Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 8

Aşa scurt cum era timpul, toată comunitatea trebuia adunată laolaltă, să fie împreună, să reziste. Graba era într-adevăr în favoarea lor, pentru că fără nici o constrângere cei temători şi lipsiţi de curaj s-ar fi putut retrage. Sub ameninţarea unui atac iminent, toţi erau nerăbdători să găsească şi să menţină centrul, forţa grupului.

Exista un centru şi el se afla acolo — era chiar centrul, el cu Andre, Southwind, Martin, Italia, Santha şi toţi ceilalţi, cei tineri, cei hotărâţi. Vera nu se afla acolo şi totuşi se afla, în toate hotărârile lor, cu blândeţea şi fermitatea ei nestrămutată. Elia nu se afla acolo, el şi Jewel şi alţi câţiva, majoritatea oameni mai în vârstă stăteau de-o parte, trebuia să stea de-o parte, fiindcă voinţa lor nu era voinţa comunităţii. Elia nu fusese niciodată pe de-a-ntregul pentru planul emigrării şi acum susţinea că merseseră prea departe, că fata trebuie trimisă imediat înapoi la tatăl ei, cu o delegaţie care să "se aşeze cu Sfatul şi să discute — dacă ne-am aşeza să stăm de vorbă unii cu alţii, n-ar fi nevoie de toată neîncrederea asta şi de sfidare…"

— Oamenii înarmaţi nu stau la discuţii, Elia, zise bătrânul Lyons obosit.

Cei tineri nu se îndreptară spre Elia, ci spre "oamenii Verei". Lev simţea forţa prietenilor lui şi a întregii comunităţi susţinându-l şi fiind de partea lui. Părea că el nu e Lev singur, ci Lev de o mie de ori — el, dar el mărit, uriaş, nemărginit, amestecat cu toţi ceilalţi, eliberat, aşa cum niciodată n-ar putea fi un om singur liber.

Nu prea era nevoie să se sfătuiască, să le explice oamenilor ce au de făcut, rezistenţa îndârjită şi răbdătoare pe care trebuia s-o opună violenţei din Cetate. Ştiau deja, gândeau pentru el şi el pentru ei; vorbele lui exprimau voinţa lor.

Luz era străina, autoexilată: prezenţa ei în Shantih accentua prin contrast această senzaţie de comunitate perfectă şi o întărea prin milă. Ştiau de ce venise şi încercaseră să se poarte frumos cu ea. Era singură printre ei, speriată şi bănuitoare, retrasă în mândria şi aroganţa ei de fiică a Şefului de câte ori nu înţelegea. Dar înţelegea, se gândi Lev, oricât de mult ar fi împiedicat-o raţiunea; înţelegea cu inima, pentru că venise la ei încrezătoare.

Când el îi spuse lucrul ăsta, că era şi fusese întotdeauna în cuget una de-a lor, una din Oamenii Păcii, ea arboră privirea ei dispreţuitoare.

— Nici nu ştiu ce înseamnă ideile astea ale voastre, zise.

Dar de fapt învăţase multe de la Vera; şi în acele zile ciudate, încordate, fără activitate, de aşteptare a unui mesaj sau a atacului din partea Cetăţii, când munca obişnuită era întreruptă şi "oamenii Verei" stăteau mult împreună, Lev vorbi cu ea cât putu de des, dorind s-o aducă printre ei cu totul, în centru, unde era atât de multă pace şi forţă şi unde nu erai singur.

— E foarte plictisitor, zău, explică el, un fel de listă cu reguli, ca la şcoală. Mai întâi faci una, apoi alta. Mai întâi încerci negocierea şi arbitrarea problemei, oricare ar fi ea, cu mijloacele şi instituţiile existente. Încerci să stai de vorbă, aşa cum spune Elia într-una. În etapa asta însemna ca grupul Verei să discute cu Consiliul, înţelegi? N-a mers. Aşa că ajungi la etapa a doua: noncooperarea. Un fel de a te aşeza şi sta liniştit, ca ei să ştie că ai vorbit serios. Aici suntem noi acum. Apoi urmează etapa a treia, pe care o pregătim acum: elaborarea unui ultimatum. Un apel final, ce oferă o soluţie creatoare şi explicarea clară a celor ce vor urma dacă nu vor fi de acord cu soluţia asta.

