Urzeala tronurilor

EDDARD

Oaspeţii se scurgeau printre porţile castelului într-un râu de aur şi argint şi oţel lustruit, cam trei sute de oameni, o făloasă defilare de purtători de flamuri şi cavaleri, un amestec de mercenari şi oşteni. Deasupra capetelor lor, zeci de flamuri aurite se zbăteau înainte şi înapoi în vântul din nord, purtând blazonul cerbului încoronat al Casei Baratheon.

Ned îi cunoştea pe mulţi dintre oşteni. Iată-l pe Ser Jaime Lannister, cu părul la fel de strălucitor precum aurul prelucrat, şi dincolo era Sandor Clegane, cu îngrozitoarea lui faţă arsă. Băiatul înalt de lângă el putea fi numai prinţul moştenitor, iar omuleţul acela pipernicit din spatele lor era, în mod sigur, pezevenghiul de Tyrion Lannister.

Totuşi, bărbatul uriaş din capul coloanei, flancat doi cavaleri în mantiile albe ca zăpada ale Gărzii Regelui, părea aproape un străin pentru Ned… până în clipa când sări de pe spinarea calului său de luptă cu un răget familiar şi-l prinse într-o îmbrăţişare feroce.

— Ned! Ah, ce bine să-ţi văd faţa asta a ta îngheţată. Regele îl măsură din cap până-n picioare şi râse. Nu te-ai schimbat deloc.

Asta ar fi putut spune şi Ned. În urmă cu cincisprezece ani, când călăriseră tot mai departe pentru a câştiga un tron, Stăpânul Sfârşitului Furtunii era proaspăt bărbierit şi musculos ca în fanteziile unei fecioare. La un metru optzeci, îi domina pe cei mai scunzi decât el, iar când îşi punea armura şi coiful cu coarne de cerb al Casei sale, devenea un adevărat gigant. Avusese şi forţa unui gigant, arma sa preferată fiind un ciocan de luptă, ascuţit, din fier, pe care Ned abia dacă-l putea clinti. În acele zile, mirosul pielii şi sângelui stăruia asupra lui ca un parfum.

Acum, era chiar parfumat şi avea o cingătoare care se potrivea cu statura lui. Ned îl văzuse pe rege cu nouă ani înainte de răzmeriţa lui Balon Greyjoy, când cerbul şi lupul străvechi îşi uniseră forţele pentru a pune capăt pretenţiilor autoproclamatului Rege al Insulelor de Fier. Din noaptea în care se aflaseră unul lângă celălalt în citadela înfrântă a lui Greyjoy, unde Robert acceptase predarea nobilului rebel, iar Ned îl luase ca ostatic şi pupil pe fiul acestuia, Theon, se îngrăşase cu cel puţin opt kilograme. O barbă, la fel de aspră ca sârma neagră, îi acoperea falca pentru a-i ascunde bărbia dublă şi osânza regală acumulată sub ea, însă nimic nu-i putea ascunde hurta sau cercurile negre din jurul ochilor.

Cu toate astea, Robert era regele lui Ned acum, şi nu doar un prieten, aşa că spuse:

— Maiestatea Voastră, Winterfell vă aparţine.

Tot atunci şi ceilalţi începură să descalece, iar grăjdarii se grăbiră să ia în primire armăsarii. Regina lui Robert, Cersei Lannister₅ îşi făcu apariţia mergând la pas împreună cu copiii săi cei mici. Casa pe roţi în care se deplasau, o caleaşca uriaşă cu două niveluri, din stejar impregnat cu uleiuri şi din metal forjat, trasă de patruzeci de cai puternici, de povară, era prea lată ca să treacă de porţile castelului. Ned îngenunche în zăpadă pentru a săruta inelul reginei, în vreme ce Robert o îmbrăţişa pe Catelyn ca pe o soră de mult pierdută şi regăsită. Apoi copiii fură împinşi înainte, prezentaţi şi acceptaţi de ambele părţi.

Nici nu se încheiaseră aceste formalităţi de salut, că regele spuse gazdei sale:

— Du-mă la cripta ta, Eddard. Vreau să-mi prezint omagiile.

