Urzeala tronurilor

BRAN

Karstarkşii sosiră într-o dimineaţă rece şi cu vânt, aducând de la castelul lor, de la Karhold, trei sute de călăreţi şi aproape două mii de pedestraşi. Vârfurile de oţel ascuţit ale suliţelor licăreau în lumina palidă a soarelui pe când coloana se apropia. Un bărbat păşea înaintea lor, bătând un ritm de marş lent, grav, la o tobă mai mare decât el, bum, bum, bum.

Bran îi privi cum veneau, aşezat într-un turn de pază de deasupra zidului exterior, uitându-se printr-unul dintre ochii de bronz ai lui Maester Luwin, căţărat pe umerii lui Hodor. Lordul Rickard însuşi îi conducea, cu fiii săi, Harrion, Eddard şi Torrhen, călărind lângă el sub flamurile negre ca noaptea, cu blazonul de raze albe al Casei lor. Bătrâna Nan spunea că aveau sânge de Stark în vene, de sute de ani, însă lui Bran nu i se părea că arătau ca şi cei din familia Stark. Erau bărbaţi masivi şi aprigi, cu feţele acoperite de bărbi dese, părul purtat în plete care le ajungeau până pe umeri. Mantiile lor erau făcute din piele şi blănuri de urs şi focă sau lup.

Ştia că erau ultimii. Ceilalţi lorzi erau deja aici, cu armatele lor. Bran tânjea să călărească printre ei, să vadă casele de iarnă pline până la refuz, mulţimile fremătătoare în piaţă, în fiecare dimineaţă, străzile brăzdate şi frământate de roţi şi de copite. Însă Robb îi interzisese să părăsească castelul.

— Nu avem oameni în plus care să te păzească, îi explicase fratele său.

— Am să-l iau pe Vară, se împotrivise Bran.

— Nu te juca cu mine, Bran, zisese Robb. Ştii foarte bine asta. Acum două zile unul dintre oamenii Lordului Bolton l-a înjunghiat pe unul de-al Lordului Cerwyn, la Buşteanul Fumegând. Mama m-ar jupui de viu dacă aş permite să fii pus în primejdie.

Folosise glasul lui Robb Lordul când îi spusese asta; Bran ştia că asta însemna că nu mai încăpeau nici un fel de discuţii. Era din cauza a ceea ce se petrecuse în pădurea lupilor. Amintirea încă îi mai stârnea vise oribile. Fusese la fel de neajutorat ca un bebeluş, neputându-se apăra mai bine ca Rickon. Ba nici cât el… Rickon, cel puţin, i-ar fi lovit. Asta îl ruşina. Era cu numai câţiva ani mai mic decât Robb; dacă fratele său era aproape bărbat, tot aşa era şi el. Ar fi trebuit să fie capabil să se protejeze.

Acum un an înainte, ar fi vizitat oraşul chiar dacă asta ar fi însemnat să se caţere pe ziduri. În acele zile ar fi putut alerga pe scări, să încalece şi să descalece singur de pe poneiul său, să-şi mânuiască sabia de lemn suficient de bine încât să-l trântească în mocirlă pe Prinţul Tommen. Acum nu putea decât să privească, uitându-se prin tubul cu lentile al lui Maester Luwin. Maester îl învăţase semnificaţia tuturor flamurilor: pumnul înzăuat al Gloverilor, argintiu pe stacojiu; ursul negru al lui Lady Mormont; bărbatul jupuit care-l reprezenta pe Roose Bolton de la Dreadfort; un elan pentru Hornwood; o secure de luptă pentru Cerwyni; trei molizi pentru Tallhart; şi blazonul de temut al Casei Umber, un uriaş urlând în lanţurile spulberate.

Foarte curând se obişnui şi cu chipurile, când lorzii şi fiii lor şi cavalerii vasali sosiră la Winterfell pentru ospăţ. Nici chiar Marea Sală nu era destul de mare pentru a-i aşeza pe toţi o dată, aşa că Robb îi primi pe fiecare dintre stegarii lui principali, unul câte unul. Lui Bran i se dădea întotdeauna locul de onoare, de-a dreapta fratelui său. Unii dintre lorzii-stegari îi aruncau priviri ciudate pe când şedea acolo, de parcă s-ar fi întrebat cu ce drept un băieţandru era aşezat deasupra lor, şi mai era şi olog.

— Câţi sunt acum? îl întrebă Bran pe Maester Luwin, pe când Lordul Karstark şi fiii săi trecură printre porţile de la zidul exterior. ‹

— Douăsprezece mii de oameni sau pe aproape, nu mai contează.

— Câţi cavaleri?

— Destul de puţini, zise Maester cu un aer nerăbdător. Ca să ajungi cavaler, trebuie să stai de veghe în sept şi să fii uns cu cele şapte uleiuri pentru a-ţi sfinţi jurămintele, în nord, numai câteva din marile Case păstrează cultul celor Şapte. Restul îi venerează pe vechii zei şi nu numesc cavaleri… Însă aceşti lorzi şi fiii lor şi oamenii lor nu sunt mai puţin impunători sau mai puţin loiali şi onorabili. Valoarea unui bărbat nu este indicată de particula ser pusă înaintea numelui său. Aşa cum ţi-am spus de sute de ori înainte.

