Umbra dinosaurului

TAINA MINEI STRĂVECHI

Cele de mai jos mi le-a povestit odată inginerul de mine Kanin. Cum ședea așa, cufundat în fotoliul lui, fără a se uita la cei din jur, părea că-și vorbește sieși:

— Am să vă istorisesc o întîmplare din viața minerilor adevărați, o întîmplare destul de simplă, dar care mi-a plăcut tare mult pe vremuri.

Era prin 1929. Studiam vechile mine de cupru de lîngă Orenburg, care se numește astăzi Cikalov. Acolo se exploatau de mii de ani minereuri de cupru, iar minele săpate de mîna omului în măruntaiele pămîntului se întindeau pînă hăt, departe, ca un labirint nespus de încurcat. Minele acelea fuseseră de mult părăsite; din construcțiile de la suprafață nu mai rămăsese nici urmă. Pe șes, pe pantele și în vîrful dealurilor scunde, cît vezi cu ochii, numai halde și iar halde, verzi ca smaraldul și azurii ca cerul — mari grămezi de minereu rebutat — străjuind gurile largi ale străvechilor mine, astupate și ici, colo surpate. Pe alocuri haldele și gurile minelor acopereau cîte-un cîmp întreg, pe vreo cîțiva kilometri pătrați. Acolo, pămîntul e cum zic țăranii „vătămat”, nu e bun de arat, și s-a acoperit cu colilie sau pelin, iar la gurile minelor au crescut crînguri de vișini. Chiar și-n toiul verii, cînd de jur împrejur totu-i pîrjolit și stepa arămie zace amorțită în pîcla alburie a zădufului, colinele și resturile vechilor lucrări miniere sînt înveșmîntate-n flori, care, împreună cu gurguiele haldelor, cu frunzarul întunecat al vișinilor și valurile aurii de colilie, alcătuiesc o ciudată și frumoasă îmbinare de tonuri dulci. Aceste coclauri, ca niște acuarele zugrăvite de pictori iscusiți, sînt ostroave mititele de stepă în șesul cu grîne, arămiu, dogorîtor.

Aici, odihna e dulce după un drum monoton prin praf și vipie. Vîntul leagănă colilia, cîntă prin tufișuri și te-mbie să-ți porți gîndurile spre alte vremi, de mult apuse, cînd prin paraginile acestea viața clocotea din plin. Hăuleau băietanii mînînd caii la mașinile de extracție, pocneau capacele de la gura puțurilor, scrîșneau vîrtejurile, huruiau roabele femeilor de la sortarea manuală a minereului, le turuia gura ca o moară. Oamenii ăștia dorm de mult somnul drepților, dar în inima pămîntului, în tăcere și-n bezna de nepătruns, a rămas ca mărturie a trudei lor puzderia de galerii subterane. Eu unul am izbutit să pătrund în multe, vechi și mucezite. Două luni și jumătate le-am colindat, cîteodată cu vreun ajutor, dar mai des de unul singur — ajutoarelor le era teamă de locurile periculoase — ca să fac cartări subterane, să prospectez rezervele de minereuri rămase și să iau probe. Pe unde am fost eu, rocile erau uscate, uimitor de stabile și am văzut multe excavații de care veacurile nu se atinseseră nici atîtica.

Căci, trebuie să vă spun, toate planurile, arhiva, hărțile și datele despre aceste mine de cupru din Orenburg rămase din secolul al optsprezecelea pieriseră în timpul războiului civil. Din pricina asta, a trebuit să descopăr din nou sistemele vechilor galerii, cutreierîndu-le la întîmplare, ca pe o țară necunoscută.

Cercetările mă captivau și mi se întîmpla să nu ies cîte două zile în șir la suprafață, numai ca să descurc cît mai repede vreun sistem de excavație. Bezna și tăcerea din labirintul galeriilor direcționale [50] și al transversalelor [51] care șerpuiau în toate direcțiile, rampele puțurilor părăsite, atîrnînd la înălțimi spăimîntătoare deasupra capului — în toate astea găseam un farmec ciudat, deosebit. Stropii de apă cădeau cu regularitatea unui mecanism de ornic în umedele galerii de comunicație, ici-colo auzeam abia șușotind apa care se scurgea din orizonturile superioare în cele inferioare.

Deși aveam la mine doar carnețelul, felinarul, busola, de-abia izbuteam să mă strecor prin galeriile înguste de comunicație sau prin cele transversale, neregulate, în steril, care legau un sistem de lucrări cu altul. Cîteodată trecerile în care năvălise nisipul cărat de apele de la suprafață erau atît de scunde, încît trebuia să mă ghemuiesc și să mă tîrăsc pe burtă. Mergi un timp, așa de-a bușilea și deodată îți vine să răsufli din tot pieptul, dar de cum te încumeți, simți cu groază că deasupră-ți atîrnă atîtea sute de mii de tone de roci, care apasă cu o putere de neînchipuit.

Ehei, dar cît de pasionant e să dezlegi metoda de prospectare a unei aglomerări de minereu, folosită de bătrînii meșteri, să urmărești săpăturile și să le afli vîrsta, cînd a celor regulat tăiate și netezite cu tîrnăcoapele dăinuind de pe la mijlocul veacului trecut, cînd a celor mai noi, largi și drepte, dar cu pereții sfîrtecați de explozii! Mult mai ciudate și mai interesante sînt, însă, galeriile scunde de comunicație, care urmăresc liniile capricioase ale vreunei vîne de minereu și care datează din secolul XVIII, ori puțurile netede și foarte înguste, ori planurile înclinate din vremurile străvechi.

Pîlpîirile felinarului smulg, din bezna de nepătruns ba un perete drept, mușcat peste tot de tîrnăcoape, ba stîlpul ursuz și înnegrit de veacuri al vreunui eșafodaj vechi, rămas printr-o minune în picioare, ba cîte un morman de bolovani prăvăliți din tavan, ba zidăria dreaptă a unei galerii.

Ce curioase sînt enormele trunchiuri negre de arbori fosili, în care vezi uneori pînă și cioturi! Uriașii pădurilor demult dispărute, deveniți fier și siliciu, zac de-a curmezișul galeriilor, și nu o dată galeriile trebuie să-i ocolească pe deasupra, sau pe dedesubt, căci nimeni n-a putut străpunge corpul lor mai tare ca fierul.

Cîte n-am văzut eu hoinărind în vara aceea prin măruntaiele pămîntului! Nu vă istorisesc decît o mică parte, ca să pricepeți mai bine cele ce s-au întîmplat apoi.

Locuiam în orășelul Gornîi, așezat în valea adîncă a unui rîu nu prea mare care-și purta apele printre coline înalte. În acest orășel își ducea bătrînețele ultimul meșter de la minele cele vechi, Kornil Polenov, care avea 90 de ani, dar era încă voinic ca un stejar. Pe vremuri fusese iobag la proprietarii minelor, conții Pașkov. Bătrînul meșter locuia într-o căsuță, peste drum de locuința mea. Mai în fiecare seară ședea pe prispa casei și se uita țintă la povîrnișul cu halde ce se înălța în față.

De cum mă apucasem de treabă îl și descususem pe bătrîn în privința diferitelor mine, pe care le cunoștea și le ținea minte admirabil. Băgasem însă de seamă că bătrînul îmi ascundea ceva, pe motiv că memoria îi slăbise de bătrînețe. Am tot încercat să-l conving să-mi istorisească tot, căci doar minele trebuiau repuse în exploatare. Cu cît aș fi strîns mai multe date despre rezerva de minereuri, cu atît mai repede și mai sigur avea să fie reluată munca demult părăsită.

Degeaba. Meșterul tăcea mai departe în legea lui, și numai în fundul ochilor licărea o luminiță hîtră. Într-o bună zi, mi-a spus: „Ehei, cîți ingineri au venit pe aici, au iscodit și-au însemnat, au făgăduit cîte în lună și în soare, ba chiar că o să mă facă șeful lucrărilor. Am îndrugat multe și mărunte, dar cîți ani n-au mai trecut de atunci — vin, se uită, iar lucrurile tot pe loc rămîn. Și nimeni din cei veniți nici n-a coborît în vreo mină — cică-i murdărie, umezeală, bă pe deasupra și periculos. Îi știu eu!” Apoi bătrînul tăcu, netezindu-și cu gravitate barba impunătoare.

Pricepui: Polenov tăinuia în adîncul sufletului o mare pică pe geologii grăbiți și superficiali, care se perindaseră pe acolo și care în loc să cerceteze cu adevărat, se mulțumiseră să pună întrebări și să încerce a stoarce de la bătrîn informații, în schimbul unor promisiuni copilărești. Desigur, nu l-am mai ispitit cu întrebări, cu atît mai mult cu cît muncitorii mei spuneau despre meșter: „Bătrînu-i ca un stei de piatră, cînd s-a îndîrjit, nu-i mai poți stoarce o vorbuliță”.

Mi-am văzut mai departe de treabă, căutînd cît era ziulica de mare galeriile accesibile, coborînd pe cabluri în mine pe jumătate prăbușite și mi-am cîștigat astfel stima localnicilor — urmașii minerilor de altădată. Am uitat să vă spun că și orășelul Gornîi se înfiripase în jurul minelor Bogoeavlensk și Arhanghelsk, iar țăranii din jur ziceau locuitorilor lui „ortaci”.

Serile erau lungi ca-n stepă și mi se întîmpla adesea să viu să mă odihnesc după muncă pe prispa bătrînului meșter. Mă așezam lîngă el, îmi aprindeam o țigară, dar acum nu-l mai întrebam nimic despre mine. Discutam cu Polenov despre vremurile apuse, despre viața minerilor iobagi și despre străvechile metode de lucru. Bătrînul se mai îmbuna, se înviora și-mi povestea o groază de lucruri, uimindu-mă cu spiritul de observație și plasticitatea expresiilor lui. „Isprăvile” mele în subteran, faptul că știam istoria mineritului local și vechii termeni minieri îi merseseră la inimă și bătrînul maistru începu să-mi dea mai multă atenție.

