Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 4

Copacul inelar din Victoria ducea o viaţă dublă. Apăruse ca un puiet singuratic ce creştea viguros cu frunze roşii, zimţate. Când ajunsese la maturitate, înflorise somptuos într-o corolă bogată, de culoarea mierii. Wotsiţi şi alte micuţe creaturi zburătoare, atrase de gustul dulce al petalelor, îi mâncau florile şi astfel fecundau pistilul amărui cu polenul adunat pe pielea lor, pe solzi, pe aripi sau pe elitre. Partea fertilizată a florii se transforma într-o sămânţă cu coaja tare. Probabil, existau sute de asemenea seminţe în copac, dar se uscau şi cădeau, una după alta, rămânând în cele din urmă o singură sămânţă pe o ramură centrală înaltă. Această sămânţă, tare şi urât mirositoare, crescu şi tot crescu. În timp, copacul slăbi şi se usca până ce crengile desfrunzite căzură veştede sub sfera mare, grea şi neagră a sămânţei. Apoi, într-o după-amiază când soarele de toamnă strălucea printre spărturile din norii de ploaie, sămânţa îşi încheie extraordinara aventură: coaptă de timp şi încălzită de soare, explodă. Bubui cu un zgomot ce putu fi auzit cale de mulţi kilometri. Un nor de praf şi particule se ridică şi pluti uşor peste dealuri. În aparenţă, se terminase cu copacul inelar.

Dar, într-un cerc de jur împrejurul trunchiului central, alte sute de seminţe căzute, explodând din coajă, se îngropaseră cu forţă, adânc în pământul jilav. Un an mai târziu, mlădiţele erau tocmai bune să concureze pentru rădăcina principală; cele mai plăpânde muriră. Zece ani mai târziu, şi la un secol sau două după asta, între douăzeci şi şaizeci de copaci cu frunze arămii se înălţau într-un inel perfect în jurul trunchiului central, înalt şi semeţ. Ramuri şi rădăcină, creşteau separat, totuşi atingându-se; patruzeci de copaci inelari, într-un singur inel lemnos. Odată la fiecare opt sau zece ani, aceştia înfloreau şi rodeau într-un fruct comestibil, ale cărui seminţe erau excretate de wotsiţi, lilieci cu marsupiu, fluturi, iepuri căţărători şi de alţi iubitori de fructe. Căzând în locul potrivit, o sămânţă germina şi dădea naştere unui singur copac şi acesta unei singure seminţe. Ciclul se repeta de la copacul inelar la inelul lemnos fără încetare.

Acolo unde solul era prielnic, inelele creşteau îngemănate, dar altfel, nici o plantă mai mare nu se dezvolta în cercul central al fiecărui inel, în afară de iarbă, muşchi şi ferigi. Inelele foarte bătrâne extrăgeau atât de mult din solul lor central încât acesta se adâncea şi forma, o groapă care se umplea cu apa provenită din infiltraţii şi de la ploi, iar cercul, format de vârfurile străvechilor copaci roşu închis se oglindea în apa nemişcată a bălţii centrale. Interiorul unui inel lemnos era întoteauna un loc liniştit. Bălţile din interiorul inelelor antice erau cele mai liniştite, cele mai stranii.

Casa de Rugăciuni din Shantih se afla în afara oraşului într-o vâlcea în care exista un astfel de inel: patruzeci şi şase de copaci îşi înălţau trunchiurile columnare şi coroanele de bronz în jurul unui ochi tăcut de apă, bătuţi de ploaie sau întunecaţi de nori sau luminaţi de razele soarelui ce scânteiau prin frunzişul roşu, sub un cer senin fără pată. Rădăcinile copacilor creşteau noduroase la marginea apei, făurind un fel de scaune pentru privitorul solitar. În Inelul Casei de Rugăciuni trăia o singură pereche de bâtlani. Bâtlanul victorian nu era un bâtlan; nu era nici măcar o pasăre. Pentru a descrie noua lor lume, exilaţii nu avuseseră la îndemână decât cuvinte din vechea lor lume. Creaturile care trăiau lângă bălţi, o pereche la fiecare baltă, aveau picioarele ca nişte catalige, culoare gri spălăcit şi mâncau peşte. Prima generaţie de colonişti nu ştiuse că, în realitate, aceştia nu erau bâtlani, că nu erau nici păsări, nici reptile, nici mamifere. Următoarele generaţii nu puteau spune ce nu erau aceştia, dar, într-un fel, ştiau ce erau ei. Erau bâtlani.