— Şi ce va urma, dacă nu vor fi cumva de acord?

— Trecem la etapa a patra. Nesupunerea civilă.

— Ce înseamnă asta?

— Refuzul de a ne supune ordinelor legilor, oricare ar fi ele, emise de autoritatea contestată. Noi ne întemeiem propria autoritate, independenţă, în paralel, şi ne vedem de treabă.

— Pur şi simplu?

— Pur şi simplu! zise el zâmbind. Ştii, pe Pământ a mers mereu. Faţă de tot felul de ameninţări, închisori, torturi, atacuri. Poţi citi despre asta, ar trebui să citeşti "Istoria…" Mirovskăi.

— Nu pot citi cărţi, zise fata cu aerul ei dispreţuitor. Am încercat odată să citesc una… Dacă mergea atât de bine, de ce aţi fost alungaţi de pe Pământ?

— Nu erau destui de-ai noştri. Guvernele erau prea mari şi prea puternice. Dar nu ne-ar fi trimis în exil, nu-i aşa, dacă nu s-ar fi temut de noi.

— Aşa spune tatăl meu despre strămoşii lui, observă Luz.

Avea sprâncenele apropiate de ochii negri şi pătrunzători. Lev o urmări liniştit o clipă de calmul ei şi captivat de ciudăţenia ei. Fiindcă, oricât ar fi susţinut ea că e de-a lor, nu era; nu semăna cu Southwind, nici cu Vera, cu nici o femeie pe care o cunoştea el. Era altfel, o străină pentru el. Ca la bâtlanul cenuşiu de la Meeting Pool, era în ea o tăcere, o tăcere care îl respingea, îl respingea spre alt centru.

Era atât de captivat, atât de absorbit privind-o, încât, deşi Southwind spuse ceva, el nu auzi, iar când vorbi chiar Luz fu din nou uimit şi o clipă încăperea cunoscută din casa lui Southwmd păru ciudată, un loc străin.

— Aş vrea să uităm toate astea, zise ea. Pământul — e la o sută de ani distanţă, o altă lume, un alt soare, ce ne pasă nouă aici? Noi suntem aici, acum. De ce să nu facem cum vrem noi? Eu nu sunt de pe Pământ. Voi nu sunteţi de pe Pământ. Asta e lumea voastră… Ar trebui să-i dăm un nume al ei.

— Ce nume?

— Unul care nu înseamnă nimic. Ooboo, sau Baba. Sau să-i spunem Noroi. Totul e noroi — dacă Pământul se numeşte "pământ", de ce să nu se numească asta "noroi"?

Părea furioasă, aşa cum părea de multe ori, dar când Lev râse, râse şi ea. Southwind zâmbi doar, şi zise cu vocea ei blândă:

— Da, aşa e. Şi apoi putem să creăm o lume a noastră, în loc să-i imităm într-una pe cei de pe Pământ. Dacă n-ar fi existat violenţă, n-ar fi trebuit să fie nici nonviolenţă…

— Începem cu noroi şi clădim o lume, zise Lev. Dar nu înţelegi că tocmai asta facem?

— Facem plăcinte din noroi, spuse Luz.

— Clădim o lume nouă.

— Din fărâme de la cea veche. Dacă oamenii uită ce s-a întâmplat în trecut, trebuie să refacă totul, nu ajung niciodată în viitor. De aceea se luptă într-una în războaie pe Pământ. Uită cum a fost ultimul. Noi începem de la început. Pentru că ţinem minte vechile greşeli şi nu le facem.

— Uneori am impresia, zise Andre, care şedea pe cuptor, reparând o sanda pentru Southwind — în timpul liber se ocupa cu cârpăceala — dacă nu te superi Luz, că în Cetate ei ţin minte toate greşelile vechi ca să le poată repeta.