Băgai de seamă că bătrînul aștepta să-i pun iar întrebări despre minele de minereu. Cîteodată începea el singur să vorbească despre cutare particularități ale minereului, întrebuințînd unele denumiri noi pentru mine, dar dinadins nu-i puneam nici o întrebare. Știam eu că inima bătrînului miner nu va rezista mult timp, că simțind în mine un om tot atît de devotat minei, meșterul îmi va împărtăși pînă la urmă tot ce știa.

August era pe terminate. Soarele mai era cald și strălucitor, dar în stepă începuse să bată un vînt rece. Ce bine era cînd coborai în orășel și trăgeai în piept mirosul amărui al fumului de tizic, care se înălța ca o perdea azurie din zeci de hornuri! Fumul acela însemna căldură pentru trupul rebegit, masă, o țigară plăcută trîntit pe pat — într-un cuvînt — tot ce-i trebuie unui muncitor obosit ca să se simtă în al nouălea cer…

Voroavele pe prispă cu Polenov se isprăviseră, zilele erau din ce în ce mai scurte, începusem a mă întoarce pe întuneric. Și uneori, cînd vremea rea sau schițele întocmite mă obligau să stau acasă, în ușă se ivea făptura înaltă și încovoiată a lui Polenov. Mîngîindu-și barba gălbuie și iscodind în jur cu ochi ageri, de om tînăr, meșterul spunea: „Iaca, mi s-a făcut dor de dumneata, Vasilîci, n-am mai stat de mult la taifas. Toată ziua cutreieri minele fără hodină.” „Stai jos, Kornilîci. Nastasia Ivanovna o să ne ospăteze cu ceai, și-apoi am primit bomboane bune de la Egorievsk”, răspundeam eu, știind că bătrînul se dă în vînt după dulciuri. Oftînd, meșterul se lăsa pe laviță, iar eu îmi vedeam mai departe de plan — și așa începeau discuții molcome. Taifasul ne plăcea la amîndoi, și zăboveam așa pînă noaptea tîrziu. Aflasem că Polenov era ultimul dintr-o generație întreagă de meșteri iobagi, care trudiseră la minele de cupru. Neamul lui își trecuse meseria din tată în fiu. În minele primitive, meșterul era în același timp și topograf, și laborant la probe, și șeful perforării — într-un cuvînt, specialist universal în minerit.

Deprinderea îndelungată a muncii în subteran, formată încă din copilărie, dezvoltase în familia Polenov o deosebită agerime despre care bătrînul vorbea așa:

— Acum, sînt teodolite [52], declinatoare… [53] De patruzeci de ori să tot socotești, să corectezi, pînă ce te-ai încredințat că ai îndreptat galeria unde trebuie; dacă vrei să știi unde a dispărut drăguțul de filon, iei geometria minieră, faci schițe, socoteli… Dar noi — taică-meu și cu mine — cum lucram? Te plimbai pe sub pămînt, prindeai cîte ceva din ochi și simțeai pe unde trebuie să sapi, mai cu seamă ca să răzbați într-o galerie veche, sau să o întîlnești pe cea din față. Simțul aista de miner nu ne înșela niciodată. Ai văzut și dumneata ce fel de lucrări făceam. Eu am mai pierdut simțul că m-au obligat să folosesc declinatorul, dar tot știam uneori cînd aparatul mă mințea; greșeala n-o puteam găsi, dar știam: minte. Mai umblam, mai pipăiam piatra, vedeam încotro se îndreaptă vinișoarele filonului, unde se fac mai mari grăunțele. Mai chibzuiam ce mai chibzuiam, pînă căpătăm încredere și apoi ordonam de-a dreptul: dă-i cu transversala în steril, uite aici! Și totdeauna am ghicit, dar cum, nici eu singur nu știu. Ai văzut galeria de coastă Petrovelikanskaia? Niște topografi de mine aduși din Anglia au orientat-o legînd-o de galeria Mihailovskaia. Și ce au mai greșit! Cîtă muncă irosită! Mare scofală cu aparatele aistea!… Mai repede simt eu apa de sub picioare, pe unde-i mai aproape stratul de apă, unde zace sub gresie un „vap” [54]. Ehei, multe știu eu…

Bătrînul avea într-adevăr dreptate în felul lui, dar uita că practica lui se capătă după zeci de ani de trudă. Ori dacă folosești aparatele, orice om poate deprinde într-un timp scurt arta de a săpa galerii.

Îl credeam și, în timp ce ascultam, îmi aduceam adeseori aminte de meșterii mineri din Freiberg, făuritorii artei miniere în veacul XV. Și ei își trecuseră așa, din neam în neam, din generație în generație, tot ce știau în ale mineritului, și ei aveau darul de a vedea limpede prin măruntaiele pămîntului. Acești meșteri își formaseră un simț deosebit, simțul spațiului, simțul orientării în subteran, care înlocuia precizia aparatelor topografice și schemele geometriei miniere. Deși habar n-aveau de mineralografie și chimie, bătrînii mineri se călăuzeau după cele mai subtile nuanțe ale minereurilor, după schimbările rocii, nevăzute ochiului obișnuit și ghiceau unde se subția filonul, ori unde se-ngropa — pe scurt, se orientau de minune într-o treabă atît de complicată, pe care astăzi o seamă de specialiști stau s-o descurce — cum este evaluarea și exploatarea zăcămintelor. Și în sine regretam că în istoria mineritului au fost date uitării acele procedee simple și sigure care cereau dezvoltarea spiritului de observație și o deosebită vioiciune sufletească. Oamenii au acum mult mai puțină încredere în minunatele posibilități pe care le tăinuiește firea omenească, în formarea unui meșter adevărat — meșter în minunatul și străvechiul înțeles al cuvîntului.

Hotărîsem ca duminică să întrerup lucrările pe teren și să fac un bilanț al cercetărilor mele. Am întins hărțile întocmite și m-am uitat cu amărăciune la minusculul sector studiat de mine, care se pierdea în mijlocul enormului cîmp minier din Ordînsk. Tot astfel porțiunile minelor Levîe și Smejnîe, pe care izbutisem să le cercetez, erau despărțite unele de altele printr-un spațiu larg, rămas necunoscut. Ce mai vorbă, toate aceste „pete albe” întunecau bucuria muncii mele mari și interesante din vara trecută.

Fui întrerupt de apariția lui Polenov. În scurta-i de blană nouă, roșcată și botforii cît toate zilele, bătrînul avea un aer solemn, sărbătoresc, și părea mult mai tînăr. Băgai de seamă că era tulburat. Ca răspuns la obișnuita-mi invitație de a sta jos, bătrînul meșter își scoase scurta și, așezîndu-se pe un taburet, întrebă:

— L-am auzit pe Semion trăncănind că ai avea de gînd să pleci. Adevărat e, Vasilîci?

— Da, Kornilîci, am de gînd, răspunsei eu. Îmi pare rău, am îndrăgit minele și meleagurile voastre, dar e timpul să închei lucrările, în curînd mi se va cere raportul.

— Prea devreme vrei să pleci, Vasilîci. Ai cotrobăit prin multe locuri, dar pe cele mai de seamă tot nu le-ai văzut.

— Știu, dar n-am cum să răzbat pînă acolo. Sînt cele mai vechi lucrări miniere, cele de sus, și-s surpate peste tot. Am să mă mulțumesc cu ce-am văzut.

Bătrînul meșter tăcu îmbufnat. Cătam la el pe furiș, așteptînd să aud ce-o să spună. După o vreme, Polenov scutură capul și cu prefăcut calm zise:

— Bine, Vasilîci, acu să-ți dau o mînă de ajutor… Dacă ții să mai vezi cîteva mine…

— Îți mulțumesc, Kornilîci. Dar de ce nu te-ai gîndit mai de mult? Tot spuneai că nu știi, că ai uitat…

— Eu, Vasilîci, cunosc omul pe care trebuie sau nu să-l ajut, — răspunse bătrînul. Iaca, te-am cîntărit cît te-am cîntărit și acum îmi ești drag. Adevărat „ortac”! Și ție ți-i dragă treaba bună… Dar, ce mai vorbă! Ia spune-mi: ai fost la mina cea veche Measnikovski?

— Am fost, Kornilîci, cunosc bine pe cea din Measnikovski.

— Cunoști, dar nu chiar totul. Ai fost în galeriile de sus — sectorul Ordinsk cum i se spune la noi, cel de deasupra văii. Dar în cele mai de jos, de pe fundul văii, la Kazionnîe, n-ai fost.

După indicațiile meșterului, am pătruns în cele mai de jos orizonturi ale minelor Staro-Measnikovski și o săptămînă întreagă am studiat uriașele camere din masivele de minereu părăsit — un conglomerat cuprifer.

Am descoperit multe lucruri, care, însă, prezintă interes numai pentru specialiști. În sfîrșit, veni și ziua cea mare, cînd Polenov se hotărî să mă însoțească; voiam să pătrund în giganticul sistem al cîmpului de mine Ordînsk, aflat pe un platou înalt din stepă, la sud de orășelul Gornîi.