— Totuşi, zise Bran, câţi cavaleri sunt?

Maester Luwin oftă.

— Trei sute, poate patru… Între cei trei mii de lăncieri care nu sunt cavaleri.

— Lordul Karstark este ultimul, făcu Bran gânditor. Robb îl va ospăta la noapte.

— Fără îndoială că da.

— Şi cât mai este până… până când pleacă?

— Trebuie să pornească foarte curând, ori deloc, zise Maester Luwin. Oraşul de iarnă este plin până la refuz, iar această armată va mătura întregul domeniu dacă mai stă mult aici. Alţii aşteaptă să li se alăture pe drumul regelui, cavaleri de stepă şi de pe lângă lacuri şi Lorzii Manderly şi Flint. Luptele au început deja pe domeniile de lângă râuri, iar fratele tău are multe leghe de străbătut.

— Ştiu. Bran se simţea la fel de mizerabil pe cât îi sunase vocea. Îi înapoie tubul de bronz şi observă cât de mult se rărise pe creştet părul lui Luwin. Putea vedea pielea rozalie iţindu-se printre fire. I se părea ciudat să se uite în jos la el, în acest fel, când îşi petrecuse întreaga viaţă privindu-l de jos în sus, însă când şedeai pe spatele lui Hodor, puteai privi de sus pe toată lumea.

— Nu mai vreau să mă uit. Hodor, du-mă înapoi la fortăreaţă.

— Hodor, zise Hodor.

Maester Luwin strecură tubul în mâneca sa.

— Bran, fratele tău, lordul, nu va mai avea timp să te vadă acum. Trebuie să-i întâmpine pe Lordul Karstark şi pe fiii lui.

— N-am să-l deranjez pe Robb. Vreau să merg în grădina zeilor. Îşi puse mâna pe umărul lui Hodor.

— Hodor.

Un şir de suporturi dăltuite în granit formau o scară pe zidul interior al turnului. Hodor fredona ceva fără nici o noimă coborând lent, în timp ce Bran se clătina pe spatele lui, în hamul împletit pe care i-l făcuse Maester Luwin. Acesta se inspirase din coşurile pe care le foloseau femeile ca să ducă lemne de foc în spate; după aceea fusese cât se poate de simplu să decupeze găuri pentru picioare şi să ataşeze câteva curele pentru a distribui mai echilibrat greutatea lui Bran. Nu era aşa de bine ca atunci când era în şa pe Dansatoare, însă erau locuri unde calul nu putea ajunge, iar el nu se simţea atât de ruşinat pe cât era când Hodor îl căra în braţe, ca pe un copil. Şi lui Hodor părea să-i placă, deşi cu el era greu să-ţi dai seama. Singurul lucru neplăcut erau uşile. Uneori, Hodor uita că-l avea pe Bran în spate şi putea fi dureros când trecea de uşi.

Timp de aproape două săptămâni, fură atât de multe sosiri şi plecări, încât Robb porunci ca ambele grilaje de la porţi să fie ţinute ridicate, iar între ele, podul coborât chiar şi în miez de noapte. Când Bran ieşi din turn, coloana lungă de lăncieri în armuri trecea şanţul de apărare dintre ziduri — oamenii lui Karstark, urmându-şi lorzii în castel. Purtau armuri negre şi coifuri semideschise şi mantii din lână neagră, ţesute cu razele albe. Hodor mărşălui pe lângă ei, zâmbindu-şi sieşi, iar cizmele-i tropăiau pe lemnul podului. Călăreţii le aruncară priviri nedumerite, iar Bran auzi chiar şi un hohot. Refuză însă să se lase copleşit.

— Oamenii se vor uita după tine, îl avertizase Maester Luwin prima dată când legaseră coşul împletit pe spatele lui Hodor. Te vor privi şi vor vorbi, iar unii vor râde de tine. Să-i las să rada, se gândea Bran. Nimeni nu râdea de el în camera de dormit, însă nu putea să-şi ducă viaţa în pat.

Pe când treceau pe sub grilajul porţii, Bran îşi puse două degete în gură şi fluieră. Vară veni gonind din curte. Deodată, lăncierii lui Karstark se luptau să-şi strunească bidiviii, caii îşi dădeau ochii peste cap şi nechezau înspăimântaţi. Un armăsar dădu înapoi, iar călăreţul blestemă şi se agăţă de hamuri cu disperare.

Mirosul lupilor străvechi înspăimânta caii, dacă aceştia nu erau obişnuiţi cu el, dar se potoleau îndată ce Vară pleca.

— Grădina zeilor, îi aminti Bran lui Hodor.