— Nu ştiu, spuse ea cu nepăsare.

Se ridică şi merse la fereastră. Era închisă, pentru că ploaia nu se oprise şi vremea era mai rece, cu un vânt de la răsărit. Focul mic din cuptor încălzea şi lumina camera. Luz se aşeză cu spatele la odăiţă, privind prin ochiurile mici şi aburite de geam la câmpurile întunecate şi norii bătuţi de vânt.

În dimineaţa în care venise la Shantih, după ce vorbise cu Lev şi cu ceilalţi, îi scrisese o scrisoare tatălui ei. Una scurtă, chiar dacă îi trebuise toată dimineaţa s-o scrie. I-o arătase întâi lui Southwind, apoi lui Lev. Când el o privi acum, silueta dreaptă şi fermă proiectată în lumină, revăzu scrisoarea ei, rânduri drepte, negre şi băţoase. Scrisese:

Stimate domn!

Am plecat din casa noastră. Voi sta în Oraşul Shanty pentru că nu sunt de acord cu planurile dumneavoastră. M-am hotărât să plec şi m-am hotărât să rămân. Nimeni nu mă ţine prizonieră sau ostatică. Aceşti oameni sunt gazdele mele. Dacă îi veţi brutaliza, nu voi fi de partea dumneavoastră. A trebuit să fac alegerea aceasta. Aţi făcut o greşeală în privinţa lui H. Macmilan. Seniora Adelson n-are nici o legătură cu venirea mea aici. A fost alegerea mea.

Fiica dumneavoastră respectuoasă,

Luz Marina Falco Cooper

Nici un cuvânt de afecţiune; nici o rugăminte de iertare.

Şi nici un răspuns. Scrisoarea fusese imediat luată de un curier, tânărul Welcome; el o strecurase pe sub uşa Casei Falco şi plecase imediat. De îndată ce se întorsese cu bine la Shantih, Luz începuse să aştepte răspunsul tatălui ei, să se teamă de el dar totuşi să-l aştepte. Asta fusese acum două zile. Nu venise nici un răspuns; nici un atac sau asalt în timpul nopţii; nimic. Discutară toţi ce schimbare în planurile lui Falco ar fi putut provoca dezertarea lui Luz, dar nu vorbiră despre asta în faţa ei, dacă ea nu aduse vorba.

Acum ea spuse:

— Nu vă înţeleg ideile, zău. Toate etapele, toate regulile, toată vorbăria.

— Sunt armele noastre, replică Lev.

— Dar de ce să luptaţi?

— N-avem altă soluţie.

— Ba da, avem. Să plecăm.

— Să plecăm?

— Da! Să plecăm înspre nord, înspre valea pe care aţi găsit-o. Pur şi simplu să mergem. Să plecăm. Asta am făcut eu, adaugă ea, privindu-l poruncitor când el nu răspunse imediat. Am plecat.

— Şi ei vor veni după tine, zise el cu blândeţe.

— N-au venit, dădu ea din umeri. Nu le pasă.

Southwind scoase un sunet mic de atenţionare, protest, compătimire; însemna într-adevăr tot ce trebuia spus, dar Lev îl traduse:

— Ba le pasă şi vor veni, Luz. Tatăl tău…

— Dacă vine după mine, voi fugi mai departe. Voi continua.

— Unde?