Arătau de parcă trăiau tot atât de mult ca şi copacii. Nimeni nu văzuse vreodată un pui de bâtlan sau un ou. Uneori ei dansau, dar dacă o împerechere urma dansului, aceasta avea loc nevăzută, în discreţia pustietăţii nopţii. Tăcuţi, slabi, eleganţi, bâtlanii îşi făceau cuiburile în desimea frunzelor roşii, printre rădăcini, pescuiau creaturi de la suprafaţa apei şi priveau ţintă, cu ochi mari şi rotunzi, la fel de incolori ca şi apa, la fiinţele umane de cealaltă parte a bălţii. Nu păreau a se teme de om, dar niciodată nu permiseseră un contact mai apropiat.

Locuitorii de pe Victoria nu întâlniseră niciodată vreun animal de câmpie de dimensiuni apreciabile. Cel mai mare ierbivor era iepurele de câmp, un animal gras şi lent, acoperit în întregime cu o piele rezistentă la apă. Cel mai mare prădător era larva, cu ochii roşii şi dinţi de rechin, lungă de o jumătate de metru. În captivitate, larvele muşcau şi urlau înnebunite până ce mureau. Iepurii refuzau să mănânce, se culcau tăcuţi la pământ şi mureau. În mare, existau creaturi gigantice. "Balenele" veneau în golful Songe şi în fiecare vară erau vânate pentru hrană. În largul mării fuseseră văzute animale mai mari decât balenele, enorme, ca nişte insule în derivă. Balenele nu erau balene, dar ce erau sau nu aceşti monştri, nimeni nu ştia. Nu se apropiaseră niciodată de bărcile de pescuit. Şi nici animalele de câmpie sau de pădure nu veniseră vreodată prea aproape. Nu fugeau. Pur şi simplu, păstrau distanţă. Priveau câteva clipe, cu ochi mari, apoi se îndepărtau, ignorând străinul.

Doar fluturii cu aripi strălucitoare şi wotsiţii acceptau întotdeauna să se apropie. Închis, un fluture îşi strângea aripile şi murea; dar dacă îi puneai undeva afară miere, era posibil să se aciueze pe acoperişul tău, construindu-şi acolo micul cuib, ca o pâlnie colectoare de ploaie în care, fiind semiacvatic, dormea. În mod clar, wotsiţii se bazau pe abilitatea lor caracteristică de a arăta ca orice altceva la fiecare câteva minute. Uneori, ei simţeau o dorinţă nestăpânită de a zbura de jur împrejurul unei fiinţe umane, sau chiar de a se aşeza pe ea. Înfăţişarea lor schimbătoare conţinea în ea o urmă de privire înşelătoare, poate de hipnoză, iar Lev se întreba uneori dacă wotsiţilor le plăcea să se folosească de oameni pentru a-şi experimenta trucurile asupra lor. În orice caz, dacă închideai un wotsit, el se transforma într-o masă maronie diformă, asemănătoare unei grămezi de murdărie, şi după două sau trei ore murea.

Nici o creatură de pe Victoria nu fusese domesticită, nu trăia împreună cu omul. Nici una dintre ele nu se apropiase de el. Toate evadau. Se furişau departe, în pădurile înceţoşate de ploaie şi mirosind dulceag, sau în adâncimea mării, sau în moarte. Nu aveau nimic de a face cu omul. El era un străin. Nu aparţinea acestor locuri.

— Am avut o pisică, obişnuia bunica să-i spună lui Lev, cu mult timp în urmă. O pisică gri, grasă, cu o blană ca cea mai fină dintre cele mai fine mătăsuri vegetale. Avea dungi negre pe lăbuţe şi ochii verzi. Îmi sărea în poală şi-şi băga nasul sub urechea mea, aşa că o puteam auzi, şi torcea, şi torcea, cam aşa! Bătrâna doamnă emitea un zgomot înfundat, blând şi ghiorăit, pe care puştiul îl asculta cu intensă încântare.

