Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Capitolul 1

(Despre un om de rând care a înfăptuit multe)

„22 mai. Astăzi l-am condus la tren. La restaurantul gării lumea ne privea curioasă. Eram doi bărbați gemeni. Eu m-am simțit stânjenit. Lui nu-i păsa de nimeni și de nimic.

— Îți aduci aminte, cu cincisprezece ani în urmă eu… de fapt, tu, ai plecat să-ți dai examenele la Institutul de fizică și tehnică? Totul era la fel ca și acum: o evadare, o eliberare, un zbor spre necunoscut…

Îmi aminteam. Da, totul fusese la fel. Același ospătar, având întipărită pe fața grasă o expresie de mulțumire cronică, îi servea pe absolvenții clasei a zecea, scăpați din frâu. Pe atunci ni se părea că totul ne stă în față. Așa a și fost. Acum și în urma noastră există destule. Și clipe de bucurie, și perioade cenușii, și unele întâmplări care te fac să-ți fie teamă să te uiți înapoi. Dar mereu ți se pare că partea cea mai frumoasă, că cele mai interesante clipe ale vieții se află încă în fața ta.

Pe atunci am băut din vinul cel mai ieftin. Acum ospătarul ne-a adus o sticlă de coniac de cea mai bună calitate. Am băut câte un păhărel.

În restaurant atmosfera era agitată, zgomotoasă. Lumea mânca și bea în grabă.

— Ia te uită, se învioră dublura mea, o mamă dă de mâncare la doi gemeni! Salut, colegi! O, ce ochișori au… Ce o să iasă din ei, oare? Deocamdată are mama grijă de ei. Au reușit să se mânjească cu griș exact la fel. Dar peste vreo doi ani o să-i ia în primire o altă mamă grijulie — Viața. Unul, să zicem, o să apuce o găină de coadă, o să-i smulgă toate penele. Va fi o primă culegere de impresii irepetabile, întrucât celuilalt n-o să-i mai rămână pene. În schimb celălalt o să se rătăcească în vreun magazin și va plânge îngrozitor. Din nou ceva propriu, individual. După încă un an mama o să-i tragă o săpuneală unuia pentru dulceața pe care n-a mâncat-o el. Din nou diferențieri. Unul va cunoaște prima nedreptate din viața lui, celălalt prima faptă nepedepsită… Oh, mamă, ai grijă de ei! Dacă lucrurile vor merge tot așa, dintr-unul va ieși un ghinionist sperios, iar din celălalt un descurcăreț, căruia i se trece totul cu vederea. O să te saturi de plâns, mamă… Și noi, noi parcă suntem la fel cu acești gemeni.

— Ei, pe noi o chelfăneală primită pe nedrept n-o să ne abată din drum. Suntem la o altă vârstă.

— Să bem pentru asta!

Se anunță plecarea trenului. Am ieșit pe peron. El își dădu drumul la gură:

— Interesant. Cum o să rămână de acum cu zicala aceea implacabilă: „Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”? Să admitem că ție „ți-a fost scris” ceva anume, de pildă, o deplasare într-un singur sens în timp și în spațiu, o avansare în serviciu și așa mai departe. Și, deodată, trible-trable-bums! Există doi Krivoșeini. Și ei duc o viață diferită, în orașe diferite. Cum vine treaba asta și ce se alege din programul divin al vieții? Sau dumnezeu l-a scris în două variante? Dar dacă noi o să fim zece? Dacă n-o să vrem — n-o să fim… Poate că domnul dumnezeu, la bătrânețe, a devenit schizofrenic?

Într-un cuvânt, ne prefăceam că trăim niște momente obișnuite. „Cetățeni, verificați dacă biletele celor ce pleacă n-au rămas cumva la dumneavoastră!” Biletele nu rămăseseră la mine. Și trenul l-a dus la Moscova.

Ne-am înțeles să ne scriem unul altuia, în caz de nevoie (pot să fac prinsoare că el nu va simți prea curând o asemenea nevoie) și să ne întâlnim în luna iulie a anului viitor. În acest an vom da asaltul în muncă din două părți: el dinspre biologie, eu dinspre sistemologie. Ehe…

După ce a plecat trenul, mi-am dat seama că o să-mi lipsească. Probabil, din cauză că pentru prima oară mă simțeam alături de un alt om… Ca și cum aș fi fost cu mine însumi, altfel n-am cum să mă exprim. Chiar și între mine și Lena există întotdeauna ceva nerostit până la capăt, neînțeles, pur personal. În timp ce între mine și el… Ei și între voi, într-o lună de viață în comun, s-a mai adunat câte ceva. Amuzantă mai e această mamă grijulie. Viața!

Mă moleșisem din cauza coniacului și, înapoindu-mă de la gară, tot drumul m-am holbat la oameni, la viață. Femeile, cu chipul preocupat, intrau în magazine. Tinerii plimbau, pe motociclete, fete care se lipeau de ei. Lângă chioșcurile de ziare se făceau cozi — dintr-o clipă într-alta trebuia să apară ediția de seară a ziarului local. Chipurile omenești — cât de deosebite sunt unele de altele, cât de ușor de înțeles unele și cât de greu altele! Nu pot să explic cum vine asta, dar despre mulți dintre acești oameni parcă aș ști câte ceva: colțurile gurii, ridurile adânci sau superficiale, cutele de pe gât, gropițele din obraji, maxilarul, ținuta capului și ochii — mai ales ochii! — toate poartă semne ale informației de pe vremea când omul încă nu știa să vorbească. Probabil din timpurile când eram cu toții maimuțe.

Nu e mult de când, pur și simplu, nu observam toate astea. Nu observam, de pildă, că oamenii care stăteau la rând, erau urâți. Banalitatea și lipsa de însemnătate a ceea ce făceau în momentele acelea, teama că marfa nu va ajunge pentru toată lumea, că vreunul mai înfigăreț se va strecura în față, punea pe chipurile lor o amprentă detestabilă. Tot atât de urâți sunt și cei beți, ca și cei ce fac scandal. În schimb, uitați-vă la fata îndrăgostită care râde de gluma tânărului de lângă ea, la mama ce alăptează, la meșterul ce execută o muncă care cere multă migală, la un om bun care se gândește la ceva… Ei sunt frumoși, cu toate coșurile, cutele și ridurile lor.

Niciodată n-am înțeles în ce constă frumusețea animalelor. După părerea mea, frumos poate fi numai omul — și numai atunci când este om.

Un copilaș, dus de mână de mama sa, a rămas cu ochii la mine, ca la o minune, a căzut și a început să urle, supărat pe gravitația pământului. Natural că mama sa i-a dat și ea câteva… Puștiul a suferit degeaba. Ce minune oi mai fi și eu? Sunt doar un bărbat predispus spre îngrășare, adus de spate și cu o fizionomie banală.

Dar, poate, că puștiul are dreptate, poate că sunt, într-adevăr, o minune. Fiecare om e o minune!

Ce știm noi despre oameni? Ce știu eu despre mine însumi? În ecuația numită „viață” oamenii reprezintă ceva ce nu mai trebuie demonstrat. Dar fiecare, operând cu datele inițiale, caută să demonstreze ceva propriu. De pildă, dublura mea. A plecat — faptul e și neașteptat și logic…

Dar, stop! Dacă e vorba să încep, apoi s-o iau de la început.

Îmi vine să râd când mă gândesc… În realitate intențiile mele erau dintre cele mai simple: să fac o disertație. O disertație de candidat în științe este o chestiune hulită și disprețuită de toată lumea. Dar fără ea nu poți să faci în știință nici un pas. Pentru ca să obții independență în munca științifică, e nevoie să treci prin această încercare academică constând din trei examene, trei lucrări publicare și un manuscris voluminos despre „unele probleme ale cercetării unor aspecte”… Altfel nu vei fi recunoscut de către cercetători ca fiind unul de-al lor.

Dar să elaborez ceva mediocru și care miroase de la o poștă a compilație (de pildă, ceva în genul temei pe care mi-a propus-o fostul meu șef, profesorul Voltamperov: „Unele particularități ale proiectării sistemelor de diode ale memoriei”) mi se părea plicticos și-mi făcea silă. Sunt totuși un om viu. Aș vrea să abordez o problemă nerezolvabilă, să mă vâr în sufletul ei, și, cu ajutorul raționamentelor, mașinilor și aparatelor să iscodesc natura. Și să aflu ceea ce încă nimeni n-a știut. Sau să inventez ceva la care nu s-a gândit încă nimeni. Iar atunci când voi susține disertația să mi se pună întrebări la care să fie o plăcere să răspund. După aceea cunoscuții să-mi spună: „Ce mai, ai pocnit-o! Din plin!”

Cu atât mai mult cu cât mă simt în stare să fac una ca asta. Față de oameni nu e frumos s-o declar, dar în jurnal pot să-mi permit să scriu ce sunt în stare. Drept mărturie iau cele cinci invenții și două lucrări de cercetare pe care le-am definitivat. Și-apoi, mai e și descoperirea… Eh, nu, Krivoșein, nu te grăbi s-o incluzi printre reușitele tale intelectuale! Aici te-ai încurcat și nici până acum n-ai ajuns la vreun capăt.

Într-un cuvânt, o asemenea frământare sufletească m-a împins, de fapt, în hățișul acelei orientări din sistemologia mondială, care nu operează cu formule, nici cu algoritmi, nici măcar cu rețete, ci cu întâmplarea.

Oh, întâmplarea!.. De fapt, e un lanț de legături cauzale necunoscute, o combinație de mai multe fenomene ce nu se supun unui calcul, iar ca rezultat avem un fapt ce nu poate fi prevăzut dinainte, ca în cazul în care moneda a căzut cu pajura în sus, mașina electronică de calcul a avut un rateu, datornicul s-a întâlnit cu creditorul înfuriat și așa mai departe. Întâmplarea este dușmanul științei exacte. Ea poate fi generată de o greșeală de calcul, de o perturbație care denaturează semnalul, de influența vremii, acționând — în momentul cel mai nepotrivit — asupra cristalelor semiconductoarelor, la fel ca și acea „Libertatea de voință” a electronului care a făcut fizicienilor atâția nervi. Dar întâmplarea ne poate fi și prietenă, ca, de pildă, particula cosmică care a nimerit exact în contor și nu alături, mineralul de uraniu, pus de Beckerel în sertarul biroului împreună cu plăcile fotografice…

Fie ea prietenă, fie dușmancă, întâmplarea trebuie cunoscută și folosită, chiar dacă noi nu o înțelegem întru totul.

Nouă — datorită mărginirii minții noastre — ne place grozav să-i delimităm pe fizicieni de lirici, undele de particule, plantele de animale, mașinile de oameni… Dar în viață și în natură toate aceste lucruri nu sunt opuse, ci se completează unele pe altele. Exact la fel se completează reciproc logica cu întâmplarea în cunoaștere, în căutarea soluțiilor. Se pot găsi (și se găsesc) multe elemente nedovedite, arbitrare în construcțiile matematice și în cele logice; se pot găsi deci și reguli logice în evenimentele întâmplătoare.

Dușmanul de moarte al cercetării informației întâmplătoare, doctorul în științe tehnice, Voltamperov, nu pierdea niciodată ocazia să respingă propunerea mea (de a ne ocupa, în cadrul secției, de modelarea proceselor întâmplătoare) printr-o glumă: „Dar asta ar fi, ca să spunem așa, ca o modelare a zațului de cafea!” Nu este, oare, gluma sa cea mai bună ilustrare a acestei completări reciproce?

Era foarte greu să ripostezi. Realizări în această direcție erau puține. Multe cercetări se încheiau prin eșecuri, iar ideile… ideile nu erau înțelese. În secția noastră, ca și în vestul sălbatic al cowboy-lor, lumea avea încredere doar în faptele concrete.

Tocmai începuse să mă bată gândul, după exemplul lui Valerke Ivanov, prietenul meu și fostul șef al laboratorului, să las dracului institutul și să mă mut în alt oraș. Dar iată că intervine întâmplarea hotărâtoare! Din motive pe deplin justificate, constructorii n-au predat la timp corpul cel nou de clădire. Deci, datorită unor cauze tot atât de justificate, nu se cheltuiseră banii la capitolele bine justificate ale bugetului institutului. În această situație, Arkadi Arkadievici a organizat un „concurs” pentru cheltuirea, pe baza unei idei, a celor optzeci de mii de ruble care nu puteau fi cheltuiți. Sunt convins că, în această situație, chiar și cel mai înverșunat apărător al determinismului s-ar fi străduit să nu facă vreo prostie.

Pe vremea aceea ideea mi se conturase în minte, îmi propuneam să cercetez cum se va comporta mașina electronică de calcul dacă va fi pusă în situația de a funcționa nu pe baza unui program bine conceput, ci a unei informații obișnuite, întâmplătoare. Chiar așa. După programe ea lucrează atât de strălucit, încât îi extaziază pe toți corespondenții de presă. („Un nou succes al științei: mașina proiectează o hală în trei minute”. Programatorii, din modestie, trec de obicei sub tăcere numărul lunilor în care au pregătit această rezolvare „în trei minute”.)

Ce să mai vorbim, ideea mea cu privire la execuția elementară, era o adevărată aiureală, evidentă pentru orice sistemolog, cât de cât pregătit. Într-o asemenea situație, mașina nu va reacționa în nici un fel. Se va opri, și gata! Dar eu nici nu contam pe o asemenea execuție elementară.

…Să cheltuiești în cinci săptămâni, până la sfârșitul anului bugetar, optzeci de mii de ruble pentru utilarea unui laborator, chiar cu un profil atât de vag, cum e cercetarea întâmplării, este o treabă serioasă. Nu degeaba Alter Abramovici, geniul institutului în materie de aprovizionare, îmi strânge încă și astăzi mâna cu respect, ori de câte ori ne întâlnim. Între noi fie vorba, e peste puterile lui să înțeleagă că o dorință insuportabilă de a acționa poate săvârși minuni.

Deci, situația era următoarea: banii existau, dar altceva nimic. Constructorilor, pentru ca să predea în condiții optime clădirea, li s-au dat cinci mii. Mașina electronică de calcul universală TVM-12 — încă treisprezece mii. Tot felul de traductori de informații: microfoane cu cristal, investigatori flexibili cu extensie, celule fotoelectrice cu germaniu, gazometre, termistori, dispozitivul pentru măsurarea electromagnetică a biocurenților creierului, sistem STE-1, cu patru mii de microelectrozi, pulsometre, umidometre cu semiconductor! Într-un cuvânt, tot ce transformă sunetele, imaginile, mirosurile, presiunile mici, temperatura, oscilațiile vremii și chiar mișcările sufletești în impulsuri electrice — încă nouă mii. De patru mii am cumpărat diferiți reactivi, sticlărie de laborator și tot felul de alte instalații folosite în laboratoarele de chimie. Din considerente nelămurite, m-am gândit să recurg și la hemotronică, despre care auzisem câte ceva. (Dar, dacă e vorba să fiu absolut sincer, le-am cumpărat pentru că toate astea puteau fi ușor cumpărate de la magazine prin virament. Cred că nu e cazul să amintesc că din acești optzeci de mii de ruble n-am cheltuit, în numerar, nici măcar o rublă.)

Toate erau bune, dar lipsea principiul de bază al experimentului. Eu îmi dădeam foarte bine seama de ce anume e nevoie: de un dispozitiv care să poată prelucra și combina semnalele întâmplătoare ale traductorilor, ca apoi să le transmită mașinii „raționale” — un fel de bucățică de „creier electronic” cu o schemă arbitrară de legături ale celor câtorva zeci de mii de celule… La magazin nu poți cumpăra un asemenea dispozitiv, nici măcar prin virament. Să cumperi tot felul de piese din care se construiesc mașinile electronice obișnuite (diode, triode, rezistențe, condensatoare etc. etc.) și apoi să comanzi să ți se facă ceea ce dorești durează mult. Și-apoi treaba nici nu e realizabilă. Ca să poți face o comandă trebuie să dai o schemă amănunțită, iar un asemenea dispozitiv nu trebuie să aibă, în principiu, o schemă anumită. Cum s-ar spune: hai să mă duc — dar pe unde s-o apuc? Să caut în lume — nu știu ce anume!

Și din nou întâmplarea, prietena, mi-a dăruit acel „nu știu ce anume” și… Pe Lena… Dar, în privința ei nu mai sunt dispus să pun totul pe seama norocului. Întâlnirea cu Lena, este, de bună seamă, un dar al sorții. Dar în ceea ce privește cristaloblocul… Dacă te gândești zile și nopți în șir, întotdeauna o să descoperi ceva, o să observi ce ți-a scăpat până atunci.

Într-un anumit moment, situația era următoarea: până la sfârșitul anului mai rămăseseră trei săptămâni, dar cincizeci de mii de ruble nu aveau încă o destinație precisă, și nu se întrevedea nici o posibilitate de a găsi un dispozitiv de prelucrare…

Ședeam comod în troleibuz și mă frământam.

— Am cumpărat de cincizeci de mii circuite fixe, iar după aceea am constatat că ele nu corespund — am auzit cum povestește indignată o femeie cu scurtă de urson, care ședea în fața mea, adresându-se vecinei. Cum se poate una ca asta?

— Să înnebunești, nu alta, răspunse cealaltă.

— Acum Pșembakov aruncă totul în capul serviciului de aprovizionare. Dar de fapt el a comandat totul!

— Ia te uită!

Cuvintele „cincizeci de mii” și „circuite fixe” mă făcuseră să devin atent.

— Iertați-mă, dar despre ce fel de circuite anume e vorba?

Femeia întoarse spre mine o față atât de frumoasă și de mânioasă, încât m-am fâstâcit.

— De circuite NICI; de trighere! răspunse ea.

— Și cu ce parametrii?

— De joasă tensiune… Iertați-mă, dar de ce vă amestecați în discuția noastră?!

Așa am făcut cunoștință cu inginera Biroului de construcții din vecinătate, Elena Ivanovna Kolomieț. A doua zi inginera Kolomieț i-a lăsat la poartă inginerului principal Krivoșein un bon de intrare la secția sa. „Binefăcătorul meu! Salvatorul meu! a strigat șeful secției Jalbek Balbekovici Pșembakov, și-a desfăcut brațele ca pentru îmbrățișare, când inginera Kolomieț m-a prezentat și i-a explicat că eu aș putea să răscumpăr de la Biroul de construcție blestematele circuite fixe. Dar eu am consimțit să-l copleșesc cu bunătatea mea și să-l salvez pe Jalbek Balbekovici în următoarele condiții: a) toate cele 30.000 de celule vor fi montate pe panouri, conform schiței pe care o anexam; b) legate prin cabluri de alimentare; c) de la fiecare celulă vor trebui să fie trase fire și d) toate acestea urmează să fie predate până la sfârșitul anului.

— Voi aveți o capacitate de producție mai mare, nu vă e greu s-o faceți, am spus eu.

— Pentru aceiași bani?! Dar numai celulele costă cincizeci de mii!

— Da, dar s-a dovedit că ele nu corespund. Țineți seama de asta.

— Ești un speculant și nu un binefăcător, spuse cu tristețe Jalbek și dădu din mână a pagubă. Faceți formele, Elena Ivanovna. O s-o lucrăm ca pe o comandă a noastră. Și, în general, las treaba asta în seama dumneavoastră.

Fie ca Allah să blagoslovească numele tău, Jalbek Pșembakov!

…Până în ziua de azi mă tot gândesc că am cucerit-o pe Lena nu prin calitățile mele, ci datorită faptului că, atunci când toate celulele au fost montate pe panouri și marginile cubului microelectronic deveniseră o împletitură de sârmulițe de diferite culori, la întrebarea ei dezorientată:

— Și cum să le unim acum?

Am răspuns prompt:

— Păi cum doriți! Cele albastre cu cele roșii… și totul să placă ochiului.

Femeile admiră nesăbuința…

Așa s-au petrecut lucrurile. Totuși, după cum se vede, întâmplarea își exercită acțiunea ei…

(Oh, se pare că datorită acestor fapte, am început să mă ploconesc în fața întâmplării! Fanatismul celui de curând convertit… înainte vreme, dacă e să vorbim cinstit, eram un adevărat tolomac. Propovăduiam smerenia față de întâmplarea „nefericită” (chipurile n-ai ce să-i faci) și disprețul față de întâmplarea „fericită” scăpătă din mână. (Ei și, ducă-se…) În spatele unor astfel de atitudini, dacă te gândești mai bine, se ascund întotdeauna lenea noastră sufletească și neîndemânarea. Acum însă am început să înțeleg importanta însușire a întâmplării, indiferent că e vorba de viață sau de știință. N-o poți cuceri doar cu rațiunea. Preocuparea față de întâmplare cere din partea omului rapiditate și tenacitate în gândire, spirit de inițiativă, hotărâre în a reface, în orice clipă, propriile planuri. Dar a te ploconi în fața ei este tot atât de stupid ca și a o disprețui. Întâmplarea nu este nici dușman, nici prieten, nici dumnezeu și nici diavol. Ea este întâmplare, un fapt neașteptat și cu asta am spus totul. A pune stăpânire pe ea sau a o scăpa din mână depinde de om. Iar cei ce cred în noroc și în soartă n-au decât să cumpere bilete de loterie!)

— Totuși „Laboratorul cercetării informației întâmplătoare” este o denumire odioasă, a spus Arkadi Arkadievici, semnând decizia de înființare a laboratorului și numirea inginerului principal Krivoșein ca șef al acestuia, cu toate răspunderile materiale contra incendiilor și de altă natură care decurg de aici. Să nu furnizăm material pentru anecdote și ironii. Să-i dăm un nume mai cuminte, să-i zicem „Laboratorul noilor sisteme”. Apoi vom mai vedea.

Asta însemna că elaborarea disertației rămânea, în continuare, pentru mine „problema nr. 1”. Și această problemă n-a fost rezolvată de mine nici până în ziua de azi”.

Capitolul 2

„Bineînțeles că eu îmi făuream visuri, ca munca să mi se pară mai amuzantă. Și cum să nu visezi, când creierul numărul unu în cibernetică, doctorul în neurofiziologie Walter Ross Ashby emite idei — una mai captivantă decât alta! Procesele întâmplătoare ca izvor al dezvoltării și pieirii oricăror sisteme… Accentuarea aptitudinilor intelectuale ale oamenilor și mașinilor pe calea separării, în cadrul unor exprimări întâmplătoare, a gândurilor prețioase de absurdități și reziduuri… Și, în sfârșit, zgomotul ca materie primă pentru prelucrarea informației — da, da, acel „zgomot alb”, acele perturbații supărătoare, pentru a căror înlăturare din circuitele cu semiconductori am irosit mulți ani de muncă și multe idei!

Dacă am sta să ne gândim bine, întemeietorul acestui curent ar trebui considerat nu doctorul W. R. Ashby, ci acel regizor, astăzi uitat, al Teatrului Mare din Moscova, primul care (pentru crearea vuietului amenințător al poporului în „Boris Godunov”) a poruncit fiecărui figurant să repete pe scenă adresa de acasă și numărul de telefon. Numai că Ashby a propus rezolvarea unei probleme inverse. Luăm zgomotul — zgomotul valurilor, șuieratul prafului de cărbune dintr-un microfon sub tensiune, orice zgomot — și-l captăm într-un anume dispozitiv. Din haosul de zgomote separăm cele mai puternice „pocnituri” — obținând astfel o succesiune de impulsuri. Succesiunea impulsurilor se transpune în numere: de pildă, în numerele cuvintelor din dicționarul pentru traducerea la mașină. Din mai multe cuvinte se formează fraze. E adevărat, deocamdată tot felul de fraze: false, adevărate, abracadabrante — „materie primă” informațională. Dar în etajul următor al dispozitivului se întâlnesc două torente de informații: cele cunoscute oamenilor și această „materie primă”. Urmează apoi operațiuni de comparare, de coincidență și necoincidență — și tot ce este absurd, lipsit de sens se filtrează, ceea ce este banal se înlătură. Și se scot la iveală idei noi, descoperiri și invenții care n-au fost încă făcute, opere ale unor poeți și prozatori ce nu s-au creat încă, păreri ale filosofilor viitorului… Uff! Mașina-care-gândește!

E adevărat, respectabilul doctor n-a explicat cum se face această minune. Ideea lui este concretizată deocamdată numai în pătrățele unite prin niște săgeți pe o foaie de hârtie. În general, întrebarea „cum se face?” nu e la loc de cinste la gânditorii academicieni. „Dacă facem abstracție de dificultățile realizării tehnice, în principiu, ne putem reprezenta”… Dar cum să faci abstracție de aceste dificultăți?

Ei, dar ce rost are să mă văicăresc! De aceea sunt experimentator, ca să verific ideile. De aceea am Laboratorul meu. Pereții emană un miros plăcut de vopsea de ulei proaspătă, linoleumul cafeniu nu poartă încă urmele pașilor, ventilatorul face zgomotul său caracteristic, în dulapul cu geamuri sclipesc sticlăria și borcanele cu reactivi, pe standul de montaj sunt înșirate instrumentele noi-nouțe, grămezi de cabluri de toate culorile și ciocane de lipit cu vârfurile roșii, neacoperite încă de zgură. Pe mese lucesc aparatele în carcasele lor din masă plastică, iar acele lor indicatoare mai sunt încă nou-nouțe, ecranele nu sunt prăfuite. În bibliotecă se înșira lexicoane, manuale, monografii, iar în mijlocul încăperii se înalță, în lumina soarelui de ianuarie, dispozitivele calculatorului TVM-12, automatele de înregistrat și cubul cristaloblocului executat cu migală, împestrițat de cabluri și fire colorate. Totul e nou, fără urme de mâini, fără zgârieturi, totul emană în jur o frumusețe rațională, rod al grijii unor întregi generații de meșteri și ingineri.

Cum să nu începi să visezi în asemenea condiții? Dar dacă reușești? De fapt, visurile mele erau mai modeste. Nu visam despre o supermașină care să fie mai inteligentă decât omul (această idee n-o prea am la suflet, deși sunt un specialist în sistemologie), ci despre o mașină care să-l înțeleagă pe om și astfel să-și îndeplinească mai bine sarcina pentru care a fost creată. Pe atunci această idee mi se părea realizabilă. Într-adevăr, dacă mașina, după tot ce am să-i spun, să-i arăt și așa mai departe, va dovedi un anumit comportament, atunci problema e rezolvată. Asta înseamnă că prin traductorii ei ea a început să vadă, să simtă, să miroase, în sensul omenesc cel mai limpede al acestor cuvinte, fără ghilimele și fără rezerve. Și în acest caz comportarea ei poate fi adaptată oricăror servicii și probleme. Doar de aceea este o mașină electronică de calcul universală.

Da, atunci, în ianuarie, toate acestea mi se păreau simple și accesibile. Puțin îmi păsa de rest… Oh, această putere de inspirație a aparatelor! Fantasticele oscilații verzi de pe ecrane, bâzâitul moderat și plin de siguranță al transformatoarelor, țăcănitul invariabil al releelor, licărul lămpilor de semnalizare de pe panou, mișcările precise ale acelor… Ai impresia că poți să măsori totul, să cunoști, să realizezi… Chiar cel mai obișnuit microscop îți dă impresia că, uite acum, în această clipă (la o mărire de 400 de ori, într-o lumină polarizată de două ori), ai să vezi ceea ce n-a văzut încă nimeni niciodată!

Ce să mai vorbim… Care cercetător n-a visat înainte de a începe o muncă nouă, nu s-a avântat cu gândul spre cele mai înalte probleme? Care cercetător n-a încercat acea nerăbdare devorantă, când năzuiești — mai repede! mai repede! — să termini plicticoasa muncă pregătitoare — mai iute! mai iute! să asamblezi circuitele, să faci legăturile electrice și să începi!

Apoi… apoi zilnicele griji de laborator, zilnicele greșeli, zilnicele eșecuri izgonesc din visurile tale orice urmă de suflet. Și te împaci cu ideea să realizezi măcar ceva, numai să nu lucrezi degeaba.

Așa mi s-a întâmplat și mie.

Să descrii eșecurile e ca și cum le-ai retrăi din nou. De aceea am să fiu scurt. Deci schema după care trebuia să aibă loc experiența era următoarea: la intrările calculatorului TVM-12 se conectează cristaloblocul cu 38.000 de celule și la intrările cristaloblocului tot restul inventarului: microfoanele, traductorii de mirosuri, de umiditate, temperatură, investigatorii extensibili, celulele fotoelectrice cu reglare automată a focarului, „coiful lui Monomah” pentru înregistrarea biocurenților creierului. Izvorul informației din exterior eram eu însumi, adică ceva ce se mișcă, produce sunete, își schimbă formele și coordonatele în spațiu, are o anumită temperatură și o anumită activitate nervoasă. Poți să vezi, să auzi, să pipăi cu ajutorul investigatorilor, să măsori temperatura și presiunea sângelui, să analizezi mirosul gurii, și chiar să te vâri în suflet și în gânduri — poftim! Semnalele de la traductori trebuie să ajungă în cristalobloc, să excite acolo diferite celule — cristaloblocul modelează și „împachetează” semnalele în combinații logice pentru calculatorul TVM-12. Aceasta le rezolvă ca pe niște probleme obișnuite și emite ceva rațional. Pentru ca s-o poată face mai ușor, am introdus în memoria mașinii cifrurile cuvintelor din dicționarul pentru traducerea la mașină, de la „A” la „Z”.

Și… n-am realizat nimic. Motorașele, uruind discret, mișcau investigatorii și obiectivele atunci când eu mă deplasam prin încăpere. Oscilografele de control înregistrau lanțuri de impulsuri, care se transmiteau de la cristalobloc la mașină. Curentul circula. Becurile clipeau. Dar în decursul primei luni pârghiile dispozitivului de ieșire nici nu se clintiră, pentru a înregistra pe banda de perforat măcar un singur semn.

Am legat cristaloblocul cu toți traductorii. Cântam și recitam versuri, gesticulam, alergam și săream prin fața obiectivelor, mă dezbrăcam și mă îmbrăcam, mă lăsam pipăit (brrr! acele atingeri reci ale investigatorilor…). Îmi puneam pe cap „coiful lui Monomah” și — o doamne! — mă străduiam să „sugestionez” întreg ansamblul… Eram în stare de orice aiureală.

Dar calculatorul TVM-12 nu era capabil să furnizeze vreo aiureală, fiindcă nu era construit pentru asta. Dacă problema are o rezolvare — mașina o rezolvă, dacă nu — se oprește. Și ea se oprea mereu. Judecând după cum clipeau beculețele de pe panou, în ea se petrecea, totuși, ceva, dar la fiecare cinci șase minute se aprindea semnalul „stop” și atunci apăsam pe butonul de ștergere a informației. Apoi luam totul de la început.

Până la urmă am început să judec. Mașina nu putea să nu efectueze operații aritmetice și logice cu impulsurile primite de la cristalobloc — altfel ce i-ar mai fi rămas de făcut? Înseamnă că și după aceste operații informația obținută este atât de brută și de contradictorie, încât mașina, plastic vorbind, nu poate s-o scoată la capăt cu logica — și atunci „stop”! Înseamnă că un singur ciclu de calcule în mașină este pur și simplu insuficient. Înseamnă că… Și ca totdeauna în astfel de împrejurări, m-a cuprins un sentiment de rușine fiindcă nu m-am gândit de la început la o asemenea posibilitate — înseamnă că trebuie introdusă legătura inversă între mașină și cristalobloc! Atunci informația brută din TVM-12 se va înapoia în acest ingenios și complicat cub, va fi prelucrată acolo încă o dată, se va întoarce în mașină și așa mai departe, până la deplina clarificare.

Mi-am revenit. Deci acum ori niciodată! Să facem abstracție de faptul că am ars o sută cincizeci de celule logice și vreo zece matrițe, din cauză că regimul de alimentare al TVM-ului nu era acordat cu cel al cristaloblocului (ce de fum și miros urât, transistorii pocneau, explodând ca niște cartușe aruncate în foc, iar eu, în loc să întrerup curentul, puneam mâna pe stingătorul de incendii), de felul cum am procurat celulele noi, cum am refăcut circuitele și am reglat din nou regimurile tuturor blocurilor. Ce să mai vorbim… Important e că treaba s-a urnit din loc!

La 15 februarie a răsunat declicul mult așteptat. Automatul a imprimat pe banda de înregistrare un șir de cifre! Iat-o, așadar, prima frază a mașinii (înainte de a mă apuca s-o descifrez m-am plimbat în jurul mesei pe care zăcea bucata de bandă. Fumam și zâmbeam sleit de puteri: mașina începuse să prindă viață…)

Dar nu era ceea ce așteptam. De aceea n-am înțeles de îndată că mașina „dorește” (nu pot să scriu un astfel de cuvânt fără ghilimele!) să-i măresc volumul memoriei.

La drept vorbind, totul era logic: se primește o informație complexă, ea trebuie înmagazinată undeva, iar celulele memoriei sunt deja supraîncărcate. Singura soluție era să măresc volumul memoriei! Era o simplă problemă de construcție.

Dacă n-ar fi fost bunăvoința lui Alter Abramovici, cererea mașinii ar fi rămas nesatisfăcută. Dar el mi-a eliberat trei dispozitive de memorie magnetică și două de memorie electrostatică. Și toate și-au găsit utilizarea. După numai câteva zile TVM-12 și-a repetat cererea, apoi iarăși și iarăși… Mașina începuse să manifeste serioase exigențe…

Ce am simțit eu atunci? Satisfacția că, în sfârșit, se obține ceva! Priveam rezultatul prin prisma viitoarei disertații. Dar mă deranja, într-o oarecare măsură, faptul că mașina lucrează doar „pentru sine”.

Pe urmă mașina a început să se construiască pe sine! În fond, și asta era logic: o informație complexă trebuie și prelucrată de niște circuite mai complexe decât blocurile standard TVM-12.

Volumul meu de muncă a crescut. Automatul de imprimare bătea codurile și numerele celulelor logice și indica unde și cum trebuie ele introduse. La început mașina era satisfăcută de celulele tip. Eu le montam pe un panou suplimentar.

(Abia acum am început să înțeleg că atunci am comis în munca mea — dacă ar fi să judecăm de pe poziții academice — o mare greșeală metodologică. Ar fi trebuit să mă opun și să analizez ce circuite și ce logică își construiește pentru el complexul meu format din traductori-cristalobloc-TVM-12 cu memoria întărită. Și numai după ce aș fi lămurit toate astea trebuia să merg mai departe… Dar mașina, care se construiește pe sine, fără un program dat, reprezintă o temă pentru o disertație senzațională! Dacă aș prezenta-o cum trebuie, s-ar putea să mi-o considere și ca teză de doctorat.

Dar mă rodea curiozitatea. În mod evident complexul avea tendință să se dezvolte. Dar de ce? De ce? Ca să-l înțeleagă pe om? Nu s-ar părea. Deocamdată mașina era, evident, mulțumită că eu îi înțeleg și-i îndeplinesc sârguincios cerințele… Oamenii construiesc mașini pentru a-și atinge scopurile lor. Dar ce scopuri poate avea o mașină? Poate că nu era vorba de un țel, ci de un amărât „instinct de acumulare” primar, care, începând de la o anumită complexitate, este propriu tuturor sistemelor, fie că e vorba de un vierme sau de o mașină electronică? Și până la ce limite ale dezvoltării va ajunge complexul?

Ei bine, tocmai atunci am scăpat hățurile din mână… Și nu știu nici până astăzi dacă am făcut bine sau rău…)

Pe la mijlocul lunii martie mașina — însușindu-și probabil cu ajutorul „coifului lui Monomah” informațiile despre ultimele realizări ale electronicii — a început să pretindă criotroni, tranzistori speciali, circuite imprimate, micromatrice… Nu mai îmi ardea de analize. Alergam prin institut și prin tot orașul, trăgeam sfori, mă țineam de intrigi, lingușeam și procuram cum puteam aceste noutăți „la modă”.

Și totul a fost de pomană! După o lună mașina și-a pierdut gustul pentru electronică și… „s-a pasionat” de chimie.

La drept vorbind, nici asta nu era ceva neașteptat. Mașina a ales cea mai bună metodă pentru a se construi pe sine. Chimia este calea naturii. Natura n-a avut la dispoziție nici ciocane de lipit, nici macarale, nici aparate de sudură, nici motoare, nici măcar o lopată. Ea amesteca pur și simplu soluțiile, le încălzea și le răcea, le lumina, le evapora… și așa a apărut tot ce e viu pe pământ.

În comportamentul mașinii totul era consecvent și logic! Până și dorințele ei ca eu să-mi pun „coiful lui Monomah” — și cu cât trecea timpul, ea îmi cerea acest lucru tot mai des — erau și ele străvezii. Decât să prelucreze informația brută, provenită de la traductorii video, audio și de altă natură, prefera să utilizeze pe cea prelucrată de mine. În știință mulți procedează așa.

Dar — dumnezeule! — câte nu-mi cerea! De la apă distilată la trimetildiftorparaamintetraclorfenil— sulfat de natriu și până la benzină marca „Galoșul”! Și de ce instalații tehnologice complicate n-a trebuit să asamblez!

Laboratorul se transforma, văzând cu ochii, într-o peșteră de alchimist din evul mediu. Se umpluse de butelii, baloane cu două gâturi, autoclave, cazane de distilare, pe care eu le uneam prin furtunuri, tuburi de sticlă, cabluri. Stocul de reactivi și sticlărie s-a epuizat repede. Încă din prima săptămână am fost nevoit să procur mereu noi stocuri.

Mirosul de colofoniu și izolație încinsă — mirosuri nobile, care dezmiardă nările unui electrician — au fost izgonite de miasmele acizilor, amoniacului, oțetului și a dracu mai știe ce substanțe. Umblam ca un nebun prin această junglă chimică. În cazane și furtunuri se auzeau bolboroseli, plescăituri, un fâșâit continuu. În butelii și baloane amestecurile se umflau, formând bășici, fermentau, își schimbau culoarea; pe fundul lor se formau niște reziduuri, se dizolvau și formau din nou bulgări gelatinoși care pulsau, gheme de fire cenușii care se mișcau. Eu adăugam reactivi, turnând mereu, pe baza cererilor mașinii și nu mai înțelegeam nimic…

Apoi, dintr-odată, mașina a țăcănit o comandă pentru încă patru automate de înregistrare. M-am înviorat. Deci, mașina nu se interesează numai de chimie! Imediat m-am pus pe treabă, am procurat cele cerute, le-am montat… și ea a pornit!

