Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Capitolul 1

Nopțile de iunie… Cât de scurte sunt și ce repede trec… De abia s-a stins la sud-vest asfințitul liliachiu și iată că spre sud-est, dincolo de Nipru, cerul se luminează din nou. Dar chiar și o noapte scurtă e totuși noapte. Ea exercită asupra oamenilor influența ei obișnuită; Locuitorii părții umbrite a planetei dorm. Dorm cetățenii orașului Dneprovsk. Dorm mulți dintre participanții la evenimentele descrise aici.

Matvei Appolonovici Onisimov doarme neliniștit. Multă vreme n-a reușit să adoarmă. A fumat, s-a răsucit în așternut, deranjându-și soția, și s-a gândit într-una la cele întâmplate. Obosind, a adormit până la urmă, și psihicul său extrem de surescitat i-a „servit” un vis năstrușnic. Se făcea că în cele trei parcuri ale orașului s-au descoperit trei cadavre. Moartea celor trei oameni a fost provocată de arme de foc. Expertul în probleme de medicină-legală, Zubato, fiindu-i lene să cerceteze fiecare asasinat în parte, a născocit o versiune ciudată, cum că toți trei au fost uciși cu o singură împușcătură, glonțul străpungându-i pe rând. Pentru a demonstra justețea punctului său de vedere, el a așezat cadavrele unul lângă altul, pe masa de marmură a sălii de disecție, în așa fel, încât orificiile făcute de gloanțe să coincidă.

Și Matvei Appolonovici, care de obicei avea vise numai în alb-negru, încețoșate ca un film uzat, de data aceasta a perceput totul în relief, colorat și cu mirosurile specifice. În fața lui zăceau trei Krivoșeini — imenși, goi, rozalii și mirosind a carne — și se uitau la el zâmbind fotogenic… Onisimov s-a înfuriat, a vrut să protesteze, dar s-a trezit Datorită visului, în capul lui a început să se contureze o pistă verosimilă. Probabil că acolo, în laborator, criminalii au încercat să fiarbă cadavrul lui Krivoșein! Cadavrul reprezintă totdeauna principala dovadă de vinovăție. Să-l ascunzi sau să-l îngropi e primejdios și nesigur. Poate fi oricând descoperit și identificat. Și atunci ei s-au apucat să fiarbă sau să descompună cadavrul într-o soluție specială. Și întrucât treaba aceasta nu e simplă, n-au ținut seama de ceva și au răsturnat rezervorul. De aceea cadavrul era încă cald, atunci când tehnicianul Prahov l-a descoperit în rezervor! Pe laborant l-a lovit rezervorul, iar celălalt complice, ăla care ieri se strâmba, schimonosindu-se în fața sa (un mistificator, circar sau având antrenament de mim — la asta se pricep, e clar!), a fugit. Și și-a asigurat un alibi. Cu ajutorul măștilor sale și al mimicii el putea să-l inducă în eroare și pe profesorul din Moscova. Iar actele lui nu sunt decât niște hârtii bine falsificate.

Matvei Appolonovici își mai aprinse o țigară. Și totuși afacerea aceasta nu seamănă cu un delict penal obișnuit. Dacă criminalii lucrează și aici, și la Moscova, și nu sunt interese deosebite la mijloc, răfuieli personale sau probleme de sex, atunci… probabil că Krivoșein a făcut, într-adevăr, o invenție sau o descoperire importantă. Nu, chiar mâine va insista pe lângă Alexei Ignatievici ca în această afacere să fie angrenate organele securității! (Deși Onisimov nu va afla niciodată cum stau lucrurile, nu putem să nu-i recunoaștem meritele în ceea ce privește intuiția sa de anchetator. Într-adevăr, să nu știi și să nu înțelegi nimic din fondul problemei, ci doar pe baza unor fapte exterioare, întâmplătoare, să construiești o versiune, care din punct de vedere logic să nu fie contradictorie, asta n-o poate face oricine).

Cu aceste gânduri, Matvei Appolonovici adormise mai liniștit. Acum visează lucruri plăcute. Visează că a fost avansat pentru descoperirea unei asemenea afaceri… Dar visele sunt și mai puțin supuse dorințelor noastre decât realitatea. Și iată că, deodată, anchetatorul mârâi înciudat. Soția trezită iarăși din somn îl întreabă neliniștită:

— Matvei, ce e cu tine?

Onisimov visase că la direcția orășenească de miliție a izbucnit un incendiu și că au ars noile ștate de funcțiuni…

Arkadi Arkadievici Azarov a adormit de foarte scurt timp. Dar numai după ce a luat două pastile de somnifer. Dimineața se va trezi iarăși plin de nervi. Și pe el îl chinuiau gândurile în legătură cu cele întâmplate în Laboratorul noilor sisteme… I s-a telefonat și de la Comitetul orășenesc de partid. „Iar ați avut un accident, Arkadi Akadievici? Cu victime omenești?” De unde se află totul atât de repede! Acum o să înceapă convocări, comisii, explicații… Deh „de aia ești director și primești bani mulți, ca să te hărțuiască! Din cauza unor asemenea lucruri, de care el nu e vinovat și nu poate fi vinovat, se pune sub semnul îndoielii întreaga sa activitate pozitivă și cinstită! Arkadi Arkadievici se simțea singur și nenorocit.

„… Nu trebuia organizat acest laborator „de căutări la întâmplare”. Nu ți-ai urmat cu fidelitate crezul. În fond, ideea că, pe calea unor experiențe la întâmplare și a unor combinații arbitrare se pot obține adevăruri și rezolvări juste în știință era profund contrară gândirii tale. Și e contrară și acum. Metoda Monte-Carlo… Numai acest titlu câte parale face! Credința în hazard, ce poate fi mai groaznic pentru un cercetător? În loc să analizezi în mod logic problema, să te apropii fără grabă și cu siguranță de rezolvarea ei, tu să-ți încerci, fie chiar și cu ajutorul aparatelor și mașinilor, norocul la joc! Desigur, și pe această cale se pot construi sisteme cu aspect științific și algoritmic. Dar, oare, nu seamănă ele cu acele „sisteme” cu care cei ce joacă la ruletă, sperând să câștige, își toacă averile… Mare scofală că am schimbat denumirea laboratorului. Esența a rămas aceeași. Am lăsat totul să meargă de la sine, după bunul plac, gândindu-mă că și în sistemologia mondială există o asemenea orientare. Las-o să se dezvolte și la noi… Uite că s-a „dezvoltat”.

Arkadi Arkadievici nu i-a mărturisit lui Krivoșein îndoielile sale, ca să nu-i distrugă entuziasmul. Dar l-a întrebat o dată:

— Și ce anume intenționați să obțineți… e-e… prin căutări la întâmplare?

— Înainte de toate să ne însușim metodologia, i-a răspuns Krivoșein. Și asta i-a plăcut lui Azarov mai mult decât dacă acesta ar fi început să emită idei.

„Nu, el nu s-a rezumat doar la însușirea metodologiei, Arkadi Arkadievici își aduse aminte de laborator, de instalația asemănătoare cu o caracatiță, de numărul mare de aparate și balcoane. A desfășurat o amplă muncă experimentală… Nu cumva i-a reușit chestiunea aia despre care a vorbit la consiliul științific? Dar totul s-a terminat cu un cadavru. Un cadavru transformat în schelet! Azarov simți că îl cuprinde repulsia și furia. Trebuie restrânse lucrările experimentale. Mereu se întâmplă ceva în cadrul lor! Neapărat! Sistemologia în esență este o știință abstractă, speculativă. Analiza și sinteza oricăror sisteme trebuie efectuate matematic, și n-are rost să… În fond, teoria trebuie împinsă înainte! Iar dacă vrei să lucrezi cu mașinile — poftim, programați-vă problemele și duceți-vă în sala mașinilor… Și, în general, cu aceste experiențe — academicianul zâmbi, începând să se liniștească — nu știi niciodată ce ai realizat: o prostie sau o descoperire!”

…Arkadi Arkadievici avea o răfuială veche cu știința experimentală. Părerile sale despre ea erau hotărî te și definitive. Cu treizeci și ceva de ani în urmă tânărul fizician Azarov studia procesul lichefierii heliului. Într-o zi a introdus în instalație câteva tuburi capilare de sticlă și lichidul, răcit până la două grade după scara absolută, s-a evaporat rapid. Doi litri de heliu, extrem de prețios pe vremea aceea, s-au pierdut, iar experiența a fost compromisă. Arkadi, înfierbântat de cele întâmplate, l-a acuzat pe laborant că i-ar fi dat un aparat defect. Laborantul a fost pedepsit… Iar doi ani mai târziu, colegul de universitate și de an al lui Azarov, Piotr Kapița, a descoperit, în cadrul unei experiențe similare (vasele capilare au fost cufundate într-un vas), fenomenul superfluidității heliului!

De atunci Arkadi Arkadievici a rămas dezamăgit de fizica experimentală, a îndrăgit lumea severă și sigură a matematicii și n-a regretat niciodată acest lucru. Matematica a fost aceea care i-a facilitat abordarea și rezolvarea problemelor nematematice. Prin anii treizeci el și-a aplicat metodele la problemele teoriei generale a relativității, care pe vremea aceea stăpânea mințile oamenilor de știință. Mai târziu cercetările lui au ajutat la soluționarea unor probleme importante în teorie a reacțiilor în lanț din uraniu și plutoniu. Pe urmă și-a aplicat metodele în problemele catalizei chimice a polimerilor. Și acum el s-a situat în fruntea orientării sistemelor discrete în sistemologie.

„Eh, dar asta e cu totul altceva! își spuse încântat Azarov. Ce s-a întâmplat totuși în laboratorul lui Krivoșein? Mi-amintesc că, toamna trecută, a venit la mine și a vrut să discute nu știu ce… Ce anume? Se înțelege că despre muncă. M-am eschivat atunci. N-aveam timp… Totdeauna consideri că cele mai importante probleme sunt acelea care nu suferă amânare! Atunci ar fi trebuit să stau de vorbă cu el. Aș fi știut acum ce s-a întâmplat acolo. Altă dată Krivoșein nu mi s-a mai adresat. Ei, desigur, astfel de oameni sunt mândri și timizi… Ia stai, ce oameni? Care Krivoșein? Ce știi tu despre el? Câteva referate la seminarii, raportul din cadrul consiliului științific, câteva replici și întrebări puse altor raportori și faptul că ne salutam când ne întâlneam. Oare îl pot judeca numai după atât? Poți, pentru că te pricepi la oameni destul de bine, Arkadi… Era un om activ și un spirit creator, asta el Asemenea oameni îi recunoști și după felul cum pun întrebări și după frază sau după cum se comportă. Se observă la ei o activitate neîntreruptă a gândirii. Nu observă oricine. Dar tu fiind la fel, poți observa… Omul mănâncă, merge la lucru, se salută cu cunoscuții, vede un film, se ceartă cu colegii de serviciu, împrumută bani, se bronzează pe plajă — toate acestea le face din plin, nu din inerție — și în acest răstimp gândește, gândește mereu. La un singur lucru. La ideea care poate că nu e legată cu nimic de ceea ce face în clipa aceea, nici de grijile cotidiene dar nimeni nu-l va putea distrage de la această idee. Ea reprezintă esențialul pentru el. Din ea se naște noul… Krivoșein era un astfel de om. Și e mare păcat că a fost. Odată cu moartea fiecărui om de acest fel ceva foarte necesar piere din viața noastră. Și te simți din ce în ce mai singur… Eh, ajunge! Ce m-a apucat?! Arkadi Arkadievici se dezmetici: La culcare, la culcare!

În noaptea aceea nici Harri Haritonovici Hilobok n-a putut să adoarmă multă vreme. Se tot uita la ferestrele luminate ale apartamentului lui Krivoșein, din casa de peste drum, și se întreba cine o fi acolo. Către orele unsprezece, pe ușa principală a clădirii ieși Lena Kolomieț. (Harri Haritonovici o recunoscu după siluetă și după mers.) „Ar trebui s-o cunosc mai îndeaproape. E destul de interesantă”, gândi el distrat. Dar în casă lumina continua să ardă. Hilobok stinse lumina din apartamentul său și se instală în dreptul ferestrei cu un binoclu de teatru în mână. Dar unghiul era defavorabil și nu reușea să vadă decât o parte din bibliotecă și un perete acoperit cu tapete, având ca desen numeroase cercuri olimpice. „O fi uitat ea să stingă lumina? Sau mai e cineva acolo? Să telefonez la miliție? Ducă-se la naiba! N-au decât să se descurce singuri! Harri Haritonovici căscă cu poftă. Poate că e cineva de la miliție, care percheziționează casa”…

El se întoarse și aprinse lampa de noapte ce reprezenta o mică siluetă a unei femei goale, executată din marmură artificială. Lumina blândă învălui blana de urs, așternută pe jos, pereții de culoare bleu, tapetați cu berze aurii, marginile lustruite ale mesei de lucru, dulapul cu cărți, șifonierul, măsuța televizorului, canapeaua matlasată de culoare roz, covorul de un roșu închis, înfățișând o scenă de orgie din antichitate. Totul în jur te predispunea la o viață de desfătare, de huzur.

Harri Haritonovici se dezbracă, se apropie de oglinda șifonierului și începu să se examineze. Îi plăcea chipul său, un nas mare și drept, obrajii netezi, dar nu plini, mustățile brune… Avea ceva din înfățișarea lui Guy de Maupassant… Nu de mult încercase în fața aceleiași oglinzi să imprime chipului său expresia potrivită pentru un doctor în științe tehnice. „Ce i-a trebuit acestui Krivoșein? Harri Haritonovici simți cum se înăbușă de ură și mânie. Ce i-am făcut eu lui? Doar am vorbit în favoarea temei lui și l-am ajutat să-și ia ruda în laborator… El nu-și dă doctoratul, dar îi invidiază pe alții! Sau mi-a făcut-o pentru că nu i-am executat comanda STE 2? Ei, dar n-are nici o importanță. Krivoșein nu mai există. S-a ars. Uite așa. În viață, în ultimă instanță, câștigă cel care supraviețuiește adversarului”. Pe Hilobok îl bucură și-l înveseli nuanța de spirit, cu totul întâmplătoare, a acestui gând. „Hm!.. Va trebui să-l ții minte și să-l utilizezi la nevoie”. În general, trebuie remarcat că Harri Haritonovici nu era chiar atât de prost cum părea din cauza comportării sale. La baza succesului, a reușitei sale în viață el a pus următoarea regulă: Față de un prost pretențiile sunt mai mici. Din partea lui nimeni nu va pretinde niciodată idei pline de miez, sau cunoștințe vaste. În cazurile rare, când emitea cugetări, fie ele chiar modeste, faptul apărea ca o surpriză atât de plăcută, încât colegii de serviciu începeau să-și spună: „Totuși, noi îl subapreciem pe Harri Haritonovici”. Și atunci căutau să-și repare greșeala printr-o amabilitate deosebită față de el. Așa se face că în culegerea „Probleme de sistemologie” nimereau și articole de-ale sale. Redactorii nu se așteptau la nimic bun și deodată descopereau în ele câte un grăunte de sens. În același fel proceda Harri Haritonovici și cu beneficiarii. Întâi îi demoraliza prin comportarea și discuțiile sale, și abia după aceea le preda comenzile cerute. Numai cu teza de doctorat a dat greș… Dar nu-i nimic. O să rezolve el și problema asta, până la urmă!

Harri Haritonovici, legănat de gânduri plăcute și plin de speranțe adormi adânc și dormi fără vise, cum dormeau probabil oamenii în epoca de piatră.

Milițianul Gaevoi, de abia întors din oraș, de la serviciul de noapte, dormea și zâmbea fericit prin somn.

Adormise și Lena, după ce a plâns de necaz, supărată pe Krivoșein, dar și pe ea.

Dar nu toată lumea dormea… Plutonierul de miliție Golovorezov, care părea laboratorul noilor sisteme, lupta cu succes împotriva somnului; se postase la ușa clădirii, fuma și admira stelele de deasupra copacilor. Deodată aprinse lanterna. Dintre frunzele de brusture îl privea un iepure alb cu ochii roșii. Plutonierul se răsti la el și iepurele de casă dispăru în întuneric. Golovorezov habar n-avea ce fel de iepure de casă a fost.

Viktor Kraveț se tot sucea sub pătura de postav care mirosea a dezinfectant, pe somiera tare din celula arestului preventiv. Se afla în acea stare de surescitare nervoasă, când e imposibil să adormi.

„Ce va fi de-acum încolo? Ce se va întâmpla? O să se descurce aspirantul Krivoșein? Sau laboratorul și toată munca lor va pieri? Și ce pot face eu? Să neg mereu? Să mărturisesc? Ce anume? Tovarășe anchetator sunt vinovat de bune intenții — de bune intenții care n-au ajutat la nimic… De, probabil că e o vină gravă, dacă lucrurile au luat o asemenea întorsătură. Ne-am tot grăbit — mai repede, mai repede! — să stăpânim pe deplin descoperirea, să ajungem la o metodă care să prezinte o „siguranță absolută”. Și eu, de ce să n-o recunosc, așteptam să descoperim o asemenea metodă… Evoluția a introdus treptat în om fiecare informație nouă prin metoda micilor verificări și prin abateri mărunte, a verificat utilitatea ei în cadrul unui număr nesfârșit de experiențe naturale. Iar noi — noi am vrut să facem totul într-o singură experiență!

Trebuia, chiar de la început, să ne scoatem din cap ideile cu privire la eventualele consecințe sociale, să lucrăm deschis și liniștit ca toată lumea. La urma urmelor, oamenii nu sunt niște copii. Ei trebuie să înțeleagă singuri sensul lucrurilor. Am reușit să aflăm multe: că omul este un sistem de albumine cuantice-moleculare extrem de complex, că este produsul unei evoluții naturale, că reprezintă o informație înscrisă într-o soluție. Am omis doar un singur lucru: că omul este om. O ființă liberă. Stăpânul vieții și al forțelor sale. Libertatea lui a început cu mult înaintea tuturor năzuințelor și revoluțiilor, în ziua acea de demult, când maimuța antropoidă a căzut pe gânduri și și-a spus că te poți urca în pom și rupe fructele, dar poți să le dobori și de jos cu un băț ținut în labă. Cum e mai bine? Gândul acesta nu i-a venit doar așa, din întâmplare. Maimuța a văzut cum, în timpul furtunii, o cracă ruptă a doborât fructele… Libertatea înseamnă posibilitatea de a-ți alege variantele propriei comportări. Izvorul ei este cunoașterea. De atunci fiecare descoperire, fiecare invenție a oferit oamenilor posibilități noi, făcându-i din ce în ce mai liberi.

E adevărat că au existat și idei (puține la număr), care nu se pot realiza! Nu se poate construi un perpetuum mobile, nu poate fi depășită viteza luminii, nu se poate măsura concomitent cu precizie viteza și poziția electronului… Dar descoperirea noastră nu contrazice nimic și nu anulează nimic. E posibilă!

Libertate… Nu e de loc simplu să fii conștient de libertatea ta, în lumea contemporană, să alegi în mod inteligent și cu luciditate variantele comportării tale. Pe om îl apasă milioanele de ani ai trecutului, când legile biologice determinau comportarea strămoșilor săi, a animalelor, și totul ora foarte simplu. Și azi omul caută să atribuie greșelile și prostiile sale concursului de împrejurări, ceasului rău, să-și pună speranțele în dumnezeu, într-o personalitate puternică, în noroc… Iar atunci când nădejdile se prăbușesc oamenii caută și găsesc câte un țap ispășitor. Ei înșiși, oamenii care au sperat, nu-și asumă nici o vină! În fond, oamenii care merg pe linia minimei rezistențe nu cunosc libertatea…”

Micul disc de metal, de pe vizorul de la ușa celulei, fu dat deoparte, lăsând să pătrundă pentru o clipă o rază de lumină în încăpere. Apoi chipul gardianului de serviciu acoperi vizorul. Verifica, probabil, dacă neastâmpăratul, care se afla sub anchetă, n-a plănuit o nouă evadare. Viktor Kraveț izbucni în râs. Ce mai, pușcăria e locul cel mai potrivit pentru a cugeta despre libertate! Și el constată cu satisfacție, că deși trecuse prin atâtea neplăceri și mizerii, simțul umorului nu-l părăsise încă.

Dublura Adam Hercule ședea gânditor pe o bancă de lângă stația de troleibuz. Strada era pustie acum. Își aduse aminte că ieri, pe când venea de la gară, gândindu-se la influența celor trei izvoare de informație (știința, viața, arta) asupra omului, în mintea lui se născuse o idee vagă, nelămurită, dar extrem de importantă. Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de cei trei indivizi, cu idioata lor verificare de acte, lua-i-ar… Și a rămas cu senzația că s-a apropiat de o idee foarte prețioasă. Mai bine n-ar fi avut senzația asta. Din cauza ei nu-și poate găsi liniștea acum!

„Să mai încercăm o dată. Va să zică, mă întrebam prin ce informație anume și în ce mod poate fi omul înnobilat și înălțat! Krivoșein avusese ideea de a sintetiza un cavaler „neînfricat și fără pată”. El mi-a trecut-o mie și acum nu mă pot lepăda de ea… Am renunțat la informația provenind de la mediul înconjurător ca și la informația furnizată de știință, pentru că acțiunea lor asupra omului poate fi, în egală măsură, și pozitivă și negativă… A rămas metoda „cultivării bunelor sentimente cu ajutorul muzelor”. E adevărat, arta le trezește, le cultivă. Numai că lira muzelor este un instrument imperfect. Cât timp răsună acordurile ei, omul este mai blând, dar îndată ce sunetele ei. S-au stins totul dispare. Ceva rămâne, desigur, dar prea puțin. Doar o amintire superficială despre spectacolul văzut sau despre cartea citită. Bine, dar dacă am introduce în „mașina-mamă” această informație în timpul sintezei unui om oarecare, să zicem, dacă am înregistra în ea conținutul a numeroase cărți, dacă i-am arăta filme excelente? Va fi același lucru. Conținutul lor se va depune în memoria superficială, și atât. Pentru că respectiva carte nu vorbește despre el!

Aha, m-am mai gândit și la următoarele chestiuni: Între izvorul de informație al Artei și cel ce o recepționează — omul concret, real — există un fel de perete transparent. Ce fel de perete e acesta? Fir-ar să fie, oare experiența de viață va fi totdeauna factorul principal în formarea personalității omului? Trebuie să suferi tu însuți ca să înțelegi suferințele altora? Să greșești, ca să înveți să procedezi corect? Ca un copil — să te arzi, ca să nu mai întinzi degetele spre foc… Dar asta este o știință foarte grea — experiența vieții — și nu oricine și-o poate însuși. Viața te poate înnobila, dar te poate și înrăi. Ea îl poate face pe om înțelept, dar totodată îl poate transforma într-un tembel…”

Își aprinse o țigară și începu să se plimbe pe trotuar în preajma băncii pe care stătuse.

„Informația Artei nu se prelucrează de către om până la capăt, până la rezolvarea, pe baza ei, a propriilor probleme de viață. Ia stai! Informația nu se prelucrează până la rezolvarea problemei… Asta s-a mai întâmplat cândva! Când? Da, la începuturile experienței. Complexul inițial, „traductorii — cristaloblocul — calculatorul TVM-12 nu-și însușea informația de la mine… Adică de la Krivoșein… În sfârșit, tot aia el și atunci am introdus conexiunea inversă!”

Adam nu se mai plimba, ci începuse să alerge pe trotuarul murdar, între coșul de gunoi și stâlpul felinarului.

