Urzeala tronurilor

SANSA

— Nu-l va trimite pe Ser Loras, îi spuse Sansa lui Jeyne Poole în noaptea aceea, pe când cinau împreună la lumina lămpii. Cred că din cauza piciorului.

Lordul Eddard luase cina în camera lui de dormi împreună cu Alyn, Harwin şi Vayon Poole, preferând să-şi odihnească piciorul zdrobit, iar Septa Mordane se plânsese că o dureau picioarele, după ce stătuse întreaga zi la galerie. S-ar fi cuvenit ca Arya să li se alăture însă ea venea târziu de la lecţiile ei de dans.

— Piciorul său? făcu Jeyne nesigură. Era o fată drăguţă, cu părul negru, de vârsta Sansei. Ser Loras s-a rănit la picior?

— Nu piciorul lui, zise Sansa, ciugulind delicat dintr-un copan de pui. Piciorul tatei, prostuţo. Îl doare atât de tare, că-l enervează. Altfel, sunt sigură că l-ar fi trimis pe Ser Loras.

Decizia luată de tatăl ei continua s-o uimească. Când Cavalerul Florilor luase cuvântul, ea fusese sigură că era pe cale să vadă cum una dintre poveştile Bătrânei Nan devine realitate. Ser Gregor era balaurul, iar Ser Loras adevăratul erou, care-l va ucide. El chiar arăta ca un adevărat erou, atât de zvelt şi de frumos, cu trandafiri de aur în jurul şoldurilor sale subţiri, iar părul castaniu, bogat, îi cădea peste ochi. Apoi, tatăl ei refuzase! Asta o amărâse mai tare decât ar fi putut recunoaşte vreodată. Îi spusese destule Septei Mordane pe când coborau scările de la galerie, însă femeia îi replicase că nu se cădea să pună la îndoială deciziile tatălui ei.

Atunci intervenise Lordul Baelish, care spusese:

— Oh, nu ştiu, septă. Unele dintre deciziile tatălui ei, lordul, ar putea fi puse puţin în discuţie. Tânăra domnişoară este pe atât de deşteaptă, pe cât este de încântătoare. Apoi îi adresă o plecăciune îndatoritoare, atât de adâncă încât ea nu ştiu cu siguranţă dacă îi făcea un compliment sau îşi bătea joc de ea.

Septa Mordane fusese foarte nervoasă când îşi dăduse seama că Lordul Baelish le auzise.

— Fata sporovăia şi ea, lordul meu, spusese ea. O smintită. Nu a vrut să spună nimic cu acest comentariu.

Lordul Baelish îşi mângâiase bărbuţa ascuţită şi răspunsese:

— Chiar nimic? Spune-mi, copilă, de ce l-ai fi trimis tu pe Ser Loras?

Sansa nu avusese de ales decât să-i explice cum era cu eroii şi balaurii. Consilierul regelui zâmbise.

— Ei bine, nu astea ar fi fost motivele pentru care eu l-aş fi trimis, însă… Îi atinsese obrazul, degetul său urmărind uşor linia pomeţilor. Viaţa nu-i o baladă, dulceaţo. S-ar putea ca, spre necazul tău, să fie nevoie să înveţi lecţia asta într-o bună zi.

Sansa nu se simţea pregătită să-i povestească lui Jeyne toate astea, nu se simţea prea bine nici când se gândea la cele întâmplate.

— Ser Ilyn este Judecătorul Regelui, nu Ser Loras, spusese Jeyne. Lordul Eddard ar fi trebuit să-l trimit pe el.

Sansa se înfiora. De fiecare dată când se uita spre Ser Ilyn Payne se cutremura. O făcea să se simtă ca şi cum ceva mort i-ar fi fost strecurat pe sub piele.

— Ser Ilyn este aproape ca un al doilea monstru. Mă bucur că tata nu l-a ales pe el.

— Lordul Beric este tot atât de erou cât Ser Loras. Este curajos şi galant întotdeauna.

— Presupun că da, făcu Sansa cu îndoială. Beric Dondarrion era destul de arătos, însă îngrozitor de bătrân, avea aproape douăzeci şi doi de ani; Cavalerul Florilor ar fi fost mult mai potrivit. Desigur, Jeyne sa îndrăgostise de Lordul Beric încă de când dăduse cu_: ochii de el. Sansa credea că era o prostie, Jeyne nu era decât o fiică de administrator, la urma urmei, şi, indiferent cât de mult îi sclipeau ei ochii după el, Lordul Beric nu se va uita niciodată la cineva situat atât de jos sub rangul său, chiar dacă nu ar fi avut jumătate din anii lui.