(Probabil că atunci am realizat acel „selector al informației” al lui Ashby, sau ceva apropiat de el… De fapt, naiba știe ce! Adevărul e că m-am încurcat definitiv.)

Acum în laborator era un zgomot ca într-un birou de dactilografiere. Automatele imprimau șiruri lungi de cifre. Benzile de hârtie cu coloane de cifre ieșeau mereu din Orificiile dreptunghiulare, ca dintr-un corn al abundenței. Eu înfășuram benzile pe role, alegeam cifrele, separate prin rânduri albe, le traduceam în cuvinte, alcătuiam fraze.

Am obținut astfel niște „adevăruri” stranii, misterioase. De exemplu: „… douăzeci și șase de copeici, ca de la Berdicev” suna una dintre primele propozițiuni. Ce era asta: fapt, gând, aluzie? Sau alta: „Arăta ca o rană vindecată”. Ce sens avea? Era doar o jalnică imitație? Sau, poate, o imagine, la care poeții zilelor noastre n-au ajuns încă?

M-am apucat să descifrez o altă bandă: „Gingășia sufletelor, aranjată în seria lui Taylor, în limitele dintre zero și infinit, se leagă într-o funcție biarmonică”. Excelent spus, nu?

Și așa mereu, fie fragmente de neînțeles, fie niște producții parcă de „schizofrenic”. Mă pregătisem să duc câteva benzi celor care se ocupau cu lingvistica matematică. Îmi ziceam că poate o să se descurce ei. Dar m-am răzgândit. Mi-a fost frică de scandal. O informație inteligibilă emitea doar primul automat: „De adăugat cutare reactivi în baloanele nr. 1, nr. 3 și nr. 7”. „De scăzut cu 5 volți tensiunea electrozilor, începând cu nr. 34 și până la nr. 123” etc. etc. Mașina nu uita „să se alimenteze”, înseamnă că „nu-și pierduse mințile”. Dar atunci cine și le pierduse?…

Mai chinuitor decât orice e conștiința faptului că nu poți face absolut nimic. Și înainte vreme, în cadrul experiențelor mele, apăreau lucruri de neînțeles. Dar, la urma urmei, se putea repeta cu minuțiozitate experiența. Dacă efectul nefast a dispărut, cu atât mai bine, dacă nu puteam cerceta cauza. Dar aici, nu aveam posibilitatea nici să refac experiența, nici să dau înapoi. Până și în visele mele nu mai vedeam nimic altceva în afara unor șerpi albi care se târau cu solzii lor de cifre. Făceam eforturi disperate de a înțelege ce vrea să comunice mașina.

Nu mai știam ce să fac cu rolele de benzi imprimate. La noi în institut benzile sunt utilizate în două feluri: cele pe care sunt întipărite soluțiile unor probleme noi se predau la arhivă, iar pe celelalte salariații le duc acasă și le întrebuințează ca hârtie igienică, ceea ce, de altfel, este un obicei foarte practic. Rolele mele ar fi ajuns pentru toate toaletele din cartierul academicienilor.

…Și când, într-o frumoasă dimineață de aprilie (după o noapte de nesomn petrecută în laborator pentru a îndeplini toate capriciile mașinii care îmi cerea să torn, să adaug, să reglez…), automatul nr. 3 a emis în cifre fraza: „Striptease streptocidic cu freamăt de streptococi”, am înțeles că nu trebuie să merg mai departe pe calea aceasta.

Am dus toate rolele într-o poieniță din parc, le-am făcut ferfeniță (se pare că în același timp bombăneam întruna, plin de satisfacție: „Streptocid, hai?! Berdicev?! Gingășia sufletelor?! Rană vindecată…” nu-mi mai amintesc cu precizie) și le-am dat foc. Ședeam lângă foc, mă încălzeam, fumam și-mi dădeam seama că experiența a eșuat. Și nu pentru că n-am obținut nimic, ci pentru că a ieșit un „ghiveci”…

Odinioară eu cu Valerka Ivanov, ca să ne amuzăm, am topit într-un cuptor cu vid „o amestecătură de metale și semiconductori” din toate materialele ce le-am avut atunci la îndemână. Am obținut un lingou de un colorit încântător. L-am spart în bucăți, ca să-l putem examina. În fiecare fărâmă a blocului se puteau constata toate însușirile unui corp solid, dar erau instabile, nesigure, imposibil de reprodus. Am aruncat „amestecătura” în lada cu gunoi.

Aici era cam aceeași situație. Țelul unei soluții științifice este ca, dintr-un conglomerat de însușiri și efecte dintr-o substanță, din natură, dintr-un sistem, din orice, să scoată la iveală ceea ce este util, suprimând restul. În cazul de față lucrul acesta nu a reușit. Mașina n-ajunsese să înțeleagă informația furnizată de mine… M-am îndreptat spre laborator ca să întrerup curentul electric…

Pe coridor mi-a sărit în ochi rezervorul — un vas admirabil, din teflon transparent, având 2 m lungime, 1,5 m lățime și 1,2 m adâncime. L-am achiziționat, tot în decembrie, cu gândul de a folosi teflonul la confecționarea diferitelor accesorii. Și acest rezervor m-a împins spre un ultim gând, absolut barbar. Am scos pe coridor toate dispozitivele automate de înregistrat și în locul lor am instalat rezervorul. Am tras până la el cablurile și firele de la mașină, capetele țevilor, segmentele de furtun, am turnat resturile de reactivi, am acoperit cu apă acest amestec urât mirositor și m-am adresat mașinii, ținându-i următorul discurs:

— Destul cu cifrele! Lumea nu poate fi exprimată prin sistemul binar, e clar? Și chiar dacă s-ar putea, ce rost ar avea? Ia încearcă și altfel: în imagini, în ceva material — lua-te-ar dracu!

Am încuiat laboratorul și am plecat, ferm hotărât să mă odihnesc ca să-mi vin în fire. În ultima săptămână, pur și simplu, n-am mai putut dormi noaptea.

…Au urmat zece zile bune, frumoase, liniștite, și bine orânduite. Dormeam mult, făceam gimnastică de dimineață, un duș, apoi plecam cu Lena, pe motocicletă, afară din oraș. Ne duceam la cinematograf, hoinăream pe străzi, ne sărutam. „Ei, ce mai fac circuitele noastre? mă întreba ea. Nu s-au ars încă?” îi răspundeam monosilabic și schimbam vorba. „N-am treabă cu nici un fel de circuite, mașini, experiențe! îmi spuneam în sinea mea. Nu vreau ca într-o bună zi să fiu scos din laborator foarte vesel și într-o cămașă cu mâneci peste măsură de lungi!”

Dar pe dinăuntru mă rodea totuși ceva. Am lăsat totul baltă și am fugit. Dar ce se petrece acum acolo? Ce s-a întâmplat? (Judecam toate ca și cum ar aparține de-acum trecutului.) Se pare că, cu ajutorul informației întâmplătoare, am provocat în cadrul complexului un proces de sinteză. Dar ce fel de sinteză o fi asta, atât de aiurită? Și sinteza cui?”

Capitolul 3

„… Omul venea spre mine pe cărarea asfaltată. În spatele lui se întrezăreau copacii verzi și coloanele albe ale vechii clădiri a institutului. În parc totul era neschimbat. Eu mă duceam la casierie să-mi ridic chenzina. Omul mergea legănându-se ușor și dând din mâini. Nu s-ar fi putut spune că șchiopăta, ci doar că pășea cu piciorul drept mai cu grijă decât cu cel stâng. Amănuntul mi-a sărit în ochi în mod deosebit. Vântul îi fâlfâia poalele impermeabilului, îi flutura părul roșcat.

Din prima clipă m-am întrebat, unde l-am mai văzut pe acest om?

Pe măsură ce ne apropiam unul de altul, îi distingeam fruntea teșită cu început de chelie, arcadele sprâncenelor proeminente, obrajii supți acoperiți cu o barbă roșcată, nerasă de vreo săptămână, nasul gros, buzele strânse cu aroganță, pleoapele lăsate, plictisit… Nu, noi ne-am mai văzut cu siguranță. E imposibil să uiți această fizionomie plină de sfidare și maxilarul — dumnezeule! — o asemenea falcă s-o porți doar în zilele de sărbătoare.

Apoi m-am întrebat dacă să-l salut sau să trec indiferent pe lângă el.

Deodată totul din jur a încetat să mai existe pentru mine. M-am poticnit pe asfaltul neted și m-am oprit în loc. În întâmpinarea mea veneam eu însumi.

Omul se opri în fața mea.

— Salutare! spuse.

— Sa-salut… Din haosul care mi s-a făcut fulgerător în cap a țâșnit o idee salvatoare. Sunteți de la studioul cinematografic?

— Studioul cinematografic?! Recunosc această încredere de sine (care mă caracterizează!) spuse el și buzele se destinseră într-un surâs. Nu, Valea, iubitule, deocamdată studiourile nu și-au planificat încă un film despre noi. Deși de acum încolo… cine știe?!

— Ia ascultă, pentru dumneata nu sunt Valea, ci Valentin Vasilievici Krivoșein! Orice impertinent…

Omul din fața mea zâmbi. Era limpede că accesul meu de furie îl amuza. Se vedea că e mai bine pregătit decât mine pentru această întâlnire și că se distrează dându-și seama de situația sa privilegiată.

— Și… vă rog, să binevoiți a-mi explica cine sunteți, de unde ați apărut în incinta institutului, în ce scop v-ați machiat și v-ați deghizat ca să semănați cu mine?!

— Binevoiesc, spuse el. Iată legitimația mea, dacă doriți, și el îmi arătă, într-adevăr, legitimația mea ponosită! Și am apărut, se înțelege, de la laborator.

— Ah, chiar așaaa? Într-o asemenea situație, important e să nu-ți pierzi simțul umorului. Îmi pare bine de cunoștință. Deci sunteți Valentin Vasilievici? De la laborator? Așa, așa… Da… M-da… Hm!

Și în clipa aceea mi-am dat seama că îl cred. Nu din cauza legitimației, bineînțeles. La noi cu legitimația nu poți să-l duci nici măcar pe portar. Mi-am dat seama de cicatricea de deasupra sprâncenei și alunița cafenie de pe obraz, pe care eu, când mă uit în oglindă, le văd în stânga, când în realitate trebuie să fie pe partea dreaptă a feței, de faptul că în însăși comportarea interlocutorului era ceva ce excludea ideea de farsă… M-a apucat groaza: Nu cumva m-am scrântit cu ocazia experiențelor? Măcar să nu vadă nimeni… Oare, dacă cineva s-ar uita încoace, m-ar vedea singur sau ar vedea că suntem doi?”

— Prin urmare, de la laborator? Am încercat să-l prind în vreun fel. Și atunci de ce vii dinspre vechea clădire?

— Am trecut pe la casierie. Știi, doar, că azi suntem în 22. El scoase din buzunar un teanc de hârtii de cinci ruble și începu să le împartă. Poftim, ia-ți partea ta.

Am luat mașinal banii și i-am numărat. Apoi brusc, m-am dumirit.

— Dar de ce numai jumătate? am spus.

— O, doamne! Dublura oftă semnificativ. Doar suntem doi acum!

(Un oftat semnificativ, accentuat special… Niciodată n-am să oftez în felul acesta. Mi-am dat seama că printr-un oftat poți umili. Și dicția lui — dacă se poate vorbi așa despre totala lipsă a dicțiunii! — oare eu tot așa scuip cuvintele de pe buze?).

„Am luat bani de la el, deci înseamnă că există, am raționat eu. Sau și asta este o eroare a simțurilor? La dracu, sunt cercetător și puțin îmi pasă de simțuri, până când n-am să înțeleg despre ce e vorba!”

— Prin urmare, dumneata susții că… ai apărut din laboratorul încuiat și sigilat?

— M-da, și el dădu din cap. Chiar din laborator. Din rezervor.

— Chiar din rezervor, mă rog dumi… Cum adică din rezervor?

— Uite așa, din rezervor. Măcar să-l fi prevăzut cu niște mânere. De-abia am reușit să ies din el.

— Ia ascultă, lasă astea! Doar n-ai de gând, în mod serios, să mă convingi că pe tine… adică pe mine… nu, totuși, pe tine te-a fabricat mașina?

Dublura oftă din nou în felul acela umilitor pentru mine.

— Simt că îți va trebui încă mult timp ca să te obișnuiești cu gândul că asta s-a întâmplat cu adevărat. Și doar ai avut ocazia să-ți dai seama. Ai fost de față când în baloane a apărut materie vie.

— Și ce-i cu asta?! Am văzut și cum apare mucegaiul în locurile umede. Dar asta încă nu înseamnă că am asistat la nașterea vieții… Bine, să admitem că în baloane s-a creat ceva viu… Deși nu pot să jur, pentru că nu sunt biolog. Dar ce legătură are asta cu tine?

— Cum adică ce legătură? Acum era rândul lui să se înfurie. Mă rog, după părerea ta, ce trebuia ea să creeze? Un vierme? Un cal? O caracatiță? Mașina a acumulat și a prelucrat informații despre tine. Te-a văzut pe tine, te-a auzit, te-a pipăit și te-a mirosit, a înregistrat biocurenții creierului tău, până i s-a făcut lehamite de tine! Și-acum, poftim! Din piese de motocicletă poți să asamblezi numai o motocicletă, în nici un caz un aspirator de praf.

— Hm… ei bine, să admitem. Da de unde ghete, costum, legitimație, impermeabil?

— Ei dracu! Dacă a reprodus un om, ce mare scofală e să facă și un impermeabil?

(Strălucirea victorioasă a ochilor, gesturile invariabile, intonația plină de aroganță… Oare și eu sunt atât de nesuferit când îmi simt superioritatea în vreo problemă?).

— Cum adică?

Am pipăit țesătura impermeabilului său. Mă trecură fiorii. Avea dreptate.

Unele lucruri nu ne intră în cap, așa, deodată. În orice caz, nu într-un cap ca al meu. Îmi aduc aminte, pe când eram student, am fost trimis ca însoțitor al unui delegat la festivalul tineretului, un tânăr vânător din tundra Taimirului. L-am plimbat prin Moscova. Tânărul acesta se uita imperturbabil și indiferent la sculpturile din bronz de la Expoziția realizărilor economiei naționale, la scările rulante ale metroului, la torentul de automobile. Despre clădirea cu mai multe etaje a Universității de Stat din Moscova a spus doar atât: „Din prăjini și piei de animale poți construi un adăpost mic, iar din piatră unul mare”… Dar iată că atunci când, în holul restaurantului „Nord”, unde am intrat să mâncăm ceva, s-a întâlnit nas în nas cu un urs alb împăiat, ținând în labele sale o tavă, a încremenit de uimire!

Ceva asemănător s-a petrecut cu mine. Impermeabilul dublurii semăna foarte mult cu al meu. Chiar și pata de cerneală se răsfăța exact în locul în care o făcusem, scuturându-mi într-una din zile stiloul. Dar țesătura era mai suplă și parcă grasă, nasturii nu erau prinși cu ață, ci se țineau pe niște excrescențe elastice. Țesătura nu avea cusături.

— Spune-mi, nu cumva e prins de tine? Îl poți scoate? Dublura se înfurie de-a binelea:

— Gata, ajunge! Nu e neapărată nevoie să mă dezbraci, pe un vânt ca ăsta, doar ca să te convingi că eu sunt… tu! Poți să-ți explici totul și fără asta. Cicatricea de deasupra sprâncenei o am de la căzătura de pe cal, de pe vremea când tata mă învăța să călăresc! La piciorul drept am un ligament rupt la genunchi, de la un meci de fotbal din campionatul școlii! Ce să-ți mai amintesc? Că, pe vremea copilăriei, credeam pe ascuns în dumnezeu? Sau cum, în anul întâi la institut, mă grozăveam în fața colegilor de cameră că am cunoscut mai multe femei, deși, în realitate, mi-am pierdut fecioria abia în timp ce făceam practică, înainte de examenul de diplomă, la Taganrog?

(Afurisitul! Tocmai asta și-a găsit să-mi povestească…).

— M-da… Ei bine, să știi că dacă tu ești eu, atunci nu sunt de loc încântat de mine.

— Nici eu, bombăni el. Mă socoteam un om isteț… Deodată chipul lui se încordă. Pst, nu te întoarce!

În spatele meu se auziră pași:

— Vă salut, Valentin Vasilievici! se auzi vocea lui Harri Hilobok, docent, candidat, secretar și mare devorator de inimi.

N-am apucat să-i răspund. Dublura îi rânji cu toți dinții, înclinând capul:

— Bună ziua, Harri Haritonovici!

Și mângâiată de zâmbetul său pe lângă noi trecu o pereche. O fată cam plinuță, cu părul negru, ale cărei tocuri-cui răsunau energic pe asfalt, și Hilobok care căuta să-și potrivească pașii după cei ai fetei, țopăind pe lângă ea de parcă ar fi purtat o fustă strâmtă.

— … S-ar putea ca eu să nu te fi înțeles prea bine, Liudocika — zumzăia vocea lui baritonală — dar eu îmi expun considerentele din punctul de vedere al neînțelegerii…

— Harri are iarăși una nouă, constată dublura. Uite, vezi, până și Hilobok mă recunoaște, iar tu te îndoiești de mine. Hai acasă!

Numai prin totala mea zăpăceală se poate explica faptul că am pornit-o supus pe urmele lui către cartierul academicienilor.

Odată intrat în apartament, el se îndreptă imediat spre baie. Se auzi zgomotul apei curgând la duș, apoi el scoase capul pe ușă:

— Ei, exemplarul unu sau cum te-o mai fi chemând!.. Dacă vrei să te convingi că, în ceea ce mă privește, totul e în regulă, te rog poftește. Cu ocazia asta îmi săpunești și spatele.

L-am ascultat. Era, într-adevăr, un om viu. Și avea trupul meu. La drept vorbind, nu mă așteptam să văd la mine depuneri de grăsime atât de masive pe burtă și pe șolduri. Va trebui să fac mai des exerciții cu halterele!

În timp ce se spăla, eu umblam prin cameră, fumam și încercam să mă obișnuiesc cu cele întâmplate. Va să zică, mașina a creat un om. Mașina m-a reprodus pe mine… O, natură, oare e posibil să se întâmple una ca asta? Ideile absurde din evul mediu, despre „homunculus”… Părerea lui Wiener că informația înmagazinată în om poate fi „desfășurată” într-o succesiune de impulsuri, care să fie transmise la orice distanță, și apoi recompusă din nou într-un om, ca o imagine pe ecranul televizorului… Teoriile lui Ashby despre faptul că între activitatea creierului și a mașinii nu există o deosebire de principiu. Dar toate astea sunt de fapt discuții inteligente pentru exersarea și înviorarea creierului. Dar ia încearcă să realizezi ceva pe o asemenea bază?

Prin urmare, s-a făcut? Acolo, în dosul ușii, plescăie în apă și pufăie de plăcere nu Ivanov, Petrov, Sidorov — pe aceștia i-aș fi trimis cu plăcere undeva — ci „eu”… Dar acele role cu cifre? Înseamnă că am ars „propria-mi persoană transpusă pe hârtie”?!

Din combinațiile de cifre eu mă chinuiam să aleg adevăruri acceptabile, în timp ce mașina s-a vârât mai adânc. Ea acumula informația, o combina, și într-un fel și într-altul, o compara, selecta și amplifica ceea ce era necesar și, într-o anumită etapă de complexitate, a „scos la iveală” Viața!

Iar pe urmă mașina a dezvoltat-o până la nivelul omului. Dar de ce? Pentru ce? Doar eu n-am urmărit să obțin așa ceva!

Acum, când judec lucrurile cu luciditate, pot să-mi explic totul. Da, a rezultat exact ceea ce m-am zbătut să obțin! Am vrut ca mașina să-l înțeleagă pe om, dar nu atribuiam acestui cuvânt decât accepțiunea obișnuită, de fiecare zi. În viață se întâmplă cam așa: „Mă înțelegi, nu-i așa?” „Da. Desigur!” răspunde interlocutorul, și amândoi, mulțumiți unul de altul, își văd de treburi. Într-o discuție obișnuită toate acestea se petrec simplu. Dar în experiențele cu automate logice n-ar fi trebuit să confund atât de ușor înțelegerea cu acceptarea. De aceea (mai bine mai târziu, decât niciodată) merită să ne lămurim. Ce este înțelegerea?

Există înțelegerea practică (sau cu un scop bine determinat). Se introduce în mașină un program, ea îl înțelege și rezolvă corect problema. „Azorel, mușcă!” — și Azorel îl apucă bucuros pe trecător de pantaloni. „Hăis!” și boii o iau la dreapta. „Cea” — și o pornesc spre stânga. O astfel de înțelegere primitivă de tipul „hăis-cea” este accesibilă multor sisteme vii sau lipsite de viață. Ea se verifică prin atingerea țelului. Și cu cât sistemul este mai primitiv, cu atât mai simplu trebuie să fie țelul și cu atât mai amănunțită programarea problemei.

Dar există și o altă înțelegere: înțelegerea reciprocă, adică transmiterea totală a informației proprii, unui alt sistem. Și pentru a putea transmite totul, sistemul care-și însușește informația nu trebuie să fie, în nici un caz, mai simplu decât cel care o transmite… Eu nu i-am programat mașinii nici un țel. Am tot așteptat ca ea să termine să se autoconstruiască și să devină mai complexă. Dar ea nu mai termina. Și pe bună dreptate. „Scopul” ei devenise înțelegerea deplină a informației mele, și nu numai a celei verbale, („Scopul” mașinii este de asemenea o noțiune arbitrară, cu care iarăși nu trebuie cochetat. E simplu, sistemele informaționale se conduc după legi asemănătoare întrucâtva cu legile de bază ale termodinamicii. Și sistemul meu, „traductori-cristalobloc — TVM-12”, ar fi trebuit să ajungă într-un echilibru informațional cu mediul, după cum lingoul dintr-un cuptor trebuie să ajungă la un echilibru de temperatură cu jarul. Un asemenea echilibru este înțelegerea reciprocă. La ea nu se poate ajunge nici la nivelul circuitelor, nici la nivelul organismelor simple.)

Deci așa s-au petrecut lucrurile. De o înțelegere reciprocă a omului este capabil numai omul. De o bună înțelegere reciprocă — numai un om apropiat. De una ideală — numai tu însuți. Și dublura mea este produsul echilibrului informațional dintre mine și mașină. Dar, trebuie să arăt că acele „cântarului informațional” nu s-au suprapus — eu n-am fost în laborator în momentul acela. Iar mai târziu totul a fost din nou altfel de cum trebuia…

Într-un cuvânt, îngrozitor cât de stupid am condus experiența. Atât, doar, că m-am gândit să folosesc legătura reciprocă…

Ar fi interesant de refăcut totul. Dacă aș fi condus experiența cu consecvență, logic, dacă aș fi eliminat variantele aș fi obținut acest rezultat? Pentru nimic în lume! Ar fi fost o lucrare corectă, pentru susținerea examenului în vederea obținerii titlului de candidat sau doctor, și atât. Pentru că în știință, în general, se fac lucruri mediocre, și eu m-am obișnuit cu mediocritatea.

Prin urmare, totul e în ordine? Atunci de ce mă roade un sentiment de ciudă, de insatisfacție? De ce mă tot întorc la aceste greșeli și eșecuri? În fond, am reușit… A, n-a ieșit conform regulilor? Dar există oare reguli pentru a face descoperiri? Rolul întâmplării e foarte mare, deci nu poți atribui totul propriei „viziuni științifice”. Dar descoperirea lui Galvani, dar razele X, dar radioactivitatea, dar emisiunea de electroni, dar… La urma urmei, orice descoperire, cu care începe cutare sau cutare știință, este legată de întâmplare. Multe nu le înțeleg încă? Asta li se întâmplă tuturor, nu mai face pe grozavul! Și atunci de unde această autoflagelare?

Eh, se pare că problema e alta. În prezent nu se poate lucra în acest fel. În zilele noastre știința a devenit o chestiune foarte serioasă, nu ca pe vremea lui Galvani și Roentgen. Uite așa, dacă nu te gândești, poți într-o bună zi să descoperi și mijlocul de a distruge Pământul într-o clipă și să obții o strălucită confirmare pe cale experimentală…

Dublura ieși din baie îmbujorat, în pijamaua mea, și se instală în fața oglinzii ca să se pieptene.

M-am apropiat și m-am postat alături. Din oglindă ne priveam două chipuri identice. Numai părul lui, care se udase, era mai închis la culoare.

El scoase din șifonier mașina de ras electrică și o vârî în priză. Îl urmăream cum se bărbierește și mă simțeam ca și cum aș fi fost în vizită. Mișcările îi erau degajate ca ale unui om care se simte în largul lui, la el acasă. Nu m-am putut stăpâni:

— Ascultă, măcar îți dai seama de caracterul neobișnuit al acestei situații?

— Ce spui? Mă privi o clipă pieziș. Te rog, nu mă deranja! Era evident că problema îl depășea…

Aspirantul lăsă jurnalul din mână și clătină din cap. „Nu, Valea cel original nu se pricepea să citească în suflete!”

…Era și el zguduit… După senzațiile pe care le avea reieșea că el s-a trezit în rezervor înțelegând totul: Și unde se află și cum a apărut. De fapt, descoperirea lui începuse încă atunci… Acum se purta ca un bădăran fiindcă era descumpănit. Poate și pentru că mai căuta o linie de conduită — o asemenea linie care să nu-l coboare la nivelul modelelor experimentale.

Reluă din nou jurnalul.

— „… Dar tu ai apărut din mașină, și nu din pântecele mamei! Din mașină, înțelegi!

— Ei și ce-i cu asta? După părerea ta, crezi că e simplu să vii pe lume din pântecele mamei? Nașterea unui om este un fapt cu mult mai misterios decât apariția mea pe lume. În cazul meu poți urmări o succesiune logică. Dar în celălalt… Te întrebi: ce va fi, băiat sau fată? O să semene cu tata sau cu mama? Va fi inteligent sau prost? Și totul rămâne nebulos! Nouă această chestiune ni se pare comună doar pentru că are proporții de masă… Dincoace, mașina a înregistrat informația și a reprodus-o. Ca un magnetofon. Desigur, ar fi fost mai bine dacă m-ar fi reprodus, să zicem, după Einstein… Eh, dar ce să-i faci! În fond și la magnetofon dacă ai imprimat „Ei, garofița mea”… Nu mai poți să ai pretenția să asculți o simfonie de Ceaikovski.

Nu, eu nu sunt chiar atât de mitocan! Se vedea că el își dă seama de caracterul delicat și echivoc al apariției sale pe lume, a poziției sale și nu voia ca eu să înțeleg acest lucru. Dar cum să nu înțeleg. El a apărut din baloane și sticle, ca un homunculus din evul mediu, și mai face pe nebunul… Am observat adeseori că sunt oameni care, știind că au un defect (că ne sunt inferiori într-o privință sau alta) se comportă cu mai mult tupeu și sunt mai bădărani decât alții.

Și el se străduia să se poarte cu naturalețea unui nou-născut, care nu e copleșit de însemnătatea evenimentului că s-a născut un om, ci începe chiar de la început să facă scandal, să sugă și să murdărească scutecele…”

Aspirantul Krivoșein oftă și întoarse pagina.

— Bine, dar te simți normal?

— Pe deplin! El își împrospătă fața cu apă de colonie. De ce ar trebui să nu mă simt normal? Mașina este un dispozitiv lipsit de fantezie. Îmi închipui ce ar mai fi combinat, dacă ar fi avut imaginație! Dar așa, totul e în regulă. Nu sunt un monstru cu două capete. Sunt tânăr, sănătos, am un puls excelent. Întâi am să cinez, apoi am să mă duc la Lena. Mi s-a făcut dor de ea.

— Ceee?! am sărit eu.

Mă privi cu interes și în ochi i se ivi o licărire batjocoritoare.

— Da, acum suntem rivali! Ascultă, tu ai o atitudine cam primitivă față de această situație. Gelozia este un simțământ vulgar, o rămășiță a vechii mentalități. Și-apoi, pe cine ești gelos, gândește-te bine. Dacă Lena va sta cu mine, oare asta înseamnă că te-a înșelat? Poți înșela pe cineva cu un alt bărbat, care nu-i seamănă iubitului, de exemplu, cu unul mai atrăgător. Dar pentru dânsa eu sunt tu… Chiar dacă o să am copii cu ea, nu se poate spune că ți-a pus coarne. Noi doi suntem la fel — și toate acele gene, toți cromozomii noștri sunt și ei… E-ee, ușurel!

Fu nevoit să se ascundă după ușa șifonierului. Eu pusesem mâna pe o halteră și mă îndreptam spre el:

— Te ucid! Mă iei cu logica… Am să-ți arăt eu ție logică, homunculus! Eu ți-am dat viață și tot eu am să te omor, înțelegi? Nici să nu te gândești la ea!

Dublura apăru neînfricat de după șifonier. Colțurile gurii îi erau lăsate în jos.

— Ia ascultă, tu, Taras Bulba! Lasă haltera jos! Dacă tot ai început să vorbești în felul acesta, apoi hai să clarificăm lucrurile până la capăt. Cuvintele „homunculus” și „am să te omor” le trec cu vederea, ca produse ale stării tale de isterie. În schimb, în ceea ce privește citatele de tipul „eu ți-am dat viață…” Păi, nu mi-ai dat tu viață. Eu exist nu datorită ție. Iar în privința subordonării mele față de tine e mai bine să nu-ți faci iluzii…

— Cum adică…?

— Uite așa. Pune greutatea jos, vorbesc serios. Eu, ca să precizăm lucrurile, am apărut împotriva planurilor tale, pur și simplu, pentru că tu n-ai întrerupt la timp experiența, iar mai apoi, chiar dacă ai fi vrut s-o faci, era prea târziu. Cu alte cuvinte — el zâmbi răutăcios — totul este analog cu situația în care și tu ai venit odinioară pe lume din neglijența părinților…

(Ia te uită, știe totul! Chiar așa a și fost. Într-o zi, pe când eram copil, după o poznă de-a mea, la școală, mama, ca să mă pună la punct, mi-a spus:

— Am vrut eu să fac un chiuretaj, dar mi-a părut rău. Iar tu…

Mai bine nu mi-ar fi spus una ca asta. N-am fost dorit. S-ar fi putut deci să nici nu exist!).

— … Dar, spre deosebire de mama ta, tu nu m-ai purtat în pântece, nu m-ai născut în durerile facerii, nu m-ai hrănit și nu m-ai îmbrăcat, continuă dublura. Nici măcar nu m-ai salvat de la moarte, pentru că eu am existat și înaintea acestei experiențe. Eu eram tu. Nu-ți datorez nici viața, nici sănătatea, nici pregătirea de inginer — nimic! Așa că hai să discutăm ca de la egal la egal.

— Și cu Lena… Tot așa?!..

— Cu Lena… Nu știu cum o s-o rezolvăm cu Lena. Dar tu… Tu… Judecând după expresia feței, el ar fi vrut să adauge ceva, dar s-a abținut. Tu trebuie să respecți sentimentele mele la fel ca pe ale tale. Înțelegi? Pentru că și eu o iubesc pe Lena. Și știu că este a mea. Înțelegi? Îi cunosc trupul, mirosul pielii și al părului, răsuflarea ei… Parcă o aud cum spune: „Vai, Valea, ești ca un urs, zău așa!” și o văd cum își încrețește nasul…

Deodată se opri. Ne-am uitat unul la altul, fulgerați de același gând.

— Repede la laborator! am spus și m-am repezit primul la cuier.

Capitolul 4

Fugeam prin parc, tăind-o de-a dreptul, fără să mai ocolim pe alei. Vântul șuiera printre ramuri și pe la urechile noastre. Nori de culoarea asfaltului învăluiau cerul. În laborator mirosea a nămol cald. Becurile de pe tavan se legănau în ceață. Ajuns lângă masa mea de lucru am călcat pe un furtun care înainte nu fusese acolo și mi-am tras repede piciorul. Furtunul începu să se încolăcească!

Baloanele și buteliile se acoperiseră cu un strat cenușiu și afânat. Nu puteai să-ți dai seama ce se petrecea în ele. Din alambicuri se scurgeau susurând firișoare de apă. În termostate țăcăneau releele. În colțul cel mai îndepărtat al încăperii, unde nu se mai putea ajunge din cauza împletiturii de cabluri, fire, țevi, furtunuri, pe panoul mașinii TVM-12 licăreau beculețe.

Furtunuri erau mult mai multe decât înainte. Ne-am strecurat printre ele ca printr-un desiș de liane. Unele se contractau împingând prin ele niște ghemotoace. Pereții rezervorului se acoperiseră și ei cu un mucegai cenușiu. I-am șters cu mâneca hainei.

…În soluția de un auriu tulbure se contura Lena. Gelatina albicioasă și semitransparentă ca o meduză prinsese formele vagi ale trupului ei. În fața ochilor mei se legăna un cap fără păr.

Era totuși o oarecare logică nebunească în faptul că tocmai acum, când eu și cu dublura mea ne înfruntaserăm din cauza Lenei, mașina încerca să rezolve această problemă. Mă cuprinsese un sentiment de teamă și revoltă.

— Dar… mașina n-o cunoaște!

— În schimb, o cunoști tu. Mașina o reproduce după memoria ta…

Nu știu nici eu de ce, dar amândoi vorbeam în șoaptă.

— Privește!

Prin contururile fantomatice ale Lenei începuse să se întrezărească un schelet. Treptat se evidențiau labele picioarelor, falangele albe ale degetelor, articulațiile, prindeau contur oasele tibiei, peroneului și gambei. Coloana vertebrală, asemănătoare unui uriaș șarpe inelat, se curbă, iar din ea se ramificară coastele, crescură ca niște mici topoare omoplații. Pe craniu apărură suturele, se desenară orbitele ochilor… N-aș putea spune că scheletul femeii iubite constituie un spectacol plăcut, dar nu-mi puteam lua ochii de la ceea ce se petrecea sub ochii mei. Vedeam amândoi ceea ce nu văzuse încă nimeni pe lume: modul în care mașina îl crea pe om!

„După memoria mea, după memoria mea… Raționam eu cu febrilitate. Dar nu e suficient doar atât. Oare mașina și-a însușit legile generale ale structurării corpului omenesc? Dar de unde, că eu nu le cunosc!”

În rezervor, oasele începură să se acopere cu împletiturile de un roșu transparent al mușchilor, cu o grăsime de un galben auriu, ca de găină. Vasele sanguine străbăteau tot corpul ca niște linii roșii punctate. Totul se legăna în soluție, își schimba treptat contururile. Până și chipul Lenei, cu pleoapele lăsate, în dosul cărora se întrezăreau ochii apoși, își schimba treptat înfățișarea. Mașina părea că tatonează cum s-o alcătuiască mai bine.

Eu sunt prea puțin familiarizat cu anatomia, în general, ca să apreciez dacă mașina o construia corect pe Lena sau nu. Dar curând mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Contururile inițiale ale trupului ei începură să se modifice. Umerii, care cu câteva minute în urmă mai erau încă rotunzi, căpătară un caracter colțuros și se lățiră… Ce se întâmpla?…

— Picioarele! Dublura îmi strânse cu putere antebrațul. Uită-te la picioare!

Am văzut jos două labe vânoase, cam de măsura 42, și, când mi-am dat seama despre ce era vorba, mă trecură sudorile: mașina epuizase informația despre Lena și o completa cu informația despre corpul meu! M-am întors spre dublura mea. Și fruntea lui lucea de transpirație.

— Trebuie oprită!

— Cum? Să întrerupem curentul?

— Nu se poate, asta ar distruge memoria mașinii. S-o răcim?

— Ca să frânăm procesul? Nu iese nimic, mașina are o mare rezervă de căldură…

În acest timp chipul desfigurat din rezervor căpăta contururi tot mai clare. În jurul trupului începu să prindă formă, fluturând ușor, o mantie transparentă — am recunoscut modelul unei rochițe simple în care Lena îmi plăcea mai mult ca oricând. Mașina, cu conștiinciozitatea unui idiot, trăgea rochia peste creația ei…

Trebuia să i se poruncească mașinii, să i se sugereze… Dar cum?

— Ai dreptate! Dublura se repezi la dulăpiorul cu geamuri, luă de acolo „coiful lui Monomah”, apăsă pe butonul său de „Emisie” și mi-l întinse mie. Puneți-l și urăște-o pe Lena! Gândește-te că vrei s-o distrugi… Haide!

În pripă am apucat coiful sclipitor, l-am sucit în mâini, apoi i l-am înapoiat.

— N-am să pot…

— Papă-lapte! Atunci ce e de făcut? În scurt timp ea o să deschidă ochii și…

El își înfundă bine coiful pe cap și începu să strige aiurea, agitându-și pumnii:

— Oprește-te mașină! Oprește-te imediat, auzi? Tu nu creezi o machetă, și nici un model experimental, ci un om! Oprește-te, idioato! Un model nereușit îl poți arunca, dar cu un om nu poți face același lucru, înțelegi? Oprește-te de bunăvoie!

— Oprește-te, mașină, auzi? Mă întorsesem spre microfoane. Când e vorba de oameni, nu se poate glumi! Oprește-te, că de nu, te vom distruge!

Mi-e silă să-mi reamintesc această scenă. Noi, care eram obișnuiți ca printr-o apăsare a butonului sau întoarcerea unei manivele să întrerupem sau să orientăm orice fel de procese, acum țipam, explicam… Și cui? Unei adunături de baloane, circuite electronice și furtunuri. Ptiu! Ne cuprinsese panica.