Meșterul insistă să nu iau pe nimeni cu mine ca ajutor și să nu împărtășesc nimănui ce aveam de gînd să fac. M-a sfătuit să iau o lopată, un tîrnăcop, o funie lungă și rezistentă, două grinzi mai groase și ceva lumînări și de-ale gurii. Polenov îmi făgăduise că mă conduce pînă la puț „pe care ai să-l sari”, iar mai încolo aveam să merg singur, ca să-mi întocmesc planul de lucru pe viitor. Pentru asta, după socotelile lui, trebuia să stăm sub pămînt vreo două zile și două nopți.

În zori, pe un vînt ce făcea să foșnească ierburile uscate, pornirăm pe colină în sus, pe lîngă halde albe și semețe ale minei Smejnîe. Cele trebuitoare erau destul de grele și mă bucurai cînd bătrînul spuse că intrarea nu-i departe de orășel. Nemărginirea stepei tainice în lumina pală a zorilor, aerul preocupat al meșterului și escapada noastră pe furiș mă țineau întrucîtva în tensiune. Dar totul fu nespus de simplu. La jumătatea povîrnișului, bătrînul coti spre stînga și după ce străbăturăm o vîlcea cu tufe dese de pelin, ne trezirăm în curînd printre puțurile pe jumătate astupate, haldele și galeriile de coastă ale minei Pravîe pe care o cunoșteam bine. De cîte ori, în zilele fierbinți de vară, nu rătăcisem pe lîngă haldele ei, căutînd zadarnic calea spre galerii ascunse care se întindeau la mare adîncime dedesubtul stepei!

Meșterul, sigur de sine, se îndreptă spre o haldă înaltă, în formă de con. În fața ei se căsca pîlnia unui puț prost astupat, năpădită de tufișuri. Ajuns în dreptul ei, Polenov aruncă o privire de jur împrejur, bolborosi ceva în barbă, încruntîndu-se. Apoi făcu semn să mă opresc și începu să urce agale halda. Stătu multă vreme în vîrful ei, cătînd undeva, în jos, desfăcînd și strîngînd, nu știu de ce, degetele mîinilor sale mari. Mă uitam la cl și încercam să ghicesc ce amintiri frămîntă mintea bătrînului.

— Iaca, Vasilîci, aici trebuie să fie — spuse în sfîrșit meșterul și coborî.

Se lăsă în genunchi și dădu în lături tufișurile. În fața mea apăru gura unei galerii de coastă, mică și surpată, prin care numai un copil s-ar fi putut strecura.

— Dacă nu s-a surpat și mai jos, atunci pătrundem repede! — exclamă Polenov.

Fără o vorbă dădui jos din spate rucsacul și pusei mîna pe lopată. Pămîntul afînat care astupase intrarea cedă ușor și după o jumătate de oră lărgisem gura într-atît, încît puteam pătrunde ușor, pe brînci. Pregătii chibriturile și lumînarea, mă întinsei pe pămîntul moale și jilav îngrămădit la intrare, apoi cu gestul obișnuit, mă lăsai să lunec cu capul în jos prin deschizătura îngustă ca un tub. M-am mai tîrît cîțiva metri în jos, pe pămîntul ce se surpa în galerie, apoi trecerea se lărgi brusc. Partea ei de sus era degajată. Mai departe puteam merge în genunchi. Mă oprii și aprinsei lumînarea. De sus auzii glasul înfundat al bătrînului miner întrebîndu-mă cum merge.

— E-n regulă, Kornilîci! — strigai eu. — Dă-ți și dumneata drumul, numai vezi să nu uiți rucsacul.

Curînd auzii sacul rostogolindu-se la vale și pe Polenov oftînd. Scosei din rucsac felinarul; hîrlețul îl lăsasem acolo unde trecerea se lărgise și curînd „limba” de pămînt pe care apele o aduseseră de sus, în galerie, rămase în urma noastră. Puteam umbla în poziție aproape normală. Galeria de coastă era uscată. Lumina felinarului arunca reflexe gălbui pe pereții care mai încolo se mistuiau în beznă. Bătrînul pășea agale înaintea mea. Asta-mi convenea de minune, fiindcă puteam să folosesc din mers busola și să-mi notez direcția și distanța. Galeria de coastă era lungă și devenea mai scundă. Mergînd încovoiați, începuse să ne doară spatele cînd ajunserăm în apropierea rampei puțului de mină.

— N-am făcut nici o scofală — mormăi Polenov. — S-a surpat de tot. Trebuie să săpăm o trecere în übersichtbrechen [55] dracu s-o ieie de treabă!…

Pricepui că bătrînul voia să pătrundă printr-o galerie de comunicație care unea mina cea mare de cea învecinată; fără a sta pe gînduri, mă apucai de treabă. Spre norocul nostru, în colț, lîngă tavanul rampei, pămîntul surpat nu se lipea de perete și fără prea mare greutate ne-am strecurat printr-o crăpătură îngustă în altă galerie de comunicație. Aceasta ne conduse la o altă mină mai mică care nu se prăbușise de tot. La mică adîncime de gura puțului era o podișcă de lemn, peste care însă, se surpase roca. În sus și în jos, se pierdea în beznă un puț pătrat, lat de vreo doi metri. Pesemne că pătrunsesem adînc în miezul platoului căci stratul de roci care atîrna deasupra noastră părea a fi acum destul de gros.

— Încotro o luăm Kornilîci? — strigai eu meșterului care se plecase deasupra puțului.

Dar nu-mi răspunse, ci aruncă în jos o piatră; după puțin timp ajunse, pînă la noi un plescăit: jos era apă. Mă uitai dezamăgit la miner, dar fața lui Polenov rămînea netulburată.

— Ei, Vasilîci, acum începe greul; trebuie să coborîm.

— Unde, în apă?

— Și mai zici că ești miner! Ori ți-e frică? — mă necăji bătrînul. — Tu minte cînd îți spuneam: o să dăm de-un puț, pe care o să-l sărim. Ăsta e cel cu pricina! La vreo 24 de arșini [56] mai jos este marea galerie direcțională a orizontului mijlociu. La ea trebuie să ajungem Mai întîi voiam să coborîm prin puțul cel mare și atunci ar fi trebuit să sărim peste puțul ăsta. Acum o să cobori pe aici, ai să-ți faci vînt cu funia și ai să sari drept în rampa puțului de la orizontul al doilea. Să-ți prinzi funia de curea cu un laț, ca să n-o scapi. Nu mai ai nevoie de sfaturile mele, ai practică bună. Pricepi planul meu?

— Pricep Kornilîci. Douăzeci și patru de arșini — un fleac!

Scosei funia ce o luasem, făcui un laț în jurul grinzii solide aduse de mine și trecui prin laț funia pusă în două ca să cobor, cum spun alpiniștii, „à la Dülfer”.

În vreme ce mă pregăteam să cobor, Polenov se așezase pe sac la marginea puțului, și-mi spunea ce am de făcut pe drumul care mă aștepta. Trebuia să pătrund în uriașele excavații ale celei mai adînci mine din regiune — mina Șcerbakov.

— Dă-mi o bucată de hîrtie să-ți fac o schiță — spuse bătrînul.

Apropiindu-ne capetele de felinar, la marginea gurii negre a vechiului puț, ne sfătuirăm ca doi conspiratori, cu jumătate de voce. În jurul nostru — tăcere și întuneric. Ne obișnuisem într-atît cu ele, încît atunci cînd undeva, la capătul galeriei de legătură pe care o străbătusem auzirăm un zgomot ușor, ni se păru asurzitor. Mă întorsei brusc și era cît pe ce să răstorn felinarul; meșterul se săltă și el puțin, sprijinindu-se cu mîinile în nisip. Cu gîtul întins cerca să străpungă cu ochii bezna în care era cufundată cealaltă extremitate a galeriei. Parcă ar fi foșnit o bucată mare de hîrtie pe care o strîngi ghem. Iar zgomotul crescu, deveni vuiet înăbușit și se termină printr-o izbitură înfundată. După cîteva clipe un val de aer trecu șuierînd prin galerie, ajunse pînă la noi și stinse felinarul și lumînarea. Apoi tăcerea se așternu din nou iar bezna catifelată înghiți iarăși străfundurile pămîntului. Dîndu-mi seama ce se întîmplase, căutai de zor chibriturile în buzunar.

— Ce zici, Kornilîci? — întrebai eu pe meșter și vocea-mi suna răgușită, nesigură.

Aprinsei lumînarea. Bătrînul avea o înfățișare aspră, dar calmă. Numai sprîncenele încruntate și buzele strînse trădau îngrijorare din pricina primejdiei ce ne amenința.

— Totdeauna… minele astea părăsite — dar nu-și termină vorba, se ridică brusc și aprinse a doua lumînare. Să mergem, Vasilîci, să vedem ce e… Dar cu băgare de seamă.

Ne întorserăm și ne afundarăm în galeria pe care deabia o străbătusem. În scurt timp picioarele noastre se cufundară într-un strat gros de nisip moale care acoperea solul. Mă uitai din nou la Polenov, și bătrînul dete din cap. Stratul de nisip se îngroșa mereu și în el apărură bolovani mari de piatră. Ne îndoiam mai mult din șale, înaintînd mereu pînă ce ne împiedecarăm de un morman de nisip și bolovani care astupau în întregime galeria direcțională.

Era cît se poate de limpede: în mina cea mare și părăsită se produsese o surpare. Sute de tone de pămînt prăbușite tăiaseră dramul de întoarcere… Eram la marginea unui sistem uriaș de galerii subterane, răspîndite pe o suprafață de mai mulți kilometri pătrați, care se pierdeau în inima platoului. Cu cît am fi înaintat, minele ar fi devenit din ce în ce mai adînci, surpăturile mai dese.