„Conexiunea inversă, fie ea blestemată! Legătura inversă care mărește de mii de ori eficacitatea sistemelor informaționale… Iată explicația „peretelui”, iată de ce eficacitatea Artei este atât de slabă. Nu există o legătură inversă între izvorul informației și cel ce o recepționează. E adevărat, există câte ceva: recenzii, păreri, conferințe pentru cititori, note critice, dar asta e altceva. Trebuie să existe o legătură inversă, tehnică, nemijlocită, pentru a adapta informația Artei introdusă în om, potrivit cu individualitatea lui, cu caracterul, memoria, aptitudinile, chiar cu înfățișarea exterioară și datele personale. Prin această metodă se poate reproduce, în cursul procesului de sinteză, comportarea lui în situațiile critice (lasă-l să greșească, să învețe din greșeli, să caute soluțiile juste!), poate fi dezvăluită personalitatea lui — și nu a unui erou imaginar, născocit — lumea sufletească, aptitudinile, calitățile și lipsurile. El poate fi ajutat să se înțeleagă și să se descopere pe sine… Și atunci această splendidă informație va deveni experiența sa de viață, paralel cu cea de toate zilele, va deveni pentru el adevăr generalizat, egal cu cel științific. Asta va fi deja o altă Artă — nici scriitoricească, nici actoricească, nici muzicală, ci toate împreună — exprimată în biocurenți și reacții chimice. Arta sintezei omului!” Deodată el se opri: „Da, dar cum să realizez lucrul acesta în „mașina-mamă”? Cum să introduci în ea o astfel de legătură? Nu e simplu… Desigur, e nevoie de experiențe, experiențe și iar experiențe. O să le facem! Doar am reușit să realizăm legătura inversă între blocurile complexului… Principalul e că există ideea!..”

În vila sa de lângă Moscova Vano Alexandrovici Androsiașvili nu dormea nici el. Stătea pe verandă și asculta răpăitul ploii în noapte… La ultima ședință de catedră s-au discutat rezultatele activității aspiranților. În lumina cea mai nefavorabilă a apărut aspirantul Krivoșein. Într-un an întreg el nu a susținut nici un examen. În ultimul timp a frecventat foarte rar. Orele de laborator și nu și-a ales încă tema pentru disertația de candidat în științe. Profesorul Vladimir Veniaminovici Valerno era de părere că ocupă inutil locul de aspirant, primește bursă degeaba și că n-ar fi rău să se creeze un loc vacant pentru un aspirant mai sârguincios. Vano Alexandrovici se hotărâse să tacă, dar nu s-a putut reține și i-a spus lui Vladimir Veniaminovici o mulțime de vorbe urâte despre rutina cu privire la aprecierea activității tinerilor cercetători, despre desconsiderarea lor… Valerno a rămas stupefiat. Acum, Androsiașvili se simțea jenat. În fond, Vladimir Veniaminovici nu merita asemenea reproșuri.

Vano Alexandrovici se gândise seri de-a rândul la vindecarea miraculoasă a aspirantului, după ce fusese lovit de un țurțure de gheață în greutate de aproape 15 kilograme, și-a amintit discuția pe care a purtat-o cu el, referitoare la dirijarea metabolismului în organism și a ajuns la concluzia că Krivoșein a descoperit și a aplicat asupra sa acea proprietate de regenerare rapidă a țesuturilor, care se întâlnește în natură numai la cele mai simple celenterate. Îl chinuia faptul că nu e în stare să înțeleagă cum a izbutit una ca asta. Se aștepta ca Krivoșein să vină la el și să-i povestească totul. Vano Alexandrovici era gata să uite jignirea, să jure — dacă va trebui — că va păstra tăcere, numai să afle! Dar Krivoșein rămânea mut.

Androsiașvili mai era supărat pe el însuși pentru că ieri, în timpul cât a fost chemat la videofonul miliției, n-a încercat să afle de ce a fost reținut aspirantul. „O fi făcut vreo poznă? Dar când a reușit s-o facă? Dimineața trecuse pe la catedră să anunțe că va pleca cu avionul pentru câteva zile la Dneprovsk! Asta e a doua taină a lui Krivoșein”. Se gândi profesorul și zâmbi. Dar nu reuși să-și alunge neliniștea. E bine dacă a fost doar o neînțelegere. Dar dacă acolo s-a întâmplat ceva serios? Orice s-ar spune, Krivoșein este autorul și deținătorul unei descoperiri importante. Această descoperire nu trebuie să se piardă.

„Trebuie să zbor la Dneprovsk”, îi trecu deodată prin minte. Sângele mândru de muntean și de membru corespondent al Academiei prinse să fiarbă. El, Vano Androsiașvili, va pleca urgent să-l scoată din încurcătură pe aspirantul prins într-o afacere îndoielnică! Pe aspirantul pe care el l-a luat din milă la catedră și care l-a jignit profund cu neîncrederea sa!

„Phi, vei pleca la dracu! Vano Alexandrovici își scutură capul încercând să se potolească. În primul rând, tu, Vano, nu crezi că Krivoșein a comis vreo crimă — nu e un astfel de om. Acolo, ori s-a întâmplat o nenorocire, ori e o neînțelegere, și atunci trebuie să-l ajuți. În al doilea rând, așteptai de multă vreme prilejul să-i cucerești încrederea, să ți-l apropii. Acest prilej s-a ivit acum. Probabil că el are motive serioase să se ascundă. Dar să nu-și închipuie că Androsiașvili este un om pe care nu te poți bizui, care se va eschiva din cauza unor considerente meschine. Nu! Sigur că nici la Dneprovsk n-o să mă apuc să-l chestionez. Dacă o să vrea, o să-mi povestească singur totul. Dar această descoperire trebuie păstrată cu grijă. Ea e mai presus decât amorul propriu”.

Vano Alexandrovici simți un sentiment de ușurare și liniște sufletească. Reușise să se învingă și să ia o hotărâre înțeleaptă…

Aspirantul Krivoșein nu dormea nici el. El continua lectura jurnalului.

Capitolu

l

2

…În viață ca și în știință, aproape orice țel se atinge pe căi ocolite, iar drumul cel drept către țintă apare cu claritate minții doar atunci când aceasta a și fost atinsă.

L M. SECENOV: Reflexele creierului

„5 ianuarie. Iată că și eu m-am trezit în situația omului care a servit drept ciornă pentru realizarea unei copii mai reușite. Și cu toate că eu însumi sunt creatorul copiei, nu găsesc nimic plăcut în asta.

— Știi că ai un nepot foarte interesant, mi-a spus Lena, după ce le-am făcut cunoștință, în seara de revelion. E simpatic.

După aceea m-am studiat o oră întreagă în fața oglinzii de acasă. Tabloul era deplorabil… Apoi e și mai abil în discuții. Nu mă pot măsura cu el…

Nu, Viktor Kraveț se comportă față de Lena ca un gentleman. Fie că în el acționează vechile amintiri, fie că-și dă seama de posibilitățile pe care le are, de a cuceri inimile, aparent însă pare indiferent față de Lena. Dar dacă și-ar da puțină osteneală, ar trebui să-mi iau adio de la Lena.

…Când trec cu el prin cartierul academicienilor sau prin parcul institutului, fetele pe care le întâlnim și care înainte abia îmi răspundeau la salut, printr-o înclinare a capului, acum mă salută cu multă voioșie.

— Bună ziua, Valentin Vasilievici! strigă ele și trag cu ochiul la tânărul necunoscut de lângă mine.

Și ce frumos schiază! Ieri am plecat toți trei afară din oraș. El și cu Lena m-au lăsat cu mult în urma lor.

Și cum au mai dansat la balul de revelion!

Până și secretara Linocika, cea care până atunci nici nu cunoștea măcar drumul spre laborator, acum mereu o vezi că vine cu câte o hârtie de la secretariat.

— Bună ziua, Valentin Vasilievici! Bună ziua Vitia… Vai, ce interesant e la dumneavoastră aici, numai țevi!

Într-un cuvânt, acum mă studiez zilnic, nu numai pe mine, așa cum sunt, ci și pe mine, așa cum aș fi putut să fiu, dacă nu… Dacă nu ce? Dacă n-ar fi fost foametea din timpul războiului și de după război, asemănarea ereditară cu tatăl meu, din păcate, nu prea arătos („leit taică-su, cu fața mare!”, spuneau adesea rudele despre mine, minunându-se), obstacolele din calea vieții, un mod de viață atât de nesănătos: laborator, bibliotecă, cameră, discuții, frământări, miasmele reactivilor și nici un efort fizic… Nu, serios, nu eu am fost acela care m-am căznit să devin urât, gras, adus de spate, greu de cap, dar așa a fost să fie.

În ceea ce privește ideea mea, ar trebui să fiu mândru că am întrecut natura! Dar nu mă prea trage inima…

Nu, totuși, ideea e dăunătoare. Să admitem că vom perfecționa metoda sintezei dirijate până la capăt. Vom reuși să facem oameni admirabili, puternici, frumoși, talentați, energici, cu vaste cunoștințe — mă rog, niște stăpâni ai vieții, ca cei de pe afișul „La CEC am economisit, mobilă ne-am agonisit!” Iar cei după care îi vom reproduce înseamnă că reprezintă doar niște ciorne stricate de viață? Pentru ce să-i umilim în felul acesta? Frumoasă „răsplată” a vieții. Păreri de rău pentru imperfecțiunea proprie, gândul că niciodată nu vei reuși să devii perfect, pentru că, în locul unei producții puse la punct, pe tine te-a adus pe lume o mamă obișnuită! Înseamnă că metoda noastră de sinteză a omului este împotriva oamenilor? Și nu numai împotriva celor răi, ci a tuturor, deoarece fiecare dintre noi este imperfect, într-o anumită privință. Înseamnă că și oamenii bun (obișnuiți, nu artificiali) o vor duce mai greu în viață?

(Asta-i! Uite așa ești tu, Krivoșein, ai pielea groasă… Până nu te atinge pe tine ceva direct, nu-ți dai seama. „Să-i bați cuie în cap, nu altceva”, cum spunea babacul. Bine, e în regulă. Nu-i important cum mi-am dat seama, important e că mi-am dat seama.)

Am la ce să mă gândesc… Se pare că toate defectele oamenilor au o natură comună — imperfecțiunea. Să luăm, de exemplu, o trăsătură de caracter bună și frumoasă: candoarea. Ea este sădită în noi încă din copilărie. Dar natura nu și-a jucat rolul până la capăt, educația a cam greșit, împrejurările vieții nu au fost cele prielnice și în locul candorii a ieșit o prostie înspăimântătoare. În același mod, în locul unei precauții pline de înțelepciune, a apărut frica, în locul încrederii în sine, atât de necesară în viață, îngâmfarea, în locul sincerității și al unui scepticism sănătos, cinismul, în locul îndrăznelii lucide neobrăzarea, lipsa de bun simț, în locul inteligenței șiretenia.

Neputința noastră în fața imperfecțiunii noi o ascundem în dosul a tot felul de zicale glumețe („a căzut în cap când era mic”), științifice („degradarea personalității”, „complex de inferioritate”), obișnuite („nu i-a fost dat”, „n-are har”). Înainte se spunea „har de la dumnezeu”, în secolul nostru materialist se spune „dar al naturii”. Și, în fond, tot dracul ăla e. Oricum, nu depinde de om. Unii îl au, alții nu.

Și se poate ghici de ce „nu i-a fost dat”. În comuna primitivă și în celelalte formațiuni sociale perfecțiunea omului nu era obligatorie. Trăiești, poți să muncești, să te înmulțești, știi să te descurci — e foarte bine! Numai acum, când în reprezentările noastre a pătruns ideea, nu utopică, ci constructivă, a comunismului, se formează adevăratele cerințe față de Om. Noi, privindu-i pe oameni prin prisma acestei admirabile idei, am început să observăm prea bine ceea ce înainte nici nu luam în seamă…”

„8 ianuarie. Mi-am împărtășit gândurile lui Viktor Kraveț.

— Vrei să aplici metoda sintezei la oameni obișnuiți? a tras concluzia inteligenta dublură nr. 3.

— Da, dar cum? M-am uitat la el plin de speranță. Dar dacă știe și asta.

El mi-a înțeles privirea și a izbucnit în râs.

— Nu uita că eu… sunt tu. În orice caz, ca nivel de cunoștințe.

— Dar poate că tu știi mai bine ce lichid e acesta? Am arătat spre rezervor. Doar ai ieșit din el ca… ca Afrodita din spuma mării. Compoziția lui și toate celelalte…

— În două cuvinte?

— Fie și în trei.

— Poftim. Acest lichid este omul. Compoziția lui este cea a corpului omenesc. În afară de asta, acest lichid reprezintă o mașină de calcul biochimică, cuantico-moleculară, cu autoinstruire și o memorie uriașă. Fiecare moleculă de lichid cuprinde o oarecare informație proprie… Adică, oricum ai suci-o și ai răsuci-o, lichidul „mașinii-mamă” este, pur și simplu, omul în faza lichidă. Poți trage din acest fapt concluzii organizatorice, științifice și practice…

Se simțea că noua problemă nu-l preocupă în aceeași măsură ca pe mine. Am încercat să-i stimulezi puțin imaginația.

— Vitea, dar dacă această metodă va fi, într-adevăr, „ceea ce trebuie”? În fond, e destinată oamenilor obișnuiți, și nu…

— Ia mai du-te tu la!.. (Vai, vai, ia te uită, și când te gândești că e un om artificial!) Eu refuz categoric să privesc lucrarea noastră de pe pozițiile „e bine — nu e bine” și ale adeziunii la jurământul pe care eu nu l-am făcut! În vremurile noastre trebuie să ai o atitudine mai rezonabilă față de jurăminte! (Ei, dacă asta se poate numi atitudine rezonabilă…) Tu vrei să aplici descoperirea la transformarea oamenilor?

— În îngeri… am adăugat eu.

— La dracu cu îngerii! Transformări informaționale ale lui Homo Sapiens, și atât! Și hai să analizăm problema de pe acest plan academic.

Am observat pentru prima oară că și-a ieșit din fire… N-ai ce-i face, firea familiei Krivoșein își spune cuvântul. Dar principalul e că s-a pornit, s-a urnit din loc. Asta e lucrul cel mai necesar când începi o cercetare nouă — s-o iei din loc, să te înfurii de muncă.

Ca rezultat al unei discuții de șase ore, cu întrerupere pentru masă, am făcut patru pași în clarificarea noii probleme.

Primul pas: Oamenii artificiali și naturali, judecând după toate (hai să-i zicem, fie și după faptul că hrana obișnuită nu este o otravă pentru dubluri), sunt identici din punct de vedere biologic. Prin urmare, tot ce face „mașina-mamă” cu dublurile, poate fi extins în principiu (dacă faci abstracție de dificultățile realizării tehnice, cum se scrie în articole) asupra oamenilor obișnuiți.

Pasul al doilea: „Mașina-mamă” execută comenzile de transformare în cadrul rezervorului, fără nici un fel de adaptări mecanice și dispozitive de control și dirijare. El efectuează în rezervor, cum ar spune biologii, un metabolism dirijat…”

Ah, diavolii! mormăi aspirantul și-și aprinse nervos o țigară.

„… Sau, mai precis: transformă informația exterioară în înregistrări structurale în cadrul substanței: molecule organice, celule, țesuturi…

Pasul al treilea. În principiu, cum poate fi transformat omul în cadrul „mașinii-mamă”? Dublura artificială ia naștere în ea ca o continuare și dezvoltare a schemei mașinii. În stadiul transparenței ea se simte și se percepe deja ca om, dar nu poate acționa activ (Experiența cu Adam și confirmarea lui Kraveț sunt elocvente). Pe urmă dublura se întruchipează, se deconectează de circuitul lichid al „mașinii-mamă” (sau circuitul de el), pune stăpânire pe sine și iese din… Nu, nu trebuie să mă exprim academic! Se desprinde din mașină. Cu un cm obișnuit trebuie procedat, probabil, în ordine inversă. Adică înainte de toate el trebuie „conectat” în circuitul mașinii. Tehnic vorbind, omul trebuie scufundat în bazin.

Al patrulea pas: Dar se va conecta oare omul din nou în circuitele „mașinii-mamă”? Pentru că e nevoie de — eu sunt totuși suficient de familiarizat cu neurofiziologia, l-am citit pe Ashby — un contact deplin al întregului sistem nervos al omului cu lichidul. Dar toți conductorii — nervii — sunt izolați de mediul exterior prin piele, țesuturi, oasele craniului. Pentru a ajunge la ei, lichidul-circuit trebuie să pătrundă în interiorul omului…

Noi am ajuns la concluzia că el poate să pătrundă. Pentru că, în fond, omul este o soluție. Dar nu o soluție pe bază de apă (în acest caz oamenii s-ar dizolva în apă). În organismul omului nu e chiar atât de multă apă în stare liberă. Toată treaba o încurcă analiza cantitativă, această blestemată hipnoză a cifrelor, pentru că atunci când descompunem țesutul viu obținem cifre convingătoare: apă 75 la sută, proteine 20 la sută, lipide 2 la sută, săruri 1 la sută ș.a.m.d. Omul este o soluție biologică și toate componentele există în el într-o anumită unitate și interdependență. Există în corp lichide ca saliva, urina, plasma sanguină, sucul gastric, care pot fi turnate într-o eprubetă. Alte lichide umplu țesuturile celulare. Mușchii, nervii, creierul și fiecare celulă este prin ea însăși o eprubetă. Lichidele biologice impregnează chiar și oasele ca pe un burete… Așa că, în pofida lipsei unui recipient potrivit, omul are mult mai multe temeiuri să se considere un lichid, decât să zicem, ar avea o soluție de 40 la sută natriu.

Ca să fim mai preciși: omul reprezintă informația înregistrată într-o soluție biologică… Începând cu clipa când a fost conceput copilul, în această soluție se petrec transformări, se formează mușchii, organele interne, nervii, creierul, pielea. Același lucru — dar rapid și într-un alt mod — se petrece în lichidul biologic al „mașinii-mamă”. Așa că, din orice unghi am privi lucrurile, aceste două lichide sunt foarte înrudite și interpătrunderea lor este pe deplin posibilă”.

Oricât de mult doream să verificăm de îndată fiecare idee și fiecare presupunere, în cadrul „mașinii-mamă”, ne-am înfrânt această tentație și toată ziua ne-am ocupat de teorie. Ne-am jucat destul cu întâmplarea! E timpul să gândim totul în prealabil.

Prin urmare, să ne conectăm înainte de toate”.

„1 februarie. Ah, ce bune și frumoase erau teoriile pe care le potriveam la ceea ce era deja realizat! Jocul de-a cuburile, aritmetica cu „e bine — nu e bine”… E plăcut să-ți amintești ce perfect se desfășura totul… Dar să construiești o teorie, cu ajutorul căreia să poți obține rezultate noi, e mult mai complicat.

Deocamdată, lichidul teoretic fundamental (circuitul lichid) se comportă în rezervor ca apa cea mai vulgară. Numai că e mai dens.

E oare cazul să mai însemn că a doua zi am alergat la laborator, dimineața devreme, că, ținându-ne răsuflarea și savurând dinainte satisfacția, ne-am vârât vârfurile degetelor arătătoare în rezervor — „ne-am conectat”. Și nimic. Lichidul nu era nici cald, nici rece. Am stat așa aproape o oră. N-am sesizat însă nici un fel de senzație, nici un fel de modificări.

Oare e cazul să descriu cum i-am îmbăiat în lichid pe ultimii doi iepuri de casă, încercând să-i conectăm la mașină? „Mașina-mamă” nu se supunea nici măcar comenzii „Nu!”, și nu-i dizolva. Totul s-a sfârșit cu înecul iepurilor în lichid, iar noi n-am mai reușit să-i readucem la viață.

Merită oare să amintesc că introduceam în lichid conductorii și urmăream pe oscilograf oscilațiile potențialilor plutitori? Potențialii oscilează, iar curba seamănă cu o electroencefalogramă zimțată. Ei și?

Și unite așa mereu… Dacă eram un începător, — m-aș fi dat bătut de multă vreme”.

„6 februarie. O nouă experiență. Mi-am introdus degetul în lichid, iar Viktor Kraveț și-a pus pe cap „coiful lui Monomah” și a început să atingă cu degetul său diferite obiecte. Eu simțeam ce anume atinge el! Iată ceva cald (radiatorul caloriferului), iată ceva rece și ud (și-a băgat degetul sub robinet)…

Înseamnă că degetul meu s-a conectat?! Mașina îmi transmite prin el informația exterioară a senzațiilor… Da, dar nu sunt senzațiile de care am nevoie. Eu am nevoie de semnale (fie și în senzații) ale activității în rezervor a circuitului lichid!”

„10 februarie. Dacă ții multă vreme mâna în lichid și te conectezi, simți o ușoară mâncărime și înțepături în piele… Poate că e doar o autosugestie? Prea e slabă senzația, aproape imperceptibilă”.

„15 februarie. Un rezultat minor, nevinovat, neglijabil. Ca proporții el se situează în urma reproducerii iepurilor de casă. Pur și simplu, mi-am tăiat astăzi partea moale, cărnoasă a palmei și mi-am cicatrizat tăietura.

— Înțelegi?! mi-a spus dimineața, gânditor, Viktor Kraveț. Ca să ai senzația activității „circuitului lichid”, el trebuie să lucreze. Dar, iartă-mă, la ce vrei să lucreze? De ce, pentru ce „să se conecteze” la tine, la mine, la iepuri? La noi totul este deja făcut, totul se găsește într-un echilibru informațional.

…Nu știu dacă, într-adevăr, eu am fost acela care mi-am dat seama mai întâi ce trebuie făcut mai departe, sau, pur și simplu, el n-avea chef să-și provoace o durere. Dar experiența am început-o eu. Am tulburat echilibrul informațional din organismul meu.

Bisturiul era ascuțit și datorită lipsei de experiență mi-am crestat carnea până la os. Sângele mi-a umplut mâna. Mi-am cufundat palma în rezervor. Lichidul din jur a început să se înroșească intens. Durerea nu dispărea.

— „Coiful”, pune-ți coiful! a țipat Viktor Kraveț.

— Ce „coif”, pentru ce? Din cauza durerii și a sângelui care curgea nu raționam prea bine.

Atunci el mi-a pus pe cap „coiful lui Monomah”, a mișcat câteva butoane și durerea a dispărut imediat. După numai câteva secunde lichidul s-a curățat de sânge. Mâna mi-a fost cuprinsă de o mâncărime plăcută și atunci a început minunea. Sub ochii mei mâna devenea transparentă!

La început au apărut fibrele roșii al mușchilor. După un minut ele s-au dizolvat, iar prin jeleul roșiatic au început să se întrezărească falangele albe ale degetelor. Lângă încheietură se îngroșa cu repeziciune și se subția, împingând sângele, un vas violaceu.

Mi s-a făcut frică și mi-am tras repede mâna afară din rezervor. Am simțit dintr-odată durerea. Mâna era întreagă, dar strălucea ca și cum ar fi fost unsă cu ceva; de pe degetele străvezii se scurgeau picături grele. Am încercat să-mi mișc degetele, dar nu mă ascultau. Și deodată am observat că vârfurile degetelor se îngroașă sub formă de picături… Era ceva cu totul înfricoșător…

— Vâr-o la loc! Ai să-ți pierzi mâna! a răcnit Viktor Kraveț.

Am introdus-o în lichid și mi-am concentrat atenția asupra tăieturii. Simțeam o mâncărime plăcută chiar acolo. „Da, mașină… așa, așa e bine”… o încurajam eu. Mâncărimea slăbea treptat și mâna devenea din nou netransparentă! Răsuflând ușurat, am scos-o afară. Tăietura nu mai exista. În locul ei se vedea doar o cicatrice roșie-albăstrie. Prin crăpături apărură picăturile străvezii ale serului sanguin. Cicatricea mă mânca îngrozitor. Probabil că asta nu era încă totul. Mi-am introdus din nou mâna în lichid… Din nou — transparență, mâncărime, „așa, mașină, așa”… În sfârșit, mâncărimea a dispărut, mâna a devenit opacă.

Întreaga experiență a durat douăzeci de minute. Acum nici chiar eu n-aș mai fi putut indica locul unde mă crestasem cu bisturiul.