Încă mai urlam înfiorător când, deodată, furtunurile din preajma rezervorului începură să tremure datorită unor contracții energice, iar chipul hibrid care se materializase în rezervor se acoperi cu o albeață tulbure. Amuțirăm amândoi. După vreo trei minute lichidul tulbure se limpezi. În soluția aurie nu mai era nimic.

— Pfuu… Suflă dublura. Înainte parcă nu-mi dădeam seama că omul constă, în proporție de 70 la sută, din apă. Acum am înțeles-o mai bine…

Ne-am strecurat până la fereastră. Din cauza aerului înăbușitor și umed, tot corpul mi se acoperise cu o nădușeală lipicioasă. Mi-am descheiat cămașa și dublura făcu același lucru. Se lăsa seara. Cerul se limpezise. Geamurile clădirii institutului de peste drum reflectau apusul roșu, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, la fel de firesc ca în fiecare seară senină, ca și ieri, ca și cu o lună în urmă, cu un an… Când toate astea încă nu se întâmplaseră. Natura se prefăcea, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Aveam încă înaintea ochilor scheletul învăluit de țesuturi transparente.

— Toate aceste detalii anatomice, aceste grimase… Brrr! spuse dublura, așezându-se pe un scaun. Parcă mi-a pierit pofta s-o mai văd pe Lena.

Nu i-am răspuns nimic, pentru că îmi tălmăcise gândurile. Acum totul a trecut, dar atunci… Una e să știi că femeia iubită este un om din carne, oase și măruntaie, iar alta e să vezi cu ochii tăi toate aceste amănunte anatomice.

Am scos din birou jurnalul de laborator și am răsfoit ultimele însemnări. Erau meschine și lipsite de conținut. Când o experiență îți reușește, așa cum ai conceput-o, sau când îți vine în cap o idee strălucită, atunci însemni totul, amănunțit. Pe când așa, scrisesem doar atât:

„8 aprilie. Am decodificat cifrele, 860 de rânduri. Fără succes.

9 aprilie. Am decodificat selectiv cifrele de pe cinci role. N-am înțeles nimic. O adevărată schizofrenie!

10 aprilie. Am decodificat cu același rezultat. Am mai completat baloanele și buteliile nr. 1,3 și 5 cu câte 2 litri de glicerină; nr. 2 și 7 cu câte 200 ml soluție de tiouree; și în toate am adăugat câte 2–3 litri de apă distilată.

11 aprilie. „Striptease streptocidic cu freamăt de streptococi”. Cu asta-basta…”

Iar acum am să iau stiloul și am să notez:

„22 aprilie. Complexul m-a reprodus pe mine, V. V. Krivoșein. Krivoșein nr. 2 stă alături de mine și-și scarpină bărbia”. Anecdotă, nu altceva!

Și deodată m-a cuprins un val de mândrie diabolică. Doar făcusem o descoperire. Și încă ce descoperire! Ea include și sistemologie, și electronică, și bionică, și chimie, și biologie, tot ce dorești și încă ceva pe deasupra. Și această descoperire am făcut-o eu! Cum am făcut-o, cum am ajuns la ea, asta e o problemă secundară. Principalul e că am făcut-o eu, eu!!! Acum n-am decât să invit Comisia guvernamentală și să-i demonstrez apariția în rezervor a unei noi dubluri… îmi închipui ce mutre or să facă! Și de data asta cunoscuții o să spună precis: „Ai dat lovitura!!”, o să comenteze: „Ca să vezi, Krivoșein!” Și Voltamperov o să vină fuga să vadă… Simțeam o dorință irezistibilă să râd cu hohote și doar prezența interlocutorului m-a oprit.

— Ce cunoscuți, ce Voltamperov — mi-am auzit deodată glasul și nu mi-am dat seama de la început că vorbea dublura. Asta, dragul meu, înseamnă Premiul Nobel!

„Chiar așa! Premiul Nobel! Portrete în toate ziarele… Și Lena, care acum mă tratează puțin cam de sus — mă rog, ea e frumoasă, iar eu nu sunt! — o să înțeleagă atunci… Și acest nume comun, banal „Krivoșein” (am căutat într-o zi în enciclopedie oameni celebri care poartă acest nume, dar n-am găsit. Krâvoșlikov există, Krivogonov la fel, dar nici un Krivoșein nu era încă inclus în ea. O să răsune ca un tunet: Krivoșein! Da, chiar el!”…

Apoi începui să nu mă prea simt în apele mele. Visurile ambițioase pieriseră. Într-adevăr, mă întrebam, dar ce se va întâmpla de acum încolo? Ce am să fac mai departe cu această descoperire?

Am închis jurnalul.

— Deci, ce zici? Vom fabrica indivizi ca noi? Vom organiza un dumping de Krivoșeini? De fapt, putem produce și alți indivizi, dacă programăm mașina… Dracu știe ce mai e și asta! Nu știu cum… dar toată treaba nu se prea brodește cu nimic.

— M-da. Și când te gândești că înainte totul fusese pașnic și liniștit… Dublura clătină din cap îngândurat.

Chiar așa e. Totul fusese pașnic și liniștit… „Ce vreme frumoasă, duduiță. În ce parte mergeți?” „În partea opusă!” Și eu merg într-acolo, dar cum vă cheamă?” „De ce vreți să știți?” și așa mai departe, până la Palatul căsătoriilor, Casa de nașteri, porția de bătaie pentru pisica ucisă cu praștia și nesuferita „Zoologie” arsă, după absolvirea a șapte clase. Cât de bine se spune în articolul președintelui Palatului căsătoriilor din Dneprovsk: „Familia este mijlocul de continuare a neamului și de creștere a populației statului”. Și deodată — trăiască știința! — apare o metodă concurentă: turnăm și amestecăm reactivi din catalogul de prețuri al Direcției comerciale chimice, introducem informația prin sistemul de traductori și obținem oameni. Și oameni gata formați, cu mușchi și calificare de ingineri, cu obiceiuri și experiență de viață… „Dar asta înseamnă că «atentăm» la ceea ce au oamenii mai omenesc: dragoste, paternitate, maternitate, copilărie! Începură să mă treacă fiori. Și e avantajos. Avantajos — iată noțiunea cea mai înspăimântătoare din veacul nostru rațional!”

Dublura ridică capul spre mine. În ochi i se citea neliniștea și dezorientarea.

Ascultă-mă, de ce să ne fie frică? Bine, am lucrat — mai bine zis, tu ai lucrat. Ei, ai făcut un complex pentru experimente și, cu sprijinul său, o descoperire. Metoda sintezei omului cu ajutorul informației furnizată de el — visul sacru al alchimiștilor. Asta lărgește reprezentările noastre despre om ca sistem de informații… Mă rog, foarte bine! Odinioară monarhii finanțau cu multă dărnicie astfel de lucrări… E adevărat, pe urmă îi decapitau pe cercetătorii nenorocoși, dar dacă te gândești bine, ei procedau corect. Nu ești în stare, nu te apuca. Dar nouă nu ni se va întâmpla nimic. Dimpotrivă. Și atunci de ce ne e teamă?

„Pentru că astăzi nu mai suntem în evul mediu, mi-am răspuns mie însumi. Și nici în veacul trecut. Și nici măcar la începutul secolului al XX-lea. Pe atunci descoperitorii aveau dreptul moral ca, după aceea, să-și desfacă brațele neputincios și să spună:

— N-am avut de unde să știm că o să iasă atât de prost… Pe când noi, fericiții lor urmași, nu avem un asemenea drept. Pentru că noi știm ce se poate întâmpla. Pentru că multe s-au petrecut de acum…

…Au existat atacurile cu gaze — pe baza științei, Maidanek și Ausschwitz — pe baza științei, Hiroshima și Nagasaki — tot pe baza științei. Planurile de război total — pe baza științei, cu utilizarea matematicii. Războaiele limitate — tot pe baza științei… De la ultimul război mondial s-au scurs zeci de ani. Dărâmăturile au fost demolate și în locul lor s-au înălțat clădiri noi, au putrezit și s-au amestecat cu pământul cincizeci de milioane de cadavre, s-au născut și au crescut noi sute de milioane de oameni — dar amintirea a ceea ce a fost nu s-a stins. Oamenilor le e teamă să țină minte, dar se tem și mai mult să uite. Pentru că toate astea n-au devenit trecut. A rămas conștiința faptului că oamenii pot face asemenea lucruri.

Descoperitorii și cercetătorii sunt doar niște specialiști în domeniul lor. Pentru a smulge de la natură noi cunoștințe, ei sunt nevoiți să cheltuiască atâta muncă și inventivitate, încât nu le mai rămân nici forțe, nici gânduri pentru raționamente în afara muncii lor. Nu se întreabă, dar ce va ieși din asta, pentru viață? Și atunci năvălesc cei „de specialitate” — oameni mici, meschini, pentru care orice descoperire sau invenție nu reprezintă decât un mijloc nou pentru a atinge scopuri vechi: putere, bogăție, influență, onoruri și plăceri ce se pot cumpăra. Dacă le oferi metoda noastră, ei vor vedea în ea doar un element „nou” avantajos! Să reproduci cântăreți, actori și muzicieni renumiți? Nu, nu avantajos! E mai profitabil să fabrici discuri și ilustrate. Să reproduci soldați? O, asta e mult mai avantajos decât să-i muștruluiești. Îi alegi pe cei mai instruiți și n-ai decât să-i copiezi în tiraje de milioane… Se pot reproduce alegătorii pentru a obține victoria asupra adversarului politic (dacă calculele vor demonstra că e mai avantajos decât să cheltuiești sute de milioane pentru o campanie electorală obișnuită), se pot reproduce femeile pentru casele de toleranță, înalții specialiști, însă cei supuși, ca să facă „noi descoperiri…”

— Dar asta e acolo… arătă dublura cu mâna într-o direcție nedefinită. La noi opinia publică n-are să permită una ca asta!

„Dar, oare, nu există și la noi oameni care ar fi gata să folosească orice — de la ideile comunismului până la emisiuni clandestine de radio, de la poziția lor socială până la citate din clasici — ca să obțină bunăstare, o anumită situație, apoi și mai multă bunăstare, tot mai multă, și mai multă, cu orice preț? Nu există, oare, oameni care caută să răstălmăcească cele mai mici atentate la privilegiile lor drept o catastrofă generală?”

— Există, dădu aprobator din cap dublura. Și totuși oamenii sunt buni, în fond, altfel lumea s-ar fi prefăcut de mult într-un mușuroi de căzături care se mănâncă unii pe alții și ar fi pierit chiar fără un război termonuclear… Dar… Dacă n-am ține seama de micile neplăceri provocate de natură: inundații, cutremure de pământ, gripă virotică, — oamenii sunt ei înșiși vinovați de toate nenorocirile lor, chiar și cele mai îngrozitoare. Vinovați că s-au supus la ceea ce nu trebuie să se supună, că au fost de acord cu ceea ce ar fi trebuit să lupte, că au considerat că menirea lor e să stea deoparte. Vinovați că au ales munca pentru care se plătește mai mult și nu pe cea necesară tuturor oamenilor și lor înșile… Dacă majoritatea oamenilor de pe Pământ ar pune de acord faptele și preocupările cu interesele omenirii, noi n-am avea de ce să ne temem. Dar nu-i așa. Și de aceea, dacă în momentul de față s-ar găsi, fie și un singur ticălos influent și descurcăreț, descoperirea noastră s-ar transforma în ceva înspăimântător.

Aplicarea descoperirilor științifice nu înseamnă altceva decât tehnică. Odinioară tehnica servea în lupta omului cu natura. Acum ea poate fi ușor utilizată în lupta oamenilor împotriva altor oameni. Iar pe această cale tehnica nu soluționează nici un fel de probleme, ci doar le generează.

Să zicem că o să dăm publicității descoperirea noastră. O să fie și mai îngrozitor de trăit. Și o să ne bucurăm de o „glorie”… Fiecare om o să știe exact pe cine și pentru ce să-l blesteme.

— Ascultă-mă, dar poate că… într-adevăr, spuse dublura, ar fi mai bine să ne facem că n-am văzut nimic, că nu știm nimic. Oamenilor le ajung descoperirile groaznice realizate până acum. N-au decât să se descurce cu cele existente… Întrerupem curentul, închidem robinetele?…

„Și cu asta… totul e rezolvat. Reactivii utilizați îi trec la pierderi, iar în ceea ce privește munca depusă, serviciul, o să mă justific eu într-un fel. Și o să mă apuc de ceva mai simplu, mai nevinovat”…

— Iar eu am să plec la Vladivostok să montez utilaje în porturi, spuse dublura.

Am tăcut amândoi. Afară, dincolo de geam, deasupra copacilor negri, strălucea planeta Venus. Undeva, o pisică parcă plângea, cu o voce de copil. În liniștea parcului persista o notă înaltă ca un urlet: la biroul de construcții unde lucra Lena se desfășurau probele la banc ale unui nou motor cu reacție. „Viața merge înainte. Desigur, totul e în ordine. Anul 1941 nu trebuie să se mai repete… Mă gândeam la toate astea ca să amân luarea unei hotărâri. În subterane adânci explodează bombe cu hidrogen și cu plutoniu — savanți și ingineri bine plătiți trebuie să perfecționeze arma nucleară… Iar de pe rampe de lansare, bine camuflate, în toate colțurile planetei privesc spre cer rachete cu vârfuri ascuțite. Fiecare este ațintită asupra obiectivului ei. Electronica e prezentă și ea. Mașinile de calcul le supun fără încetare la diferite „teste „să afle dacă nu sunt pe undeva defecțiuni? De îndată ce expiră termenul de funcționare a blocului electronic — termen stabilit prin cercetări cu privire la siguranța sa — tehnicieni în uniforme îl demontează, îl scot din lăcașul lui și — rapid, coordonat, ca și cum dintr-o clipă într-alta ar urma să înceapă războiul în care trebuie să profiți de timp să învingi — introduc în orificiul gol un nou bloc. Treaba merge înainte”.

— Prostii! am spus eu. Omenirea nu este încă coaptă pentru multe: pentru energie nucleară, pentru zboruri cosmice. Și atunci? Descoperirea este o realitate obiectivă, n-o poți ține sub lacăt. Dacă nu noi, alții o să ajungă aici. Ideea inițială, de pornire a experienței, e simplă. Ești sigur că ei o să folosească mai bine descoperirea lor? Eu nu sunt… De aceea trebuie să ne gândim cum să facem ca această descoperire să nu devină o amenințare pentru om.

— E complicat… oftă dublura și se ridică în picioare. Vreau să mă uit ce se mai petrece în rezervor.

El se înapoie după o secundă. Era desfigurat.

Valea, acolo… Acolo e tata!

Radiștii au un semn sigur: dacă o construcție electronică complexă a început să funcționeze de îndată după asamblarea ei, să nu te aștepți la nimic bun. Dacă nu face vreo figură la probe, atunci îi va face de râs pe realizatori în fața comisiei de recepție; dacă va trece de comisie, în producția de serie, vor începe să iasă la iveală un defect după altul. Părțile slabe ies totdeauna la iveală.

Mașina își pusese în gând să se pună în echilibru informațional, de astă dată nu cu mine, care eram o sursă nemijlocită de informații, ci cu tot mediul informațional, despre care aflase de la mine, cu întreaga lume. De aceea începuse să apară Lena, de aceea apăruse tata.

Din același motiv s-au întâmplat și toate celelalte, care ne-au făcut să ne agităm, fără răgaz, eu și dublura mea, o săptămână întreagă. Această activitate a mașinii a fost o continuare a liniei logice inițiale de dezvoltare, dar din punct de vedere tehnic a fost o încercare cu mijloace nepotrivite. În locul unui „model mondial” în rezervor s-a produs o aiureală…

Nu pot să scriu despre felul în care începuse să ia naștere tata în rezervor. Mă apucă frica. Așa fusese el în ziua morții: un bătrân greoi, puhav, cu o față lată, bine rasă, cu păr rar și cărunt în jurul craniului. Mașina alesese cea din urmă amintire și, totodată, cea mai tristă despre el. Murise în prezența mea. Nu mai respira, iar eu tot mai încercam să-i încălzesc corpul ce se răcea treptat, frecându-l… După aceea am visat de câteva ori unul și același vis. Eu fricționez cât mă țin puterile trupul rece la pipăit al tatălui. Și trupul se încălzește, tata începe să respire, la început sacadat, ca înainte de moarte, pe urmă normal, obișnuit, deschide ochii, se scoală din pat. „Am bolit puțin, fiule, îmi spune cu o voce de parcă s-ar scuza. Dar acum totul e în regulă”. Visul acesta a fost ca o moarte inversă. Iar acum mașina îl crea ca să moară încă o dată în prezența noastră. Cu mintea noi înțelegeam că nu e tata, nici vorbă, ci un hibrid informațional care nu trebuie lăsat să prindă viață; pentru că nu se știe ce va ieși — un cadavru, o ființă nebună sau cine știe ce altceva. Dar nici el, nici eu nu ne puteam hotărî să ne punem „coiful lui Monomah”, să-i poruncim mașinii „Stop!” Evitam să ne uităm la rezervor, să ne uităm unul la altul.

Apoi m-am apropiat de panou și am tras întrerupătorul cu pârghie. Pentru o clipă în laborator se făcu întuneric și liniște.

— Ce faci? Dublura se repezi la panou și restabili curentul electric.

Condensatorii filtrelor nu avuseseră timp să se descarce în această secundă. Mașina funcționa. Dar în rezervor totul dispăruse.

Pe urmă am văzut în rezervor întregul haos din memoria mea: profesoara de botanică din clasa a V-a Elisaveta Moiseevna, Klara, fetița din aceeași perioadă spre care se îndreptaseră sentimentele mele de puști, un vechi cunoscut cu profil poetic, un cărăuș moldovean, pe care-l văzusem în treacăt în piață, la Kișinău… E plicticos să enumăr totul. Nu era un „model mondial”. Totul se forma nebulos, fragmentat, așa cum se păstrează, de fapt, în memoria omului, capabilă să uite. La Elisaveta Moiseevna, de pildă, erau reușiți doar ochii mici și severi, sub sprâncenele veșnic încruntate, ca și șoldurile pline ce începeau aproape de la subsuori; iar din cărăușul moldovean rămăsese doar căciula de oaie, lăsată până aproape de mustață…

Ne duceam să dormim cu rândul. Unul trebuia să stea de gardă lângă rezervor, pentru ca să poată să-și pună la timp „coiful lui Monomah” și să-i ordone mașinii „Stop!”

Dublura fu primul căruia îi trecu prin minte să vâre în lichid un termometru (era plăcut să vezi câtă bună dispoziție i-a provocat primul său act creator independent). Temperatura era de 40 grade.

— Delir. Ca și cum ar avea febră…

— Trebuie să-i dăm ceva ca să-i scadă temperatura, am spus eu glumind.

Dar gândindu-ne mai bine, ne-am apucat să turnăm chinină în toate baloanele și buteliile ce alimentau mașina. Temperatura scăzu până la 39 de grade, dar delirul continua. Mașina combina acum chipurile ca într-un vis urât. Fața șefului de la secția întâi a institutului, Johan Johanovici Kliapp, căpătă treptat trăsăturile lui Azarov, iar acestuia îi crescură dintr-odată mustățile lui Hilobok…

Când temperatura scăzu până la 38 de grade, în rezervor începură să apară chipurile plate, ca pe ecran, ale oamenilor politici, actorilor de cinema, fruntașilor în producție, împreună cu Panoul de onoare, bineînțeles de mărime redusă, apoi chipurile lui Lomonosov, Faraday, al cântăreței de estradă Maria Trapezund, bine cunoscută în orașul nostru. Aceste umbre cu două dimensiuni — când în culori, când în alb-negru — apăreau într-o clipă, se mențineau câteva secunde și se dizolvau. Se vede că memoria mea se epuiza treptat.

În a șasea sau a șaptea zi (noi pierduserăm noțiunea timpului), temperatura lichidului auriu scăzu până la 36,5 grade.

— Normal! am zis și am plecat să mă culc.

Dublura rămase de gardă.

Noaptea mă trezi brutal:

— Scoală! Să mergem, mașina face ochi.

Sculat din somn, l-am trimis la dracu. El turnă peste mine o cană cu apă. A trebuit să mă duc.

…La început mi s-a părut că în lichidul din rezervor plutesc un fel de bășici. Dar erau ochi — bile albe cu pupilă, cu iris. Se iveau în adâncul rezervorului, se ridicau la suprafață, se îngrămădeau lângă pereții transparenți, ne urmăreau mișcările și licăritul becurilor de pe panoul calculatorului TVM-12, ochi albaștri, cenușii, căprui, negri, verzi, ochi imenși de cal, cu pupilă violetă, ochi de pisică, cu o linie verticală întunecoasă, care reflectau lumina, ochișori de pasăre, negri ca mărgelele… Se adunaseră, probabil, ochii tuturor oamenilor și animalelor pe care avusesem prilejul să-i văd vreodată. Din cauză că n-aveau pleoape și gene, ochii păreau mirați.

Spre dimineață începură să apară ochi și lângă rezervor: din furtunurile vii se formau mici ramificații musculoase care se terminau cu pleoape și gene. Pleoapele se deschideau. Noii ochi se uitau țintă la noi ca și cum parcă așteptau ceva. Sub nenumăratele priviri mute nu te simțeai la largul tău.

Apoi… din rezervor, baloane și furtunuri vii au început să crească mici trompe și tentacule. În mișcările lor era ceva naiv, copilăresc, mișcător. Ele se împleteau, atingeau pereții baloanelor și aparatelor, zidurile laboratorului. O tentaculă se întinse până la clemele neizolate ale panoului electric, le atinse și, după o zvâcnire, căzu carbonizată.

— Ehe, asta e treabă serioasă! spuse dublura.

Da, era o chestiune foarte serioasă. Mașina trecea de la metoda contemplativă de strângere a informațiilor la cea activă și își construia, în acest scop, propriii săi traductori, mecanismele sale de execuție… în general, oricum ai denumi dezvoltarea ei: năzuință către echilibru informațional, autoconstruire sau sinteză biologică a informației, nu poți să nu te extaziezi în fața forței și tenacității neobișnuite a acestui proces. Dacă nu merge așa, atunci trebuie să meargă altfel, principalul era să nu se oprească.

Dar, după tot ce văzusem, nu ne mai ardea să ne extaziem și nu ne stăpânea nici curiozitatea academică. Ne cam dădeam seama cum se puteau sfârși toate acestea.

Ei, ajunge! Am luat de pe masă „coiful lui Monomah”. Nu știu dacă vom reuși s-o determinăm să facă ceea ce vrem noi…

— Pentru asta n-ar fi rău să știm ce anume vrem, spuse dublura.

— … dar, pentru început, noi trebuie s-o silim să nu facă ceea ce nu vrem.

„Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze materializarea informației! Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze”… Repetam noi cu toată încordarea minții prin „coiful lui Monomah”, strigam în microfoane. Dar mașina, ca și până atunci, își mișca tentaculele vii și se holba la noi cu sute de ochi diferiți. Totul semăna cu un duel, cu o luptă.

— Uite unde am ajuns, spuse dublura.

— Ah, deci așa stau lucrurile! Am izbit cu pumnul în peretele rezervorului. Toate tentaculele începură să se agite, se întinseră spre mine. M-am dat înapoi. Valea, închide apa! Desfă furtunurile de alimentare.

„Mașină, vei pieri. Mașină, vei muri de sete și de foame, dacă nu te vei supune”…

Desigur, procedeul era brutal, lipsit de eleganță. Dar altceva ce mai rămânea de făcut? Dublura închise încet robinetul de la conducta de apă. Șuieratul apei care curgea în distilatoare deveni o darabană de picături. În timpul acesta, eu prindeam furtunurile cu cleme… Și deodată, după o tresărire, tentaculele se muiară! Începură să se răsucească, să se tragă înapoi în rezervor. Globurile ochilor își pierdură strălucirea, se umeziră și se încrețiră.

O oră mai târziu totul dispăruse. Lichidul din rezervor redevenise auriu și transparent ca înainte.

— Așa e mai bine! Mi-am scos „coiful” și am înfășurat firele.

Am dat din nou drumul la apă, am scos clemele și am stat în laborator până noaptea târziu, fumând, discutând verzi și uscate, așteptând. Oare ce se va întâmpla? Acum nu mai știam de ce să ne temem mai mult: de un nou delir al mașinii sau de faptul că sistemul, dezorientat de un astfel de tratament, se va descompune și-și va înceta activitatea. În prima zi încă mai eram în stare să discutăm pe tema „ce-ar fi să distrugem descoperirea?” Acum însă ne înnebunea gândul că ea ar putea să se distrugă singură, după ce ne-a ispitit cu lucruri nemaipomenite.

Când eu, când dublura, ne apropiam de rezervor, inspirând cu grijă aerul, ca nu cumva să sesizăm un miros de descompunere, de putrefacție, de produs alterat. Neavând încredere în termometru, pipăiam cu palmele pereții rezervorului și furtunurile calde și vii. Nu cumva se răcesc? Nu ard din nou ca în fierbințeala delirului?

Dar nu, aerul din cameră rămânea cald, umed și curat, ca și cum în ea s-ar fi aflat o vietate mare. Mașina trăia. Dar acum nu mai întreprindea nimic fără noi. Am supus-o!

La ora unu noaptea m-am uitat la dublura mea, ca într-o oglindă. El clipea obosit din pleoapele roșii și zâmbea.

— Se pare că totul e în regulă. Mergem să ne culcăm, ce zici?

Acum nu mai e pentru mine o dublură artificială. Alături de mine ședea un tovarăș de muncă, la fel de obosit și de fericit ca și mine. Și când te gândești — curios lucru! — n-am încercat nici o bucurie când l-am întâlnit în parc… Acum însă mă simt liniștit și bucuros. Totuși, pentru om lucrul cel mai important este să se simtă stăpân pe situație!”

Capitolul 5

„Am ieșit în parc. Era o noapte caldă. Din cauza oboselii uitaserăm amândoi că nu trebuia să apărem împreună. Ne-am adus aminte de asta abia la ieșire. Bătrânul Vahterâci ne privea fix, cu ochii săi mici, albaștri și cam buimaci de somn. Am încremenit unul lângă altul.

— A, Valentin Vasilievici! se învioră deodată moșul, bucuros. Ați și terminat cu garda?

— Da… Am răspuns amândoi deodată.

— Foarte bine. Vahterâci se ridică cu greu și descuie ușa de la intrare. N-o să i se întâmple nimic acestui institut, nici n-o să-l fure nimeni, să fiți sănătoși, că eu mai am încă de stat. Oamenii se plimbă, iar eu trebuie să mai stau, aia-i!..

Am ieșit glonț în stradă și am plecat repede de acolo.

— Măi să fie! Și în clipa aceea mi-am dat seama că fațada noii clădiri a institutului este împodobită cu beculețe de diferite culori. Ce dată e astăzi?

Dublura numără pe degete:

— Întâi… nu, aha, doi mai. Valea, te felicit cu ocazia sărbătorilor!

— Care au trecut… Asta-i bună!

Mi-am adus aminte că mă înțelesesem cu Lena să mergem de 1 Mai la niște colegi de-ai ei, iar în 2 mai să plecăm cu motocicleta la Nipru. M-am dezumflat. Cred că s-a supărat de moarte.

— Iar Lena dansează acum… undeva, cu cineva, spuse dublura.

— Și ce-ți pasă ție?

Tăcurăm. Pe stradă goneau troleibuze împodobite cu verdeață. Pe acoperișurile caselor se înălțau siluetele rachetelor confecționate din becuri. Dincolo de ferestrele deschise larg se dansa, se cânta, se ciocneau pahare…

Mi-am aprins o țigară și am început să analizez observațiile făcute asupra „mașinii-mamă” (așa denumisem până la urmă întregul complex). În primul rând nu este o mașină-oracol și nici mașină-gânditoare. În ea n-avea loc nici o selectare a informației. Numai combinații — uneori raționale, având un anumit sens, alteori nu. În al doilea rând, ea poate fi dirijată nu numai pe cale energetică (prin strângerea furtunilor, oprirea apei și a energiei electrice — într-un cuvânt, forțând-o), ci și pe cale informațională. E adevărat, deocamdată ea reacționa numai la comanda „Stop!”, dar orice început e greu, restul vine de la sine. Se pare că cel mai comod mijloc e să-i comanzi prin biocurenții creierului, cu ajutorul „coifului lui Monomah”. În al treilea rând, „mașina-mamă”, deși foarte complexă, este totuși o mașină, o creație artificială lipsită de țel. Tendința ei spre stabilitate, spre un echilibru informațional, nu este un scop, ci o însușire. Numai că se manifestă mai complicat, prin sinteză a informației sub formă de substanță vie. Scopul constă întotdeauna în rezolvarea unei sarcini. Nu i se dăduse nici o sarcină și de aceea se aiurise, datorită excesului de posibilități. Dar…

— … omul e cel care trebuie să-i dea ei sarcini, continuă dublura (Pe mine încetase să mă mai mire aptitudinea lui de a gândi paralel cu mine), ca și tuturor celorlalte mașini. Prin urmare, după cum spun birocrații, întreaga răspundere ne revine nouă.

N-aveam chef să mă gândesc la problema responsabilității. Muncești, muncești, zi și noapte, nu te menajezi de loc și, ia te uită, trebuie să mai și răspunzi. În timp ce alții se plimbă. Poftim!.. Am scăpat sărbătoarea, idioți ce suntem! Uite așa o să ne treacă și viața în laboratorul ăsta împuțit…

Am cotit pe aleea cu castani ce ducea la cartierul academicienilor. În fața noastră pășea încet o pereche. Treji, flămânzi și singuratici, am simțit amândoi o strângere de inimă. Perechea se încadra atât de bine în peisajul aleii luminate cu tuburi fluorescente. El, înalt și elegant, o ținea ușor de mijloc. Ea își lăsase puțin capul, frumos pieptănat, spre umărul lui. Am iuțit intenționat pașii ca să-i depășim și să nu ne amărâm sufletul cu acest spectacol plin de lirism.

— Mergem să ascultăm muzică la magnetofon, Tanecika! Am niște înregistrări — să-ți lingi buzele, nu alta! ajunse până la noi glasul ca un murmur al lui Hilobok și amândoi ne-am poticnit când l-am auzit. Farmecul se risipi.

Apropiindu-ne de ei, am recunoscut-o pe fată. Venise la practică, de curând, în institutul nostru, cu șorțuleț de școlăriță. Acum, se pare că lucrează ca laborantă la calculatoare. Îmi plăcea cum arăta. Avea buzele pline, un năsuc drept, doi ochi mari, căprui, visători, plini de încredere…

— Când Arkadi Arkadievici e în concediu sau în străinătate, sunt nevoit să rezolv multe probleme în locul lui… se împăună Harri. Și chiar când e aici… Cum? Sigur că e interesant, păi cum!

Și uite așa, alții au parte de cele mai bune fete. Apoi, mai târziu, chiar dacă se apropie de noi, au psihicul alterat, au experiența vieții — acea experiență după care „toți bărbații sunt niște ticăloși”… Așa și această Tanecika, cu capul plecat pe umărul lui Hilobok. I se pare că docentul Harri este un cavaler al științei sovietice. Poate că suferă de boala iradierii, ca eroul principal din filmul „Nouă zile dintr-un an”? Sau poate că sănătatea lui e subminată de preocupările științifice? Iar ea, prostuța, se înfioară și se vede o eroină la fel… Tanecika, să n-ai nici o îndoială, savantul tău cavaler e perfect sănătos. Nu s-a obosit el cu știința. Și te duce acum pe drumul cel mai scurt spre prima mare dezamăgire din viața ta. În privința asta e un artist…

Dublura își încetini pașii și spuse cu voce joasă:

— Ce-ar fi să-i trag câteva palme peste mutră? E foarte simplu. Tu te duci acum la niște cunoscuți și asiguri un alibi, iar eu…

Cu vorbele sale, mi-o luase înainte cu o fracțiune de secundă. În general, el se grăbea să spună ce gândește, pentru a-și afirma originalitatea. Își dădea prea bine seama că amândoi gândim la fel… Dar de îndată ce mi-a luat-o înainte, în mine se declanșa, aproape instantaneu, cel de al doilea mecanism, autoafirmarea, tendința de a mă opune ideii altuia.

— Din cauza fetișcanei, adică? Las-o în plata domnului; n-o fi asta, cade alta în plasă.

— Și din cauza ei și, în general, pentru toate. Pentru suflet. Ce, nu-ți mai amintești ce vorbe murdare a spus despre munca noastră? Ochii i se îngustară. Îți aduci aminte?

Îmi aminteam. Pe atunci lucram în laboratorul lui Valeri Ivanov. Elaboram blocuri de memorie pentru mașini destinate apărării. În lume aveau loc evenimente serioase, iar noi munceam pe brânci, fără să ținem seama de duminici sau sărbători. Și am predat lucrarea cu șase luni înainte de termenul stabilit de guvern… Curând după aceea „binevoitorii” din institut m-au informat despre „cugetarea” lui Hilobok cu privire la această chestiune: „În știință, cel ce execută cercetările înainte de termen, este fie carierist, fie mistificator, ori și una și alta!” Cuvintele lui căpătară popularitate. În institut erau mulți dintre cei pe care nu-i amenință primejdia de a trece drept carieriști sau mistificatori. Valerka, ambițios și iute din fire, a tot încercat să stea de vorbă cu Hilobok între patru ochi, apoi s-a certat cu Azarov și a plecat din institut.

Aducându-mi aminte de toate acestea, am simțit că mi se strâng pumnii: „Poate ar fi mai bine ca dublura să-mi asigure alibiul, iar eu?”… Și deodată mi-am imaginat scena: un intelectual treaz îl ciomăgește pe un alt intelectual în prezența unei tinere fete… Ei, cum se poate una ca asta! Am scuturat din cap ca să alung acest tablou din minte.

— Nu, nu merge. Nu putem să ne lăsăm în voia pornirilor josnice.

— Dar ce „merge” atunci?

Într-adevăr ce „mergea”? Nu știam nici eu.

— Atunci, măcar să ferim acești ochi visători de îmbrățișările nădușite ale lui Harri… Dublura își mușcă îngândurat buza și mă împinse sub un castan. (Din nou dădea dovadă de inițiativă.) Harri Haritonovici aș putea să vă spun două cuvinte, ceva confidențial?

Hilobok și fata se întoarseră.

— A, Valentin Vasilievici! Vă rog… Tanecika, am să te ajung din urmă, spuse el, și se îndreptă spre dublură.

Aha! I-am înțeles intenția și am început să mă strecor tiptil în umbra copacilor. Totul se petrecu cum nu se poate mai bine. Tanecika ajunse până la bifurcația aleii, se opri, se uită înapoi și-l zări pe bărbatul care, cu un minut în urmă, îl chemase de o parte pe cavalerul ei.

— Tanea, i-am spus eu, Harri Haritonovici m-a rugat să-ți transmit scuzele sale, părerile de rău și toate celelalte. El n-o să mai poată reveni acum. De fapt, a sosit soția lui și… Dar unde fugi? Stai să te conduc!

Dar Tanecika, acoperindu-și fața cu mâinile, o și pornise în goană direct spre stația de troleibuz. M-am îndreptat spre casă.

După câteva minute se înapoie și dublura.

— Ia stai, i-am spus, înainte ca el să deschidă gura. I-ai explicat lui Harri că Tanea este logodnica unui cunoscut de-al tău, maestru al sportului la box?

— Și la lupta Sambo. Iar tu, i-ai spus ei de nevastă?

— Exact. Bine că am găsit măcar o dată o utilizare folositoare a descoperirii noastre…

Ne-am dezbrăcat, ne-am spălat și am început să ne pregătim de culcare. Eu mi-am așternut pe canapea, iar el pe patul pliant.

— Apropo de Hilobok. Dublura se așeză pe patul său pliant. De ce nu mi-ai spus că la primul consiliu științific se va discuta tema noastră de cercetare? Dacă Harri nu mi-ar fi amintit-o cu atâta amabilitate, aș fi continuat să rămân ignorant. „E timpul, Valentin Vasilievici. Lucrați deja de o jumătate de an, și până acum nu s-a luat în discuție ce-ați realizat. Desigur, cercetarea informației întâmplătoare e un lucru bun, dar dumneavoastră înaintați mereu cereri de utilaje și materiale, iar mie cei de la contabilitate îmi tot telefonează și mă întreabă la ce temă să le înregistreze. Și apoi în institut umblă vorba cum că Krivoșein se ocupă de ce-i trăsnește lui prin cap, în timp ce alții trebuie să execute comenzile și contractele economice… Desigur, eu înțeleg că pregătiți disertația, dar tema dumneavoastră trebuie precizată, inclusă în planul general…” Mare șnapan. Cum i-am spus de maestrul sportului la box, de îndată și-a adus aminte de treburi…

— Dacă stai să-l asculți pe Hilobok, apoi toată știința se face numai ca să nu se supere contabilitatea…

I-am explicat dublurii despre ce era vorba. Când mașina a început să debiteze cifre fără sens, cuprins de disperare, i-am telefonat lui Azarov, spunându-i că aș vrea să mă sfătuiesc cu dânsul. Arkadi Arkadievici, ca de obicei, n-avea timp. Mi-a spus că ar fi mai bine să se discute tema în cadrul convorbirilor științifice. Tot el l-a rugat pe Hilobok să organizeze dezbaterea.

— Între timp, din „oul” care ar fi trebuit păstrat pentru ziua festivă, a ieșit un rezultat interesant, conchise dublura. Deci raportăm ce am făcut? În vederea elaborării disertației de candidat în științe? Până și Hilobok își dă seama că trebuie să…

— Și la susținerea disertației am să te prezint pe tine, nu?

— Cine pe cine o să prezinte asta e o chestiune secundară, răspunse el evaziv. Dar, la drept vorbind… Nu se poate! El clătină din cap. Nu, nu se poate și gata!

— Adevărat, nu se poate, am confirmat și eu, mâhnit. Nu se poate cere nici brevet de invenție. Nici Premiul Nobel nu se poate Obține… S-ar părea că, deocamdată, din afacerea asta nu ne-am ales decât cu pierderi?