Ea se întoarse din nou şi nu răspunse. Se gândiră toţi la acelaşi lucru: pustiul. Parcă intrase pustiul în casă, parcă ar fi căzut zidurile, fără să mai ofere vreun adăpost. Lev fusese acolo. Andre fusese acolo, luni întregi de singurătate nesfârşită, fără un cuvânt; acum era în sufletele lor şi niciodată nu puteau scăpa pe de-a-ntregul de el. Southwind nu fusese în pustiu, dar iubirea ei zăcea îngropată acolo. Chiar Luz, care nu-l văzuse sau ştiuse vreodată, copilul celor care de o sută de ani îşi înălţaseră zidurile în faţa pustiului şi-l negaseră, auzise de el şi se temea de el, ştia că e o prostie să spui că pleci singur din Colonie. Lev o urmări în tăcere. Îi era milă de ea, grozav de milă, ca de un copil jignit şi încăpăţânat, care nu se lasă mângâiat, te ţine la distanţă, nu vrea să plângă. Dar ea nu era copil. Cea pe care o văzu el, era femeie, o femeie în pustiu; şi mila se topi în admiraţie şi teamă. Îi era teamă pentru ea. Exista în ea o forţă ce nu provenea din dragoste, încredere sau comunitate, nu izvora din ceva care să dea putere, din ceva cunoscut de el. Se temea de această forţă şi tânjea după ea. În aceste trei zile cât stătuseră împreună, văzuse totul prin ochii ei, de parcă toată lupta lor ar fi avut sens doar dacă o puteau face pe ea să înţeleagă, de parcă alegerea ei ar fi fost mai importantă decât planurile şi idealurile după care trăiau. Era demnă de milă, de admiraţie, valoroasă aşa cum era valoros orice suflet omenesc, dar nu trebuia să-i domine gândirea. Trebuia să fie una de-a lor, să lupte cu el, să-l susţină, nu să-i umple şi să-i tulbure gândurile în halul ăsta. Mai târziu va avea timp să se gândească la ea şi s-o înţeleagă, când înfruntarea avea să se termine iar ei vor fi obţinut pacea. Mai târziu va avea tot timpul din lume.

— Nu putem merge acum spre nord, zise el răbdător, destul de tăios. Dacă ar pleca un grup acum, ar slăbi unitatea celor care trebuie să rămână în urmă. Iar Cetatea va trimite iscoade. Trebuie să ne stabilim singuri libertatea de a pleca — aici, acum. Apoi vom pleca.

— De ce le-aţi dat hărţile, le-aţi arătat drumul! spuse Luz nerăbdătoare şi cu pasiune. A fost o prostie. Puteaţi pur şi simplu să fi plecat.

— Suntem o comunitate, zise Lev, Cetatea şi Oraşul.

Şi se opri aici.

Andre îl contrazise mai degrabă, când adaugă:

— Oricum, nu puteam să ne furişăm. Un număr mare de oameni care migrează lasă o urmă foarte uşor de observat.

— Şi dacă vă urmăreau într-adevăr tot drumul spre nord, în munţii voştri — eraţi deja acolo şi spuneaţi "Îmi pare rău, aici suntem noi, găsiţi-vă altă vale, e destul loc!"

— Iar ei ar fi folosit forţa. Mai întâi trebuie stabilit principiul egalităţii şi a-l liberului arbitru. Aici.

— Dar ei folosesc forţa aici! Vera e deja prizonieră, şi ceilalţi în închisoare, şi bătrânul şi-a pierdut ochiul şi huliganii vin să vă bată sau să vă împuşte — toate pentru a stabili un "principiu", când aţi fi putut pleca, scăpa, să fiţi liberi!

— Libertatea se câştigă prin sacrificiu, spuse Southwind.

Lev privi spre ea, apoi iute înspre Luz; nu era sigur că Luz aflase de moartea lui Timmo în drumul spre nord. Probabil că stând aici, singură, cu Southwind, în ultimele trei nopţi, aflase. Oricum, calmul din vocea lui Southwind o linişti.

— Ştiu, zise Luz. Trebuie să rişti. Dar sacrificiul… Urăsc ideea asta, sacrificiul!

Lev rânji fără să vrea:

— Dar tu ce-ai făcut?

— Nu m-am sacrificat pentru nici o idee! Pur şi simplu am fugit — nu înţelegeţi? Şi asta ar trebui să faceţi şi voi toţi!

Luz vorbea provocator, sfidător, apărându-se, fără convingere; dar răspunsul lui Southwind îl ului pe Lev:

— Poate că ai dreptate, zise ea. Atâta vreme cât ne ridicăm la luptă, chiar dacă ne luptăm cu armele noastre, facem jocul lor.