Chiar dacă unele puțuri n-ar fi fost astupate, cine putea ieși prin ele la lumină, de la o sută de metri adîncime? Senzația primejdiei de moarte, care pusese stăpînire pe mine în clipa cînd auzisem pămîntul surpîndu-se, nu mă părăsea. Prin minte îmi treceau în goană tot felul de gînduri despre viață, muncă, despre cei dragi, despre lumea minunată, plină de soare pe care n-am s-o mai văd niciodată… Aprinsei o țigară și trăsei din ea cu nesaț. În aerul umed și rece fumul se așternea pe jos. Îmi revenii însă și mă întorsei spre Polenov. Posomorit, dar calm, mă urmărea tăcut cu privirea.

— Ce facem Kornilîci? — îl întrebai eu, cît mai nepăsător cu putință.

— Apăsarea de sus a fost puternică; pesemne că tot coșul de pămînt s-a prăbușit — zise înciudat Polenov. L-am dezghiocat cînd săpam la înaintare. Trebuie că se mai ținea într-un fir de păr. Nu-i nimic de făcut, n-are rost să săpăm, o să se surpe iarăși… Hai înapoi la puț. De ce să ne mai pierdem vremea aici.

Fără o vorbă mă luai după bătrîn. Calmul lui mă uimea, deși îmi închipuiam că în îndelungata și trudita-i viață, văzuse multe și că nu o dată trecuse prin mari primejdii.

Nu știu cît timp am zăbovit în tăcere la marginea puțului — bătrînul cufundat în gînduri, iar eu trăgînd nervos din țigară. Tresării fără voie cînd Polenov curmă pe neașteptate tăcerea.

— Ei, Vasilîci, se vede treaba că o să mă tîrăsc cu tine. Nu mi-e teamă de moarte, un an mai curînd sau mai tîrziu — totuna-i; dumneata, încă n-ai chef și nici dreptul, ne ești de folos. Cîte lumînări ai luat?

— Trei pachete întregi — răspunsei eu.

— Bun! Asta o să ne ajungă! Dar ca să fim mai siguri, cum coborîm, stinge a doua lumînare. Drumu-i lung… Oare ai să mă poți cdborî? Sînt cam greu, — și pe fața aspră a bătrînului trecu un zîmbet abia vizibil.

— Am să te cobor, Kornilîci, fii liniștit, — îl liniștii eu. Dar cum o să ieșim din adîncurile minei Rojdestvenski sau Șcerbakov? Aici, poate ca totuși ne-ar găsi…

— Cine naiba să ne găsească? — se oțărî bătrînul. Cine o să caute un ac în stepă! Și pe urmă, n-am spus nimănui încotro mergem. Uite ce trebuie să facem: mergem pînă la Staro-Ordînsk — ăsta-i drum sigur; de la Gornîi cred că sînt vreo șase kilometri, în schimb galeriile vechi sînt uscate. Iar mai încolo era un drum care ducea la lumină, pe Andreevski Deviatîi; Andrei Șavrin a fost primul care a trecut pe acolo. El a descoperit-o, pe urmă ortacii dădură numele lui galeriei aceleia de ramificație. În afară de Andrei, de mine și de încă unul, nimeni n-a mai călcat pe acolo; asta a fost acum șaptezeci de ani. Ei hai, pregătește-te: mai întîi ai să mă cobori pe mine, apoi vii și dumneata. Pe urmă să tragi funia, o să ne mai fie de folos.

După cîteva minute, Polenov atîrna în puțul negru al minei. Dădeam drumul încet funiei de sub picior și vedeam cum felinarul prins de pieptul bătrînului cobora tot mai jos.

— Stai! — vui de jos vocea meșterului. Ba nu, mai dă drumul la un arșin!

Răsucii cu iuțeală funia peste grindă și-l văzui pe meșter cum se sprijină cu picioarele de pereții puțului, apoi se bălăbănește încoa și-ncolo de vreo două ori și dispare. O urmă de lumină abia vizibilă licărea undeva jos, pe peretele opus al puțului. Apoi funia scăpată de greutate slăbi. Coborîi mai întîi sacul, apoi îmi dădui și eu drumul ajutîndu-mă cu picioarele ca să mă țin la distanță de pereții puțului, pînă cînd ajunsei la nivelul rampei orizontului mijlociu. Departe jos, în orizontul de dedesubt, apa, în care cădea pietriș, plescăia. Îl imitai pe meșter: îmi făcui de două ori vînt și sării în galeria direcțională unde pîlpîia felinarul. Bătrînul se rezemase de un strat de gresie și răsufla din greu. Coborîrea de adineauri îl epuizase. Fără grabă, desprinsei și înfășurai funia, îmi pusei rucsacul, pregătii busola și în sfîrșit aprinsei o țigară, ca să-l mai las pe bătrîn să se odihnească. Galeria direcțională, spre deosebire de celelalte, era destul de lată și înaltă. Pornirăm Ia drum fără a ne mai îndoi din șale, pe o cale lungă în adîncurile pămîntului, lipsiți de orișice posibilitate de întoarcere. Aveam toată încrederea în bătrîn. De buna seamă că labirintul încîlcit al lucrărilor miniere de diferite vîrste se apropia undeva de suprafață. Trebuia numai cunoscută în toate amănuntele amplasarea vechilor mine — și eram salvați. Or, Polenov era ultimul din bătrînii meșteri mineri de odinioară care o cunoștea. Drumul era lung și obositor. Lăsarăm în urmă fără cine știe ce greutate galeriile mari și regulate ale minei Alexandrov, ne. tîrîrăm apoi mult timp pe brînci prin lucrări vechi de două secole, scunde și în parte surpate, pînă ce ajunserăm în sfîrșit într-o galerie direcțională lungă din fosta concesiune engleză. După ce o străbăturăm, ne trezirăm într-un sistem de încăperi mari, pe locul unor cuiburi neglijabile de minereu extrase pe de-a întregul, unde trebuia să găsim o galerie transversală care unea aceste lucrări cu mina învecinată — Șcerbakov; mina Șcerbakov se găsea la circa patru kilometri depărtare de orășelul Gornîi, măsurați la suprafață. Pe sub pămînt însă, străbătusem un drum mult mai lung care-l sleise cu totul de puteri pe bătrîn. Am întins pe vatra umedă a încăperii scurta mea de piele și într-o tăcere apăsătoare, bătrînul se lăsă pe ea. Totuși după ce mîncarăm și-i dădui o bucată de ciocolată și o înghițitură zdravănă de coniac, Polenov se învioră. Mă hotărîi să nu-l zoresc, aprinsei încă o lumînare și mă așezai comod pe rucsac, fumînd și privind în juru-mi. Tavanul de-abia se zărea, cenușiu, în lumina slabă; pereții din plăci de marnă mineralizată albăstruie, neregulați, tăiați în trepte, erau brăzdați de pete negre — urmele carbonizate ale vegetației preistorice. Aici era mai umed decît în galeriile ce străbăteau straturile de gresie, iar liniștea adîncă era turburată de căderea ritmică, sonoră, a picăturilor de apă. Pe alocuri fîșii negre de intercalații, îmbogățite de chalcozină [57]și „negrul de fum” al vegetației fosile carbonizate conturau puternic rocile stîlpilor de siguranță. Alte proeminențe ale pereților erau brăzdate de fîșiile verzi și albastre ale zonelor de oxidare a stratului de minereu.

La stînga noastră, tavanul neregulat și plin de crăpături cobora brusc spre o galerie boltită, semicirculară, în care se căscau trei intrări joase. Una din ele trebuia sa fie calea cea bună.

Tocmai terminam a doua țigară, cînd Polenov spuse că era gata de drum.

— Mai odihnește-te, Kornilîci, — răspunsei eu, — n-avem unde ne grăbi. Deasupra noastră e noapte.

— Știi că ai dreptate, — încuviință meșterul. Am străbătut jumătate din drum, mai încolo e mai greu.

— Cum e drumul pe care o să-l urmăm și cine-i Șavrin care l-a descoperit?

— Cum e drumul, ai să vezi dumneata singur, iar despre Șavrin, pot să-ți povestesc, mi-a fost prieten.

Și bătrînul începu să depene firul istorisirii, în acompaniamentul monoton al picăturilor:

