Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 2

Peste Songe Bay se târăsc nori de ploaie în şiruri întunecate. Ploaia răpăie întruna pe acoperişul Casei Falco. În spatele casei, dinspre bucătării, se insinuează murmurul îndepărtat al vieţii agitate şi al vorbăriei servitorilor. Nici un alt sunet, doar ploaia.

Luz Falco Cooper stă în adâncitura pervazului, cu genunchii ridicaţi la bărbie. Din când în când, rămâne cu privirea aţintită dincolo de sticla groasă, verzuie a ferestrei, spre mare şi spre ploaie şi spre nori. Din când în când, se uită în jos, la cartea ce zace deschisă şi citeşte câteva rânduri. Apoi oftează şi priveşte din nou pe fereastră. Cartea nu este interesantă.

Păcat. Îşi pusese mari speranţe în ea. Nu mai citise niciodată până atunci o carte.

Învăţase, bineînţeles să citească şi să scrie, fiind fata unui şef. Pe lângă memorizarea cu voce tare a lecţiilor, mai copiase precepte morale şi putea să scrie o scrisoare, oferind sau refuzând o invitaţie, în chenare ornamentate fantezist şi cu saluturile şi semnătura scrise mare şi ceremonios. La şcoală ei foloseau tăbliţe şi "cărţi" pe care învăţătoarea le scria de mână. Niciodată nu mai atinsese o carte. Cărţile erau mult prea preţioase pentru a fi folosite în şcoală: existau doar câteva duzini în întreaga lume, păstrate în Arhive. Dar, intrând în hol în după-amiaza aceasta, văzuse zăcând pe masa scundă o carte cafenie, mică. Ridicase coperta pentru a vedea ce este înăuntru şi descoperise o mulţime de cuvinte. Cuvinte ordonate, micuţe, cu toate literele identice ca mărime. Şi ce răbdare trebuie ca să le faci pe toate de aceeaşi dimensiune!

O carte — o carte adevărată de pe Pământ. Probabil că tatăl ei a lăsat-o aici. Puse stăpânire pe ea, o duse pe pervazul ferestrei, îi deschise din nou coperta şi citi încet toate acele cuvinte ciudate de pe prima foaie de hârtie:

ŞI DE BOALĂ

M. E. Roy, M.D.

Editura Geneva

Geneva, Elveţia

Autorizaţie Nr. 834A38014

Gen.

Ceva ce nu prea avea sens. PRIM AJUTOR înţelegea ce înseamnă, dar celălalt rând era o enigmă. Începea cu numele cuiva, Manual şi apoi sărea la ceva despre accidente. Apoi veneau o mulţime de majuscule cu puncte după ele. Şi ce erau o "genevă" sau o "elveţie"?

La fel de enigmatice erau şi literele roşii, înclinate din colţul paginii, ca şi cum s-ar fi prăvălit unele peste altele "Donată de Crucea Roşie Internaţională pentru uz penal". Colonia de pe Victoria.

Întoarse foaia de hârtie, admirând-o. Era netedă la pipăit ca cea mai fină pânză, fragilă şi totuşi flexibilă, precum frunzele de stuf tinere şi de un alb imaculat.

Parcurse greu, cuvânt cu cuvânt rândurile până la capătul primei pagini şi apoi începu să întoarcă mai multe pagini deodată. Oricum mai mult de jumătate din cuvinte nu aveau nici un sens. Apărură poze înspăimântătoare: interesul ei renăscu, datorită şocului. Oameni susţinând capetele altor oameni, suflându-le în gură. Imagini cu oase în interiorul unui picior, cu vene în interiorul unui braţ. Poze colorate pe hârtie minunată, lucioasă ca oglinda, în care apăreau oameni cu pete mici roşii pe umeri, cu umflături imense în obraji, cu ulceraţii oribile peste tot trupul şi cuvinte misterioase dedesubtul imaginilor: urticarie alergică, bojar, bojărel. Nu, erau pojar şi pojărel. Studie toate pozele făcând, din când în când, incursiuni în cuvintele din paginile explicative. Înţelese că era o carte de medicină şi că doctorul, nu tatăl ei, era cel care trebuie s-o fi lăsat pe masă, noaptea trecută. Doctorul era un om bun, dar sensibil. Ar putea să se înfurie dacă ar afla că s-a uitat prin cartea sa? Îşi are secretele personale în ea. El niciodată nu răspunde la întrebările care i se pun. Îi place să-şi păstreze secretele doar pentru sine.