Să ne lămurim… Cel mai interesant mi se pare faptul că n-a trebuit să-i sugerez „mașinii-mamă” o informație specială despre felul în care să tămăduiască tăietura. De altfel, nici n-aș fi putut s-o fac. Probabil că și încurajările mele „așa, așa”… Au fost inutile. Senzația de durere a generat și fără asta în creierul meu biocurenți destul de… grăitori.

Înseamnă că „mașina-mamă” este conectată la om de semnalul legat de tulburarea echilibrului informațional din cadrul sistemului. Dar un asemenea semnal îl poate constitui nu numai durerea, ci și comanda volitivă de a modifica ceva în tine însuți, insatisfacția („nu e bine”). Iar în continuare se poate dirija cu ajutorul senzațiilor.

Era o experiență neînsemnată, lipsită de spectaculozitate, în comparație cu toate celelalte. În fond, tăietura putea fi dată cu iod, bandajată și s-ar fi vindecat și așa…

Și totuși era cea mai importantă experiență din tot ceea ce am realizat într-un an de muncă! Acum descoperirea poate fi utilizată nu numai pentru sinteza și perfecționarea dublurilor artificiale, ci și pentru transformarea complicatului sistem informațional cuprins în cea mai complexă soluție biologică, pe care noi o denumim simplu „om”. Transformarea oricărui om!”

„20 februarie. Da, circuitul lichid se conectează la organismul omului și la o comandă a voinței. Astăzi, cu ajutorul acestei metode, am înlăturat de pe brațul stâng, până la cot, tot părul. Mi-am cufundat brațul în rezervor și mi-am pus „coiful”. A urmat comanda „Nu!”, concentrată asupra părului. Înțepăturile și mâncărimea s-au intensificat. Pielea a devenit transparentă. După un minut părul s-a dizolvat.

Cu ajutorul acestei metode Viktor Kraveț a făcut să-i crească, în numai cinci minute, la degetele mic și la arătător, unghii lungi de doi centimetri! Și-a cufundat în lichid ambele mâini și a transformat amprentele obișnuite ale pielii de pe buricele degetelor în ceva asemănător cu desenul „în zigzag” de pe anvelopele automobilelor. Apoi a încercat să refacă vechiul desen, dar uitase cum arăta înainte de asta.

Acum e limpede de ce n-am reușit cu iepurii de casă. Ei n-au conștiință, n-au voință, nu cunosc insatisfacția față de propria lor ființă. Este o metodă doar pentru om. Numai pentru om!”

În continuare aspirantul Krivoșein a citit fugitiv, străduindu-se să memoreze. Întorcea filele jurnalului și parcă le fotografia cu memoria sa. Totul îi era limpede. Krivoșein și Kraveț au ajuns, pe o altă cale, la același rezultat ca și el — la dirijarea metabolismului, numai că au obținut această realizare cu ajutorul mașinii.

Și e foarte important că au făcut-o cu ajutorul mașinii. Acum această descoperire nu este ceva unic, nu reprezintă o formă a monstruozității, ci înseamnă știința de a se autotransforma. Nu e suficient să dispui de o metodă de transformare. Trebuie să dispui și de o informație completă asupra organismului omenesc. Ei nu o au și nici nu puteau s-o aibă. Iar „cunoștințele în senzații” pot fi înregistrate acum în „mașina-mamă” și transmise tuturor. Și fiecare om va căpăta o putere nemaiîntâlnită.

Aspirantul își strânse visător pleoapele și se lăsă pe speteaza scaunului… Ce să mai vorbim! Lupta împotriva bolilor… în curând ele vor fi uitate! Toate forțele naturii se vor supune omului chiar și fără mașini.

…Adâncurile albastre ale oceanului, unde nu te poți scufunda fără costumul de scafandru, fără batiscaf… Omul-delfin, lăsând să-i crească branhii și înotătoare, va putea să se delecteze cu stihia apelor, să trăiască în mijlocul ei, să muncească, să călătorească.

…Dacă îl vor atrage înălțimile văzduhului, va putea să-și lase aripi, să zboare, să planeze ca vulturii în curenții de aer cald.

…Planetele îndepărtate și vitrege omului, cu o atmosferă otrăvitoare formată din gaze de clor, supraîncălzite de arșița soarelui și fierbințeala magmei nestinse sau înghețate de frigul cosmic, infectate de bacili purtători de moarte vor putea fi cucerite. Omul va putea să trăiască acolo liber, ca și pe Pământ, fără scafandru și protecție biologică. Va trebui doar să-și reconstruiască organismul pentru oxidarea cu clor în loc de oxigen.

La om, principalul nu constă în faptul că respiră oxigen. Nici mâinile și nici picioarele nu sunt esențiale. El își poate făuri branhii, aripi înotătoare, poate respira fluor și totuși să rămână om. Tot așa după cum poți avea membre normale, piele albă, cap și acte în regulă și totuși să nu fii om!

— Da, dar… Krivoșein se sprijini cu coatele pe masă și rămase pe gânduri. Privirea îi căzu din nou pe însemnările din jurnalul lui Krivoșein cel original.

„… Vor dispare bolile, infirmitățile, nu vor mai fi de temut nici rănile, nici otrăvirile. Fiecare va putea să devină puternic, curajos, frumos, va putea să-și mobilizeze resursele organismului pentru a îndeplini munci care înainte i se păreau peste puterile lui. Oamenii vor fi ca niște zei!.. Da, da, de ce zâmbești? E într-adevăr acea metodă de perfecționare nelimitată a omului!

— Sunt mai înțelept, de aceea zâmbesc, a răspuns Viktor Kraveț cu răceală. Iar o iei razna!

— Ia mai lasă-mă! Oare nu tinde fiecare om să devină mai bun, să se perfecționeze?

— Năzuiește, dar pe măsura reprezentărilor sale despre bine și perfecțiune. Așa, de pildă, prin metoda respectivă pot lua naștere „băile cosmetice Krivoșein”.

— Ce băi mai sunt și astea?

— Uite așa, băi… câte cinci ruble de ședință. Vine o tovărășică, se dezbracă după paravan, se scufundă în soluția biologică. Operatorul — un oarecare Jora Șerverpupa, fost frizer și coafor — își pune în cap „coiful lui Monomah” și se apleacă spre ea: „Ce vă dorește inima?” „Acușica aș vrea să mă fac a la Brigitte Bardot — comandă clienta. Dar dacă se poate ceva mai plinuță și brună. Vasea al meu mă vrea așa, brună”… Ce te strâmbi? O să-i dea și bacșiș lui Jora. Iar clienții de sex masculin se vor transforma în genul superbărbatului Jean Marais sau în cel al frumuseții nordice de tipul Oleg Strâjenov. Iar în sezonul următor va veni moda Lolobrigidelor și a altei vedete masculine…

— Dar i se poate da „mașinii-mamă” o oarecare limită inferioară de selectare a informației… un fel de filtru pentru trierea prostiei și a vulgarității. Sau i se poate fixa un program rigid…

— … care odată cu formele să vâre în consumatorul de masă un bogat conținut interior? Dar dacă el nu va dori acest lucru? Are sau nu dreptul, pe banii lui, să nu-l dorească? „Dar ce, sunt cumva anormală — va protesta aceeași tovărășică — de vreți să mă rectificați? Voi sunteți niște caraghioși!” înțelegi, fermitatea de beton armat a poziției filistinului și a omului vulgar, trivial, rezidă tocmai în faptul că ei consideră că normală, exemplară propria lor comportare.

Dar se poate face ca această comportare să nu fie considerată normală de „mașina-mamă”.

— „Hm… Propun efectuarea unei experiențe simple. Vâră, te rog, degetul în lichid.

— Care din ele?

— Acela de care să nu-ți pară rău.

Am vârât în lichid degetul inelar. Dublura își puse coiful” și se apropie de dulăpiorul cu instrumente medicale.

— Atențiune!

— Au, ce faci?! Mi-am scos brusc degetul. Avea pe el o tăietură din care curgea sânge.

Viktor Kraveț își supse degetul inelar, apoi șterse sângele de pe bisturiu.

— Acum ai înțeles? Pentru mașină nu există și nu poate exista normă de conduită. Ei puțin îi pasă. Ce i se poruncește, aia face…

Ne-am vindecat tăieturile.

Viktor Kraveț m-a coborât din înaltul cerului, de-a berbeleacul, pe Pământ. Noi, inventatorii, suntem oameni visători. Și Edison se gândea, probabil, că la telefonul său oamenii își vor comunica unii altora numai vești plăcute și necesare, și în nici un caz nu vor bârfi, nu vor face denunțuri anonime și nu vor chema „Salvarea” la cunoscuții lor pe deplin sănătoși, doar de dragul de a se amuza… Așa și noi, toți visăm ceva bun, dar când viața întoarce pe dos ideea invenției, ne plesnim cu palmele peste coapse, ca tăietorii de lemne pe ger: Păi ce faceți oameni buni?!

Blestemul științei constă în faptul că ea creează doar metode și nimic mai mult. Așa și la noi, va fi doar o simplă „metodă de transformare a informației în sistemul biologic”. Maimuța poate fi transformată în om. Însă și omul în maimuță.

Dar nu se poate! Nu, nu se poate concepe că și după descoperirea noastră totul o să rămână la fel cum a fost! Și nu-i vorba de știință, ci de viață! Descoperirea noastră vizează tocmai viața. Ea nu împușcă, nu omoară — ea creează. Poate că noi nu căutăm unde trebuie. Nu e vorba aici de proprietățile mașinii, ci de însușirile omului”.

Aspirantul Krivoșein termină lectura jurnalului frământat de gânduri. E posibil, oare, să-și fi pierdut timpul degeaba? Nu cumva descoperirea noastră a apărut înainte de vreme și se poate întoarce împotriva oamenilor? La Moscova el s-a gândit prea puțin la toate acestea. Descoperirea era numai a lui. Ea nu privea pe nimeni altcineva. Prin urmare cercetează și taci din gură… E adevărat că după baia din bazinul reactorului tare ar mai fi vrut să-i împărtășească lui Androsiașvili și băieților de la cămin descoperirile și frământările sale, să le spună că radiația și boala iradierii pot fi învinse! Dar aceste lucruri aveau o legătură directă cu probleme de război…

„Din cauza ticăloșilor! Krivoșein fu cuprins de furie. Din cauza ticăloșilor care sunt, poate, doar unul la mie, și pentru care binevoitoarea și servila prostituată, Știința, pregătește metode de aruncare în aer a podurilor și de distrugere a popoarelor! Doar metode. La naiba, poate ar fi cazul să încep exterminarea acestor bestii după metoda noastră? Nimeni n-are să mă prindă, n-are să mă împuște… Să merg și eu pe drumul ticăloșilor? Nu. Nici asta nu e „ceea ce trebuie”.

Aspirantul închise caietul, își ridică privirea. Lampa de birou ardea de pomană. Se făcuse lumină. Dincolo de geam fațadele galbene, identice, ale clădirilor din cartierul academicienilor priveau printre frunze la soarele nevăzut. Se părea că turma de case va porni, dintr-o clipă într-alta, după astru. Ceasul arăta șapte și jumătate, dimineața.

Krivoșein își aprinse o țigară și ieși în balcon. În stația de troleibuz, jos, se adunau oameni. Un bărbat cu umerii largi, într-un impermeabil bleumarin, se preumbla pe sub copaci.

— Ia te uită! se miră Krivoșein de perseverența și rezistența acestuia. Bine. Trebuie salvat ceea ce mai poate fi salvat.

Se înapoie în cameră, se dezbrăcă și făcu un duș rece. Îi reveni vioiciunea și energia. Deschise apoi șifonierul, scotoci prin rezervele modeste din garderobă, cercetându-le cu un ochi critic. Alese o cămașă ucraineană cu guler brodat și o trase pe el. Cercetă cu îndoială costumul bleumarin, uzat, oftă și îl îmbrăcă.

Pe urmă, aspirantul se antrenă un sfert de oră în fața oglinzii și părăsi locuința.

Capitolul 3

Bărbatul în impermeabil îl zări pe Krivoșein, se întoarse spre el și-l privi drept în față.

„Doamne, ce detectiv primitiv! se indignă Krivoșein. În loc să urmărească imaginea mea în vitrină sau să se ascundă după un ziar, se zgâiește ca omul de Neanderthal la un autobuz! Ce dracu, n-au instrucțiuni? Măcar de-ar citi comicsuri, pentru a-și ridica calificarea! Cu asemenea indivizi, slabe speranțe să dai de firul unei crime!”

Îl cuprinse furia. Se apropie hotărât de bărbatul în impermeabil.

— Ascultă, de ce nu te schimbi? Detectivilor nu li se aplică legea cu privire la munca de șapte ore?

Cel cu impermeabilul își înălță mirat sprâncenele.

— Valea… Auzi aspirantul o voce baritonală, caldă. Valentin… Nu mă cunoști?

— Hm… Krivoșein clipi, îl privi cu atenție și scoase un fluierat. Deci asta e… Prin urmare, dumneata ești Adam Hercule? Ia te uită! Și eu care credeam…

— A… înseamnă că dumneata nu ești Krivoșein? Adică ești Krivoșein, dar… din Moscova?

— Exact. Ei, te salut… Te salut, Valea-Adam, suflet rătăcit!

— Salut.

Își strânseră mâinile. Krivoșein cercetă chipul bronzat de soare și ars de vânt al lui Adam. Trăsăturile îi erau cam dure, dar frumoase. „Totuși, Valea nu s-a muncit degeaba! Uite ce-a ieșit!” Numai în ochii de culoare deschisă, pe sub genele decolorate, i se citea o sfială ascunsă.

— Acum o să fie mulți cu numele Krivoșein, Valentin Vasilievici.

— Poți să-mi spui Adam. Am să iau acest nume.

— Dar pe unde ai umblat, Adam?

— La Vladivostok, o, doamne… Râse scurt, ca și cum s-ar fi îndoit că are dreptul să glumească. La Vladivostok și în împrejurimile sale.

— Ce vorbești? Asta-i grozav! Krivoșein îl privi cu invidie. Ai montat utilaje în porturi?

— Nu, chiar… Am aruncat în aer stâncile submarine cu dinamită. Iată… Acum m-am întors să lucrez…

— Și nu ți-e teamă?

Adam îl privi pe Krivoșein drept în ochi.

— Mi-e teamă, dar… înțelegi, am o idee. În loc de a sintetiza oameni artificiali, aș vrea să încerc să-i transform în „mașina-mamă” pe cei obținuți. Adică… să te scufunzi în lichid, să acționezi cu ajutorul informației externe… Probabil că se poate, ce zici?

Adam se sfia totuși. Își dădu seama că se sfiește și-i era ciudă că, din cauza asta, și-a expus ideea sa atât de stângaci.

— E o idee bună, spuse aspirantul. Îl privi pe Adam cu o curiozitate nouă.

„În fond, nu suntem chiar atât de diferiți. Sau asta este logica interioară a descoperirii?”

— Numai că a mai fost experimentată, Val. Ei și-au scufundat în lichidul nostru diferite părți ale corpului. Se pare că s-au scufundat și în întregime.

— Și iese ceva?

Iese… Numai că, cu ultima experiență, încă nu e totul prea limpede.

Dar e ceva formidabil! Înțelegi?… În felul acesta se poate introduce informația Artei în om, cu selecție, după principiul legăturii inverse… Adam, încurcându-se și sfiindu-se în continuare, i-a expus lui Krivoșein gândurile sale cu privire la înnobilarea omului cu ajutorul artei.

Dar aspirantul l-a înțeles. La urma urmelor, nu e atât de greu să te înțelegi pe tine însuți.

— … În munca noastră, noi trebuie să pornim de la ideea că omul tinde spre mai bine, cită, zâmbind, o însemnare din jurnalul lui Krivoșein, de la faptul că nimeni sau aproape nimeni nu vrea să facă în mod conștient ticăloșii și prostii, că ele se întâmplă datorită neînțelegerii.

— În viață totul este complicat. Nu poți să-ți dai seama dintr-odată dacă procedezi bine sau nu. Asta o știu și de la mine. Și dacă îi dai omului o informație clară și aplicabilă la psihicul, la faptele și la acțiunile lui… despre ce e bine, ce e rău, ce e prostie — și o înțelegere limpede a faptului că orice ticăloșie sau prostie de-a sa, mai devreme sau mai târziu, conform legii numerelor mari, se va întoarce împotriva lui însuși, atunci putem să nu ne temem nici de el, nici pentru el. O astfel de informație poate fi introdusă și în „mașina mamă…!”

— Cum, și o asemenea experiență s-a mai făcut? se miră Adam.

— Nu. A existat doar o înțelegere vagă că acest lucru este necesar, că fără o asemenea informație toate celelalte nu au nici un sens… Așa că ideea ta este foarte oportună. Ea, cum se spune în cercurile academice, umple un gol… Ia ascultă! Deodată Krivoșein se înfurie. Și, tu, cu o asemenea idee, umblai pe urmele mele ca un copoi, te preumblai pe sub ferestre! Nu puteai să mă strigi sau să vii în casă?

— Înțelegi… bolborosi Adam. Eu credeam că tu ești el. Treci pe lângă mine, nu mă observi, nu mă recunoști. M-am gândit că nu vrei să mă vezi. Noi am avut atunci o tevatură… Își plecă capul.

— Da… Nici la laborator n-ai fost?

— La laborator? Păi, n-am legitimație de intrare. Iar actele sunt ale lui Krivoșein. Toți de acolo le cunosc.

— Dar peste gard?

— Peste gard… Adam ridică din umeri, intimidat. O asemenea idee nici nu-i trecuse prin minte.

— Omul elaborează idei de o îndrăzneală nemaipomenită, iar în viață… O, doamne! Krivoșein clătină din cap dezaprobator. Trebuie să te debarasezi de această timiditate mizerabilă în fața oamenilor, altfel vei pieri. Va pieri și munca… În sfârșit, el îi întinse cheile, du-te instalează-te și odihnește-te. Toată noaptea ai patrulat. Trebuie să te odihnești!

— Dar unde e… el?

— Asta aș vrea s-o știu și eu. Unde o fi și ce-i cu el? Aspirantul se posomorî. Am să încerc să lămuresc totul. Ne vedem mai târziu. La revedere, mai spuse el și zâmbi. Totuși, e foarte bine că ai venit.

„Nu, pe om nu-l poți abate atât de ușor din calea sa, își spunea în gând Krivoșein, îndreptându-se spre institut. O problemă măreață, o idee mare își poate subordona totul, te poate face să uiți și de jigniri, și de năzuințe personale, și de imperfecțiuni… Omul tinde spre mai bine. Deci totul e în regulă!”

Pe alături treceau în goană troleibuzele și autobuzele matinale supraîncărcate. Într-unul din ele aspirantul o găsi pe Lena. Ședea lângă geam și privea distrată afară. Se opri o clipă și o însoți cu privirea.

„Ah, Lena, Lena! Cum ai putut să faci una ca asta?”

Lectura jurnalului avusese asupra aspirantului un efect pe care nu l-ar fi putut avea asupra nimănui. Avea impresia că a trăit, în acest din urmă an, tot timpul la Dneprovsk. El era pur și simplu Krivoșein și simți o strângere de inimă amintindu-și de mâhnirea pe care această femeie i-o pricinuise lui (da, lui!).

„… Eu știu încotro se îndreaptă cercetările noastre, de ce să ne ascundem după deget. E rândul meu să mă vâr în rezervă. Împreună cu Viktor Kraveț efectuez mici experiențe instructive asupra membrelor noastre. De curând mi-am sudat, cu ajutorul circuitului lichid, ligamentul de la genunchi, rupt cu mulți ani în urmă, și acum nu mai șchiopătez. Toate acestea sunt, desigur, o minune a medicinii. Dar noi avem gânduri mult mai îndrăznețe. Tindem spre totala transformare a omului. Într-o astfel de treabă nu trebuie să te rezumi la mărunțișuri. Altfel o să ne mai învârtim încă douăzeci de ani în jurul rezervorului. De data asta trebuie să mă vâr în rezervor chiar eu, un om natural obișnuit. Viktor Kraveț nu mai are ce căuta acolo.

În esență, urmează să facem proba propriului meu organism, și nu a „mașinii-mamă”. Toate cunoștințele și procedeele noastre nu fac doi bani dacă omul nu va avea voința și hotărârea necesară de a se supune transformărilor informaționale în lichid.

Desigur, eu nu mă voi întoarce transformat din acest rezervor. În primul rând, nouă ne lipsește informația necesară pentru transformări esențiale ale organismului și intelectului omenesc. În al doilea rând, pentru început acest lucru nici nu este necesar. E suficient să verificăm conectarea totală în „mașina-mamă”, să dovedim că acest lucru e posibil, că nu e periculos și, desigur, să schimbăm ceva în propriul eu. Ca să spun așa, să facem prima rotație în jurul Pământului. Dar e posibil acest lucru? Și nu e periculos? Mă voi întoarce, oare, din rezervor, de pe orbită, din probe — mă voi înapoia? Complicată drăcovenie mai e și „mașina-mamă”. Câte lucruri noi am descoperit la ea și tot n-o cunoaștem în întregime…

Nu prea mă simt în apele mele din cauza perspectivei strălucite pe care le oferă cercetările noastre.

Mai ales că a venit și momentul să mă însor. Asta-i! La dracu cu comportarea rezervată față de Lena! Am nevoie de ea. Vreau să fie cu mine, să fie îngrijorată, neliniștită și să mă certe când mă întorc târziu acasă. Dar înainte de asta să-mi dea să mănânc. Și (întrucât cu sinteza dublurilor totul este de acum limpede) fie ca noii Krivoșein să apară pe lume, nu din mașină, ci datorită unor relații bune, de înaltă moralitate dintre părinți. Și n-au decât să ne complice ei viața. Eu sunt „pentru”. Mă însor! Cum de nu mi-a trecut asta prin cap mai înainte?

Să mă însor tocmai acum, când pregătim această experiență?… Ei și! În cel mai rău caz va rămâne în urma mea o amintire din cele mai trainice. Un fiu sau o fiică. Odinioară oamenii plecau pe front, părăsindu-și nevestele și copiii. De ce n-aș proceda și eu la fel?

Poate că nu e prea cinstit să te însori, atunci când există posibilitatea să lași în urma ta o văduvă. Dar să mă condamne cei ce au pornit sau vor porni la o asemenea acțiune. Lor le dau voie s-o facă!”

„12 mai.

— Mărită-te cu mine, Lena! O să fim tot timpul împreună. O să avem copii, frumoși ca tine și deștepți ca mine. Ce zici?

— Te crezi, într-adevăr, deștept?

— Păi cum? Ei, ce zici?

— Dacă ai fi deștept, nu ai propune așa ceva.

— Nu înțeleg…

— Vezi? Și vrei să ai copii deștepți.

— Te rog, explică-mi despre ce e vorba? De ce nu vrei să te măriți cu mine?

Ea își înfipse în păr ultimul ac și se întoarse din fața oglinzii către mine.

— Îmi place grozav să te văd bosumflat, cu buzele răsfrânte. Dragul meu Valea! Roșcovanul meu! Înseamnă, deci, că ai intenții serioase? Ah, minunăția mea!

— Așteaptă! i-am spus, eliberându-mă. Ești de acord să te măriți cu mine?

— Nu, dragostea mea.

— De ce?

— Pentru că mă pricep la viața de familie ceva mai bine decât tine. Știu că din toate astea n-o să iasă nimic bun. Adu-ți aminte: am avut noi măcar o dată vreo discuție serioasă? Doar ne întâlneam și petreceam timpul împreună… Amintește-ți de câte ori n-am venit la tine, iar tu erai ocupat cu gândurile, cu treburile tale, și nu te bucurai, erai chiar nemulțumit că am venit. Desigur, te prefaci, te străduiești din toate puterile ca eu să nu observ lucrul acesta, dar eu îl simt… Imaginează-ți ce o să fie, atunci când vom fi tot timpul împreună?

— Înseamnă… înseamnă că tu nu mă iubești?