— Ce spunea când îi era foame, Nana? El îşi ţinea respiraţia.

— MMRRRÎÎ? MMRRRÎÎ!

Ea râdea, şi râdea şi el.

Se aveau doar unul pe altul. Vocile, feţele, mâinile, braţele ridicate aparţineau celor asemenea lor. Celorlalţi oameni, celorlalţi străini.

În afara uşilor, dincolo de micile câmpuri arate, domnea pustietatea, lumea fără sfârşit a dealurilor şi a frunzelor roşii şi a ceţii unde nu se auzea nici o voce. A vorbi acolo, indiferent ce ziceai, însemna să spui:

— Sunt un străin.

— Într-o zi, spunea copilul, voi merge şi voi explora întreaga lume.

Aceasta fusese o idee nouă care îl preocupase foarte tare. Se pregătise, întocmind hărţi şi aranjând totul. Dar Nana nu-l ascultase. Ea avea o privire tristă. În această situaţie, el ştia ce să facă. Se cocoţa tiptil în spatele ei şi-şi băga nasul în gâtul ei, sub ureche, spunând:

— "Mmrrrîî…"

— Asta e pisica mea Mino? Bună. Ei, poftim, zicea ea, nu este Mino, este Levuşca! Ce surpriză!

Lev îi sărea în poală. Braţele ei bătrâne, mari, brune, îl înconjurau. La fiecare încheietură, ea purta câte o brăţară fină din stearit roşu. Fiul ei, Alexander, Saşa, tatăl lui Lev, i le cioplise.

— Cătuşe, îi spusese el când i le dăruise de ziua ei de naştere.

— Cătuşele Victoriei, mamă. Şi toţi adulţii râseră, dar Nana avea privirea tristă în timp ce râdea.

— Nana. Mino era numele lui Mino?

— Desigur, prostuţule.

— Dar de ce?

— Pentru că eu îl botezasem Mino.

— Dar animalele nu au nume.

— Nu. Nu aici.

— De ce nu au?

— Pentru că noi nu le cunoşteam numele, spunea bunica, privind afară peste micile câmpuri arate.

— Nana.

— Ce-i? răspundea vocea blândă din pieptul moale, pe care se apăsa urechea lui.

— De ce nu l-ai adus pe Mino aici?

— Nu puteam aduce nimic pe nava spaţială. Nimic din ce ne aparţinea. Nu era loc. Dar oricum, Mino murise cu mult înainte să venim. Eram copilă când el era pisoi, iar când a îmbătrânit şi a murit, eu eram tot copilă. Pisicile nu trăiesc mult, doar câţiva ani.

— Dar oamenii trăiesc mult timp.

— Oh, da. Foarte mult timp.

Lev mai rămânea în poala ei, pretinzând că el era o pisică, cu blana gri, asemenea trunchiului unui plop, dar cald.

— Mmrrîî, şoptea el încetişor, în timp ce bătrâna, aşezată pe pragul casei îl ţinea în braţe şi privea fix peste capul lui la pământul exilului ei.

Aşa cum stătea acum pe rădăcina noduroasă şi mare a unui copac inelar de pe malul Bălţii Adunării, se gândea la Nana, la pisică, la apa argintie a lacului Serene, la munţii înalţi pe care dorise cu pasiune să se caţere, la escaladarea munţilor dincolo de ceaţă şi de ploaie, în îngheţul şi strălucirea piscurilor. Se gândea la multe, prea multe lucruri. Şedea liniştit, dar mintea nu vroia să-i fie liniştită. Venise aici pentru pace, dar gândurile îi alergau de la trecut la viitor, şi din nou înapoi la trecut. Îşi regăsise liniştea doar un moment. Unul dintre bâtlani ieşise tăcut la plimbare în apa de pe malul cel mai îndepărtat al bălţii. Ridicându-şi capul mic, se uită fix la Lev. El îi întoarse privirea şi timp de o clipă, se simţi în acel ochi rotund, transparent, la fel de nemărginit ca un cer senin fără nori; iar clipa era întreagă, transparentă, calmă, o clipă din inima tuturor clipelor, clipa prezentului etern al tăcerii animale.