Luz oftă din nou şi privi afară la norii zdrenţuiţi de ploaie.

Analizase toate pozele iar cuvintele nu erau interesante.

Se ridică şi tocmai aşeza cartea pe masă exact aşa cum o găsise zăcând, când tatăl ei intră în cameră.

Mersul îi era energic, spatele drept, ochii limpezi şi pătrunzători. Când o văzu pe Luz, zâmbi. Cu o mică tresărire vinovată, făcu o plecăciune — o politeţe exagerată — ascunzând cu poalele fustei masa şi cartea.

— Senior! Mii de salutări!

— Uite-o pe mica mea frumuseţe. Michael! Apă fierbinte şi un prosop! Mă simt murdar de sus până jos!

Se aşeză într-unul din jilţurile de lemn sculptat şi îşi întinse picioarele până când spatele deveni la fel de drept ca întotdeauna.

— Unde te-ai murdărit, papa?

— În mijlocul plebei.

— Shanty-Town?

— Trei specii de creaturi au venit de pe Pământ pe Victoria. Oamenii, păduchii şi locuitorii din Shantih. Dacă mi-ar sta în puteri să fac să dispară una dintre aceste specii aş alege-o pe ultima. Zâmbi din nou, încântat de propria-i glumă şi apoi se uită în sus, la fiica sa şi spuse:

— Unul dintre ei a îndrăznit să-mi riposteze. Trebuie să-l ştii.

— Îl ştiu?

— De la şcoală. Plebea n-ar trebui admisă la şcoală. I-am uitat numele. Numele lor sunt nonsensuri. Sticktight (Nuia Rezistentă), Holdfast (Mână-Iute), Howd'youdo (Ce-Mai-faci), ia să te vedem pe tine… Un ţâşti-bâşti de băiat cu părul negru.

— Lev?

— Ăsta e. Un agitator.

— Ce ţi-a spus?

— Mi-a spus "nu".

Servitorul lui Falco veni în grabă cu un lighean mare şi cu o cană cu apă aburindă; îl urma fata în casă cu prosopul. Falco îşi frecă faţa şi mâinile, pufăind şi vorbind între apă şi prosoape.

— El şi încă vreo câţiva tocmai s-au întors dintr-o expediţie din nord, din sălbăticie. Afirmă că au găsit un loc bun de ridicat o aşezare. Vor să se mute cu toţii acolo.

— Să părăsească Shanty Town?

Falco mormăi în semn de aprobare şi îşi ridică picioarele pentru ca Michael să-i scoată cizmele.

— Ca şi cum ar fi în stare să lase să treacă o iarnă, fără ca Oraşul să aibă grijă de ei! Pământul i-a trimis aici acum cincizeci de ani, ca imbecili incurabili, ceea ce chiar sunt. Este timpul să primească o lecţie.

— Dar nu pot să plece pur şi simplu în sălbăticie, spuse Luz care îşi ascultase între timp gândurile la fel de bine ca şi cuvintele tatălui ei. Cine ne va lucra pământurile?

Tatăl ei îi ignoră întrebarea repetând-o, transformând astfel o exprimare tipic feminină, într-o constatare de fapt tipic masculină.

— Nu pot, desigur, să fie lăsaţi să se împrăştie în acest mod. Ei sunt cei care prestează munca necesară.

— De ce numai locuitorii din Shantih fac majoritatea muncilor agricole?

— Pentru că nu sunt buni de nimic altceva. Şterge băltoaca asta din drum, Michael.

— Mă, îndoiesc că vreunii din oamenii noştri ştiu să muncească pământul, observă Luz. Căzu pe gânduri. Avea sprâncene negre, arcuite, aidoma tatălui ei. Atunci când cădea pe gânduri, ele deveneau o linie dreaptă deasupra ochilor. Aceste linii drepte îi displăceau tatălui ei. Nu cadrau cu faţa unei fete drăguţe, de douăzeci de ani. Dădeau privirii un aer sumbru, nefeminin. I-a spus-o de nenumărate ori, dar ea nu s-a dezbărat niciodată de acest obicei urât.

