține indicații. Totuși, acolo, departe, țărmul ospitalier se întindea pe mii de mile. Nu putuseră să se abată atît de mult, spre sud sau spre nord, ca să nu mai dea de el. Cîntărind bine totul, Serghievski se calmă.

Două becuri din plafonul cabinei luminau viu cadranele sparte ale aparatelor. Oceanul fu înghițit de întuneric și nu-i puteai decît ghici prezența amenințătoare, în spatele lor rămăseseră mii de kilometri din pustiul de apă. Totuși, jos, sub ei, rămîneau valuri, numai valuri — veșnica răsuflare a nețărmuritului ocean.

Zburau așa mai mult de 12 ore și cu toate că lupta și furtuna îi întîrziaseră, ținta trebuia să se fi apropiat simțitor.

Timpul se scurgea agale, mult mai încet decît acele care indicau consumul de benzină. În rezervoarele avionului erau trei tone și ceva de benzină, dar aceasta reprezenta mai puțin de jumătate din rezerva inițială. Consumul de combustibil era prea mare; vîntul din față împiedica avionul să zboare cu viteza necesară.

Serghievski căuta să se liniștească, zicîndu-și că tot nu-i nimic de făcut; cel mai bun lucru era să zboare, să zboare mereu. Ce-o fi mai tîrziu, o să vadă. Starea atmosferică nu-i îngăduia să determine poziția avionului; zona furtunii rămăsese în urmă, dar norii înalți ascundeau stelele. Împărăția nopții n-avea hotare, iar pentru gînduri negre rămînea un timp obositor de lung. După 19 ore de zbor nici urmă de lumini, de țărm!

Își dădură seama că de vină fusese nu numai furtuna, care întîrziase avionul, dar și devierea de la direcție. Serghievski viră puțin spre nord. sperînd să reducă presupusa deviație spre sud.

Motoarele funcționau ireproșabil, ca în prima oră de zbor, deși făcuseră pînă acum 3.500.000 de rotații. Le mai rămînea o jumătate de tonă de benzină.

Zorile veniră repede. Văpăile soarelui aprinseră jumătatea oceanului din spatele avionului. Dimineața străvezie părea dătătoare de speranță și bucurie. Dar acele indicatoarelor de benzină se tîrau mereu spre stînga, spre semnul înspăimîntător pentru un pilot — cercul alb al unui zero cu dungă groasă, care spunea în limbajul lui simplu și teribil: Combustibilul s-a terminat!

Dacă nu vedeau uscatul? Era absurd și totuși pămîntul se încăpățîna să nu se arate. Încă puțin și uriașa forță a motoarelor se va topi, elicele ce se învîrteau sălbatic vor încremeni și aparatul se va prăbuși neputincios. Valurile parcă-și așteptau prada: se înălțau lin și ritmic din adîncurile oceanului, încremenind o clipă înainte de a dispare, ca și cînd ar fi încercat să muște pîntecul atît de apropiat al avionului.

Soarele răsări de-a binelea, dîndu-le posibilitatea să se orienteze.

— Douăzeci și șapte grade latitudine! exclamă Serghievski. Ne-am abătut destul de mult spre sud… Dar mai importantă pentru noi este longitudinea. Da, stăm mai prost: aproximativ șaptezeci și nouă grade vest… Ei, tovarăși, pămîntul trebuie să se ivească!

Pilotul mai execută o ascensiune. Într-adevăr, abia vizibilă, aidoma coamei încremenite a unui val, apăru la orizont o panglică întunecoasă. Ochii injectați și obosiți nu se mai săturau privind-o. Emelianov ridică binoclul și Serghievski îl văzu răsuflînd ușurat. Panglica devenea tot mai întunecată și mai groasă. Marginea ei superioară căpătă contururi neregulate: zăriră coame pleșuve de munți sau de dealuri. Încă 20 de minute și horbota albă a valurilor, care tivea țărmul, deveni vizibilă cu ochiul liber. Motoarele vuiau asurzitor, înghițind ultimii litri de benzină. Urcau mereu, pregătindu-se pentru clipa hotărîtoare a unei aterizări forțate. Nu se putea ameriza lîngă țărm: valurile mari se sfărîmau de stînci negre, pătrundeau în crăpături, de unde se scurgeau înapoi șuvițe șerpuitoare de spumă.

