Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 9

Una dintre servitoare bătu la uşa Verei, o deschise şi spuse, cu vocea aceea pe jumătate timidă, pe jumătate impertinentă pe care o foloseau servitoarele când "îndeplineau ordine".

— Senhora Vera, don Luis vrea să vă vadă în camera cea mare, vă rog!

— Vai, vai, oftă Vera. E prost dispus?

— Teribil, spuse fata, Tereza, renunţând la atitudinea de" "îndeplinire a ordinelor" şi scărpinându-şi o bătătură de pe piciorul gol, tare, umflat.

Vera era considerată acum o prietenă, un fel de mătuşă binevoitoare sau soră mai mare de către fetele din casă. Chiar şi bucătăreasa între două vârste, Silvia, venise în camera Verei, în ziua după dispariţia lui Luz şi discutase cu ea, părând să nu-i pese că găsea linişte la duşman.

— Ai văzut mutra lui Michael? continuă Tereza. Don Luis i-a rupt ieri doi dinţi pentru că Michael a întârziat să-i scoată cizmele. Bombănea şi mormăia, ştii cum face el orice lucru, iar don Luis doar a dat cu piciorul, încălţat încă. Acum Michael arată caraghios cu botul umflat. Linda spune că don Luis s-a dus ieri seară singur în oraş. Tomas, de la familia Marquez, l-a văzut pe drum. Ce crezi că o să se întâmple? Crezi că o să încerce s-o aducă pe sărmana senhorita Luz înapoi?

— Vai, dragă, oftă iar Vera. Mai bine să nu-l lăsăm să ne aştepte.

Îşi netezi părul, îşi aranjă hainele şi-i spuse Terezei:

— Ce cercei frumoşi ai! Să mergem!

Şi urmă fata către sala Casei Falco.

Luis Falco stătea în fotoliul de lângă fereastră, privind spre golful Songe. Peste mare se întindea lumina neliniştită a dimineţii. Norii erau mari, agitaţi, strălucind alb când bătea soarele în ei, întunecat, când bătea vântul şi nori mai de sus acopereau lumina. Falco se ridică s-o întâmpine. Avea figura aspră, foarte obosită. Nu se uita la ea, când îi spuse:

— Senhora, dacă ai aici lucruri pe care vrei să le iei cu tine, te rog să le strângi.

— N-am nimic, spuse încet Vera.

Falco nu-i produsese groază. Ba chiar, în luna petrecută în casa lui începuse să-l placă, să-l respecte. Acum se vedea în el o schimbare. Nu durere şi furie, care erau vizibile şi de înţeles de la fuga lui Luz. Nu o emoţie, ci o schimbare în om, o dovadă a distrugerii, ca la cineva bolnav sau rănit de moarte. Se gândi să ajungă într-un fel la el, dar nu ştiu cum.

— Dumneata mi-ai dat hainele şi toate celelalte, don Luis, spuse ea.

Hainele pe care le purta fuseseră ale soţiei lui. Adusese un maldăr de haine în camera ei, rochii minunate, bluze, şaluri, toate împachetate cu grijă, cu frunze de levănţică presărate între ele, aflate acolo de atât timp încât le dispăruse mirosul.

— Să mă schimb în hainele mele?

— Nu. Da, dacă doreşti. Cum vrei. Întoarce-te cât mai repede, te rog.

Când se întoarse, după cinci minute, în costumul ei de mătase albă de copac, stătea tot nemişcat în fotoliu, privind golful acoperit cu nori mari, argintii.

Se ridică la apropierea ei, fără s-o privească nici acum.

— Te rog să vii cu mine, Senhora.

— Unde mergem? întrebă Vera, fără să se mişte.

— În oraş, zise el, apoi adăugă de parcă uitase să-i spună, gândindu-se, evident la ceva complet diferit. Sper să fie posibil să te alături alor tăi, de acolo.

— Sper şi eu. Ce face imposibil lucrul acesta, don Luis?

Nu-i răspunse. Ea îşi dădu seama că nu ignora întrebarea, dar că truda de a răspunde îl depăşea. Aşteptă ca ea s-o ia înainte. Vera privi camera mare, pe care ajunsese s-o cunoască bine, apoi figura lui.