Luz Falco era o intrusă, o străină, nu ştia ce gândeau şi simţeau Oamenii Păcii, dar s-o audă pe Southwind spunând ceva iresponsabil era şocant, o insultă pentru unitatea lor perfectă.

— Să fugim şi să ne ascundem în pădure — asta-i o soluţie? întrebă Lev. Pentru iepuri, da. Nu pentru fiinţe umane. Fiindcă stăm în picioare şi avem două mâini nu înseamnă că suntem oameni. Fiindcă stăm în picioare şi avem şi idei şi idealuri suntem! Şi că ne ţinem de idealurile astea. Împreună. Nu putem trăi singuri. Altfel murim singuri — ca animalele.

Southwind încuviinţă cu tristeţe, dar Luz se încruntă şi-i replică:

— Moartea e moarte, are vreo importanţă dacă e în pat, în casă, ori afară în pădure? Suntem animale. De aceea murim toţi.

— Dar să trăieşti şi să mori de… de dragul spiritului… e altceva, e altceva decât să alergi şi să te ascunzi, cu totul singur, egoist, scormonind după hrană, tremurând de frică, urând, fiecare pe cont propriu…

Lev se bâlbâia, simţea cum îi arde faţa. Întâlni privirea lui Luz şi se bâlbâi din nou, apoi tăcu. În privirea ei se citea lauda, o laudă cum el nu meritase vreodată, nu visase vreodată că merită, laudă şi bucurie, aşa că îşi dădu seama că e aprobat în acele momente de mânie şi ceartă, aprobat în totalitate, în vorbe, în viaţă, în fiinţa lui.

Asta e adevăratul centru, se gândi. Cuvintele îi treceau repede şi clare în minte. Nu se mai gândi la ele, dar nimic din esenţa acelor cuvinte nu mai era la fel; nimic nu va mai fi vreodată la fel. Ajunsese în munţi.

Ţinea mâna dreaptă întinsă spre Luz într-un gest de implorare. El văzu, ea văzu acel gest neterminat. Dându-şi dintr-o dată seama, îşi lăsă mâna să cadă; gestul era neterminat. Ea se întoarse brusc şi vorbi cu mânie şi disperare:

— O, nu înţeleg, totul e atât de ciudat, nu voi înţelege niciodată, voi ştiţi totul iar eu nici nu m-am gândit vreodată la ceva…

În timp ce vorbea părea mai scundă, mică, furioasă, renunţând.

— Vreau dar…

Se opri dintr-o dată.

— Va veni, Luz, zise el. Nu trebuie să alergi după asta. Vine, va veni — îţi promit…

Ea nu întrebă ce promitea el. Nici el n-ar fi putut să-i spună.

Când ieşi din casă, vântul ce aducea stropi de ploaie îl lovi în faţă, tăindu-i respiraţia. Suspină: ochii i se umplură de lacrimi, dar nu din cauza vântului. Se gândi la dimineaţa aceea luminoasă, la răsăritul argintiu al soarelui şi la marea lui fericire, doar cu trei zile în urmă. Astăzi era totul cenuşiu, fără cer, lumină puţină, o grămadă de ploaie şi de noroi. Noroi, lumea se numeşte Noroi, se gândi şi vru să râdă, dar ochii îi erau încă plini de lacrimi. Ea rebotezase lumea. În dimineaţa aceea, pe drum se gândi, atunci era fericire, dar acum este — şi nu ştiu cum să-i spună, doar numele ei, Luz. Toate erau cuprinse în el, răsăritul argintiu al soarelui, marele apus înflăcărat al soarelui deasupra Cetăţii, cu ani în urmă, şi tot ce avea să urmeze, chiar ceea ce făceau ei acum, discuţiile şi planurile, confruntarea şi victoria lor sigură, victoria luminii.

— Promit, promit, şopti el în vânt. Toată viaţa, toţi anii vieţii mele.