— Nu, Valea. Ea mă privea deschis și cu o undă de tristețe. Și nici n-am să te iubesc vreodată. Nu vreau să te iubesc. Înainte doream acest lucru… în fond, dacă ar fi să vorbim cinstit, m-am apropiat de tine cu un gând ascuns. M-am gândit așa, omul acesta liniștit și lipsit de frumusețe fizică mă va iubi și mă va prețui… Tu nici nu-ți închipui, Valea, câtă nevoie aveam de asta. Simțeam nevoia să mă încălzesc! Numai că lângă tine nu m-am încălzit. Pentru că nici tu nu mă iubești prea mult… Tu nu ești al meu, știu. Tu o ai pe alta: Știința! Ea râse cu răutate. V-ați scornit tot felul de jucării: știința, tehnica, politica, războiul. Iar femeia e doar așa, printre altele. Dar eu nu vreau acest rol. Se știe că noi muierile suntem proaste. Luăm totul în serios. Nu cunoaștem măsură în dragoste și nu putem să facem nimic în privința asta… Vocea îi tremură și ea se întoarse. Eu ți-aș fi spus oricum toate astea odată și odată…

Da, Lena s-a înșelat pentru a doua oară!

De fapt, amănuntele n-au nici un rost. Am dat-o afară. Și acum stau și caut să-mi revin scriind jurnalul.

Va să zică, totul era numai calcul: „Să nu-ți iei un bărbat frumos, ci unul nearătos!” Iar eu am vrut să întemeiez o familie sănătoasă…

E frig. Oh, ce frig el…

„De ce să mă iubească Frasquita? Nu am nici bani”… Vorba operetei. Ei, dar n-are rost să vorbesc despre mine! Lena nu e așa. Dar cum e? În fond, a spus-o foarte bine: parcă cu nu-mi dădeam seama de toate? Și încă cum! Dar înainte îmi conveneau astfel de relații superficiale cu ea… „Vă convine?” cum se spune prin magazine, când ți se propune o marfă oarecare.

În viață nimic nu trece fără să lase urme sau fă ă pedeapsă. Să luăm chiar cazul meu. M-am schimbat, mi-am dat seama de sentimentele mele, dar viață a năruit totul… M-am lăsat furat de o iluzie, ca în romane. Sunt un caraghios! Am vrut puțină căldură. Dar pentru ea n-am fost decât o stație de transbordare.

Asta e tot. În viața mea nu va mai fi nimic altceva. Nu mai găsesc eu o femeie ca Lena. Cât despre legăturile ieftine, nu sunt de acord cu ele.

Lena n-a vrut să devină văduva mea.

E frig…

Noi ne-am pierdut sinceritatea, aptitudinea de a acționa la porunca sentimentelor, de a crede fără rezerve, pentru că credeam, de a iubi, pentru că iubim. S-ar putea ca asta să se întâmple pentru că fiecare s-a fript nu o dată din cauza acestei sincerități, sau pentru că la teatru sau la cinematograf vedem cum se confecționează toate sentimentele, sau din cauza complexității vieții în care trebuie să chibzuiești și să calculezi totul. Nu cunosc „Gingășia sufletelor descompusă în șirul lui Taylor”… Am descompus-o…

Acum trebuie să înțelegem din nou, cu ajutorul rațiunii, cât de importante sunt în viața omului sentimentele integre și puternice. Cine știe, poate e bine că lucrul acesta trebuie dovedit. Asta se poate dovedi. Și se va dovedi. Și atunci oamenii vor căpăta o nouă naturalețe a sentimentelor și faptelor, consolidate de rațiune, vor înțelege că altfel viața nu e viață.

Dar deocamdată e frig…

Ah, Lena, Lena, sărmana mea fetiță speriată de viață! Se pare că acum te iubesc, într-adevăr!”

La ora opt și jumătate dimineața anchetatorul Onisimov se apropie de Laboratorul noilor sisteme. Plutonierul de serviciu Golovorezov ședea în bătaia soarelui, sprijinit de ușa de intrare, cu chipiul lăsat pe ochi. În jurul gurii deschise și pe obraji îi umblau muștele. Plutonierul încerca să le alunge prin tresăriri ale mușchilor feței, dar nu se trezea.

— O să arzi în timpul serviciului, tovarășe plutonier, vorbi cu severitate Onisimov.

Plutonierul de serviciu se trezi dintr-odată, își îndreptă chipiul și se ridică în picioare.

— Totul e în ordine, tovarășe căpitan, noaptea nu s-a întâmplat nimic.

— E clar. Cheile sunt la dumneata?

— Da, vă rog, și plutonierul scoase cheile din buzunar. Așa cum mi-au fost înmânate, așa le păstrez.

— Să nu lași pe nimeni înăuntru.

Onisimov descuie ușa de la intrare, o deschise, apoi o trânti în urma lui. Orientându-se cu ușurință în coridorul întunecos, în care erau îngrămădite lăzi și aparate, găsi ușa ce ducea la laborator.

Odată ajuns în laborator, se uită cu atenție în jurul său. Pe dușumea rămăseseră băltoacele asemănătoare unui jeleu, ale căror margini se uscaseră și se răsuciseră în sus. Furtunurile „mașinii-mamă” atârnau moale în jurul buteliilor și baloanelor. Becurile de pe panoul mașinii electronice nu erau aprinse. Mânerele tabloului de comandă luceau vag în semiobscuritate. Onisimov trase cu îndoială în piept aerul stătut din încăpere și clătină din cap: „Ehe!” Apoi își scoase haina gri, o așeză cu grijă pe speteaza scaunului, își suflecă mânecile cămășii și se apucă de treabă.

Înainte de toate spălă cu apă, ridică și așeză la locul său rezervorul, apoi făcu legătura cu toate furtunurile și capetele cablurilor. Cercetă cablul de energie electrică și descoperi jos, la îmbinarea dintre dușumea și perete, locul ars și mâncat de acizi, unde se produsese scurtcircuitul. Luă din dulap mănușile de cauciuc, scoase dintr-un sertar instrumentele, se înapoie la cablu și se apucă să curețe, să răsucească și să izoleze firele de cupru topite.

După câteva minute totul fu gata. Onisimov, suflând din greu, se îndreptă de spate și conectă curentul electric. Transformatoarele calculatorului TVM-12 începură să zumzăie ușor, se auzi zgomotul ventilatoarelor de aerisire, motorul de evacuare porni accelerându-și turația.

Pe panoul de comandă al mașinii începură să licărească, în dezordine, beculețe roșii, albastre, verzi și galbene.

Onisimov, mușcându-și de emoție buza de jos, luă cu un balon mare de apă din distilator și începu s-o toarne în toate buteliile, completându-le. Scoase din sertarul mesei de lucru a lui Krivoșein jurnalul de laborator și, consultând însemnările, se apucă să toarne reactivi în butelii și baloane. După ce termină toate aceste operații, se opri în mijlocul încăperii și așteptă.

Lumina pâlpâindă a becurilor de semnalizare fugea de la o margine a panoului la alta, de jos în sus și de sus în jos, fugărindu-se ca într-o reclamă luminoasă de cinematograf. Dar, treptat-treptat, licăririle lipsite de noimă începură să se ordoneze într-o imagine alcătuită din linii frânte. Liniile drepte, verzi, le dublau pe cele albastre și galbene. Licărirea becurilor roșii deveni mai slabă, rărindu-se. Curând, ele se stinseră cu totul. Onisimov aștepta cu încordare ca dintr-o clipă într-alta în partea superioară a panoului să se aprindă semnalul, Stop!” Dar trecură cinci minute, zece, cincisprezece și semnalul nu se aprinse.

Se pare că funcționează… Onisimov își trecu palma peste față, frecându-se cu putere.

Acum trebuia să aștepte. Ca să suporte mai ușor această chinuitoare stare de tensiune nervoasă, turnă apă într-o căldare, găsi niște cârpe în coridor și se apucă să spele dușumeaua. Apoi înfășură cu bandă izolatoare capetele rupte ale firelor și cablurilor de la „coiful lui Monomah”, citi însemnările din jurnal, mai prepară încă vreo câteva soluții și le turnă în butelii. Acum nu mai avea ce face.

Pe coridor se auziră pași. Onisimov se întoarse brusc spre ușă. Întră plutonierul Golovorezov.

— Tovarășe căpitan, secretarul științific Hilobok insistă să intre. Spune că vrea să discute ceva cu dumneavoastră. Să-i dau drumul?

— Nu. Lasă-l să aștepte. Și eu am de discutat cu dânsul.

— Am înțeles. Plutonierul părăsi încăperea.

„De, ce să-i faci, va trebui să stau de vorbă și cu Harri! Onisimov râse în sinea lui. Este momentul cel mai potrivit să-i aduc aminte de recentele evenimente”.

„… 17 mai. Ce ți-e și cu Harri Haritonovici ăsta. Când mi-a spus atunci că n-are de gând să-și scrie disertația, totul n-a fost decât un șiretlic. Mare șmecher! Am aflat că ieri a avut loc susținerea prealabilă a tezei sale de doctorat, în ședința închisă a consiliului nostru științific. La noi, ca și în multe alte institute, există o regulă. Înainte de a-l lăsa pe candidat să zboare în sferele exterioare, el e audiat în cerc restrâns, în „familie”. Peste câteva zile va avea loc susținerea oficială în sala de ședințe a Biroului de construcție, unde lucrează Lena.

Eh, nu degeaba face Harri pe șiretul! Aici se ascunde ceva”.

„18 mai. Astăzi am ciocănit în ferestruica deasupra căreia nu știu care poet din institut, pentru orice eventualitate, a ținut să rămână anonim, a scris cu creionul pe perete:

FII DEMN DE PRIMA UNIFORMA.

DUȘMANUL NU DOARME!

Maiorul Pronin

Eu eram probabil demn. De aceea Iohann Iohannovici m-a lăsat să intru în sala de lectură și mi-a dat să consult un exemplar din lucrarea candidatului în științe tehnice H. H. Hilobok, prin care urmărea obținerea titlului de doctor în științe tehnice. Tema… O, dar, de fapt, n-am voie să vorbesc despre asta.

Ei, fraților!.. În primul rând, tema amintită se apropie teribil de acea elaborare a blocurilor memoriei la care odinioară am lucrat împreună cu Valerka. Reieșea că Harri ar fi fost un fel de autor și conducător al lucrării. Nu se spunea direct, dar se putea ghici. În al doilea rând, el a recurs la o improvizație liberă atunci când a fost vorba de interpretarea rezultatelor obținute și aici s-a încurcat definitiv. În al treilea rând, până și faptele de multă vreme cunoscute și rezolvate de sistematicieni și electroniști de peste hotare, au fost însăilate după fraza „Cercetările au stabilit…” Cum de a putut consiliul nostru științific să dea drumul la o asemenea lucrare? E luna mai. Jumătate din oameni sunt plecați în deplasare sau în concediu.

Nu, asta nu se poate să rămână așa”.

„19 mai.

— Cunoști aritmetica? m-a întrebat Viktor Kraveț, când i-am expus problema în esența ei și intențiile mele.

— O cunosc, dar de ce mă întrebi?

— Atunci socotește: două zile pentru pregătirea în vederea participării la susținerea tezei, plus ziua respectivă… Plus o lună de tracasări și nervi, după aceea. Doar nu ești copil mic. Știi prea bine că asemenea treburi nu se trec cu vederea atât de ușor. Ce e mai important: o lună de cercetări în problema noastră, ale cărei rezultate vor avea cu timpul asupra întregii lumi o influență mult mai mare, mai puternică decât toată tehnica contemporană, sau teza asta de cârpaci, cate nu va avea nici o influență? O să fie o teză în plus, și atât.

— M-da… dar acum eu am să-ți vorbesc despre o altă aritmetică. Noi doi suntem oameni asemănători și specialiști identici, iar în unele privințe tu mă depășești chiar. Dar dacă am să mă duc acum la acest secretar științific, Hilobok, și chiar fără să mă obosesc prea mult cu argumentări, am să-i declar că practicantul Viktor Kraveț este un prost, că nu cunoaște abecedarul tehnicii de calcul (chiar și la aritmetică e destul de slab), strică aparatele și bea spirt pe ascuns… Ce se va întâmpla cu practicantul Viktor Kraveț? Va fi dat afară din institut, afară, din cămin. Și s-a dus naibii practicantul. N-o să poată dovedi nimănui nimic, pentru că nu e decât un biet student. Ei bine, închipuiește-ți ce situație va obține în comparație cu noi Hilobok, devenind doctor în științe. Te-am convins?

L-am convins în așa măsură, încât a plecat imediat la bibliotecă să-și ia note din surse bibliografice accesibile.

Pot să mai aduc un argument: noi trebuie să ne gândim nu numai la cercetări, ci și la faptul că, odată și odată, va veni timpul să apărăm concret descoperirea noastră ca ea să fie utilizată în folosul oamenilor. Dar noi nu știm cum se face asta. Trebuie s-o învățăm.

În definitiv, la naiba cu prudența! La urma urmelor, trăiesc pe lumea asta sau doar mi se pare?”

„22 mai. Totul a început ca de obicei. În sala mică a Biroului de construcții s-a adunat un auditoriu restrâns, dar reprezentativ. Harri Haritonovici a prins pe tablă foile de hârtie de calc, pline de scheme și grafice de diferite culori, a luat apoi o poziție fotogenică alături de ele și a rostit alocuțiunea obișnuită, care a durat vreo douăzeci de minute. Cei admiși în sală l-au ascultat cu obișnuitul sentiment de stânjeneală. Unii nu înțelegeau de loc despre ce e vorba, alții înțelegeau câte ceva, iar câte ceva nu. mai erau și cei ce înțelegeau totul, și cine este Harri Hilobok, și cel fel de lucrare a prezentat și de ce a declarat-o ca fiind secretă… Dar fiecare se gândea cu tristețe că n-are rost să-și vâre nasul în farfuria altuia întrebându-se totodată dacă el însuși e suficient de pregătit ca să-i poată critica pe alții? Obișnuitele raționamente somnoroase, datorită cărora în știință s-au strecurat cine știe câți șnapani.

Harri și-a încheiat alocuțiunea. Președintele comisiei a dat citire avizelor. Avize favorabile, bine ticluite, nimic de zis (cine să se apuce să spună lucruri neplăcute la susținerea unei teze?). Pentru mine personal a constituit o mare surpriză doar faptul că și Arkadi Arkadievici a făcut un referat pozitiv. Apoi au urmat oponenții oficiali care și-au spus cuvântul. Se știe ce înseamnă un oponent oficial. Ca să-și justifice această titulatură, subliniază câteva mici scăpări, câteva nepotriviri, „dar în general lucrarea corespunde… Autorul merită…” De fapt, să nu păcătuiesc. Oponentul din Moscova și-a bătut joc, într-un mod foarte subtil, de toate ideile tezei și a lăsat să se înțeleagă că ea poate fi făcută, praf. Dar el a făcut-o atât de fin și de precaut, încât mă îndoiesc că l-a înțeles chiar și Harri. „Dar în linii mari lucrarea merită…”

Și, în sfârșit, se pune întrebarea: „Cine dorește să ia cuvântul?” De obicei, când se ajunge aici toată lumea are deja un sentiment de repulsie față de tot ce se întâmplă, nimeni nu mai dorește nimic, autorul tezei mulțumește și gata.

Șeful laboratorului noilor sisteme, V. Krivoșein însă a tras adânc aer în piept, apoi și-a dat drumul (În clipa aceea mi-am dat seama că va ieși un scandal de proporții.) A ridicat mâna. Harri Haritonovici a fost neplăcut surprins. Eu, la fel. A vorbit douăzeci de minute și, dezvoltându-și argumentele, le înmâna membrilor consiliului științific revistele, monografiile, broșurile în care erau expuse, fără referiri la Hilobok, rezultatele susținute de el în lucrare. Apoi a reprodus pe tablă schema lui… N-are importanță ce anume schemă — mai ales că singura ei calitate era „originalitatea” — și a demonstrat că… Nu va funcționa la frecvențele diapazonului necesar. În sală s-a produs rumoare.

Apoi a luat cuvântul candidatul în științe, V. Ivanov, care venise cu avionul (în urma telefonului meu) de la Leningrad. El a precizat la rândul său care e situația și a analizat partea „originală” a tezei. Cuvântarea lui Valerka a fost plină de erudiție și străbătută de un umor subtil. Sala s-a înviorat și mai mult. Apoi dă-i, și dă-i! Nu-i mai puteai opri!

Vechea mea cunoștință Jalbek Balbekovici Pșembakov, pe care l-am „fericit” cu un an în urmă, a început să-i ceară precizări lui Harri. Cum se realizează schema nr. 2 (dar n-are rost să continui).

Hilobok nu știa cum, dar a încercat să scape printr-o trăncăneală care-ți dizolva creierul nu alta. La discuție au participat și alți colaboratori al biroului de construcții. În încheiere a luat cuvântul inginerul-șef al Biroului de construcții, profesor și laureat… (nu e recomandabil să-i pomenesc numele aici).

„Mie mi s-a părut chiar de la început că aici ceva nu e în regulă”, a început el.

Într-un cuvânt, nimeni nu l-a ajutat pe Hilobok cu nimic. Teza lui a fost făcută praf. Îți era mai mare dragul să te uiți la el. Toți au plecat apoi la treburile lor, iar el a rămas să desprindă de pe tablă admirabilele sale foi de calc, iar foile răsucindu-se îl loveau peste mustață. M-am apropiat de el să-l ajut.

— Mulțumesc, nu e nevoie, a mormăit Hilobok. Ce, acum ești mulțumit? Nici dumneata nu-ți susții disertația, și nici pe alții nu-i lași. Ai o viață ușoară, Valentin Vasilievici, natura te-a înzestrat cu aptitudini…

— Ușoară, n-am ce zice! am ripostat eu, înmărmurit. Salariul de două ori mai mic ca al dumitale, concediul la fel. Iar treabă și griji până peste cap…

— Singur îți faci griji. Ce nevoie ai avut să te amesteci în treaba asta? Harri, făcând foile sul, mi-a aruncat o privire rea și plină de amenințare. Trebuia să te gândești și la institut, nu numai la dumneata… Ei, dar nu e aici locul să discutăm despre asta!

Așa se întâmplă întotdeauna. Dar, oricum, mă simt surprinzător de bine. Am senzația că am făcut o treabă bună, dacă nu mai importantă, dar în orice caz, mai utilă decât descoperirea noastră. Am strivit o canalie. Înseamnă că se poate. Și nu e atât de greu pe cât părea.

Acum parcă nu mai mi-e teamă pentru viitorul muncii noastre. Pot fi învinse și asemenea probleme”.

— Și totuși asta a avut o mare influență asupra muncii… mormăi Onisimov-Krivoșein, supraveghind „mașina-mamă”. Eh, dar câte nu au influență asupra muncii!

„29 mai. Astăzi am fost chemat la Azarov. Abia s-a înapoiat din deplasare.

— Vă dați seama ce ați făcut?

— Da, Arkadi Arkadievici, teza lui…

— Nu e vorba de teza lui Harri Haritonovici, ci de comportarea dumitale! Ai subminat prestigiul institutului nostru. Și cum l-ai mai subminat!..

— Mi-am spus părerea.

— Dar, dar unde ți-ai expus-o? Cum ți-ai expus-o? E oare atât de greu de înțeles că, în cadrul unei instituții dinafară, dumneata nu ești doar un simplu inginer, care încearcă să se răfuiască… e-e… într-o problemă științifică cu cineva (Harri m-a turnat, nu glumă!), ci reprezentantul Institutului de sistemologie! De ce nu ți-ai expus părerea la susținerea prealabilă a tezei?

— N-am știut nimic de ea.

— Chiar și așa. Ai fi putut și după aceea să-ți expui punctul de vedere locțiitorului meu. S-ar fi ținut seama de el!. (Adică lui Voltamperov!)

— Nu s-ar fi ținut seama.

— Văd că nu ne putem înțelege. Ce planuri ai pentru viitor?

— N-am de gând să-mi dau demisia.

— Nici nu ți-am propus s-o faci. Dar mie mi se pare că nu ești încă pregătit să conduci un laborator. Un om de știință care lucrează într-un colectiv trebuie să țină seama de interesele colectivului. În orice caz, să nu-i aducă prejudicii prin faptele și acțiunile sale. Presupun că la viitorul concurs îți va fi greu să treci examenele pentru ocuparea funcției de șef de laborator… Asta-i tot. Nu te mai rețin.

Și uite așa. Acum prin tot institutul circulă vorbe jignitoare la adresa mea:

„Un inginer contra unui candidat! Împotriva unui doctor în științe!”

Datorită eforturilor depuse de Harri, lucrurile sunt prezentate ca și cum aș fi avut o răfuială personală cu el. Sunt dezgropate păcatele mele vechi: mustrarea pe care am primit-o, accidentul din laboratorul lui Ivanov (administratorul Matiușin umblă și acum să mi se impute banii pentru pagubele provocate). Și-au adus aminte că n-am prezentat darea de seamă anuală asupra activității, deși tema 154 are scadența abia în anul acesta. Se vorbește că ar trebui alcătuită o comisie de verificare a muncii laboratorului.

Răuvoitorii țipă, binevoitorii șoptesc cu compătimire, uitându-se cu atenție în jurul lor. „Bine l-ai mai pus la punct pe Hilobok… Așa-i trebuie tembelului… Dar acum au să te mănânce fript”… Și toți mă sfătuiesc unde să mă transfer. „Păi ar trebui să-mi luați apărarea!” „Vezi, cum să-ți spun… Fenia Zagrebniak, băiat inimos de altfel, își desface brațele a neputință. Ce pot să fac eu? Nu e în specialitatea mea”…

Totuși, viața specialistului e mizerabilă. E lipsită de griji materiale, dar mizerabilă. Toate interesele sale vitale sunt concentrate în jurul unor elemente ale memoriei pasive, și nu a oricăror elemente… Muncitorul, țăranul, tehnicianul, inginerul de profil larg, învățătorul și chiar funcționarul pot găsi o utilizare a foițelor și cunoștințelor de care dispun într-o mulțime de ocupații, întreprinderi sau instituții. Dar de aceste blestemate elemente se ocupă doar două sau trei institute din întreaga Uniune Sovietică. Unde să se ducă, în caz de se întâmplă ceva, sărmanul Fenia? Stai cuminte și nu ciripi… În fond, specializarea strictă este o metodă de autoînrobire.

De aceea la noi, în mediul lucrătorilor de strictă specializare, nu se aplică aproape niciodată dictonul toți pentru unul (în afară de cazul când e vorba de Azarov). Toți pe unul — asta da. De altfel, e și mai ușor. De aceea, la fiecare încălcare a subordonării științifice se stârnesc patimile. „În felul acesta, fiecare poate fi trântit la examen, compromis!” a izbucnit Voltamperov. Și de aici, ține-te…

Nu-i nimic, o să treacă și asta. Vom rezista. Principalul e că s-a făcut ceea ce trebuia să se facă. Știam doar ce mă așteaptă. Dar mi-e silă. Mi-e silă, de nu mai pot…”

Onisimov își stinse țigara și își pironi ochii asupra mașinii. În poziția furtunurilor ceva se schimbase lent și imperceptibil. Ele parcă se încordaseră. Peste multe din ele trecu un tremur, o contracție. Apoi — Onisimov tresări — prima picătură din furtunul de culoare cenușie-închisă, aflat în stânga, lovi cu zgomot fundul rezervorului.

Onisimov rezemă de rezervor o scară mică și se urcă pe ea. Își puse palma sub furtun. Într-un minut în palmă se formă o picătură de lichid gros auriu. Sub el, ca sub o lentilă, se desenau liniile pielii. Se concentră. Pielea dispăru, se dezgoliră fibrele roșii ale mușchilor, oasele albe ale falangelor, ligamentele și tendoanele…

„Ah, dacă ei ar fi știut și ar fi putut să facă asta, oftă el, experiența s-ar fi desfășurat altfel. Dar n-au știut… Și asta a influențat totul”…

El turnă lichidul din palmă în rezervor, coborî pe dușumea și își spălă mâinile la robinet. Acum, zgomotul picăturilor ce dădeau din toate furtunurile răsuna vesel și ritmic, ca o ploaie de primăvară.