— Mulţumesc pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o, don Luis, spuse ea, ceremonios. Îmi voi aminti adevărata ospitalitate, cea care transformă un prizonier în musafir.

Figura lui obosită nu se schimbă. Dădu din cap şi o aşteptă.

Ea trecu pe lângă el, apoi ieşiră din sală în stradă. Nu mai pusese piciorul în afara casei din ziua în care fusese adusă acolo.

Sperase că Jan, Hari şi ceilalţi vor fi şi ei prezenţi, dar nu se vedeau. O duzină de bărbaţi, pe care-i recunoscu a fi paznici personali ai lui Falco şi servitori, aşteptau grupaţi. Alt grup de bărbaţi între două vârste era alcătuit din consilierul Marquez şi cumnatul lui Falco, Cooper, cu însoţitorii lor, vreo treizeci cu toţii. Falco aruncă o privire iute spre ei, apoi, cu o deferenţă automată, o lăsă pe Vera să-l preceadă cu un pas, după care ieşi în stradă, făcând celorlalţi semn să-l urmeze.

În timp ce mergeau, îl auzea pe Marqez vorbindu-i lui Falco, dar nu înţelese ce-i spunea. Crestatul, Anibal, îi făcu cu ochiul abia vizibil, când trecu pe alături împreună cu fratele lui. Puterea şi strălucirea vântului şi luminii soarelui, după ce stătuse atât timp în casă sau în grădina interioară, o ameţiră. Se simţea nesigură mergând, de parcă ar fi zăcut la pat multă vreme.

În faţa Capitolului aştepta un grup mai mare, patruzeci, cincizeci de bărbaţi, toţi tineri, cu acelaşi fel de îmbrăcăminte, dintr-un material dens, negru-cafeniu. Ţesătoria lucrase din greu să facă atâta stofă identică, gândi Vera. Costumele aveau centuri şi nasturi mari, din metal. Arătau toate la fel. Toţi bărbaţii aveau biciuri şi muschete. Parcă erau o frescă din Capitol. Herman Macmilan păşi în faţă, înalt, cu umeri laţi, zâmbitor:

— La dispoziţia dumneavoastră, don Luis!

— Bună dimineaţa, don Herman. Sunteţi gata? spuse Falco, cu vocea lui calmă.

— Gata, senhor! Către oraş!

Se întoarse şi conduse coloana de oameni către Strada Mare, fără să-l aştepte pe Falco. Acesta o luă pe Vera de braţ şi o trase după el printre bărbaţii în costume de culoare închisă, să se alăture lui Macmilan, în fruntea trupelor. Însoţitorii lui încercară să se strângă lângă el. Vera era înconjurată de bărbaţi, de armele şi biciurile lor, de braţe puternice, de figuri tinere, ostile. Strada era îngustă, iar Falco îşi croia drum cu forţa, trăgând-o pe Vera după el. Dar în momentul în care ajunse lângă Macmilan, în fruntea trupelor îi dădu drumul Verei şi merse liniştit, de parcă ar fi fost acolo tot timpul.

Macmilan îl privi şi zâmbi, cu zâmbetul lui obişnuit, larg, plăcut. Apoi se prefăcu surprins s-o vadă pe Vera.

— Ce-i asta, don Luis? Aţi luat şi o femeie?

— Ai primit vreun raport din oraş?

— Se strâng încă. Nici o mişcare.

— Garda cetăţii ni se alătură la monument?

— Împreună cu rezervele adunate de Angel. Bine că ne mişcăm! Oamenii au aşteptat prea mult!

— Sunt oamenii tăi, mă aştept să-i stăpâneşti, zise Falco.

— Sunt dornici de acţiune.

Vera îl văzu pe Falco aruncându-i tânărului o privire iute, întunecată.

— Ascultă, don Herman! Dacă oamenii tăi nu ascultă de ordine — dacă tu nu asculţi de ordine — arunci ne oprim acum, aici!