— Draga mea, noi suntem orăşeni, nu ţărani.

— Dar cine a făcut muncile agricole înainte de venirea celor din Shanty Town? Colonia era deja de şaizeci de ani, când au venit ei.

— Muncitorii fac munca manuală, desigur, dar chiar şi muncitorii noştri nu au fost niciodată ţărani. Suntem locuitori ai Oraşului.

— Şi murim de foame, nu-i aşa? Au fost ani de foamete. Luz vorbea ca prin vis, ca şi cum ar fi recitat o poveste veche, dar ochii ei negri erau în continuare umbriţi de linia neagră şi dreaptă.

— În primii zece ani ai Coloniei, şi nu numai atunci… o mulţime de oameni au murit de foame. Nu ştiau cum să cultive orezăriile, trestia de zahăr, până la venirea celor din Shanty Town.

Arcurile negre ale sprâncenelor tatălui ei erau acum şi ele o linie dreaptă. Îl concedie pe Michael şi pe fata din casă şi îşi sublinie spusele cu o mişcare largă a mâinii.

— Este o greşeală, spuse cu voce fermă, să trimiţi ţărani şi femei la şcoală. Ţăranii devin insolenţi, iar femeile plictisitoare.

Asta ar fi făcut-o să plângă cu doi sau trei ani în urmă. Se pierdea cu firea şi se târa în camera ei, pentru a vărsa lacrimi. Se simţea neglijată până când tatăl ei îi spunea ceva drăguţ. Dar acum, el nu mai putea s-o facă să plângă. Luz nu ştia de ce şi i se părea ciudat. În mod cert se temea de el şi îl admira la fel de mult ca de obicei; dar întotdeauna ştia ce avea de gând să-i spună. Nimic nu era niciodată nou.

Se întoarse şi privi afară, prin geamurile groase şi curbate, spre Songe Bay, spre cea mai îndepărtată curbă a ţărmului, estompată de ploaia fără sfârşit. Stătea dreaptă, cu chipul transfigurat de lumina mată, în fusta lungă din pânză de casă, roşie şi în bluza cu volane. Părea indiferentă şi însingurată, stând aici, în centrul încăperii înalte şi lungi; şi astfel se şi simţea. Observă privirea insistentă a tatălui ei. Ştia ce urmează să-i spună.

— Ar trebui să fi fost măritată, Luz Marina.

Aşteptă următoarea propoziţie.

— De când mama ta a murit… Suspină.

Destul, destul, destul.

Se întoarse cu faţa spre el.

— Am citit cartea asta, spuse ea.

— Carte?

— Doctorul Martin trebuie s-o fi lăsat. Ce înseamnă "colonie penală"?

— Nu e treaba ta să te atingi de asta.

Era surprins, ceea ce făcea ca lucrurile să devină interesante.

— Am crezut că este o carte despre fructe uscate, spuse ea şi zâmbi. Dar ce înseamnă "colonie penală"? O colonie de criminali, o închisoare?

— Nimic din ceea ce trebuie să ştii.

— Strămoşii noştri au fost trimişi aici ca prizonieri, nu-i aşa? Asta spun şi cei din Shanty Town la şcoală. Faţa lui Falco deveni palidă, dar primejdia o incită pe Luz; mintea ei alerga şi ea spuse ceea ce gândea.

— Ei spun că Prima Generaţie era formată toată din criminali. Guvernul Pământului a folosit Victoria ca pe o puşcărie. Cei din Shanty Town spun că ei au fost trimişi aici pentru că ei credeau în pace sau în alte lucruri de felul ăsta, dar noi am fost trimişi pentru că toţi am fost hoţi şi criminali. Majoritatea dintre ei, cei din Prima Generaţie, au fost bărbaţi. Femeile lor nu au putut veni decât dacă erau cununate cu ei şi de aceea au fost atât de puţine femei la început. Asta i se păruse întotdeauna stupid, să nu trimiţi femei suficiente pentru o colonie. Şi asta explică de ce navele au fost concepute numai pentru venire, nu şi pentru întoarcere. Şi de ce oamenii de pe Pământ nu vin niciodată aici. Suntem închişi afară. Este adevărat, nu-i aşa? Ne auto-intitulăm Colonia Victoria. Dar suntem a puşcărie.