Bâtlanul se întoarse şi îşi înclină capul, scrutând apa întunecată după peşte.

Lev se ridică, încercând să se mişte tot aşa de tăcut şi de îndemânatic ca pasărea şi părăsi cercul copacilor, trecând printre două dintre trunchiurile masive roşii. Peisajul arăta de parcă pătrunsese printr-o uşă într-un loc cu totul diferit. Valea puţin adâncă strălucea în razele soarelui, cerul era măturat de vânt şi plin de viaţă; soarele poleia acoperişul din lemn vopsit în roşu al Casei de Rugăciuni, care se înălţa pe partea sudică a râpei. O mulţime de oameni se adunaseră deja la Casa de Rugăciuni, stând pe trepte şi pe verandă şi discutând, iar Lev grăbi pasul. Dorea să alerge, să ţipe. Nu mai era vreme pentru linişte. Aceasta era prima dimineaţă a bătăliei, începutul victoriei.

Andre îl salută.

— Vino! Toată lumea îl aşteaptă pe Şeful Lev!

El râse şi alergă. Urcă cele şase trepte ale verandei din două sărituri.

— Bine, bine, bine, le spuse, ce fel de disciplină este asta, unde vă sunt recruţii, crezi că asta este o ţinută reglementară, Sam? Sam, un bărbat brunet, scund şi îndesat, îmbrăcat doar cu pantaloni albi, stătea nemişcat în cap, lângă balustrada verandei.

Elia îşi asumase răspunderea întrunirii. Oamenii nu merseră înăuntru, dar se aşezară de jur împrejur pe verandă pentru a vorbi, căci lumina soarelui era foarte plăcută. Ca de obicei, Elia se comporta cu sobrietate, dar sosirea lui Lev le dăduse curaj celorlalţi, astfel că discuţia fu însufleţită, dar scurtă. Scopul întrunirii le deveni clar aproape imediat. Elia dorea ca o altă delegaţie să meargă în Cetate să vorbească cu conducătorii, dar nimeni altcineva nu fu de acord; toţi solicitară o adunare generală a locuitorilor din Shantih. Hotărâră ca aceasta să aibă loc înainte de apusul soarelui, iar tinerii promiseră să anunţe satele îndepărtate şi fermele. În timp ce Lev tocmai se pregătea să plece, Sam, care stătuse liniştit în cap tot timpul discuţiei, reveni în poziţia normală printr-o singură mişcare graţioasă şi-i spuse lui Lev, zâmbind:

— Arjuna, va fi o mare bătălie.

Cu mintea plină de sute de probleme, Lev îi zâmbi lui Sam şi plecă.

Campania prin care locuitorii din Shantih au fost informaţi era un lucru nou pentru ei, totuşi unul familiar. În şcoala oraşului sau la Casa de Rugăciuni, toţi îi învăţaseră principiile şi tacticile; cunoşteau vieţile eroilor-filozofi Gandhi şi King, şi istoria Poporului Păcii, da şi ideile care inspiraseră acele vieţi, acea istorie. În exil, Poporul Păcii continuase să trăiască potrivit acelor idei; şi până acum o făcuse cu succes. Cel puţin, reuşiseră să rămână independenţi, cu toate că preluaseră întreaga activitate agricolă a comunităţii, dar împărţeau cu Cetatea toate produsele. În schimb, Cetatea le furniza unelte şi utilaje fabricate de oţelăriile guvernamentale, peşte prins de flota Cetăţii şi diferite alte obiecte pe care colonia întemeiată mai demult le putea obţine cu mai mare uşurinţă. Se stabilise un aranjament satisfăcător pentru ambele părţi.