Falco se opri, iar forţa personalităţii sale era atât de puternică, încât Vera, Macmilan şi oamenii din urmă se opriră, de parcă ar fi fost legaţi de el.

Zâmbetul lui Macmilan dispăru.

— Dumneata comanzi, consiliere, zise el cu un ton curtenitor, care nu-i ascundea supărarea.

Falco dădu din cap şi porniră mai departe. Vera remarcă, mirată, că ritmul îl stabilea, acum Falco.

Când se apropiară de metereze, văzu în vârf, lângă monument, un grup şi mai mare, care-i aştepta. Iar când trecură pe sub umbra navei cosmice spectrale, trupele se alăturară oamenilor lui Falco şi Macmilan, aşa că atunci când ajunseră pe drum erau peste două sute de indivizi.

Ce făceau? se întrebă Vera. Atacau oraşul? Atunci de ce-o luaseră cu ei? Ce-au de gând să facă? Falco e nebun de durere, Macmilan e nebun de lăcomie şi toţi oamenii ăştia solizi, cu puştile lor, cu uniformele lor, aliniaţi sunt de nesuportat. De-ar veni şi ceilalţi, să văd măcar o figură omenească! De ce m-au adus doar pe mine, unde sunt ceilalţi, i-au ucis? Sunt nebuni cu toţii, miros a sânge… Oare ştiu că vin în oraş? Oare ştiu? Ce vor face? Elia! Andre! Lev, dragul meu! Ce veţi face, ce veţi face? Veţi rezista? Nu mai pot, merg prea repede, nu mai pot…

Deşi cei din oraş şi cei din sate începuseră să se strângă — pentru Marşul Scurt, cum îl numise fără să zâmbească Sasha — încă din zori; urmau să ajungă cu toţii abia la amiază. Erau o mulţime imensă, nedirijată, oarecum haotică datorită prezenţei multor copii şi vânzolelii continue a celor ce-şi căutau prietenii să meargă împreună. De aceea nu înaintau foarte repede pe drumul spre cetate.

Falco şi Macmilan, dimpotrivă, se mişcaseră foarte repede când aflaseră de o aglomerare masivă de târgoveţi pe drum. Trupele lor — armata lui Macmilan, garda cetăţii, paznicii particulari ai diferiţilor şefi şi o adunătură de voluntari — ajunseseră pe drum la amiază şi înaintau iute.

Astfel, cele două grupuri se întâlniră în drum la Rocktop Hill, mai aproape de oraş decât de cetate. Avangarda Poporului Păcii ajunsese pe culmea joasă a dealului şi văzu oamenii din cetate urcând spre ea. Se opriră imediat. Aveau avantajul înălţimii, dar şi un dezavantaj: mulţi se găseau pe panta de est a dealului şi nu vedeau ce se întâmplă, nici nu erau văzuţi. Elia le sugeră lui Andre şi Lev să se retragă vreo sută de metri şi să-i întâlnească pe cei din cetate la poalele dealului. Deşi retragerea putea fi considerată un semn de slăbiciune, hotărâră că aşa-i mai bine. Merita văzută figura lui Herman Macmilan când ajunse pe culmea dealului şi văzu, pentru prima oară cine îi înfrunta: vreo patru mii de oameni, masaţi de-a lungul drumului, pe pantă şi pe câmpie, copii, femei şi bărbaţi, cea mai mare adunare de fiinţe umane ce avusese loc pe planetă. Cântau. Figura aspră a lui Macmilan păli. Dădu câteva ordine oamenilor săi, iar aceştia meşteriră ceva la armele lor, apoi le ţinură pregătite în mâini. Mulţi dintre paznici şi voluntari începură să ţipe şi să strige, ca să acopere cântecul şi dură ceva timp până fură potoliţi, pentru ca şefii celor două grupuri să poată discuta.

Falco începu să vorbească, dar era încă mult zgomot, iar vocea lui seacă nu se auzea. Lev înaintă şi-i răspunse. Glasul lui îi făcu pe ceilalţi să tacă, înălţându-se triumfător în aerul argintiu, vântos, de pe culmea dealului.