— Of, lasă că am să-ți dau banii înapoi. Am să ți-i dau… scârțarule! Ascultă… dar la ce-ți trebuie ție Premiul Nobel? Dublura mă privi atent… Dacă „mașina-mamă” reproduce atât de ușor oameni, înseamnă că pentru ea banii…

— … sunt foarte ușor de făcut! Pe hârtie specială, filigranată. Cum, nu-i așa?

— O să ne cumpărăm prin cooperativele de construcții câte un apartament cu trei camere… Dublura se rezemă visător de perete.

— Câte o „Volgă”…

— Câte două vile. Una în Crimeea pentru odihnă și alta pe litoralul de la Riga, doar așa ca să devenim mai respectabili.

— Mai confecționăm câteva exemplare din noi. Și tot timpul unul muncește, ca să zgândărim opinia publică…

— … iar ceilalți nu fac nimic. Trăiesc de plăcere…

— … cu un alibi garantat. Ce zici?

Am tăcut din gură și ne-am uitat unul la altul cu dezgust.

— Doamne, ce indivizi jalnici și meschini suntem! M-am apucat cu mâinile de cap. O descoperire uriașă, epocală, noi încercăm s-o folosim dracu știe cum: pentru disertație, pentru Premiul Nobel, pentru vile, pentru bătăi cu alibi garantat… Nu uita, e vorba de Metoda Sintezei Omului! Iar noi…

— La drept vorbind, deocamdată eu nu văd decât o singură latură utilă a descoperirii. Privind din afară, observi la tine însuți ceea ce e mai ușor să vezi la alții, și anume, propriile lipsuri, propriile defecte.

— Da, dar merită, oare, pentru atâta lucru să dublezi populația globului?

Ședeam dezbrăcați, unul în fața altuia. Mă reflectam în dublura mea ca într-o oglindă.

— Bine, hai să vorbim la concret. În fond, ce vrem noi?

— Și ce putem?

— Și ce înțelegem noi din toată această treabă?

— Să începem cu ceea ce a precedat descoperirea noastră. Ideile lui Secenov, Pavlov, Wiener, Ashby, venind din direcții diferite, se întâlnesc într-un punct, considerând creierul o mașină. Experiențele lui Petruccio cu privire la dirijarea dezvoltării fetusului uman au constituit încă un impuls. Tendința spre o tot mai mare complexitate și universalitate a sistemelor este generală în tehnică. Apoi, e suficient, să ne gândim la intențiile moletronicii de a crea mașini de dimensiuni reduse, egale, în ce privește complexitatea, cu creierul!

— Cu alte cuvinte, descoperirea noastră nu este un fapt întâmplător! Ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare a ideilor și a mijloacelor tehnice ale științei. Dacă nu așa, altfel, dacă nu noi, alții, dacă nu acum, peste ani sau decenii tot s-ar fi ajuns la ea. Prin urmare, problema se rezumă la următoarele…

— … ce putem și ce trebuie să facem noi în răstimpul cu care i-am devansat pe alții? Poate că acest răstimp reprezintă un an, poate zeci de ani, nimeni nu știe, dar e mai bine să avem în vedere un termen mai scurt…

— Da.

— Așa se întâmplă, de obicei, în viață. Dublura își sprijini obrazul în palmă. Inginerul are niște prefabricate sau pur și simplu o dorință de a crea ceva măreț, durabil. El caută un beneficiar sau beneficiarul îl caută pe el. Depinde cine de cine are mai mare nevoie. Beneficiarul îi prezintă o sarcină tehnică: „Folosiți ideile și cunoștințele dumneavoastră pentru crearea cutărei instalații sau cutărei tehnologii. Instalația trebuie să aibă următorii parametri, să reziste la următoarele încercări… Tehnologia trebuie să asigure produse corespunzătoare în proporție de cel puțin atâtea procente. Suma este aceasta, termenul lucrării acesta. Avizările și aprobările — conform normelor stabilite”. Se semnează un contract economic — și dă-i bătaie!.. Și noi avem o primă formă, avem și dorința de a o dezvolta în continuare. Dar dacă acum ar veni un client cu o pungă plină și ne-ar spune: „Iată banii, perfecționați metoda voastră pentru o dublare în masă a oamenilor — nu vă privește la ce-mi trebuie mie — contractul nu s-ar mai încheia, nu-i așa?”

— Ei, e prematur să vorbim despre asta. Metoda nu este studiată, nici perfecționată. Ce producție ar putea furniza? Poate că și tu, după două luni, ai să te descompui. Cine știe?…

— N-o să mă descompun. Mai bine să nu contezi pe asta.

— Mie nu-mi pasă! N-ai decât să trăiești… Crezi că am ceva împotrivă?

— Mulțumesc! Mitocan mai ești, n-am ce zice! Un bădăran de cea mai joasă speță! Îmi vine să te cârpesc.

— Bine, bine. Nu te abate de la subiect. Nu m-ai înțeles cum trebuie. Am vrut să spun că nu cunoaștem încă toate laturile și posibilitățile descoperirii. Noi ne aflăm la începutul începutului. Dacă ar fi să comparăm totul, să zicem, cu descoperirea radiofoniei, noi ne aflăm abia în faza descoperirii undelor hertziene și a primelor aparate ale lui Popov. Dar ce se va întâmpla de acum încolo? Trebuie cercetate, studiate toate posibilitățile.

— Ai dreptate. Dar asta nu schimbă lucrurile. Cercetările care se referă la om și societatea omenească trebuie făcute cu un anumit scop, bine determinat. Iar noi, în momentul de față, nu avem de la cine primi nici măcar două foi dactilografiate conținând Sarcina Tehnică. Și nici n-avem nevoie. Trebuie să stabilim noi înșine ce țeluri stau, în prezent, în fața omului.

— M-da… Înainte vreme țelurile erau simple: să supraviețuiești și să-ți perpetuezi neamul. Ca să le atingi trebuia să te zbați pentru vânat, pentru pieile de animale, pentru foc… să te aperi cu bâta de fiare sălbatice și de cunoscuți, să sapi în lut o peșteră cu o singură încăpere, fără confort, și toate celelalte. Dar în societatea contemporană aceste probleme sunt în cea mai mare parte rezolvate. Muncești undeva și ai un minimum de existență asigurat, ce mai încolo și încoace! N-ai să mori. Poți să faci și copii — în cel mai rău caz statul o să-și ia sarcina de a-i crește și educa… S-ar părea că oamenii de azi trebuie să aibă noi năzuințe, cerințe și necesități.

— O, există din toate până peste cap! Tendința spre confort, spre distracții, spre o muncă interesantă și curată. Necesitatea de a avea o societate aleasă, de a obține unele lucruri care să-ți satisfacă vanitatea, cum ar fi titlurile, funcțiile, distincțiile. Cerința de a te îmbrăca elegant, de a avea o hrană gustoasă, de a bea, de a te bronza la soare, de a afla lucruri noi, de a citi cărți, de a râde, de a te împodobi, de a avea noutățile la modă…

— Dar toate acestea nu reprezintă esențialul, lua-le-ar dracul! Esențialul nu poate consta în asemenea fleacuri. Oamenii nu vor și nici nu pot să se întoarcă la traiul primitiv de demult. Ei caută să stoarcă totul din mediul contemporan, modern și lucrul acesta mi se pare natural. Dar în spatele năzuințelor și necesităților lor trebuie să existe un anumit scop? Un scop nou, un țel, o nouă rațiune a existenței…

— Într-un cuvânt, care e sensul vieții? E o problemă uimitor de actuală, de nouă, nu? Ne-am înțeles deci. Am știut dinainte că o să ajungem aici! Dublura se ridică în picioare, făcu câteva mișcări ca să se dezmorțească și se așeză din nou.

În felul acesta — la început cu hi-hi-hi și ha-haha, apoi din ce în ce mai serios — am purtat noi această discuție, de fapt, cea mai importantă pentru munca noastră. Nu o dată am avut prilejul — la un păhărel de coniac sau doar așa, în pauza pentru fumat — să discut și despre sensul vieții, și despre orânduirea socială, și despre destinele omenirii. Inginerilor și savanților le place tot atât de mult să vorbească despre această lume în care trăim, ca și gospodinelor despre scumpirea vieții și decăderea moravurilor. Gospodinele se ocupă de treaba asta ca să-și afirme spiritul gospodăresc și virtutea, iar cercetătorii ca să demonstreze, unul în fața altuia, vederile lor largi… Dar discuția noastră era incomparabil mai grea decât palavrele inginerești. Noi suceam și răsuceam ideile ca pe niște bolovani. Totul era legat de responsabilitate. După discuție trebuiau să urmeze fapte și acțiuni — fapte și acțiuni în care nu era admisibil să greșești.

Nu ne mai era somn.

— Bine. Să admitem că sensul vieții constă în satisfacerea necesităților. De orice fel, după dorința sufletului. Dar ce necesități și cerințe omenești poți satisface creând oameni noi? În fond, oamenii creați artificial vor avea, la rândul lor, necesități și cerințe! E un cerc vicios.

— Nu e așa. Sensul vieții este să trăiești. Să trăiești din plin, în libertate, interesant, creator. Sau cel puțin să năzuiești spre asemenea obiective.

— „Din plin!” „Sensul vieții!” „Năzuințe!” Dublura se ridică de pe patul pliant și începu să se plimbe prin cameră. „Interese”, „necesități”… mamă-mamă, ce nebuloase sunt toate astea! Asemenea noțiuni aproximative ar fi fost foarte potrivite acum două secole, dar astăzi… Naiba știe ce fel de Sarcină Tehnică poate fi elaborată, dacă nu există cunoștințe exacte despre om! Prin ce vector se exprimă năzuința? În ce unități se măsoară interesele?

(Toate astea ne-au descurajat atunci și ne descurajează și acum. Ne-am obișnuit cu noțiuni precise — „parametri”, „gabarit”, „volum de informație”, „acțiune rapidă în microsecunde” — și ne-am lovit de înspăimântătoarea aproximație a cunoștințelor despre om. Ele sunt bune într-o discuție, dar, pentru dumnezeu, cum să te ghidezi după ele în cercetările cu caracter practic… Unde stăpânește o lege simplă și crudă: dacă nu știi ceva cu precizie, înseamnă că nu știi nimic.)

— Uff… Îi invidiez pe cei ce au inventat bomba atomică. Dublura se ridică în picioare și se rezemă de tocul ușii ce da spre balcon. „Acest dispozitiv, gentlemani, poate să distrugă o sută de mii de oameni!” Și imediat a devenit clar că trebuie construite Oack-Ridge și New-Hanford^[2]… Dar instalația noastră poate să producă oameni, gentlemani!

— Unii oameni fac cercetări asupra uraniului… Alții construiesc uzine pentru îmbogățirea uraniului, spre a obține izotopul necesar… A treia grupă construiește bomba… A patra, din considerente politice superioare, dă un ordin… Grupa a cincea lansează bomba asupra grupei a șasea, adică asupra locuitorilor din Hiroshima și Nagasaki… A șaptea… Da, stai… aici e ceva!

Dublura mă privea cu multă curiozitate.

— Înțelegi, noi raționăm strict logic și nu ne putem descurca din hățișul de paradoxuri, de întrebări moarte de tipul: „În ce constă sensul vieții?” Și știi de ce? În natură nu există „Om, în general”. Pe Pământ trăiesc oameni diferiți, care au tendințe diferite, adesea contradictorii. Să zicem că un om vrea să trăiască bine. Dar pentru asta inventează arme ucigătoare. Sau o contradicție simplă: un tânăr vrea să devină mare savant, dar n-are chef să-și roadă coatele pe altarul științei — nu e pe placul lui. Și acești oameni diferiți trăiesc în condiții diferite, se găsesc în împrejurări diferite, visează la unele, năzuiesc spre altele, și obțin altele… Iar noi i-am băgat pe toți într-o oală.

— Păi dacă o să trecem la indivizi în parte și vom ține seama de toate amănuntele… Dublura se încruntă, o să ne încurcăm rău de tot!

— Iar tu ai vrea ca totul să fie cât mai simplu, ca la crearea blocurilor de memorie pentru mașina de calcul, da? Dar aici e cu totul altceva.

— Înțeleg că e cu totul altceva. Descoperirea noastră e complexă, ca omul însuși. Nu poți să înlături, să simplifici nimic pentru a lucra mai ușor. Dar ce idei constructive decurg din formidabila ta cugetare că toți oamenii sunt diferiți? Da, chiar așa, constructive, pentru munca practică.

— Pentru muncă… M-da. E greu…

Discuția ajunsese iar într-un punct mort. Jos, lângă casă, mestecenii foșneau în bătaia vântului. Cineva se apropie de bloc fluierând, apoi trânti ușa de la intrare. Dinspre balcon venea răcoarea nopții.

Dublura se uita la bec cu o privire stupidă, lipsită de sens. Mi-am dat dintr-odată seama de ce nu l-am recunoscut imediat atunci când ne-am întâlnit în parcul institutului. În fond, nici un om nu se cunoaște pe sine. Noi nu ne vedem. În fața oglinzii noi ne corectăm mimica, în mod inconștient, după imaginea din oglindă, facem pe interesanții, ne înfrumusețăm. Noi nu ne auzim vocea, pentru că oscilațiile propriului laringe ating timpanele urechii nu numai prin aer, ci și prin intermediul oaselor și mușchilor capului. Noi nu ne vedem dinafară.

De aceea fiecare om, în adâncul sufletului său, se consolează cu gândul că el nu e la fel cu ceilalți, că e deosebit. Cei din jur sunt altceva. În privința lor totul e clar. Dar el însuși e altfel. Are ceva în el… în privința asta nu-l poți duce. El o știe precis. Dar, de fapt, suntem cu toții și deosebiți, și la fel cu toți ceilalți.

Dublura își curăță o unghie, îmi aruncă o privire și, înțelegându-mi gândul, izbucni în râs.

— Și, totuși, până la urmă cum sunt oamenii — diferiți sau identici?

— Și diferiți și identici. Se poate deduce un adevăr obiectiv de aici — desigur, nu din proastele tale maniere. E vorba de producția tehnică a unui nou sistem informațional — Omul. Tehnica produce și alte sisteme: mașini, cărți, dispozitive, aparate… Toate aceste produse au ceva comun, sunt identice, standardizate. În orice carte, dintr-un anumit tiraj, totul este identic, până și greșelile de tipar. Și cu un dispozitiv din aceeași serie lucrurile stau la fel. Și indicatoarele, și scala, și limitele de toleranță, și termenul de garanție sunt aceleași. Deosebirile sunt neînsemnate. Într-o carte textul este ceva mai citeț, decât în alta, un dispozitiv are o zgârietură sau, la temperaturi înalte dă o diferență ceva mai mare decât altul similar.

— … dar în limitele toleranței.

— Bineînțeles. În limba științei noastre se poate spune că volumul informației individuale din fiecare asemenea sistem artificial este neglijabil de mic, în comparație cu volumul de informații comun pentru toate sistemele din clasa respectivă. Dar la om lucrurile nu se prezintă la fel. În oameni este cuprinsă o informație generală (biologică, cunoștințe generale despre lume), dar în fiecare individ, în parte, există o cantitate uriașă de informație personală. Ea nu poate fi trecută cu vederea, neglijată, deoarece fără ea omul nu este om. Înseamnă că individual omul nu corespunde unui standard. Înseamnă că…

— … toate încercările de a găsi pentru om niște „parametri” optimi, cu o toleranță admisă de maximum cinci procente, este o pierdere de timp zadarnică. Perfect! Asta te consolează?

— Nu. Dar e cruda realitate.

— Prin urmare, noi, în munca noastră, nu putem scăpa cu nici un chip de aceste noțiuni groaznice și misterioase cum ar fi sensul vieții, interesele omului, caracterele, dorințele, binele, răul… și poate că… Nici chiar de suflet? Îmi dau demisia.

— N-ai să ți-o dai. La drept vorbind sunt ele chiar atât de misterioase, aceste noțiuni? În definitiv, în viață toți oamenii își dau prea bine seama de felul cum stau lucrurile. Așa, de exemplu, comentează o faptă urâtă și spun: „Știți, asta e o ticăloșie”. Și toată lumea e de acord.

— Toată lumea, afară de ticălos, ceea ce, de fapt, este esențial… El se lovi cu mâinile peste șolduri. Nu, eu nu te înțeleg! Nu-ți ajunge că te-ai ars cu un cuvințel atât de simplu ca „înțelegerea”? Vrei să trasezi sarcina și în ceea ce privește „binele” și „răul”? Mașina nu sesizează subtextul, nu înțelege glumele, rămâne indiferentă față de bine sau rău… De ce râzi?

Pe mine, într-adevăr, mă apucase râsul.

— Nu înțeleg cum poți tu să nu mă înțelegi pe mine? Doar tu — sunt eu!

— Asta nu e la obiect. Înainte de toate eu sunt cercetător, iar abia după aceea Krivoșein, Sidorov, Petrov! Era evident că-l apucase logoreea. Cum o să lucrăm, neavând reprezentări precise despre miezul chestiunii?

— Păi… cum se lucra, să zicem, la începuturile electrotehnicii. Pe atunci toată lumea știa ce înseamnă „flogiston”, dar nimeni n-avea habar de tensiunea, de intensitatea curentului, de inducție. Ampere, Volta, Henri, Ohm erau pe vremea aceea doar niște nume. Tensiunea se determina cu ajutorul limbii, cum fac astăzi băieții cu bateriile. Curentul îl depistau după depunerile de cupru pe catod. Și totuși oamenii lucrau. Iar noi… Dar ce te-a apucat?

Acum dublura se tăvălea de râs.

— Îmi închipui că peste vreo douăzeci de ani o să existe o unitate de măsură pentru cine știe ce, numită „Krivoșein”… Oh, nu mai pot!..

Mă apucase și pe mine râsul și m-am trântit pe canapea.

— Ei, va exista și un „Krivoșeinnometru”… La fel ca ohmmetrul!

— Și „microkrivoșeini… Sau, dimpotrivă, „megakrivoșeini” — prescurtat „megakri”… Oh!

Îmi place să-mi amintesc cum nechezam amândoi. Eram, evident, nedemni de descoperirea noastră. Am râs pe săturate. Apoi am redevenit serioși.

— Desigur că te inspiră exemplele din istorie, spuse dublura. Dar nu de asta avem noi nevoie. Galvani putea să se înșele cât poftea cu privire la „electricitatea animală”, Seebeck putea să afirme cu încăpățânare că în termoelemente nu apare termoelectricitate, ci termomagnetism”. Din această cauză natura lucrurilor nu se schimbă. Mai devreme sau mai târziu adevărul ieșea la iveală, pentru că elementul principal era analiza informației. Analiza! Dar la noi e vorba de sinteză… În cazul nostru, omul nu se poate lua după natură: ea își construiește sistemele ei, el pe ale sale. Pentru om, singurele adevăruri în această chestiune sunt posibilitățile și scopul. Posibilități avem. Dar scop? Noi nu-l putem formula…

— Țelul e simplu: totul să fie bine.

Iarăși? Dublura se uită la mine batjocoritor.

În continuare va începe o mică discuție pentru copii pe tema: „Ce e bine, ce e rău?”

— Te rog, fără discuții pentru copii! l-am rugat eu. Să operăm cu aceste noțiuni arbitrare, chiar dacă ele nu sunt prea bine precizate: bine, rău, dorințe, necesități, sănătate, talent, prostie, libertate, dragoste, dor, nostalgie, tristețe, principialitate… Nu pentru că ele ne sunt pe plac, ci, pur și simplu, pentru că altele nu există. Nu există!

— La asta n-am cum să ripostez. Într-adevăr, altele nu există. Dublura oftă: Oh, simt eu că o să fie o muncă a naibii de afurisită!

— Hai să ducem ideea până la capăt. Da, trebuie ca totul să fie bine. Trebuie să fim siguri că toate aplicațiile descoperirii, cărora le dăm drumul în viață, în lume… n-o să dăuneze oamenilor, ci o să le fie numai de folos. Și hai să amânăm până în vremuri mai bune discuțiile pe tema cu ce unități se măsoară folosul. Eu nu știu cu ce unități.

— În krivoșeini, nu se putu reține dublura.

— Dar mai termină odată! Eu știu prea bine că rolul de criminal intelectual de clasă mondială nu mi se potrivește.

— Nici mie. Dar vreau să-ți pun o mică întrebare: Tu ai vreo idee?

— Ce fel de idee?

— Cu privire la metoda pe care trebuie s-o folosim ca „mașina-mamă” să aducă societății omenești numai binele. Îți dai seama, ar fi o metodă fără precedent în istoria științei. Nimic din ce s-a inventat și se inventează acum nu are o asemenea însușire admirabilă. Cu un medicament poți otrăvi. Cu ajutorul curentului electric poți nu numai lumina casele, ci și tortura. Sau poți lansa o rachetă cu focos exploziv. Și așa se întâmplă cu toate…

— N-am deocamdată nici o idee concretă. Știm încă prea puțin. Vom studia „mașina-mamă” și vom căuta această metodă. Ea trebuie să existe. N-are nici o importanță faptul că ea nu are precedent în știință. În fond, nici descoperirea noastră nu are precedent. Pentru că noi vom sintetiza acel sistem care face și bine, și rău, și minuni, și prostii — pe om!

— Se pare că ai dreptate. Așa e, aprobă dublura, după ce se gândi puțin. Noi vom găsi această măreață metodă sau n-o vom găsi, dar fără un asemenea scop nici nu merită să te apuci de treabă. Pentru că, cum-necum, oameni se fac și fără noi…

— Prin urmare, să încheiem ședința așa cum se cuvine, am propus eu. Stabilim sarcinile de muncă? Cum se trece de obicei în contractul economic: noi, subsemnații, Oamenii Pământului, denumiți în cele ce urmează „Beneficiarul”, pe de o parte, și șefii laboratorului noilor sisteme din Institutul de sistemologie, Krivoșein V. V. Și Krivoșein V. V., denumiți mai jos „Executanții”, pe de altă parte, am întocmit prezentul act privind următoarele…

— Ce să ne mai încurcăm cu contractul economic și sarcini tehnice. În definitiv, în cazul de față noi înșine reprezentăm și interesele Beneficiarului. S-o spunem deschis!

El se ridică în picioare, luă de pe șifonier magnetofonul „Astra-2”, îl puse pe masă, și conectă microfonul. Noi, Krivoșein Valentin Vasilievici, în vârstă de treizeci și patru de ani, și dublura mea, venită pe lume cu o săptămână în urmă — doi oameni nesentimentali, destul de ironici în gândire — depunem jurământ…

Privit dinafară, probabil că totul părea exagerat și caraghios. Și nu sunau fanfarele, nu fluturau drapelele, nu încremeneau, aliniați la comanda „drepți”, șiruri de elevi ai școlii militare, nu. Pălea cerul dinaintea zorilor, iar noi stăteam în fața microfonului, numai în chiloți, și curentul care trăgea dinspre balcon ne răcorea picioarele… Dar jurământul nostru a fost serios.

Așa va fi. Altfel — niciodată”.

Capitolul 6

„În ziua următoare ne-am apucat să construim în laborator camera informațională. Am delimitat și îngrădit în încăpere o platformă de doi metri pe doi, am înconjurat-o cu panouri din material izolant stratificat și am început să tragem acolo toate microfoanele, analizatoarele, obiectivele, toți traductorii care până atunci fuseseră risipiți fotogenic ici-colo pe blocurile „mașinii-mamă”.

Ideea era următoarea: în cameră se introduce obiectul viu, el se zbate înăuntrul ei, paște, se încaieră cu cei de o seamă cu el sau, pur și simplu, se plimbă, înfășurat în traductori, iar informația pentru sinteză se transmite mașinii.

„Obiectele vii” își mănâncă liniștit până în ziua de azi varza timpurie de seră în cuștile de pe coridor. Între mine și dublură interveneau tot timpul neînțelegeri. Cine să-i îngrijească și să facă curățenie după ei? Erau iepuri de casă. I-am obținut de la biologi în schimbul oscilografului cu buclă și a lămpii GI-250. Unul din iepuri (albul Vaska) are pe cap ceva în genul unei coroane de bronz, făcută din electrozi implantați în craniu pentru encefalograme.

În ziua de 7 mai s-a întâmplat un incident, de mică însemnătate, dar neplăcut. De obicei noi doi ne coordonam destul de precis toate treburile, având grijă să nu ne trezim amândoi deodată în fața oamenilor și să nu ne repetăm unul pe altul. Dar blestematul acela de laborator care executa dispozitive experimentale e în stare să scoată pe oricine din fire!

Eu comandasem acolo încă din iarnă un sistem universal de traductori. Am întocmit desenele, schema de montaj, am scos de la magazie toate materialele și piesele necesare. Rămăsese doar să fie asamblate. Și până în prezent nu s-a făcut nimic! Sistemul trebuie montat în cameră, iar el nu exista… Nenorocirea e că în acest laborator are loc o fluctuație cronică a șefilor. Unul predă lucrările, altul preia. Evident, în felul acesta nu se poate lucra. Pe urmă șeful cel nou ia cunoștință de situație, introduce reforme și ia inițiative noi (mătura nouă mătură mai bine). Și iar nu se lucrează, între timp beneficiarii înfuriați fac scandal, se duc cu jalbe la Arkadi Arkadievici. Și noul șef predă atunci lucrările altuia superior, acesta… Într-un cuvânt, să înnebunești, nu alta. Eu am intervenit și pe lângă maiștri, i-am îmbunat cu spirt, le-am făcut rost de tranzistori P-657 — atât de greu de găsit — pentru receptoare de buzunar, dar totul a fost zadarnic.

De curând numărul celor care doreau să devină șefi ai acestui laborator „fermecat” s-a epuizat și atunci l-a luat în primire H. H. Hilobok. Prin cumul, bineînțeles, cu o jumătate de normă (și salariu!). Așa e Harri al nostru. E gata să conducă orice, să organizeze tot ce vrei, să aranjeze, să cuprindă, numai și numai să nu rămână față în față cu natura, cu aceste dispozitive îngrozitoare, cărora nu le poți porunci, care arată exact ceea ce este și ceea ce nu, și la care trebuie să te pricepi.

I-am telefonat din nou maistrului Gavriușcenko. A trebuit să ascult iarăși niște explicații vagi despre lipsa cablului de montaj. M-am înfuriat de-a binelea și m-am repezit să-i cer socoteală lui Harri.

Înfierbântat cum eram, n-am observat că Hilobok mă privește uluit. I-am trântit în obraz tot ce mă durea. L-am amenințat că am să trimit comanda elevilor de la școala profesională și cu asta am să compromit definitiv laboratorul… Întorcându-mă la locul meu de muncă, l-am găsit acolo pe scumpul meu „frățior”. Dublura se preumbla prin cameră ca să-și potolească indignarea. Fusese și el la Hilobok cu cinci minute înaintea mea și avusese exact aceeași discuție.

Uff… bine că nu ne-am întâlnit acolo.

Am hotărât ca în cadrul primelor experiențe să ne lipsim de sistemul universal. Pentru iepurii de casă erau de ajuns emițătorii pe care-i aveam. Iar când ne vom apuca din nou de obiectivul numit „homo sapiens”… Poate că laboratorul dispozitivelor experimentale va avea un șef nou?

Consiliul științific s-a întrunit în ziua de 16 mai. Seara, în ajun, ne-am frământat și am discutat încă o dată ce trebuie și ce nu trebuie să spunem. Am hotărât să prezentăm și să fundamentăm (pe plan abstract, rațional) ideea inițială, de bază, că mașina electronică de calcul, cu elementele unor comutări întâmplătoare poate și trebuie să se construiască pe sine sub acțiunea informației întâmplătoare. Lucrarea o să constituie verificarea experimentală a acestei idei. Pentru a stabili limitele până la care poate să ajungă mașina, pentru a se autoconstrui, sunt necesare cutare și cutare instalații, materiale, dispozitive… Se anexează o listă completă.

— Pentru pregătirea prealabilă a conștiințelor ca și a sectorului de aprovizionare, asta va fi exact ceea ce trebuie, am adăugat eu. Deci, chiar așa am să prezint lucrurile.

— Dar, de ce să le prezinți tu? Dublura își înălță sprânceana dreaptă. Când e vorba de făcut curățenie la iepuri, atunci mă pui pe mine, iar la consiliul științific raportezi tu? Ce e cu discriminarea asta față de oamenii artificiali?! Insist să se tragă la sorți!

…Așa s-a făcut că, fără să am nici o vină, m-am ales cu o mustrare pentru comportarea lipsită de tact la consiliul științific al institutului și pentru atitudine grosolană față de doctorul în științe tehnice profesorul I. I. Voltamperov.

Nu mi-ar fi fost necaz dacă fostul „corifeu” al electronicii pe bază de lămpi, omul de știință emerit al republicii, doctor în științe tehnice, profesorul Ippolit Illarionovici Voltamperov (ah, de ce nu sunt prezentator de spectacole!) s-ar fi năpustit, pe bună dreptate, asupra mea, și nu asupra lui, cu fraze ca: „Știe oare inginerul Krivoșein, cel ce ne propune să dăm mașinii sarcina să se autoconstruiască, ca să zic așa, la întâmplare, în mod arbitrar, fără cârmă și pânze, după cum i se va năzări ei, ce muncă uriașă și, îndrăznesc s-o spun, conștientă — da, da, chiar așa, conștientă! — depun specialiștii cei mai calificați ai institutului nostru pentru calcularea și proiectarea sistemelor de calcul? La elaborarea blocurilor acestor sisteme? Și a elementelor acestor sisteme? Oare acest inginer vulgarizator își imaginează cel puțin metodologia, ca să zic așa, proiectării optime a unui robot cu tub 645? Și nu i se pare inginerului Krivoșein că dânsul, prin presupunerile sale privitoare la faptul că mașina, ca să zic așa, o va scoate la capăt cu construcția optimă mai bine decât specialiștii, jignește un mare număr de lucrători ai institutului ce îndeplinesc, îndrăznesc s-o spun, lucrări importante pentru economia națională?! Dacă-mi este permis aș pune inginerului întrebarea: Ce o să dea asta economiei?”… Și de fiecare dată cuvântul „inginer” suna în gura doctorului ca ceva intermediar între „student” și „derbedeu”.

Chipurile, eu însumi am fost acela care în cuvântul de răspuns i-am amintit mult stimatului profesor că, probabil, acest gen de a jigni oamenii i-a condus pana pe hârtie, în trecut, pe când scria articole demascatoare despre „pseudoștiința reacționară — cibernetica”, că doar schimbarea direcției din care bătea vântul l-a obligat și pe el să se apuce de treabă. Dacă profesorul se teme că după succesul lucrării va rămâne fără ocupație, această teamă nu e cu nimic justificată. În cel mai rău caz se va putea oricând întoarce la publicistica de la periferia științei. Și, în general, e timpul să se înțeleagă că știința se face cu aplicarea unor idei privind esența lucrurilor, și nu cu ajutorul unor atacuri demagogice și al unei voci sonore… îndată după aceste fraze, care au fost stenografiate, Voltamperov a început să caște spasmodic, apucându-se cu mâinile de buzunarul de la piept al hainei.

Dar, cetățeni, n-am fost eu acela care a vorbit! Raportul l-a ținut dublura mea artificială, creată punct cu punct după metoda propusă… După aceea a umblat trei zile încoace și încolo, mânios și rușinat. La drept vorbind, e de înțeles!

(Dar atunci, când decizia de mustrare, semnată de Azarov, a ajuns la cancelarie, eu eram acela care se afla prin apropiere și nu el. Iar femeia aceea aspră, Aglaia Mitrofanovna Garaja, șefa cancelariei, scoțându-și capul pe ușă, mi-a strigat mie, și nu lui, de față cu toată lumea:

— Tovarășe Krivoșein, aveți aici o mustrare! Veniți să semnați de primire.

Iar eu, ca un cățeluș, m-am dus și am semnat… Ce soartă ingrată, nu?)

Mă rog, s-o ia naiba de mustrare. Important e că tema a fost aprobată! A susținut-o Azarov însuși.

— E o idee interesantă — a spus el — și destul de simplă. Se poate verifica.

— Dar asta nu e o problemă de algoritmi, Arkadi Arkadievici, i-a ripostat docentul Prișcepo, matematicianul cel mai ortodox din institutul nostru.

— Și, dacă nu e o problemă de algoritmi, nici nu trebuie să existe? a parat academicianul. (Ascultați, ascultați!) În timpurile noastre, algoritmul cercetării științifice nu se reduce la acumularea unor reguli ale logicii formale.

Așa mai zic și eu! Până atunci Azarov privise întotdeauna cu dezaprobare „căutările la întâmplare”. Știm asta. Și atunci? Nu cumva dublura l-a cucerit cu logica raportului său? Sau șeful a ajuns în sfârșit la toleranță? În cazul acesta, o să ne înțelegem.

Într-un cuvânt, optsprezece voturi „pentru” și unul (Voltamperov) „contra”. Prișcepo, prevăzător, s-a abținut. Dublura, neavând grade sau titluri științifice nu a luat parte la vot. Chiar și Hilobok a votat „pentru”. Și el crede în succesul muncii noastre. N-o să te dezamăgim, dragă Harri, nu-ți fie teamă!

Curând după aceea dublura aduse o noutate uluitoare: Hilobok își scrie teza de doctorat!

— Despre ce?

— O temă secretă. Consiliul științific a adoptat ordinea de zi pentru ședința următoare, în care figura și următorul punct: „Discutarea lucrării pentru obținerea titlului științific de doctor în științe tehnice de către H. H. Hilobok. Temă secretă, cu parafa „strict secret”. Uite așa, stăm în laborator și rămânem în urma mișcării științifice.

— Temă secretă — asta-i splendid. Știrea m-a uluit în așa măsură, încât am pus deoparte ciocanul de lipit. Ne aflam în laborator și montam traductorii în cameră. Asta e abilitate, nu glumă. Nici un fel de publicații, nici un auditoriu la susținerea disertației… Pst, tovarăși! Strict secret! Toată lumea umblă în jurul tău și te stimează dinainte.

Noutatea ne-a atins în punctul cel mai sensibil. Tu nu reușești să-ți faci nici măcar lucrarea de candidat în științe, iar Harri își ia doctoratul. Și o să-l și ia. „Tehnica” e binecunoscută: se ia de pe undeva o schemă ori un montaj secret, în curs de elaborare (sau chiar gata elaborată). Se scrie despre ea o maculatură compilată, utilizându-se unele izvoare secrete. În cazul acesta, nu mai are cine să-l tragă de mânecă…

— Eh, la urma urmelor nu e nici primul, nici ultimul! am zis eu și am pus din nou mâna pe ciocanul de lipit. Ce să ne mai gândim la el… Avem destule cu ale noastre.

— Și apoi, el a votat pentru tema noastră, adăugă dublura. Harri e un băiat de-al nostru! Desigur, s-ar putea încerca să-l… aia… Dar merită oare? Mai mare daraua decât ocaua…

În general, vestea ne-a făcut să nu ne prea simțim în largul nostru. Eu mă simt totdeauna întors pe dos când sunt nevoit să asist la succesele câte unui pehlivan, succese prin care-și consolidează poziția. Te apucă indignarea și începi să te disprețuiești pentru că stai cuminte, cu brațele încrucișate și nu iei atitudine. Dar, în definitiv, e adevărat că nu merită. E mai mare daraua… Noi avem de lucru serios pentru amândoi, iar poziția mea nu este încă trainică. Și atunci merită să ne băgăm într-o chestie ca asta? Și încă într-o chestie cu Harri Hilobok… Am încercat noi o dată, cu Ivanov, să-l prindem cu un plagiat. Valerka a luat cuvântul la seminar, a dovedit totul. Până la urmă n-a ieșit nimic. Atâta doar, că în consiliul științific i s-a recomandat lui Hilobok să refacă articolul. Dar, în schimb, cum ne-a mai blagoslovit el după aceea…

În general, aceste chelfăneli în public, cu discuții după care oamenii încetează să se mai salute unii cu alții, e o treabă care pe mine mă scârbește. Când se întâmplă totuși, simt o dorință nestăpânită să pun în funcțiune aparatele, să trec în jurnal rezultatele măsurătorilor și astfel să simt că sunt folositor… Eh, dacă s-ar putea anihila asemenea tipi ca Harri prin metode de laborator, ca să zic așa, printr-un efort al gândirii inginerești…

Merită să ne gândim la o problemă ca asta. Faptul că tot felul de voltamperovi și hiloboci reușesc să-și facă loc pe magistrala științei este o dovadă a lipsei acute de oameni inteligenți. Și asta în știință unde intelectul este criteriul de bază al însușirilor omului. Dar în alte domenii? Se afișează peste tot anunțuri: „Se caută strungari”… „Se caută ingineri și tehnicieni, contabili și economiști…” Dar nimeni n-ar scrie: „Se caută oameni inteligenți. Se asigură locuință”. Se jenează, sau de ce? Sau nu există locuințe suficiente? S-ar putea la început și fără locuințe… în fond, de ce să nu recunoaștem? E nevoie de oameni deștepți, și încă câtă nevoie! Și pentru grupa A, și pentru grupa B, și în suprastructură. E nevoie pentru viață, pentru dezvoltarea societății.

— Oamenii inteligenți trebuie… dublați! am trântit-o eu. Inteligenți, activi, corecți! Eh, Valea, asta ar fi o utilizare formidabilă a descoperirii noastre! El mă privi cu o ciudă nedisimulată.

— Mi-ai luat-o înainte, afurisitule…

— Va fi pentru ei ca o recompensă pentru viața pe care au dus-o asemenea oameni, îmi dezvoltam eu ideea în continuare. Ești un om util societății, știi să muncești creator, cu folos, să trăiești cinstit, înseamnă că trebuie produs încă unul la fel cu tine! Sau chiar mai mulți. De lucru se va găsi pentru toți. Și atunci alde Hilobok vor trebui să se cam dea la o parte…

Această idee ne-a redat respectul față de noi înșine. Ne-am simțit din nou la înălțime și toată ziua aceea am visat cum o să multiplicăm savanți cu talent, scriitori, muzicieni, inventatori, eroi… Ehe, nu era o idee rea!”