Falco se ridică din jilţ. Venea drept spre ea. Stătea dreaptă, proptită bine pe picioare.

— Nu, spuse, senină, ca şi cum i-ar fi fost indiferent. Nu, tată. Vocea ei îl opri pe bărbatul furios; la rândul lui o privea nemişcat. Pentru un moment, păru s-o vadă. Descoperi în ochii lui că o vedea şi asta era înspăimântător. Pentru un moment, doar un moment.

El se întoarse. Se duse la masă şi luă cartea pe care o lăsase doctorul Martin.

— Ce contează toate astea, Luz Marina? spuse, în cele din urmă.

— Mi-ar plăcea să ştiu.

— Asta a fost acum o sută de ani. Şi Pământul e pierdut. Şi noi suntem ceea ce suntem.

Ea trebui să încuviinţeze. Când vorbea în felul acesta, simplu şi liniştit, vedea în el forţa pentru care îl admira şi îl iubea.

— Ceea ce mă înfurie, spuse el, dar fără pic de mânie, este că tu stai şi asculţi toată această plebe. Ei pun totul pe seama trecutului. Ce ştiu ei? Îi laşi să-ţi spună că Luis Firmin Falco, străbunicul meu, fondatorul Casei, a fost un tâlhar, un puşcăriaş. Ce ştiu ei despre toate astea? Eu ştiu, şi pot să-ţi spun ce au fost strămoşii noştri. Au fost bărbaţi. Bărbaţi prea puternici pentru Pământ. Guvernul Pământului i-a trimis aici pentru că se temea de ei. Cei mai buni, cei mai curajoşi, cei mai puternici — toate miile de pigmei de pe Pământ se temeau de ei şi i-au alungat în nave construite pentru o singură călătorie, aşa cum poţi să vezi foarte bine şi singură. Ei bine, când s-a întâmplat asta, când adevăraţii bărbaţi au fost înlăturaţi, populaţia Pământului a rămas atât de neputincioasă şi de efeminată, încât a început să se teamă şi de amărâţi ca cei din Shanty Town. Aşa se face că i-au trimis aici, pentru ca noi să-i aducem la ordine. Ceea ce am şi făcut. Vezi? Asta este.

Luz încuviinţă. Acceptă evidenta intenţie a tatălui ei de a o linişti, cu atât mai mult cu cât nu ştia de ce, pentru prima dată, îi vorbea liniştind-o, explicându-i ceva, ca şi când ar fi fost egali.

Dincolo de orice raţionament, explicaţiile lui sunau bine; şi era obişnuită să asculte ceea ce suna bine, urmând să mediteze mai târziu asupra a ceea ce însemnau toate acestea. Într-adevăr, până l-a întâlnit pe Lev la şcoală, nu-şi putuse imagina că cineva ar pregeta să spună adevăruri dure, în locul unor minciuni care sună bine. Oamenii spun întotdeauna numai ceea ce le convine; şi asta atunci când sunt serioşi. Când nu sunt, vorbesc fără nici o noimă, despre orice şi nimic. Adresându-se fetelor, ei puteau fi rareori serioşi. Adevărurile hidoase nu sunt păstrate pentru urechile fetelor, pentru ca sufletele lor pure să nu devină grosolane şi murdare. Şi, oricum, întrebase despre colonia penală mai mult pentru a-şi abate tatăl de la subiectul cu măritişul; şi trucul îi reuşise.

Dar necazul cu acest fel de trucuri — îşi spuse ea când rămase singură în camera ei — este că te trişează în egală măsură şi pe tine.

S-a păcălit pe ea însăşi intrând în contradicţie cu tatăl ei şi s-a ales cu contra-argumentul. N-o va uita pentru asta.

Toate fetele de vârsta şi starea ei socială din Cetate se măritaseră de doi, trei ani. Ea scăpase de măritiş numai pentru că Falco, chiar dacă îşi dădea sau nu seama, nu a vrut s-o lase să plece din casa lui. Era obişnuit să o aibă acolo. Erau asemănători, foarte asemănători; îşi preferau compania mai mult poate decât a oricărui altcuiva. Dar el o privise în seara asta ca pe cineva diferit, ca pe cineva cu care nu era obişnuit. Dacă începea s-o considere ca pe o persoană diferită de el, dacă ea începea să aibă contra-argumente, dacă nu mai era micuţa-lui-fetiţă-animăluţ-de-casă, putea să înceapă să se gândească la ce altceva ar putea să fie bună.