— Funcționează! Puternică mai ești, mașină! spuse cu respect Onisimov-Krivoșein. Puternică ca viața.

E-a limpede că nu voia să părăsească laboratorul. Dar uitându-se la ceas, își puse în grabă haina, pregătindu-se de plecare.

— Bună dimineața, Matvei Appolonovici! îl întâmpină Hilobok cu bucurie. Ați și început munca? Eu vă așteptam aici. Vream să vă comunic ceva. Își apropie mustățile de urechea lui Onisimov. Ieri a venit la locuința lui Krivoșein această… fosta lui legătură, Elena Ivanovna Kolomieț. A luat ceva de acolo și a plecat. Și a mai fost cineva acolo. Lumina a fost aprinsă toată noaptea.

— E clar. Bine că mi-ați spus. Cum se spune, justiția n-o să vă uite.

— Mă rog, eu sunt gata oricând. E de datoria mea!

— Datoria-i datorie, vocea lui Onisimov deveni dură, dar nu cumva, cetățene Hilobok, sunteți mânat de anumite motive de altă natură?

— Adică ce fel de motive?

— De exemplu, de faptul că Krivoșein v-a torpilat teza de doctorat.

Fața lui Harri Haritonovici se lungi pentru o clipă, ca îndată după aceea să exprime ofensa care i-a fost adusă, prin aceste cuvinte, întregii umanități.

— Ce oameni, doamne! V-au și informat… Ce oameni mai sunt pe la noi, gândiți-vă, nu zău! Dar bine, Matvei Appolonovici, cum ați putut să vă îndoiți de mine. Tot ce am făcut, am făcut din convingere! Și apoi, Krivoșein n-a avut atunci, la susținerea tezei un rol chiar atât de hotărâtor, după cum vi s-a spus. Acolo au fost specialiști mai de vază decât el. Mulți au și susținut teza, iar el, plin de invidie, a intervenit, desigur, și mi-a recomandat s-o mai completez. Nimic deosebit însă, așa că în curând am s-o prezint din nou… Dar, dacă nu aveți încredere în mine, n-aveți decât să vă descurcați singur. Treaba mea e să spun ce știu, încolo faceți ce știți… Omagiile mele!

— Vă salut.

Harri Haritonovici se îndepărtă, complet tulburat. Chiar și de pe lumea cealaltă Krivoșein tot îl mai persecuta!

— Tare l-ați mai luat, tovarășe căpitan! spus aprobator plutonierul.

Onisimov nu-l auzi. El se uita gânditor în urma lui Hilobok.

Cum se potrivește totul. Fără să vrei te gândești: oare merită?

Hai să vorbim deschis, Krivoșein, s-ar putea să dai de dracu cu experiența asta. Și încă foarte simplu, chiar în conformitate cu propria ta statistică asupra experiențelor reușite sau nereușite. Știința-i știință, metoda-i metodă, dar de prima dată nu iese niciodată ceva cum trebuie. Asta e o lege veche. Și, în această experiență, greșeala nu înseamnă numai un rebut.

În definitiv, eu am să mă vâr în rezervor ca specialist în această problemă. Asta e specialitatea mea… Cu profil îngust, ca și a lui Fenia Zagrebniak. Dar pot să nu mă vâr. N-o să mă oblige nimeni… E caraghios. Numai datorită unei specializări pe care, vrând-nevrând, am căpătat-o, să mă cufund în acest mediu îndoielnic, care dizolvă pur și simplu organismele vii!

De dragul oamenilor? Dar ducă-se naibii! Ce, mie îmi trebuie mai mult decât altora? Am să trăiesc liniștit numai pentru mine. Și o să fie bine.

…Și totul va fi limpede — de o limpezime rece, proprie ticăloșilor. Și toată viața voi fi nevoit să justific această renunțare cu argumentul că toți oamenii sunt așa, nu mai buni decât mine, ci și mai răi. Toți trăiesc numai pentru ei. Și va trebui să mă descotorosesc cât mai repede de toate speranțele și visurile despre mai bine, pentru ca ele să nu-mi amintească mereu: Tu ne-ai vândut! Tu ne-ai vândut și nu ești îndreptățit să aștepți de la oameni nimic bun.

Și atunci viața pe această lume va deveni și mai rece…

Plutonierul Golovorezov întrebă ceva.

— Ce ai spus?

— Spuneam că în curând ar trebui să-mi vină schimbul, tovarășe căpitan. Am intrat la orele douăsprezece fix.

— Nu cumva ți se pare că n-ai dormit destul?

Onisimov se uită vesel la el, mijindu-și ochii. Va trebui să te mai plictisești o oră, două, și după aceea te schimbăm, îți promit. Cheile am să le iau cu mine. E mai sigur așa. Să nu lași pe nimeni înăuntru!

Capitolul 4

Ferestrele biroului lui Azarov dădeau spre parc. Privind pe geam academicianul vedea vârfurile teilor și paralelipipedul cenușiu, de beton și sticlă, al noii clădiri, înălțându-se deasupra arborilor. Arkadi Arkadievici nu se sătura niciodată să admire acest peisaj, care în fiecare dimineață îl ajuta să-și alunge Starea de neurastenie, îi dădea forțe noi. Dar astăzi, aruncându-și ochii pe fereastră nu făcu decât să se strâmbe acru și să se întoarcă.

Sentimentul singurătății și al unei oarecari vinovății, resimțite cu o zi în urmă, nu-l mai părăsea. „Eh! încercă să scape de această apăsare Azarov. Când moare cineva, te simți vinovat doar că ai rămas în viață. Mai ales dacă răposatul e și mai tânăr decât tine. Iar în știință singurătatea e ceva natural și obișnuit la fiecare creator. E greu să-l înțelegi pe celălalt. De aceea noi înlocuim adesea înțelegerea reciprocă printr-un acord tacit de a nu încerca să ne amestecăm unul în treburile altuia… Dar ce știa el? Ce făcea el?”

— Pot să intru? Bună dimineața, Arkadi Arkadievici! Hilobok se apropie, răspândind în jurul său un miros puternic de colonie.

…Aluzia lui Onisimov îl tulburase adânc pe Harri Haritonovici. Îl frământa gândul că s-ar putea presupune cum că el s-a răfuit cu Krivoșein din cauza tezei de doctorat, că l-ar fi persecutat și astfel a contribuit la uciderea lui. „Se știe că atunci când a murit un om, totdeauna se caută vinovatul. Iar la noi, s-ar putea, cu asemenea oameni…” se gândea docentul, simțindu-se deodată ca un animal hăituit. El nu știa încă precis de ce și de cine anume ar trebui să se teamă, dar simțea că trebuie să facă ceva ca să n-o pățească. „Nu, trebuie să iau măsuri!”

Așa, prin urmare, eu am pregătit aici un proiect de decizie, Arkadi Arkadievici, cu privire la incidentul cu Krivoșein. Asta ca să existe forme în regulă referitor la tot ce-l privește pe el… și această întâmplare. Decizia nu are decât două puncte: primul se referă la comisie și al doilea la închiderea temporară a laboratorului. Vă rog să luați cunoștință, Arkadi Arkadievici, și dacă nu aveți nimic de obiectat…

Hilobok se aplecă peste biroul lăcuit și îi întinse academicianului o foaie de hârtie dactilografiată.

— Prin urmare, în componența comisiei pentru cercetarea acestui incident l-am trecut pe tovarășul Bezmernâi, inginerul care răspunde de tehnica securității. El trebuie să se ocupe de astfel de treburi conform regulamentului de ordine interioară. L-am inclus și pe Ippolit Illarionovici Voltamperov, ca specialist în tehnica electronică, pe Aglaia Mitrofanovna Garaju ca membră a comitetului local de protecție a muncii, pe Liudmila Ivanovna, de la cancelarie, în calitate de secretar tehnic al comisiei… Ei, și am zis să mă trec și pe mine în fruntea comisiei, și dacă dumneavoastră, Arkadi Arkadievici, nu aveți nimic împotrivă, am să iau asupra mea și această sarcină, deh! mai adăuga el, uitându-se îngrijorat la academician.

Arkadi Arkadievici îl examină îndelung pe credinciosul său secretar științific. Docentul era bine bărbierit și spilcuit ca de obicei. O cravată îngustă, purpurie, i se prelingea pe cămașa scrobită, ca sângele dintr-o beregată tăiată. Dar nu atât înfățișarea cât mai ales vocea reținută ale lui Harri Haritonovici îi provocă academicianului o repulsie neobișnuită. „De ce această emoție, această frământare… Dar te înțeleg bine, Harri Haritonovici, te înțeleg perfect! Poate că tocmai de aceea îl țin în preajma mea, pentru că văd prin el, îl înțeleg pe deplin. Din partea lui nu te poți aștepta la acte mărețe și spontane. Țelurile lui sunt clare. Când scopurile unui sistem funcțional sunt limpezi, comportarea lui e mult mai ușor de prevăzut decât atunci când țelurile sunt necunoscute. Un asemenea principiu există în sistemologie… Sau pentru că îmi place, pur și simplu să mă compar zilnic cu el? Poate că tocmai din cauza aceasta ne apasă singurătatea, pentru că ne înconjurăm de oameni deasupra cărora e ușor să te înalți?”

— Iar punctul al doilea se referă la închiderea temporară, ca să zic așa, la oprirea lucrărilor în Laboratorul noilor sisteme pe toată perioada de lucru a comisiei… Ei, și după ce termină comisia, o să ne fie mai clar ce trebuie să facem, pe mai departe, cu acest laborator: să-l desființăm sau să-l încredințăm unui alt sector

— Lucrările de acolo s-au sistat de la sine, Harri Haritonovici, Azarov zâmbi fără veselie. N-are cine să mai lucreze acum acolo. Și n-ai pe cine desființa… În minte îi apăru cadavrul lui Krivoșein, cu ochii dați peste cap și gura rânjită. Academicianul își masă ușor tâmplele cu vârfurile degetelor, apoi oftă. Mă rog, în principiu, eu admit ideea dumitale cu comisia. Numai că, în ce privește componența ei, va trebui să facem unele modificări. El trase mai aproape foaia dactilografiată și scoase stiloul. Pe Ippolit Illarionovici îl putem menține, pe inginerul nu cu tehnica securității de asemenea, secretarul tehnic este și el necesar. Dar ceilalți sunt în plus. În fruntea comisiei am să mă trec pe mine. Am să iau chiar eu, cum te-ai exprimat dumneata, asupra mea această sarcină, ca să nu te încarc prea mult. Vreau să mă lămuresc bine de tot ce făcea Krivoșein acolo.

Și… și eu? întrebă secretarul științific cu o voce pierdută.

— Dumneata ocupă-te de îndatoririle dumitale, Harri Haritonovici.

Hilobok se simți tare nefericit. Temerile lui fuseseră îndreptățite. „Sunt dat la o parte, înlăturat!” El se temea acum și-l ura pe răposatul Krivoșein mai mult decât pe vremea când trăia.

— Iată! Poftim! Ați văzut cum a lucrat, nu? Hilobok se întristă, luă o înfățișare mâhnită și își lăsă capul în jos. Câtă bătaie de cap ne-a pricinuit! Ah, Arkadi Arkadievici, credeți că eu nu văd cât vă frământați, credeți că eu nu înțeleg! Dar merită, oare, să vă pierdeți timpul dumneavoastră prețios, să vă enervați… Toată povestea asta o să facă înconjurul orașului, o să se spună că la Institutul de sistemologie al lui Azarov iar s-a întâmplat ceva… și dânsul încearcă acum să mușamalizeze întreaga afacere. Doar știți foarte bine cum sunt oamenii. Ah, acest Krivoșein, acest Valentin Vasilievici! De câte ori nu v-am spus Arkadi Arkadievici, și v-am prevenit că din partea lui n-o să avem nici un folos, ci doar pagube și neplăceri. Arkadi Arkadievici, dumneavoastră nu trebuia să susțineți tema lui…

Azarov ascultă, își încreți fruntea, și simți cum creierul i-e cuprins de obișnuita amețeală, ca și când l-ar fi apucat iar neurastenia. O asemenea toropeală îl cuprindea totdeauna când purta discuții mai lungi cu Hilobok, când acesta se străduia să-l convingă să fie de acord cu punctul său de vedere. Acum însă, în capul academicianului se învârtea un gând straniu. Se pare că priceperea de a rezista unei asemenea pălăvrăgeli cere un efort intelectual mult mai mare decât calculele matematice.

„Ce ar fi să-l dau afară? Îi trecu pe neașteptate prin minte. Să-l dau afară din institut, și gata. La urma urmelor e umilitor… Da, dar pentru ce? El își îndeplinește obligațiunile, are 18 lucrări publicate, zece ani de stagiu în munca științifică, a reușit la concurs (e drept, altă candidatură n-a mai fost), n-ai de ce să te agăți! Și eu i-am dat avizul acela nenorocit asupra tezei… Să-l dau afară, pur și simplu, pentru prostie și lipsă de aptitudini? Ei… asta ar constitui un precedent nemaipomenit în activitatea științifică”.

— Făcea comenzi, folosea materiale și utilaje, ocupa o clădire separată și, după ce a muncit doi ani de zile, poftim, uitați-vă ce a făcut! Hilobok se aprinse de pe urma propriilor sale cuvinte. Și vă amintiți cum s-a comportat la susținerea tezei… Doar nu numai pe mine m-a făcut de rușine. Eu nu contez. Dar și pe dumneavoastră, Arkadi Arkadievici, pe dumneavoastră personal… Dacă ar fi fost după mine apoi eu pe acest Krivoșein, pentru ceea ce a reușit să facă, l-aș… l-aș fi… Nu știu ce i-aș fi făcut!.. Docentul rămase aplecat peste birou și ochii săi căprui aruncau scântei. Ce păcat că la noi se obișnuiește doar să se decoreze postmortem, „de mortuis aut bene, aut nihil”, mă rog!.. Dar ia să-i trântești o mustrare lui Krivoșein postmortem, ca să fie un exemplu și pentru ceilalți! Și încă o mustrare aspră! Cu consemnare…

— … pe piatra funerară. E o idee! adăugă o voce în spatele lui. Oh, mare ticălos mai ești, Hilobok!

Harri Haritonovici se îndreptă de spate atât de repede, de parcă ar fi fost împușcat cu o încărcătură de sare mai jos de spate. Azarov își înălță capul. În ușă stătea Krivoșein.

— Bună ziua, Arkadi Arkadievici. Vă rog să mă scuzați că intru neanunțat. Îmi dați voie?

— Bu… Bună ziua, Valentin Vasilievici! Azarov se ridică de la masă. Deodată inima începu să-i bată înnebunită. Bună ziua… Uff, înseamnă că dumneata nu… Mă bucur că te văd bine, sănătos! Intră, te rog!

Krivoșein strânse bărbătește mâna întinsă a academicianului (acesta remarcă ușurat că mâna îi era caldă), apoi se întoarse spre Hilobok. Harri deschise și închise gura, fără să poată scoate vreun sunet.

— Harri Haritonovici, nu vreți să ne lăsați singuri? V-aș fi foarte îndatorat.

— Da, Harri Haritonovici, poți să pleci, spuse Azarov.

Hilobok o porni de-andărăteala spre ieșire, se lovi zgomotos cu capul de perete, și de abia nimeri ușa că o și zbughi afară din încăpere.

Făcând eforturi să-și revină, Arkadi Arkadievici inspiră adânc, ca să-și liniștească inima, apoi se așeză pe scaunul său directorial. Simți că îl cuprinde o ușoară enervare. „Se pare că am fost victima unei farse?!”

— Vreți să fiți atât de amabil, Valentin, Vasilievici, să-mi explicați și mie ce înseamnă toate astea… Povestea cu, scuzați-mă, cadavrul, scheletul dumneavoastră și toate celelalte?

— Nimic grav, Arkadi Arkadievici. Îmi dați voie? Krivoșein luă loc în fotoliul de piele de lângă biroul directorului. Mașina care se autoorganizează, despre care am raportat în cadrul consiliului științific vara trecută, a reușit, într-adevăr, să se dezvolte… Și s-a dezvoltat până la stadiul în care a încercat să creeze un om. Pe mine. Ei, și cum se întâmplă, de obicei, știți că totdeauna prima încercare e nereușită…

— Da, dar de ce n-am fost informat despre toate astea?! întrebă Azarov scos din fire, amintindu-și de discuția umilitoare avută cu două zile în urmă cu anchetatorul și de celelalte frământări ale sale. De ce?

Krivoșein se mânie cumplit.

— La dracu! spuse furios și lovi cu pumnul în brațul moale al fotoliului. Dar de ce nu întrebați cum am făcut noi toate astea? Cum de am reușit? De ce vă preocupă în primul rând prestigiul personal?

Academicianul se muie.

— Fără îndoială, este… este ceva grandios. Vă rog să primiți felicitările mele, Valentin Vasilievici. Și… totodată și scuzele mele. M-am înfierbântat și… Mii de scuze! Este, într-adevăr, o foarte mare… e-e… invenție, deși ideile cu privire la transmiterea și viteza informației cuprinse în om au fost formulate încă de răposatul Norbert Wiener. (Krivoșein râse malițios). De altfel, faptul acesta nu minimalizează, bineînțeles, realizarea… Eu îmi amintesc de ideea dumitale, am văzut alaltăieri în laborator unele… e-e… rezultate ale muncii depuse. Întrucât și eu, personal, am o oarecare contingență cu sistemologia (Krivoșein surâse din nou), sunt, prin urmare, suficient de pregătit ca să înțeleg ceea ce mi-ați spus. Vă felicit din tot sufletul! Dar trebuie să fiți de acord, Valentin Vasilievici, că acest eveniment fericit pentru știință ar fi putut să aibă un caracter mai puțin misterios și să iște mai puțin scandal dacă, pe parcursul ultimului an de muncă, m-ați fi ținut la curent cu mersul lucrărilor.

— La dumneavoastră se intră foarte greu, Arkadi Arkadievici.

— Hm… permiteți-mi totuși să consider că argumentul dumneavoastră nu este întemeiat Valentin Vasilievici! Azarov se încruntă. Admit că sistemul acesta al audiențelor vă umilește (deși toți lucrătorii institutului îl înțeleg și-l aprobă. Chiar și mie mi se întâmplă să fiu nevoit să aștept la audiențe în diferite ocazii). Dar ați fi putut să-mi telefonați, să-mi lăsați un bilet (nu neapărat un raport, cum se obișnuiește), în sfârșit, ați fi putut să veniți la mine acasă!

Arkadi Arkadievici totuși nu reuși să-și învingă sentimentul că a fost jignit. „Uite așa… muncești, muncești, și uite!”… De multă vreme, din ziua când experiența lui nereușită cu heliu s-a transformat în mâinile unui alt cercetător în descoperirea superfluidității, Arkadi Arkadievici păstra în adâncul sufletului său speranța că, odată și odată, va vedea, va descoperi și va înțelege ceva nou în natură, în lume. El visa la această descoperire cu voluptate și totodată cu teamă, așa cum visează un băiețel despre pierderea castității. Dar n-avea noroc. Alții aveau, el nu! Avea o înaltă calificare și munca sa a fost răsplătită cu multe premii și titluri. Dar nu se putea mândri cu nici o descoperire, care reprezintă, de fapt, culmea cunoașterii!

Și iată că în cadrul institutului pe care-l conduce s-a realizat fără el, fără măcar să știe ceva, o descoperire uriașă. În comparație cu ea întreaga sa activitate ca și aceea a întregului institut apare cu totul neînsemnată! S-a descurcat fără el. Mai mult decât atât. Se pare că l-a evitat conștient, că l-a ocolit. „Cum adică? A crezut că nu sunt un om cinstit? Prin ce anume l-am îndreptățit să gândească astfel despre mine?” De multă vreme academicianul Azarov nu mai avusese prilejul să încerce sentimente atât de puternice ca acum.

— M-da… Mă bucur alături de dumneata, Valentin Vasilievici, continuă academicianul, dar sunt totodată îngrijorat și mâhnit de atitudinea dumitale. S-ar putea ca ceea ce îți spun să te supere. Dar pe mine problema mă frământă nu ca savant sau ca director, ci ca om. Cum de s-a putut întâmpla una ca asta? Dumneata nu se poate să nu-ți fi dat seama că, ținându-mă la curent cu munca dumitale, asta nu ți-ar fi dăunat, ci dimpotrivă, te-ar fi ajutat. Ți-ar fi fost asigurate o îndrumare competentă, calificată, ca și consultațiile de care aveai nevoie. Dacă eu aș fi considerat că pentru rezolvarea temei dumitale mai sunt necesari noi colaboratori sau utilaje, s-ar fi făcut și asta. Și atunci de ce ai procedat așa cum ai procedat, Valentin Vasilievici? Nici nu vreau să admit gândul că te temeai ca nu cumva să-ți pierzi drepturile dumitale de autor…

— Și cu toate acestea, văd că nu v-ați putut reține să nu exprimați acest gând. Krivoșein surâse cu tristețe. În sfârșit, bine că faptul vă preocupă înainte de toate ca om. Asta îmi dă speranțe… Într-o vreme am stat la îndoială. Nu știam ce să fac, să vă vorbesc despre activitatea noastră sau nu. Am încercat să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Dar n-am reușit. Apoi m-am gândit că, deocamdată, în etapa căutărilor, e mai bine așa. Krivoșein își ridică capul și se uită țintă la Azarov. Dumneavoastră n-ați prea avut încredere în noi. Arkadi Arkadievici. De ce oare? Chiar și acum, ați încercat, întâi și întâi, fără să știți exact despre ce e vorba, să puneți descoperirea și pe autorii ei la locul lor. Cică Wiener ar fi spus… Dar ce legătură are ideea lui Wiener — „televizarea” — cu descoperirea noastră?! La noi totul e altfel! Ce consultații ați fi putut să ne dați dumneavoastră, ca academician, doar poate să vă destăinuiți nepriceperea în fața unor ingineri subordonați… Și apoi, mai există un motiv. Dumneavoastră știți prea bine că valoarea cercetătorului nu este determinată nici de gradul lui științific, nici de titlul lui și totuși n-ați binevoit niciodată să-i mai strângeți puțin cu ușa pe cei „titrați”, să „atentați” la drepturile lor inalienabile de a conduce, de a ocupa posturile vacante, la infailibilitatea cugetărilor și părerilor lor. Credeți că eu n-am știut de la bun început ce rol mi-era rezervat după crearea noului laborator? Credeți că avertismentul pe care mi l-ați dat după scandalul cu Hilobok n-a influențat experiența? A influențat-o. De aceea m-am și grăbit cu munca, am mers la risc… Credeți că nu a avut nici o influență, în ce privește atitudinea față de dumneavoastră, faptul că în institutul nostru comenzile pentru expoziții și alte diferite asemenea chestii împing totdeauna pe planul al doilea comenzile necesare pentru cercetări?

— Iertați-mă, dar asta aduce a meschinărie, Valentin Vasilievici! spuse enervat Azarov, încruntându-se.

— A trebuit să vă judecăm după astfel de fapte mărunte, deoarece altele nu existau. Sau după faptul „mărunt” că un asemenea… în sfârșit, Hilobok, datorită încurajărilor sau sprijinului dumneavoastră, cum vreți s-o luați, dă tonul în institut. Desigur, lângă Harri Haritonovici Hilobok te poți bucura din plin de propria-ți superioritate intelectuală, chiar și la baie!

Fața lui Azarov se înroși ca focul. Sigur, una e să gândești tu însuți în felul acesta, și alta e să-ți vorbească despre asta subalternii. Krivoșein își dădu seama că a cam sărit peste cal și își temperă tonul.