Capitolul 7

„În primele săptămâni mă uitam cam cu fereală la dublură. Dar dacă se moaie, se descompune? Sau înnebunește? Cine știe — doar e o creație artificială… Dar nici vorbă! Seara, după o zi de muncă în laborator, înfuleca cu poftă salam și iaurt, se zbenguia cu plăcere în apă, atunci când făcea baie, îi plăcea să-și fumeze țigărușa înainte de culcare, într-un cuvânt, era exact ca mine.

După incidentul cu Hilobok, în fiecare dimineață discutam și stabileam cu minuțiozitate cine și unde să stea, cu ce să se ocupe, cine și când să se ducă la masă. Mergeam până acolo, încât fixam și ora când vom trece pe la poartă, ca Vahtiorâci, văzând atâtea chipuri defilând prin fața sa, să uite că un Krivoșein a trecut deja o dată pe acolo. Seara ne povesteam unul altuia cu cine ne-am întâlnit și ce-am discutat.

Numai despre Lena nu vorbeam. Ca și cum ea nici n-ar fi existat. Am mers până acolo încât am ascuns în sertarul biroului fotografia ei. Iar ea nu telefona, nu venea pe la mine. Se supărase. Și nici eu nu-i telefonam. Nici el… Dar ea exista totuși.

Era luna mai, poeticul mai al sudului, cu seri albastre, privighetori în parcuri și stele mari deasupra copacilor. Florile de castan se scuturaseră și în parc au înflorit salcâmii. Parfumul lor dulceag, amețitor pătrundea în laborator, ne distrăgea de la preocupările noastre. Ne simțeam amândoi năpăstuiți. Ah, Lena, frumoasă, înflăcărată, delicată, Lena, tu care știi să iubești cu atâta dăruire, de ce ești doar una singură pe lume?

Asemenea sentimente de adolescent le-a trezit în mine apariția ca „rival” a dublurii! Până atunci între mine și ea a existat o legătură obișnuită, ca între doi oameni cu experiență de viață (Lena divorțase de soțul ei cu un an în urmă; eu avusesem câteva deziluzii sentimentale, după care mă declarasem un celibatar convins.) O legătură care se naște, în primul rând, nu din atracție reciprocă, ci din cauza singurătății. Într-o asemenea legătură nici unul nu se dăruiește în întregime. Ne întâlneam bucuroși, căutam să ne petrecem timpul cât mai plăcut, ea rămânea la mine peste noapte sau eu la ea. Dimineața ne simțeam puțin cam stingheriți și ne despărțeam cu un sentiment de ușurare. Apoi mă simțeam din nou atras spre ea și ea spre mine… ș.a.m.d. Eram îndrăgostit de frumusețea ei (era plăcut să observi cum o priveau bărbații pe stradă sau la restaurant). Dar adeseori discuțiile cu ea mă plictiseau. Iar ea… dar cine poate să înțeleagă sufletul unei femei? Aveam adesea senzația că Lena așteaptă de la mine mai mult, însă nu încercam să lămuresc ce anume… Acum, când se ivise pericolul de a o pierde pe Lena, când mi-am dat seama că mi-ar putea fi răpită, am simțit dintr-odată că mi-e tare necesară, că fără ea viața mea va fi goală, pustie. Toți suntem așa!

Între timp, asamblarea camerei înainta cu spor. Într-o muncă complexă e foarte important să te înțelegi unul cu altul. La noi, în privința asta, lucrurile se desfășurau la modul ideal. Nu ne explicam nimic, ci pur și simplu unul lua locul altuia și continua montajul. Nu ne-am certat niciodată când a fost vorba să plasăm traductorii într-un fel sau altul, să montăm ecranele într-un anumit loc sau în altul.

— Ascultă, pe tine nu te îngrijorează, nu-ți dă de gândit această viață idilică? m-a întrebat într-o zi dublura, preluând schimbul. Nici un fel de întrebări, nici un fel de îndoieli… Așa avem șansa să greșim într-o deplină unitate de vederi.

— Ce poți să faci?! Noi doi avem patru mâini, patru picioare, două stomacuri și un singur cap pentru amândoi… Aceleași cunoștințe, aceeași experiență de viață.

— Totuși, ne certam și ne contraziceam unul pe altul!

— O, pur și simplu, raționăm împreună. Te poți certa și cu tine însuți. Gândurile omului nu sunt decât niște variante posibile ale faptelor lui viitoare. Ele sunt întotdeauna contradictorii. Iar acum noi ne străduim să acționăm la fel.

— De-a… spuse dublura, lungind cuvântul. Dar nu mai merge așa! Noi de fapt nu lucrăm, ci tragem chiulul. O pereche de brațe în plus înseamnă dublarea capacității de muncă. Dar preocuparea noastră principală e să gândim. Iar în această privință… Ascultă-mă, originalule, noi trebuie să devenim diferiți!

Nici nu mi-am putut închipui atunci ce urmări serioase ar putea avea această discuție nevinovată. Dar ele, după cum se spune în romane, nu s-au lăsat așteptate.

Totul a pornit de la faptul că într-o zi dublura a cumpărat de la un stand de lângă institut manualul de „Fiziologia omului, destinat institutelor de educație fizică” Stau acum și mă gândesc dacă, într-adevăr, hotărâse să se diferențieze de mine sau îl atrăsese doar coperta de un verde aprins cu litere aurii. Dar de-abia a deschis cartea, că a și început să mormăie: „Ia te uită!”, „Asta zic și eu”… Ca și cum ar fi citit un roman polițist palpitant. După aceea a început să mă asalteze cu întrebări:

„Tu știi că există celule nervoase lungi până la un metru?”

„Tu știi ce anume dirijează sistemul nervos simpatic?”

„Tu știi ce-i aia inhibiția dincolo de limită?”

Bineînțeles că toate astea nu le știam. Și atunci el îmi explica cu pasiunea unui neofit că sistemul nervos vegetativ reglează funcțiile organelor interne, că inhibiția extremă are loc în țesuturile nervoase atunci când forța excitației depășește limita admisă.

— Înțelegi, celula nervoasă poate refuza să reacționeze la un excitant puternic, ca să nu se distrugă! Transistorii nu sunt în stare de așa ceva!

După acest manual el a cumpărat un teanc întreg de cărți și reviste de biologie. Le citea cu pasiune, îmi cita pasajele care-i plăceau și se arăta jignit că nu-i împărtășesc entuziasmul… Și, în fond, de ce l-aș fi împărtășit?!”

Aspirantul Krivoșein puse jurnalul deoparte. Da, chiar așa a început totul. În rândurile academice seci ale cărților și articolelor de biologie el a simțit deodată acel contact cu adevărul, pe care până atunci îl trăise doar citind operele unor mari scriitori care, pătrunzând în miezul frământărilor și faptelor unor oameni imaginari, te ajută să începi să înțelegi câte ceva despre tine însuți. Pe atunci el nu-și dădea seama de ce i-au mers, cum se spune, drept la inimă, cunoștințele de fiziologie. Dar l-a pus serios pe gânduri faptul că Krivoșein cel original a rămas cu totul indiferent de ele. Cum se poate? Ei doi sunt identici, prin urmare și aceste lucruri trebuie să le perceapă identic… însemna că el, Krivoșein cel artificial, e altfel?

Asta a fost prima sa aluzie.

„… După ce a întârziat de două ori de la lucru — a stat cu cartea în mână până-n zori și apoi nu s-a putut trezi la timp — nu m-am putut stăpâni și i-am spus:

— Mai bine te-ai interesa de mineralogie, să zicem, dacă vrei atât de mult să devii „diferit”, sau de economia producției! Cel puțin ai dormi normal.

Discuția avea loc în laborator, unde dublura apăruse pe la orele unu, la amiază, umflat de somn și nebărbierit. Eu mă bărbierisem dimineața. O astfel de nepotrivire era suficientă ca să-i pună în gardă pe cunoscuții noștri din institut.

El m-a privit mirat și cam de sus.

— Spune-mi ce fel de lichid e acesta? și mi-a arătat rezervorul. Care e compoziția lui?

— Organică, dar de ce?

— Cam vag. Dar pentru ce a utilizat „mașina-mamă” amoniac și acid fosforic? Îți aduci aminte? Ea bătea formulele și cantitatea, iar tu alergai ca blestemat prin magazine și le procurai toate astea. Pentru ce le procurai? Nu știi? Să-ți explic eu. Mașina sintetiza din ele compușii care constituie sursele de energie musculară. Ai înțeles?

— Am înțeles. Dar benzina marca „Galoșul”? Dar sulfocianura de calciu? Dar încă trei sute de diferiți reactivi, de ce avea mașina nevoie de ei?

— Deocamdată nu știu, trebuie să studiez biochimia…

— Hm… Am să-ți explic de ce am procurat aceste substanțe scârboase. Eu îndeplineam cerințele logice ale experimentului, regulile jocului — și atât. Nu știam nimic despre acest superfosfat al tău. Iar mașina nu știa, cu siguranță, că formulele pe care ea ni le furniza codificat poartă denumiri atât de complicate, pentru că natura nu constă din denumiri, ci din substanțe cu o anumită structură. Și cu toate acestea ea cerea amoniac, acid fosforic, zahăr, și nu vodcă sau stricnină. Și-a dat ea însăși seama, fără manuale, că vodca e otravă. De fapt, și pe tine te-a creat nu după manuale și nici după o enciclopedie medicală, ci după natură…

— Nu știu de ce te înverșunezi atât împotriva biologiei. Ea se ocupă de ceea ce ne trebuie nouă, adică de cunoștințe despre viață, despre om. Uite, de pildă… El dorea foarte mult să mă convingă, asta se vedea după stăruința lui, tu știi că reflexele condiționate se formează doar atunci când excitantul condiționat îl precede pe cel necondiționat? Cauza precede efectul, înțelegi? În sistemul nervos cauzalitatea lumii este înscrisă mai complet decât în manualele de filosofie! Și în biologie se utilizează termeni mai exacți decât în viața de toate zilele. De pildă, cum se scrie în romane? „Datorită groazei inconștiente, pupilele i se dilatară și inima începu să-i bată mai repede”. De fapt nu e nimic inconștient: a reacționat marele simpatic! Iată, poftim… El răsfoia grăbit biblia sa verde. „… Sub influența impulsurilor care vin prin nervii simpatici, se petrec următoarele: a) lărgirea pupilei datorită contracției mușchiului radial al irisului, b) creșterea frecvenței și intensității contracțiilor inimii”… Eh, asta e mai aproape de subiect, ce zici?

— E mai aproape, fără îndoială. Dar cu cât? Nu-ți trece prin cap că dacă biologii ar fi obținut succese serioase în domeniul lor, atunci ei, și nu noi, ar fi sintetizat pe om?

— Dar pe baza cunoștințelor biologilor noi vom putea să-l analizăm pe om.

— Să-l analizăm! Mi-am adus aminte de „Striptease streptocidic cu freamăt de”… Mi-am amintit de frământările mele aproape de pragul nebuniei, de focul care l-am aprins cu benzile perforate, și m-am pornit: Haide! Să lăsăm baltă lucrul, să tocim toate manualele și nomenclaturile, să ne însușim o mulțime de termeni, să obținem titluri științifice și să chelim, iar după treizeci de ani să ne întoarcem la munca noastră ca să lipim etichete! Asta este creotinfosfat, iar ăsta gluten… Sute de milioane de denumiri. Am încercat o dată să analizez apariția ta pe lume, mie mi-ajunge. Calea analitică o să ne ducă naiba știe unde.

Într-un cuvânt, n-am ajuns la nici o înțelegere. Era pentru prima dată când fiecare din noi a rămas la părerea lui. Eu nici până azi n-am înțeles de ce el, inginer sistematician, sistemolog, electronist… în sfârșit, la fel cu mine, a cotit-o spre biologie? Noi dispuneam de o instalație experimentală, cum nu se găsește în nici un laborator de biologie și trebuia să facem experiențe, să sistematizăm rezultatele și observațiile, să stabilim legi generale, chiar așa, generale, informaționale! (în comparație cu ele, cele biologice reprezintă un pas înapoi.) Numai așa poți învăța să dirijezi cum trebuie „mașina-mamă”, pentru că ea este, înainte de toate, o mașină informațională.

Discuțiile au continuat și în zilele următoare. Ne înfierbântam, ne înverșunam unul împotriva celuilalt. Fiecare aducea argumente și dovezi în favoarea sa.

— Tehnica nu trebuie să copieze natura, ci s-o completeze. Noi intenționăm să-i dublăm pe oamenii buni. Dar dacă unul din acești oameni e infirm? Dacă și-a pierdut brațul pe front? Sau are o sănătate șubredă? Nu uita că, de obicei, valoarea unui om începe să fie cunoscută abia la vârsta maturității sau, de cele mai multe ori, la o vârstă înaintată, când sănătatea e șubrezită, iar psihicul e și el obosit… Și atunci cum să le reproducem toate astea?

— Nu. Trebuie găsită metoda corectării defectelor la dubluri, încât ele să iasă sănătoase, bine făcute, frumoase…

— Păi vezi?

— Ce să văd?

— Să vezi că, pentru a corecta dublurile, e necesară o informație biologică despre alcătuirea armonioasă a corpului, despre o înfățișare reușită. Biologică!

— Asta nu mai înțeleg. Dacă mașina, fără nici o pregătire biologică, îl reproduce pe om în întregime, atunci ce nevoie are de această informație când va trebui să reproducă părți ale omului? În definitiv cu ajutorul cunoștințelor biologice nu poți construi un om, și nici măcar un braț al acestuia… Caraghiosule, cum de nu înțelegi că noi nu putem să pătrundem toate detaliile organismului omenesc? Nu putem. O să ne încurcăm, pentru că există miliarde de astfel de detalii, și nu există nici măcar două identice! Natura n-a lucrat după STAS-uri. De aceea problema corectării dublurilor trebuie redusă la acordarea „mașinii-mamă” după semnele exterioare integrale… Cu alte cuvinte, totul se reduce la manipularea unor mânere.

— Ei, știi, nici chiar așa! El își desfăcu brațele și o porni spre un colț al camerei.

Eu îmi desfăcui brațele și o pornii către celălalt.

O asemenea atmosferă începea să ne calce pe nervi. Ajunsesem într-un impas de logică. Deosebirile de păreri cu privire la munca viitoare nu era un lucru grav. La urma urmelor, se putea încerca și într-un fel și într-altul, iar sentința o vor da rezultatele. Dar era de neconceput că noi nu ne înțelegem unul pe altul! Noi — doi oameni identici din punct de vedere informațional. Și-atunci, mai există, oare, în general, adevăr pe lumea asta?

M-am apucat (în timpul schimbului în care dublura lucra în laborator) să citesc din tomurile de biologie adunate de el. Poate că, într-adevăr, n-am prins gustul acestei științe, sunt încă sub influența unei vechi antipatii față de ea, din timpul școlii, dar acum am să citesc și, copleșit, am să repet extaziat: „Așa mai zic și eu!” Dar n-am fost copleșit. Fără îndoială, e o știință interesantă, are multe amănunte instructive (dar numai amănunte) cu privire la activitatea organismului, este bună pentru cultură generală, dar nu e ceea ce ne trebuie nouă. O știință descriptivă și aproximativă, ca și geografia. Ce o fi găsit în ea?

Eu sunt inginer — și cu asta am spus totul. În zece ani de muncă în psihicul meu au pătruns temeinic mașinile. Cu ele mă simt sigur pe mine. La mașini totul este subordonat rațiunii și mâinilor, totul este bine determinat. Dacă e da — e „da”; dacă nu — „nu”. Nu ca la oameni: „Da, dar”… apoi urmează o frază care anulează de fapt pe „da”. Dublura e la fel cu mine.

Am ajuns să ne ferim de aceste discuții chinuitoare și să lucrăm în tăcere. Poate că totul va trece și ne vom înțelege iar unul pe altul… Camera informațională era aproape gata. Încă o zi două și am fi putut introduce în ea iepuri de casă. Și atunci s-a întâmplat ceea ce, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple. În laborator a sunat telefonul. Telefonul a mai sunat și altă dată. „Valentin Vasilievici, vă rog să-mi prezentați până la întâi iunie actul justificativ pentru consumul de reactivi, altfel magazia n-o să vă mai elibereze materiale”! cereau cei de la contabilitate. „Tovarășe Krivoșein. Vă rugăm să treceți pe la sectorul unu”, asta venea din partea lui Johann Johannovici Kliapp. „Bătrâne, împrumută-mi pentru câteva zile acumulatorul cu feronichel!” se ruga tânărul Fenia Zagrebniak. Și așa mai departe. Dar de data aceasta a fost un telefon cu totul deosebit. De îndată ce a rostit în receptor cuvintele: „La aparat Krivoșein”, fața dublurii a căpătat o expresie de beatitudine prostească.

— Da, Lenok, spuse, mai bine-zis gânguri, da… Ei nu, vai de mine, micuța mea, nu, desigur… în orice zi și la orice oră!

Eu, cu patentul în mână, încremenisem. Sub ochii mei iubita mi-era luată, răpită. Femeia iubită! Abia acum mi-am dat mai bine seama cât o iubeam. Mi s-a făcut cald. Am tușit răgușit. Dublura ridică spre mine o privire încețoșată de visare și amuți. Chipul îi deveni posac și trist.

— O clipă, Lena… și el îmi întinse receptorul. Ține. De fapt, e pentru tine.

Am apucat receptorul și am țipat:

— Te ascult, Lenocika! Te ascult…

Nu e neapărată nevoie să descriu ce am discutat cu ea. Am aflat că fusese plecată în deplasare și se înapoiase abia cu o seară în urmă. Desigur, era supărată pentru figura pe care i-am făcut-o de sărbători. Așteptase telefonul meu…

Când am pus receptorul la loc, dublura nu mai era în laborator. Îmi pierise și mie cheful să mai lucrez. Am încuiat totul și, fluierând încet, m-am îndreptat spre casă, cu gândul să mă bărbieresc și să mă schimb pentru seară.

Dublura își făcea geamantanul.

— Pleci departe?

— La țară, la o mătușă, într-un fund de provincie. La Saratov! Sau la Vladivostok, să ling stropii sărați ai oceanului! Nu e treaba ta!

— Nu, fără glumă, încotro? Despre ce e vorba?

Își ridică capul și mă privi cu neîncredere.

— Într-adevăr, nu înțelegi despre ce? În fond, e normal să fie așa. Tu nu ești eu.

— Stai, adică de ce? Tu ești eu, iar eu sunt tu. În orice caz, asta era situația inițială.

— Păi tocmai asta e, că nu-i așa. El își aprinse o țigară, luă din raft o carte: „Introducerea în sistemologie”. Am s-o iau eu, tu ai s-o poți folosi pe cea din bibliotecă… Tu ești primul, eu al doilea. Tu te-ai născut, ai crescut, te-ai dezvoltat, ți-ai ocupat un loc în viață. Orice om ocupă un loc în viață: bun, rău, dar al său. Iar eu nu am loc, al meu e ocupat! Totul e ocupat: de la femeia iubită până la funcția de pe ștate, de la canapea până la apartament.

— Pentru dumnezeu, n-ai decât să dormi pe canapea, parcă am ceva împotrivă?

— Nu vorbi prostii. De canapea e vorba?

— Ascultă, dacă asta e din cauza Lenei, atunci… Poate că mai experimentăm încă și… Doar putem să ne permitem asta, nu?

— Să producem o a doua Lena, artificială? El râse amar și se posomorî. Ca și ea să se trambaleze prin viață ca un călător fără bilet… Răsplată pentru viață… Ce idee ne-a putut trece prin cap, idioți ce suntem! Premianții societății, în loc de medalii, se premiază ei înșiși cu câte un om — la fel ca și dânșii, dar fără loc în viață. O idee genială, ce să mai vorbim! În ce mă privește nu-mi fac griji. Mă aciuesc eu pe undeva. Premianții sunt oameni răsfățați, capricioși! Imaginează-ți, de pildă, dublura lui Arkadi Arkadievici, academicianul A. A. Azarov, dară fără un institut pe care să-l conducă, fără salariu, fără titlul de membru al Academiei, fără automobil și apartament, fără absolut nimic, doar cu calități personale și amintiri plăcute. Cum s-ar simți? El își vârî în geamantan un prosop, periuța de dinți și pasta, într-un cuvânt, m-am săturat, mi-ajunge. Eu nu mai pot să duc o asemenea viață ambiguă, să mă feresc ca nu cumva să fim surprinși împreună, să stau cu ochii-n patru la cantină, să iau bani de la tine — da, chiar așa, banii tăi de la tine! — să fiu gelos din cauza Lenei… Ce păcate trebuie să ispășesc, spune-mi și mie? Sunt om, și nu un model experimental și nici dublura cuiva!

— Și cu munca noastră ce se va întâmpla?

— Dar cine a spus că am de gând să las baltă munca? Camera e aproape gata, iar experiențele ai să le poți face și singur. Tot nu prea pot să-ți fiu de folos. Știi doar că avem un „singur cap pentru amândoi”. O să plec și o să mă ocup de problema „om-mașină”, dar dinspre capătul celălalt.

Îmi expuse planul său. Va pleca la Moscova și se va înscrie la aspirantură în cadrul facultății de biologie a Universității. Munca se va desfășura pe două planuri: eu voi face cercetări asupra „mașinii-mamă”, îi voi stabili posibilitățile; el îl va studia pe om și posibilitățile acestuia. Pe urmă — de acum diferiți, cu experiență și idei diferite — ne vom continua munca împreună.

— Dar de ce biologie? nu m-am putut reține să nu-l întreb. De ce nu filosofie, sociologie, psihologie, știința vieții, cu alte cuvinte literatura beletristică? În definitiv, și ele tratează despre om și despre societatea omenească. De ce?

El mă privi gânditor.

— Tu crezi în intuiție?

— Să zicem că da.

— Ei bine, intuiția mea îmi spune mereu că dacă neglijăm cercetările de biologie, ne va scăpa ceva foarte important. Nu știu încă ce anume. Peste un an am să încerc să-ți explic.

— Dar de ce intuiția mea nu-mi spune nimic asemănător?

— Naiba știe de ce! Oftă semnificativ. Îi reveni expresia dintotdeauna și buna dispoziție. Poate pentru că ești pur și simplu, prost ca un galoș…

— Ei, da, desigur. Iar tu ești isteț ca un câine care simte totul, dar nu se poate exprima!

Cum s-ar zice am stat de vorbă.

Totul era clar. El trebuia să acumuleze informația individuală, să devină el însuși. Admit, de asemenea, că pentru asta e bine să nu fie lângă mine, ci undeva departe. Ca să fiu sincer, și pe mine a început să mă stingherească situația noastră „ambiguă”. Dar cu această biologie… Aici nu l-am înțeles de loc… ”.

Aspirantul se lăsă pe speteaza scaunului, se întinse.

— Și nici eu nu puteam să-l înțeleg, spuse el cu voce tare.

Pe vremea aceea nu se înțelegea încă nici pe el însuși.

Capitolul 8

În loc de epigraf:

— Tema lecției de astăzi va fi următoarea: de ce transpiră studentul la examene? Liniște tovarăși! Vă recomand să conspectați. E materialul cuprins în programa analitică… Prin urmare, să examinăm aspectele fiziologice ale situației în care toți cei de față au avut prilejul să se găsească. Se desfășoară examenul. Studentul, datorită variatelor contracții ale plămânilor, laringelui, limbii și buzelor provoacă oscilații ale aerului, atunci când răspunde la întrebările de pe bilet. Analizatorii săi vizuali controlează corectitudinea răspunsului după însemnările de pe foaia de hârtie și după mișcările aprobative din cap ale examinatorului. Să stabilim lanțul reflex: aparatul executor al celui de al doilea sistem de semnalizare pronunță o frază — organele vizuale recepționează încă un excitant, mișcarea aprobativă a capului — semnalul se transmite în creier și menține excitația celulelor nervoase în sectorul respectiv al scoarței cerebrale. O frază nouă, iar mișcarea capului… și așa mai departe. Acest fenomen este însoțit de reacția reflexă secundară: studentul gesticulează, ceea ce face ca răspunsul său să fie mai convingător.

Concomitent acționează de la sine, fără greș și fără nici un efort, lanțurile reflexelor necondiționate. Mușchii spatelui susțin capul studentului șezând în poziție degajată. Mușchii pieptului și cei intercostali asigură o respirație ritmică. Ceilalți mușchi sunt încordați exact atât cât trebuie ca să contracareze gravitația universală. Inima se contractă ritmic, cadențat, nervii vegetativi au înfrânat procesele digestive, ca să nu-l distragă pe student… Totul e în ordine. Dar iată că, prin intermediul timpanului și al membranei principale din ureche, studentul recepționează un nou excitant auditiv: examinatorul a pus o întrebare. Eu nu mă plictisesc niciodată să urmăresc ceea ce se întâmplă în continuare și, vă asigur, că în acest sentiment nu e nici o urmă de sadism. Pur și simplu, e o plăcere să vezi cât de rapid, de precis, ținând seama de întreaga experiență de milioane de ani a strămoșilor, reacționează sistemul nervos la cel mai mic semnal de pericol! Priviți: noile oscilații ale aerului provoacă întâi și întâi inhibiția reflexelor condiționate de până atunci. Adesea studentul se oprește la jumătatea cuvântului. Între timp, semnalele de la celulele auditive pătrund în creier, excită celulele nervoase care comandă reflexul necondiționat al încordării atenției. Studentul întoarce capul către examinatorul care a vorbit. Concomitent cu aceasta semnalele excitantului auditiv se ramifică, răspândindu-se în creier, unde începe o grabnică analiză a sensului oscilației respective a aerului.

Vreau să vă atrag atenția asupra locului în care sunt situate sectoarele de analiză a sunetelor în scoarța cerebrală: sunt aproape de urechi. Evoluția a ținut seama, pe cale naturală, că în aer sunetul se propagă foarte lent, cam trei sute de metri pe secundă, aproape la fel ca și viteza semnalelor în fibrele nervoase. Dar sunetul acesta poate fi provocat de un tigru care se furișează, de sâsâitul unui șarpe sau — în vremurile noastre — poate fi zgomotul unui automobil apărut brusc de după colțul străzii. Pentru transmiterea semnalelor în creier nu se poate pierde nici măcar o fracțiune de secundă!

Dar în cazul de față, studentul a perceput nu furișatul tigrului, ci o întrebare pusă cu voce calmă și politicoasă. Oh, unii ar fi preferat, poate, un tigru! Presupun că nu trebuie să vă explic că, la examen, întrebarea este percepută ca un semnal de pericol. Pentru că pericolul, în sensul larg al cuvântului, reprezintă un obstacol în calea spre țelul propus. În timpurile noastre, bine orânduite, sunt relativ rar pericolele care stau în calea țelurilor principale ale omului: păstrarea vieții și a sănătății, perpetuarea speciei, potolirea foamei și a setei. De aceea, pe primul loc se situează pericolele de categoria a doua: păstrarea demnității, a respectului față de sine însuși, a bursei, a posibilității de a studia în continuare, de a face o muncă interesantă și altele…

Prin urmare, reacția — reflex condiționat — la pericol i-a reușit studentului de minune. Să vedem cum o să înlăture el pericolul.

La lecțiile de biochimie vi s-a vorbit despre însușirea admirabilă a acidului ribonucleic din toate celulele creierului de a restructura, sub acțiunea semnalelor bioelectrice, dispoziția radicalelor sale. Aceste radicale sunt literele memoriei noastre; combinându-le, noi înregistrăm în scoarța cerebrală orice informație… Prin urmare, avem următorul tablou: întrebarea provoacă excitația celulelor nervoase din creierul studentului, rezervate cunoștințelor abstracte. În scoarța cerebrală, în sectoarele învecinate, iau naștere slabe impulsuri de răspuns: „Aha, parcă am citit ceva despre asta!” Apoi excitația se concentrează în sectorul cel mai promițător al scoarței cerebrale, pune stăpânire pe el și — nenorocire! — acolo, în lungile molecule ale acidului ribonucleic, este înregistrat dracu știe ce: „Lioșa, lasă conspectele, ne lipsește al patrulea!” Liniște tovarăși și fiți atenți!

Și atunci în creier începe o panică sau, exprimându-ne mai puțin plastic, o iradiere totală a excitației. Impulsurile nervoase excită sectoarele de analiză logică (poate că voi reuși să raționez?) celulele memoriei vizuale (poate că am văzut așa ceva?). Devin mai acute văzul, auzul, mirosul. Studentul vede cu o claritate neobișnuită petele de cerneală de pe marginea mesei, teancul de caiete, aude foșnetul frunzelor dincolo de geam, niște pași pe coridor și chiar o șoaptă înăbușită: „Fraților, Alioșa se perpelește”… Dar toate astea nu-l ajută. Și excitația cuprinde treptat noi și noi sectoare ale scoarței — pericol, pericol! — se extinde asupra centrilor motrici, în sfârșit ajunge în măduva spinării… Și aici aș vrea să fac o digresiune, să părăsesc puțin analiza situației dramatice a studentului, ca să preamăresc această măduvă a spinării, lungă de aproape o jumătate de metru, care străbate vertebrele noastre până în regiunea lombară…

Măduva spinării… O, noi ne înșelăm profund când socotim că ea constituie doar o verigă intermediară între creier și nervii corpului, că se află în subordonarea creierului și că este capabilă să dirijeze doar reflexele necomplicate de excreție naturală! Apoi, depinde și cum o iei. Cine și cui i se subordonează, cine pe cine dirijează! Măduva spinării reprezintă o formațiune mai venerabilă, mai veche decât creierul. Ea îl scotea pe om din încurcături încă de pe vremea când nu avea capul destul de dezvoltat, când el, de fapt, nu era încă om. Măduva spinării păstrează încă amintirea paleozoicului, când strămoșii noștri îndepărtați — pangolinii — umblau, se târau și zburau în mijlocul unor ferigi uriașe; a neozoicului, perioada apariției primelor maimuțe. În ea sunt selectate și păstrate reflexe și legături nervoase verificate în milioane de ani de luptă pentru existență.

Ce să mai vorbim, în vremea noastră această bătrână măduvă, care știe să reacționeze la excitațiile complexe ale realității contemporane doar pe două linii — menținerea vieții și perpetuarea speciei — nu poate să ne scoată din încurcătură la tot pasul, ca în era neozoică. Dar ea mai are încă influență asupra multor aspecte ale vieții! Aș putea să mă angajez, de pildă, să demonstrez că adeseori, ea este aceea care determină gusturile noastre în ceea ce privește literatura și cinematograful. Nu, măduva spinării nu cunoaște scrisul și nu dispune de reflexe speciale pentru vizionarea filmelor. Dar spuneți-mi voi de ce preferăm noi adeseori filmele și romanele polițiste, oricât de prost ar fi ele realizate sau scrise? De ce foarte mulți au predilecție pentru istoriile de dragoste, de la anecdote și cancanuri la „Decameronul” citit selectiv? Sunt interesante? Dar de ce sunt interesante? Pentru că instinctele autoconservării și perpetuării speciei, înscrise temeinic în măduva spinării, ne obligă să acumulăm cunoștințe, să știm din ce cauze se poate muri. Ca în caz de nevoie să ne salveze. Cum și de ce survine dragostea fericită, care se termină cu moștenitori? Cum și de ce dispare, se distruge ea? Vrea să știe că să nu facem cumva vreo greșeală. Și nu are importanță faptul că în viața noastră, atât de bine orânduită, nu se va ivi niciodată o asemenea situație. Și nu are importanță că dragostea s-a consumat și că există o groază de moștenitori! Măduva spinării își urmează neabătut linia… Eu nu încerc, asemenea criticilor literari, să calific aceste tendințe ale cititorilor și spectatorilor ca fiind josnice. Nu. Sunt tendințe sănătoase, tendințe naturale, tendințe de viață Dacă vreodată vacile, în procesul evoluției lor naturale, vor învăța să citească, și ele vor începe tot cu romanele polițiste și poveștile de dragoste.

Dar să ne întoarcem la studentul al cărui creier a înregistrat un eșec în fața întrebării puse de examinator. „Eh, ești tânăr și ignorant”, îi spune măduva spinării colegului ei creierul, recepționând semnalul de panică al excitației, și începe să acționeze. Înainte de toate dirijează semnalele cu ajutorul neuronilor motori prin întregul corp: mușchii se încordează, fiind gata să acționeze. Izvoarele primare ale energiei musculare se descompun în cadrul fibrelor musculare și eliberează primele cantități de căldură… și din nou vreau să vă atrag atenția asupra finalității biologice a creșterii tonusului muscular. Pentru că pericolul, privit prin prisma timpurilor îndepărtate, impunea mișcări rapide și energice: să sari, să lovești, să te apleci, să te cațări în copac. Întrucât deocamdată nu e limpede în ce parte va trebui să sari sau să aplici lovitura, toți mușchii sunt aduși în stare de alarmă, mobilizați.

Concomitent cu mușchii se excită sistemul nervos vegetativ, care începe să comande întreaga bucătărie a metabolismului în organism. Semnalele lui ajung la glanda suprarenală, aceasta aruncă în sânge adrenalină care excită tot și toate. Ficatul și splina, asemenea unor bureți, storc în vasele sanguine câțiva litri de sânge de rezervă. Se lărgesc vasele mușchilor, plămânilor, creierului. Inima bate mai repede, pompând în toate organele corpului sânge și, odată cu el, oxigen și glucoză… Măduva spinării și nervii vegetativi pregătesc organismul studentului în vederea unei lupte grele, înverșunate, de lungă durată, pe viață și pe moarte!

Dar pe examinator nu-l poți ameți cu o bâtă sau cu o călimară de marmoră. Nici nu poți fugi de el. Studentul nu-l va putea mulțumi pe examinator nici chiar dacă, plin de energie musculară, în loc de răspuns va sta în cap pe marginea mesei… De aceea întreaga activitate ascunsă, dar furtunoasă, a organismului studentului se încheie cu o ardere zadarnică, inutilă a glucozei în mușchi, cu eliberarea căldurii. Termoreceptorii diferitelor sectoare ale corpului trimit spre creier și măduva spinării semnale de alarmă cu privire la supraîncălzire, iar creierul răspunde prin singura comandă posibilă: va lărgi vasele din piele! Sângele purtător de căldură se va îndrepta spre învelișul de piele (aceasta mai provoacă la student și un fenomen secundar, reflexul înroșirii obrajilor), va începe să încălzească aerul dintre corp și îmbrăcăminte. Se vor deschide glandele sudoripare, să-l ajute pe student măcar prin evaporarea nădușelii. Lanțul reflex, excitat de întrebarea examinatorului, s-a închis, în sfârșit!

Presupun că toate concluziile care se desprind din cele arătate, atât cu privire la rolul cunoștințelor în reglarea corectă a organismului omenesc, în complicatul mediu contemporan, cât și cu privire la rolul lor în reglarea organismului studentului la sesiunea ce bate la ușă, le veți trage singuri…

Din lecția prof. V. A. Androșiașvili

la cursul de „Fiziologie a omului”.

Da, plecase ca să devină el însuși. Să nu mai fie acel Krivoșein care locuiește și muncește la Dneprovsk. Încă pe când se afla în tren, aruncase pe fereastră cheia apartamentului, Valea i-o vârâse cu grijă în buzunar, ștersese din carnețel adresele și telefoanele cunoștințelor din Moscova, până și a rudelor, mergând până la mătușa Lapanalda. El nu are nici cunoștințe, nici rude, nici trecut, ci numai prezent, iar din clipa admiterii în facultatea de biologie și viitor. Cunoștea o metodă simplă, dar sigură, pentru a se afirma în viitor. Și această metodă nu l-a trădat niciodată: Munca.

Dar nu era numai atât.

…Odinioară fizicienii au perfecționat metodele de măsurare a vitezei luminii, fără un scop anume, ci doar ca să atingă o înaltă precizie. Și au atins-o. Ei au stabilit un lucru de-a dreptul scandalos. Viteza luminii nu depinde de viteza de mișcare a sursei de lumină. „Nu se poate! Aparatele mint! Asta vine în contradicție cu mecanica clasică”… Au verificat. Au măsurat viteza luminii printr-un alt procedeu. Rezultatul a fost același. Și o lume aproape desăvârșită, din punct de vedere logic, care se înălța printre păduri de coordonate în unghi drept, s-a prăbușit, stârnind un nor de praf îngrozitor. A început „criza fizicii”.

Adeseori mintea omenească năzuiește nu spre o cunoaștere aprofundată a lumii, ci spre o conciliere a tuturor faptelor și fenomenelor din cadrul ei. Principalul e ca totul să fie cât mai simplu și mai logic. Apoi, nu se știe de unde, își face apariția un fapt viclean, de care nu s-a ținut seama, care nu se încadrează în reprezentările și noțiunile bine orânduite, și totul trebuie luat de la început.

Și ei își construiseră în mințile lor un tablou simplu și clar despre modul în care mașina, pe baza informației despre om, îl creează pe om. „Mașina-mamă” se jucase ca un copil de-a cuburile. Combinase într-un mediu lichid, cu ajutorul impulsurilor electrice, moleculele în lanțuri de molecule, lanțurile de molecule în celule, iar celulele în țesuturi, cu singura deosebire că aici erau nenumărate miliarde de „cuburi informaționale”. Faptul că, drept rezultat al unui astfel de joc n-a ieșit un monstru și nici măcar un alt om, ci el, dublura informațională a lui Krivoșein, demonstra că problema nu avea decât o singură rezolvare. Se înțelege că nici nu se putea să fie altfel, pentru că cuburile se pot combina numai într-o imagine legată de laturile lor. Iar celelalte variante (fragmente din Lena, fragmente ale tatălui, „delirul”, ochii și tentaculele) au fost, pur și simplu, un balast informațional care nu putea să existe în afara mașinii.

Această reprezentare pe care și-o făcuseră ei doi nu fusese greșită, ci doar superficială. Și ea le-a convenit, atât timp cât faptele confirmau că ei doi sunt identici și ca înfățișare, și în gândire, și în fapte. Dar atunci când între ei au intervenit divergențe de neîmpăcat cu privire la folosirea biologiei în munca lor, această reprezentare s-a dovedit inconsistentă.