Chiar şi Winterfell era ticsit. Curtea răsuna de zăngănitul săbiilor şi securilor, de huruitul căruţelor şi de lătrăturile câinilor. Uşile armureriei erau deschise, iar Bran îl zări pe Mikken la forja sa, lovind cu ciocanul în timp ce transpiraţia îi curgea pe pieptul dezgolit. Bran nu mai văzuse niciodată atât de mulţi necunoscuţi, nici măcar când Regele Robert venise să-l viziteze pe tatăl său.

Încercă să nu se crispeze când Hodor se strecură pe sub canatul uşii joase. Străbătură un hol lung şi întunecos, cu Vară strecurându-se cu uşurinţă pe lângă ei. Lupul se uita în sus din când în când, cu ochii arzând precum aurul lichid. Lui Bran i-ar fi plăcut să-l atingă, însă era prea sus ca să poată ajunge cu mâna.

Grădina zeilor era o insulă de pace în haosul care devenise Winterfell. Hodor îşi făcu drum printre pâlcurile dese de stejari şi molizi, până lângă iazul netulburat de lângă copacul inimii. Se opri sub crengile noduroase ale acestuia, fredonând. Bran ridică braţele şi se săltă din scaun, trăgându-şi greutatea picioarelor moarte prin găurile coşului împletit. Rămase atârnat o clipă, legănându-se, iar frunzele de un roşu-închis i se frecară de faţă, până când Hodor îl apucă şi-l puse pe o piatră netedă, aşezată lângă apă.

— Vreau să rămân singur pentru câtva timp, zise. Du-te şi înoată. Mergi la iazuri.

— Hodor.

Hodor ţopăi printre copaci şi dispăru. Dincolo de grădina zeilor, sub ferestrele Casei de Oaspeţi, un pârâu subteran, fierbinte, alimenta trei iazuri mici. Din apă se înălţau aburi, zi şi noapte, iar zidul care se ridica pe lângă ele era acoperit de muşchi. Hodor ura apa rece şi se zbătea ca o pisică sălbatică atunci când era ameninţat cu săpunul, dar se cufunda cu bucurie în cel mai fierbinte dintre iazuri şi putea sta acolo cu orele, scoţând un bolborosit sonor, imitând pârâul, ori de câte ori ieşea din adâncimea verzuie şi tulbure pentru a lua o gură de aer.

Vară bău şi se aşeză lângă Bran. El mângâie botul lupului şi, pentru o clipă, băiatul şi animalul se simţiră împăcaţi. Lui Bran îi plăcuse dintotdeauna grădina zeilor, chiar şi înainte, însă în ultima vreme se simţea din ce în ce mai atras de ea. Nici chiar copacul inimii nu-l mai speria ca înainte. Ochii adânci, roşii, sculptaţi în trunchiul alb, continuau să-l privească, dar acum îl linişteau. Zeii priveau spre el, îşi spuse; vechii zei, zeii familiei Stark şi ai Primilor Oameni şi ai copiilor pădurii, zeii tatălui său. Se simţea în siguranţă în văzul lor şi tăcerea adâncă a copacilor îl ajuta să gândească, Bran se gândise mult de la cădere; gândise şi visase şi vorbise cu zeii.

— Vă rog, faceţi în aşa fel încât Robb să nu plece, se rugă el încet. Îşi plimbă palma prin apa rece, trimiţând undele în tot iazul. Faceţi-l să rămână. Sau, dacă trebuie să plece, aduceţi-l acasă în siguranţă, cu mama şi tata şi fetele. Şi faceţi… faceţi ca Rickon să înţeleagă.

Frăţiorul său se agita ca o furtună de zăpadă de când aflase că Robb se ducea la război, când înlăcrimat, când furios. Refuzase să mai mănânce, plângând şi urlând mai toată noaptea, ba chiar o lovise pe Bătrâna Nan când ea încercase să-i cânte ceva pentru a-l face să doarmă, iar a doua zi dispăruse. Robb pusese jumătate din oamenii de la castel să-l caute, iar când în cele din urmă îl găsiseră în cripte, Rickon încercase să-i taie cu o sabie de fier, ruginită, luată din mâna unuia dintre regii morţi, iar Câinele Lăţos ţâşnise din beznă ca un demon cu ochii verzi. Lupul devenise aproape la fel de sălbatic ca Rickon; îl muşcase pe Gage de braţ şi sfâşiase o bucată din coapsa lui Mikken. Trebuise ca însuşi Robb şi Vântul Cenuşiu să vină şi să-l potolească, Farlen pusese ca lupul negru să fie înlănţuit în cuşcă, iar Rickon plânsese şi mai mult pentru că rămăsese fără el.

Maester Luwin îl sfătuise pe Robb să rămână la Winterfell, iar Bran se rugase de el, pentru propria sa siguranţă, la fel ca pentru a lui Rickon, însă fratele său clătinase doar din cap şi repetase cu încăpăţânare:

— Nu vreau să plec. Trebuie să plec.