— Vă rog să mă înțelegeți cum trebuie, Arkadi Arkadievici. Noi am fi dorit ca dumneavoastră să participați la lucrările noastre. Tocmai de aceea — și nu ca să vă mâhnesc — vă relatez totul în mod deschis. În descoperirea noastră mai există încă multe lucruri pe care noi nu le înțelegem. Omul e un sistem complicat, iar mașina care îl confecționează este și mai complicată. Aici va fi de lucru pentru o mie de cercetători. Și visul nostru e să atragem în această muncă oameni inteligenți, cunoscători, talentați… Vă dați seama că într-o treabă ca aceasta nu este suficient să fii doar un om de știință.

— Vreau să sper că mă veți informa totuși mai în amănunt asupra conținutului muncii voastre. Azarov își venea treptat în fire, îi revenea simțul umorului și al propriei superiorități. S-ar putea să vă fiu totuși de folos — fie ca savant, fie ca om.

— Să dea dumnezeu! O să vă informăm, probabil… Nu hotărăsc eu singur în această chestiune, dar o să vă informăm. Avem nevoie de dumneavoastră.

— Valentin Vasilievici, academicianul ridică din umeri, iertați-mă, nu cumva aveți de gând să hotărâți împreună cu practicantul dacă e cazul să mă admiteți și pe mine sau nu să particip la activitatea dumneavoastră?! După câte știu, la laborator nu mai există altcineva.

— Da, și cu dânsul… O, doamne! Krivoșein oftă semnificativ. Sunteți gata să acceptați ideea că mașina poate fabrica oameni, dar vă e cu neputință să admiteți că în această chestiune un simplu laborant s-ar putea să priceapă mai mult decât dumneavoastră! Fiindcă veni vorba, și Faraday a fost laborant, dar nimeni nu-și mai amintește astăzi al cui laborant a fost el… Cred că e bine, totuși, să vă pregătiți sufletește, Arkadi Arkadievici, ca atunci când veți veni să lucrați cu noi — și eu sper că veți veni! — să nu mai aveți acel crez academic, cum că voi sunteți părinții noștri, iar noi copiii voștri. Vom munci cu toții, și atât! Niciunul dintre noi nu e geniu, dar nici Hilobok nu e…

Își aruncă privirea spre Azarov și se opri uimit la mijlocul frazei. Academicianul zâmbea. Nu zâmbea atât de fotogenic ca în fața reporterilor, și nici atât de subtil ca atunci când pregătea o replică cu succes sigur la auditoriu, în cadrul consiliului științific sau la seminar, ci simplu și din tot sufletul. Datorită numeroaselor riduri, fața lui Arkadi Arkadievici nu arăta prea bine. Dar zâmbetul parcă îl întineri.

— Ia ascultă, spuse Azarov, mi-ai tras o asemenea chelfăneală, încât eu… Dar, mă rog! Sunt teribil de bucuros, că ești în viață!

— Și eu. Doar atât găsi de cuviință să-i răspundă Krivoșein.

— Și ce facem acum cu miliția?

— Cred că am să reușesc să… Dacă nu să-i bucur, cel puțin să-i liniștesc.

Krivoșein își luă rămas bun și plecă. Arkadi Arkadievici rămase multă vreme îngândurat, bătând darabana cu degetele pe cristalul biroului.

— M-da… spuse el în sfârșit.

Și nu mai adăugă nimic.

„De ce anume trebuie să mai țin seama? căuta să-și aducă aminte Krivoșein, în timp ce se îndrepta către stația de troleibuz. Aha, am găsit!”

«… 30 mai. E totuși foarte interesant să reconstitui totul. Va să zică, mergeam cu viteza obișnuită de plimbare — 60 kilometri pe oră. Idiotul acela cu „Moskvici”-ul de culoare vernil traversa autostrada, înseamnă că viteza lui în raport cu șoseaua era egală cu zero. Și viteza de traversare a „Moskvici”-ului, trebuie s-o spun, nu era cu mult peste zero. Parcă mergea cu tractorul… Cine-i lasă la volan pe asemenea dobitoci? Dacă tot traversezi șoseaua împotriva regulilor de circulație, fă-o cel puțin repede! Dar ăsta… ba înainta un metru, ba frâna! Când mi-am dat seama că „Moskvici”-ul n-o să-mi acorde prioritate, n-am mai avut timp nici măcar să apăs pe frână.

…Viktor Kraveț care s-a deplasat la km 18 după rămășițele motocicletei, mai dă și acum din cap:

— Mare noroc ai avut! Ai scăpat ca prin minune! Dacă ai fi avut 70 la oră, eu aș fi lucrat acum la confecționarea unui monument din rămășițele „Jawei”, iar pe tăblița numărului aș fi pictat, înghițindu-mi lacrimile: „Aici se odihnește Krivoșein — inginer și motociclist”.

Da, dar dacă aș fi mers cu 70, n-aș fi intrat în „Moskvici”!

E interesant cum niște împrejurări cu totul întâmplătoare au contribuit la nașterea acestui incident fatal. Dacă nu m-aș fi oprit în pădure să fumez, să ascult cucul („Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc? El mi-a prorocit vreo cincizeci), dacă aș fi luat unul sau două viraje cu o viteză ceva mai mică sau ceva mai mare, nu ne-am fi întâlnit, și fiecare și-ar fi văzut de treburile sale. Dar așa, pe drum drept, cu o vizibilitate perfectă, am intrat în singura mașină care mi s-a ivit în cale.

Singurul lucru la care am mai avut timp să mă gândesc, în timp ce zburam peste motocicletă, a fost cucul: Cucule, cucule, câți ani am să trăiesc?

M-am ridicat singur. „Moskvici”-ul avea partea laterală bușită serios. Conducătorul speriat își ștergea sângele de pe obrazul nebărbierit. Geamul portierei i l-am spart cu cotul. Așa-i trebuie, tembelului! Sărmana mea „Jawă” zăcea pe asfalt. Devenise dintr-odată mai scurtă. Farul, roata din față, furca, cadrul, rezervorul, totul era turtit, stâlcit.

…Prin urmare, viteza inițială de 17 m pe secundă a fost anulată pe o porțiune de drum mai mică de un metru. Cu această ocazie corpul meu a suferit o suprasolicitare… care reprezintă cam de 15 ori accelerația gravitațională a pământului! Oho!

Orice s-ar spune, omul e o mașină excelentă! Corpul meu a reușit, în mai puțin de o zecime de secundă, să se eschiveze și să ia o asemenea poziție, încât să pareze lovitura cât mai bine, cu cotul și cu antebrațul. Valerka încerca să demonstreze că omul poate fi comparat cu tehnica! Nu-i adevărat! Dacă ar fi să transpunem în termeni umani stricăciunile motocicletei, înseamnă că ea are „capul” zdrobit, „membrele superioare” fracturate, „coșul pieptului” și „coloana vertebrală” rupte… Și era o motocicletă atât de bună, prindea singură viteză…

E adevărat că umărul meu drept și pieptul au suferit, se vede, un șoc puternic. Îmi vine greu să ridic brațul drept. Probabil că mi-am fracturat coastele.

Deci, lucrurile s-au potrivit de la sine. Acum avem ce corecta la circuitul lichid al „mașinii-mamă”. Și nu în exterior, ci în interiorul corpului. „Moskvici”-ul s-a ivit tocmai la timp. A lucrat pentru știință…

Capitolul 5

Milițianul Gaevoi ședea în camera de serviciu și, pătruns de sentimente înălțătoare, scria o scrisoare. „Bună ziua, Valea! Vă scrie Gaevoi Aleksandr. Nu știu dacă vă mai amintiți de mine sau nu prea, dar eu nu pot uita de loc cum v-ați uitat la mine, lângă terasa de dans, cu ajutorul ochilor dumneavoastră negri și frumoși, iar lumea era mare și concentrică. Dragă Valea! Veniți mâine seară în parcul „T. Șevcenko”. Eu sunt de serviciu acolo până la ora 24.00…”

Pe neașteptate apăru Onisimov, cu sprâncenele îmbinate sever. Gaevoi sări în picioare, împingând cu zgomot scaunul și se înroși.

— L-ai adus pe numitul Viktor Kraveț?

— Da, să trăiți, tovarășe căpitan! L-am adus la orele nouă și jumătate, conform ordinului dumneavoastră. Se află la arest.

— Condu-mă acolo.

Viktor Kraveț ședea pe o bancă cu spătar într-o cămăruță mică, cu tavanul înalt și fuma o țigară, trimițând fumul în raza de soare ce intra prin fereastra cu gratii. Obrajii îi erau acoperiți de o barbă nerasă de vreo trei zile. Privi pieziș spre cel care a intrat, dar nu se întoarse.

— Ar fi trebuit să vă sculați, așa cum se cuvine, observă cu reproș Gaevoi.

— Nu mă consider deținut!

— Nici nu sunteți deținut, tovarășe Kraveț Viktor Vitalievici, spuse calm Onisimov. Ați fost reținut pentru lămuriri. Acum lucrurile s-au limpezit și nu mai consider necesar să rămâneți în continuare sub stare de arest. Dacă va fi nevoie, o să vă chemăm. Așa că, sunteți liber.

Viktor Kraveț se sculă, privind cu neîncredere la anchetator. Acesta, la rândul său, îi aruncă o privire plină de ironie. Apoi buzele subțiri ale lui Onisimov se destinseră într-un surâs scurt.

— Frunte dreaptă, bărbie frumos conturată… nasul de formă regulată… și cum se spune acolo… șuvița de păr negru îi încadrau capul rotund și frumos. Krivoșein cel original avea o imagine destul de provincială despre frumusețea masculină. De altfel, lucrul e explicabil. (Ochii lui Viktor Kraveț se măriră). Dar unde e motocicleta?

— Ce, ce motocicletă?

— „Jawa”, cu numărul 21–11 DNA. În reparație?

— În… în magazie.

— E clar. Și fiindcă veni vorba, Onisimov își micșoră ochii cu răutate, telegrama trebuia trimisă înaintea experienței! Înainte și nu după!

Viktor Kraveț era mai mult mort decât viu.

— Bun. Actele o să vi le restituim ceva mai târziu, continuă anchetatorul pe un ton oficial. Vă doresc toate cele bune, tovarășe Kraveț. Să nu ne uitați. Tovarășe Gaevoi, te rog să-l conduci pe dumnealui”…

După o noapte în care n-a putut dormi deloc, Matvei Appolonovici veni la serviciu prost dispus și cu dureri de cap. Acum ședea la biroul său și întocmea un plan de acțiune pentru ziua care abia începea.

„1. De expediat lichidul pentru o expertiză suplimentară, în scopul depistării resturilor nedizolvate de țesuturi umane.

2. De luat legătura cu organele securității statului (prin Alexei Ignatievici).

— Îmi dați voie? răsună moale o voce, la auzul căreia Onisimov simți că se înfioară. Bună dimineața.

În ușă stătea Krivoșein.

— Am fost bine îndrumat de subofițerul de serviciu? Dumneavoastră sunteți anchetatorul Onisimov, care se ocupă de incidentul petrecut în laboratorul meu? Îmi pare foarte bine. Îmi dați voie? Krivoșein luă loc pe scaun, scoase din buzunar o batistă și-și șterse fața care lucea de transpirație. E atât de devreme și ce căldură, nici nu-ți vine să crezi!

Anchetatorul continua să stea încremenit.

— Prin urmare, eu sunt Krivoșein Valentin Vasilievici, șeful laboratorului noilor sisteme la Institutul de sistemologie, spuse imperturbabil vizitatorul. Știți, eu abia astăzi am fost încunoștințat că dumneavoastră… că organele miliției se interesează de această întâmplare neplăcută, și m-am grăbit să vin încoace.

Bineînțeles că eu, încă de ieri sau alaltăieri, v-aș fi pus la dispoziție explicații exhaustive, dar… (el ridică din umeri) nici nu mi-a trecut prin cap că în jurul acestei experiențe nereușite o să se facă atâta, iertați-mă, tevatură, o să se ceară sprijinul miliției! Am stat culcat în casă. Eram puțin cam mâhnit de nereușita experienței. Vedeți dumneavoastră, tovarășe Onisimov, iertați-mă, care vă e numele…?

— Appolon Matve… Adică Matvei Appolonovici, spuse Onisimov cu o voce răgușită.

— Vedeți dumneavoastră, Matvei Appolonovici, totul s-a întâmplat așa: în cadrul experienței am fost nevoit să mă cufund în rezervorul care conținea un mediu biologic informațional. Din păcate, rezervorul fusese fixat prost și s-a răsturnat. Eu am căzut, m-am lovit cu capul de dușumea și mi-am pierdut cunoștința. Mă tem că în cădere rezervorul l-a atins pe laborantul meu. După câte îmi amintesc, el a încercat în ultima clipă să-l rețină… Eu mi-am venit în fire pe dușumea, sub o foaie de mușama. Am auzit că în laborator oamenii discută… Krivoșein zâmbi fermecător. Trebuie să fiți de acord cu mine Matvei Appolonovici că mi-ar fi fost extrem de neplăcut ca, în laboratorul meu, să apar în fața unor persoane străine, într-o postură atât de șocantă, ca să mă exprim delicat, adică în pielea goală și cu capul spart. Pe lângă toate acestea, lichidul respectiv… știți, pișcă și te mănâncă mai rău decât spuma de săpun! De aceea am ieșit încetișor de sub mușama și m-am strecurat în camera de baie ca să mă spăl și să mă îmbrac… Trebuie să recunosc că îmi vâjâia capul și gândurile mi se învălmășeau. Cred că nici nu mi-am dat prea bine seama ce făceam. Nu-mi amintesc cât timp am rămas în baie, dar țin minte că atunci când am ieșit de acolo nu mai era nimeni în laborator. Și atunci m-am dus la mine acasă ca să mă refac…

În linii mari, cam asta a fost. Dacă doriți, pot să vă dau o declarație scrisă, ca să terminăm cu această chestiune.

— Așa, e clar… Treptat, Onisimov își venea în fire. Dar cu ce fel de experiențe vă ocupați dumneavoastră în laborator?

— Vedeți, eu fac cercetări asupra biochimiei combinațiilor superioare, sub aspect sistemologic, cu atragerea antropologismului polimorf, spuse Krivoșein degajat, ridicând din sprâncene. Sau asupra sistemologiei sistemelor superioare sub aspect biochimic cu atragerea polimorfismului antropologic, cum vă convine mai mult…

— E clar… Dar de unde a apărut scheletul? Matvei Appolonovici se uită pieziș la cutia care stătea pe marginea biroului său. „Ia să te văd acum!”

— Scheletul? Ah, da scheletul! Krivoșein zâmbi. Vedeți dumneavoastră, scheletul acela noi îi ținem în laborator ca material didactic vizual, ca să zic așa. El zace totdeauna în același colț în care am fost culcat și eu cât timp am zăcut fără cunoștință…

— Dar ce spuneți de asta?! Matvei Appolonovici deschise cu o mișcare rapidă lădița în care se afla mulajul capului lui Krivoșein. Golurile oculare din plastilină, de un cenușiu deschis, îl priveau fix pe vizitator, al cărui chip păli dintr-odată, iar trăsăturile i se alungiră. Îl recunoașteți?

Aspirantul Krivoșein își plecă capul. Abia acum se convinse definitiv că ceea ce bănuise, dar nu voise să admită până în ultima clipă, se întâmplase. Valea pierise în timpul experienței…

— Nu prea reușiți s-o scoateți la capăt, tovarășe… Nu știu cum vă cheamă și cine sunteți! Onisimov se lăsă pe speteaza scaunului, încercând să-și ascundă satisfacția, dar fără să reușească. Ieri ați reușit să mă… Cum să spun… să mă mistificați, dar astăzi nu veți mai reuși! Chiar acum am să vă confrunt cu complicele dumneavoastră Viktor Kraveț și o să văd atunci ce o să mai spuneți?!

Onisimov întinse mâna spre telefon. Dar Krivoșein i-o luă înainte.

— Bine, dar dumneavoastră… dați-mi voie… spuse Onisimov înălțându-și energic capul. Dar se opri la mijlocul frazei. În fața lui ședea… el însuși. O față cu maxilarele puternice, buze subțiri, bărbie ascuțită, cu nasul subțire, cu riduri în jurul gurii și în jurul ochilor mici și apropiați. Abia acum Matvei Appolonovici remarcă costumul bleumarin al interlocutorului său, identic cu cel pe care îl purta el, cămașa având gulerul brodat cu motive ucrainene.

— Lăsați-vă de prostii, tovarășe Onisimov! Vă puneți într-o situație penibilă. N-au trecut nici douăzeci de minute de când anchetatorul Onisimov i-a dat drumul lui Viktor Kraveț din lipsă de probe.

— Așa, prin urmare… Onisimov privi ca vrăjit la Krivoșein, a cărui față a început să capete treptat trăsăturile de la început. Simți că i se taie răsuflarea. Matvei Appolonovici avusese ocazia, de când lucra în miliție, să treacă prin multe peripeții. A tras și el, s-a tras și în el, dar niciodată nu i-a fost atât de frică ca acum. Deci dumneavoastră… Sunteți dumneavoastră?!

— Exact! Eu sunt eu. Krivoșein se ridică în picioare și se apropie de birou. Sub privirea lui mânioasă, Onisimov se înfioră. Ascultați-mă, terminați odată cu toată această tevatură! Toți sunt vii, toți sunt la locurile lor. Ce mai vreți? Cu nici un fel de mulaje, cu nici un fel de schelete n-o să dovediți că Krivoșein a murit. Iată-l pe Krivoșein! El se află în fața dumneavoastră! Nu s-a întâmplat nimic, înțelegeți? Munca e de așa natură, încât…

— Bine… Dar nu înțelege? mormăi Matvei Appolonovici. Poate că ați vrea să-mi explicați totuși…

Krivoșein se strâmbă înciudat.

— Ah, Matvei Appolonovici, ce să vă explic! Dumneavoastră ați folosit toată tehnica de urmărire: videofoane, dactiloscopie, analize chimice, reconstituirea chipului după metoda Gherasimov și tot degeaba… Nici măcar pe un individ ca Hilobok n-ați reușit să-l cunoașteți. Dar în cazul nostru, cum s-ar spune, totul e clar. Nu a fost nici o crimă, în privința asta puteți fi liniștit.

— Bine, dar… Va trebui să raportez, să dau socoteală. Eu vă trebui să dau explicații, să răspund… Ce să fac acum?

— Asta e cu totul altceva. Krivoșein se așeză din nou pe scaun. Am să vă explic de îndată ce aveți de făcut. În privința asemănării scheletului cu mine… Rețineți: acest schelet este o relicvă de familie. Bunicul meu dinspre partea mamei, Andrei Stepanovici Kotlear, un biolog renumit la vremea sa, a cerut prin testament să nu fie înmormântat, ci disecat, iar scheletul să fie transmis acelor urmași care se vor dedica științei. O ciudățenie de savant bătrân, înțelegeți? Și încă ceva: probabil că ați descoperit pe schelet fractura coastelor în partea dreaptă ceea ce desigur provoacă anumite îndoieli… Ei bine, bunicul a pierit într-un accident rutier. Bătrânului îi plăcea la nebunie să gonească pe motocicletă cu viteză nepermisă. Acum e limpede?

— Limpede, dădu din cap Onisimov.

— E mai bine așa. Sper că această… relicvă de familie, după închiderea dosarului, va fi restituită proprietarului ei. La fel ca și celelalte „dovezi” luate din laborator. Va veni o vreme, Matvei Appolonovici, când acest cap va fi expus nu pe biroul dumneavoastră, ci pe un monument… Ei, e timpul să plec. Sper că v-am explicat totul. Fiți amabil și restituiți-mi actele lui Viktor Kraveț. Vă mulțumesc. Da, încă ceva: plutonierul, pe care ați avut amabilitatea să-l însărcinați cu paza laboratorului, vă roagă să-l schimbați. Vă transmit rugămintea lui… Cu bine!

Krivoșein vârî actele în buzunar și se îndreptă spre ușă. Dar pe drum îi veni o idee.

— Matvei Appolonovici, spuse el, înapoindu-se lângă birou, vă rog, pentru dumnezeu, să nu vă supărați pentru ceea ce am să vă propun. N-ați vrea să deveniți mai deștept? Să raționați mai repede, să gândiți mai amplu și mai profund? Să nu vă rezumați numai la „probe”, ci să pătrundeți în esența lucrurilor și fenomenelor, să înțelegeți sufletul omenesc? Și capul dumneavoastră să înceapă să fie bântuit de idei minunate — idei în fața cărora să vă extaziați?… înțelegeți, viața e complicată, iar mai târziu va fi și mai complicată. Singura metodă de a rămâne la înălțime e să te pricepi la toate. Altă cale nu există… Și acest lucru e posibil, Matvei Appolonovici! Vreți? Pot să vă fac acest serviciu.

Onisimov se simți jignit și se roși tot.

— Râdeți de mine… spuse el alegând cu greu cuvintele. Nu vă ajunge că… Mai și râdeți de mine, vă bateți joc. Lăsați-mă în pace și plecați!

Krivoșein ridică din umeri și se îndreptă spre ușă.

— Stați puțin!

— Ce mai e?

— Stați o clipă… tovarășe Krivoșein. Bine, să zicem că eu nu înțeleg. Poate că, într-adevăr, dispuneți de o asemenea știință… Accept și versiunea dumneavoastră. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut. Puteți să credeți despre mine tot ce vreți, asta vă privește… Matvei Appolonovici tot nu putea să-și învingă mâhnirea pe care i-o pricinuise. Krivoșein se încruntă. Oare de ce spune toate acestea? Onisimov continuă. Dar să lăsăm versiunile. Totuși a pierit un om! Cineva e vinovat, nu?

Aspirantul îl privi cu atenție.

— Fiecare dintre noi, toți suntem puțin vinovați, Matvei Appolonovici. Și el însuși, și eu, și Azarov și alții… Chiar și dumneavoastră, într-o măsură oarecare. Deși nu l-ați cunoscut niciodată, datorită faptului că, fără să vă lămuriți, i-ați bănuit pe niște oameni… Dar din punct de vedere criminalistic, adică după codul penal nu e nimeni vinovat. Se mai întâmplă și așa.

— Se pare că și această chestiune s-a lămurit, își spuse ușurat aspirantul, urcându-se în troleibuz.

„Mâine are loc experiența. Propriu-zis, nu mâine, ci în noaptea asta, peste șapte-opt ore. Înaintea unei acțiuni serioase nu mi-e niciodată somn. Și totuși trebuie să dorm. De aceea am umblat astăzi prin oraș vreo patru ore, ca să obosesc și să-mi limpezesc gândurile. Pe unde n-am fost. În centru, la periferie, în parcuri, la autogări… M-am uitat la oameni, la clădiri, la copaci, la animale. Am privit parada vieții.

Am întâlnit în plină arșiță, la amiază, un bătrân uscățiv cu mustățile îngălbenite de vreme și o față roșie, plină de riduri. Pe cămașa de satin gri atârnau zornăind decorațiile — trei cruci ale Sfântului Gheorghe și o medalie. Bătrânul s-a oprit în umbra scurtă a teilor să-și mai tragă răsuflarea.

Da, moșule, am fost și noi odată cineva! Ai trăit mult, ai văzut multe, dar se pare că încă nu te-ai săturat. Ia te uite la el cum a ieșit să se fandosească — un cavaler al ordinului Sf. Gheorghe! Ce ar fi să-ți redăm forța mușchilor, să-ți limpezim cristalinul ochilor, să-ți curățăm creierul de scleroză și marasm, să-ți împrospătăm nervii. Ne-ai arăta nouă ce poți, nouă, tinerilor din veacul sputnicilor!

…Pe lângă mine trec niște băiețandri, comentând un film.

— Și atunci el — pah, pah — din pistoletul atomic! Iar ei: ta-ta-ta… Tah, tah!

— De ce atomic?

— Păi din care? E pe Venus; și vrei să aibă un pistolet obișnuit?

…O pisică mă privește cu ochi neliniștiți. De ce au pisicile ochi atât de neliniștiți? Oare știu ele ceva? Știu, dar nu spun… „Câț, blestemato!” Pisica dispăru într-un gang.