Ned îi fu recunoscător pentru asta, pentru că-şi amintea de ea după atâţia ani. Ceru o torţă. Nu mai erau necesare alte cuvinte. Regina începuse să protesteze. Călătoreau din zorii zilei şi toţi erau obosiţi şi înfriguraţi; desigur, ar fi trebuit să se pună întâi pe picioare. Morţii mai puteau aştepta. Nu spusese mai mult de atât! Robert îi aruncă o privire, iar fratele ei geamăn, Jaime, o luă cu grabă de braţ, iar ea nu mai spuse nici un cuvânt Coborâră în criptă împreună, Ned şi acest rege p care abia îl putea recunoaşte. Treptele şerpuitoare, s; pate în piatră, erau înguste. Ned deschise calea, cu torţa în mană.

— Începusem să cred că nu vom mai ajunge niciodată la Winterfell, i se plânse Robert. În sud, după cum se vorbeşte despre cele Şapte Regate ale mele, oamenii par să uite că partea ta este la fel de mare cât toate celelalte şase la un loc.

— Sper că v-a plăcut călătoria, Maiestatea Voastră.

Robert pufni.

— Mlaştini şi păduri şi ţarini, şi doar câte un han decent la nord de Gât. Nu am mai văzut niciodată o asemenea pustietate. Unde sunt oamenii tăi?

— Mai mult ca sigur că sunt prea timizi ca să se arate, glumi Ned.

Putea simţi răceala urcând pe scări, o răsuflare rece din adâncul pământului.

— Regii sunt o apariţie rară în nord, pufni Robert. Mai mult ca sigur că oamenii se ascund sub zăpadă. Zăpada, Ned. Regele îşi puse o mână pe zid, de parcă ar fi vrut să se sprijine pe când cobora.

— Zăpezile târzii, de vară, sunt destul de obişnuite, zise Ned. Sper că nu v-au deranjat. De obicei, sunt destul de blânde.

— Să-ţi ia Ceilalţi zăpezile tale blânde, înjură Robert. Ce se întâmplă iarna în acest loc? Mă apucă tremuratul numai când mă gândesc la asta.

— Iernile sunt grele, se învoi Ned. Dar Casa Stark le poate îndura. Întotdeauna a fost aşa.

— Trebuie să vii în sud. Trebuie să guşti vara înainte să plece. La Highgarden sunt câmpii cu trandafiri aurii, care se întind cât poţi cuprinde cu ochii. Fructele sunt atât de bine pârguite că ţi se fărâmiţează în gură, pepenii, perele, prunele, nu ai gustat niciodată atâta dulceaţă. Vei vedea, ţi-am adus şi ţie. Chiar şi la Capătul Furtunii, cu tot cu vântul ăla din golf, zilele sunt atât de fierbinţi că abia te poţi mişca. Şi ar trebui să vezi oraşele, Ned! Flori peste tot, pieţele gem de alimente, vinul de vară este atât de ieftin şi de bun că te poţi îmbăta doar respirând aerul din jur. Toţi sunt graşi, beţi şi bogaţi. Râse şi se plesni pe burta lui umflată. Şi fetele, Ned! exclamă el, cu ochii scăpărând. Jur, femeile îşi pierd orice urmă de modestie la căldură. Înoată goale în râu, chiar lângă castel. Chiar şi pe stradă este prea cald pentru bumbac sau lână, aşa că se plimbă în rochiile acelea scurte, din mătase, dacă au arginţi, din bumbac dacă nu, dar toate sunt la fel când transpiră în ele şi, când pânza li se lipeşte de piele, par că sunt goale.

Regele râdea fericit. Robert Baratheon fusese întotdeauna un bărbat cu pofte uriaşe, un bărbat care ştia cum să-şi respecte plăcerile. Asta nu era o acuzaţie pe care oricine o putea lăsa în faţa uşii lui Eddard Stark. Totuşi, Ned nu se putu opri să remarce că aceste plăceri îl costau pe rege. Robert gâfâia când ajunseră la capătul treptelor, cu faţa roşie în lumina torţei.

— Maiestatea Voastră, spuse Ned cu respect.

Răsuci torţa într-un arc de cerc vast. Umbrele se mişcară şi se unduiră. Lumina pâlpâitoare atinse pietrele de la picioare şi se prelinseră de-a lungul unei lungi procesiuni de stâlpi de granit care parcă mărşăluiau înaintea lor, doi câte doi, în întuneric. Între stâlpi, morţii stăteau pe tronurile lor de piatră sprijinite de pereţi, aşezaţi cu spatele spre sarcofagele în care se aflau rămăşiţele lor pământeşti.

— Ea e chiar la capăt, cu Tatăl şi Brandon.