Dar ar fi fost o grosolănie să-i spună aşa ceva, aşa că Sansa luă o înghiţitură de lapte şi schimbă subiectul.

— Am visat că Joffrey va fi cel care va lua cerbul alb zise ea. De fapt, fusese mai mult o dorinţă a ei, însă suna mai bine dacă-l numea vis. Toată lumea ştia că visele erau profetice. Cerbii albi erau foarte rari şi avea proprietăţi magice, iar în sufletul ei ştia că prinţul ei galant era mai preţios decât tatăl lui beţiv.

— Un vis? Adevărat? Prinţul Joffrey s-a dus aşa după el şi l-a luat cu mâinile goale, fără să păţească nimic?

— Nu, răspunse Sansa. L-a doborât cu o săgeată aurită şi mi l-a adus mie.

În toate baladele, cavalerii nu omorau niciodată animalele mitice, doar se duceau la ele, le atingeau şi nu le făceau nici un rău; Sansa ştia că lui Joffrey îi plăcea să vâneze, îi plăcea în special partea în care curma viaţa vânatului. Totuşi, erau doar nişte animale. Sansa era convinsă că prinţul ei nu avea nici un amestec în uciderea lui Jory şi a celorlalţi bieţi oameni; fusese vina unchiului său cel rău, Regicidul. Ştia că tatăl ei era încă supărat din cauza asta, însă nu era cinstit să fie Joff învinuit. Asta era ca şi cum cineva ar fi dat vina pe ea pentru ceva ce făcuse Arya.

— Am văzut-o pe sora ta în această după-amiază, îi scăpă lui Jeyne, de parcă ar fi citit gândurile Sansei. Mergea în mâini prin grajduri. De ce făcea aşa ceva?

— Sunt sigură că nu aş putea şti de ce face Arya mai toate lucrurile astea. Sansa detesta grajdurile, erau locuri puturoase, pline de bălegar şi muşte. Chiar şi când mergea la călărie, prefera ca băiatul de la grajduri să-i pună şaua pe cal şi să i-l aducă. Vrei să auzi ce s-a petrecut la curte, sau nu?

— Vreau, spuse Jeyne.

— Era unul dintre fraţii în negru, începu Sansa, care cerşea oameni pentru Zid, dar era cam bătrân şi duhnea.

Asta nu-i plăcuse deloc. Îşi imaginase întotdeauna că Rondul de Noapte era alcătuit din bărbaţi precum unchiul Benjen. În balade, erau numiţi cavalerii negri ai Zidului. Însă bărbatul acela era aplecat de spate şi hidos, şi arăta de parcă ar fi avut păduchi. Dacă aşa arătau cei din Rondul de Noapte, îi părea rău pentru bastardul de frate-său, Jon.

— Tata a întrebat dacă în sală se aflau cavaleri care şi-ar onora casa oferind un frate în negru, însă nici unul nu a făcut vreun pas, aşa că i-a zis acestui Yoren să ia pe cine vrea dintre cei aflaţi în temniţele regelui şi l-a trimis de acolo. Mai târziu au venit doi fraţi, călăreţi liberi din Mlaştinile Dornish, care si-au oferit săbiile în serviciul regelui. Tata le-a acceptat jurămintele…

Jeyne căscă.

— Nu ai nişte prăjituri cu lămâie? Sansei nu-i plăcea să fie întreruptă, dar trebui să admită că prăjiturile cu lămâie erau mult mai interesante decât tot ce se petrecuse în sala tronului.

— Să vedem, zise ea.

Bucătăria nu pregătise nici un fel de prăjituri cu lămâie, dar se găsi o jumătate de plăcintă cu căpşuni, rece, şi fu aproape la fel de bună. O mâncară amândouă pe treptele turnului, chicotind şi tăifăsuind şi împărtăşindu-şi tainele, iar Sansa se duse în seara aceea la culcare simţindu-se aproape la fel de răutăcioasă ca Arya.