Da, faptul că nu s-au înțeles unul pe altul, și nu pasiunea în sine pentru biologie (care ar fi putut, de fapt, trece fără să lase urmări la Krivoșein nr. 2) a devenit pentru descoperirea lui ceea ce a fost constanța vitezei luminii pentru teoria relativității. Omul nu știe niciodată ce anume este banal într-însul și ce este original. Asta se află numai prin compararea propriei persoane cu alți oameni. Iar spre deosebire de oamenii obișnuiți, Krivoșein nr. 2 avea posibilitatea să se compare nu numai cu cunoscuții săi, ci și cu „propriul său etalon”.

Acum aspirantul Krivoșein înțelegea limpede în ce consta deosebirea dintre ei. Căile pe care au apărut fuseseră diferite. Valentin Krivoșein apăruse pe lume cu trei decenii și jumătate în urmă, așa cum apare tot ce este viu, adică dintr-un embrion ale cărui celule aveau înscrise în ele un anumit program — bine structurat în mii de secole și mii de generații — de construire a organismului omenesc. Iar „mașina-mamă”, care deși lucra pe baza informației individuale, dar totuși arbitrare, furnizată de Krivoșein, trebuia să caute din nou și principiile formării și toate detaliile sistemului informațional biologic. Și mașina a găsit o altă cale, în comparație cu natura. În locul dezvoltării embrionare, ea a folosit asamblarea biochimică.

Da, el înțelege acum multe. Într-un an a parcurs drumul de la senzații la cunoștințe, și de la cunoștințe la stăpânirea propriei persoane. Iar pe atunci… pe atunci avea doar o înclinație puternică spre biologie și încrederea, ce nu poate fi exprimată prin cuvinte, că aici trebuie căutată cheia problemei. Nici lui Krivoșein n-a putut să-i explice nimic precis.

Sosise la Moscova cu sentimentul vag că în el ceva nu-i cum trebuie. Nu era nici bolnav, nici nu făcea pe nebunul, doar că trebuia să se lămurească asupra sa, să se convingă că senzațiile lui nu sunt o idee fixă, nici halucinații ipohondrice, ci o realitate.

Muncise atât de mult, încât despre zilele petrecute la institutul din Dneprovsk își aducea aminte ca despre o vacanță. Cursuri, ore de laborator, sala de disecții, biblioteca, lecții, colocvii, ore de laborator… În primul semestru nu părăsise universitatea. Ieșea doar înainte de culcare să fumeze o țigară pe malul râului Moscova, să admire luminile orașului care, la orizont, păreau că se contopesc cu stelele.

O studentă din anul doi, cu ochi cenușii, care aducea puțin cu Lena, se așeza întotdeauna lângă el la lecțiile lui Androsiașvili, pe care Krivoșein nu le pierdea niciodată. Într-una din zile l-a întrebat: „Sunteți atât de respectabil, de serios… Probabil că ați venit aici după ce ați făcut armata?” „După pușcărie”, a răspuns el furios. Fata își pierdu interesul față de el. N-ai ce-i face! Pentru fete ai nevoie de timp liber.

…Și el se convingea cu fiecare experiență, cu fiecare verificare că în secțiunea nervului care merge de la creier la hipofiză se pot număra, într-adevăr, la microscop, aproape o sută de mii de fibre nervoase. Asta înseamnă că hipofiza este dirijată în amănunțime de creier. Da, dacă unei maimuțe i se dă să mănânce, odată cu pasta de banane, o probă de calciu radioactiv, apoi cu ajutorul contorului Geiger se urmăresc atomii marcați din excrețiile ei, atunci reiese, într-adevăr, că țesuturile osoase se înnoiesc aproximativ de două ori pe an. Da, dacă înfigem niște electrozi în fibra nervoasă a unui mușchi și îi legăm printr-un amplificator de biocurenți la cască, putem auzi păcănitul ritmic sau loviturile fracționate ale semnalelor nervoase. Prin caracterul lor aceste sunete coincid cu ceea ce s-a simțit! Da, celulele pielii se mișcă într-adevăr dinspre interior spre exterior, își modifică structura, mor, ca să lase locul celor noi.

El și-a studiat și propriul său corp. A luat probe de sânge și de limfă, a scos din coapsa dreaptă o secțiune de țesut muscular și l-a examinat atent, întâi la microscopul optic, apoi și la cel electronic. I-a determinat pe cei de la clinică — răspândind anumite zvonuri — să-i facă o „analiză Wassermann”. Și a stabilit că totul la el era normal. Chiar și numărul și distribuția nervilor în țesuturi. Totul era la fel ca la cadavrele de studii din sala de disecție. Nervii duceau la creier, dar acolo el nu putea pătrunde cu ajutorul tehnicii de laborator. Ar fi trebuit să-și înfigă în craniu prea mulți electrozi și să-i unească cu prea multe oscilografe, pentru a înțelege tainele propriului eu. Și, oare, le-ar fi înțeles până la urmă? Sau ar fi ieșit din nou un „striptease streptocidic”, dar exprimat, de data asta, nu în simboluri, ci prin liniile frânte ale encefalogramelor?

Iată deci că în această situație — în care un om viu se studiază, dar nu poate nici măcar cu ajutorul aparatelor să afle tainele organismului său — era paradoxală prin ea însăși. Pentru că nu era vorba de descoperirea unor „radiostele” invizibile sau de sinteza unor antiparticule. Întreaga informație exista deja în om. Rămânea doar să fie tradus codul moleculelor din celule și al impulsurilor nervoase în codul celui de al doilea sistem de semnalizare, în cuvinte și propozițiuni.

Cuvintele și frazele sunt necesare (și nici ele întotdeauna) ca un om să-l poată înțelege pe altul. Dar sunt ele oare necesare când e nevoie să te înțelegi pe tine însuți? Krivoșein nu știa acest lucru. De aceea a pus totul în mișcare, a făcut cercetări cu ajutorul aparatelor, și-a pus în mișcare imaginația, a apelat la lectura cărților, a făcut analiza senzațiilor din propriul său corp, a purtat discuții cu Androsiașvili și cu alți profesori, a făcut observații asupra bolnavilor din clinică, disecții și autopsii…

Tot ce-i spusese Vano Alexandrovici, în memorabila lor discuție din luna decembrie, era adevărat. Toate ideile profesorului erau determinate de cunoștințele sale despre viață, de credința sa în oportunitatea absolută, de netăgăduit, a tot ceea ce crease natura. Profesorul nu știa însă un singur lucru: că discuta cu un om creat pe cale artificială.

Până și faptul că Vano Alexandrovici se îndoia de succesul planului conceput de el era pe deplin justificat, pentru că Krivoșein începuse cu o soluție inginerească, „cu ajutorul mașinii”. Tot atunci, în decembrie, el se apucase să proiecteze un „inductor de biocurenți” — o continuare a ideii care a stat la baza „coifului lui Monomah”. Sute de mii de electrozi microscopici, sub formă de ace, au fost legate de matrițele unui automat care se autoeduca (și în care, în cadrul laboratorului de bionică, se modelaseră reflexele condiționate). Ei trebuiau să comunice celulelor creierului sarcinile suplimentare, să le transmită prin craniu biocurenții artificiali și prin asta să lege centrii gândirii din scoarța cerebrală cu sistemul nervos vegetativ.

Krivoșein râse în sinea sa. Ce caraghios! Cu ajutorul acestui dispozitiv primitiv a vrut să-și corecteze defectele organismului! Bine cel puțin că, din cauza acestui proiect, nu lăsase baltă cercetările de fiziologie.

…Disecând un nou cadavru, îl învia mintal și își închipuia că el e cel ce zace în sala de disecție, că ale lui sunt fibrele nervoase albe, care se strecoară printre mușchi și cartilaje către inima violetă, cu dâre galbene de grăsime, către glandele salivare de sub maxilar, către plămâni. Alte fibrișoare se împletesc în funiile albe ale nervilor, se îndreaptă spre coloana vertebrală, spre măduva spinării și mai departe, prin gât, până sub craniu. Prin intermediul lor, de acolo pleacă semnalele-comenzi, ca mușchii să se contracte, să se accelereze bătăile inimii și glandele să secrete saliva! La cantina studențească urmărea mișcarea fiecărei îmbucături de mâncare, în drumul ei spre stomac, se silea să-și închipuie și să sesizeze cum este frământată hrana în acea cavitate întunecoasă de către mușchii stomacului, descompusă de acidul clorhidric și de fermenți, cum este absorbită de pereții intestinelor. Și din această cauză uneori ședea câte două ore în fața șnițelului care se răcise de mult.

Își aducea aminte… Nouă zecimi din descoperirea lui se datorau faptului că își aducea aminte și că a înțeles cum s-au petrecut lucrurile.

„Mașina-mamă” nu avea nici un motiv să înceapă cu embrionul. Ea dispunea de suficient material ca să „asambleze” un om matur. De asta se îngrijise Krivoșein cel original. Inițial, în amestecul biologic nedefinit din rezervor se aflau doar curenți „rătăcitori” și potențialuri „plutitoare” ale unor circuite dinafară. Apoi au apărut fibrele și celulele nervoase străvezii, ca o continuare a circuitelor electronice ale mașinii. Căutarea echilibrului informațional continua. Rețeaua de nervi devenea tot mai complexă și mai voluminoasă. În cadrul ei, straturile de celule nervoase s-au transformat în scoarță. În felul acesta a luat naștere creierul său și, începând din acel moment, el a existat.

Inițial creierul lui a fost și el o continuare a schemei mașinii. Dar el recepționa deja impulsurile informației din exterior, selecta și combina variantele, căuta cum să materializeze informația în mediul biologic — cu alte cuvinte, se asambla pe sine! În rezervor se întinsese — deocamdată încă la întâmplare — o rețea de nervi; în jurul lor au început să apară țesuturile mușchilor, vasele, oasele, organele interne — în acea stare aproape lichidă, când toate sub acțiunea impulsurilor nervoase se pot dizolva, amesteca, își pot modifica structura… Nu, n-a fost o asamblare rațională a corpului, după un plan anume, după cum nici n-a existat un asemenea plan. Jocul de-a cuburile continua, continua și sortarea numeroaselor variante și alegerea dintre ele a acelei variante unice, care să reflecte exact informația despre Krivoșein. Dar acum — așa cum mașina electronică cântărește fiecare variantă a soluționării problemei cu ajutorul unor semnale electrice duble, tot așa mașina-creier a apreciat sinteza corpului pe baza aritmeticii duble a senzațiilor: „da” — plăcut, „nu” — dureros. Combinațiile nereușite de celule, amplasarea proastă a organelor se reflectă în creier printr-o durere ascuțită sau surdă, cele reușite și corecte, printr-o senzație plăcută, de satisfacție.

Iar amintirea căutării, amintirea senzațiilor corpului care se năștea a rămas în el.

Viața creează oameni care se deosebesc prea puțin prin însușirile organismului, dar sunt neobișnuit de diferiți în ceea ce privește psihicul lor, caracterul, cunoștințele, delicatețea sau duritatea sufletească. „Mașina-mamă” a procedat invers. Aspirantul era identic cu Krivoșein ca psihic și ca intelect, lucru de altfel pe deplin explicabil. În definitiv, aceste însușiri ale omului se formează în viață prin aceeași metodă a cercetării informației întâmplătoare și selectării informației raționale arbitrare. Mașina a repetat, pur și simplu, această căutare. Din punct de vedere biologic ei doi se deosebeau unul de altul ca o carte de manuscrisele ei. Conținutul final este același, dar în ciorne rămâne înregistrat, datorită corectărilor, adăugirilor, ștersăturilor și modificărilor tot drumul de căutare și selectare a cuvintelor.

De fapt, nici această comparație nu este perfectă. Aspirantul se încruntă. Ciornele cărților apar înaintea cărților, și nu invers! Și chiar dacă ai pune la dispoziția unui grafolog toate variantele, în ciornă, ale romanului „Război și pace”, parcă asta va face din el un geniu? Fără îndoială că, din asta, o să învețe câte ceva, dar… Eh, nu! E mai bine fără comparații!

Omul își amintește ceea ce știe clar în două împrejurări: atunci când trebuie să-și amintească — e vorba de aducerea aminte cu un anumit scop, finalizată — și atunci când întâlnește ceva ce se aseamănă oricât de vag cu înregistrările din memoria sa. Cărțuliile de biologie au și fost acea aluzie care a alarmat memoria sa. Dar dificultatea a constat în faptul că el ținea minte nu cuvintele și nici măcar imaginile, ci senzațiile. El nici acum nu poate să transpună totul în cuvinte și, probabil, nici nu va putea vreodată…

De fapt, nu acesta e lucrul cel mai important. Important e faptul că o asemenea informație există. Pentru că, e clar, aceste „cunoștințe prin senzații” au generat în el o idee rațională precisă, aceea de a-și dirija propriul metabolism.

…Prima oară asta i s-a întâmplat în seara zilei de 28 ianuarie, la cămin. A fost exact ca la câinii lui Pavlov. O secreție artificială de salivă. Numai că, spre deosebire de câini, el nu se gândise la mâncare (tocmai luase masa, compusă din parizer și iaurt), ci la reglarea nervoasă a glandelor salivare. Din obișnuință se străduia să-și imagineze și să perceapă tot drumul semnalelor nervoase de la receptorii gustativi ai limbii, prin creier, la glandele salivare. Și deodată a simțit că gura i se umple de salivă!

Fără să-și dea încă bine seama cum s-au petrecut lucrurile, el și-a încordat gândirea și a protestat plin de teamă: „NU!” Și gura i s-a uscat instantaneu!

În seara aceea a repetat mintal comenzile „Salivă”! și „Nu!” până când a simțit că-l apucă un cârcel…

Toată săptămâna următoare a stat în camera sa. Noroc că era vacanță și nu trebuia să se ducă la cursuri sau la laborator. Și alte organe se supuneau comenzilor exprimate prin imagini mintale! La început reușea să dirijeze aceste procese doar într-un mod grosolan. Din ochi îi curgeau șiroaie de lacrimi, transpirația ba acoperea toată pielea, ba se usca dintr-odată, inima când se potolea într-o lâncezeală de semileșin, când o pornea ca turbată, cu o sută patruzeci de bătăi pe minut. O stare intermediară nu exista. Iar atunci când a poruncit, pentru prima oară stomacului să oprească secretarea acidului clorhidric, abia a mai avut timp să ajungă la toaletă, atât de năprasnic l-a apucat diareea… Dar treptat, cu timpul, a învățat să dirijeze subtil și local excrețiile externe. Într-o zi a reușit chiar să scrie cu ajutorul picăturilor de sudoare pe pielea antebrațului „am izbutit” ca un tatuaj.

Pe urmă a mutat experiențele în laborator. În primul rând, a încercat asupra sa efectul cunoscut al „injecției cu zahăr” a lui Claude Bernard. Numai că acum nu se cerea să deschidă craniul și să înțepe creierul cu acul. Cantitatea de zahăr în sânge creștea în urma comenzii sale mintale.

Dar, în ceea ce privește secreția internă, totul era mult mai complicat. Ea nu dezvăluia rezultatele comenzilor. El își înțepase degetele și mușchii verificând dacă glandele execută comenzile creierului de secretare în sânge a adrenalinei, insulinei, glucozei, hormonilor, și-a rănit esofagul cu sonda pentru a colecta sucul gastric, când își modifica aciditatea în mod conștient… Totul îi reușea, și totul era foarte complicat.

Și atunci a înțeles. Trebuia să-i dea organismului un țel general de a face cutare lucru, de a efectua cutare modificare. Într-adevăr, atunci când umblă nu poruncește mușchilor: „Contractă-te, relaxează-te!” Creierul dă o indicație generală, să meargă mai repede sau mai încet, să ocolească stâlpul, să cotească în gang. Iar centrii nervoși ai creierului repartizează singuri sarcinile mușchilor. Așa trebuie să fie și în acest caz. Pe el nu-l interesează ce glande și ce vase vor produce diferite reacții. Numai să facă ceea ce vrea el!

…Îl stânjeneau cuvintele, îl stânjeneau imaginile! Încerca să dea totul mură-n gură: ficatului, cum să sintetizeze glicogenul din aminoacizi și grăsimi, să descompună glicogenul în glucoză și s-o secrete în sânge, glandei tiroide să se contracte, să stoarcă în sânge picăturile de tiroxină, aparatului circulator să lărgească vasele capilare din țesuturile mușchilor pectorali mari, să reducă la maximum celelalte vase… Și din toate acestea nu ieșea nimic, mușchii pectorali nu creșteau, ficatul nu știa că e ficat, glanda tiroidă habar n-avea de termenul „tiroxină” și nu-și putea reprezenta picăturile acestuia. Aspirantul Krivoșein ajunse să se blesteme pentru sârguința excesivă la cursuri și la bibliotecă. Rezultatul acestor eforturi era doar o durere de cap.

Pentru dirijarea metabolismului propriu trebuiau evitate cifrele, termenii și chiar imaginile, și trebuia gândit doar prin senzații. Problema se reducea la transformarea „cunoștințelor exprimate prin senzații” într-un al treilea sistem de semnalizare pentru dirijarea secreției interne cu ajutorul senzațiilor.

…Mai caraghios decât toate era faptul că pentru asta nu a fost nevoie nici de aparate de laborator, nici de scheme de dirijare. Trebuia să stai doar culcat într-o cameră întunecoasă, cu ochii închiși și cu urechile lipite cu plastilină și, într-o stare de semisomnolență, să te asculți pe tine însuți. Senzațiile stranii veneau dinăuntru: splina, primind sângele, îi provoca mâncărime, intestinele îl gâdilau prin contracțiile lor, glandele salivare răspândeau o răcoare în maxilar, suprarenala răspundea printr-o contracție plăcută la semnalul nervilor, porția de sânge, îmbogățită cu adrenalină și glucoză, se răspândea prin corp, ca o înghițitură de vin tare, celulele bolnave ale mușchilor își anunțau prezența prin ușoare înțepături.

Dacă ar fi să folosim terminologia inginerească, am putea spune că el își verifica corpul cu ajutorul nervilor, așa cum un inginer își verifică circuitele electronice.

Pe atunci el reușise să-și reprezinte cu precizie aritmetica dublă a senzațiilor: „dureros” — „plăcut”. Și i-a trecut prin minte că metoda cea mai simplă de a subordona conștiinței procesele ce au loc în celule este îmbolnăvirea lor. E foarte posibil ca la această descoperire să fi contribuit și întâmplarea cu țurțurele. Ideea i-a venit după această întâmplare.

Într-adevăr, celulele care erau distruse și piereau din diferite motive își manifestau prezența destul de pregnant. Ele înțepau, râcâiau, provocau o durere surdă — ca și cum ar fi strigat ajutor. Organismul le arunca el însuși în ajutor, fără poruncă „de sus”, leucocitele din sânge, căldura în țesutul inflamat, fermenți și hormoni. Mai rămânea doar de accelerat sau de frânat, prin eforturile conștiinței, aceste bătălii microscopice pentru viață.

…El înțepa și tăia mușchii peste tot, unde putea să ajungă cu acul sau lanțeta. Injecta sub piele doze mortale din culturile de bacterii de holeră sau de tifos. Respira vapori de mercur, bea soluții de sublimat corosiv și alcool metilic (e adevărat că îi lipsea curajul să bea otrăvuri cu acțiuni mai rapide). Și pe măsură ce timpul trecea, organismul său o scotea tot mai ușor la capăt cu toate primejdiile de care devenea conștient.

Apoi și-a provocat cancer. Să-ți provoci cancer! Orice medic l-ar fi scuipat în ochi, dacă ar fi declarat acest lucru. Să-ți provoci cancer — vă dați seama?! — pentru asta trebuia să știi cum și de ce apar tumorile canceroase. La drept vorbind, el n-ar fi afirmat, cu mâna pe inimă, că cunoaște cauzele cancerului, pentru simplul motiv că nu putea să transpună în limbajul cuvintelor toate acele senzații ce însoțeau proliferarea celulelor pielii din partea dreaptă a corpului… A început prin a-i întreba pe pacienții care urmau la laboratorul de radiologie terapie cu raze gamma ce anume simt ei. Era o cruzime nemaipomenită să-i întrebi pe oamenii speriați, întristați, schimonosiți de dureri despre suferințele lor și să nu le promiți nimic în schimb. Dar în felul acesta el se familiariza cu profilul omului bolnav de cancer.

…Tumoarea se extindea, se întărea. Începuse să aibă ramificații stranii, de un verde liliachiu, ca la varza roșie. Durerea îi rodea umărul și partea dreaptă a trunchiului. La policlinica studențească, unde s-a dus după certificatul medical, i s-a propus să se opereze imediat. Aproape că n-au mai vrut să-i dea drumul să plece din cabinet. S-a eschivat, mințindu-i că vrea, mai întâi, să urmeze un tratament de radioterapie…

Aspirantul Krivoșein, învârtind o țigară între degete, ieși în balcon. Era o noapte caldă. Pe șosea, afară din oraș, trecea în goană un automobil, măturând totul cu luminile farurilor. Dinspre constelația Lebedei spre Liră se mișcau grăbite două luminițe, una roșie, alta verde. În urma lor se auzi vuietul motoarelor de reacție. Un meteor brăzdă fugar cerul ca flacăra unui chibrit.

…Iar atunci când, stând înaintea oglinzii, în camera sa, și-a încordat voința și simțurile, tumoarea s-a resorbit în decursul unui sfert de oră. După douăzeci de minute în locul ei mai rămăsese doar o pată purpurie de mărimea unei farfurioare. Peste încă zece minute nu se mai vedea decât o piele curată, obișnuită, ușor înfiorată de răcoarea din cameră.

Dar nici priceperea de a vindeca cancerul ei n-o putea, deocamdată, exprima în rețete și recomandări. Ceea ce ar fi putut descrie în cuvinte, n-ar fi vindecat pe nimeni. Poate doar pe cei care erau ca el, dubluri, apărute pentru prima oară. Toate cunoștințele sale puteau fi aplicate doar asupra lor.

Cu timpul, va reuși probabil să depășească bariera dintre dublurile „mașinii-mamă” și oamenii obișnuiți, în fond, din punct de vedere biologic, ei diferă prea puțin. Cunoștințe avea suficiente. Hai să zicem că nu va reuși să le exprime în cuvinte, dar va înregistra pe bandă magnetică oscilațiile biocurenților, va întocmi graficul temperaturilor, va prelucra datele analizelor în mașinile electronice de calcul. În zilele noastre medicina este o știință exactă. Și oamenii vor învăța să-și înregistreze și să-și redea senzațiile cu exactitate. Cuvintele nu sunt obligatorii. Pentru bolnav principalul e să se însănătoșească și nu să scrie o disertație despre tămăduirea sa.

Atenția aspirantului fu atrasă de o luminiță care se aprinse jos. Privi într-acolo, încordat. Lipit de stâlpul felinarului, vlăjganul cu umerii largi, care-i devenise atât de familiar, își aprindea o țigară. Era agentul care-l urmărea. După ce aruncă chibritul, începu să se preumble încoace și încolo pe trotuar, cu pași măsurați.

„M-a găsit până la urmă, lua l-ar dracul! Nu mai scap de el și pace!” Krivoșein își pierdu dintr-odată buna dispoziție. Se înapoie în cameră, se așeză la masă și se apucă să citească jurnalul în continuare.

Capitolul 9

Aspirantul citea însemnările, legându-se de fiecare cuvințel, cu o curiozitate plină de invidie. Ei, ia să vedem la ce rezultate a ajuns el, cel care intenționa „să manipuleze mânerele?”

„1 iunie. Uff… Gata! Camera informațională e gata. Mâine încep experiențele cu iepurii de casă. Dacă ar fi să urmez tradiția, ar trebui să încep cu broaște… Dar cum să pun eu mâna pe scârbele alea! Nu, de broaște să se ocupe dublura mea, aspirantul!

Ce o mai fi făcând el acolo?”

„2 iunie. Timp de patru zile iepurii de casă au trăit în cameră. S-au delectat cu morcovi și foi de varză, au fremătat din nări, s-au bătut, s-au împerecheat, au dormit. Azi-dimineață am făcut prima experiență. Mi-am pus „coiful lui Monomah” și am poruncit în gând „Pornește!” Și „mașina-mamă” a început să meargă. Rezultatul: patru dubluri într-o oră și jumătate.

Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Mașina funcționează.

Un amănunt interesant și curios: apariția vizibilă a iepurilor de casă (ce se petrecuse până atunci, nu știu) începe cu aparatul circulator, vasele roș-albastre se conturează în lichidul auriu exact ca în gălbenușul oului clocit de găină.

Prinzând viață, iepurii ieșeau la suprafață. Eu îi apucam de urechi: îi îmbăiam, așa calzi și tremurând, într-un lighean, apoi îi așezam lângă cei obișnuiți, întâlnirea iepurilor naturali cu dublurile lor artificiale avea un caracter și mai banal decât, odinioară, întâlnirile mele cu dublura mea. Ei se holbau nedumeriți unii la alții, se miroseau și (întrucât nu posedă un al doilea sistem de semnalizare, ca să-și dea explicații) începeau să se bată. Pe urmă oboseau, se miroseau din nou și, în continuare, duceau o viață normală de iepuri.

Important e că mașina lucrează după comanda mea, fără să pună nimic de la ea. Îți pui „coiful”, te concentrezi (de preferință vizual) asupra iepurelui pe care vrei să-l dublezi, dai comanda mintal și după 25–30 minute iepurele se bălăcește în rezervor. Operația inversă — dizolvarea iepurașului în curs de apariție la comanda „Stop!” — „mașina-mamă” o execută, de asemenea, ireproșabil.

Pentru succesele și sârguința ei o hrăneam cu sare, acizi, glicerină, vitamine și alți compuși, conform listei. Exact cum se dau scrumbii unei foci dresate”.

„20 iunie. Când îți reușește ceva, apoi îți reușește. Dar când nu-ți reușește, poți să te dai cu capul de pereți… De câteva zile încerc să opresc sinteza iepurelui într-un anumit stadiu. Câte comenzi n-am încercat: „Stop!”, „Oprește-te!”, „Ajunge!”, „Zero!” Le-am exprimat atât mintal cât și verbal, dar tot degeaba. Sinteza ori merge până la capăt, ori începe dizolvarea.

Se pare că „mașina-mamă” lucrează ca și comutatorul unei mașini electronice, care sau e închis, sau deschis, și care nu se poate opri într-o poziție intermediară”. Da, dar o mașină complicată trebuie să dea dovadă de mult mai multă maleabilitate decât un asemenea flecușteț.

Mai încercăm…”

„6 iulie. Viața nu poate fi oprită. Probabil că despre asta-i vorba. Orice oprire a vieții înseamnă moarte. Dar moartea este doar o clipă, după care începe procesul de descompunere sau, în cazul de față, de dizolvare. Iar eu sintetizez sisteme vii. De fapt, chiar și „mașina-mamă” e un organism viu. De aceea nu poate fi oprit nimic în ea.

Și e păcat, ar fi fost foarte comod…

Astăzi a venit pe lume prima prăsilă din încrucișarea unui mascul artificial cu o iepuroaică obișnuită. Opt iepurași albi. Probabil că e un fapt deosebit de important. Doar că am și așa prea mulți iepuri de casă.

Fir-ar să fie! În definitiv, „mașina-mamă”, trebuie să se supună și unor comenzi mai subtile decât „Pornește” și „Stop!” Eu trebuie să fiu acela care să dirijez procesul de sinteză, altfel toate planurile mele se duc dracului…”

„7 iulie. Deci iată cum lucrezi tu, „mașină-mamă”! Și cât de simplu e totul!..

Astăzi am poruncit mașinii să reproducă încă o dată pe iepurașul alb Vaska. În timp ce el se contura ca o apariție străvezie în mijlocul rezervorului, mi-am concentrat atenția asupra codiței lui și mi-am închipuit-o mai lungă. N-au survenit nici un fel de modificări. Ceva nu era în regulă, m-am gândit cu ciudă. În clipa aceea la iepure totul a început să se modifice! Contururile iepurelui se unduiau într-un ritm lent. Corpul, urechile, lăbuțele, coada ba se lungeau și se îngroșau, ba se scurtau și slăbeau. Organele interne pulsau în același ritm. Până și culoarea sângelui a început să se schimbe de la vișiniu închis la roșu deschis și invers.

Am sărit în picioare. Iepurele unduia în continuare. Formele lui se denaturau tot mai mult, se caricaturizau. Tremurul devenea tot mai amplu. La sfârșit conturul iepurelui se estompă într-o nebuloasă cenușiu-liliachie și apoi se dizolvă.

La început m-am speriat. Cele petrecute mi-au adus aminte de „delirul” din trecut al mașinii. Numai că ritmul… Toate variațiile dimensiunilor și nuanțelor erau uimitor de coordonate…

Și atunci am înțeles totul. Am înțeles singur — fir-ar să fie! — și vreau să subliniez lucrul acesta.

Mașina a primit despre iepure o informație concretă și univocă. Ea a combinat toate detaliile informaționale, căutând varianta exactă. Dar oricât vei căuta nu vei putea reproduce decât ceea ce e înregistrat. Din piesele unei motociclete nu se poate asambla un aspirator de praf, ci doar o motocicletă.

Și iată că mașina înregistrează semnalul „Nu așa” — nici negație, nici afirmație, ci un semnal de îndoială. El tulbură stabilitatea informațională a procesului de sinteză a iepurelui — sau mai vulgar spus, zăpăcește mașina. Și ea începe să caute ce înseamnă „nu așa” prin simpla metodă a încercărilor (mai adaugă puțin, mai scade puțin), ca să nu deterioreze întregul sistem… Dar mașina nu știe ce anume înseamnă „așa”, și nici nu capătă vreun ajutor din partea mea. Și atunci se produce o totală dereglare a sistemului și dizolvarea.

Și atunci (iată de ce e în stare munca cercetătorului: ai dat peste o vână, cu ajutorul a una sau două idei, și iată, poți, în decursul unei singure zile, să efectuezi o muncă pe care altfel n-ai reuși s-o faci în câțiva ani.) mi-am pus din nou „coiful lui Monomah” și i-am poruncit mașinii „Start”. Acum știam ce am să fac cu dublura iepurelui. Acesta începu să se formeze. Mi-am concentrat atenția asupra codiței lui. Iată lanțul legăturii: bioimpulsurile de la retina ochilor mei, împreună cu imaginea cozii iepurelui, au ajuns în creier; De acolo, prin „coiful lui Monomah” în mașină. Aici după compararea și selectarea informației, mașina a înregistrat ceea ce voiam. Chiar m-am și încruntat, atunci când am spus „nu e bine!” ca totul să fie mai convingător. Spre mașină a pornit un puternic impuls informațional contrar.

Și codița a început să se scurteze. Puțin de tot…

„Nu e bine!”

Codița tresări și se lungi puțin…

„Uite așa e bine! Așa!”

Coada încremeni. „Nu e bine!” Se mai lungi încă…

„Așa!” încremeni. „Nu e bine! Așa! Nu e bine! E bine!”. Treaba începu să meargă. Mai dificil era să sesizezi tendința în sensul dorit și s-o impulsionezi, în continuare nu i-am mai transmis „mașinii-mamă” comenzi elementare — „Așa!” „Nu e bine” — ci doar o încurajare tacită. Coada se lungea. În ea crescu un șir de mici vertebre. Ele se acoperiră cu fibre de mușchi, cu o piele roză, apoi cu păr alb… După zece minute dublura lui Vaska își agita coada albă și udă, într-o parte și alta, ca un tigru înfuriat.

În timpul ăsta, eu ședeam pe scaun, purtând „coiful lui Monomah” și în capul meu avu loc o adevărată sarabandă de „Nu!”, „Așa da!”, „Firar-să fie!”, „Uff…” ca întotdeauna când încă nu poți exprima în cuvinte tot ceea ce simți. Am înțeles, acum n-o să mai bâjbâi! Și probabil că fața mea exprima acel grad de beatitudine, cum doar la un idiot îl poți întâlni.

Gata. Nu-i nimic mistic în toate astea. „Mașina-mamă” lucrează după sistemul „da-nu”, ca și mașinile obișnuite de calcul…”

— Bun. Aspirantul dădu din cap. Dar… asta e o dirijare destul de grosolană. De fapt, pentru o mașină… Dar, în sfârșit, bravo lui!

„… Ei, drace, cât e de bine totuși! La comenzile mele „da”, „nu e bine”, „nu” mașina formează celule, țesuturi, oase… Asta o pot face doar organismele vii, și oricum cu mult mai lent.

Ei, porumbițo, acum o să storc totul din tine!”

„15 iulie. Aș putea spune că m-am acomodat pe deplin cu mașina. Mai exact, ea a învățat să recepționeze, să descifreze și să execute nu numai comenzile creierului meu după sistemul „e bine”, „nu e bine”. Esența legăturii inverse și conținutul comenzilor au rămas cele dinainte, numai că acum totul se petrece foarte repede. Eu îmi imaginez ce și cum trebuie modificat la dublura iepurelui care ia naștere. E ca și cum aș desena sau modela acest soi de iepure.

Mașina reprezintă acum mâinile mele electronicobiochimice. Ah, ce admirabilă, ce măreață e treaba aceasta. Printr-un simplu efort mintal… să modelezi diferiți iepuri-monștri! Cu șase picioare, cu trei cozi, cu două capete, fără urechi sau, dimpotrivă, cu urechile clăpăuge și păroase ale câinilor ciobănești. Doctorul Moreau, cu scalpelul și acidul lui fenic, e un fleac! Singura unealtă de lucru e „coiful lui Monomah”. Nu trebuie nici măcar să miști mâinile.

Mai amuzant decât orice e faptul că acești monștri trăiesc, se scarpină cu cele patru labe de dinapoi și înfulecă morcovi cu două guri…”

— Frumoasă treabă, mormăi cu invidie aspirantul. Exact ca la cinema. Stai și te uiți… Nu te doare nimic, nu te temi de nimic… Nici un fel de patimi nu te răscolesc, adevărată treabă inginerească…

Oftă, aducându-și aminte de frământările și suferințele sale. Cu durerile pricinuite de diferitele vivisecții pe propriul său corp se obișnuise relativ ușor. Când știi că boala va trece, că rana se va vindeca, durerea devine un excitant obișnuit, asemenea luminii puternice sau sunetului intens. Nu e plăcut, dar nu te sperie. Când știi… Ori, în cadrul experiențelor sale bine gândite, el știa asta. Orice experiență nouă o începea și el prin încercări simple. Cu ajutorul lor verifica modul cum suportă organismul încercarea. Pentru orice eventualitate avea totdeauna la îndemână medicamente, fiole cu neutralizatori și antibiotice, telefonul cu ajutorul căruia putea să cheme „Salvarea”. Dar a făcut și o experiență necugetată. A fost cât pe aci să moară… De fapt, nici nu a fost o experiență.

…Făceau practică la radiologie. Studenții din anul trei înconjuraseră bazinul reactorului cu uraniu destinat studiului și priveau cu respect la cilindrul întunecat din adâncul lui. El răspândea în apă, în jurul său, asupra cablurilor, firelor, barelor nichelate, pârghiilor și manivelelor de comandă o lumină verde calmă.

— Această frumoasă aureolă din jurul corpului reactorului, de culoarea ierbii proaspete, spunea profesorul Valerno cu o voce baritonală, se numește „luminiscența lui Cerenkov”. Ea apare datorită mișcării în apă a electronilor extrem de rapizi care apar cu ocazia divizării nucleelor uraniului 285…

Krivoșein asista, adică ședea pur și simplu deoparte, se plictisea și aștepta clipa când profesorul avea să-l invite să facă o experiență demonstrativă. De fapt, Valerno ar fi putut face singur această „experiență” sau ar fi putut apela la un student. Dar ținând cont de gradul său științific i se cuvenea un asistent calificat. „Așa că trebuie să stau”… Se gândea posac Krivoșein. Apoi i-a trecut prin cap că el nu experimentase încă asupra sa boala de iradiere. Se învioră și începu să se gândească cum ar putea s-o facă? „Să iau un balon de apă din reactor și, pentru început, să-mi provoc cu ajutorul radiațiilor o ușoară arsură… E o chestiune serioasă!”

— … Prezența în apă a unei luminiscențe puternice demonstrează existența unei radiații intense în preajma corpului reactorului, explica anost Valerno. Și nici nu e de mirare, fiindcă aici are loc o reacție în lanț. Creșterea luminiscenței dovedește creșterea intensității radiației, iar reducerea ei corespunde fenomenului contrar. Vă rog să priviți. El întoarse manivela de pe tabloul de comandă spre dreapta și — spre stânga. Lumina verde din bazin clipi.

— Dar dacă am răsuci manivela complet spre dreapta, ar urma o explozie? se interesă cu teamă un tânăr pistruiat cu ochelari pe nas.

— Nu, răspunse profesorul, abia stăpânindu-și căscatul (această întrebare i se punea la fiecare lecție). Acolo există un limitator. Și, în afară de asta, reactorul e prevăzut cu un sistem de autoblocare. De îndată ce intensitatea reacției în lanț depășește limitele admise, automatul aruncă în corpul reactorului bare de grafit suplimentare… Acelea de acolo, le vedeți? Ele absorb neutronii și anihilează reacția… Iar acum să facem cunoștință cu acțiunea radiației asupra organismului viu. Valentin Vasilievici, poftiți vă rog!

Krivoșein împinse spre bazin un cărucior, pe care se găsea un acvariu în care un țipar, lung de vreo jumătate de metru, își unduia corpul negru, arătându-și dinții albi.

— Iată un țipar de râu, Anguilliformes, anunță Valerno, fără să-și întoarcă capul, cel mai rezistent dintre peștii râurilor. Când Valentin Vasilievici îl va arunca în bazin, țiparul, supunându-se instinctului, se va năpusti imediat în adânc… Hm… Ceea ce eu personal n-aș face în locul lui. Exemplarele cele mai norocoase se ridică după două-trei minute la suprafață cu burțile în sus. De altfel, o să vedeți de îndată. Rog să marcați timpul. Valentin Vasilievici, dați-i drumul!