Peste linia albă a valurilor ce izbeau malul se ridicau trepte colțuroase, un covor verde acoperea văile puțin adînci și poalele desfăcute în evantai ale unor chei. Nici aici nu zăreau loc potrivit pentru aterizare. În spatele munților de pe litoral solul cobora și, cît vedeai cu ochiul, era acoperit cu păduri de nepătruns. Pe alocuri luceau, ca oglinda, mlaștini. La dreapta, departe spre nord, prin licărul valurilor, întrezăriră un promontoriu îngust pe care ghiciră o ridicătură albă, durată de mîna omului — probabil turnul unui far.

Serghievski vedea bine arborii de pe țărm. Erau palmieri. Acele indicatoarelor de benzină oscilau la zero; tovarășii săi lucrau din răsputeri la pompele de mînă, fără să-și ia ochii de la comandant. La stînga, malul se retrăgea și se abătea spre vest. Avionul depăși promontoriul ondulat și lung, acoperit cu palmieri, și în clipa aceea se așternu brusc tăcerea. Motoarele se opriseră. Numai cel din stînga mai detună de cîteva ori; în fața aripilor se zbăteau palele elicelor, vrînd parcă să-i prevină că nu mai pot menține nava în aer.

— Vom sări pe rînd, pe ușa din stînga. Emelianov, fii gata! spuse Serghievski. Împinse manșa înainte și conduse aparatul masiv în jos, pe o linie ușor înclinată, încercînd să amîne cît mai mult aterizarea și, în același timp, să evite pierderea de viteză ce putea deveni fatală.

Într-o tăcere înfricoșătoare avionul cobora legănîndu-se. La dreapta se înălțau piscurile înverzite ale munților. Încă puțin și metalul strălucitor al minunatei păsări va fi sfîrtecat, fărîmat în bucăți informe, împreună cu trupurile piloților. Dar echipajul avionului, fără a sufla o vorbă, cu respirația tăiată, aștepta, neputîndu-se decide să se despartă de minunata mașină, cu nădejdea în măiestria pilotului. Iar Serghievski, după ce dăduse acest ordin, aproape că nu se mai gîndea la oameni, ci cum să salveze avionul și încărcătura lui. Două, trei secunde — pămîntul se apropia… Pilotul observă deodată un liman mic și liniștit, pe care niște promontorii împădurite îl fereau de valuri. Hotărîrea fu luată într-o clipă: un viraj, o înclinare și mai mare a avionului în jos și pămîntul începu să-i gonească în întîmpinare…

Serghievski smuci brusc manșa spre el, ca și cînd ar fi strîns frîul unui cal ascultător. Giganticul aparat se dresă. Cu trenul de aterizare escamotat atinse păduricea scundă de pe țărm, în vaietul arborilor care trosneau și se frîngeau. Pasărea de argint, sleită de puteri, îi mototoli ca pe niște fire de iarbă, se prăvăli greoi în apa golfului și începu să lunece, împroșcînd stropi în dreapta și-n stînga. Mai alergă vreo 150 de metri și se opri aproape de malul celălalt, înalt. În ultima clipă de zbor, Serghievski mai avusese timpul să scoată trenul de aterizare, ca să folosească cele mai mici posibilități de a frîna inerția navei grele. Manevra reușise: enormul aparat se culcase pe apa străvezie și albastră ca cerul, puțin plecat pe aripa din dreapta.