Erau doar pe jumătate o minciună. Cineva trebuia să se ducă, să menţină poziţia la Gât şi să-i ajute pe Tully împotriva Lannisterilor, Bran putea înţelege asta, însă nu trebuia să fie chiar Robb. Fratele său i-ar fi putut ceda comanda lui Hal Mollen, lui Theon Greyjoy sau unuia dintre lorzii-stegari. Maester Luwin îl îndemnase să facă asta, însă Robb nici nu voise să audă.

— Tatăl meu, lordul, nu ar trimite niciodată oameni să moară în vreme ce el ar rămâne ca un laş în spatele zidurilor.

Acum, lui Bran, Robb i se părea aproape un străin, un adevărat lord, deşi nu trecuse încă de cea de-a şaisprezecea zi de nume. Chiar şi stegarii tatălui lor păreau să fi simţit asta. Mulţi voiseră să-l pună la încercare, fiecare în felul său. Roose Bolton şi Robett Glover ceruseră amândoi să li se încredinţeze onoarea de a conduce lupta, primul imperios, iar cel de-al doilea cu un zâmbet şi o glumă. Solida şi cărunta Maege Mormont, îmbrăcată în zale, ca un bărbat, îi spusese direct lui Robb că era destul de tânăr încât să-i fie nepot şi că nu era treaba lui să-i dea ei porunci… Însă se întâmpla că ea avea o nepoată pe care i-ar fi dat-o cu dragă inimă de soţie. Lordul Cerwyn, cel cu vorba moale, chiar îşi adusese fiica cu el, o fată rotofeie şi aşezată, de treizeci de ani, care stătea la stânga tatălui ei şi nu-şi ridica niciodată ochii din farfurie. Jovialul Lord Hornwood nu avea fiice, însă adusese daruri, un cal într-o zi, o halcă de carne de căprioară în alta, un corn placat cu argint în cealaltă zi, şi nu ceruse nimic în schimb… nimic în afară de un anumit avanpost luat de la bunicul său, drepturi de vânătoare la nord, o anumită colină şi să fie lăsat să facă o îndiguire la Cuţitul Alb, dacă nu-i era cu supărare lordului.

Robb îi răspunsese fiecăruia cu o politeţe rece, aşa cum ar fi făcut şi tatăl său, iar cumva îi supuse voinţei sale.

Iar când Lordul Umber, căruia oamenii săi îi spuneau Marele Jjon, înalt cât Hodor şi de două ori mai masiv, ameninţase să-şi retragă trupele dacă era plasat în urma oamenilor lui Hornwood şi Cerwyn în ordinea de marş, Robb îi spusese că n-avea decât.

— Iar când terminăm cu Lannisterii, promisese el, scărpinându-l pe Vântul Cenuşiu în dosul urechii, ne vom întoarce spre nord, te vom scoate din fortăreaţa ta şi te vom spânzura ca pe un sperjur. Înjurând, Marele Jon azvârlise în foc un burduf cu bere şi jurase că Robb era atât de „verde” încât urina iarbă.

Când Hallis Mollen se dusese să-l astâmpere, îl trântise la pământ, lovise o masă şi trăsese cea mai înspăimântătoare sabie pe care o văzuse Bran vreodată. Pe bănci, fiii şi fraţii săi şi vasalii săriră în picioare, cu săbiile în mâini.

Cu toate astea, Robb spusese doar un cuvânt şi, cu un mârâit şi într-o clipă, Lordul Umber ajunsese pe spate, în timp ce sabia i se rostogolea pe jos, la trei paşi distanţă, iar mâna îi şiroia de sânge, acolo unde Vântul Cenuşiu îi muşcase două degete.

— Tatăl meu, lordul, m-a învăţat că a ridica sabia împotriva lordului tău înseamnă moarte, zisese Robb, dar, fără îndoială, nu ai vrut decât să-mi tai friptura.

Lui Bran i se strânsese stomacul când Marele Jon se chinuise să se ridice, sugându-şi cioturile însângerate ale degetelor… Însă dintr-odată, spre uluirea sa, uriaşul izbucnise în râs.

— Friptura, urlă el, e a naibii de tare asta.

Şi aşa se făcu, apoi, că Marele Jon devenise mâna dreaptă a lui Robb, cel mai aprig dintre cavaleri, spunând în gura mare că tânărul lord era chiar un Stark şi că toţi ar face bine să se aşeze în genunchi înaintea lui, dacă nu voiau să si-i vadă sfâşiaţi.

Totuşi, chiar în aceeaşi noapte, fratele său veni în dormitorul lui Bran, palid şi zguduit, după ce focurile aproape că pieriseră în Marea Sală.

— Credeam că o să mă omoare, îi mărturisi Robb. Ai văzut cum l-a doborât pe Hal, de parcă n-ar fi fost mai răsărit decât Rickon? Zei, am fost speriat de moarte. Iar Marele Jon nu-i chiar cel mai rău dintre ei, ci doar cel mai zgomotos. Lordul Roose nu spune niciodată nimic, se uită doar la mine, şi nu mă pot gândi decât la încăperea aceea pe care o au în Dreadfort, acolo unde Boltonii atârnă pieile duşmanilor lor.