Treptat însă, termenii tranzacţiei deveniseră din ce în ce mai inegali. Shantih cultiva bumbac şi copaci de mătase şi lua material neprelucrat de la filaturile Cetăţii pentru a-l croi şi a-l coase. Dar filaturile lucrau foarte încet. Dacă oamenii Oraşului aveau nevoie de haine, mai bine şi le ţeseau şi le coseau singuri. Peştele proaspăt şi uscat pe care-l aşteptau nu mai sosea. Recoltă slabă, explica Consiliul. Uneltele nu erau înlocuite. Cetatea furnizase fermierilor uneltele; dacă fermierii nu le păstrau cu grijă era datoria lor să le înlocuiască, susţinea Consiliul. Şi lucrurile avansaseră suficient de lent încât să nu apară nici o criză. Locuitorii din Shantih acceptaseră, se adaptaseră, se descurcaseră. Copiii şi nepoţii exilaţilor, acum bărbaţi şi femei în toată firea, nu văzuseră niciodată în acţiune mecanismul conflictului şi al rezistenţei, care reprezenta forţa de coeziune a comunităţii lor.

Dar fuseseră instruiţi în privinţa spiritului, motivelor şi regulilor lui. Învăţaseră şi practicaseră acest mecanism în conflictele minore care apăreau în cadrul oraşului. Îi priviseră pe cei mai vârstnici cum ajung, uneori prin dezbateri pasionante, iar alteori printr-un consimţământ aproape tacit, la soluţii ale problemelor şi neplăcerilor. Învăţaseră cum să perceapă semnificaţiile unei întruniri, nu vocea cea mai ridicată. Învăţaseră că trebuie să judece de fiecare dată dacă supunerea era necesară şi îndreptăţită, sau nepotrivită şi greşită. Învăţaseră că acţiunea violentă este dovada slăbiciunii şi că forţa spiritului se află în rămânerea cât mai aproape de adevăr. Cel puţin, ei credeau în toate astea şi erau încredinţaţi că le învăţaseră fără vreo urmă de îndoială. Nici unul dintre ei, indiferent de provocare, nu ar fi recurs la violenţă. Aveau această convingere şi de aceea erau puternici.

— De data asta nu va fi uşor, le spusese Vera, înainte ca ea şi ceilalţi să plece spre Cetate. Ştiţi că nu va fi uşor.

Ei dăduseră din cap aprobativ, zâmbind şi o încurajaseră. Cu siguranţă, nu va fi uşor. Victoriile uşoare nu sunt adevărate cuceriri.

În timp ce mergea de la o fermă la alta în sud-vestul oraşului Shantih, Lev le cerea oamenilor să vină la marea adunare şi le răspundea la întrebările despre Vera şi ceilalţi ostatici. Unii dintre ei se temeau de ce ar fi putut să facă bărbaţii Cetăţii mai departe, iar Lev le spunea:

— Da, ar putea face mai rău decât să ia câţiva ostatici. Nu ne putem aştepta să fie imediat de acord cu noi, când noi nu suntem de acord cu ei. Ne aşteptăm la o luptă.

— Dar când ei se luptă, folosesc cuţite — şi mai există aia — acel loc de biciuire, ştii spuse o femeie, coborându-şi vocea. Unde îşi pedepsesc tâlharii şi… Ea nu termină. Toţi priveau încurcaţi şi neliniştiţi.

— Sunt prinşi în cercul violenţei care i-a adus aici, zise Lev. Noi nu. Dacă rămânem fermi, toţi împreună, atunci ei vor vedea forţa noastră; vor vedea că este mai mare ca a lor. Vor accepta să ne asculte. Şi îşi vor câştiga singuri libertatea.

Faţa şi vocea lui erau atât de încurajatoare în timp ce vorbea, încât fermierii putură observa că le spunea numai adevărul şi începură să privească înainte la următoarea confruntare cu Cetatea, în loc să se înspăimânte de ea. Doi fraţi cu nume împrumutate din Lungul Marş, Lyons şi Pamplona se străduiră în mod deosebit. Pamplona care era mai simplu îl urmă pe Lev din fermă în fermă tot restul dimineţii astfel că putu auzi de zece ori repetarea Planului Rezistenţei.