Avionul se mai legăna și zvîcnea în clipa cînd piloții ieșiră pe aripă. Serghievski simți cum i se ia ca o piatră de pe suflet povara apăsătoare a răspunderii. Întinse brațele, bucurîndu-se de soarele orbitor, de apa îmbietoare și de vegetația năvalnică a tropicelor. Sub avion, apa nu era mai adîncă de trei metri; roțile trenului de aterizare se proptiseră în nisipul unui banc. Cabina ermetică nu lăsa ca apa să pătrundă, iar spărtura din bot era deasupra nivelului de plutire al avionului.

— Bine ați venit, tovarăși! exclamă cu bucurie Serghievski. E adevărat că n-am ajuns chiar la destinație, dar nu-i nici o nenorocire. Putea să fie mai rău. Sîntem undeva în Florida…

Arșița, formele bizare ale plantelor necunoscute trădau o regiune din sudul îndepărtat.

Toate cîte se întîmplaseră în ultimele 24 de ore li se păreau acum un vis de-o clipă.

— Ei, Robinsonilor, să facem o revizie avionului și să tragem un pui de somn. Vă sfătuiesc să vă dezbrăcați, ca să nu fierbeți în salopetă.

Serghievski se consultă cu mecanicul și cu pilotul secund și hotărî ca, după ce se vor odihni, să rezeme coada și aripa dreaptă în niște prăjini: aparatul trebuia împiedicat să se afunde în nisip, în timpul refluxului.

Soarele de amiază încingea avionul, făcîndu-l să sclipească orbitor. Aviatorii ieșiră din nou afară, ca să mai răsufle. Radiotelegrafistul rănit se simțea mai bine; fu așezat în curentul dintre două ferestre deschise.

Aviatorii desfăcură o barcă de cauciuc pliantă, ca să meargă la mal și să caute prăjini. Serghievski lăsă un mitralior de pază în avion și, de pe aripa stingă ridicată, examină golful, alegînd arborii cei mai potriviți.

Oglinda netulburată a limanului avea forma unei inimi. În mijlocul unui promontoriu se înălța o stîncă abruptă, acoperită cu palmieri subțiri și încovoiați. La dreapta, promontoriul, ca o gheară, era acoperit cu arbori ampenați, plini de flori albe. Prin vegetația promontoriu— lui se deschidea acum un drum lat, tăiat de avionul lor. Vîrfurile rupte, arborii smulși din rădăcini, trunchiurile frînte de curînd, azvîrlite la marginea apei, atraseră atenția lui Serghievski. „Mult material de stîlpi am mai pregătit”, constată pilotul, înveselit. Frînturi de lemn ajunseseră pînă aproape de malul celălalt al limanului, atît de puternică fusese izbitura avionului și rezistența corpului său. „

— Dacă n-ar fi fost acest gard elastic… rosti, fara sa vrea, cu voce tare Serghievski și, fără a-și mai termina gîndul, se uită la malul opus, unde aparatul cu aripi lungi s-ar fi făcut fără doar și poate țăndări.

Aviatorii se urcară în barcă, navigînd încet pe apa ca oglinda, care se-ncrețea parcă în silă. Acolo unde se îngrămădeau în apa străvezie bucăți de arbori cu un zăhat întreg de lemn deasupra, un spectacol nemaivăzut, de neuitat, apăru în fața ochilor uimiți ai aviatorilor.

Prin apa albăstruie, nisipul neted de pe fund avea o culoare brună, monotonă. Deasupră-i, în razele ce răzbăteau în apă, unduiau în toate direcțiile, împletindu-se și amestecîndu-se, șuvițe siniiii, aurii, purpurii.

O ridicătură mică de pe fund, prinsă sub grămada de așchii, era tivită de un semicerc vioriu, în mijlocul căruia se învolburau pete de un albastru pur sau aurii. Din cînd în cînd, între aur și albastru ondulau șuvițe purpurii sau verzi ca smaraldul. Această nemaipomenită simfonie de culori juca, strălucea, se-învolbura, se prelingea, fascinînd ochii cu farmecul ei aproape hipnotic.

Uluiți de nemaivăzuta priveliște, aviatorii nu-și puteau lua ochii de la fenomen. Într-un tîrziu, Serghievski, cu un gest hotărît, îndreptă barca spre viitoarea aurie.