În dimineaţa următoare se trezi înainte de prima geană a zorilor şi se strecură adormită încă spre fereastră, pentru a-l privi pe Lordul Beric adunându-şi oamenii. Plecară călare când se crăpase de ziuă, cu trei stegari galopând înaintea lor; cerbul încoronat al regelui flutura pe catargul cel mai înalt, iar lupul străvechi al Casei Stark şi fulgerul întretăiat al Lordului Beric pe cel mai scurte. Totul era atât de impresionant, un cântec care se adeverea; zăngănitul săbiilor, licărirea torţelor, flamurile dansând în bătaia vântului, caii fornăind şi nechezând, strălucirea aurită a răsăritului de soare strecurându-se printre barele grilajului de la poartă, pe când se înălţa. Bărbaţii din Winterfell arătau splendid, cu zalele lor argintate şi mantiile lungi, cenuşii.

Alyn purta flamura Casei Stark. Când îl văzu călărind lângă Lordul Beric pentru a schimba câteva cuvinte, Sansa se simţi mai mândră ca niciodată. Alyn era un fercheş, la fel cum fusese şi Jory; iar într-o bună zi va fi cavaler.

Turnul Mâinii părea atât de pustiu după ce plecaseră cu toţii, încât Sansa fu aproape bucuroasă să dea cu ochii de Arya, atunci când coborî să mănânce.

— Unde-s ceilalţi? vru să ştie sora ei pe când îndepărta coaja unei portocale sângerii. I-a trimis tata să-l vâneze pe Jaime Lannister?

Sansa oftă.

— Au plecat cu Lordul Beric, să-l scurteze de cap pe Ser Gregor Clegane. Se întoarse spre Septa Mordane, care mânca budincă ajutându-se de o lingură de lemn. Septa, îi va aşeza Lordul Beric capul lui Ser Gregor chiar la poarta sa, ori îl va aduce aici, pentru rege?

Ea şi Jeyne Poole se contraziseseră asupra acestui detaliu noaptea trecută. Septa se arătă cutremurată de oroare.

— O lady nu discută despre astfel de lucruri la masă. Unde-ţi sunt manierele alese, Sansa? Pot să jur că în ultima vreme te-ai comportat la fel de rău ca sora ta.

— Dar ce a făcut Gregor? întrebă Arya.

— A pârjolit un avanpost şi a omorât o mulţime de bărbaţi, femei şi copii deopotrivă.

Faţa Aryei se schimonosi într-o strâmbătură.

— Jaime Lannister i-a omorât pe Jory şi Heward şi Wyl, iar Câinele l-a ucis pe Mycah. Cineva ar trebui să-i descăpăţâneze şi pe ei.

— Nu-i acelaşi lucru, făcu Sansa. Câinele este păzitorul jurat al lui Joffrey. Băiatul măcelarului l-a atacat pe prinţ.

— Mincinoaso, spuse Arya. Pumnul ei strânse portocala sângerie atât de tare, încât sucul roşu îi ţâşni printre degete.

— Continuă, spune-mi cum vrei tu, replică Sansa nepăsătoare. Nu vei mai îndrăzni însă după ce o să mă căsătoresc cu Joffrey. Va trebui să te pleci înaintea mea şi să-mi spui Maiestatea Voastră.

Ţipă când Arya azvârli portocala peste masă. O lovi în mijlocul frunţii cu un plesnet umed şi-i căzu în poală.

— Aveţi suc pe faţă, Maiestatea Voastră, zise Arya.

Îi curgea pe nas şi pe ochi, usturând-o. Sansa îl şterse cu un şervet. Când văzu însă ce făcuse în poala ei fructul, cu minunata sa rochie din mătase sidefie, ţipă din nou.

— Eşti oribilă, strigă la sora ei.

— Pe tine ar fi trebuit să te ucidă, Lady!

Septa Mordane se ridică în picioare, împleticindu-se.

— Tatăl vostru, Lordul, va auzi despre toate astea! Plecaţi imediat în camerele voastre, acum. Acum!

— Şi eu? în ochii Sansei se adunară şiroaie de lacrimi. Asta nu-i corect!

— Chestiunea nu se discută. Pleacă!

Sansa se plecă mergând ţanţoşă, cu capul sus. Urma să fie regină, iar reginele nu plângeau. Cel puţin, nu în locuri unde puteau fi văzute de cei din jur. Când ajunse în dormitorul ei, zăvorî uşa şi-şi scoase rochia. Portocala sângerie îi lăsase o pată roşiatică pe mătase.