După-amiază, Lev lucră cu tatăl său şi cu alte trei familii care-şi recoltau orezul nedecorticat, deja copt pentru ultimul seceriş, ce trebuia strâns indiferent ce se întâmpla. Tatăl său merse să cineze cu una din aceste familii. Lev mâncă împreună cu Southwind. Ea părăsise casa mamei ei şi trăia singură într-o căsuţă în vestul oraşului pe care ea şi Timmo o construiseră când s-au căsătorit. Casa se înălţa singuratică în câmpuri, deşi apărea în peisajul celui mai apropiat grup de clădiri de la periferia oraşului. Lev, Andre, nevasta lui Martin, Italia, sau toţi trei veneau adesea aici să cineze, aducând câte ceva ca să împartă cu Southwind. Ea şi Lev mâncară împreună, aşezaţi pe pragul casei, pentru că era o după-amiază frumoasă de toamnă târzie. Apoi merseră împreună la Casa de Rugăciuni unde două sau trei sute de oameni se adunaseră deja şi la fiecare minut veneau tot mai mulţi.

Fiecare ştia pentru ce se afla acolo; să se asigure unii pe alţii că erau toţi împreună şi să discute ce aveau de făcut mai departe. Dispoziţia adunării era festivă şi oarecum aţâţată. Oamenii stăteau în picioare pe verandă şi vorbeau, toţi spunând într-un fel sau altul:

— Nu ne vom da bătuţi, nu ne vom abandona ostaticii! Când Lev vorbi, fu ovaţionat: nepotul marelui Shults care condusese Lungul Marş, explorator al pustietăţii şi oricum, un general favorit. Aplauzele fură întrerupte, o agitaţie se ivise în mulţimea care acum număra peste o mie de persoane. Noaptea se aşternuse şi luminile electrice de pe veranda Casei de Rugăciuni, alimentate de generatorul oraşului, licăreau slab aşa că era dificil să vezi ce se întâmpla la marginea mulţimii. Un obiect negru, scund şi masiv, părea să fie împins printre oameni. Când ajunse mai aproape de verandă, se putu observa că arăta ca o masă de bărbaţi, o trupă de gardieni din Cetate, mişcându-se ca un grup compact. Grupul avea şi o voce: "Întruniri… ordine… pedeapsă" fu cam tot ce putu auzi oricine. Deoarece fiecare punea indignat întrebări, Lev, stând în lumină ceru linişte şi în vreme ce mulţimea se calmă vocea sa puternică putu fi auzită:

— Întrunirile de masă sunt interzise, mulţimea să se împrăştie. Întrunirile publice sunt interzise din ordinul Consiliului Suprem sub pedeapsa cu închisoarea şi amendă. Împrăştiaţi-vă imediat şi mergeţi la casele voastre!

— Nu, răspunseră oamenii, de ce am face-o?

— Ce drept au ei?

— Mergeţi la casele voastre!

— Apropiaţi-vă în linişte! răcni Andre cu o voce pe care nimeni nu ştia că o posedă. Când se liniştiră din nou, el i se adresă lui Lev cu mormăitul lui obişnuit.

— Continuă, spune!

— Această delegaţie din Cetate are dreptul să vorbească, zise Lev, tare şi clar. Şi să fie auzită. Şi când am auzit ce au de spus, vom putea să nu dăm importanţă, dar amintiţi-vă că noi nu rezolvăm prin ameninţarea cu fapta sau cuvântul. Nu le vom arăta mânia şi nu-i vom înjura pe aceşti bărbaţi care vin împotriva noastră. Ceea ce le vom oferi sunt prietenia şi dragostea pentru adevăr!

Se uită la gărzi şi imediat ofiţerul repetă, cu o voce plată şi repezită, ordinul de a dizolva adunarea. Când el tăcu, era linişte. Liniştea se prelungi. Nimeni nu spuse nimic. Nimeni nu mişcă.

— Acum, gata, ţipă ofiţerul, forţându-şi vocea, mişcaţi-vă, împrăştiaţi-vă, mergeţi la casele voastre!