— Poporul Păcii salută cu camaraderie reprezentanţii cetăţii! Am venit să vă explicăm ce vrem să facem, ce vă cerem să faceţi şi ce se va întâmpla dacă ne respingeţi propunerea. Ascultaţi ce spunem, oameni de pe Victoria, pentru că în asta stau speranţele noastre! în primul rând ostatecii trebuie eliberaţi. În al doilea rând, nu va mai exista muncă silnică. În al treilea rând, reprezentanţii din cetate şi oraş se vor întâlni şi vor stabili o înţelegere mai corectă. Şi, în ultimul rând, planul celor din oraş de a întemeia o colonie în nord nu va fi împiedicat de cei din cetate, aşa cum planul celor din cetate de a deschide colonizării Valea de Sud, de-a lungul râului Mill, nu va fi împiedicat de cei din oraş. Aceste patru puncte au fost discutate de cei din oraş şi nu sunt negociabile. Dacă nu vor fi acceptate de Consiliu, poporul din oraş avertizează locuitorii din cetate că orice cooperare în muncă, negoţ, furnizare de hrană, lemn, haine, minereuri şi produse va înceta şi nu va fi reluată până nu vor fi acceptate şi îndeplinite cele patru puncte. Această soluţie nu acceptă nici un compromis. Nu vom folosi, în nici un caz violenţa. Dar nu vom coopera cu voi până nu vor fi îndeplinite cererile noastre. Nici nu ne vom târgui, nici nu vom accepta compromisuri. Am exprimat părerea poporului meu. Vom rezista! înconjurată de bărbaţi solizi, în haine cafenii, Vera nu putea vedea nimic, decât umeri, spinări, puşti. Stătea tremurând, gâfâind din cauza marşului forţat, cu ochii în lacrimi. Vocea limpede curajoasă, puternică, tânără, vorbind fără furie sau ezitare, cântând cuvinte despre raţiune şi pace, cântând sufletul lui Lev, sufletul ei, sufletul lor, nădejdea şi speranţa…

— Nici vorbă despre târguială sau compromis, se auzi vocea seacă, sumbră, a lui Falco. Asupra acestor puncte suntem de acord. Spectacolul mulţimii voastre e impresionant. Dar să vă intre în cap că noi suntem de partea legii, că suntem înarmaţi. Nu vrem violenţă. Nu-i necesară. Dar voi ne obligaţi s-o folosim, aducând o asemenea mulţime să ne impuneţi cererile voastre. Un asemenea lucru e intolerabil. Dacă oamenii voştri încearcă să facă un pas spre cetate, ai noştri vor primi ordin să-i oprească. Responsabilitatea răniţilor şi morţilor vă va aparţine. Ne-aţi obligat să luăm măsuri extreme pentru apărarea Comunităţii oamenilor de pe Victoria. Nu vom ezita să le aplicăm. Dau ordin ca această mulţime să se împrăştie şi să se întoarcă acasă! Dacă nu vă supuneţi, voi permite oamenilor mei să-şi folosească armele! înainte de asta, vreau să schimbăm ostatecii, aşa cum ne-am înţeles. Cele două femei Vera Adelson şi Luz Marina Falco sunt aici? Lăsaţi-le să treacă printre voi nestingherite!

— Nu ne-am înţeles asupra vreunui schimb, spuse Lev, de data asta cu furie în glas.

Herman Macmilan îşi croise drum printre oamenii săi şi o apucase pe Vera de braţ, ca şi cum ar fi încercat s-o împiedice să fugă sau s-o escorteze în faţă. Strânsoarea puternică a mâinii o şocă, şi o înfurie, tremură din nou, dar nu-l împinse şi nu-i spuse nimic lui Macmilan. Îi vedea acum şi pe Falco şi pe Lev. Rămase liniştită.

Lev stătea în faţa ei, la vreo zece metri, pe coama netedă a dealului. Figura lui arăta extraordinar de strălucitoare, în razele puternice, sclipitoare, ale soarelui. Elia era în spatele lui şi-i spunea ceva agitat. Lev scutură din cap şi se întoarse spre Falco:

— Nu s-a făcut nici o înţelegere şi nici nu se va face. Eliberaţi-i pe Vera şi ceilalţi. Fiica dumitale e liberă. Nu ne târguim, înţelegi? Şi nu ameninţăm.