— O urase! strigă ea. Făcu rochia ghem şi o aruncă în căminul rece, peste cenuşa focului aprins peste noapte. Când văzu pata care îi însângerase şi lenjeria, începu să plângă fără nici un control. Îşi sfâşie cu sălbăticie restul hainelor, se aruncă pe pat şi plânse până când o apucă somnul.

Era amiază când Septa Mordane îi bătu la uşă.

— Sansa! Tatăl tău, lordul, vrea să te vadă, acum.

Sansa se ridică.

— Lady, şopti ea. Pentru o clipă, i se păru că lupul străvechi era acolo, în încăpere, privind-o cu ochii lui aurii, trist şi înţelegător. Îşi dădu seama că visase. Lady era cu ea şi alergau împreună şi… şi… Încercând să-şi amintească, era ca şi cum s-ar fi străduit să prindă ploaia cu degetele. Visul pieri, iar Lady muri din nou.

— Sansa! Bătaia în uşă se auzi din nou, mai tare. Mă auzi?

— Da, septă, strigă ea. Aţi putea să mă lăsaţi o clipă să mă îmbrac, vă rog? Avea ochii roşii de atâta plâns, însă se strădui să se aranjeze.

Lordul Eddard era aplecat asupra unei cărţi uriaşe, legate în piele, când Septa Mordane o conduse în seră, iar piciorul său învelit în ghips era lungit ţeapăn sub masă.

— Vino aici, Sansa, spuse el fără asprime când septa plecă după sora ei. Şezi lângă mine. Închise cartea.

Septa Mordane reveni cu Arya, care i se zbătea în strânsoare. Sansa îmbrăcase o rochie frumoasă, din damasc de un verde-deschis, şi afişase o privire spăşită, însă sora ei purta tot pieile de şobolan şi pânza grosolană cu care venise îmbrăcată de dimineaţă.

— Uitaţi-o şi pe cealaltă, anunţă septa.

— Mulţumirile mele, Septa Mordane. Aş vrea să vorbesc singur cu fetele mele, dacă nu vă este cu supărare. Septa făcu o reverenţă şi plecă.

— Arya a început, spuse Sansa repede, nerăbdătoare să ia prima cuvântul. M-a făcut mincinoasă şi a aruncat cu o portocală în mine şi mi-a murdărit rochia, cea din mătase sidefie pe care mi-a dăruit-o Regina Cersei când am fost făgăduită Prinţului Joffrey. Îi e ciudă că am să mă mărit cu prinţul. Încearcă să strice totul, tată, nu suportă nimic din ce-i frumos, drăguţ ori minunat.

— Ajunge, Sansa!

Glasul Lordului Eddard era aspru din cauza iritării. Arya îşi ridică privirile.

— Îmi pare rău, tată. Am greşit şi-i cer iertare surorii mele.

Sansa era atât de uluită, încât, pentru o clipă, rămase fără grai. În cele din urmă îşi regăsi glasul.

— Iar rochia mea?

— Poate că… aş putea să ţi-o spăl, spuse Arya cu îndoială.

— Spălatul nu mai ajută la nimic, zise Sansa. Nici dacă o freci zi şi noapte. Mătasea e distrusă.

— Atunci am să… să-ţi fac alta nouă, se oferi Arya. Sansa îşi dădu capul pe spate, în semn de dispreţ.

— Tu? Tu n-ai putea coase nici măcar o zdreanţă pentru curăţatul cocinilor.

Tatăl lor scoase un oftat.

— Nu v-am chemat aici ca să vorbiţi despre rochii. Vă trimit pe amândouă înapoi la Winterfell.

Pentru a doua oară, Sansa se pomeni prea uluită pentru a putea spune ceva. Simţea cum ochii i se umezeau din nou din cauza lacrimilor.

— Nu se poate, făcu Arya.

— Te rog, tată, izbuti Sansa să rostească, în cele din urmă. Te rog, nu!

Eddard Stark îi dărui fiicei sale un zâmbet obosit.

— Cel puţin, am găsit ceva cu care sunteţi amândouă de acord.

— Eu n-am făcut nimic rău, se rugă Sansa. Nu vreau să mă întorc acolo.

Îi plăcea la Debarcader; fastul de la curte, înalţii lorzi şi doamnele, curtenii îmbrăcaţi în catifele şi mătăsuri cu pietre preţioase, oraşul măreţ, cu oamenii lui. Turnirul fusese momentul cel mai frumos din întreaga ei viaţă şi mai erau atâtea de văzut, sărbătorile recoltei şi balurile mascate şi spectacolele mimilor. Nu putea suporta gândul că le-ar pierde pe toate.