Voia să meargă mai încet, să se oprească, să ţină clipa în loc. Dar chiar vântul ce-i sufla în faţă îl silea să înainteze. Erau prea multe de făcut, prea puţin timp acum. Mai târziu, mai târziu. Asta putea fi noaptea în care să vină banda lui Macmilan; n-aveau cum să ştie. Ghicind probabil că Luz le-a trădat planul, şi-l schimbaseră. N-aveau ce face decât să aştepte şi să fie pregătiţi până ce propriul lor plan avea să fie gata. Pregătirea era totul. Nu va fi panică. Indiferent dacă Cetatea sau Oraşul făceau prima mişcare, Oamenii Păcii vor şti ce au de făcut, cum sancţioneze. Continuă să meargă cu paşi mari aproape alergând în Shantih. Ploaia avea gust dulce pe buzele lui.

Era acasă seara târziu când sosi mesajul. l-l aduse tatăl lui de la Casa Întrunirilor.

— Un tip cu o cicatrice pe faţă, un paznic, zise Sasha cu vocea blândă şi ironică. S-a plimbat până sus, a întrebat de Shults. Cred că se referea la tine, nu la mine.

Era un bilet pe hârtia grosolană care se fabrica în Oraş. Lev se gândi o clipă că Luz scrisese cuvintele negre şi ţepene:

Shults: Voi fi la turnătoria rotundă astăzi, la apusul soarelui. Vino cu câţi vrei. Eu voi fi singur.

Luis Burnier Falco

O şmecherie, o şmecherie clară. Prea clară? Avea timp exact cât să revină la casa lui Southwind şi să-i arate biletul lui Luz.

— Dacă spune că va fi singur, va fi singur, zise ea.

— L-ai auzit cum îşi făcea planul să ne înşele cu Macmilan, spuse Andre.

Ea privi pe lângă Andre cu dispreţ.

— Ăsta e numele lui, zise. Nu şi-ar fi trecut numele pe o minciună. Va veni singur.

— De ce?

Ea ridică din umeri.

— Eu merg, spuse Lev. Da! Cu tine Andre! Şi cu câţi crezi că e nevoie. Dar va trebui să-i aduni destul de repede. Mai e doar vreo oră până la apusul soarelui.

— Ştii că te vor lua ostatic, zise Andre. Ai de gând să te duci singur în mâinile lor?

Lev dădu din cap energic, în semn de încuviinţare.

— Ca un wotsit, spuse şi râse. Am intrat — şi am ieşit! Hai, hai să adunăm un grup, Andre. Luz — vrei să vii?

Ea era nehotărâtă.

— Nu, răspunse; se crispa. Nu pot. Mi-e frică.

— Eşti înţeleaptă.

— Ar trebui să merg. Să-i spun chiar eu că nu mă ţii aici, că eu am ales. El nu crede asta.

— Ce alegi tu şi dacă el crede nu prea contează, spuse Andre. Eşti doar un pretext: proprietatea lor. Mai bine nu veni, Luz. Dacă vei fi acolo, probabil că vor face uz de forţă ca să te ia înapoi.

Ea dădu din cap, dar încă ezita. În cele din urmă zise:

— Ar trebui să vin.

Vorbise cu o hotărâre atât de disperată, încât Lev izbucni:

— Nu…

Dar ea continuă:

— Trebuie. N-o să stau de-o parte şi alţii să vorbească despre mine, să lupte pentru mine, să mă paseze de colo-colo.

— Nu vei fi dată înapoi, spuse Lev. Eşti propria ta stăpână. Vino cu noi dacă vrei.

Ea încuviinţă.

Turnătoria rotundă era un loc vechi, înconjurat de copaci, la sud de şoseaua ce se afla la jumătatea distanţei dintre Cetate şi Oraş şi mai vechi decât acestea cu secole. Copacii căzuseră şi putreziseră de multă vreme, rămânând doar lacul rotund din mijloc. Aici fusese ridicată prima turnătorie din Cetate; decăzuse şi ea când se găsise minereu mai bogat în Dealurile din Sud, acum patruzeci de ani. Cuptoarele şi utilajele dispăruseră, atelierele vechi, dărâmate şi şubrede năpădite de rochiţa-rândunicii şi oţetari stăteau coşcovite şi părăsite lângă malul neted al lacului.