— Asta s-a întîmplat cu puțin timp înainte de sfîrșitul iobăgiei — în anul 1859. Pe vremea aceea eram un flăcăiaș de optsprezece ani, dar fiindcă eram ager și isteț, lucram ca șef de echipă. Andriușka Șavrin, mai mare cu doi ani decît mine era tot șef de echipă. Lucram amîndoi în sectorul Buranovski și Cebenki — știi dumneata, unde-i acum un crîng de mesteceni, pe povîrnișul dinspre Uranbaș. Acolo era și administrația minelor din Verhotorsk. În fața lui, pe malul celălalt al rîuui, era administrația minelor Voskresenski. Cu Andriușka mă-mprietenisem. Dar cine nu se avea bine cu el? Strașnic flăcău. Nu cine știe ce frumos, dar zdravăn și chipeș, iar de mintos și prietenos — mai rar ca el! Îndrăgise tare mult mineritul. De copil cutreierase cu taică-său și cu taică-meu galeriile; din ordinul administratorului, oamenii erau observați și cei mai buni luați la lucru în mină. Învățase bine, citise multe și felurite cărți, și, spre deosebire de alții, îi plăcea să stea în stepă pînă noaptea tîrziu și să se gîndească. Ei, toate ar fi fost bune. Muncea Andrei și numai laude culegea, numai că era un flăcăiaș cam mîndru, și iobagul avea mult de suferit din pricina asta, mai cu seamă cînd aveai un administrator atît de aspru cum era Afanasiev al nostru. Conții Pașkov, ai cărora eram, nu-și prea băgau nasul în treburile minei. Administratorul făcea tot ce-l tăia capul. Unde mai pui că Șavrin se împrietenise cu vecinii de la minele Voskresenski. Administratorul de dincolo — îl chema Foma Ricard — îl tot lăuda și-l chema să lucreze la el. Dar cum să pleci? De-ar fi fost al statului, poate că s-ar fi putut… Andriușka își făcea veacul pe la ei, și apucase să știe multe, ceea ce nu prea era de nasul lui. Asta, încă n-ar fi fost nimic. Andriușka era blînd din fire, dar de cum s-a ivit Nastia, toate au mers anapoda. Era fata dulgherului Ferapontov. Ehei, ce fetișcană arătoasă, nurlie, cu cozi lungi, pieptul ca piatra — subțire ca un brad tînăr! Și ce frumos cînta — i se dusese vestea în toate minele! Îi căzu la inimă lui Andriușka — și el, ei. Ce mai vorbă, se legase între ei dragoste nu glumă, parcă ar fi fost vrăjiți. Cum se lăsa seara, Andriușka al meu o tulea la mina Pokrovski, la Nastenka lui. Administratorul, însă, află de treaba asta și se făcu foc și pară. De mult pusese ochii pe dînsa — ibovnică să și-o facă, ori să i-o treacă feciorului. O chemă pe Nastia la el. Pe vremea aceea avea o casă mare și albă, la fermă, lîngă birourile minei Verhotorsk. N-a rămas, i-au dat foc în timpul Revoluției. Casa era într-o grădină, pe malul heleșteului. Administratorul i-a spus lui Șavrin să se pregătească și să plece fără zăbavă, chiar a doua zi, cu convoiul de care încărcate cu minereu, la uzina din gubernia Ufa. Asta însemna că-l strămuta pe Andriușka la mina Ivanov, pe care Pașkovii o cumpăraseră nu de mult și care era hăt, departe, tocmai dincolo de Dema. Andriușka află și se cătrăni… Cum s-o lase pe Nastia?… Dete fuga la ea acasă și află că administratorul tocmai o chemase. Începuse să se întunece… Nu degeaba era băiat deștept Andrei, — pricepu că nu fără rost era îndepărtat. O zbughi într-un suflet la fermă. De la Pokrovski e ușor să alergi — drumul coboară mereu. Cînd ajunse acolo se înnoptase. Iute, fără să-l vadă cineva, se furișă în grădină și se pitulă într-un tufiș, chiar sub fereastra administratorului.

În vremea asta administratorul o ispitea pe Nastia. Fata, însă, nu și nu — chiar de-ar trimite-o în Siberia, chiar de-ar omorî-o. La urmă, Afanasiev se înfuriase — nu era obișnuit cu nesupunerea. Strigă două slugi de ale casei — niște zdrahoane de femei care o despuiară în fața lui pe Nastia și o închiseră așa cum o făcuse mă-sa, într-o cămară întunecoasă, ca să-i vie mințile la loc. Dar Nastia, fată voinică nu glumă, făcu atîta larmă pînă ce femeile o dovediră, că Andriușka auzi tărăboiul, se urcă pe cornișă și privi pe fereastră. Văzu cum femeile o tîrau pe Nastia din odaie — și sufletul flăcăului se răzvrăti. Mai tîrziu mi-a povestit că-și ieșise de tot din fire și nu mai ținea bine minte ce se întîmplase. Spărsese fereastra, sărise în odaie — era biroul lui Afanasiev — și se repezi la ușa pe unde fusese tîrîtă Nastia. Afanasiev îl văzu și dădu să pună mîna pe o armă de pe perete. Dar nu mai apucă. Andrei luă de pe masă ceva greu și-i trase una peste bot. Ce mîndru era Afanasiev de dinții lui ca de țigan: mășcați și albi. Andriușka îi sfărîmă dintr-o lovitură. Ce mai, flăcău zdravăn, ba și nebun de furie pe deasupra! Administratorul se rostogoli scăldat în sînge. Andriușka vru să-i facă seama, dar auzind vocea Nastiei, îl lăsă pe administrator și se repezi după fată. Dar în vremea asta săriseră cu toții în picioare. Afanasiev nu era nici el de lepădat. Se dezmetici repede și urlă „Ajutor!” Săriră îndată paznicii de la birouri și vizitiii, păzitori personali ai lui Afanasiev; fiare, nu oameni. Tăbărîră pe Andriușka, îl doborîră și-l legară fedeleș. Afanasiev, cu batista la gură, se uita la Andrei, fără să poată scoate o vorbă, și mîrîia. În sfîrșit, horcăi: „La hambar, ne-om socoti mîine!” Îl închiseră pe Șavrin într-un hambar cît toate zilele, lîngă fierărie, și-i puseră strajă. Iar în casa administratorului stătea drăguța lui, și ea închisă, așteptînd să i se împlinească soarta. Uite cum într-o clipă fericirea lor se spulberase… Ei drăcie… Da' știi că ne-am hodinit și-i timpul să pornim mai departe, — curmă Polenov pe nepusă masă firul povestirii și, oftînd, se ridică de jos.

Mergeam ușor prin galeriile direcționale spațioase ale minei Șcerbakov. În schimb, aerul era greu. Flacăra felinarului de-abia mai mijea și nu puteam desluși drumul. Aici, în niște mine pe jumătate surpate, la adîncimea mare la care ne găseam, aerajul natural aproape că lipsea. Respirația ne era îngreunată și eram tare îngrijorat de bătrînul meșter. Curînd apăru în fața noastră un morman uriaș de blocuri mari, al cărui vîrf se pierdea în înălțime.

— Înseamnă că trebuie să ne cățărăm acolo sus, — zise Polenov. — Numai că, vezi, cu luare-aminte, Vasilîci. Încercînd mai întîi dacă bucățile de rocă țin bine, urcam din bloc în bloc, trecînd metru cu metru peste sute de crăpături spre orizontul stînjenului 27. Mă străduiam din răsputeri să ușurez bătrînului urcușul anevoios. Trecu mult, foarte mult timp pînă ce am ajuns în sfîrșit la ținta rîvnită. Ținta aceea mi se păru foarte puțin ademenitoare. Galeria largă, ca un abataj frontal, se lăsase de tot în jos, din tavan se desprinseseră niște blocuri enorme de trei-patru metri grosime. Între tavanul cel nou și bolovani se căsca o breșă lată, dar înaltă numai de vreo jumătate de metru, care ducea iarăși în necunoscut. De suprafața pămîntului ne despărțea, ca și înainte, un strat de roci gros de 27 de stînjeni. Totuși era mai plăcut aici, simțeam curent de aer și puteai respira în voie. Flacăra felinarului răbufni și începu să ardă mai viu. Stăturăm mult timp și ne odihnirăm pe o placă netedă care semăna cu un bloc de gheață. Curentul legăna flacăra și ne răcorea fețele înfierbîntate.

— Trage bine, Kornilîci, — rupsei eu tăcerea. — Probabil că galeriile de ieșire sînt pe undeva pe-aproape.

— De, sînt aproape, dar nu pentru noi. Știi încotro trage? Spre puțul cel mare din Pokrovski, de unde scot apă cei din cătunul de pe deal. Orizontul al doilea al minei e cam în dreptul ăstuia de aici, pe vremuri era între ele o galerie de legătură, dar n-o să putem ajunge la ea. S-a surpat peste tot, iar pe jos e inundat. Nu, drumul nostru merge acum spre dreapta, spre ramificația din Verhotorsk, sau cum se numește acum, Measnikovski-Novîi. Hai, ușurel să ne tîrîm, mi-am mai tras sufletul…

Deschizătura, cu toată înfățișarea ei sinistră, se dovedi i fi relativ ușor de trecut. Am pătruns într-o hrubă îngustă, iar apoi în niște galerii mari și regulate, după care, prin cîteva suitori strîmte, mai urcarăm vreo doisprezece metri. Apoi am găsit alte galerii de circulație, joase, neregulate și întortocheate. Am mers mereu spre sud-est, pînă ce am intrat într-o galerie largă și înaltă.

— Iaca și Staro-Ordînsk! — se înveseli meșterul. - E o galerie de coastă, ca un inel, din care pornesc culoare transversale în minereu, spre inima minei, ca spițele de la roată. La mijloc este o cameră mare — acolo avem treabă… Uite-o transversală. Hai în ea…

Crăpătura scundă a intrării se căsca neagră în stînga, lingă talpa galeriei. Iar trebui să ne tîrîm în patru labe prin galeria îngustă și puțin înclinată în sus, tot timpul resimțind o durere ascuțită în genunchii obosiți.

Deodată galeria transversală din minereu se termină și ne trezirăm într-o încăpere enormă, aproape rotundă. Oricît ridicai felinarul, nu reușeai să vezi tavanul, și deabia după ce am aprins și lumînările, l-am zărit la o înălțime de mai bine de zece metri, brăzdat de făgașe. Grinzile negre, enorme, ale armăturii de stîlpi, se înșirau în colonadă, rezemînd cu vîrfurile lor ce se pierdeau în întuneric, treptele laterale, piezișe, dintre tavan și pereții camerei. Vatra era netedă și curată. La ieșirea din galerie zăceau grămezi înalte de minereu sărac, părăsit în lucrarea minieră.

— Nemaipomenit! — exclamai eu entuziasmat, privind fără să mă satur de jur împrejur. — Cum a rezistat acolo, sus, armătura timp de un veac? Nu înțeleg!

— Nu-i mare lucru. Înainte, armătura se făcea din stejar. A rămas întreagă că nu era apăsată. Cearcă un stîlp — ai să te dumirești, îndată.

Mă apropiai de primul, negru de tot și-l împunsei cu degetul. Degetul pătrunse ca în unt. Unt moale, negru și umed — dar în adîncime simții lemn tare. Uitîndu-mă cu atenție constatai că lemnul căpătase pe alocuri o culoare sinilie sau verde — asta însemna că se impregnase în întregime cu săruri de cupru.