— Trimite-o pe Arya, ea a început totul, tată, jur! Am să fiu cuminte, ai să vezi, lasă-mă să stau aici şi promit că voi fi blândă şi la fel de nobilă şi manierată ca regina.

Buzele tatălui său se strâmbară ciudat.

— Sansa, nu vă trimit acasă din cauza certei, deşi numai zeii ştiu cât sunt de sătul de ciorovăielile voastre. Vreau să vă întoarceţi la Winterfell pentru propria voastră siguranţă. Trei dintre oamenii mei au fost măcelăriţi ca nişte câini, la mai puţin de o leghe distanţă de locul unde stăm acum, iar Robert ce face? Se duce la vânătoare.

Arya îşi muşca buzele în felul acela al ei, dezgustător.

— Îl putem lua pe Syrio cu noi?

— Cui îi pasă de prostănacul ăla de maestru de dans? izbucni Sansa. Tată, acum îmi amintesc, nu pot să plec, trebuie să mă mărit cu Prinţul Joffrey. Încercă să zâmbească curajoasă. Îl iubesc, tată, îl iubesc cu adevărat, la fel de mult pe cât Regina Naerys îl iubea pe Prinţul Aemon Cavalerul-Dragon, la fel cum Jonquil îl iubea pe Ser Florian. Vreau să-i fiu regină şi să-i fac copii.

— Scumpa mea, spuse tatăl ei cu blândeţe, ascultă-mă. Când ai să fii destul de mare, am să fac în aşa fel încât să te măriţi cu un înalt lord care să fie vrednic de tine, cineva curajos, bun şi puternic. Această stăruinţă cu Joffrey a fost o greşeală îngrozitoare. Băiatul acesta nu-i Prinţul Aemon, trebuie să mă crezi.

— Este, insistă Sansa. Nu vreau pe altcineva curajos şi bun, îl vreau pe el. Vom fi atât de fericiţi, ca în balade, ai să vezi. Îi voi dărui un fiu cu părul auriu care într-o zi va fi regele acestui tărâm, cel mai mare rege care a existat vreodată, la fel de curajos ca un lup şi mândru ca leul.

Arya se strâmbă.

— Nu şi dacă Joffrey îi va fi tată, spuse ea. Este un mincinos şi un laş şi, oricum, este un mototol, nu un leu.

Sansa îşi simţi ochii scăldaţi în lacrimi.

— Nu-i aşa! Nu-i câtuşi de puţin ca boşorogul ăl de rege beţiv, strigă ea spre sora ei, uitându-şi manierele de necaz.

Tatăl ei o privi cu un aer uluit.

— Zei, făcu el încet, ce poate ieşi din gura fetelor…, Strigă după Septa Mordane, apoi le spuse fetelor: Caut o galeră comercială rapidă să vă ducă acasă. În aceste zile marea este mai sigură decât drumul regelui. Veţi pleca imediat ce găsesc o navă potrivită, împreună cu Septa Mordane şi un contingent de gardă, şi da, împreună cu Syrio Forel, dacă se învoieşte să intre în serviciul meu. Dar să nu spuneţi nimănui de asta. Este mai bine să nu ştie nimeni de planurile noastre. Vorbim din nou mâine.

Sansa plângea când Septa Mordane le conduse în jos pe scări. Îi luau totul: turnirurile şi curtea, prinţul ei, totul, o vor trimite înapoi între zidurile mohorâte şi cenuşii de la Winterfell şi o vor închide acolo pe vecie. Viaţa ei se sfârşise înainte de a începe.

— Încetează cu plânsul, copilă, spuse Septa Mordane cu asprime. Sunt sigură că tatăl tău ştie ce-i mai bine pentru tine.

— N-o să fie chiar atât de rău, Sansa, rosti Arya. Vom pleca cu galera. Va fi şi asta o aventură şi ne vom reîntâlni cu Bran şi Robb, cu Bătrâna Nan şi Hodor şi tu toţi ceilalţi. O prinse de braţ.

— Hodor! strigă Sansa. Ar trebui să te măriţi tu cu Hodor, eşti la fel ca el, proastă, păroasă şi urâtă!

Înlătură mâna surorii sale şi se repezi în camera de dormit, zăvorând uşa după ea.