Şi pentru ce ar fi bună, la ce ar putea folosi? La continuarea Casei Falco, bineînţeles. Şi apoi? Ori Herman Marquez, ori Herman Macmilian. Şi nu-i va mai rămâne nimic de făcut. Va deveni soţie. Va deveni noră. Îşi va purta părul în coc şi va ocări servitorii şi-i va asculta pe bărbaţi chefuind în hol, după cină şi va avea copii. Unul pe an. Micuţul Marquez Falco. Micuţul Macmilian Falco. Eva, prietena ei de joacă din copilărie se măritase la 16 ani, născuse trei copii şi acum îl aştepta pe al patrulea. Soţul Evei, fiul Consilierului Aldo Di Giulio Hertz o bătea şi ea era mândră de asta. Îi arătase vânătăile murmurând:.

— Aldito are temperament, este aşa de sălbatic, ca un băieţel isteric.

Luz făcu o grimasă şi scuipă. Scuipă pe dalele podelei camerei ei şi lăsă scuipatul acolo. Privi la micul strop alburiu şi îşi dori să-l poată îneca pe Herman Marquez în el, şi apoi pe Herman Macmilian. Se simţea murdară. Camera ei era întunecată, murdară; o celulă de închisoare. Ţâşni afară din propriile ei gânduri şi din cameră. Se repezi în hol, şi ridicându-şi fustele, urcă pe scăriţă la locul acela de sub acoperiş. Se aşeză pe podeaua plină de praf — acoperişul pe care răpăia ploaia era prea scund pentru a putea sta în picioare — şi-şi lăsă gândurile să hoinărească libere.

Ele izbucniră afară, departe de casă şi de timpul prezent, înapoi, într-un timp mai vast.

Pe terenul şcolii, într-o după-amiază de primăvară, doi băieţi se jucau de-a prinsul mingii. Erau din Shanty Town, Lev şi prietenul lui, Timmo. Ea stătea în portic privindu-i, încântată de ceea ce vede: relaxarea şi contractarea spatelui şi a braţului, scurta răsucire a corpului, saltul mingii în lumină, ca şi cum cei doi ar fi cântat o muzică mută, muzica mişcării. Lumina venea, sub norii de furtună, dinspre vest, pe deasupra lui Songe Bay, puternică şi strălucitoare. Pământul părea mai strălucitor decât cerul. Valurile de pământ nedesţelenit de dincolo de câmp erau aurii, mărăcinişul care creştea acolo ardea. Pământul ardea. Lev stătea nemişcat, aşteptând, cu capul dat pe spate, cu picioarele bine înţepenite în pământ, să prindă mingea care zburase sus de tot. Ea stătea şi privea, topită de atâta frumuseţe.

Un grup de băieţi din Cetate veniră spre şcoală să joace fotbal. Ţipară la Lev să lase mingea, chiar în momentul în care acesta se pregătea să pareze aruncarea făcută de Timmo, cu braţul încordat pentru o lovitură puternică. Prinse mingea şi zâmbi, apoi o aruncă spre ceilalţi.

Cum cei doi se îndreptară spre portic, ea alergă pe scări în jos.

— Lev!

Cu focul care ardea din vest în spatele lui, el rămase nemişcat, negru, între ea şi soare.

— De ce le-ai dat mingea aşa, pur şi simplu?

Nu putea să-i vadă faţa cum stătea cu lumina în spate. Timmo, un băiat înalt şi frumos, stătea puţin mai încolo şi nu o privea în ochi.

— De ce i-ai lăsat să vă alunge?

Lev răspunse într-un târziu.

— Nu i-am lăsat, spuse el. Şi, cum se apropiase între timp, putu să vadă că o privea drept în faţă.

— Au spus "Dă-o aici!" Şi tu le-ai dat-o.

— Vroiau să facă o partidă; noi doar tândăleam pe aici. Rândul nostru a trecut.