Krivoșein răsturnă acvariul deasupra bazinului, declanșând totodată cronometrul. Studenții se aplecară peste balustradă. Fulgerul negru se năpusti către fundul bazinului pavat cu faianță cenușie, descrise un cerc, apoi altul, străbătu aureola verde de deasupra cilindrului. Orbind, probabil, țiparul se lovi de peretele opus, repezindu-se înapoi…

Deodată lumina din bazin deveni mai puternică. Și în această lumină verde Krivoșein văzu ceea ce-i îngheță sângele în vine. Țiparul se încurcase în firele de care atârnau barele de grafit, regulatoarele reacției, și-se zbătea printre ele! Una din tije sări din lăcașul ei, fiind proiectată într-o parte ca un bastonaș verde. Luminiscența deveni mai puternică.

— Toată lumea înapoi! porunci Valerno, palid, dându-și de îndată seama de situație. Vocea lui de bariton se muiase dintr-odată. Vă rog să părăsiți sala!

Soneria de alarmă îi biciui nervii încordați. Se auziră declicurile automatului de blocare. Lumina din apă licări, ca și cum în bazin s-ar fi efectuat o sudură electrică, și deveni și mai puternică. Studenții, acoperindu-și fața, se dădură înapoi, repezindu-se spre ieșirea din sală. La ușă se produse îmbulzeală.

— Vă rog să nu vă agitați, tovarăși! strigă de data asta în falset Valerno, care-și pierduse capul. Concentrația uraniului 235, în elementele reactorului care emană căldură, nu este suficientă pentru o explozie atomică! O să fie doar o explozie calorică, ca într-un cazan cu abur!

— O, doamne! exclamă cineva.

Ușa începu să pârâie. O fată țipă cu voce plină de groază. Cineva înjură. Studentul pistruiat, cu ochelari, fără să se piardă cu firea, apucă sincronoscopul S1—8, în greutate de treizeci de kilograme, de pe masă, făcu țăndări fereastra cu ramă cu tot, și sări jos pe urmele sincronoscopului… în câteva secunde sala se goli.

În prima clipă de panică, Krivoșein se năpusti după ceilalți, dar se opri la un moment dat și se apropie de reactor. Din cilindru se ridicau bășici mari și dese. Apa se învolbura. În locul luminiscenței calme, în bazin pâlpâia o văpaie verde. Țiparul nu se mai zbătea, dar tijele de grafit lovite de el ieșiseră din lăcașurile lor.

„Apa o să dea în clocot și atunci norul de vapori radioactivi se va răspândi în toată zona. Raționa cu febrilitate Krivoșein. E tot atât de periculos ca și o explozie atomică… Ei, aș putea? Mă tem… Ei, hai odată! La ce dracu-mi folosesc toate experiențele mele dacă mi-e frică? Dar dacă o pățesc ca țiparul?… Ei, drace!”…

(Chiar și acum, după atâta timp, aspirantul Krivoșein simți că-i vine rău. Cum de a putut să se hotărască? Era atât de plin de încredere în el, încât și-a închipuit că nimic nu-l poate atinge? Sau a intrat în funcțiune reflexul motociclistului? Și-a imaginat că se strecoară în goană între două camioane care vin din direcții opuse. Principalul e să nu stai prea mult pe gânduri. Înainte!.. Clipa îmbătătoare a primejdiei, urletul motoarelor și, cu inima bătând năprasnic, te năpustești pe asfaltul care se deschide înaintea ta! Dar nici nu era vorba de o „clipă”. Ar fi putut foarte bine să rămână în bazin în compania țiparului mort.)

L-a cuprins un curaj de motociclist. Rupându-și nasturii, își smulse îmbrăcămintea, își trecu un picior peste balustradă. „Stop! Fii calm, Vaska!” Se întoarse la masa de lucru, își puse mănuși de cauciuc și ochelari special. („Oh, să fi avut acum acvalangul!” îl fulgeră un gând.) Își umplu plămânii cu aer și se aruncă în bazin.

Chiar la o distanță mai mare de reactor apa era caldă. Numără în gând: „O mie unu, o mie doi”… Întorcându-și instinctiv fața, o porni pe plăcile alunecoase către centrul bazinului. „O mie șase”… începu să caute prin apa care bolborosea. Mănușile de cauciuc atingeau ceva, dar nu știa ce, așa că a trebuit totuși să întoarcă privirea. Țiparul, răsucit, într-un ghem de cabluri, atârna ceva mai jos. „O mie zece, o mie unsprezece”… Atent, cu multă grijă, ca să nu smulgă fără voie tijele, trase trupul moale al peștelui. „O mie șaisprezece”… Simți că îl arde. Ar fi vrut să-și retragă mâinile, dar se reținu și scoase încet țiparul din împletitura de cabluri. Ochelarii se dovediră a nu fi chiar atât de ermetici. Firișoare de apă radioactivă se infiltrară până la pleoape, își strânse pleoapele. „O mie douăzeci, o mie douăzeci și unu… L-am scos!” Aurora verde licări, iar tijele alunecară fără zgomot în cilindru. În bazin se făcu deodată întuneric.

„O mie douăzeci și cinci!” Printr-o mișcare bruscă și energică, se apropie de perete, se ridică până la brâu din apă, se apucă de balustradă și sări afară.

O mie treizeci”…

A avut destulă minte să se scuture de apa vătămătoare. Și-a șters bine fața și ochii cu pantalonii. „Numai să nu orbesc înainte de a ajunge”. S-a îmbrăcat cum a putut și s-a năpustit afară din sală.

La ieșire, semnalizatorul de radiație a pornit să urle răgușit. Barierele automate îi tăiară calea. Sări peste bariere și alergă de-a dreptul, pe gazonul proaspăt tuns, spre cămin.

„O mie șaptezeci, o mie șaptezeci și unu”… Măsura mașinal timpul în gând. Înserarea îl ajută să nu întâlnească cunoscuți. Doar lângă împrejmuirea zonei „B” cineva îi strigă din urmă: „Ei, Valea, unde te grăbești?” Se pare că era aspirantul Neciporov. „O mie optzeci, o mie optzeci și unu”… Pielea îl mânca, apoi începură să-l înțepe milioane de ace: sistemul său nervos, devenit extrem de sensibil după experiențele din trecut, îl anunța că protonii și cuantele gamma din nucleele dezagregate bombardează moleculele de albumină în celulele epiteliului, în terminațiile nervilor pielii, străbat pereții vaselor sanguine, rănesc globulele albe și roșii din sânge. „O mie o sută… O mie o sută cinci”… Acum înțepăturile s-au deplasat în mușchi, în stomac, în craniu. În plămâni se ivi o senzație de parcă ar fi tras în piept fumul celui mai tare și ordinar tutun. Asta însemna că sângele împrăștiase prin tot corpul atomii explodați și proteinele sfârtecate!

„O mie două sute cinci… două sute opt… Idiotul de mine, ce naiba am făcut! Două sute doisprezece”… Nu mai avea idei, nu mai avea elan. Îi era teamă. Voia să trăiască. Stomacul fu apucat de spasme, de greață, gura se umplu cu o salivă cu gust de aramă coclită. Lovindu-se, în fugă, de ușa masivă de la intrare, atât de tare încât aceasta trosni, Krivoșein înțelese că i se învârtea capul. Văzu negru înaintea ochilor. „Două sute patruzeci și unu… Oare n-ajung?” Trebuia să urce până la etajul patru. Se plesni cu toată puterea peste obraji și capul i se limpezi.

Odată cu el, în întunericul camerei pătrunse lumina crepusculului. În primele secunde Krivoșein s-a învârtit prin încăpere relaxat și fără nici un sens. Frica, acea frică biologică, nesupusă conștiinței, care-l alungă în vizuină pe animalul rănit, era să-l piardă. Uitase ce trebuie să facă. I se făcu milă de el însuși. O slăbiciune aproape dureroasă îi cuprinse corpul, conștiința îl părăsea. „N-ai decât să mori, tâmpitule”, gândi, indiferent, și simți cum îl cuprinde un acces de furie nemaipomenită împotriva sa. Și furia îl salvă din încurcătură.

Îmbrăcămintea îi era acoperită de pete verzi ca mușchiul de pe coaja copacilor. O aruncă de pe el. În cameră se făcu și mai multă lumină. Picioarele luminau, pe brațe se vedeau firele de păr și conturul venelor. Se repezi în baie și deschise robinetul de la duș. Apa rece țâșni cu zgomot, dezmeticindu-l. Pe covorașul de cauciuc de lângă cadă stropii formară o băltoacă cu reflexe de Smaragd. Apa îl învioră pentru câteva clipe, atât cât îi era necesar să-și adune gândurile și să-și mobilizeze voința.

Ca un adevărat strateg, el comanda acum bătălia pentru viață, care se declanșase în organismul său. Sângele clocotea în toate vasele! Bătăile febrile ale inimii îi băteau în tâmple. Miriade de vase capilare eliminau din fiecare celulă a mușchilor și glandelor moleculele și particulele vătămate; globulele albe le învăluiau fulgerător, le descompuneau în substanțele cele mai simple, le duceau în splină, în plămâni, în ficat, rinichi, intestine, le aruncau spre glandele sudoripare… „Blocați vasele din oase!” ordonă el nervilor, amintindu-și la timp că radioactivitatea se poate localiza în măduva oaselor care produce globulele din sânge.

Au trecut câteva minute. El expira acum aerul radioactiv ca pe un abur ușor luminiscent, scuipa saliva luminiscentă în care se acumulaseră celulele distruse prin iradiere, spăla de pe piele picăturile verzi de sudoare. După o oră excrețiile începură să nu mai fie luminiscente, dar capul tot îl mai înțepa.

A petrecut sub duș vreo trei ore. Înghițea apă, se spăla și elimina din organism tot ce fusese vătămat de radiații. Reveni în cameră, după miezul nopții, clătinându-se din cauza epuizării fizice. Împinse cât mai departe, într-un colț, cârpele luminiscente ale îmbrăcămintei și se trânti pe canapea. Avea o singură dorință: să doarmă!

A doua zi i-a fost tot timpul sete. A intrat în laboratorul radiometric și a plimbat în jurul corpului său un contor Geiger. Aparatul reacționa ca de obicei, semnalând doar rare particule radioactive.

— Ei drăcie, când ai avut timp să slăbești în halul ăsta?! se miră aspirantul Neciporov, întâlnindu-l lângă amfiteatrul unde se țineau cursurile.

„Da, judecând după rezultate, asta a fost, o experiență pe cinste. Aspirantul râse în sinea sa. Am suportat o doză de iradiere mult mai puternică decât cea mortală! Dar, cât privește modul de execuție… Nu, cu asemenea „experiențe” nu merită să te joci. Sunt prea „costisitoare”. Mai bine să procedezi ca el”.

„27 iulie. Dublurile și monștrii s-au înmulțit într-un mod impresionant, continuă aspirantul lectura jurnalului. Pe iepurii normali îi las în parc, iar monștrii îi car, unul câte unul, într-o valijoară de sport, tocmai dincolo de Nipru, la Râpa Roșie.

Și acum, gata. Satisfacția și plăcerea pe care ți-o dă noutatea descoperirii a trecut. Acum mă scârbește această batjocorire a naturii. Deși e vorba doar de un iepuraș, e totuși o ființă vie. Aceste două capete pe un singur gât, cu ochi care se holbează, nedumeriți unii la alții… Brr! Am găsit metoda dirijării sintezei biologice, am experimentat-o și am perfecționat-o. În ultimă instanță, știința creează metode — nu construcții, nici substanțe, nici obiecte uzuale — doar metode de a face toate acestea. Și nici un cercetător nu va scăpa ocazia de a stoarce din metoda sa tot ce se poate stoarce.

Între timp, ieri la cantina institutului a apărut un nou fel de mâncare: „Friptură de iepure de casă cu cartofi noi, 45 kopeici” Hm?! Să fie doar o coincidență? Dar e posibilă și o asemenea aplicare a descoperirii. Să produci iepuri de casă pentru carne, să îmbunătățești rasa… în cazul unei organizări pe scară industrială această producție va fi, desigur, mai avantajoasă decât creșterea obișnuită a vitelor…

Mâine mă întorc la experiențele de sinteză a omului. Metodologia e clară. N-are rost să amân lucrurile. Și totuși, când mă gândesc la asta, simt un gol în stomac. Să mă întorc la sinteza omului… Altceva a fost când dublura mea a apărut de la sine, aproape fără să vreau, cum se întâmplă și în viață, și cu totul altceva e să confecționezi un om în mod conștient, premeditat, ca pe un iepure de casă. De fapt, eu nu va trebui să „reiau” aceste experiențe; ci s-o iau de la început…

Ce fel de ființă o fi omul, de nu pot să lucrez cu el la fel de liniștit cum am lucrat cu iepurii?

Să restabilim proporțiile. În spațiul negru plutește un nor de stele — metagalaxia. În cadrul lui se află un roi de stele — Calea lactee. La periferia ei se găsește Soarele, iar în jurul lui planetele. Pe una din ele, nici cea mai mare, nici cea mică, trăiesc oamenii. Trei miliarde și jumătate. Dacă îi așezi pe toți oamenii în careu, omenirea întreagă poate fi cuprinsă cu privirea din Turnul Eiffel. Dacă îi stivuiești, obții un cub cu latura de un kilometru, atâta tot. Un kilometru cub de materie vie, ceea ce înseamnă o moleculă față de univers… Și ce are a face?

Are, pentru că eu însumi sunt om. Unul din ei. Nici cel mai scund, nici cel mai înalt. Nici cel mai inteligent, nici cel mai prost. Nici primul, nici ultimul. Dar am impresia că sunt cel mai… Și mă simt răspunzător pentru toate…”

Capitolul 10

„24 iulie. Stau în camera informațională, înconjurat de traductori cu „coiful lui Monomah” pe cap. Îmi scriu jurnalul, pentru că, efectiv, n-am ce face. Săptămâna asta va trebui să și dorm tot aici, în cameră, pe patul pliant.

Stau pe scaun și meditez.

Deci ce este omul?… Forma superioară a materiei vii…

O carcasă din oase tubulare, cocoloașe maleabile de proteine, cuprinzând în ele ceea ce savanții și inginerii se străduiesc să analizeze și să reproducă în scheme logice și modele electronice. Viața, un sistem complex, care acționează fără întrerupere și se află într-o permanentă schimbare, transformare. În fiecare secundă pătrund în el milioane de informații, prin terminațiile nervoase ale ochilor, urechilor, pielii, nasului, limbii, transformându-se în impulsuri electrice. Dacă le intensifici, poți auzi în difuzor zgomotul caracteristic: drr-r… drrr… Rafalele ca de mitralieră ale impulsurilor se ramifică prin nervi, se intensifică sau se suprimă unele pe altele, se însumează, se opresc în celulele memoriei. Creierul, acest computer uriaș, le sortează, le compară cu înregistrările chimice ale programului intern în care este cuprins totul: visuri și dorințe, datorie și țel, instinctul de autoconservare și foamea, dragostea și ura, obiceiurile și cunoștințele, superstițiile și curiozitatea. Pe baza lor elaborează comenzile pentru organele de execuție. Și oamenii vorbesc, aleargă, se sărută, scriu versuri și denunțuri, zboară în Cosmos, se scarpină la ceafă, împușcă, apasă pe butoane, cresc copii, cad pe gânduri…

Dar ce este mai important, care este factorul principal?

În mintea mea începe să se contureze metoda sintezei dirijate a omului. Se poate introduce o informație suplimentară, modificând prin aceasta forma și conținutul omului. Asta se va realiza. Spre asta se tinde. Dar ce informație să introduci? Ce modificări să faci? Să mă iau, de pildă, pe mine. Să presupunem că mașina o să mă sintetizeze. Ce aș vrea să îndrept la persoana mea?

Nu poți s-o spui dintr-odată. M-am obișnuit cu mine. Mă preocupă mult mai mult cei din jurul meu, decât propria-mi persoană… În privința asta, toți suntem la fel. Știm foarte bine ce vrem de la cei din jur. Vrem ca ei să nu ne otrăvească viața. Dar ce vrem de la noi înșine?

Nu există „Caiet de Sarcini” pentru om. Pentru orice aparat există, dar pentru om nu.

Aseară am avut următoarea discuție:

— Spune-mi, Lena, cam ce băiat ai vrea tu să ai?

— Dar… de ce?

— Uite așa, cum ai vrea să fie când va fi mare, de pildă.

— Frumos, sănătos, inteligent, chiar talentat… cinstit și generos. Să fie de statura ta, să zicem… Nu, ceva mai înalt! Aș vrea să devină violonist, iar eu să mă duc la concertele lui, să-l ascult. Aș vrea să semene cu… Ei, doamne, dar ce-ți veni să vorbești despre asemenea lucruri? Nu înțeleg. Te-ai decis să-mi ceri mâna! Da? Ce interesant! Ia-o de la început, după toate regulile. Nu e exclus să fim de acord. Ei?

— M… m… să vezi, am întrebat așa… în general…

— Aha, în general! Fiul ca noțiune abstractă, da?

— Exact.

— Atunci trebuie să discuți această problemă cu o femeie abstractă și nu cu mine!

E uimitor cât de concret percep femeile totul.

De fapt, din tot ce a spus ea, se poate desprinde o însușire: să fie inteligent. Or la asta mă pricep.

Gândirea logică a oamenilor funcționează mult mai prost decât la sistemele electronice. Viteza de prelucrare a informației este mizerabilă: 15–20 puncte pe secundă. De aceea ești nevoit aproape tot timpul să conectezi „liniile de frânare”. Pune-i pe neașteptate unui om o întrebare ceva mai complicată și vei auzi drept răspuns: „Cum?” sau „Poftim?” Asta nu înseamnă că interlocutorul e tare de ureche, ci pur și simplu că, în timp ce repeți întrebarea, el raționează cu febrilitate ce să răspundă. Uneori și acest interval de timp este insuficient și atunci îl auzi spunându-ți: „Mm-m… să vedeți… cum să vă spun… e-e… Cum să vă explic mai bine acest lucru… cert este că”… În cadrul mașinilor, de această treabă se ocupă celulele formate din condensatori și rezistențe etc. Dar mașinile n-au nevoie să amâne răspunsul mai mult de câteva miimi de secundă…

Am să fac o pauză. Să fumez o țigară! Am amorțit stând jos. Să iau puțin aer!

Dimineața seamăn cu un cântec de vioară. Vegetația e plină de prospețime, cerul albastru, aerul pur… Ceva mai încolo, Pașa Pukin, lăcătuș, mare pilangiu și șmecher, se îndreaptă prin parc spre garajul institutului. Își poartă cu bărbăție, pe umerii căzuți, blestemul renumelui său. Ia să fac o încercare cu el:

— Spune-mi, Pașa, ce ceri tu de la viață, într-o dimineață ca asta?

— Valentin Vasilievici! Lăcătușul parcă se așteptase la întrebarea asta. Mă privi plin de entuziasm și cu sinceritate. Dumneavoastră vă pot spune deschis: zece ruble până la leafă! Zău vi le dau înapoi!

Descumpănit de răspunsul său, am scos zece ruble, i le-am dat și, abia după aceea, mi-am adus aminte că Pașa nu și-a plătit datoriile niciodată, nimănui.

— Mulțumesc, Valentin Vasilievici, n-o să uit asta niciodată! Pukin ascunse în grabă banii. Pe fața lui cam buhăită se putea citi regretul că nu ceruse mai mult. Dar dumneavoastră ce cereți de la viață, într-o asemenea dimineață?

— M-m… de fapt… să vezi… hai să zicem… măcar să-mi capăt banii înapoi.

— N-am să vă rămân dator! și Pașa o porni mai departe.

M-da… Cum de mi s-a întâmplat una ca asta? Înseamnă că și eu stau prost cu gândirea logică? Curios! Rețeaua mea nervoasă prelucrează în fiecare secundă o întreagă Niagară de informații. Cu ajutorul ei eu execut cele mai complicate mișcări, pe care nu le poate executa nici o mașină. Dar să judec cu viteză… în concluzie, trebuie să pregătesc și să introduc în „mașina-mamă” informația cu privire la modalitatea de a fi inteligent, de a raționa bine și rapid. Dacă mie nu mi-a dat dumnezeu această însușire, măcar s-o obțin pentru noua dublură. Lasă-l să fie mai inteligent decât mine, poate că așa n-o să mă vâre în nici o încurcătură”.

„3 august. Da, dar ca să introduci în mașină informația, trebuie s-o ai! Or ea nu există.

Acum îmi împart timpul între camera informațională și bibliotecă. Am răsfoit cel puțin o tonă de literatură de specialitate și nimic.

Aș putea să măresc volumul creierului dublurii. Asta n-ar fi greu. Doar sunt de față și văd cum ia naștere creierul. Dar nu există nici o legătură între greutatea creierului și inteligența omului. Creierul lui Anatole France cântărea un kilogram, al lui Turgheniev două kilograme, iar creierul unui cretin a tras la cântar aproape trei kilograme.

S-ar putea mări suprafața scoarței creierului, numărul circumvoluțiunilor. Asta e la fel de ușor. Dar nu există o legătură nici între numărul circumvoluțiunilor și intelect. Mierla are mult mai multe circumvoluțiuni decât ruda noastră apropiată urangutanul. Ce ți-e și cu creierul ăsta de pasăre!

Acum știu de ce e legată inteligența omului. De rapiditatea acțiunilor celulelor nervoase. Asta e foarte limpede. La calculatoarele electronice acțiunea rapidă e de cea mai mare însemnătate. Dacă mașina n-a apucat încă să rezolve problema, în scurtul răstimp în care combustibilul arde în motoarele rachetei ce urmează să-și ia zborul, racheta, în loc să se avânte spre orbită, se prăbușește la pământ.

Majoritatea prostiilor noastre le comitem într-un mod asemănător. Nu reușim să rezolvăm o problemă în răstimpul necesar. Problemele de viață nu sunt mai simple decât cele legate de plecarea rachetei pe orbită. Iar timpul este totdeauna strict limitat. Te apucă groaza când te gândești cât de multe prostii se comit în lumea asta datorită faptului că nu putem prelucra într-o secundă decât douăzeci de date ale informației logice și nu două sute!

Și ce-i cu asta? Există o cantitate uriașă de articole, dări de seamă, monografii privind perfecționarea logicii și accelerarea lucrului mașinilor electronice de calcul (deși rapiditatea lor de acțiune se apropie de 10 milioane de operații pe secundă), dar nimic despre îmbunătățirea logicii și rapiditatea de acțiune a gândirii omenești. După cum e obiceiul, tocmai cizmarul n-are ghete.

Într-un cuvânt, oricât ar fi de trist, dar va trebui să-mi amân proiectul și să aștept vremuri mai bune…”

Aspirantul Krivoșein își frecă îngândurat ceafa. Da, într-adevăr… El nu se gândise la această problemă, nici nu avusese prilejul. Dintr-o bursă de student, nu poți să împrumuți bani și altora. Singurul lucru de care se ocupase, a fost perfecționarea propriei sale memorii. Dar și asta venise, într-un fel, de la sine. Pentru propria-ți perfecționare trebuie să ții minte prea multe lucruri în același timp. Iar atunci, când experiența se termina, informația inutilă stânjenea noile lucrări. A trebuit să-și însușească mecanismul uitării dirijate, să învețe „să șteargă” de pe scoarța cerebrală acele mici amănunte ale noilor cunoștințe, pe care e mai ușor și mai simplu să le gândești din nou decât să le ții minte.

Dar asta este cu totul altceva. La viteza de judecată logică a creierului nu se gândise. Aspirantul se simți stânjenit. Se vârâse atât de mult în biologie, încât a și uitat că apelase la ea în calitate de inginer sistemolog, cu scopul de a găsi, de a descoperi la om posibilități noi… S-ar zice că nu el desfășurase o muncă, ci munca îl târâse pe el? A făcut ceea ce-i venea la îndemână. „Omenirea ar putea să piară datorită faptului că fiecare face ceea ce îi vine mai la îndemână”, a spus o dată Androsiașvili. Extrem de simplu.

„Dar această problemă nu e ușor de abordat. La om, informația este transmisă prin ioni. Or, din partea acestora nu poți obține o activitate atât de rapidă ca a electronilor din mașinile de calcul… Eh, se pare că eu caut să mă justific! Omul știe să rezolve foarte rapid probleme complexe: să se miște, să muncească, să vorbească, iar în privința logicii el are, pur și simplu, prea puțină experiență biologică. Animalele, în procesul evoluției, nu au fost nevoite să gândească. În toate situațiile ele trebuiau „să ia măsuri”: să muște, să urle, să sară, să se furișeze, cu cât mai repede, cu atât mai bine. Alta ar fi fost situația dacă animalele, spre a reuși în lupta lor pentru existență, ar fi trebuit să rezolve sisteme de ecuații, să poarte tratative diplomatice, să facă comerț și să înțeleagă lumea… Ehei, să fii sănătos, ce gândire logică s-ar fi dezvoltat atunci la ele! În aceste chestiuni trebuie să-ți frămânți mintea, să cauți…”

„4 august. Licăritul lămpilor de pe panoul calculatorului TVM-12 s-a liniștit. Asta înseamnă că toată informația despre mine a fost înregistrată în „mașina-mamă”. Unde s-or afla ele acum visurile, defectele de caracter, gândurile mele… În celulele „memoriei magnetice”? În compartimentele cristaloblocului? Ori s-au dizolvat în lichidul auriu din rezervor? Nu știu și, de fapt, nici nu are vreo importanță.

Mâine are loc reproducerea de probă. Doar o încercare și nimic mai mult”.

„5 august. Orele 14 și 5 minute. „Start”! În rezervor, din lichidul de culoarea soarelui a început să se formeze un nou și fantomatic „eu”. Tabloul e același ca și la apariția iepurilor de casă, numai că, odată cu aparatul circulator, în partea superioară a rezervorului ia naștere un cheag neconturat, de culoare cenușie. Din el se formează mai târziu creierul. Creierul pentru a cărui perfecționare nu dispun de informația necesară. Ochiul vede, dar…

Către orele patru, după-amiază, noua dublură s-a materializat, ajungând până la stadiul de opacitate, începură să-i apară și chiloții și maioul…

…Dacă, în urmă cu o jumătate de an, cineva mi-ar fi spus că în programul experiențelor mele vor intra probleme de viață și de moarte, de morală și legislație penală, cu greu l-aș fi crezut și n-aș fi gustat o asemenea glumă. Iar astăzi stau lângă rezervor și mă gândesc: „Din clipă în clipă el o să prindă viață și o să iasă din lichid… Dar pentru ce? Ce am să fac eu cu el?

— Eu am existat și înainte de apariția mea în mașină, mi-a spus prima dublură. Eu eram tu.

Și el a fost nemulțumit de situația sa. Odată cu noua apariție vor începe oare iarăși „deliciile” vieții în comun: disensiunile din cauza Lenei, temerile că vom fi descoperiți, problema canapelei și a patului pliant… Nu asta așteptam de la o nouă experiență. Voiam să realizez o sinteză dirijată a omului. Acum nu fac decât o încercare. Încercarea a reușit. Mașina a început să mă reproducă pe mine. Trebuia să merg mai departe.

Dar dacă-l dizolv prin comanda „Nu!” Asta înseamnă moarte? Iertați-mă, moartea cui? A mea? Nu, eu trăiesc. A dublurii din rezervor? Dar el nu există încă…

Oare experiențele mele nu sunt pasibile de pedeapsă, conform legilor? Pe de altă parte, dacă în cadrul fiecărei experiențe, am să fac dubluri de ale mele, oare nu înseamnă asta abuz în exercitarea îndatoririlor de serviciu? Dublura-aspirant are dreptate. E într-adevăr o treabă dată naibii!

Se pare că toate se datoresc lipsei mele de fermitate, de hotărâre. În lumea contemporană oamenii, în numele ideilor și al țelurilor lor politice, merg ei înșiși și trimit și pe alții să ucidă și să moară. Există idei și țeluri care justifică o asemenea atitudine. Și eu am o idee mare și un țel măreț: să creez metoda care să-l facă pe om, societatea omenească mai bună. De dragul acestei idei, dacă va trebui, n-am să mă cruț. Și atunci de ce mă tem să dau comanda „Nu!”, în interesul muncii mele? Dacă m-am apucat de o treabă ca asta, trebuie să fiu mai dur. Cu atât mai mult cu cât nu e vorba, totuși, de moarte. Moartea înseamnă dispariția informației despre om. Dar în „mașina-mamă” informația nu dispare, ci doar trece dintr-o formă (impulsuri electrice) în alta, în om. Oricând, la prima comandă, pot să realizez o dublură nouă…

M-am tot gândit, până când furtunurile, care se întind de la rezervor în toate părțile, au început să se contracte ritmic, absorbind lichid în plus. Atunci mi-am pus „coiful” și i-am poruncit mașinii: „Nu!” Este foarte neplăcut să vezi una ca asta. A fost un om și s-a dizolvat. Nici acum nu pot să-mi vin în fire… Nu-i nimic, băiete, nu te grăbi. Am să te construiesc în așa fel, încât să-ți fie mai mare dragul. E adevărat, nu pot să-ți adaug mai multă minte decât am eu, dar am să-ți dau o înfățișare de n-o să-ți vină să crezi. Tu, ca și mine, ai numeroase defecte: picioarele puțin cam strâmbe, coapsele prea late și prea groase, spatele adus, trunchiul ca un ciot de copac, o groază de păr inutil pe picioare, pe piept și pe spate, ca să nu mai vorbim de urechile cam depărtate, de falca ce dă obrazului înfățișarea unui executant tembel, de fruntea, nasul… Nu, să fim autocritici. Înfățișarea mea nu face două parale!”

„6 august. A doua încercare. Cu fiecare ceas e tot mai greu! Astăzi mă pregătisem ca, dintr-un foc, să îndrept aspectul exterior al noii dubluri, și m-am făcut de râs în așa hal, încât mi-e și rușine să-mi aduc aminte.

Am început experiența știind cu precizie ce anume „nu ține” în înfățișarea mea (la drept vorbind, nimic nu ține, dacă pot să modific). Dar ce „ține” oare? În experiențele cu iepuri luam drept criteriu tot ce-mi trecea prin cap. Dar omul nu e iepure. Deși se spune: unde e un cap, e bine, unde sunt două, e și mai bine, nimeni n-a înțeles-o în sens biologic.

Când, după comanda „Start!”, a apărut chipul noii dubluri și mușchii liliachii, semistrăvezii ai abdomenului au prins să se acopere cu un strat galben de grăsime, am dat comanda „Nu!” Mașina, supunându-se, a dizolvat țesutul adipos, acolo unde îi cerusem eu: pe burtă și pe lângă gât. Pe spate și pe laturi grăsimea a rămas…

N-am observat de la început lucrul acesta, întrucât mă apucasem să-i îndrept fața. Cu ajutorul imaginației. I-am imprimat frunții trăsături de noblețe. Dar când l-am privit dintr-o parte m-am îngrozit: craniul i se teșise la ceafă! Și chiar forma frunții contrazicea evident restul feței.

Într-un cuvânt, m-am pierdut cu firea. Mașina a recepționat, pe bună dreptate, atitudinea mea ca un „Nu!” categoric și a dizolvat totul.

Eram în impas. Acel „ce” pe care-l urmăream era, fără îndoială, frumusețea corpului omenesc.

Există modele clasice. Dar… ca în două ore de sinteză să transformi dublura într-un bărbat cu înfățișare frumoasă, având formele, perfecte ale modelelor antichității, era o problemă care depășește posibilitățile nu numai ale unui individ nepregătit ca mine, ci chiar ale celui mai calificat sculptor din Uniunea artiștilor plastici! Singura speranță e faptul că mașina memorizează toate modificările aduse dublurii.

Atunci am comandat încă o dată „Start!” Da, „mașina-mamă” memorează totul. Dublura păstrase toate corectivele mele de diletant. Puteam face atâtea ședințe câte or fi fost necesare.

În ședința din ziua aceea am înlăturat definitiv grăsimea excesivă de pe corpul dublurii. Burta îi dispăru, se profilă talia, gâtul căpătă contururi precise… Pentru început e de ajuns. „Stop!” Totul se dizolvă, iar eu am dat fuga la biblioteca orășenească.

Acum răsfoiesc Atlasul de anatomie plastică al profesorului G. Ghițescu (mai am ca rezervă încă patru volume, bogat ilustrare, despre arta Renașterii). Mă inițiez în tainele proporțiilor corpului uman. Îi aleg dublurii înfățișarea, ca și cum aș alege un costum. Canoanele lui Leonardo da Vinci, Canoanele lui Dürer, proporțiile lui Schmidt-Frietsch… Am aflat cu această ocazie că la un bărbat proporțional construit fesele sunt plasate exact la jumătatea staturii. Cine ar fi crezut!

Doamne, iată cu ce trebuie să se ocupe un biet inginer!

Iau drept model pe Hercule al lui Farnese, mai ales pentru că este înfățișat în Atlas din toate părțile”.

„14 august. Douăsprezece încercări și tot n-a ieșit ce trebuie. Totul e vulgar, de prost gust. Ba un picior iese mai scurt decât celălalt, ba mâinile sunt de lungimi diferite. Cred că e mai bine să proiectez dublura după proporțiile lui Adam al lui Dürer”.

„20 august. Proporțiile sunt bune. Dar cu fața e jale. Un mulaj fără ochi, cu trăsăturile lui Krivoșein. În locul părului, ondulații de marmură, de culoare roșcată. Într-un cuvânt, astăzi am rostit cel de al douăzeci și unulea „Nu!”

Un glas precaut și neîncrezător din mine mă tot întreabă: „Oare, asta-i ceea ce vrei să realizezi? Metoda pe care o elaborezi acum, este metoda aceea pe care o cauți?”

După părerea mea, da. În orice caz, e un pas înainte. Deocamdată introduc pentru sinteza omului numai informația de calitate superioară despre corpul său. Dar în același mod poate fi introdusă în „mașina-mamă” (cu timpul o să reușim s-o facem) orice informație acumulată de omenire, privind cele mai bune calități umane și pot fi creați nu numai oameni frumoși și puternici din punct de vedere fizic, ci și frumoși și puternici prin calitățile lor intelectuale și morale. De obicei, la oameni, binele este amestecat cu răul. Unul e inteligent, dar are o fire slabă, altul are o voință puternică, dar din prostie sau din ignoranță o folosește pentru tot felul de fleacuri, iar un al treilea e și deștept, și ferm, și bun, dar are o sănătate șubredă…

După noua metodă se va putea înlătura tot ce e rău și sintetiza în om numai cele mai bune calități umane.

„Un cavaler sintetic neînfricat și fără pată” asta sună, probabil îngrozitor. Dar, la urma urmei, care-i diferența între sintetic și natural? Principalul e să fie cât mai mulți, pentru că sunt foarte puțini astfel de „cavaleri”. Eu personal îi cunosc doar din cărți și din filme. Iar ei sunt foarte necesari în viață. Se va găsi pentru fiecare și un loc de muncă. Și fiecare din ei poate influența treburile din lume, ca ele să meargă mai bine”.

„28 august. Am reușit! Eh, cârpaci nenorociți, voi cei care încercați cu pensula sau dalta să reproduceți prin materie moartă frumusețea și forța omului viu! Iată „pensula” mea: mașina chimico-electronică, prelungirea creierului meu, a imaginației mele. Și eu — inginer, nu artist! — fără să pun mâna, doar cu efortul gândirii, reproduc frumusețea vie prin materie vie.

Și proporțiile exacte și pline de grație ale lui Adam de Dürer și musculatura sculpturală a lui Hercule… Și un chip frumos… încă două-trei ajustări — și gata”.

„1 septembrie, prima zi din calendar! Plec chiar acum la laborator. Pantaloni pentru el am, cămașă am, pantofi am. În valiză cu ele! Dar să nu uit aparatul de filmat. Am să filmez apariția pe lume a unei dubluri admirabile. Savurez dinainte impresia zguduitoare pe care o va produce într-o zi asupra minților omenești proiectarea acestui film de amator!

Am să ajung imediat, am să-mi pun „coiful lui Monomah” și am să comand în minte:… Nu, la dracu! Am să spun cu o voce puternică și frumoasă, precum cea cu care odinioară, într-o situație asemănătoare, a vorbit dumnezeu Savaot:

— Dă-i drumul! Apari pe lume, dublură Adam Hercule Krivoșein!

„Și dumnezeu văzu că totul a ieșit bine”…

Desigur, eu nu sunt dumnezeu. Eu am creat pe om într-o lună, pe când el a scos-o la capăt într-o zi de muncă cu program redus, într-o sâmbătă. Dar ce, parcă aia a fost treabă?”

Capitolul 11

Următoarea însemnare din jurnal îl uimi pe aspirantul Krivoșein prin scrisul neregulat, parcă schimbat chiar.

„6 septembrie. Dar, eu n-am vrut… N-am vrut așa ceva! Îmi vine să strig: nu am dorit asta! M-am străduit să iasă totul bine… Fără cârpăceală și greșeli. De aceea n-am dormit nopți întregi. Stăteam cu ochii închiși, îmi imaginam în toate amănuntele corpul lui Hercule, apoi al lui Adam, îmi precizam ce corective trebuie să-i aduc dublurii.

N-am putut să rezolv totul într-o singură ședință. N-am putut și pace! De aceea am și dizolvat de fiecare dată ceea ce a rezultat… Doar nu era să dau naștere unui schilod, cu mâini și picioare de diferite lungimi. Și nici nu mi-a trecut prin minte că la fiecare dizolvare eu mă ucid pe mine. De unde era să știu asta?!

…De îndată ce lichidul a conturat capul și umerii lui, dublura s-a apucat cu mâinile-i puternice de marginea rezervorului, a sărit afară — eu tocmai declanșam aparatul de filmat, imortalizam clipa istorică a apariției omului din mașină — și a căzut în fața mea pe linoleum, plângând cu sughițuri. M-am repezit la el:

— Ce-i cu tine?