Poposirăm lîngă stivele de minereu. Ceasul arăta patru dimineața: de 21 de ore eram în măruntaiele Pămîntului. Oboseala se făcea simțită.

— Mai e mult, Kornilîci? — întrebai eu, în timp ce scoteam merindele.

— O nimica toată. Ieșim îndată în Cebenki și, prin galeria de coastă, în rîpa din Ordînsk, în crîngul de deasupra izvorului.

— Departe am mai ajuns! Ai pățit-o Kornilîci!

— Nu credeam că înainte de a închide ochii am să mai trec pe aici. După Șavrin, am fost încă o dată cu fiu-meu, acum vreo cincizeci de ani…

— Uite ce: cît ne ospătăm și ne odihnim, spune-mi mai departe ce i s-a întîmplat lui Andrei, — îl îmbiai eu.

— A mai rămas ceva de băut? — se interesă bătrînul. Sînt cam trudit. Ciocolata-i bună: cum mănînci, cum te înviorezi. Pe vremuri n-o prea vedeam…

Mîncă pe tăcute și numai după ce se ospătă bine reluă firul povestirii:

— Bine, ascultă ce-a fost mai departe… Vra să zică, Andriușka zăcea în hambar, legat burduf, iar noi încă nu știam nimic… Ori îl legaseră prost, ori se-nfuriase din cale afară, oricum Andrei izbuti să-și dea legăturile jos. Isteț mai era! Și-a dezmorțit nițel oasele și apoi s-a urcat pe o grindă groasă de deasupra ușii și a-nceput să urle ca din gură de șarpe! Straja s-a speriat și a chemat ajutor. Voiau să vadă ce se întîmplase cu Andriușka: își ieșise din minți, ori își dădea sufletul? Descuiară ușa și intrară cu un felinar în hambar… Andriușka sări în cîrca ultimului care stătea cu arma în mînă, în prag îl doborî, apoi o zbughi în stepă. În urma lui strigau care mai de care: „Ține-l, pune mîna pe el!” — apoi bum, bum, focuri în beznă… Dar ia-l de unde nu-i. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Și chiar în pămînt intrase: „Scapă-mă, dragul meu” — se rugase el, și pămîntul îl scăpase…

Dimineața, trebuia să plec la lucru. Mă sculasem în zori. Maică-mea întinde masa și-mi spune: „I s-a întîmplat ceva rău lui Andriușka”. Se aflase cum administratorul pusese laba pe Nastia, cum Șavrin îi rupsese colții, cum evadase noaptea și se ascunsese cine știe unde. Nimeni nu avea habar ce se mai întîmplase cu Nastia. La vestea asta se topi inima-n mine și plecai la lucru pierdut de tot. Mă gîndeam mereu ce-o să se întîmple și cum să-i viu în ajutor lui Andrei. Noi lucram în Cebenki, chiar la marginea ramificației. Mă dusei să inspectez al șaselea abataj. Pășeam îngîndurat prin galeria direcțională și deodată auzii glasul lui Andriușka Șavrin. Atît de mult mă gîndeam la el, încît glasul mă străfulgeră și încremenii. Cătam într-o parte și-n alta: colea era un canal vechi de aeraj. Făcui lumină, mă uitai — și iacătă-l pe Andriușka în carne și oase cum îmi făcea semn cu mîna. Mă uitai iar de jur împrejur — nimeni, micșorai lumina felinarului — și zdup în canal. În fundul canalului era o gaură care dădea în galeria de comunicație Ordînsk. Împreună cu Andriușka trecui pe acolo. Începui să-l întreb cum și ce fel, dar Andrei dădea numai din cap — n-avea timp: trebuia s-o scape pe Nastia, apoi și pe sine însuși — „Ei știu, — zicea dînsul, — că-mi ești prieten, or să te urmărească, așa că nu zăbovi mult pe aici. Spune-i lui Kostea Silaev (ăsta era al doilea prieten al lui) că vreau să-l văd la noapte, numai să nu-l zărească nimeni. Aduceți în rîpa de la Ordînsk, la izvorul dintre cei patru mesteceni bătrîni, cît mai multe de ale gurii — pentru cîteva zile. Acolo o să ne întîlnim și am să vă spun ce aveți de făcut mai departe. Tu sau Kostea să vă întîlniți neapărat astă-seară cu Nadejda, nevasta fierarului. Să încerce s-o vadă pe Nastia și să-i spună așa: Andriușka e teafăr și o să te scape curînd. Să nu-l lase pe nebunul acela bătrîn să-și facă pofta și să aștepte vești de la mine…” Rămăseserăm înțeleși. Mîncarea ce mi-o adusesem o dădui lui Andriușka și el se făcu nevăzut în hrubele din Ordînsk. Am ieșit tiptil din canalul de aeraj și m-am dus la abatajul meu. Nu-mi găseam rostul, tot chibzuiam cum să fac să-l văd pe Kostea. Spre norocul meu, aveam nevoie de niște pene noi iar fierăria noastră era lîngă Verhni-Ordînsk, unde lucra Kostea. Dădui fuga acolo. Și iar avui noroc: îl găsii pe Kostea, îi făcui semn cu ochiul, apoi îi povestii totul la repezeală… Ne înțeleseserăm ca pe Nadejda s-o vadă el. Noi aveam să ne întîlnim la cătunul strămutaților din Volkovo, unde trebuia să venim cîte unul. Cu inima ușoară mă întorsei la mină. Toți vorbeau numai de Andriușka și de Nastia. Vechilii și paznicii plecaseră călări în stepă să-l prindă pe Andrei. Dăduseră drumul și la cîinii de vînătoare.

Administratorul căzuse la pat — pesemne că Andrei îl altoise zdravăn. Făgăduise răsplată mare cui îl va prinde pe Șavrin. Un călăreț plecase anume la Kargak, să înștiințeze poliția, iar de acolo la Orenburg, la prefectul poliției, să ia mandatul de arestare al lui. Andriușka, să-l prindă și să-l pună în fiare.

Eu, de cum mă întorsei acasă, pregătii sacul și, ferindu-mă de maică-mea, băgai în el tot ce găsii de ale mîncării. Așteptai pînă adormiră toți, apoi plecai. Spre norocul meu, luna nu ieșise, noaptea era caldă și întunecată. Inima tremura în mine: mi-era teamă pentru Andriușka, nu știam ce i se putea întîmpla. Stepa era pustie și tăcută. Undeva, mai la o parte, auzii tropot de cai — erau pesemne cei ce-l căutau pe prietenul meu. O cărăruie îngustă mă duse pînă-n apropierea cătunului strămutaților de la Volkovo. De-abia zării pe coamă cătunul cel mare, că în tufișuri auzii un foșnet, și Kostea răsări ca din pămînt. Ducea și el un sac. O luarăm tiptil, ca doi lupi prin bezna de nepătruns. Coborîrăm în vîlcea, dar nu pe drum, ci pe după tufișuri, ca să fim mai siguri. Eram tare amărîți… Kostea îmi povestea în șoaptă cum fusese la Nadia. Cică se schimbase la față, pălise, dar îi făgăduise co să se ducă. Venise în fugă, pe înserat, cu sufletul la gură. Nu izbutise s-o vadă pe Nastia și să-i spună. Era tot sub lacăt. Din ce auzise vorbindu-se prin casă, Nadejda aflase că administratorul căzuse la pat, dar se jurase că de cum îi trece, o să-l caute el singur pe Andriușka și o să-i plătească cu vîrf și îndesat că-l schilodise…