— Dar ei nu ţi-au cerut-o, ţi-au ordonat. Nu ai pic de mândrie?

Ochii lui Lev erau negri, faţa întunecată şi grosolană, neconturată încă; zâmbea, cu un mic zâmbet surprins.

— Mândrie? Desigur. Dar asta am şi făcut, am lovit în ea în timp ce era rândul lor s-o facă.

— De ce eşti întotdeauna atât de plin de răspunsuri?

— Pentru că viaţa este atât de plină de întrebări.

Râdea, dar continua s-o privească aşa, de parcă ea însăşi ar fi fost o întrebare neaşteptată şi fără răspuns. Şi avea dreptate, pentru că nici ea nu avea idee de ce îl provocase în felul acesta.

Timmo stătea nemişcat, cu un aer stânjenit. Câţiva dintre băieţii de pe terenul de joc începuseră să-i privească: doi băieţi din Shantih vorbind unei seniorita.

Fără să-şi spună un cuvânt, cei trei plecară de lângă şcoală, coborând strada, depărtându-se, acolo unde nu puteau fi zăriţi de pe terenul de joc.

— Dacă vreunul dintre ei ar fi vorbit oricăruia aşa cum ţi-a vorbit ţie, cum a ţipat la tine, spuse Luz, s-ar fi încins o luptă. De ce nu te lupţi?

— Pentru un joc de fotbal?

— Pentru orice.

— Mă lupt.

— Când? Cum? Tocmai ai şters-o.

— Noi venim în Oraş, la şcoală, în fiecare zi, spuse Lev. Acum, când mergeau unul lângă altul, n-o mai privea în ochi, iar faţa lui arăta ca de obicei, o faţă de băiat obişnuit, îndărătnic, posac. Înainte de toate, nu înţelegea ceea ce el voia să-i spună, iar atunci când totuşi înţelegea, nu ştia ce să-i răspundă.

Ieşiră de sub umbra unei case, în lumina aurie. Soarele atârna, glob incandescent, între marea întunecată şi norii întunecaţi, iar acoperişurile Oraşului ardeau de un foc nepământesc. Cei trei tineri se opriră privind colosala îngemănare de strălucire şi întuneric din vest. Vântul mării mirosind a sare şi a depărtare şi a fum de lemn ars le înfiora feţele cu suflarea rece.

— Nu înţelegi, spuse Lev, poţi să-l vezi — poţi să vezi ce ar trebui să fie, ceea ce este.

Şi ea văzu, cu ochii ei, văzu gloria, Oraşul, ceea ce ar fi trebuit să fie, şi ceea ce era.

Momentul trecu. Vântul gloriei încă mai sufla fierbinte deasupra, între mare şi furtună. Oraşul încă se mai înălţa aurit şi de neatins pe coasta eternă; dar, în jos pe stradă, în urma lor veneau oameni, vorbind, râzând, strigându-se. Erau fete din Shanty, care rămăseseră în şcoală să le ajute pe învăţătoare să facă curăţenie în sălile de clasă. Se alăturară lui Timmo şi Lev, salutând-o pe Luz cu politeţe, dar, ca şi Timmo, cu prudenţă. Drumul ei spre casă o cotea la stânga, jos, în Cetate; al lor spre dreapta, în sus, spre faleza înaltă, pe drumul Oraşului.

Aşa că o luă în jos, pe strada abruptă, privind în urmă la ei cum urcau. Fetele purtau haine în culori strălucitoare, colorate. Fetele din Cetate le dispreţuiau pe fetele din Shanty pentru că purtau pantaloni; dar ar fi dat propriile lor fuste pentru hainele din Shanty Town, dacă ar fi putut pune mâna pe ele pentru că aveau culori mai fine şi mai bune decât ar fi putut oricine din Oraş să facă. Pantalonii băieţilor şi jachetele cu mâneci lungi şi cu guler înalt erau de culoarea fibrelor naturale. Prin contrast, claia de păr a lui Lev, părea foarte neagră. Mergea în spatele celorlalţi, cu Southwind, o fată frumoasă, cu voce caldă. Luz îşi dădea seama după felul în care se uita la ea că o asculta cu plăcere, zâmbindu-i.