Nu se auzea nici un sunet printre miile de oameni înşiraţi de-a lungul drumului. Deşi nu puteau auzi ce se spunea, tăcerea se întinsese peste ei. Doar ici, colo, şoapte de copii, nemulţumiţi că erau ţinuţi din scurt. Vântul de pe culme bătu mai puternic, apoi încetă. Norii de deasupra golfului Songe deveniră mai deşi, dar nu ascunseră soarele.

Falco nu răspunse.

În cele din urmă se întoarse. Vera îi văzu faţa, ţeapănă ca oţelul. Făcu semn spre ea să vină în faţă. Singură. Macmilan îi dădu drumul. Neîncrezătoare, făcu un pas înainte, apoi al doilea. Întâlni privirea lui Lev. Zâmbea. Oare victoria se obţine atât de uşor? Atât de uşor?

Explozia din puşca lui Macmilan, chiar în spatele capului ei, îi aruncă trupul înapoi de parcă ar fi fost chiar reculul armei. Dezechilibrată, fu lovită lateral de năvala bărbaţilor în haine cafenii, apoi aruncată jos în genunchi. Se auziră pocnete, un urlet şi un şuierat, ca un foc imens, dar în depărtare, unde putea arde un foc, aici erau doar oameni îngrămădiţi, înghesuiţi. Se târî, se zbătu, încercând să se ridice dar nu avea loc, nu rămăsese decât şuieratul focului, picioarele ce tropăiau, trupurile înghesuite şi praful pietros…

Era tăcere, dar nu o tăcere adevărată. O tăcere stupidă, fără înţeles, în capul ei, în urechea ei dreaptă. Scutură capul, să arunce toată tăcerea afară. Nu era destulă lumină. Soarele dispăruse. Era frig, vântul bătea rece, dar fără zgomot. Tremura, în timp ce se ridica, şi-şi strânse braţele pe burtă. Ce loc stupid să cazi, să stai întinsă! O înfuria. Costumul ei cel bun din mătase de copac se murdărise, plin de sânge, lipicios pe sâni şi pe braţe. Un bărbat zăcea lângă ea. Nu era solid. Toţi păreau solizi când stăteau în picioare şi o târau cu ei. Dar aşa, întins, părea subţire şi lipit de pământ, de parcă devenise o parte a lui, pe jumătate întors deja în ţărână. Nu mai era om, ci doar noroi, păr şi o haină cafenie murdară. Nu mai era om. Nu mai era nimic. Îi era frig şi locul nu era potrivit să stai. Încercă să se târască puţin. Nu rămăsese nimeni s-o trântească, dar nu putea să se ridice în picioare şi să meargă. De acum încolo trebuia să se târască. Nimeni nu mai putea sta în picioare. Nu exista nimic de care să te sprijini. Nimeni nu mai putea merge. Nu de aici înainte. Toţi zăceau la pământ, cei puţini care rămăseseră. Îl descoperi pe Lev, după ce se târî un timp. Nu fusese zdrobit în noroi şi praf, ca omul în haină cafenie. Figura îi rămăsese întreagă, cu ochii negri deschişi, privind spre cer. Dar nu priveau. Nu mai rămăsese destulă lumină. Nu mai era loc de lumină şi nu se auzea nici un sunet. Urma să plouă curând, norii se strânseseră deasupra ca un acoperiş. Una din mâinile lui Lev fusese zdrobită, iar oasele se rupseseră şi ieşiseră afară, albe. Se trase puţin mai departe, într-un loc de unde să nu vadă şi prinse cealaltă mână într-a ei. Era neatinsă. Dar rece.

— Aşa, zise ea, încercând să găsească un cuvânt de alinare.

Asta-i, dragul meu Lev…

Abia îşi auzea cuvintele, le spunea şi dispăreau în tăcere.

— Curând va fi totul bine, Lev…