Deschise drumul printre coloane şi Robert îl urmă fără nici un cuvânt, zgribulindu-se în răcoarea subterană. Era întotdeauna răcoare aici. Paşii lor răsunau pe piatră şi reverberau în cavoul de deasupra pe când se deplasau printre morţii Casei Stark. Stăpânii Winterfellului îi priveau trecând. Efigiile lor erau săpate în lespezile care acopereau mormintele. Stăteau în şiruri lungi, ochii orbi holbându-se din bezna eternă, în vreme ce lupi străvechi, imenşi, din piatră, se încovrigau la picioarele lor. Umbrele în mişcare făceau ca figurile din piatră să pară vii.

În virtutea unui străvechi obicei, în poala fiecărei statui a unui Stăpân al Winterfellului fusese lăsată o sabie lungă de fier, să ţină spiritele răzbunătoare în criptele lor. Cea mai veche sabie se transformase de mult în praf, rămânând numai câteva urme roşietice, acolo unde meniul se odihnise pe piatră. Ned se întrebă dacă asta însemna că acele spirite erau libere să cutreiere acum castelul. Spera că nu. Primii Stăpâni ai Winterfellului fuseseră bărbaţi la fel de aspri ca tărâmul pe care-l guvernaseră. În veacurile de dinaintea venirii peste mare a Stăpânilor Dragonilor, ei nu juraseră credinţă nimănui, considerându-se Regi ai Nordului.

Ned se opri la ultimul mormânt şi ridică torţa cu ulei. Cripta continua în bezna dinaintea lor, dar dincolo de acel punct, mormintele erau goale şi dezvelite; găuri negre, aşteptându-şi morţii, aşteptându-i pe el şi pe copiii săi. Lui Ned nu-i plăcea să se gândească la asta.

— Aici, spuse el regelui său.

Robert dădu din cap în tăcere, îngenunche şi-şi plecă fruntea.

Erau trei morminte, unul lângă altul. Stăpânul Rickard Stark, tatăl lui Ned, avea o faţă prelungă şi netedul Pietrarul îl cunoscuse foarte bine. Stătea acolo într-o demnitate tăcută, degetele-i de piatră ţinând strâns sabia din poala lui, dar în viaţă, toate săbiile îl trădaseră. În două morminte mai mici, pe fiecare latură, erau copiii săi.

Brandon avusese douăzeci de ani când murise, sugrumat la ordinele Regelui Nebun Aerys Targaryen, cu numai câteva zile înainte să se fi căsătorit cu Catelyn Tully de Riverrun. Tatăl său fusese obligat să-l vadă murind. Fusese un adevărat moştenitor al tronului, cel mai vârstnic, născut pentru a domni.

Lyanna avusese numai şaisprezece ani, o copilă-femeie de o drăgălăşenie surprinzătoare. Ned o iubise din toată inima. Ea ar fi trebuit să-i fie mireasă.

— A fost mult mai frumoasă ca aici, spuse regele după un moment de tăcere. Privirile-i stăruiră pe chipul Lyannei, de parcă ar fi putut s-o aducă înapoi la viaţă. În cel din urmă, se ridică dificil din cauza propriei sale greutăţi. Ah, la naiba, Ned, a trebuit s-o înmormântezi chiar în locul ăsta? Glasul său era răguşit, apăsat de amintirea durerii. Merita mai mult decât bezna…

— A fost o Stark de Winterfell, spuse Ned încet. Acesta-i locul ei.

— Ar trebui să fie pe un deal de pe aici, sub un copac cu fructe, cu soarele şi norii deasupra ei şi cu ploaia car s-o spele.

— Am fost lângă ea când a murit, îi aminti Ned regelui. Voia să vină acasă, să se odihnească lângă Brandon şi Tatăl.

Încă o mai putea auzi, din când în când. „Promite-mi”, se tânguise ea în încăperea care mirosea a sânge şi trandafiri. „Promite-mi, Ned.” Febra îi luase puterea şi vocea ei era slabă ca o şoaptă, dar când îşi dăduse cuvântul faţă de ea, frica dispăruse din ochii surorii sale. Ned îşi amintea felul în care zâmbise, cât de strâns le prinseseră degetele ei pe ale lui când plecase din viaţă, petalele de trandafir revărsându-se din palma ei, moarte şi înnegrite. După asta, nu-şi mai amintea nimic. Îl găsiseră ţinând încă trupul ei, amuţit de durere. Micul insular, Howland Reed, îi luase mâna dintr-a lui. Ned nu-şi mai amintea nimic din toate astea.

— Când pot, îi aduc flori, zise el. Lyannei îi plăceau…florile.