— Asta-i doar una dintre poveştile Bătrânei Nan, zise Bran, însă o undă de îndoială se strecură în vocea sa. Nu-i aşa?

— Nu ştiu. Clătină obosit din cap. Lordul Cerwyn vrea să-şi aducă fiica în sud, cu noi. Ca să-i gătească, zice el. Theon este sigur că am să găsesc fata în patul meu, într-o noapte. Aş vrea… aş vrea ca tata să fie aici…

Acesta era un lucru cu care erau de acord, Bran şi Rickon şi Lordul Robb; cu toţii voiau ca tatăl lor să fi fost aici. Însă Lordul Eddard se afla la o mie de leghe depărtare, captiv în vreo tainiţă, un fugar vânat de toţi, gonind să-şi scape viaţa, sau poate chiar mort. Nimeni nu părea să ştie ceva sigur; fiecare drumeţ venea cu o altă poveste, mai înspăimântătoare decât cea dinainte. Capetele oamenilor din garda tatălui lor putrezeau pe meterezele de la Fortăreaţa Roşie, înfipte în suliţe. Regele Robert era mort, de mâna tatălui lor. Baratheonii porniseră să asedieze Debarcaderul Regelui. Lordul Eddard fugise în sud, împreună cu Renly, fratele netrebnic al regelui. Arya şi Sansa fuseseră ucise de Câine. Mama lor îl ucisese pe Tyrion, Pezevenghiul, şi-i atârnase hoitul pe zidurile de la Riverrun. Lordul Tywin Lannister mărşăluia spre Eyrie, pârjolind şi ucigând tot ce găsea în drumul său. Un drumeţ îmbibat de vin pretindea chiar că Rhaegar Targaryen se sculase din morţi şi că pornise spre Piatra Dragonului cu o vastă oştire de eroi străvechi pentru a cere tronul tatălui său.

Când veni corbul, purtând o scrisoare cu sigiliul tatălui lor şi scrisă de mâna Sansei, adevărul crud nu părea mai puţin incredibil. Bran nu va uita niciodată expresia de pe faţa lui Robb când citise cuvintele surorii sale:

— Spune că tata a uneltit pentru a comite trădarea împreună cu fraţii regelui. Regele Robert este mort, iar mama şi eu suntem chemaţi la Fortăreaţa Roşie pentru a-i jura credinţă lui Joffrey. Spune că trebuie să-i fim loiali şi, când se va mărita cu Joffrey, îl va ruga să cruţe viaţa tatălui nostru, lordul. Degetele sale se strânseră pumn, strivind scrisoarea Sansei. Şi nu spune nimic de Arya, nimic, nici măcar un cuvânt. Blestemata! Ce-i cu fata asta?

Bran se simţea îngheţat pe dinăuntru.

— Şi-a pierdut lupul, spuse el moale, amintindu-şi ziua când patru dintre străjerii din garda tatălui se întorseseră din sud cu oasele lui Lady.

Vară şi Vântul Cenuşiu şi Câinele lăţos începuseră să urle înainte ca ei să traverseze podul mobil, jalnic şi dezolant. Sub umbra Primei Fortăreţe se întindea un cimitir vechi cu pietre de mormânt acoperite de licheni deschişi la culoare, locul unde vechii Regi din Winter îi lăsaseră să-şi afle odihna pe servitorii lor credincioşi. Acolo au îngropat-o pe Lady, în vreme ce fraţii ei se vânzoleau printre morminte ca nişte umbre neliniştite. Plecase spre sud şi se întorseseră de acolo numai oasele ei.

Bunicul lor, bătrânul Lord Rickard, se dusese şi el, împreună cu fiul Său, Brandon, care fusese fratele tatălui său, împreună cu două sute din cei mai buni oameni. Nu se mai întorsese nici unul. Iar tatăl lor plecase şi el în sud, cu Arya şi Sansa, Jory şi Hullen, Tom Grasul şi ceilalţi, iar mai târziu mama şi Ser Rodrik plecaseră la rândul lor şi nu se mai întorseseră nici ei. Iar acum voia să plece şi Robb. Nu la Debarcaderul Regelui şi nu ca să depună jurământ de credinţă, ci la Riverrun, cu o sabie în mâini. Iar dacă tatăl lor, lordul, era cu adevărat întemniţat, asta nu putea însemna decât moartea lui sigură. Pe Bran asta îl înspăimânta mai mult decât ar fi putut spune.

— Dacă Robb trebuie să plece, vegheaţi asupra lui, îi imploră Bran pe vechii zei, pe când aceştia îl priveau cu ochii roşii ai copacului inimii, şi vegheaţi şi asupra oamenilor săi, Hal şi Quent şi restul, Lordul Umber şi Lady Mormont şi asupra celorlalţi lorzi. Şi asupra lui Theon, cred. Vegheaţi asupra lor, să fie în siguranţă, dacă binevoiţi, zeilor. Ajutaţi-i să-i înfrângă pe Lannisteri şi să-l salveze pe tata şi să ajungă cu bine acasă.