…Pe lângă mine a trecut plin de importanță un tânăr cu fruntea îngustă și părul tuns scurt. Pantalonii strânși lasă să se întrevadă coapsele și gambele puternice, iar sub bluza tricotată se reliefează pieptul bine dezvoltat. După felul cum se uită se vede că la toate problemele vieții el răspunde cu o directă de dreapta la maxilar.

Când o să-i fericim pe toți cu asemenea mușchi, când o să-i dotăm cu informația referitoare la box și la lupta sambo! Cum o să mai fie atunci cu directa de dreapta?

…În parcul Taras Șevcenko au trecut pe lângă mine, ținându-se de mâini, fără să vadă pe nimeni, un băiat și o fată.

Voi n-aveți nevoie de descoperirea noastră, îndrăgostiților. Sunteți buni și așa. Vă doresc mult noroc! Dar… în viață câte nu se întâmplă. Și dragostea voastră e pândită de primejdii. Rutina, neînțelegerile, rudele, saturația și câte și mai câte altele! O să le învingeți singuri? Cinste și laudă vouă! Iar dacă nu, poftiți pe la noi. O să vă recondiționăm dragostea, o s-o reparăm mai bine decât am face-o cu un televizor. O să fie nou-nouță, ca în ziua când v-ați văzut pentru prima oară, stând la rând la casa de bilete a cinematografului.

…Ah, și ce femeie am întâlnit pe bulevard, lângă magazinul universal. Trupul prea plin vârât într-o rochie de brocart, o broșă de aur, colier din imitație de chihlimbar, pete de transpirație la subsuori și pe spate de mărimea unei farfurii… Brocartul albastru căpăta în mers toate nuanțele mării în furtună.

Vai, doamnă! Cum se poate să te îmbraci în brocart pe o căldură ca asta! Probabil că soțul nu te iubește, nu-i așa? El se uită cu groază la brațele dumitale de grosimea piciorului său, la cocoașa de grăsime de pe spatele dumitale… Ești nefericită, doamnă. Nu mi-e milă de dumneata, dar te înțeleg. Soțul nu te iubește, copiii nu te apreciază, medicii nu te compătimesc, iar vecinii… o, acești vecini! Bine, doamnă, o să născocim ceva și pentru dumneata. La urma urmei, și dumneata ai dreptul la o porție suplimentară de fericire. Dar, apropo de fericire, doamnă, gustul dumitale îmi dă de gândit. Nu, nu, eu te înțeleg. Ți-ai pus acest brocart, incomod, ți-ai agățat cercei, broșă de aur, colierul, care nu ți se potrivesc, ți-ai umplut degetele cu inele groase, ca să dovedești că nu ești mai prejos de ceilalți, că ai de toate… Dar, iartă-mă, doamnă, nu ai nici pe dracu… Și, vrei, nu vrei, va trebui să-ți rectificăm nu numai trupul, ci și gustul. Iar odată cu asta și mintea și sentimentele. Cu aceiași bani, doamnă, nu te speria. Altfel n-are nici un rost, doamnă. O să-ți irosești din nou frumusețea recăpătată și prospețimea prin restaurante și pe la petreceri, o s-o cheltuiești cu amanții… Și atunci, merită oare să ne străduim? Adevărata frumusețe, doamnă, înseamnă armonia corpului, a minții și a spiritului.

…Două fete frumoase au trecut și nici nu s-au uitat la mine. Ce să vadă la mine! Cerul e curat. Soarele e sus. Examenele au rămas o amintire. Și cu acest troleibuz se poate ajunge la ștrand.

…Un puști, pe care părinții nu l-au lăsat să iasă la plimbare, și-a turtit năsucul de geam. Văzându-mă că mă uit la el, s-a strâmbat. M-am strâmbat și eu la el. Atunci el s-a apucat să facă o întreagă pantomimă.

Iubesc viața. Iubesc foarte mult viața! Nu vreau o viață mai bună. Las să fie cum o fi, numai… Numai ce? Ce? Fir-ai să fii!..

Tocmai asta e, că avem nevoie de o viață mai bună. Multe în lume nu sunt încă așa cum ar trebui.

Mă duc. Nu v-am vândut, oameni buni! Cu această metodă se vor putea face multe. O să dăm oamenilor mai multă frumusețe și inteligență, o să-i înzestrăm cu noi aptitudini, chiar cu noi însușiri. Să zicem că s-ar putea face ca omul să vadă în întuneric, să audă ultrasunetele, să sesizeze câmpul magnetic, să emită semnale radio, să măsoare timpul fără ajutorul cronometrului cu o precizie de sutimi de secundă și chiar să ghicească gândurile la distanță, vreți! Dar, probabil că toate acestea nu sunt esențiale.

— N-a murit nimeni, ce dracu! șoptea aspirantul Krivoșein, hurducat de troleibuz. Nimeni n-a murit…

„… Eu pășesc înainte, Viață! Îți mulțumesc ție, soartă, sau cum te vei fi numind, pentru ceea ce s-a întâmplat cu mine. Mi-e și frică să mă mai gândesc că aș fi putut să mă opresc la lucruri mărunte. Să rămân un oarecare! Fie ca și pe viitor în viața mea să intervină și greutăți, și amenințări, și neplăceri, și suferințe, numai lucruri mărunte să nu existe. Să nu mă umilesc niciodată până într-atât, încât să mă lupt pentru bunăstare, pentru succes, sau să tremur pentru propria-mi piele, atunci când e vorba de o cauză serioasă!

Se lasă noaptea, dar mie nu-mi vine de loc să dorm. Stupidă preocupare mai e și asta. Să dormi. Probabil că se poate scăpa și de ea. Se spune că în Iugoslavia există un tip straniu, care nu doarme de vreo treizeci de ani și totuși e vioi.

E miezul nopții la Madrid. Dormiți în pace! Respectați-l pe rege și pe regină! Și fie ca diavolul să nu vă iasă niciodată în cale… în vremurile acelea pe mine m-ar fi ars pe rug și gata!

Nu dormiți în pace, oameni! Nu-l respectați nici pe rege, nici pe regină! Și n-are decât să vă iasă diavolul în cale, n-aveți de ce vă teme.

…În adolescență visam (dar la câte nu visam!) că atunci când va trebui să pornesc la o treabă serioasă și riscantă să stau de vorbă cu tata înainte de plecare. Dar nu am avut de făcut treburi serioase și cu tata n-am mai apucat să stau de vorbă. De, să încercăm acum:

— Uite, tată, mâine va trebui să stau pe baricade. Ție ți-era teamă să stai?

— Cum să-ți spun? Desigur, mă cam temeam… Până la tranșeele germane erau vreo patru sute de metri, și eu eram o țintă vizibilă. Fraternizarea dintre ostași încă nu se încropise peste tot. Ici colo se mai trăgea încă. De vreo două ori s-a tras și în mine. Dar nu m-au nimerit. Poate că au vrut doar să mă sperie…

— Dar ce fel de măsură stranie a mai fost și asta? Să te pună să stai pe marginea tranșeei?

— Asta a introdus-o guvernul provizoriu. Special pentru cei care făceau agitație în favoarea terminării războiului imperialist. „Aha, ei sunt pentru tine frați-muncitori și frați-țărani?! Să vedem cum o să tragă în tine”. Și te puneau să stai timp de două ore… Pe alții chiar patru.

— Spiritual, nimic de zis… (Tată, dar tu ai știut că eu… că nu te-am crezut?)

— Am știut, fiule… Nu-i nimic. Timpurile erau nenorocite. Nici eu nu m-am crezut întotdeauna… Dar tu ce-ai mai născocit, ce-ai de gând?

— Să fac o experiență privind dirijarea informației în organismul propriu. În ultimă instanță trebuie să obținem o metodă prin care omul să-și poată analiza și să-și sintetizeze propriul său organism, psihicul, memoria… Înțelegi?

— Faci tu ce faci și totdeauna vorbești nelămurit. Nu sunt în stare să pricep știința voastră. Pe vremuri puteam să demontez și să montez cu ochii legați o mitralieră. Dar asta nu pricep… Și ce o să se obțină?

— Păi… uite. Tu ai luptat pentru egalitatea tuturor. Nu-i așa? Prima fază se și înfăptuiește. Se înlătură inegalitatea dintre bogați și săraci, dintre slabi și puternici. Acum societatea oferă tuturor posibilități egale. Dar, în afara inegalității existente în societate, există o inegalitate care sălășluiește chiar în oameni. Un om lipsit de talent nu este egal cu cel talentat. Cel urât nu este egal cu cel frumos. Bolnavul și infirmul nu sunt egali cu omul sănătos… Dar dacă vom reuși să punem la punct această metodă, orice om va putea să fie așa cum dorește: inteligent, frumos, tânăr, cinstit…

— Tânăr, inteligent, frumos — asta e limpede. Toți ar vrea să fie așa. Dar cinstit, asta e mai greu. E mai greu decât orice să fii cinstit.

— Dar dacă omul știe cu precizie că o anumită informație o să-i dea în plus ticăloșie și abilitate, iar alta cinste și integritate, doar n-o să stea la îndoială ce anume să aleagă?!

— Cum să-ți spun? Există oameni pentru care e important să apară ca cinstiți în fața celorlalți, încolo pot să și fure, numai să nu fie prinși. Asemenea oameni o să aleagă abilitatea.

— Știu… Dar să nu vorbim de ei acum, tată. Mâine are loc experiența.

— Și trebuie să te duci neapărat? Ai grijă ce faci, fiule…

— Păi cine să se ducă dacă nu eu? Ia spune, tu ai fi putut să sari de pe parapet în tranșee?

— Jos stăteau de pază doi ofițeri. M-ar fi lichidat imediat.

— Dar tu nu puteai să te rogi de ei?

— Nu prea. Dar dacă le-aș fi spus că n-o să mai fac agitație, că plec din rândurile bolșevicilor, mi-ar fi dat drumul cu dragă inimă.

— Și atunci de ce nu le-ai spus?

— Eu, să le spun una ca asta! Nici nu m-am gândit vreodată! Mă gândeam că dacă voi fi împușcat, s-a terminat cu fraternizarea în sectorul nostru.

— Dar de ce te gândeai la așa ceva? Îi iubeai mult pe oameni, nu-i așa? Dar și tu ai omorât oameni… și înainte de asta, și după.

— Am omorât și eu, m-au omorât și ei pe mine — timpurile erau de așa natură.

— Și totuși de ce?

— Probabil pentru că eram mândru, de aceea, tare mai eram mândru pe-atunci. Credeam că țin piept întregului război.

— Iată că și eu, tată, sunt acum tot atât de mândru.

— Sigur, ai ajuns pe parapet. Trebuie să stai mândru. Asta așa-i. Numai să nu compari munca ta cu parapetul acela, fiule. Eu n-am apucat să stau nici două ore. Comitetul soldaților a dat alarma pe batalion, iar pe ofițeri i-au lichidat și gata… Dar tu, pentru tine cine o să dea alarma?

La această întrebare eu n-am avut ce răspunde și discuția imaginară a luat sfârșit.

Și acum, gata — la culcare! „Cucule, cucule, câți ani voi trăi?”

Capitolul 6

Aspirantul Krivoșein urcă la etajul cinci și intră în apartament. Viktor Kraveț și dublura Adam fumau pe balcon. Zărindu-l se înapoiară în cameră. Krivoșein îi privi fără veselie.

— Trei dintr-o păstaie. Și au fost patru… Se uită la ceas. Mai avea timp. Se așeză. Ia povestește, Viktor Kraveț ce s-a întâmplat la voi acolo.

Viktor își aprinse o nouă țigară și începu să povestească cu o voce domoală.

— … Programul experienței prevedea următoarele: scufundarea în lichid până la gât, — controlarea senzațiilor — așezarea pe cap a „coifului lui Monomah” — din nou verificarea senzațiilor — comanda „nesatisfăcător” („nu e bine”) — intrarea în contact de interpătrundere cu circuitul lichid — atingerea stadiului de transparență dirijată — sudarea coastelor fracturate — utilizarea „impulsului satisfacției” pentru comanda „e bine” — restabilirea netransparenței — ieșirea din contactul cu circuitul lichid — părăsirea rezervorului.

Toate au fost de zeci de ori încercate și verificate, cu ocazia cufundării membrelor. Interpătrunderea lichidului cu corpul putea fi ușor controlată și reglată.

Trebuie să înțelegeți că în corpul nostru există totdeauna unele locuri mai puțin sănătoase, există mici deficiențe, sau cam așa ceva, mă rog, așa cum pe o piele, chiar sănătoasă, există, ici-colo, coșuri, zgârieturi, inflamații locale. Nu știu de ce natură sunt aceste zgârieturi interne, dar după ce lucrezi în lichid, simți totdeauna piciorul sau mâna mai sănătoase și mai puternice. Circuitul lichid îndreaptă aceste mici defecte. Și aceste așa-zise „remedieri” pot fi ușor recunoscute. La început mâncărimea în locul respectiv crește, apoi slăbește dintr-odată. Și dacă după o asemenea slăbire se dă comanda e „E bine”, mașina scoate circuitul lichid din contactul cu corpul, piciorul sau mâna devin netransparente. Spun asta, pentru că în privința metodei intrării în contact și ieșirii din contact cu circuitul lichid noi nu am avut nici un fel de probleme…

— Atâta timp cât am scufundat doar zece, cincisprezece procente din corp, adăugă Krivoșein.

— Da… noi n-am avut îndoială nici asupra faptului că corpul omenesc scufundat în lichid, în stadiul transparenței dirijate își păstrează elasticitatea mușchilor. De câte ori n-am organizat „lupte” în lichid: brațul lui (transparent) cu al meu (netransparent), sau brațul drept cu cel stâng, amândouă transparente. Cu alte cuvinte, circuitul lichid păstrează pe deplin vitalitatea corpului…

— A unei părți a corpului, îl corectă din nou Krivoșein, cam arțăgos.

— Da… Probabil tocmai asta-i problema, oftă Kraveț.

…Desigur le era teamă. Una este să-ți afunzi mâna sau piciorul în lichid. Poți să le tragi repede afară, dacă simți vreo primejdie. În cel mai rău caz rămâi fără o mână. Dar cu totul altceva e să te cufunzi în întregime în rezervor, să te dai pe mâna unui mediu complicat și, orice s-ar spune, misterios, de care nu te poți feri și nici nu poți fugi.

Ei își ascundeau unul față de celălalt această teamă. Krivoșein se temea pentru propria sa persoană, iar Kraveț se temea să nu-l sperie degeaba.

Totul fusese pregătit minuțios, cu conștiinciozitate. Au reglat nivelul lichidului în rezervor, în așa fel ca, la scufundare, acesta să ajungă exact până la gâtul lui Krivoșein și astfel să poată sta în picioare. În fața rezervorului au instalat o oglindă mare (au trebuit să cumpere din banii lor oglinda, pentru că în magazia institutului nu se găseau asemenea articole). În ea Krivoșein putea să urmărească singur și să controleze modificările corpului său.

Pentru a reduce la minimum influența perturbațiilor electromagnetice asupra „coifului lui Monomah” și al circuitelor electronice, au hotărât să efectueze experiența în timpul nopții, după orele două, exact când în jur sunt deconectate toate instalațiile, iar tramvaiele și troleibuzele se odihnesc în depouri.

Krivoșein se dezbrăcă în pielea goală, se urcă pe scăriță și, ținându-se cu mâna stângă de marginea rezervorului (dreapta nu-l prea asculta după accidentul de motocicletă), sări în rezervor. Lichidul începu să se agite. Și cum stătea așa, cufundat în lichid până la gât, capul părea că e separat de trup. Viktor Kraveț, cu „coiful lui Monomah” pe cap stătea pe scara mobilă.

Krivoșein își linse buzele.

— E sărat… vocea îi era răgușită.

— Ce?

— Lichidul. Ca apa de mare.

Așteptară un minut.

— Se pare că totul e în regulă. Nici un fel de senzații, cum era de așteptat. Dă-mi „coiful”.

Viktor Kraveț îi înfundă bine pe cap „coiful lui Monomah”, învârti câteva butoane pe el, apoi coborî.

Acum sarcina lui era să-l urmărească cu atenție pe Krivoșein, să-i dea sfaturi, dacă va fi nevoie, și, în cazul unor complicații neprevăzute, să-l ajute să părăsească rezervorul.

Timp de încă un minut Krivoșein se acomodă cu situația.

— Senzațiile obișnuite: mâncărimi, înțepături… spuse el. Nimic nou. Și acum, gata… Urează-mi tot ce trebuie. Încep să mă conectez.

— Succes, Valea…

— La dracu! I-am dat drumul…

Mai mult n-au mai discutat.

…Corpul lui Krivoșein se developa în lichid ca negativul unui film color. Sub mușchii de culoare purpurie, se desenau contururile albe ale oaselor și ligamentelor. Coastele se ridicau și se lăsau ritmic, ca niște foale de fierărie.

Pe două din coaste Kraveț zări niște umflături albe, urmările fracturilor. Ghemotocul roșu-liliachiu al inimii ba se contracta, ba se relaxa, împingând șuvoaiele de sânge.

Krivoșein nu-și lua ochii de la imaginea sa din oglindă. Avea chipul palid și contrariat.

Curând mușchii deveniră galbeni-aurii. Abia se mai puteau deosebi de lichid. Cu claritate se contura numai scheletul, care proptea cu vertebrele sale capul lui Krivoșein. Printre coastele lui, Viktor Kraveț distingea licărirea becurilor pe panoul de comandă al mașinii electronice de calcul.

— Și atunci… Kraveț își frecă puternic tâmplele cu palmele, trase adânc din țigară, atunci au început oscilațiile. Exact ca atunci, chiar la început, cu iepurii de casă, totul la el începu să-și schimbe sincronizat dimensiunile, nuanțele… M-am repezit la rezervor: „Valea, ce faci?!” El se uită la mine, dar nu răspunse nimic. „Autooscilațiile! Deconectează-te!” El încercă să răspundă ceva, desfăcu buzele și deodată se afundă în lichid cu cap cu tot! Începu dintr-odată să se bâțâie, să se răsucească, să-și agite oasele… Părea un schelet care țopăie, cu o cască nichelată pe cap!

El trase din nou cu lăcomie din țigară.

— Singurul lucru ce se putea face pentru a-l salva era să intri în ritmul autooscilațiilor corpului său (asta cu ajutorul „coifului lui Monomah” și al comenzilor „E bine” și „Nu e bine”), să le calmezi, să le orientez treptat către revenirea corpului în stadiul netransparent. Adică, dirijare din exterior, metoda prin care el te-a creat pe tine, Viktor Kraveț arătă cu capul spre Adam.

Un timp tăcu, apoi strângând din dinți:

— Ticălosul de Harri! Ce bine ne-ar fi prins acum un „coif” de rezervă STE-2. Dar mai putea fi vorba de un STE-2 după povestea cu teza lui de doctorat! Închisoarea ar fi o pedeapsă prea blândă pentru mizerabilul ăsta…

— Pentru că n-a executat la timp o comandă a laboratorului, cred că n-o să primească nici măcar o mustrare. Nu-i un fapt atât de grav ca o grosolănie față de un profesor. Krivoșein zâmbi răutăcios. Iar de altceva mai grav nu vei putea să-l acuzi.

— Mai rămăsese o ultimă soluție: să scot „coiful lui Monomah” de pe capul lui Valea, continuă Viktor. Am urcat în grabă scara și mi-am cufundat mâinile în lichid. Am simțit dintr-odată un șoc electric prin ambele mâini. Judecând după ceea ce am simțit, tensiunea era de vreo patru-cinci sute de volți. Înainte vreme n-a existat niciodată o tensiune atât de puternică acolo. Știți că în astfel de cazuri mâinile se retrag în mod reflex, fără să vrei. M-am repezit la dulap mi-am pus mănuși de cauciuc, mi-am vârât din nou mâinile în rezervor. Dar Valea se scufundase adânc, iar mănușile nu erau suficient de lungi. De data aceasta șocul electric a fost atât de puternic, încât m-a trântit pe podea. Nu-mi rămânea altă soluție decât să răstorn rezervorul… Nu puteam admite ideea ca el să se dizolve sub ochii mei în lichid ca… ca tine. Viktor Kraveț privi spre Adam. Pentru că eu fusesem el, Krivoșein, când te-am creat și te-am dizolvat pe tine… (Chipul lui Adam se încordă.) Și apoi, el mai era încă viu. Fața i se dizolvase, numai „coiful” i-a mai rămas pe cap. Dar se smucea, ceea ce însemna că mușchii acționau… M-am apucat de marginea rezervorului și am început să-l leagăn. În sfârșit, l-am răsturnat aproape peste mine. În ultima clipă am reușit să mă dau la o parte. Numai că un jet de lichid mi-a stropit fața și gâtul. Și acest jet mi-a provocat al treilea șoc electric… Mai departe nu-mi mai amintesc nimic. Mi-am venit în fire abia pe targă.

El tăcu. Tăceau și ceilalți doi. Krivoșein se ridică și făcu gânditor câțiva pași prin cameră.

— Nimic de zis, experiența a fost bine pregătită. Totul a fost gândit, chibzuit. Nu-i vorba de o crimă, de o întâmplare fatală, nu-i vorba de o gravă greșeală… Cum s-ar spune, omul a fost omorât după toate regulile artei! Dacă n-ai fi răsturnat rezervorul, el s-ar fi dizolvat. El s-a dizolvat și în afara rezervorului pentru că lichidul care-l îmbibase încetase să mai fie un circuit lichid organizator… El nu trebuia să rămână cu „coiful lui Monomah” pe cap, asta el Conectându-se la lichid, el s-ar fi putut dirija și fără el…

— Așa va să zică! Viktor Kraveț își înălță capul.

— Da. Această cască idioată vă era necesară doar ca să vă Conectați la „mașina-mamă”, și atât. În continuare creierul comandă nervii nemijlocit, și nu prin intermediul cablurilor și circuitelor… Și atunci când au început autooscilațiile nedirijate, această cască i-a fost fatală. Un obiect străin, de altă natură, aflat într-un lichid viu, e ca și cum ai vârî o suliță într-un ura!

— Da, dar de ce au început autooscilațiile? se amestecă în vorbă Adam. El se întoarse spre Kraveț. Ia spune, voi ați mai studiat acest proces după povestea cu iepurii și… cu mine?

— Nu. În cadrul ultimelor experiențe noi nu ne-am mai ocupat de ele. Toate transformările se dirijau bine cu ajutorul senzațiilor. Am mai arătat lucrul acesta. Nu pot să înțeleg, cum de a putut să-și piardă autodirijarea! S-a pierdut cu firea? În general, acest proces e înrudit cu zăpăceala… Dar de ce s-a zăpăcit?

— Trecerea cantității în calitate, supuse Adam. Cât timp voi v-ați cufundat mâna sau piciorul în lichid, existau puține „focare de defecțiuni” după care se poate controla și dirija pătrunderea circuitului lichid în corp. Era ca și cum ai fi stat de vorbă cu unul sau doi interlocutori. Dar când și-a scufundat tot corpul… în el există, desigur, mult mai multe asemenea focare decât într-o singură parte a corpului, și…

— În locul unei discuții decente s-a produs un adevărat vacarm, adăugă aspirantul. Și el s-a încurcat. E foarte posibil.

— Ia ascultați, voi, experților! Viktor Kraveț se uită furios la ei. Totdeauna când ceva iese altfel de cum trebuie, se găsesc o mulțime de oameni gata să trăncănească pe tema de ce n-a reușit și astfel să se afirme. „Eu am prevăzut! Eu am spus!” Dacă s-ar declanșa un război atomic, probabil că s-ar găsi și atunci oameni care, înainte de a se preface în scrum, ar mai apuca să exclame bucuroși: „Eu v-am spus că o să fie război atomic!” Sunteți atât de convinși că experiența n-a reușit tocmai datorită acestor deficiențe, încât ați avea curajul să vă cufundați în rezervor dacă deficiențele vor fi înlăturate?