Regele îi atinse obrajii, degetele mângâind cu blândeţe piatra dură, de parcă ar fi fost vie.

— Am jurat că-l voi ucide pe Rhaegar pentru ce i-a făcut.

— Aţi jurat, îi reaminti Ned.

— Numai o dată, făcu Robert amar.

Trecuseră împreună prin vadul Tridentului pe când bătălia izbucnise în jurul lor, Robert cu ciocanul său de luptă şi coiful măreţ, cu coarne, prinţul Targaryan înzăuat tot în negru. Pe pieptarul armurii era dragonul cu trei capete al Casei sale, alcătuit din rubine care străluceau ca focul în lumina soarelui. Apele Tridentului se scurgeau înroşite în jurul copitelor cailor pe când dădeau ocol lovind, din nou şi din nou, până ce ultima lovitură năprasnică a ciocanului lui Robert înfundă dragonul şi pieptul de dedesubtul lui. Când Ned ajunsese în cele din urmă la locul luptei, Rhaegar zăcea mort în pârâu, în vreme ce oamenii din ambele armate răscoleau apele clocotitoare în căutarea rubinelor smulse din armură.

— În visele mele îl omor în fiecare noapte, admise Robert. O mie de morţi sunt încă mai puţine decât merită.

Ned nu putea adăuga nimic la asta. După un moment de tăcere, spuse:

— Ar trebui să ne întoarcem, Maiestatea Voastră. Soţia vă aşteaptă.

— S-o ia Ceilalţi pe nevastă-mea, mormăi Robert cu acreală, dar o porni înapoi pe unde veniseră, paşii săi duduind grei. Şi dacă mai aud încă o dată „Maiestatea Voastră”, îţi înfig capul într-o prăjină. Suntem mai mult de atât unul pentru celălalt.

— Nu am uitat, răspunse Ned calm. Când regele nu răspunse, continuă: Povesteşte-mi de Jon.

Robert scutură din cap.

— Nu am mai văzut încă un bărbat ofilindu-se atât de repede. Am organizat un turnir de onomastica fiului meu. Dacă l-ai fi văzut pe Jon atunci, ai fi putut jura că va trăi veşnic. Patru nopţi mai târziu era mort. Boala a fost ca un foc în pântecele lui. L-a ars pe dinăuntru. Se opri lângă un stâlp, în faţa mormântului unui Stark mort de mult. L-am iubit pe bătrânul ăla.

— Amândoi l-am iubit. Ned se opri o clipă. Catelyn se teme pentru surorile ei. Cum suportă Lysa durerea?

Gura lui Robert se strâmbă cu amărăciune.

— Nu prea bine, ca să spun adevărul, admise el. Cred că pierderea lui Jon a înnebunit-o pe femeie, Ned. L-a luat pe băiat înapoi la Eyrie. Împotriva dorinţelor mele. Speram să-l cresc eu, împreună cu Tywin Lannister, la Casterly Rock. Jon nu avea fraţi, nici alţi fii. Doar nu era să l las să fie crescut de muieri?!

Ned ar fi lăsat mai degrabă un copil într-un cuib de vipere, încrezându-se în ele, decât în Stăpânul Tywin, însă îşi lăsă dubiile nerostite. Unele dintre vechile răni u se vindecau cu adevărat niciodată, reîncepând să sângereze la cea mai mică zgândăreală.

— Soaţa şi-a pierdut bărbatul, rosti el cu prudenţă. Poate că mamei i-a fost teamă să nu-şi piardă fiul. Băiatul e foarte mic.

— Are şase ani şi este bolnăvicios, şi e Stăpân peste Eyrie, zeii aibă milă, făcu regele. Stăpânul Tywin nu şi-a luat niciodată un pupil înainte. Lysa ar fi trebuit să se simtă onorată. Lannisterii sunt o Casă măreaţă şi nobilă. Ea nici nu a vrut să audă de asta. Apoi a dispărut în puterea nopţii, fără ca măcar să-şi ceară iertare că a plecat fără permisiune. Cersei era furioasă. Băiatul îmi poartă numele, ştiai asta? Robert Arryn. Am jurat să-l protejez. Cum să fac asta dacă maică-sa îl duce cu ea?

— Îl iau ca pupil, dacă vrei, zise Ned. Lysa ar trebui să fie de acord cu asta. Ea şi Catelyn erau apropiate, şi ar fi ţi ea binevenită aici.