În vreme ce Kostea îmi spunea toate astea, ne apropiarăm de locul cu pricina. De la izvor o luarăm spre dreapta, aici era un loc curat, nisipos, înconjurat de tufe de salcie, iar mai sus — o coamă mică năpădită de iarbă, cu patru mesteceni bătrîni. Ne așezarăm sub mesteceni. Nimic nu clintea. Țipai ca o cucuvea. Trăsei cu urechea, apoi strigai din nou. Și deodată răsări Andriușka în fața noastră ca din pămînt. Ne și speriarăm, atît de pe neașteptate se ivise. I-am povestit totul de-a-fir-a-păr. Andrei chibzui, apoi zise: „Iată ce e dragii mei prieteni: Voi sînteți singura mea nădejde. Dacă voi n-o să mă ajutați, m-am dus pe copcă, iar dacă s-a isprăvit cu mine, e vai și amar de Nastia: administratorul o dă gata. Dacă vreți să ne ajutați, trebuie s-o faceți fără zăbavă. Întîi să vă arăt locul unde nu numai Afanasiev, dar nici dracul nu m-ar găsi. Acolo să aduceți un cojocel sau vreo pătură, o putină cu apă și straie femeiești… Țidula asta s-o dați lui Ricard, la administrația din Voskresenski. Să i-o dați în mînă și să așteptați răspunsul pe care să mi-l aduceți aici — am să vă arăt unde să-I puneți. Acum, știți unde-i vechiul izvor de lîngă fermă? Acolo-i o mină mare, la suprafață, iar în ea sînt cîteva galerii de coastă mici și prăbușite. Galeria mijlocie duce la mină, mina o ține tot la dreapta, spre gropile de la suitori, care-s chiar în vîlceaua Ordînsk, printre tufișuri. Să pătrundeți prin mina aceea și să curățați printr-o suitoare drumul în afară. Dar, băgați de seamă, pămîntul să-l aruncați înăuntru. Spuneți-i Nadejdei că, poimîine seara, o aștept la crîngul de la Zaovrajie — pentru ea e nimica toată să ajungă acolo. Voi să veniți tot acolo, de cum ați isprăvit totul. Numai biletul meu neapărat să-l duceți lui Ricard mîine în zori, iar pe seară — răspunsul.” Deodată Șavrin tăcu și prinse a trage cu urechea. Trăgeam și noi — Kostea și cu mine. Jos, în vîlcea, tropăiau cai. „Ei, prieteni, trebuie să ne ascundem, doar mă caută” — șopti Andriușka. Mă luă de o mînă, eu îl luai pe Kostea și intrarăm în tufiș, luînd și sacii cu noi. După tufiș era o galerie de coastă, veche și mare — Ordînsk. Avea o gură largă și înaltă, de puteai intra călare în ea. Dar galeria era scurtă și fără ieșire… „Încotro, Andriușka? — șoptii lui Șavrin. — Fără doar și poate că o să-și bage nasul în galerie — pesemne că de asta au și venit”… — „Sigur că o să-și bage nasul… Grăbește-te, i-am simțit prea tîrziu, ne-am lungit la vorbă”… Și-ntr-adevăr, de sub pămînt se auzeau copitele cailor, tropăind aproape de tot… În galeria de coastă — știam bine — erau trei suitori. Cea din mijloc era mai lungă de vreo opt stînjeni. Acolo ne duse Andriușka. La capăt o transversală mică; în părți, suitori oarbe. Sărim în suitoarea din stînga. Andriușka șoptește: „Sus, deasupra capului, e o nișă îngustă, adîncă numai de doi arșini și lată de mai puțin de un arșin. La capătul nișei, iar o suitoare, cu care se termină galeria Ordînsk. Întindeți mîinile înainte, săltați-vă sus, trageți picioarele — apoi puteți sta chiar și în picioare.” Făcurăm întocmai, de altfel era și timpul: în vîlcea se și auzeau voci. Acuma, să-ți explic cum era înăuntru: suitoarea era chiar deasupra nișei, mergea în sus și apoi se întorcea peste galeria de coastă. Era tare îngustă așa că ori de unde ai privi, nu vedeai nimic de jos. Ne-am cățărat cu toții. Andriușka împinse doi bolovani mari, le dădu drumul în făgaș și-i acoperi astfel capătul. Chiar dacă ar fi știut drumul cineva, tot n-ar fi putut pătrunde. De la nișă înapoi, suitoarea era mai largă; ne-am așezat toți trei lîngă deschizătură și trăgeam cu urechea. Într-adevăr, ceilalți intrară în galerie, cotrobăiră peste tot, acum se apropie de abatajul nostru. Uite o luminiță printre bolovani — cineva apropiase luminarea chiar de abataj. „Va să zică nu e nici o galerie de circulație?” auzirăm pe cineva întrebînd, dar nu-i recunoscurăm glasul. În schimb îl recunoscurăm pe Rîbin, meșterul de la Pokrovski care răspunse: „Uită-te singur. Cunoaștem fiecare suitoare, ce, nu vezi?” Noi nu mai suflam și ne făceam unul altuia semne cu coatele, în sfîrșit, musafirii nepoftiți plecară; scăpărarăm o cremene și aprinserăm o lumînare. Andrei ne călăuzi spre adăpostul lui. După cum văzurăm acolo erau minele mari din Ordînsk. Nimeni nu avea habar de ele. Știți cum era la cei din Ordînsk — galerii de circulație înguste, fără susțineri, ca niște burlane, care coborau pieziș pînă la o lucrare mare, unde cei din Ordînsk exploatau cîte un cuib bogat de minereu. Aici se aciuise Andriușka. Apoi el ne arătă drumul de acolo pînă la mina Staro-Ordînsk — iaca, pînă la sala asta mare, în care ne aflăm noi amîndoi.

Lucrarea cea mare Ordînsk era ca o odaie mare pentru oaspeți, doar ceva mai scundă. La mijloc cei din Ordînsk puseseră plăci netede de gresie tare. Pe ele am așezat merindele din saci, lumînările, amnarul; tot aici ne-am înțeles să aducem și biletul. Cu asta — gata. Ne-am tîrît în sus, pe burlane, am ajuns la galeria de coastă, am scos bolovanii și am ieșit afară. Andriușka a închis din nou intrarea în urma noastră. Am tras cu urechea — nimeni, nimic. Și tulea acasă, fără să ne mai uităm înapoi! Am ajuns noaptea și am mai avut și timp să dormim… Ehei, și noi, Vasilîci, ne-am odihnit. Destul cu poveștile, hai să ieșim.

Stiva de lîngă peretele de sus al sălii, lîngă care șezusem se înălța mereu. De pe ea puturăm urca pe o treaptă din perete. Mai sus găsirăm un făgaș îngust, de pe care, proptit în spate și-n picioare, mă cățărai pe a doua treaptă, foarte îngustă, aproape de tavanul camerei. Fui nevoit să mă culc pe o rînă, cu fața spre perete, și să mă tîrăsc vreo trei-patru metri spre stînga, către galeria tubulară din vremuri străvechi. În galeria aceea mă putui, în sfîrsit, propti ca lumea și-l trăsei cu funia pe Polenov. Nu mă mai putui întoarce și mă tîrîi mai departe cu picioarele înainte. În urma mea, suflînd din greu, se tîra Polenov. Afurisita hrubă se ridica cu încăpățînare tot mai sus și ai fi zis că n-are capăt. Începusem să cred că oasele coatelor îmi ieșiseră afară, cînd, deodată, picioarele își pierdură reazimul și sării ca un broscoi pe o podea netedă. Asta era odaia cea mare de oaspeți de sub pămînt unde se ascunsese acum șaptezeci de ani Șavrin. Pereții netezi, caracteristici unei lucrări miniere din epoca bronzului, erau ovali, tavanul se transforma într-o cupolă, iar vatra se afunda ca o cupă. Zării pietrele netede din mijlocul camerei, despre care îmi vorbise meșterul. Examinai camera și descoperii două tîrnăcoape de bronz, roase de vreme și mai multe lingouri de cupru. Tîrnăcoapele, un lingou, cioburile unui vas și un craniu găsit într-o galerie transversală învecinată le-am trimis mai tîrziu Muzeului Rus din Leningrad. Meșterul, cu felinarul în mînă, cotrobăia pe jos, bolborosind ceva neînțeles.

— Uite, Vasilîci, vezi? — spuse el și lumină cu felinarul în spatele unui bolovan cît toate zilele. Deslușii o putinică de stejar înnegrită, dar bine păstrată. — Ăsta-i butoiașul cu apă. Kostea l-a adus tîrîș, uite și custura lui Andriușka… Bătrînul ridică de jos o frîntură ruginită de cuțit și o băgă cu grijă în buzunar. — Toate au rămas așa, de parcă s-ar fi întîmplat acum un an… Chiar la lumina sărăcăcioasă a felinarului văzui ce tinerește sticliră ochii bătrînului. — Ehei, viața de muncă! A trecut de parc-ar fi fost o zi…

Îmi dădui seama că Polenov n-avea chef să se grăbească. Cu felinarul în mînă făcu înconjurul întregii camere, apoi se așeză pe o piatră, fără să mă bage de seamă. Mă folosii de acest prilej ca să examinez amănunțit camera și cîteva galerii. Polenov mă chemă apoi să ne continuăm drumul și din nou începurăm a ne tîrî prin galeriile strîmte, tubulare. Urcam treptat din ce în ce mai sus, îndreptîndu-ne în același timp neabătut spre sud-sud-est. Nu ne veni să credem cînd în fața noastră apăru în locul flăcării roșietice a lumînărilor care ne fusese atîta timp singura lumină în bezna subterană, o pată albăstruie, mult mai tare. Pata crescu, lumina deveni tot mai vie, și iată-ne, cu un sentiment de nespusă ușurare, stingînd și băgînd în buzunare luminările.

Un stîlp de lumină pală se înălța deasupra găurii pătrate de la capătul galeriei. Băgai picioarele în gaură, îmi dădui drumul cu hotărîre în ea și mă oprii în pragul făgașului de sus al abatajului, mă răsucii pe altă parte, îmi dădui iarăși drumul și mă pomenii pe talpa abatajului. Îl ajutai pe meșter să coboare și amîndoi, poticnindu-ne, străbăturăm în fugă cei cincisprezece metri care ne mai despărțeau de lumina aceea albastră tot mai strălucitoare. Dădui nerăbdător la o parte crenguțele dese ale tufișului de la intrare și, îmbătat de oceanul de aer proaspăt cald, și orbit de lumina care-mi lovea dureros ochii, nu-mi putui stăpîni un strigăt de bucurie. Mă întorsei spre Polenov, încredințat că bătrînul cel aspru avea să rîdă de mine. Dar și pe chipul lui strălucea un zîmbet de fericire, și el se bucura de splendoarea luminoasei și nemărginitei lumi. Soarele la nămiezi ne întîmpina cu o căldură drăgăstoasă. Foșnetul lin al unei adieri primăvăratece suna în urechile noastre aidoma unor aclamații triumfale. Douăzeci și nouă de ceasuri stătusem în bezna și-n tăcerea mormîntală a minelor.

— Hai, Vasilîci, să ne încălzim nițel, să ne mai hodinim, apoi o luăm spre Uranbaș, spre fosta fermă a lui Pașkov; nu-i departe. Acolo vom găsi și un cal, căci pînă acasă mai e drum lung, n-am să ajung altfel. Tot Andriușka, sireacul, ne-a scos din încurcătură! Ce i s-o mai fi întîmplat, nu știu nici azi…

— Termină-mi, te rog, povestea tei Șavrin, — îl ispitii din nou, întinzînd la soare țigările umezite.