— Nu, Victor Kraveț, spuse Krivoșein, nu. Nici unul dintre noi nu se va mai vârî în rezervor doar pentru a demonstra că are dreptate sau nu. Munca noastră e de altă natură. Va trebui, desigur, să ne băgăm în rezervor, și nu o dată, pentru că ideea e bună. Dar o vom face cu un risc minim și cu folos maxim…

Degeaba te înfierbânți! Voi ați compromis experiența. O asemenea experiență! Și era cât pe-aci să distrugeți toată munca și întreg laboratorul. Ați avut de toate și idei mărețe, și elanuri eroice, și descoperiri, și șovăieli, și strădanii calificate… V-a lipsit un singur lucru — prudența înțeleaptă! Poate că nu sunt eu cel mai indicat să vă fac reproșuri. Nici eu n-am fost mai breaz, m-am bazat pe întâmplare într-o experiență serioasă și era cât pe aci s-o mierlesc… Dar spune-mi, de ce nu m-ați chemat și pe mine de la Moscova, să iau parte la această experiență?

Viktor Kraveț îl privi cu o ușoară ironie.

— Cu ce ne-ai fi ajutat? Tu ai rămas în urmă în acest domeniu.

Aspirantul simți că se sufocă. După atâtea eforturi, să-ți fie dat să auzi una ca asta!

— Mare ticălos ești, Vitea, zise el cu o blândețe neobișnuită. E trist că trebuie să spun asta unui om care mi-e atât de apropiat informațional, dar tu ești pur și simplu o canalie. Va să zică, ca să mă trimiți la miliție, ca să scapi tu de răspundere penală, pentru asta sunt bun? Dar ca cercetător nu? El se întoarse spre fereastră.

— Ce legătură are răspunderea penală cu treaba aceasta? mormăi încurcat Viktor Kraveț. Trebuia salvată într-un fel munca…

Deodată sări ca ars. Dinspre fereastră se apropia Onisimov de el! Adam tresări și el, ridicând stupefiat capul.

— N-ați fi salvat nimic, Viktor Kraveț, spuse Onisimov cu o voce hârâită. Dacă șeful laboratorului n-ar fi învățat câte ceva la Moscova, ai fi stat acum pe banca acuzaților, cetățene pseudokraveț. Am avut ocazia să bag oameni la pușcărie și cu dovezi mai puține. E clar?

De data aceasta, aspirantul Krivoșein își reluă chipul în zece secunde. Practica își spunea cuvântul.

— Va să zică… Tu erai?! Tu m-ai eliberat? Ia stai… Cum faci tu asta?

— Te pomenești că biologia e cea care?!.. sări și Adam.

— Și biologia, și sistemologia… Krivoșein își masa liniștit obrajii. Spre deosebire de voi, eu îmi amintesc cum am fost în „mașina-mamă”.

— Spune-ne, cum faci tu asta! nu-l slăbea Kraveț.

— Am să vă spun, nu te frământa, totul la timpul său. Acum o să aplicăm aceste cunoștințe în munca cu „mașina-mamă”. Însă în ceea ce privește aplicarea lor în viață, va trebui să procedăm cu foarte multă atenție… Aspirantul se uită la ceas, apoi se întoarse spre Adam și Kraveț. E timpul să mergem. Haideți la laborator. O să analizăm experiența noastră la fața locului.

— Ce chestie!.. Ah, ce ți-e și cu savanții ăștia! Șeful miliției orășenești râdea și clătina din cap, în timp ce Matvei Appolonovici îi raporta despre „împrejurările pe deplin clarificate” ale incidentului de la Institutul de sistemologie. Prin urmare, în timp ce dumneata luai probe și… discutai cu academicianul, „cadavrul” a ieșit de sub mușama și s-a dus să se spele?

— Exact… Era amețit după lovitura primită în cap, tovarășe colonel.

— Desigur! Putea să facă orice poznă. Iar alături scheletul, parcă era un făcut! Iată ce înseamnă să studiezi prost locul incidentului, tovarășe Onisimov. Alexei Ignatievici ridică moralizator un deget. N-ai ținut seama de specific. Doar nu era o deplasare pe șosea sau un înecat, ci un laborator științific. Totdeauna găsești la ei acolo, dracu știe, ceva știință… Ai cam dat dovadă de neglijență, Matvei Appolonovici!

— „Să-i relatezi totul așa cum s-a petrecut? se întrebă întristat Onisimov. Nu. N-o să mă creadă”…

— Dar cum a putut doctorița de la „Salvare” să facă o asemenea gafă? Să ia drept mort un om viu? Întrebă cu voce tare colonelul. Oh, simt eu că nici ei nu stau prea strălucit cu procentul de vieți salvate. S-a uitat la el și ce și-a zis: Omul e în stare gravă, tot o să moară la clinică, măcar să nu le strice statistica.

— Poate că a greșit, pur și simplu, Alexei Ignatievici, îi luă mărinimos apărarea Onisimov. Stare de șoc, leșin adânc, vătămări corporale. Ce și-a zis…

— Posibil. Păcat că n-a fost acolo Zubato al nostru. El determină totdeauna decesul după existența petelor cadaverice. Și fără greș. Da… desigur, n-ar fi fost rău să ridicăm cu această afacere procentul de cazuri rezolvate. Ne-ar fi prins foarte bine acum, la sfârșit de semestru. Dar, mă rog, dă le naibii de procente! Principalul e că toți sunt sănătoși, că totul s-a terminat cu bine. E adevărat — el își ridică ochii spre Onisimov — există o oarecare nepotrivire în actele acestui Kraveț.

— Expertul n-a descoperit în ele nici ștersături, nici lipituri, nici corecturi, Alexei Ignatievici. Acte ca toate actele. Poate că miliția din Harkov a încurcat lucrurile.

— Ei, cu asta n-au decât să-și bată capul cei de la Biroul de evidență a populației, nu noi. Omul n-a comis nici o crimă — și basta cu această chestiune. Dar dumneata, dumneata, Matvei Appolonovici, Alexei Ignatievici luă o mină caraghioasă și se lăsă pe speteaza scaunului, ai propus să trimitem dosarul organelor securității… Cum am fi apărut noi acum în fața organelor superioare? Nu v-am spus eu totdeauna că chestiunile cele mai încurcate se dovedesc după verificare cele mai simple!

În jurul ochilor săi mici și inteligenți, umbriți de sprâncene groase, se formară riduri mărunte ca niște raze.

Ei treceau, pe la amiază, prin cartierul academicienilor: Adam în dreapta, Krivoșein la mijloc, Kraveț în stânga. Asfaltul muiat de arșiță păstra urmele pașilor lor.

— Ei acum vom putea lucra științific, în cunoștință de cauză, spuse Krivoșein. Am aflat multe lucruri noi, am învățat destule. Ei acum se conturează o orientare clară. Viktor Kraveț, Adam ți-a vorbit despre ideea lui?

— Mi-a vorbit.

— Și de ce o spui cu atâta indiferență?

— Păi, încă o metodă. Ei și?

Adam se posomori, dar nu spuse nimic.

— Nu, nu-i chiar asta?! „Mașina-mamă” introduce informația în om temeinic și pentru multă vreme, pentru toată viața, nu doar pentru o ședință. Și informația Artei va putea modifica psihicul omului, îl va putea corecta, așa cum a fost corectată înfățișarea ta în comparație cu a mea! Desigur, asta e o treabă serioasă, nu e floare la ureche. O să-i prevenim în mod cât se poate de cinstit. Omule, după metoda noastră îți vei pierde pentru totdeauna aptitudinea de a minți, de a fi meschin, de a-i asupri pe cei slabi, de a face ticăloșii. Noi nu garantăm că după aceea vei fi mai fericit. Viața va deveni mai luminoasă, dar mai grea. În schimb vei fi Om!

— O adevărată anecdotă! spuse cu umor Kraveț. Metoda de a reda omului nevinovăția pierdută.

— Adică cum?! exclamară Adam și Krivoșein în același timp.

— Pentru că, de fapt, voi intenționați, cu ajutorul informației Artei, să-i simplificați și să-i programați strict pe oameni! E adevărat, vreți să-i programați pentru lucruri bune: să fie cinstiți, să aibă trăsături sufletești frumoase, dar acesta nu va mai fi un om, ci un robot! Dacă un om nu minte și nu-i mușcă pe alții pentru că nu știe cum s-o facă, acesta nu e un merit al lui. O să trăiască un timp, o să-și însușească informația suplimentară, o să învețe și apoi o să mintă, o să înșele. Nu e o treabă grea. Dar dacă el știe să mintă, să înșele, să asuprească (și noi toți știm, numai că n-o recunoaștem) și e convins că dacă ar aplica ceea ce știe ar trăi mai ușor și mai bine, și totuși n-o face, nu de teamă că ar fi prins, ci pentru că e conștient că datorită unor asemenea fapte viața lui și a altora va fi mai murdară, atunci el e, într-adevăr, un Om!

— E prea complicat spus, observă Krivoșein.

— Dar și oamenii sunt complicați și devin din ce în ce mai complicați. Nu poți să-i simplifici. Cum de nu înțelegeți acest lucru? Aici nu-i nimic de făcut. Oamenii știu că în lume există ticăloșia și țin seama de asta în gândurile, cuvintele și faptele lor. Și orice fel de informație nouă, bine intenționată ați introduce în ei, și indiferent de procedeul prin care ați face-o, ea îi va complica doar, și atât!

— Stai puțin, spuse posomorât Adam. Nu-i de loc obligatoriu să-i simplifici pe oameni ca să-i faci mai buni. Tu ai dreptate. Omul nu este un robot, nu-l poți limita printr-un program rigid de bune intenții. Și nici nu e nevoie. Dar poți, cu ajutorul informației Artei, să introduci în el o înțelegere precisă despre ce înseamnă bine, bine în sensul cel mai larg, și ce înseamnă rău.

— Dar scopurile, intențiile o să-i rămână aceleași și totul le va fi subordonat. Iar ca să introduci în om scopuri (chiar bune), e imposibil. Ar fi aceeași orientare către un robot virtuos. Viktor Kraveț se uită la dubluri și râse. Mi-e teamă că doar cu tehnica pură n-o scot la capăt cu voi… Vouă nu vă trece prin cap că toate străduințele noastre de a descoperi „metode absolute” pornesc nu de la rațiune, ci din credința noastră inginerească că știința și tehnica pot totul? Dar de fapt ele nu pot totul. Și pe această linie nu vom ajunge nicăieri. Eu văd o altă direcție. Din cercetările noastre se va naște, cu timpul, o știință nouă: Știința Experimentală și Teoretică despre Om. O știință vastă și necesară, dar numai știință. Ea va spune: Iată ce ești tu, omule. Și va lua naștere Tehnica Omului… Astăzi, asta sună probabil groaznic: tehnica sintezei și introducerii informației în om. Ea va include totul, de la medicină la matematică și de la electronică la artă. Dar oricum va fi numai tehnică. Ea va spune: Iată ce poți tu omule. Iată cum vei putea să te transformi. Și atunci fiecare o să se gândească și o să se hotărască. Ce vrei tu? Ce vrei de la tine însuți?

Cuvintele lui Viktor Kraveț au produs o puternică impresie. Un timp toți trei au pășit în tăcere, gândindu-se. Cartierul academicienilor a rămas mult în urmă. În depărtare se vedeau parcul și clădirile institutului, iar în spatele lor uriașul hangar de probă, din oțel și sticlă, al Biroului de construcție.

— Băieți, dar cum rămâne cu Lena? întrebă Adam și se uită la Krivoșein. Kraveț îi aruncă la rândul său o privire curioasă.

— Tot așa rămâne, spuse el cu convingere, pentru că nu s-a întâmplat nimic. E limpede?

Adam și Viktor nu mai spuseră nimic.

O apucară cu toții pe aleea cu castani, unde era mai multă umbră și răcoare.

— „Iată ce ești tu, omule! Iată ce poți tu, omule! Deci ce vrei tu de la tine, omule!” repetă Krivoșein. Frumos spus! Ah, ce frumos! Dacă aș avea mulți bani, aș înălța în fiecare oraș câte un obelisc cu inscripția: „Oameni! Feriți-vă de adevărurile mărunte, purtătoare de semiadevăruri! Nu există nimic mai fals și mai primejdios decât adevărurile mărunte, pentru că ele nu sunt adaptate la viață, ci doar la creierele noastre”.

Kraveț îl privi pieziș.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Vreau să spun că lipsurile tale, puișor, sunt continuarea propriilor tale calități. Am impresia că Krivoșein cel original a cam întrecut măsura în ceea ce te privește. Prea a vrut să te facă perfect. Eu personal n-am înțeles niciodată de ce oamenii cu o logică foarte bine dezvoltată sunt socotiți drept oameni inteligenți…

— Mai bine ai vorbi la concret!

— Pot și la concret, puișorule. Ai început-o bine. Omul este complex și liber. El nu poate fi simplificat și supus programării. Vor apare Știința omului și Tehnica omului. Ai ajuns la concluzia că nouă ne revine sarcina să impulsionăm această știință și tehnică, iar la celelalte să renunțăm. Să hotărască oamenii înșiși. Pentru noi concluzia e foarte comodă, de necombătut. Dar ia hai să aplicăm teoria ta la un alt obiect. Există, de exemplu, știința despre nucleu și tehnica nucleară. Exiști tu, plin de cele mai bune intenții împotriva armei nucleare. Ție ți se dă deplina libertate de a rezolva problema respectivă. Ți se înmânează cheile tuturor depozitelor de bombe atomice, toate codurile și cifrurile, accesul în toate uzinele nucleare. Poftim, acționează!

Adam râse încetișor.

— Cum ai să utilizezi această strălucită ocazie de a salva omenirea? Eu știu cum. Ai să stai în mijlocul depozitelor de bombe atomice și ai să urli de groază.

— Dar de ce neapărat să urlu?

— Pentru că nu înțelegi nici pe dracu din toată treaba asta, la fel cum alți oameni nu înțeleg munca noastră… Da, va exista o asemenea știință, Știința Omului. Da, va exista și Tehnica Omului. Dar cei dintâi specialiști în această știință și în această tehnică suntem noi. Iar un specialist, în afara îndatoririlor general umane, răspunde pentru știința lui, și pentru toate aplicațiile ei! Pentru că în ultimă instanță, el face toate acestea cu ajutorul ideilor, cunoștințelor, hotărârilor sale! El, și nimeni altcineva! Așa că, vrei-nu vrei, dar nouă ne revine sarcina de a orienta dezvoltarea științei despre sinteza informației în om.

— Bine, să admitem… Viktor Kraveț nu voia să se dea bătut. Dar, cum s-o orientăm? Știi că nu există încă o metodă de aplicare, cu o siguranță absolută a descoperirii spre binele oamenilor, după cum am jurat cu un an în urmă!

— Ia uitați-vă, băieți, spuse încet Adam.

Toți trei își întoarseră capetele spre stânga. Sub un copac, pe o bancă, ședea o fetiță. Alături de ea zăcea un ghiozdan, și două cârji. Picioarele subțiri, în ciorapi negri, erau întinse, nefiresc. Razele de soare, pătrunzând prin frunzișul copacilor, se jucau prin părul ei brun.

— Luați-o înainte. Vă ajung eu din urmă. Krivoșein se apropie de fetiță și se așeză alături de ea pe marginea băncii. Bună ziua, fetițo!

Ea își ridică mirată ochii mari și limpezi, dar care nu aveau nimic de copil.

— Bună ziua…

— Spune-mi, fetițo… Krivoșein îi zâmbi ca să nu o sperie. Te rog, să nu te mire întrebarea mea: La voi la școală, cel care nu și-a ținut cuvântul dat este scuipat în ureche?

— Nuuu… răspunse cu teamă fetița.

— Pe vremea mea era scuipat. Exista un astfel de obicei barbar… Știi ceva? Îți dau cuvântul meu că nu va trece nici un an și tu vei fi sănătoasă și frumoasă. Ai să alergi, ai să cazi, ai să te plimbi cu bicicleta, ai să faci baie în Nipru. Îți promit. Pot să mă scuip în ureche dacă am să te mint!

Fata îl privea cu ochii mari și pe buzele ei apăru un zâmbet neîncrezător.

— Dar… la noi nu se scuipă. Noi avem o școală care…

— Înțeleg… Și nici asemenea școli n-o să mai fie. O să înveți la o școală obișnuită. Ai să vezi! Uite așa…

Nu mai avea ce să-i spună. Dar fetița se uita la el cu atâta candoare, încât îi era cu neputință să plece de lângă ea.

— Pe mine mă cheamă Sașa, dar pe dumneavoastră?

— Valea… Valentin Vasilievici.

— A, știu, dumneavoastră locuiți la nr. 33. Iar eu la nr. 39, la trei case.

— Da, da… Ei, eu trebuie să plec la serviciu…

— În schimbul doi?

— Da. În schimbul doi. Cu bine, Sașa.

— La revedere…

El se ridică. Zâmbi și îi făcu cu ochiul, chipurile, nu-ți pierde curajul!.. Drept răspuns fetița zâmbi și ea. Nici nu mi-l pierd… Și totuși el plecă cu sentimentul că a părăsit un om căzut în nenorocire.

Aleea dădea în stradă. Dincolo de ultimii castani se zăreau trecând automobile. La cotitură, toți trei își întoarseră capetele. Fetița se uită în urma lor. Ridicară mâinile în semn de salut. Ea le zâmbi, agitându-și mâna subțire.

— Înțelegi, Vitea? Krivoșein îl cuprinse cu brațul după umăr. Înțelegi, băiete, eu totuși te iubesc, afurisitule, deși nu am pentru ce. Ar trebui să-ți trag o mamă de bătaie cu centironul soldățesc, așa cum ne bătea tata pe timpuri, dar prea ești mare și serios…

— Bine, bine, mai termină! spuse Viktor Kraveț.

— Înțelegi, Vitea, în ceea ce privește „butonul fericirii”, tu ai dreptate. A fost o exagerare inginerească. Oamenii așteaptă, în general, din partea tehnicii doar micșorarea exigențelor față de ei înșiși… E caraghios! Pentru șobolani e ușor să instalezi butonul fericirii. Introduci un electrod în centrul plăcerii din scoarța cerebrală, și n-are decât să apese cu lăbuța contactul. Dar oamenii, cred eu, nu au ce face cu asemenea fericire… Și totuși există o metodă. Nu cu ajutorul butonului și nici bazată pe matematică, dar există. Și, în mod empiric, noi ne-o însușim încet-încet. Faptul că ne stoarcem creierii chiar și cu problema utilizării descoperirii în folosul oamenilor și nu numai al nostru, face parte din această metodă. Și faptul că Adam a putut să se învingă pe sine și să se înapoieze aici cu o idee bună, ține tot de această metodă. Și faptul că Valea și-a asumat riscul unei asemenea experiențe, știind ce se poate întâmpla, face parte din această metodă. Desigur, dacă experiența ar fi fost pregătită mai minuțios, s-ar fi putut ca el să rămână în viață. Dar niciunul dintre noi nu e ferit, nici de greșeli, nici de rebuturi. Asta e munca! Faptul că el a ales sinteza oamenilor, cu toate că sinteza mașinilor microelectronice ar fi fost mult mai simplă și mai bănoasă, ține tot de această metodă. Și faptul că noi am acumulat cunoștințe pe această linie ține de această metodă. Acum nu mai suntem începători diletanți și nimeni nu ne poate deruta în muncă, sau într-o discuție în contradictoriu. Dimpotrivă, putem noi să-i derutăm pe alții. Iar într-o discuție sinceră, deschisă, cunoștințele reprezintă arma principală…

— Dar într-una nesinceră, necinstită?

— Această metodă este aplicabilă și într-o discuție necinstită. Harri a fost strâns cu ușa tot cu această metodă. Eu și cu tine am ieșit dintr-o situație dificilă și am găsit de lucru tot cu ajutorul ei. Noi suntem capabili de multe, n-are rost să ne ascundem după deget, și să muncim, și să ne batem, și chiar să facem politică. Desigur, e mai bine ca întotdeauna s-o scoți la capăt cu duhul blândeții. Dar dacă nu se poate, vom proceda și altfel… Adam, dă-mi o țigară, ale mele s-au terminat. Krivoșein își aprinse o țigară și continuă:

— Și pe viitor va trebuie să ne conducem după această metodă empirică și în muncă și în viață. Întâi și întâi o să lucrăm împreună. În munca noastră lucrul cel mai îngrozitor este singurătatea. Ați văzut unde a dus singurătatea. Vom aduna în jurul muncii noastre — desigur cu multă grijă — oameni inteligenți, cinstiți, puternici și cunoscători. Vom avea grijă ca, în nici o etapă, descoperirea noastră să nu cadă în mâna unui ticălos sau tembel. Avem cui da alarma! O să-l atragem și pe Azarov, și pe Vano Alexandrovici Androsiașvili, și mai am eu pe cineva în vedere. O să încercăm să-l aducem și pe Valerka Ivanov… Și dacă vom duce munca în felul acesta, totul o să fie bine în ce privește metoda dublării oamenilor, dublarea cu corectări, transformarea informațională a oamenilor obișnuiți…

— Totuși, în privința aceasta nu e vorba de o rezolvare inginerească, nu există o garanție de sută la sută, spuse Kraveț cu încăpățânare. Desigur, se poate încerca… Tu crezi că Azarov o să accepte?

— O să accepte, ce să facă! Da, asta nu e o soluție inginerească, organizatorică. Și nu este o rezolvare simplă. Dar altă rezolvare nu există… O să reunim în jurul muncii noastre oameni talentați cercetători, constructori, medici, pictori, sculptori, psihologi, muzicanți, scriitori, sau, pur și simplu, oameni cu experiență, care știu câte ceva despre viață și despre om. Vom începe să aplicăm în viață ceea ce este mai necesar: tămăduirea bolilor și a infirmităților, corectarea înfățișării exterioare și a psihicului… Apoi, aproape pe nesimțite vom selecta treptat informația pentru programul universal al „mașinii-mamă”, ca să introducem în creierul și în corpul omului tot ce omenirea a acumulat mai bun de-a lungul existenței sale.

— PUPO — pronunță Viktor. Programul Universal de Perfecționare a Omului. Sună grozav! Măi-măi…

— Trebuie să încercăm, spuse Adam cu încăpățânare. Da, nu există o garanție sută la sută, nu stă totul în puterile noastre. Poate că nici n-o să ne reușească totul. Dar dacă nu vom încerca, dacă nu vom năzui către asta, atunci cu siguranță, n-o să iasă nimic! Și știți, mie mi se pare că, în acest domeniu nu e chiar atât de mult de lucru. Important e ca, într-o generație sau două, să se împingă dezvoltarea omului în direcția necesară, iar mai departe treaba o să meargă și fără ajutorul mașinilor. Pentru că oamenii știu și singuri să facă oameni, să-i educe și să-i dezvolte.

„Vor exista de toate — își aminti aspirantul de ultima însemnare din jurnal — și îndrăzneala, și ideile, și uimirea copilărească în fața măreției lumii și vuietul oceanului în furtună, și inteligența aparatelor, și beția muncii, și cerul albastru și mirosul ierburilor încinse de soare, și înțelepciunea bătrâneții și maternitatea plină de încredere… și chiar și amintirea nenorocirilor și greșelilor, ca ele să nu se mai repete! Vor fi de toate: cunoașterea lumii, înțelegerea reciprocă, dorința de pace și tenacitatea, înclinația spre visare și scepticismul care remarcă imperfecțiunile, marile proiecte și priceperea de a le realiza. În esență, pentru o viață mai bună s-a făcut mult și a mai rămas puțin!

Să-i lăsăm pe oameni să fie așa cum vor să fie. Numai să vrea!

Soarele era de un galben incandescent. Automobilele treceau în goană uruind. Trecătorii își târau pașii prin arșiță. Milițianul dirija circulația, imprimându-și tocurile în asfaltul străzii. Trei ingineri se duceau la lucru…