— Este o ofertă generoasă, prietene, zise regele, dar este prea târziu. Stăpânul Tywin şi-a dat deja consimţământul. Creşterea băiatului de altcineva ar fi un afront dureros pentru el.

— Mă preocupă mai mult bunăstarea nepotului meu decât mândria unui Lannister, declară Ned.

— Asta pentru că nu dormi cu un Lannister. Robert râse, hohotele rostogolindu-se printre morminte şi ricoşând în tavanul boltit. Zâmbetul lui era ca o străfulgerare a dinţilor albi în păienjenişul uriaşei sale bărbi negre. Ah, Ned, zise el. Eşti încă prea sobru. Îşi puse unul din braţele masive pe umerii lui Ned. Plănuisem să aştept câteva zile ca să-ţi pot vorbi, dar văd că nu este nevoie de asta. Vino, să ne plimbăm.

O luară din nou printre coloane. Ochi orbi din piatră păreau să-i urmărească pe când treceau. Regele îşi ţinea braţul pe umărul lui Ned.

— Cred că te-ai întrebat de ce, în cele din urmă, am venit în nord, la Winterfell, după atât timp.

Ned avea bănuielile sale, dar nu le rosti cu voce tare.

— Pentru bucuria tovărăşiei mele, desigur, spuse el cu voioşie. Şi aici este Zidul. Trebuie să-l vedeţi, Maiestatea Voastră, să mergeţi de-a lungul posturilor de luptă şi să vorbiţi cu cei aflaţi la datorie. Rondul de Noapte este doar umbra a ceea ce a fost odată. Benjen spune…

— Fără nici o îndoială că voi asculta, cât de curând, ce are de spus fratele tău, zise Robert. Zidul datează de cât, de opt mii de ani? Mai poate aştepta câteva zile. Am probleme mult mai urgente. Sunt vremuri dificile. Am nevoie de oameni buni în jurul meu. Oameni precum Jon Arryn. A servit ca Stăpân al Eyrie, ca Paznic peste Est şi ca Mână a Regelui. Nu va fi uşor de înlocuit.

— Fiul său…, începu Ned.

— Fiul său îi va succeda la conducere în Eyrie şi peste toate domeniile sale, zise Robert brusc. Nu mai mult.

Asta-l luă pe Ned prin surprindere. Se opri, uluit, ›i se întoarse să-şi privească regele. Cuvintele ţâşniră nestăvilite.

— Arrynii au fost dintotdeauna Păzitorii Estului. Titlul se moşteneşte odată cu domeniul.

— Poate că, atunci când va ajunge la vârsta potrivită, îi va fi înapoiată onoarea, spuse Robert. Am să mă gândesc la asta în acest an şi în următorul. Un băiat de şase ani nu este conducător de oşti, Ned.

— În vreme de pace, titlul este doar onorific. Lasă-l pe băiat să-l păstreze. Pentru onoarea tatălui său, nu pentru a sa. Desigur, îi datorezi măcar atât lui Jon, pentru serviciile sale.

Regele nu era încântat. Îşi luă mâna de pe umărul lui Ned.

— Serviciile pe care le-a adus Jon erau datoria sa faţă de stăpânul său. Nu sunt nerecunoscător, Ned. Tu, dintre toţi, ar trebui să ştii asta. Însă fiul nu este aidoma tatălui. Un băieţel nu poate păstra Estul. Apoi tonul său se înmuie. Ajunge cu astea. Sunt lucruri mult mai importante de discutat, iar acum nu am să mă cert cu tine. Am nevoie de tine, Ned.

— Sunt la ordinele voastre, Maiestate. Oricând.

Erau cuvinte pe care trebuia să le rostească, aşa că le spuse, temându-se de ce ar putea urma. Robert nici nu păru să-l fi auzit.

— Toţi anii petrecuţi împreună în Eyrie… au fost ani zeieşti. Te vreau din nou lângă mine, Ned. Te vreau pe Domeniul Regelui, nu aici, la capătul lumii, unde nu eşti de nici un folos nimănui. Robert scrută bezna pentru o clipă, cu melancolia unui Stark. Îţi jur, să stai pe trotil este de o mie de ori mai greu decât să-l cucereşti. Legile sunt nişte treburi plicticoase şi număratul banilor e şi! mai rău. Iar oamenii… nu se mai termină. Şed pe blestematul ăla de scaun de fier şi-i ascult plângându-se până ce mintea mi se înceţoşează, iar dosul îmi devine carne vie. Toţi vor ceva, bani sau pământ, ori dreptate. Minciunii pe care le spun… Iar nobilii şi doamnele mele nu sunt mai breji. Sunt înconjurat de linguşitori şi nebuni. Asta poate aduce pe oricine la sminteală, Ned. Jumătate dintre ei nu îndrăznesc să-mi spună adevărul, iar cealaltă jumătate nu-l ştiu. Sunt nopţi când îmi doresc să fi pierdut atunci, la Trident. Ah, nu chiar cu adevărat, însă…

— Înţeleg, zise Ned încet.