— La dracu'! spuse Luz şi porni pe stradă, cu fusta lungă biciuindu-i gleznele. Fusese prea bine crescută pentru a cunoaşte cuvinte urâte. Ea ştia "La naiba!" pentru că tatăl ei îl spunea, chiar şi în faţa femeilor când era supărat. Nu spusese niciodată "La naiba"- era proprietatea tatălui ei. Dar Eva îi spusese, cu ani în urmă, că "La dracu" este un cuvânt foarte urât aşa că, atunci când era singură, îl folosea.

Şi deodată, materializându-se precum un wotsit, din senin şi tot ca un wotsit de gheboasă, cu ochi răi şi incerţi, iat-o pe duena ei, Verişoara Lores, pe care o ştia plecată şi ajunsă acasă de o jumătate de oră.

— Luz Marina! Luz Marina! Unde ai fost? Am aşteptat şi am aşteptat — Am alergat tot drumul spre Casa Falco şi înapoi spre şcoală — unde ai fost? De ce umbli de una singură? Mergi mai încet, Luz Marina, mor, mor.

Dar Luz nu voia să încetinească de dragul amărâtei de femei cârâitoare. Izbucni în plâns, lacrimi de ciudă care izbucniseră fără să vrea: lacrimi de furie pentru că nu putea niciodată să meargă singură, niciodată, nimic prin ea însăşi, nimic. Din cauză că bărbaţii mergeau peste tot Ei aveau deschise toate drumurile. Şi femeile în vârstă erau toate de partea lor. Astfel, o fată nu putea umbla pe străzile Oraşului de una singură, pentru ca nu cumva vreun muncitor beat să o insulte. Ce dacă el era băgat la închisoare sau i se tăiau urechile? Râul era consumat Reputaţia fetei era ruinată. Bărbaţii se gândeau numai la reputaţia ei. Bărbaţii gândesc totul, decid totul, merg peste tot, fac totul, fac legile, desfac legile, pedepsesc pe cei care nesocotesc legile şi nu este nici un ungher pentru o femeie, nici un fel de Oraş pentru femei. Nicăieri, nicăieri, doar în propriile lor odăi, singure.

Chiar şi cei din Shanty Town erau mai liberi decât ea. Chiar şi Lev, care nu voia să lupte pentru un meci de fotbal, dar transformase noaptea care se lăsase peste creştetul lumii şi îşi râdea de legi. Chiar şi Southwind, care era atât de liniştită şi supusă. Southwind putea să se ducă acasă cu cine îi plăcea, mână în mână, de-a lungul câmpiilor nesfârşite în vântul dimineţii, alergând în urma ploii.

Ploaia răpăia pe olanele acoperişului mansardei unde îşi găsise astăzi refugiul.

Trei ani trecuseră din acea seară de un auriu strălucitor. Şi nimic care să-i fi rămas. Poate doar faptul că acum s-a întors înapoi la amintirea ei. Cu trei ani în urmă, încă mai mergea la şcoală; mai credea că atunci când va termina şcoala va deveni, printr-o minune, liberă.

O închisoare. Toată Victoria era o închisoare, o puşcărie. Şi nici o scăpare. Nicăieri unde să plece.

Doar Lev ieşise şi găsise un loc nou, undeva departe, în nord, în sălbăticie, un loc unde să plece… Şi s-a întors de acolo şi a stat drept în picioare şi a spus "Nu" Şefului Falco.

Dar Lev era liber. Lev fusese întotdeauna liber. De aceea nu fusese alt moment în viaţa ei, înainte sau după, ca momentul în care stătuse dreaptă împreună cu el, în faţa furtunii pe înălţimile Oraşului, în lumina aurie şi văzuse împreună cu el, ce era libertatea. Doar o clipă. O rafală de vânt marin, o contopire a privirilor.

Era mai mult de un an de când îl văzuse ultima oară. El plecase afară din Shanty Town, spre noua aşezare. A plecat liber, uitând-o. De ce ar fi trebuit să şi-o amintească? De ce ar fi trebuit să şi-l amintească? Ea are alte lucruri la care să se gândească. Are de luat viaţa în piept. Chiar dacă toată viaţa n-are să-i fie altceva decât o uşă închisă şi în spatele uşii închise, nici o cameră.