— Nu mi-a mai rămas mult de povestit. Făcurăm cum ne învățase Andriușka. În noaptea următoare, împreună cu Kostea, ne-am strecurat din nou în Ordînsk; aduceam un cojoc vechi, un butoiaș, pîine și răspunsul lui Ricard. Mă dusesem pe furiș, singur la el. Citise bilețelul, zîmbise și ieșise, în timp ce-l așteptam în birou. S-a întors apoi, a fluierat, s-a plimbat prin odaie, a scris ceva pe hîrtie și mi-a dat-o. Băgasem hîrtia în buzunar și o rupsesem la fugă acasă, fără măcar să-i mulțumesc. Mi-era teamă să nu mă fi văzut cineva că fusesem la Voskresenski.

A doua zi, eu și Kostea am aflat că administratorul Afanasiev se mai înzdrăvenise, venise poliția, stătuseră cu toții în birou, băuseră și se sfătuiseră cum să pună mîna pe Șavrin. De cum se lăsă întunericul, noi doi, ca niște pisici, ne-am strecurat din casă, afară. Eu duceam un topor — mă rugase Andriușka — iar Kostea mai făcuse rost de niște lumînări. Pe dîmbul din fața fermei ne-am tupilat în tufișuri, așteptînd ca Nadia să treacă în fugă pe lîngă noi, pe drumul mare. O auzirăm trecînd, dar noi așteptam să vedem dacă n-o urmărea nimeni. Am stat culcați mult timp; nu se auzea nimic. Atunci, — tuleo și noi de vale, în crîngul Zaovrajie. Strigai din nou ca o cucuvea: Andriușka ne răspunse fluierînd încetișor. Ne apropiarăm și ne uitarăm. Acolo, lîngă mesteacăn, stătea și Nadejda. — „Te rog, Nadiușa”, — îi spuse Andrei. — „Am să fac” — îi răspunse ea… — „Îți mulțumesc, draga mea, rămîi cu bine, nu fi supărată.” Nadejda îl îmbrățișă, îl sărută apăsat și plecă tot atît de repede cum venise… Andrei ne duse în vîlcea și ne povesti pe drum ce avem de făcut. Mîine administratorul în persoană avea să-l caute pe Andriușka prin mine. Bănuise al dracului că fugarul se ascundea în subteran. De cum aveau să plece cu toții, eu și cu Kostea trebuia să dăm fuga la fermă și să punem foc hambarului cela dinspre grajd, de pe un delușor. Cum îi dăm foc, să fugim cît ne țin picioarele la Buranovski, să vedem de pe deal ce se va întîmpla, apoi să ne întoarcem neapărat acasă. Pe Andriușka aveam să-l vedem abia după vreo două zile — căci după foc toți erau să fie supravegheați strașnic și fără doar și poate că vor cotrobăi prin vîlceaua Ordînsk. Ne înțeleseserăm, ne luarăm rămas bun și ne despărțirăm.

Dimineața, Afanasiev cu-a lui ceată polițistă, ajutoarele și ogarii lui dragi — plecară la administrația minelor Bogoeavlenski — acolo unde se înalță acum Gornîi al nostru — iar la nămiazi, eu și cu Kostea ne strecurarăm prin grădini, de-a lungul pîrîului spre fermă, apoi prin dos spre grajd. Ne uităm: lîngă hambar un stog de fîn din trifoi, pentru caii administratorului. Dădurăm foc hambarului și o dată cu acesta aprinseserăm și stogul — apoi o luarăm la sănătoasa, prin vale, cît ne țineau picioarele!… Ne îndepărtaserăm destul de mult cînd auzirăm un strigăt: se dăduse alarma. Am luat-o și mai iute; prin rîpa Feodorov, ajunserăm la coamă, trecurăm în fugă drumul și, de-abia trăgîndu-ne sufletul, ne îndreptarăm spre Buranovski. Ne întrebam cu inima strînsă ce-o să se mai întîmple; oare izbutise Andriușka să facă ce-și pusese în gînd? Fumul se înălțase sus de tot, pojarul era strașnic, iar larma și urletele se auzeau pînă departe.

Norocul ne-a ajutat: ne-am întors la timp la lucru. Stăteam fiecare în mină, tupilați ca niște șoareci, și ne făceam că nu știm nimic… Cei din jur vorbeau numai de focul de la fermă. Cică hambarul luase foc, dar fusese repede stins… După lucru, m-am dus acasă împreună cu Kostea. Acasă, mare zarvă: „Cum, nu știți nimic?” — „Ce s-a întîmplat?” — întrebarăm noi mironosiții. Cică Andriușka Șavrin dăduse semne de viață în sat aprinzînd un hambar și un stog. Cînd toată lumea alergase într-acolo, el năvălise în casa administratorului cu toporul în mînă — înfricoșător, cu ochii aprinși ca de lup. Femeile care o păzeau pe Nastia o luaseră la fugă. Andriușka știa locul unde era închisă Nastia, spărsese într-o clipă ușa, o luase pe fată de mînă și fugiseră amîndoi prin grădină, apoi pe după administrația din Verhotorsk și de acolo în stepă. Acolo, însă, fuseseră ajunși din urmă. Unde să te ascunzi în stepă? Erau gata-gata să pună mîna pe ei, dar apucaseră să ajungă pînă la primele case ale strămutaților de la vechea mină și pieriseră ca-n pămînt. Pînă ce urmăritorii alergaseră la birouri după meșter, apoi după lumînări, după foc, Andriușka și Nastia dispăruseră fără urmă. Îi căutaseră cît îi căutaseră, răscoliseră toată vîlceaua — știau prea bine că ar fi fost vai și amar de ei, cînd s-ar fi întors Afanasiev — dar de găsit nu i-au găsit. Între timp — hop și Afanasiev. Se întunecase rău la față cînd vechilul îi înștiințase despre incendiu și despre fugă. Administratorul adunase o mulțime de oameni și se năpustise el însuși pe urmele fugarilor, — în vale, iar de acolo la Sredniaia Kargalka. Bătuse drumurile în lung și-n lat, dar se înturnase cu mîna goală.

Kostea și cu mine nu mai puteam de bucurie: îi mersese strună lui Andriușka! Am așteptat să treacă o zi — toate bune. A doua zi ne-am înțeles să ne strecurăm noaptea la Andriușka cînd, tam-nisam, furăm chemați la birou. Erau adunați acolo toți cei bănuiți a fi prieteni cu Andriușka; aduseseră cu sila familia lui și a Nastiei și-i întrebau de zor pe oameni: cine-l ajutase, cine știa unde se ascunde… Nimeni nu știa, iar eu și cu Kostea tăceam ca peștii. Eram cei mai tare bănuiți, au țipat la noi, ne-au amenințat cu Siberia, dar, dacă nu ești prins asupra faptului, nu ești hoț, n-au ce să-ți facă… Ne-au băgat totuși la răcoare și ne-au ținut trei zile, dar degeaba, o țineam într-una: nu știm și nu știm, să întrebe pe alții, că noi am lucrat în mină, în fiecare seară am stat acasă. Pînă la urmă ne dădură drumul. Am mai așteptat două, nopți, ca să ne convingem că nu sîntem urmăriți, și am coborît în valea Ordînsk, pe drumul cunoscut, drept la odaia mare de sub pămînt a lui Andriușka. Privim în jur — nimeni, merindele și hainele lipseau; numai putinica și cojocul rămăseseră. Pe o piatră, o scrisoare pentru mine și Kostea: Rămîneți cu bine, prieteni, n-o să vă uităm cîte zile vom trăi; plecăm departe, n-o să ne mai vedem.

Și de atunci nimeni nu mai auzise de Andriușka, nici de Nastia. Și oricît a scotocit Afanasiev stepa, ori unde și-a trimis iscoadele, n-a făcut nici o scofală. A mai trecut un an și jumătate și s-a dus dracului și iobăgia.

Așteptam vreo scrisoare de la Andriușka, dar n-am primit nimic. Într-un tîrziu l-am întrebat pe Ricard dacă nu știe ceva de Andrei. Un timp Ricard s-a făcut niznai apoi, abia după vreo trei ani, mi-a spus că el fusese acela care-l ajutase pe Andrei. Se întîmplase ca tocmai atunci revizorul lor să plece la Samara. Îi ascunsese pe fugari în trăsura lui — un rădvan, mare, cu telegari buni — și în zori, Andrei și Nastia ajunseseră departe de stepa noastră. Revizorul îi dusese chiar pînă la Samara, le dădu bani, cîteva recomandații și sfaturi pentru viitor. Volga vine în ajutor tuturor fugarilor. Au plecat la Astrahan. Ce-au mai devenit, nu mai știu; știu numai că au scăpat de jugul de la noi…

Iată ce aveam să vă povestesc despre aventura care a lăsat urme de neșters în amintirea mea, — încheie Kanin. Anul următor am venit la minele din Gornîi mai tîrziu ca de obicei. Cum am ajuns în orășel, am aflat că bătrînul meșter Polenov murise la începutul verii. „V-a tot așteptat, dar nu i-a mai fost dat să vă revadă” — mi-au spus cunoscuții.

După alți cinci ani, la o consfătuire de proporții mari organizată la Moscova, despre metalele neferoase, mi-a atras atenția un inginer înalt și bine îmbrăcat, care ceruse cuvîntul ca să critice felul cum erau organizate lucrările de exploatare într-o mare regiune minieră din Siberia. Observațiile lui judicioase și interesante m-au entuziasmat și-am întrebat pe un cunoscut, siberian, cine era acel om.

— Este Șavrin — mi-a răspuns inginerul siberian. — Un om foarte capabil, miner din tată-n fiu…

A doua zi am vrut să-l întîlnesc pe Șavrin, dar am aflat că se întorsese în Siberia…