O adiere uşoară străbătu grădina zeilor, iar frunzele roşii tresăriră şi şuşotiră. Vară îşi dezveli dinţii.

— Îi auzi, băiete? întrebă o voce.

Bran îşi ridică privirile. Osha stătea de partea cealaltă a iazului, sub un stejar bătrân, iar chipul ei era umbrit de frunze. Chiar şi în fiare, venetica se mişca tăcută ca o pisică. Vară dădu ocol iazului şi o adulmecă. Femeia înaltă se trase înapoi.

— Vară, la mine, strigă Bran. Lupul străvechi mai adulmecă o dată şi se răsuci, gonind înapoi. Bran îl îmbrăţişa. Ce faci aici? N-o mai văzuse pe Osha din ziua în care o luaseră în captivitate, în pădurea lupilor, deşi ştia că fusese trimisă să lucreze la bucătărie.

— Ei sunt şi zeii mei, zise Osha. Dincolo de Zid, sunt singurii zei. Părul îi crescuse, castaniu şi despletit. O făcea să arate mai a femeie, ca şi rochia simplă de pânză maro, grosolană, pe care i-o dăduseră când îi luaseră cămaşa de zale şi platoşa din piele.

— Gage mă lasă să-mi spun rugăciunile din când în când, când simt nevoia, şi eu îl las să facă ce pofteşte pe sub hainele mele, când are trebuinţă. Pentru mine nu înseamnă nimic. Îmi place mirosul de făină de pe mâinile lui, iar el e mai blând decât Stiv. Îi oferi o plecăciune stângace. Te părăsesc acum. Mă aşteaptă oale de curăţat.

— Nu, rămâi, îi porunci Bran. Spune-mi, ce înseamnă să-i auzi pe zei?

Osha îl studie.

— Îi întrebi, iar ei îţi răspund. Deschide-ţi urechile, ascultă, vei auzi.

Bran ascultă.

— E doar vântul, spuse el după un moment de îndoială. Foşnesc frunzele.

— Cine crezi că trimite vântul, dacă nu zeii? Ea se aşeză pe malul celălalt al iazului, în faţa lui, scoţând un zornăit uşor la fiecare mişcare. Mikken îi prinsese de încheieturi cătuşe din fier, legate de un lanţ greu; putea umbla, dar numai atât timp cât nu făcea paşi mari, însă nu avea cum să fugă sau să se caţăre, ori să încalece un cal. Te văd, băiete. Te aud. Acel foşnet sunt ei, vorbind.

— Despre ce vorbesc?

— Sunt trişti. Fratele tău, lordul, nu va primi ajutorul lor, nu acolo unde se duce el. Vechii zei nu au nici o putere în sud. Pădurile de acolo au fost tăiate toate, cu mii de ani în urmă. Cum ar putea să aibă grijă de fratele tău, când nu au ochi?

Bran nu se gândise la asta. Îl înspăimânta. Dacă nici zeii nu-l puteau ajuta pe fratele său, ce speranţe mai putea avea? Poate că Osha nu-i auzea bine. Îşi înălţă capul şi încercă să asculte din nou. Credea că poate auzi tristeţea acum, însă nimic mai mult decât atât.

Foşnetul se înteţi. Bran auzi paşi înăbuşiţi şi un mormăit greoi, iar Hodor ţâşni dintre copaci, gol şi zâmbitor.

— Hodor!

— Cred că ne-a auzit vocile, zise Bran. Hodor, ţi-ai uitat hainele.

— Hodor, se învoi Hodor. Şiroia de apă, din creştet până-n tălpi, risipind aburi în aerul rece. Trupul său era acoperit cu păr castaniu, des ca o blană. Bărbăţia îi atârna între picioare, lungă şi grea.

Osha îl măsură cu un zâmbet acru.

— Ia uite ce mai namilă, spuse ea. Dacă ăsta n-are sânge de uriaş în el, eu sunt regina.

— Maester Luwin spune că nu mai există uriaşi. El zice că sunt morţi cu toţii, ca şi copiii pădurii. Tot ce a mai rămas din ei sunt nişte oase vechi, îngropate în pământ, pe care ţăranii le mai scot din când în când la suprafaţă cu plugurile.

— Lasă-l pe Maester Luwin să călărească dincolo de Zid, făcu Osha. Va găsi el uriaşi, ori s-ar putea să-l găsească ei pe el. Fratele meu a ucis o femeie de-a lor. Avea trei metri înălţime şi putea fi luată drept pricăjită. Se ştie că pot să crească până la patru metri. Sunt nişte arătări înspăimântătoare, numai păr şi dinţi, iar femeile au bărbi la fel ca bărbaţii, aşa că nu poţi să le deosebeşti de ei. Femeile lor se împreunează cu bărbaţii noştri şi de aici vin corciturile. Pentru femeile noastre pe care le prind e mult mai rău. Bărbaţii uriaşi sunt atât de mari acolo, că sparg o fecioară înainte să apuce să o pătrundă şi să-i facă un copil. Rânji spre el. Dar nu ştii ce vreau să spun cu asta, nu, băiete?