În stînga, două crengi rupte, proiectate în adîncime, se înfipseseră aproape vertical în nisip: și în jurul lor șerpuiau șuvițele aurii și azurii, deși mai înguste și mai străvezii ca primele.

În văzduh plutea mireasma dulce a unor arbori necunoscuți, întărindu-i în credința că trăiesc un basm. În acest colțișor al limanului culorile apei erau mai opales— cente, mult diluate, dar la fel de pure: aur, purpură, albastru.

Serghievski și tovarășii lui intrară în apa mică de lîngă mal și începură să aleagă bucățile de lemn mai potrivite pentru stîlpi de susținere. Trunchiurile nu erau mai groase de șase-șapte centimetri în diametru, lemnul însă era compact și greu; inima lemnului, de un brun închis, era tivită la margine cu un cerc aproape alb.

Mecanicul găsi un trunchi crăpat în două și-l cufundă, din curiozitate, în apă. În primele două-trei minute se răspîndi încet un nouraș albăstrui, opalescent, mai puțin vizibil; apoi, însă, de la trunchi începură să țîșnească mici șuvițe în toate culorile curcubeului.

Va să zică, asta era explicația minunatelor culori din apa— golfului: țăndările unui arbore necunoscut. Serghievski privea cu atenție malul, căutînd să-și întipărească în memorie contururile arborilor. Ramurile lor, larg răsfirate, frunzișul ampenat și ciorchinele de flori albe nu aveau nimic deosebit.

Deodată, de după bancul de nisip din gura limanului, se auzi un zgomot slab, dar clar, care nu putea fi confundat cu nici un altul: un motor! Huruitul îndepărtat, egal și puternic, se apropia fără doar și poate de liman.

— La avion! Repede! strigă Serghievski.

De pe aripa stîngă, care domina apa, se vedeau valurile, rostogolindu-se ritmic pe mal. Ocolind promontoriul dinspre est, o șalupă cenușie despică deodată apa lină cu dîra înspumată a elicei sale. Prova, ridicată mult deasupra apei, se legăna ușor; sub ea, o pată neagră: părțile metalice ale proiectoarelor și gurile de foc scînteiau cu un luciu mat.

Șalupa viră, motoarele încetară să mai uruie și micul vas lunecă spre avion. La provă răsăriră siluetele masive ale unor marinari grăniceri, în tunici albe, dar cu șorturi comode, ce păreau o ușuratică nesocotire a austerității impuse de regulament uniformei militare.

Nu se lungiră mult la vorbă și șalupa dispăru la fel de repede cum apăruse. Scurt timp după aceasta, două hidroavioane mici și scurte amerizară greoi pe apa unui golf mare, situat la un kilometru mai spre vest de „limanul curcubeului”. Rănitul și o parte din încărcătură fură transportați pe hidroavioane, iar în rezervoarele aparatului sovietic se turnară două tone de benzină. Le mai rămînea să aștepte două vase, care să remorcheze în timpul refluxului hidroavionul din limanul cel mic și să-l scoată printre stînci în larg.

Amurgului scurt îi urmă o beznă de nepătruns. Serghievski își zise că trebuie să ia o mostră din lemnul acela miraculos; altfel, tot ce văzuse în golf ar părea un simplu vis. Așteptînd să răsară luna, pilotul se așeză pe aripa dreaptă' a avionului și văzu deodată, nespus de clar, o aureolă viorie răspîndindu-se în apa din jurul stîlpilor pe care se sprijineau aripa și coada avionului. Uimit la culme de noua minune a limanului, pilotul privi spre pădurea sfîrtecată de avion. În apa întunecată, o pată strălucitoare, albastră ardea acum acolo unde, ziua, se fugăriseră șuvițele șerpuitoare de curcubeu.