Robert se uită la el.

— Cred că da. Dacă este aşa, eşti singurul, prietene. Zâmbi. Lord Eddard Stark, te voi numi Mână a Regelui.

Ned se lăsă pe un genunchi. Oferta nu-l surprinse; ce alt motiv ar fi putut avea Robert ca să vină de atât de departe? Mâna Regelui era cel de-al doilea om ca putere în cele Şapte Regate. Vorbea cu glasul unui rege, comanda armatele regelui, aplica legile regelui. La răstimpuri, chiar şedea pe Tronul de Fier pentru a face dreptatea regelui, când suveranul era absent ori bolnav, ori indisponibil din alte motive. Robert îi oferea o responsabilitate la fel de vastă ca însuşi domeniul. Era ultimul lucru din lume pe care şi l-ar fi dorit.

— Maiestatea Voastră, începu el. Nu sunt vrednic de o astfel de onoare.

Robert mormăi cu o nerăbdare glumeaţă.

— Dacă aş vrea să te onorez, te-aş lăsa să te retragi. Am intenţia de a te face să conduci acest regat şi să lupţi in războaie în timp ce eu mănânc şi beau şi mă împreunez. Se plesni peste burtă şi rânji. Ştii vorba aceea despre rege şi Mână?

Ned cunoştea zicala.

— Ceea ce visează regele, spuse el, Mâna construieşte.

— Odată, m-am culcat cu o ţaţă care mi-a spus că poporul de rând are un alt fel de a zice asta. Cică regele mănâncă, iar Mâna ia rahatul.

Îşi lăsă capul pe spate şi scoase un hohot de râs. Ecourile se reverberară prin întuneric: în jurul lor, morţii din Winterfell păreau să-i privească cu ochi reci şi dezaprobatori. În cele din urmă, râsul se potoli şi se opri. Ned era tot într-un genunchi, ridicându-şi privirile.

— La naiba, Ned, se plânse regele. Ai putea să mă încânţi măcar cu un zâmbet.

— Se spune că aici iarna se face atât de frig, încât râsul unui bărbat îi îngheaţă în gât şi-l duce la moarte prin sufocare, spuse Ned prudent. Poate că de asta în familia Stark sunt oameni cu foarte puţin umor.

— Vino cu mine în sud, am să te învăţ eu să râzi din nou, promise regele. Tu m-ai ajutat să câştig tronul ăsta blestemat, acum ajută-mă să-l şi păstrez. Suntem făcuţi să conducem împreună. Dacă Lyanna ar fi trăit, am fi fost legaţi, uniţi prin sânge şi prin sentimente. Ei bine, nu este prea târziu. Eu am un fiu. Tu ai o fiică. Jeff al meu şi Sansa ta ar trebui să ne unească, aşa cum Lyanna şi eu am fi făcut-o odată.

Această propunere îl surprinse.

— Sansa are numai unsprezece ani.

Robert dădu nerăbdător din mână.

— E suficient de mare pentru o logodnă. Căsătoria poate să mai aştepte câţiva ani. Regele zâmbi. Acum ridică-te şi spune da, blestematule.

— Nimic nu mi-ar face plăcere mai mare, Maiestatea Voastră, răspunse Ned. Ezită. Aceste onoruri sunt cu totul neaşteptate. Aş putea primi ceva timp de gândire? Trebuie să-i spun soţiei mele…

— Da, da, bineînţeles, spune-i lui Catelyn, mai gândeşte-te, dacă vrei. Regele se aplecă şi îl apucă de mână, ridicându-l în picioare. Să nu mă faci însă să aştept prea mult. Nu sunt cel mai răbdător dintre oameni.

Pentru o clipă, Eddard Stark fu copleşit de un sentiment teribil, rău prevestitor. Acesta era locul său, aici, în nord. Privi spre siluetele din piatră din jurul său, inspiră adânc în răceala tăcută a criptei. Putea simţi ochii morţilor. Ascultau cu toţii, ştia asta. Iar iarna bătea la uşă.