— Ba ştiu, replică Bran. Înţelegea destule despre împreunări, văzuse câinii prin curte şi privise cum făcea un armăsar cu o iapă, însă discuţiile despre asta îl stânjeneau. Se uită spre Hodor. Du-te înapoi şi ia-ţi hainele, Hodor. Du-te şi te îmbracă.

— Hodor.

Plecă de unde venise, aplecându-se sub crengile gârbovite ale copacului.

Era teribil de mare, se gândi Bran, privindu-l plecând.

— Chiar sunt uriaşi adevăraţi dincolo de Zid? o întrebă pe Osha, nesigur.

— Uriaşi şi lucruri mult mai rele decât ei, domnisorule. Asta am tot încercat să-i spun fratelui tău când m-a întrebat, şi lui Maester şi băiatului acela zâmbitor, Greyjoy. S-a stârnit vântul rece, iar bărbaţii pleacă de lângă focurile lor şi nu se mai întorc niciodată… ori dacă se întorc, nu mai sunt bărbaţi, ci nişte spurcăciuni cu ochi albaştri şi mâini reci şi negre. De ce crezi că fugeam spre sud, împreună cu Stiv şi Hali şi ceilalţi nebuni? Mance crede că va putea lupta, curajosul şi încăpăţânatul, de parcă arătările albe n-ar fi altceva decât cercetaşi, dar ce ştie el? Poate să-şi spună Regele-de-dincolo-de-Zid cât o pofti, dar nu-i decât o cioară bătrână care si-a luat zborul din Turnul Umbrei. N-a gustat niciodată iarna. M-am născut acolo, copile, la fel ca mama şi ca mama ei înainte şi ca mama acesteia, născute din Oamenii Liberi. Ne amintim. Osha se ridică, iar lanţurile zdrăngăniră. Am încercat să-i spun domnişorului de frate-tău, dar abia ieri l-am văzut prin curte. „Lordul meu, Stark”, i-am zis cu tot respectul, dar s-a uitat parcă prin mine, iar prostănacul ăla transpirat de Umber Marele Jon m-a azvârlit din calea lui. Atunci aşa să fie, am să-mi port fiarele şi-mi voi ţine gura. Un bărbat care nu ascultă nu poate auzi.

— Spune-mi mie. Robb mă va asculta, ştiu că da.

— Da? Vom vedea. Să-i spui asta, don'şorule. Spune-i că pleacă în marş într-o direcţie greşită. Spre nord ar trebui să-şi conducă oamenii. Nord, nu sud. Mă auzi?

Bran dădu din cap.

— Am să-i spun.

Însă în noaptea aceea, când cinară în Marea Sală, Robb nu li se alătură. Mancă în seră, împreună cu Lordul Rickard şi Marele Jon şi ceilalţi lorzi-stegari, pentru a pune la punct ultimele pregătiri pentru marşul cel lung care-i aştepta. Îi rămăsese lui Bran sarcina de a ocupa locul în capul mesei şi să îi ospăteze pe fiii Lordului Karstark şi pe ceilalţi prieteni de vază. Deja se aşezaseră când Hodor îl aduse pe Bran în sală, cărându-l în spate, şi îngenunche lângă scaunul înalt. Doi dintre servitori îl ajutară să-l scoată din coş. Bran putea simţi asupra lui ochii tuturor străinilor din sală. Se lăsase tăcerea.

— Lorzii mei, anunţă Hallis Mollen, iată-l pe Brandon Stark de Winterfell.

— Vă spun bun-venit la focul nostru, zise Bran ţeapăn, vă ofer carne şi mied, în onoarea prieteniei noastre.

Harrion Karstark, cel mai mare dintre fiii Lordului Rickard, se plecă, iar fraţii săi îl urmară; totuşi, pe când se reaşezau la locurile lor, îi auzi pe cei doi tineri şuşotind între ei, peste zăngănitul cupelor cu vin:

— … mai bine aş muri decât să trăiesc aşa, murmură unul, Eddard, tizul tatălui său, iar fratele său, Torrhen, spuse că era mai mult ca sigur că băiatul era fărâmat şi pe dinăuntru, la fel ca pe dinafară, fiind prea laş ca să-şi ia singur viaţa.

Fărâmat, se gândi Bran cu amărăciune, pe când strângea cuţitul. Asta era el acum? Bran cel Fărâmat?

— Nu vreau să fiu fărâmat, îi şopti el îndârjit lui Maester Luwin, care fusese aşezat de-a dreapta sa. Vreau să fiu cavaler.

— Sunt unii care spun că ordinul meu este cel al cavalerilor minţii, răspunse Luwin. Eşti un băiat surprinzător de isteţ, când îţi munceşti mintea, Bran. Te-ai gândit vreodată că ai putea purta colierul de Maester? N u există nici o limită în ceea ce ai putea învăţa.

— Vreau să învăţ vrăji, îi spuse Bran. Cioara mi-a promis că voi zbura.