Serghievski coborî în barcă și vîsli spre pata de lumină. În jurul țăndărilor de lemn apa părea un nor de gaze albastre luminiscente, care arunca reflexe argintii pe fața și pe mîinile lui Serghievski. Lumina degajată de apă era suficientă ca să se orienteze și pilotul culese la repezeală cîteva bucăți de lemn, fără a uita să ia cu dînsul și cîteva crăci cu frunze și flori.

Cît timp dură remorcarea avionului, Serghievski nu avu chef de discuții, dar mai apoi, cînd „limanul curcubeului” rămase în urmă, pilotul nu reuși să afle nici o explicație logică nedumeririlor lui. Arborele cu pricina era cunoscut localnicilor sub numele de „pomul dulce”. Era destul de rar prin partea locului și nimeni nu auzise ca lemnul lui să aibă proprietăți miraculoase.

O dată cu refluxul, nava de argint fu scoasă încet și cu băgare de seamă în largul mării calme și huruitul motoarelor cutremură țărmul liniștit al tropicelor.

„Albatrosul” părăsi pentru totdeauna limanul fermecat, transportînd înapoi, peste ocean, pumnul de oameni căruia îi fusese dat să vadă una dintre minunile nebănuite ale naturii.

Profesorul Kondrașev întoarse fotoliul spre Serghievski, care intra în laborator și îi întinse, fără un cuvînt, un stativ cu eprubete, pe fundul cărora zăceau bucățele din miraculosul lemn adus de pilot.

În apă jucau și licăreau șuvițe și nourași galbeni, purpurii și albaștri, care se preschimbau din cînd în cînd într-un galben-verzui sau într-un albastru și mai viu.

— Seamănă cu limanul dumitale? întrebă zîmbind profesorul.

— Nu prea. Aviatorul nu glumea. Culorile și luminis— cența erau mult mai vii.

— A, firește! exclamă Kondrașev. Limanul avea apă de mare. Și, cu o pipetă, picură în eprubetă cîțiva stropi dintr-o soluție. Albastrul se întunecă deodată și, din străveziu, deveni aproape impenetrabil pentru ochi, în timp ce nourașii galbeni aveau reflexe aurii-roșcate.

Profesorul explică:

— Adăugirea în apa dulce a unei mici cantităti de substanțe alcaline mărește brusc proprietatea lemnului de a colora apa. Dar aceasta nu este o vopsea, ci o substanță deosebită, pe care știința încă n-o cunoaște. Proprietățile ei — luminiscența și opalescența — pot fi foarte prețioase. Am reușit să identific arborele: se înrudește cu nucul cenușiu obișnuit, dar este un strămoș al acestuia și se numește Eisenhart. Această specie a apărut acum cel puțin 60 000 000 de ani. Astăzi, îl găsești foarte răs— pîndit în sudul Statelor Unite, sub forma unui arbust, și nu mai are miraculoasele proprietăți: probabil că a degenerat din cauza mediului nefavorabil. Numai în sudul Mexicului, în peninsula Yucatan și, foarte rar, pe meleagurile unde ați fost dumneavoastră, acest Eisenhart s-a păstrat sub forma unui arbore mic, la fel ca în epocile arhaice ale existenței sale. După cum știi, este înzestrat cu proprietăți deosebite; ei bine, acesta este acel „coatl” al aztecilor sau „arborele vieții” al învățaților din evul mediu. Dumitale, dragul meu, îți revine onoarea de a fi descoperit, mai bine zis redescoperit, această prețioasă plantă.

Profesorul se ridică și, solemn, deschise un dulăpior cu geamuri și scoase o cupă mică, negricioasă, lucrată din lemn de Eisenhart.

— Dumneata, cel dinții, continuă el, turnînd apă în cupa curată, dintr-un balon de sticlă, ai dreptul să bei licoarea miraculoasă, dătătoare de sănătate marilor oameni din evul mediu…

Apa din micul vas negricios lucea ca o oglinjoară cu reflexe intens albăstrii. Serghievski, zîmbind stingherit, luă cupa din mîinile profesorului și, fără a sta pe gîn— duri, o goli pînă la fund.