Andre şi Lev adunaseră un grup de douăzeci de oameni. Andre îi conduse în jurul vechilor ateliere, să se asigure că nu se ascundea nici un paznic în ele sau în spatele lor. Erau goale şi nu exista alt loc în care să se ascundă o bandă pe câteva sute de metri. Era un loc fără denivelări, fără copaci, părăsit şi cu un aspect dezolant în lumina difuză a apusului. Ploaia fină cădea pe apa cenuşie a lacului rotund, ce stătea neadăpostit fără apărare ca un ochi deschis şi orb. Pe celălalt mal al lacului Falco îi aştepta. Îl văzură plecând de lângă un desiş în care se adăpostise cumva de ploaie şi ocolind malul ca să vină înspre ei, singur.

Lev se desprinse de ceilalţi. Andre îl lăsă în faţă, dar merse câţiva metri în spatele lui cu Sasha, Martin, Luz şi alţi câţiva. Restul grupului rămase răspândit pe malul lacului şi pe panta care ducea spre Şosea, de pază.

Falco se opri, privindu-l pe Lev. Stăteau chiar pe malul lacului, unde era mai uşor de mers. Între ei, în apă, se afla un intrând mic şi plin de noroi, un golf nu mai mare decât un braţ de om, cu nisip fin pe maluri, un port pentru vasul de jucărie al unui copil. Cu simţurile încordate, Lev era conştient atât de părticica de apă şi nisip şi de cum s-ar fi putut juca un copil acolo, cât şi de silueta dreaptă a lui Falco, de chipul lui frumos, care era al lui Luz şi totuşi absolut diferit, de pardesiul lui cu cordon, pe umerii şi mânecile căruia ploaia lăsase pete întunecate.

Cu siguranţă că Falco îşi văzu fiica în grupul din spatele lui Lev, dar n-o privi şi nu-i vorbi. Îi vorbi lui Lev, cu o voce blândă şi seacă, ceva mai tare ca să se audă în şiroitul intens al ploii.

— Sunt singur, după cum vezi şi neînarmat. Vorbesc doar în numele meu. Nu în calitate de Consilier.

Lev încuviinţă. Simţi dorinţa să-i spună pe nume acestui bărbat, nu Senhor sau Falco, ci pe numele mic, Luis; nu-şi înţelegea imboldul şi nu vorbi.

— Vreau ca fiica mea să vină acasă.

Lev arătă, cu un gest uşor şi deschis, că ea era acolo, în spatele lui.

— Vorbiţi-i, Senhor Falco, spuse el.

— Am venit să-ţi vorbesc dumitale. Dacă dumneata vorbeşti în numele rebelilor.

— Rebeli? Faţă de ce anume, senhor? Eu sau oricare dintre noi vom vorbi pentru Shantih, dacă vreţi. Dar Luz Marina poate vorbi şi singură.

— N-am venit să mă cert, zise Falco.

Se comporta absolut controlat şi politicos, chipul îi era rigid. Calmul şi încordarea lui erau ale unui om ce suferea.

— Ascultă. Va urma un atac asupra Oraşului. Dumneata ştii asta, acum. Nu l-aş mai putea preveni, dacă aş vrea, deşi l-am întârziat. Dar vreau ca fiica mea să nu aibă nici un amestec. Să fie în siguranţă. Dacă o trimiţi acasă cu mine, eu ţi-i voi trimite pe Senhora Adelson şi pe ceilalţi ostatici la noapte, sub pază. Voi veni cu ei, dacă vrei. Dar las-o să vină înapoi cu mine. Asta e ceva doar între noi doi. Restul, lupta voi aţi început-o prin nesupunerea voastră, n-o pot opri, nici dumneata nu poţi, acum. Asta-i tot ce putem face. Să negociem ostaticii voştri şi astfel să-i salvăm.

— Senhor, vă respect sinceritatea dar n-am luat-o pe Luz Marina de la dumneavoastră şi nu v-o pot da înapoi.