Maester Luwin oftă.

— Te pot învăţa istorie, tămăduiri, despre ierburi. Pot să te învăţ graiul corbilor şi cum să construieşti un castel, să ştii cum marinarii îşi conduc corăbiile luându-se după stele. Pot să te mai învăţ măsurarea zilelor şi marcarea anotimpurilor, iar la Citadela din Oraşul Vechi ei te pot învăţa alte o mie de lucruri. Dar, Bran, nimeni nu te poate învăţa vrăjitorii.

— Copiii ar putea, făcu Bran. Copiii pădurii. Asta-i aminti de promisiunea pe care i-o făcuse Oshei, în grădina zeilor, aşa că-i povesti lui Luwin ce-i spusese ea. Maester ascultă politicos.

— Cred că femeia venetică ar putea să-i dea Bătrânei Nan lecţii de scornit poveşti, zise el după ce Bran termină. Am să discut şi eu cu ea, dacă vrei, dar ar fi cel mai bine dacă nu l-ai tulbura pe fratele tău cu această sminteală. Are şi aşa destule pe cap, fără să se mai preocupe şi de uriaşi şi oameni morţi prin păduri. Lannisterii îl ţin prizonier pe tatăl tău, Bran, nu copiii pădurii, îşi puse mâna cu blândeţe pe braţul lui. Gândeşte-te la ce am spus, copile.

Două zile mai târziu, pe când zorii roşii se întindeau pe cerul măturat de vânt, Bran se afla în curtea din spatele postului de pază de la poartă, legat pe spatele Dansatoarei, luându-şi rămas-bun de la fratele său.

— Acum eşti stăpânul Winterfellului, îi spuse Robb.

Încălecase un armăsar cenuşiu, lăţos, cu scutul agăţat de crupa calului; lemn întărit cu fier, alb cu cenuşiu, cu botul rânjit al unui lup străvechi. Purta o cămaşă de zale cenuşii peste platoşa din piele tare, sabie şi pumnal la cingătoare, iar pe umăr îi atârna o mantie tivită cu blană. Trebuie să iei locul meu, aşa cum eu l-am luat pe al tatălui nostru până când ne întoarcem acasă.

— Ştiu, răspunse Bran cu inima strânsă. Nu se mai simţise niciodată atât de singur sau de speriat. Nu ştia cum să se poarte ca un stăpân.

— Ascultă de sfaturile lui Maester Luwin şi ai grijă de Rickon. Spune-i că am să mă întorc imediat ce luptele se vor fi terminat.

Rickon refuzase să coboare în curte. Era sus, în camera lui, cu ochii roşii, sfidător.

— Nu! strigase când Bran îl întrebase dacă nu voia să-şi ia rămas-bun de la Robb. NU rămas-bun !

— I-am spus. Zice că nimeni nu va mai veni vreodată înapoi.

— Nu poate rămâne un copilandru pentru totdeauna. Este un Stark. Are aproape patru ani. Robb oftă. Ei bine, mama va veni curând înapoi, iar eu am să-l aduc pe tata, promit.

Îşi întoarse armăsarul şi plecă. Vântul Cenuşiu îl urmă, sărind pe lângă calul de luptă, suplu şi iute. Hallis Mollen ieşi înaintea lor pe poartă, purtând flamura albă, fâlfâitoare, a Casei Stark, în vârful unei prăjini lungi din frasin alb. Theon Greyjoy şi Marele Jon îl flancau pe Robb, iar cavalerii lor se înşirau în spate, într-o coloană dublă, şi vârfurile de oţel ale lăncilor sclipeau în soare.

Îşi aminti, fără nici o plăcere, cuvintele Oshei. Pleacă în marş într-o direcţie greşită. Pentru o clipă, vru să galopeze după el şi să-i strige avertismentul, însă Robb dispăru dincolo de grilaj, iar clipa se spulberă.

Dincolo de zidurile castelului, se auzea zarvă mare. Pedestraşii şi orăşenii îl ovaţionau pe Robb când trecea mai departe, îşi dădu Bran seama; îl ovaţionau pe Lordul Stark, pe Lordul de Winterfell, călare pe măreţul său armăsar, cu mantia fâlfâind şi Vântul Cenuşiu gonind pe lângă el. Pe el nu-l vor ovaţiona niciodată în acest fel, îşi dădu el seama cu un simţământ amar. N-avea decât să fie şi Lord de Winterfell, cât timp tatăl şi fratele lui erau plecaţi, dar era tot Bran cel Fărâmat. Nici măcar nu se putea da jos de pe propriul său cal, decât căzând.

Când ovaţiile depărtate se stinseră şi, în cele din urmă, curtea se goli, Winterfell părea părăsit şi mort. Bran se uită în jurul său, la chipurile celor care rămăseseră, femei şi copii şi bătrâni… Hodor. Uriaşul băiat de grajd avea o expresie pierdută şi înspăimântată.

— Hodor? zise el cu tristeţe.

— Hodor, fu Bran de acord, întrebându-se ce însemna de data asta.