Lev şi Andre se uitară unul la altul, îşi strânseră braţele şi se aşezară. Holdfast, care era tot în picioare pe verandă, se aşeză de asemenea; apoi Southwind, Elia, Sam, Jevel şi alţii. Oamenii de pe terenul adunării începură să se aşeze pe jos. Era o privelişte ciudată în umbre şi lumini, umbra strivind lumina: multe, multe forme întunecate, toate părând să-şi micşoreze greutatea la jumătate, într-un freamăt slab, cu puţine murmure. Câţiva copii chicotiră. Într-o jumătate de minut, toţi stăteau jos. Nimeni nu mai rămăsese în picioare, doar trupa de gardieni, douăzeci de bărbaţi stând aproape unul în altul.

— Aţi fost avertizaţi, ţipă ofiţerul şi vocea sa răsună în acelaşi timp răzbunătoare şi stânjenită. Cu siguranţă, nu ştia ce să facă cu aceşti oameni care acum stăteau tăcuţi pe pământ, uitându-se la el cu expresii de curiozitate paşnică, de parcă erau nişte copii ce priveau la un spectacol cu păpuşi şi el era păpuşa. Ridicaţi-vă şi împrăştiaţi-vă sau voi începe arestările!

Nimeni nu spuse o vorbă.

— Ei bine, arestaţi trei… douăzeci din cei mai apropiaţi. Ridicaţi-vă. Voi, ridicaţi-vă!

Oamenii consimţiră sau îşi întinseră mâinile pe lângă gardienii în picioare, şi se ridicară în tăcere.

— Poate să vină şi soţia mea? îl întrebă pe gardian, un bărbat cu o voce scăzută, nedorind să întrerupă imensa şi profunda linişte a mulţimii.

— Nu vor mai fi şi alte întruniri de masă, de nici un fel. Din Ordinul Consiliului! zbieră ofiţerul şi-şi retrase trupa, luând un grup de aproape douăzeci şi cinci de târgoveţi. Dispărură în întuneric dincolo de orizontul luminilor electrice.

În spatele lor, mulţimea rămase tăcută.

O voce se ridică din mijlocul ei, cântând. Celelalte voci i se alăturară, la început blânde. Era un cântec vechi, din zilele Lungului Marş de pe Pământ.

O, când vom ajunge

O, când vom ajunge în Ţara Libertăţii

Atunci vom construi Cetatea,

O, când vom ajunge…

În timp ce grupul de gardieni şi prizonieri, se afundă în întuneric, cântecul nu sună mai slab în urma lor, ci mai puternic şi mai limpede, de parcă toate sutele de voci se uniseră şi transmiteau muzica de jur împrejurul ţinuturilor întunecoase şi tăcute dintre Shantih şi Cetatea Victoria.

Cei douăzeci şi patru de oameni care fuseseră arestaţi de gărzi sau care merseseră voluntar cu ele, se reîntoarseră în Shantih în următoarea zi, după-amiaza târziu. Pe timpul nopţii, fuseseră ţinuţi într-un depozit de mărfuri, poate pentru că Închisoarea Cetăţii nu avea atât de multe celule, iar şaisprezece dintre ei erau femei şi copii. După-amiază avusese loc o judecată, povestiră ei şi când aceasta se încheiase, li se spusese să meargă acasă.

— Dar presupunem că se va plăti o amendă, zise bătrânul Pamplona, cu importanţă.

Fratele lui Pamplona, Lyons, era un pomicultor prosper, dar Pamplona, încet şi bolnăvicios nu adunase niciodată prea mult.

Acesta reprezenta momentul lui de glorie. Mersese la închisoare la fel ca pe Pământ. Era un erou şi îi făcea plăcere.

— O amendă? întrebă Andre, neîncrezător. Bani? Ei ştiu că noi nu folosim monedele lor…

— O amendă, explică Pamplona, înţelegător faţă de ignoranţa lui Andre, înseamnă că trebuie să lucrăm douăzeci de zile la ferma cea nouă.

— Ce fermă nouă?

— Un fel de fermă nouă pe care Şefii au de gând să o facă.

— Şefii vor să se apuce de agricultură? toată lumea râse.

— Ar fi mai bine, dacă vor să mănânce, interveni o femeie.