În timp ce vorbea, Luz veni lângă el, înfăşurată în şalul ei negru.

— Tată, vorbi ea cu vocea clară şi dură, nu cu blândeţe, aşa cum vorbiseră el şi Falco, îi poţi opri pe huliganii lui Macmilan, dacă vrei.

Chipul lui Falco nu se schimbă. Poate că nu se putea schimba fără să se spargă în bucăţele. Urmă o tăcere lungă, plină de zgomotul ploii. Lumina era grea, strălucind doar jos şi departe, înspre apus.

— Nu pot, Luz, spuse el cu glasul acela dureros de liniştit. Herman este… este hotărât să te ia înapoi.

— Şi dacă aş veni înapoi cu tine, ca el să nu mai aibă vreun pretext, i-ai ordona să nu mai atace Shantih?

Falco nu se mişcă. Înghiţi din greu, de parcă i-ar fi fost gâtul foarte uscat. Lev îşi încleşta mâinile când văzu asta, când îl văzu pe bărbat stând acolo cu mândria lui ce nu suporta umilinţă şi era umilită, cu forţa lui ce trebuia să-şi recunoască neputinţa.

— Nu pot. Lucrurile au mers prea departe.

Falco înghiţi iar şi încercă din nou:

— Vino cu mine, Luz Marina, spuse el. Voi trimite imediat ostaticii înapoi, îţi dau cuvântul meu.

Îl privi pe Lev, iar chipul lui palid spunea ceea ce el nu putea spune, că avea nevoie de ajutorul lui Lev.

— Trimite-i! zise Luz. N-ai dreptul să-i ţii prizonieri.

— Şi tu vei veni…

Nu prea era o întrebare.

Ea scutură din cap:

— Nu ai dreptul să mă ţii prizonieră.

— Nu prizonieră, Luz, eşti fiica mea…

Făcu un pas înainte. Ea făcu un pas înapoi.

— Nu! zise ea. Nu voi veni când te târguieşti tu pentru mine. Nu mă voi întoarce niciodată, atât timp cât ataci şi şi p-persecuţi oamenii!

Se bâlbâi şi-şi căută cuvintele.

— Nu mă voi mărita niciodată cu Herman Macmilan şi nici nu-l voi privi vreodată, îl de-îl detest! Voi veni când voi fi liberă să vin şi să fac aşa cum vreau şi câtă vreme el vine în Casa Falco, nu mă voi întoarce niciodată acasă!

— Macmilan? întrebă tatăl chinuit. Nu trebuie să te măriţi cu Macmilan…

Se opri şi privi de la Luz la Lev, puţin buimăcit.

— Vino acasă, spuse.

Vocea îi tremura, dar se luptă să şi-o controleze.

— Voi opri atacul, dacă pot. Vom — vom vorbi, cu voi, i se adresă lui Lev. Vom sta de vorbă.

— Vom sta de vorbă acum, mai târziu, când doriţi, răspunse Lev. E singurul lucru pe care l-am cerut vreodată, senhor. Dar nu trebuie să-i pretindeţi fiicei dumneavoastră să-şi negocieze libertatea pentru cea a Verei, pentru bunăvoinţa dumneavoastră sau pentru siguranţa dumneavoastră. Asta nu e corect. Nu puteţi face aşa ceva: noi nu vom fi de acord.

Falco rămase din nou nemişcat, dar era altceva: înfrângere, sau refuzul de a se lăsa înfrânt până la urmă? Chipul lui, alb şi ud de ploaie sau transpiraţie era imobil, lipsit de orice expresie.

— Deci n-o veţi lăsa să plece.

— Nu voi veni, răspunse Luz.

Falco dădu o dată din cap, se întoarse şi porni încet pe lângă malul rotund al lacului. Trecu de tufişurile estompate şi informe în lumina târzie a apusului, apoi urcă panta lină spre drumui ce ducea înapoi în Cetate. Silueta lui dreaptă, scundă şi întunecată se pierdu repede din vedere.