— Ce se întâmplă dacă nu mergeţi să lucraţi la acesta fermă nouă?

— Nu ştiu, răspunse Pamplona, devenind confuz.

— Nimeni n-a spus. Nu ni s-a permis să vorbim. A fost un complet de judecată, cu judecător. Judecătorul a vorbit.

— Cine a fost judecătorul?

— Macmilan.

— Tânărul Macmilan?

— Nu, cel bătrân, Consilierul. Totuşi, cel tânăr era acolo. Ce băiat bun! Ca un copac! Şi zâmbea tot timpul. Un tânăr de treabă.

Auzind veştile despre întoarcerea prizonierilor, Lev apăru în fugă. Îl îmbrăţişa pe primul care veni spre el din grupul agitat ce se adunase în stradă să le ureze bun venit.

— V-aţi întors, v-aţi întors… Toţi?

— Da, da, ne-am întors toţi, acum poţi să mergi să cinezi!

— Ceilalţi, Hari şi Vera…

— Nu, ei nu. Pe ei nu i-am văzut.

— Lev spunea că nu poate mânca nimic până nu vă întoarceţi, a postit.

— Toţi suntem bine, du-te să cinezi, ce lucru stupid!

— V-au tratat bine?

— Ca pe oaspeţi, ca pe oaspeţi, afirmă bătrânul Pamplona. Toţi suntem fraţi. Nu-i aşa? Ne-au dat şi un mic dejun copios!

— Orezul pe care noi l-am cultivat, asta ne-au dat. Grozave gazde! Să-şi încuie oaspeţii într-un hangar la fel de negru ca noaptea şi la fel de rece ca budinca din noaptea trecută. Mă dor toate oasele şi vreau să fac o baie, toţi acei gardieni erau plini de păduchi, am văzut unul chiar pe gâtul celui care m-a arestat, un păduche de mărimea unghiei tale, oh, vreau o baie! Vorbise Kira, o femeie durdulie care sâsâia pentru că-şi pierduse doi dinţi din faţă. Ea susţinea că nu simte lipsa dinţilor, oricum aceştia o împiedicau să vorbească. Cine mă găzduieşte peste noapte? Nu mă duc acasă în East Village cu oasele înţepenite şi cu o duzină de păduchi mişunând în sus şi în jos pe şira spinării! Imediat, cinci sau şase oameni îi oferiră o baie, un pat, mâncare caldă. Toţi prizonierii eliberaţi priviră în urma lor şi făcură mare caz de situaţie. Lev şi Andre merseră în josul străduţei pe care se afla casa lui Lev. O vreme, păşiră în tăcere.

— Slavă Domnului! spuse Lev.

— Da. Slavă Domnului. S-au întors; a mers. Dacă şi Vera şi Jan şi ceilalţi s-ar fi întors cu ei. — Toţi sunt bine. Dar acest grup — nici unul dintre ei nu era pregătit, nu se gândiseră la asta, nu se pregătiseră. M-am temut că vor fi răniţi, m-am temut că vor fi înspăimântaţi, vor deveni nervoşi. Era responsabilitatea noastră, noi le-am cerut să stea jos. Noi i-am arestat. Dar au rezistat. N-au fost înspăimântaţi, nu s-au luptat, au ţinut post! Vocea lui Lev tremură. Era responsabilitatea mea.

— A noastră, spuse Andre: Nu noi i-am trimis, nu tu i-ai trimis; ei s-au dus. Au ales să meargă. Eşti istovit peste măsură, ar trebui să mănânci. Saşa! se aflau în faţa uşii de la intrare. Dă-i să mănânce acestui bărbat. Ei şi-au hrănit prizonierii, acum hrăneşte-l tu pe el.

Saşa, aşezat lângă vatră şi lustruind coada unei cazmale, ridică privirea; mustaţa i se zbârlise, sprâncenele i se ciufuliseră peste ochii adânciţi în orbite.

— Cine poate să-l determine pe fiul meu să facă ceea ce el nu vrea să facă? spuse el. Dacă vrea să mănânce, ştie unde este oala cu supă.