Cu mâini lipicioase îmi cuprinse picioarele, se freca cu capul de ele, îmi săruta mâinile, pe când încercam să-l ridic:

— Nu mă omorî! Nu mă mai omorî. Valea, dragule, iubitule! Doar eu sunt tu… Atunci de ce mă omori, oooh! Nu trebuie! De douăzeci și cinci de ori… de douăzeci și cinci de ori m-ai omorât, o-oo-o! mugea el și se tăvălea pe jos.

Dar eu nu știusem. Eu nu puteam să știu că, la fiecare nouă încercare, conștiința lui reînvia! El înțelegea că eu îl refac, îi croiesc din nou corpul, îl sucesc cum vreau, dar nu putea să facă nimic. Și în urma comenzii mele „Stop!”, la început se dizolva corpul lui, apoi se stingea conștiința… De ce nu mi-a spus idiotul acela artificial că conștiința începe să funcționeze înainte de apariția corpului?!”

— Ei, drăcie! mormăi descumpănit aspirantul. Într-adevăr, creierul trebuie să intre ultimul în acțiune… Ia stai, când a fost asta? El întoarse filele, se uită la dată și oftă cu o oarecare ușurare. Nu, el nu-i vinovat. În august și septembrie încă nu putea să-i comunice nimic. Încă nu înțelegea nici el. Dacă ar fi condus el această experiență, ar fi greșit exact la fel.

„…Și a rezultat un om cu o conformație clasică, cu o înfățișare frumoasă, dar cu psihicul frânt, de sclav asuprit. „Cavaler neînfricat și fără pată”…

Acum n-ai decât să dai din colț în colț, lepădătură, să cauți vinovații. N-am știut, m-am străduit! Oare te-ai străduit doar? Oare n-a fost și amorul tău propriu în joc? Nu te-ai simțit ca un dumnezeu ce șade deasupra norilor, într-un fotoliu de piele cu număr de inventar, un dumnezeu, de ale cărui gânduri și comenzi, atât de șovăitoare, depindea apariția sau dizolvarea omului! A fi sau a nu fi. Oare nu te încerca o desfătare intelectuală neobișnuită atunci când, iară și iară, îi dădeai „mașinii-mamă” comenzile „Start!”, „Nu e bine!”, „Stop!”?

…El a încercat chiar de la început să scape din laborator, să fugă. Abia l-am convins să se spele și să se îmbrace. Tremura tot. Nici nu putea fi vorba să lucreze împreună cu mine în laborator.

A locuit la mine cinci zile, cinci zile îngrozitoare. Eu tot speram că o să-și vină în fire, o să se refacă… Da de unde! El are trup sănătos, știe tot, ține minte totul. „Mașina-mamă” a introdus în el, cu multă conștiinciozitate, informația mea, cunoștințele mele, memoria mea… Dar toate erau stăpânite de frica celor trăite, o frică care nu se supunea nici voinței, nici gândurilor lui. Din cauza aducerilor-aminte, părul i-a albit chiar din prima zi.

Față de mine încerca un sentiment de groază pe care nu reușea să și-l înfrângă. Când mă înapoiam acasă, sărea deodată în picioare și lua o figură smerită. Spatele lui de gladiator se încovoia, brațele cu mușchi puternici și proeminenți atârnau relaxate, și toată făptura lui căuta parcă să pară mai mică. Iar ochii… O, ochii aceia! Mă priveau rugători, de parcă ar fi fost ai unei ființe încolțite care cere îndurare. Mă cuprindea un sentiment de teamă și mă simțeam stânjenit. Niciodată n-am văzut un om care să privească astfel.

Iar azi noapte, pe la orele patru… Nu știu nici eu de ce m-am trezit. În tavan bătea o lumină cenușie, palidă, de la felinarele de iluminat cu gaze. Adam se aplecase deasupra mea, ținând o greutate în mână. Am văzut limpede cum mușchii brațului drept i s-au încordat pentru a lovi. Câteva secunde ne-am privit încremeniți unul pe altul. Apoi el a râs nervos și s-a îndepărtat, târșâindu-și picioarele goale pe parchet.

M-am așezat pe canapea și am aprins lumina. El s-a ghemuit pe podea, lângă șifonier, vârându-și capul între genunchi. Umerii ca și greutatea pe care o ținea în mână tremurau.

— Ce-ai făcut? l-am întrebat cu răutate. Dacă te-ai pregătit, trebuie să lovești. Sufletul tău s-ar fi ușurat și s-ar fi liniștit.

— Nu pot să uit, mormăi el cu vocea-i baritonală, printre sughițuri convulsive de plâns. Înțelegi? Nu pot să uit cum m-ai omorât de… douăzeci și cinci de ori!

Am tras sertarul de la birou, am scos de acolo buletinul de identitate, diploma de inginer, banii pe care-i mai aveam și l-am zgâlțâit de umeri:

— Ridică-te în picioare! Îmbracă-te și pleacă. Pleacă undeva, angajează-te, lucrează, trăiește-ți viața. În doi n-o să putem face nimic. Nici tu n-o să ai liniște, nici eu… Nu sunt vinovat! La naiba, ești în stare să înțelegi sau nu că n-am știut ce se întâmplă?! Omul se poate naște monstru sau bolnav sufletește, sau poate ajunge așa după o boală, după un accident. În cazul acesta n-ai pe cine să învinovățești, n-ai cui să-i zdrobești capul, pentru că tu ești eu — înțelegi?!

El se întoarse spre perete tremurând. Asta m-a dezmeticit.

— Iartă-mă. Ia actele mele. Eu am să mă descurc. Uite, vezi — spunând astea am deschis buletinul de identitate — în fotografie tu semeni chiar mai mult cu mine decât eu însumi… Fotograful s-a străduit și el, probabil, să perfecționeze fizionomia mea. Ia banii, geamantanul, hainele și ia-ți zborul. Ai să trăiești singur, liber, ai să muncești și, poate, ai să-ți revii.

Acum două ora a plecat. Ne-am înțeles să-mi scrie de acolo, de unde va găsi de lucru. Dar n-o să-mi scrie…

În orice caz, e bine că a încercat să mă omoare, înseamnă că se simțea înjosit. Deci nu-i un sclav. Poate că o să-și revină cu totul.

Acum stau… Capul mi-e gol. N-am nici o idee. Trebuie s-o iau de la început… O, natură, și totuși, ce ticăloasă ești!.. Cum îți mai place să râzi de planurile noastre! Ne ispitești, apoi…

Lasă! Las-o baltă! Degeaba cauți vinovați. Natura n-are nici un amestec. Ea participă la munca ta doar la un nivel elementar. Restul îți aparține, nu te mai fofila.

Ceasul deșteptător începe să sune. Șapte și un sfert. E timpul să mă scol, să mă spăl, să mă bărbieresc și să mă duc la lucru… Deasupra caselor e un soare încețoșat, iar cerul e învăluit într-o perdea de fum, murdară ca o zdreanță. Vântul stârnește praful, scutură copacii, bate în ușa de la balcon. Jos, lângă casă, troleibuzul îi culege pe oameni din stație. Se adună din nou alții, cu aceeași expresie pe față: nu cumva să întârzie de la lucru!

Și eu trebuie să mă duc la lucru. Am să ajung în curând la laborator, am să trec în jurnal rezultatele experienței nereușite și am să mă consolez cu adevăruri răsuflate: „Omul din greșeli învață”, „În știință nu există căi bătătorite”… Am să mă apuc apoi de experiența următoare. Și din nou am să greșesc, am să schilodesc nu modele, ci oameni… Sunt un cretin visător, încântat de propria lui persoană și înarmat cu tehnica cea mai modernă!

Vântul scutură copacii… Am trăit de toate. Zile de căutări și descoperiri, seri de frământări și griji, nopți de visare… Dar iată că a sosit și dimineața senină și rece, mai înțeleaptă decât seara. O dimineață necruțătoare! Probabil că în astfel de ceasuri pline de luciditate, femeile, după ce s-au gândit toată noaptea la copilul pe care-l purtau în pântece, se duc să-și provoace avort. Și eu am avortat un făt nereușit… Am visat, am dorit fericirea oamenilor, dar am creat până acum doi nenorociți. N-am s-o scot la capăt cu această muncă. Sunt slab, prost — o nulitate. Trebuie să mă apuc de o muncă mediocră — după puterile mele — după aceea să public un articol despre ea, să elaborez o disertație, și totul va fi în regulă.

Vântul scutură copacii. Vântul scutură copacii mereu…

În apartamentul vecin cineva a pus discul cu „Recviemul” de Mozart. Vecinul meu, docentul Priscepo, caută să se integreze încă de dimineață în atmosfera matematicii. „Recvi… Recviem”!.. Pe o asemenea muzică e bine să te împuști. Nimeni n-ar da nici o atenție împușcăturii.

Vântul scutură copacii…

Ce-am reușit să fac? Și doar au existat destule îndoieli, apoi nici măcar îndoieli, ci cunoștințe. Am știut că orice modificare adusă de mine rămâne în el, că „mașina-mamă” ține minte totul. N-am dat nici o importanță acestui fapt. De ce?

…Mi-a trecut prin minte un gând — pe care, ca să nu-mi fie rușine, nici nu l-am exprimat în cuvinte — sau poate un sentiment călduț de siguranță: doar nu sunt eu ăsta. Asta nu mi se întâmplă mie… Și încă ceva — un sentiment de impunitate: am să fac ce vreau și n-o să mi se întâmple nimic…

N-ai să te împuști, lepădătură! N-ai să-ți faci nici un rău! Ai să trăiești până la vârsta pensiei și o să mai ai tupeul să-ți dai viața drept exemplu…

Vântul scutură copacii. Troleibuzul culege oamenii din stație…

Nu vreau să mă duc la lucru”.

„20 septembrie. Asfalt cenușiu. Nori cenușii. Motocicleta înghite kilometrii cu nesaț. Un puști a rămas încremenit la marginea șoselei. Din atitudinea lui se vede că în această clipă a luat o hotărâre de nezdruncinat: Când voi fi mare, am să mă fac motociclist pe o motocicletă roșie! Fă-te motociclist, puștiule, numai cercetător să nu te faci…

Accelerez tot mai mult. Acul kilometrajului a trecut de nouăzeci. Vântul mă plesnește din plin peste obraji. În față a apărut o autobasculantă. Gonește, bineînțeles, drept pe mijlocul drumului, ocupând chiar și partea stângă. Aceste canalii, șoferii de pe basculante, nu-i consideră oameni pe motocicliști. Caută să-i împingă în margine. Ei bine, n-am să-i fac pe plac!

Nu, nu m-am zdrobit de el. Sunt viu. Trăiesc. Stau și scriu cum goneam astăzi, cu ochi sticloși, nu se știe unde și pentru ce. Trebuie să mai notez ceva… Autobasculanta, în ultima clipă, a tras brusc spre dreapta. Am văzut prin oglinda retrovizoare că șoferul a sărit în mijlocul drumului, agitând pumnii în urma mea.

De fapt, chiar dacă m-aș fi făcut praf, ce importanță avea? Mai există un Krivoșein de rezervă, la Moscova… Nu mai pot, mi-e silă de toți și de toate. Și mai ales de mine.

…Cum tremura, cum îmi îmbrățișa picioarele, acel puternic și frumos „alter ego”! Și când te gândești că aș fi putut să-mi dau seama și să preîntâmpin totul! Da, aș fi putut! Dar mi-am zis că o să meargă și așa. Ce atâtea fasoane! Doar el nu eram eu.

Și totul a fost atât de interesant, de bine, de frumos. Visam și discutam, ne îngrijeam de bunăstarea și fericirea oamenilor, făceam jurăminte… Ce rușine! Iar în munca propriu-zisă, am neglijat faptul că dau naștere unui om. La toate m-am gândit: la forme grațioase, la conținutul intelectual, dar că s-ar putea să-l doară sau să-i fie frică nici prin cap nu mi-a trecut. Am încropit la repezeală o „fundamentare”, cum că în cadrul experienței nu există moarte informațională, și gata. Dar moartea a existat, ca un act de violență asupra lui.

Dar cum de s-a întâmplat? Cum de s-a întâmplat?

Pietrele kilometrice vopsite în alb, de-a lungul șoselei, reflectă zgomotul motorului. Cum de s-a întâmplat? Acul vitezometrului arată o sută zece. Dungile, de un verde cenușiu, o alternanță de pământ și copaci, zboară pe lângă mine. Cu o asemenea viteză aș fi putut scăpa de urmărire, aș fi putut salva pe cineva, sosind la vreme. Dar eu nu am de cine să fug, n-am pe cine să salvez. Am avut pe cine salva, dar trebuia să gândesc cinstit, nu să răsucesc minerul accelerației. Să gândești cinstit…

Pot învinge diferite culmi ale forțelor naturii — și prin efortul gândirii și prin cel al mușchilor. Asta-i adevărul! Cu forțele naturii lucrurile sunt clare. Ele pot fi învinse. Dar cum să te învingi pe tine însuți?

Chiar acum am răsfoit jurnalul și mi s-a făcut de-a dreptul frică. Cât de ticăloasă e judecata mea! De pildă, într-un loc cugetam că nenorocirile care se abat asupra oamenilor se datoresc lipsei lor de principialitate, faptului că mulți își spun că „nu e treaba lor”, iar după numai câteva pagini îmi justific, cu multă abilitate, propria-mi atitudine, de ce stau deoparte, de ce nu vreau să mă pun rău cu Harri Hilobok; n-are decât să-și susțină teza de doctorat… Sau mă gândesc cum să procedez ca descoperirea să aibă urmări folositoare pentru om, pentru ca să mă surprind, apoi, făcând apel la cruzime, referindu-mă la omorurile din lume… Mă cobor (sau ne coborâm împreună, eu și cu dublura care e aspirant, tot una e) până la nivelul unui inginer de rând, căruia îi vine greu și care nu e obișnuit să desfășoare o asemenea muncă. De fapt, îmi pregătesc o asigurare morală pentru cazul când n-aș reuși. Iar atunci când obțin primele succese, mă asemuiesc cu Dumnezeu… Și toate le-am scris cu deplină sinceritate. N-am sesizat nici un fel de contradicții.

N-am sesizat? N-am vrut să sesizez! E mai plăcut și mai comod să apari în toată splendoarea, să te minți pe tine însuți din toată inima, să-ți adaptezi ideile și faptele la propriul confort sufletesc. Reiese deci că, de fapt, eu nu m-am gândit la omenire, ci doar la mine? Reiese că această muncă, dacă ar fi s-o apreciez nu din punct de vedere științific, ci moral, a fost doar o fanfaronadă, ceva mai deosebită, ieșită din comun? Și atunci, când să te mai îngrijești de cine știe ce modele experimentale?

Ce fel de om ești tu, Krivoșein?”

„22 septembrie. Nu lucrez. Nu pot să lucrez acum… Astăzi am fost cu motocicleta la Berdicev. Nu știu nici eu de ce. Cu acest prilej, am înțeles sensul frazei misterioase pe care au emis-o într-o zi automatele de imprimare. Douăzeci și șase de copeici reprezintă costul a cinci litri de benzină și a două sute de grame de ulei — exact cât îmi trebuie ca să ajungă de la Berdicev la Dneprovsk… Am dezvăluit încă o „taină”!

Pe unde o fi acum Adam, încotro o fi plecat?

…Și făptura aceea pe care mașina a încercat s-o construiască imediat după prima dublură, aceea care era pe jumătate Lena, pe jumătate eu… Și ea a trecut probabil prin groaza morții, atunci când noi am ordonat „mașinii-mame” s-o dizolve? Și tata… Ei drace! De ce mă gândesc la toate astea?

Tata… Ultimul cazac din neamul Krivoșeinilor. După datini, străbunii mei se trag din cazacii din Zaporojie. Odinioară, probabil că o fi trăit un cazac aprig căruia i-a fost vătămat gâtul în luptă. De-acolo i-o fi venit și numele de Krivoșein^[3], lui și întregului său neam. Când împărăteasa Ecaterina i-a împrăștiat pe cazaci, s-au mutat dincolo de Volga.

Tata a luat parte la toate revoluțiile, iar în timpul războiului civil a luptat în detașamentul lui Ceapaev.

Eu m-am bătut pentru ultima oară cu vreo optsprezece ani în urmă. Și nici atunci până la victorie, ci doar până când a sunat clopoțelul, chemându-ne la lecție. Toate actele mele de curaj se rezumă la triplări, la depășirea cu motocicleta a unui vehicul, în timp ce altul vine din sens opus.

Nu mi-e frică, tată, nici de sânge, nici de moarte. Numai că învățătura ta nu mi-a folosit. Acum revoluția se continuă cu alte mijloace, prin descoperiri și invenții — arme mai serioase decât săbiile. Și mi-e teamă, tată, să nu greșesc…

Minți! Minți! Iar cochetezi cu tine însuți, fanfaronule, lepădătură! O înclinație de neînvins spre fanfaronadă… Ah, ce frumos e scris: „Și mi-e teamă, tată, să nu greșesc”… Și despre revoluție la fel. Să nu mai îndrăznești să scrii despre asta!

Ai intenționat să sintetizezi în oameni (în oameni, și nu în dubluri artificiale!) noblețea sufletească pe care tu n-o ai, frumusețea care-ți lipsește, fermitatea de care nu dispui, sacrificiul de sine de care n-ai habar.

Ești dintr-o familie de oameni cumsecade. Strămoșii tăi au știut și să muncească și să-și apere cauza, lovindu-i pe ticăloși, când cu pumnul, când cu arma… Dar tu ce ești? Ai luat apărare dreptății? Ah, n-ai avut ocazia! Dar nu cumva ai evitat — cuminte, și multă grijă — asemenea ocazii? Ce, n-ai chef să-ți aduci aminte?

Tocmai asta e, că mă tem de toate, de viață, de oameni… Chiar și pe Lena o iubesc cu teamă. Mi-e teamă să mi-o apropii, dar mi-e și teamă să n-o pierd. Și, doamne ferește, nu vreau copii. Copiii îți complică viața…

Îmi tăinuiesc descoperirea. Dar nu de teamă că n-am să pot impune o justă folosire a ei. Și de fapt asta e realitatea. N-am să pot… Sunt un om slab. Din specia aceia de oameni slabi și inteligenți, care mai bine n-ar fi fost deștepți. Pentru că mintea le e dată doar ca să înțeleagă mai bine decăderea și neputința lor…”

Aspirantul Krivoșein își aprinse o țigară, începu să se preumble nervos prin cameră. Îi venea greu să citească aceste însemnări, pentru că se vorbea și despre el acolo. Oftă adânc și reveni la masă.

„… Fii calm, Krivoșein. Fii calm. Altfel ajungi la isterie și, totuși, tu trebuie să muncești… Nu e încă totul pierdut… Nu ești o canalie chiar atât de mare, încât să te ia dracu imediat.

Aș putea să mă privesc și într-o lumină mai favorabilă: Eu n-am folosit această descoperire ca să obțin un succes personal și n-am s-o fac nici de acum încolo. Am muncit din plin, n-am tras chiulul. Acum cunosc bine miezul problemei, esența lucrurilor. Așa că nu sunt mai rău decât alții. Am greșit. Dar cine nu greșește?

Da, dar, în munca noastră, nu poți judeca după principiul: sunt mai rău, sau sunt mai bun decât alții. Alții se ocupă de cercetarea cristalelor, de colaborarea mașinilor. Ei își cunosc bine munca și asta e de ajuns. Trăsăturile negative ale caracterului lor le fac viața amară numai lor, apoi tovarășilor de muncă din laborator și rudelor apropiate. În ce mă privește e cu totul altceva. Pentru a-l face pe Om, nu e de ajuns să știi, nu e de ajuns să ai experiență de cercetător, să „răsucești cu pricepere manivelele”. Trebuie să fii tu însuți Om. Nu se pune problema de a fi mai bun sau mai rău decât alții, ci trebuie să fii, cu adevărat, un caracter neînfricat și fără pată.

Aș vrea și eu să fiu așa, numai că nu știu cum. Nu posed o asemenea informație…

Înseamnă că munca pe care mi-am asumat-o e peste puterile mele?”

„8 octombrie. În parcul nostru domnește toamna, cu nuanțe galbene și roșii, iar eu nu pot lucra. Parcul e plin de frunze veștede. Chiar o ploaie, cât de mică, face zgomot când cade pe covorul de frunze, și în văzduh se răspândește mirosul ca de cafea al putregaiului. Nu pot lucra…

Poate că nici nu e nevoie de toate astea? O bună ereditate, o educație de calitate în spiritul muncii, condiții igienice de viață… N-au decât să se reproducă oamenii inteligenți, ei înșiși pe sine. Să facă mai mulți copii, care să le moștenească calitățile. O să-i poată hrăni. Le ajunge salariul. Doar sunt oameni inteligenți. Și îi pot educa, pentru că sunt oameni inteligenți… Și nu va fi nevoie de nici un fel de mașini…

Astăzi mi-a telefonat Harri Hilobok. În cadrul institutului se organizează o expoziție permanentă cu tema „Succesele sistemologiei sovietice”. Se înțelege că el e responsabilul.

— Nu-mi dai nimic, Valentin Vasilievici?

— Nu.

— Păi de ce? Uite, sectorul lui Ippolit Illarionovici Voltamperov prezintă trei exponate. Și alte sectoare și laboratoare expun multe lucrări. Ar trebui măcar un exponat din partea voastră. Oare, chiar n-aveți nimic până acum?

— Nu. Cum stați cu execuția investigatorilor biologici, Harri Haritonovici?

— Eh, Valentin Vasilievici, ce contează un sistem în comparație cu întreaga sistemologie, he-he! O să-l facem, cum să nu! Dar deocamdată, vă dați singur seama, am aruncat toate forțele în lupta pentru aranjarea standurilor expoziției, a machetelor, a panourilor demonstrative, pentru întocmirea legendei în trei limbi. Ce vrei? Mi-e capul calendar. Și laboratorul e supraaglomerat, atelierele la fel. Dar dacă la dumneata, Valentin Vasilievici, se ivește ceva pentru expoziție… Se aranjează imediat…

Era cât pe-aci să-i spun că am nevoie tocmai de bioinvestigatori ca să pot ferici expoziția cu exponatul meu (Lasă-l să-l facă, și vedem noi pe urmă cum ne descurcăm.) Dar m-am abținut. Mereu faci pe șmecherul, Krivoșein!

Exponatele mele s-au răspândit în lumea largă. Unul își încearcă forțele în biologie la Moscova. Altele ronțăie iarbă și varză prin grădinile de zarzavat. Iar un altul a întins-o nu se știe unde…

Ce ar fi să expun „mașina-mamă”, ca să provoc un șoc în rândurile academicienilor și a opiniei publice științifice? Să produc cu titlu de demonstrație iepuri de casă cu două capete și cu șase lăbuțe — câte două exemplare pe oră… Ce vâlvă ar fi!

Nu, frate! Acest agregat creează oameni. Și nu poți face abstracție de acest lucru”.

Capitolul 12

„11 octombrie. Repet experiențele de sinteză dirijată a iepurilor de casă… Doar așa, ca mecanismele să nu stea nefolosite. Înregistrez totul pe peliculă cu ajutorul aparatului de filmat. O să am un document filmat. Cetățeni, prezentați documentele filmate!”

„13 octombrie. Am inventat o metodă de a distruge, sigur și rapid, informația biologică din „mașina-mamă”. Ar putea fi numită „radiere electrică”. Introduc în blocul de cristal și în TVM-12 tensiunea de la generatorul de zgomote și peste 15–20 minute mașina uită totul despre iepuri. Dacă aș fi avut la dispoziție această metodă mai înainte, în locul comenzii: „Stop!”, l-aș fi nimicit de fiecare dată pe Adam definitiv și irevocabil. Numai că nu știu dacă acest lucru ar fi fost mai plăcut pentru el…

Toamna scutură frunzele, răcește aerul. Doar eu bat pasul pe loc. Nu mă pot apuca din nou de experiențe serioase. N-am curajul necesar. Sunt dezorientat…

Eh, uite ce-i, Krivoșein! Faptul că nu ești nici dumnezeu și nici buricul Pământului îl putem considera ca un lucru dovedit. Iar dacă e așa, trebuia să recurgi la ajutorul altora. Trebuie să te duci la Arkadi Arkadievici…”

— Ehe! se posomorî aspirantul Krivoșein.

„… Trebuie să urmez calea ierarhică. El e șeful meu. De fapt, nu despre asta e vorba. El e un om inteligent, cunoscător și cu multă influență. Mai e și un metodolog excelent. Se pricepe să formuleze cu precizie orice fel de probleme. Iar o „problemă formulată — cum stă scris în „Introducerea în sistemologie”, al cărei autor este el — reprezintă soluția problemei respective, într-o formă nedefinitivată”. Tocmai asta e ceea ce-mi lipsește. De altfel, el a și susținut tema mea în cadrul consiliului științific. E adevărat că Arkadi Arkadievici e peste măsură de ambițios și ține grozav la părerile sale, dar o să ne înțelegem. Doar e un om deștept. O să înțeleagă că în această muncă nu gloria e lucrul cel mai important.

Eh, ia-o încet! Bunele intenții sunt una, dar nici prudența nu strică. Să-i servești lui Arkadi Arkadievici, doar așa, de dragul artei, taina descoperirii, și anume, că „mașina-mamă” poate sintetiza sisteme vii, asta în nici un caz. Trebuie început cu ceva mai simplu. „Apoi vom mai vedea”, cum îi place chiar lui să se exprime.

Mașina va trebui să efectueze sinteza unor montaje electronice. Este tema pe care a atacat-o bătrânul Voltamperov și, la drept vorbind, tema mea oficială pentru anul următor: „Trebuie, Valentin Vasilievici, trebuie!”

Să schițăm bazele experienței. Introducem în lichid șase fire. Două de alimentare, două legate la oscilograful de control și două la generatorul de impulsuri. Îi transmit mașinii, prin „coiful lui Monomah”, parametrii montajelor tip, dimensiunile aproximative. În privința asta știu exact cum „e bine”, cum „nu e bine”. Sunt lucruri cunoscute”.

„15 octombrie. În rezervor apar pătrățele rotunjite de culoare cafenie, asemănătoare cu un material izolant stratificat. Pe ele se depun liniile metalice ale conductorilor din schemă, garniturile izolatorilor, se așază una peste alta foițele condensatorilor, alături se plasează dungile rezistențelor, petele diodelor și transistorilor… Asta seamănă cu tehnologia circuitelor imprimate care se dezvoltă în prezent în microelectronică, doar că fără vid, descărcări electrice și alte asemenea chestiuni.

Cât e de plăcut, după toate aceste coșmaruri la care trebuie să-ți storci creierii, să sucești comutatoarele, să reglezi cu ajutorul butoanelor intensitatea și claritatea imaginii de pe ecranul oscilografului! Totul e precis, limpede, accesibil. Ca și cum te-ai fi întors acasă după ce ai rătăcit prin regiuni îndepărtate… Dracul m-a dus în locurile acelea, fără busolă și fără călăuză, în jungla tenebroasă denumită „om”. Dar cine poate fi călăuza? Dar busola?

În sfârșit. Parametrii montajelor corespund. Tema nr. 154 este pe jumătate executată. Ce-o să se mai bucure Ippolit Illarionovici!

O să mă duc la Azarov. Îi voi arăta probele, îi voi explica câte ceva și voi face câteva aluzii la perspectivele de viitor. Mă duc mâine la el și-i spun:

— Arkadi Arkadievici, am venit la dumneavoastră ca un om inteligent la un alt om inteligent”…

„16 octombrie. Am fost… Mă așteptam să fiu primit cu brațele deschise!

Dimineața m-am gândit bine cum să port discuția. Am luat cu mine probele și am pornit-o spre clădirea veche. Soarele toamnei lumina zidurile încărcate de excese arhitecturale, treptele de granit și pe mine, care le urcam.

Starea mea sufletească s-a schimbat chiar de la ușa de intrare. O, aceste uși oficiale, de trei metri, din stejar incrustat, cu mânere ornamentate, lungi de aproape un metru și cu arcuri pneumatice! Parcă ar fi fost create special pentru niște găligani de birocrați cu palmele late ca o tigaie de prăjit douăsprezece ouă. Găliganii deschid ușile cu o smucitură ușoară și se duc să învârtă treburi mari și importante. Trecând pragul, am început să mă gândesc că discuția cu Azarov nu trebuie începută cu o frază șocantă (Am venit la dumneavoastră ca un om inteligent la un alt om inteligent…), ci trebuie respectată ierarhia. El era academician, iar eu inginer.

În timp ce urcam scara de marmură, acoperită cu un covor gros, prins cu bare nichelate, având o balustradă neobișnuit de lată, m-am hotărât din tot sufletul să fiu respectuos, să aprob tot ce-mi va spune, ce-mi va recomanda academicianul… într-un cuvânt, dacă de scara de granit se apropiase cu pași elastici Krivoșein-inventatorul, în anticamera directorului a intrat târându-și picioarele, Krivoșein-solicitantul, cu spatele încovoiat și mutră smerită.

Secretara Ninocika s-a apropiat să-mi taie calea cu o viteză pe care ar invidia-o până și portarul Lev Iașin.

— Nu-nu-nu, tovarășe Krivoșein, nu se poate. Arkadi Arkadievici se pregătește pentru un congres în Noua Zeelandă. Știți ce pățesc, dacă las pe cineva să intre! Nu primește pe nimeni. Nu vedeți?

Într-adevăr, în anticameră erau mulți colaboratori și oameni veniți în delegație. Toți m-au privit chiorâș. Am rămas să aștept, fără mari speranțe de succes. Doar așa. Dacă alții așteaptă, am să aștept și eu. Ca să nu mă rup de colectiv. Tâmpită situație!

Oamenii continuară să vină. Fețele tuturor erau posomorâte, lipsite de frumusețe. Nimeni nu vorbea.

Cu cât se adunau mai mulți oameni în anticameră, cu atât mai puțin importantă, mai neînsemnată mi se părea chestiunea mea. Deodată îmi trecu prin minte gândul că mostrele mele erau doar măsurate, dar nu și încercate, că s-ar putea ca Azarov, cuprins de zel, să înceapă să-mi demonstreze că lucrările tehnologice de electronică nu sunt de profilul nostru. Și, în general, de ce mă bag? Mai am un an și ceva la dispoziție. Asta îmi trebuie mie, ca Hilobok să mă bârfească din nou?

Tocmai atunci apăru Hilobok în ușă, cu un aer grăbit. Am ocupat la timp o poziție favorabilă și m-am strecurat pe urmele lui în cabinet.

— Arkadi Arkadievici, aș vrea să…

— Nu, nu, nu, Valentin… e-e… Vasilievici, se încruntă Azarov, luând din mâinile lui Harri niște hârtii. Nu pot! Nu pot nicicum. Nu mi-a ieșit încă viza, trebuie să recitesc referatul după dactilografiere… Adresează-te cu problema dumitale lui Ippolit Illarionovici. El are să-mi țină locul luna aceasta, sau lui Harri Haritonovici. La urma urmelor, nu sunt numai eu pe lumea asta!

Deci asta era. Omul pleacă în Noua Zeelandă, ce să mai discutăm! La un congres… Ce mi-a mai venit să-l trag de mânecă! E caraghios. N-am decât să-mi văd de treabă, până când o să mi se ceară socoteală.

Într-o bună zi, din cauza acestei probleme, se vor întrerupe ședințele guvernului… Da, dar de ce trebuie să se întâmple asta într-o bună zi?…

Nu vor întrerupe ședința, nu-ți fie teamă. O să te asculte funcționari de mâna a doua, care nu se vor hazarda niciodată să întreprindă ceva pe răspunderea lor, oameni la fel de slabi ca și tine.

Ești slab. Slab, și gata! Trebuia să-i vorbești, dacă tot te hotărâseși. Dar n-ai putut. Te-ai scuzat cu o voce grețoasă și ai plecat din cabinet. Da, să atragi atenția lui Azarov, care se grăbește să plece peste Ocean, asupra lucrării tale, nu e o chestiune atât de simplă ca o comandă transmisă „mașinii-mamă”.

Și totuși parcă ceva nu e în regulă…”

„25 octombrie. Iată, însă, că lucrurile merg bine! Ne-a vizitat orașul un mare specialist în domeniul microelectronicii, candidat în științe tehnice, viitorul doctor în științe Valeri Ivanov. Mi-a telefonat astăzi. Am să mă întâlnesc cu el mâine seară la opt, la restaurantul „Dinamo”. Ținuta corespunzătoare. N-ar fi exclus să fie de față și reprezentante ale sexului frumos.

Valerka Ivanov! Cu el toceam lecțiile de organizare a producției, jucam tot felul de jocuri ca să ne mai treacă timpul, stăteam în aceeași cameră la cămin, plecam împreună la practică și la seratele organizate de Institutul de bibliotecari! Valerka Ivanov, fostul meu șef și coautor la două invenții, omul discuțiilor aprinse și al ideilor îndrăznețe! Valerka Ivanov, cel cu care am lucrat cot la cot, umăr la umăr, cinci ani de zile! Sunt bucuros.

„Ascultă, Valerka, am să-i spun eu, lasă baltă microelectronica ta și vino înapoi. E o treabă aci!”

N-are decât să fie și șeful laboratorului. Dacă tot e candidat în științe. Eu sunt de acord. Știe să muncească.

Ei, să vedem cum gândește el după scurgerea unui an?”

„26 octombrie, noaptea. În viață, nimic nu trece în zadar.

De la prima privire mi-am dat seama că din fosta afinitate sufletească dintre mine și Valerka Ivanov nu a mai rămas nimic. Și nu din cauza unui an de despărțire. Nu. Între noi s-a strecurat, ca un zid, ticăloșia de atunci a lui Harri. Nici Valerka Ivanov, nici eu nu avem nici o vină. Dar ne-am trezit, cum s-ar spune, în tabere diferite. El, care și-a dat demisia, plin de mândrie și a trântit ușa după el, parcă are mai multă dreptate decât mine, care am rămas și n-am împărțit cu el această amară mândrie. De aceea, întreaga seară între noi a plutit o ușoară, dar inevitabilă jenă, o amărăciune, că n-am fost în stare, în trecut, să învingem acea ticăloșie. Acum parcă aveam mai puțină încredere unul în altul… Bine că am luat-o cu mine pe Lena. Ea a înfrumusețat întâlnirea noastră.

Discuția cu el a fost interesantă și merită să fie redată.

Ne-am întâlnit la orele 20. În fața mea ședea un domn din Capitală. Haină de import, de culoare gri, cu carouri mărunte, fără revere, o cămașă albă puternic apretată, pe nasul drept ochelari de formă hexagonală, părul negru tuns scurt. Dar fața lui trasă mi-a adus aminte de blocada Leningradului.

Nici Lena nu m-a dezamăgit. În timp ce traversam restaurantul toată lumea întorcea capul după ea. Numai eu am venit ca un golan, cu o cămașă în carouri și pantaloni cenușii nu prea șifonați. Cele două dubluri îmi sărăciseră în mod simțitor garderoba.

Așteptând să ni se servească masa, ne examinam cu plăcere și satisfacție unul pe altul.

— Ei, rupse tăcerea Valerka Ivanov, dă-i drumul, spune ceva.

— Mă uit la tine. Ai o mutră cam asimetrică

— Simetria este un semn al contemporaneității… E din cauza dinților. Își pipăi îngrijorat fața. M-a tras în tren.

— Lasă-mă să-ți trag una, o să-ți treacă imediat.

— Mulțumesc. Mai bine să-i tragem cu coniac…

Era „încălzirea” noastră obișnuită, dinaintea unei discuții interesante.

Ni s-a adus coniac și vin pentru Lena. Am băut, ne-am potolit puțin pofta de mâncare cu nisetru în aspic și ne-am fixat din nou privirile unul asupra altuia, în așteptare. În preajma noastră era un chef mare. Un bărbat corpolent, în capul unei mese lungi, ținea un toast „pentru știința umană” (se vedea că sărbătoreau susținerea unei disertații). La o măsuță vecină, un bărbat singuratic, băut, amenința cu degetul carafa cu vodcă, mormăind:

— Eu nu spun nimic… Nu spun nimic! Îl apăsa, pesemne, o taină.

— Ascultă, Valka…!

— Ascultă, Valerka…!

Ne-am uitat unul la altul, nehotărâți.

— Bine, dă-i drumul. Tu întâi, i-am spus eu.

— Ascultă, Valka! Ochii lui Valerka Ivanov căpătară o strălucire pătimașă în dosul lentilelor. Lasă baltă acest… eee… sistemologia asta a ta și vino la noi. Am să-ți aranjez eu transferul. Dacă-ai ști ce chestii realizăm noi acum! Un complex microelectronic — o mașină care face mașini, pricepi?

— Circuite fixe?

— A, ce circuite fixe, asta e o etapă depășită! Raze electronice și cu plasmă, plus electrofotografie, plus iradierea catodică a peliculelor, plus… Într-un cuvânt, ideea e următoarea: Circuitele mașinii electronice se imprimă prin fascicule de electroni și ioni, ca o imagine pe ecranul televizorului și gata. Schema e gata. Densitatea elementelor e aceeași ca în creierul omenesc, pricepi?

— Și din toate astea, practic, ce există la ora asta?

— Vezi, cum să-ți spun… El ridică din sprâncene. Dacă ar exista ceva, de ce te-aș mai fi chemat? O să realizăm totul împreună în termenele stabilite.

(Desigur, eu trebuie să las baltă sistemologia și să mă duc după el! Doar n-o să vină el după mine… Se înțelege! Așa a fost întotdeauna.)

— Dar americanii?

— Se străduiesc și ei. Chestiunea e, cine va reuși întâi. Lucrăm din plin. Eu am înaintat până acum douăsprezece comunicări, pricepi?

— Bine, dar care-i scopul?

— Foarte simplu. Vrem să aducem producția de mașini de calcul la nivelul producției de masă și la prețul de cost al ziarelor. Știi ce denumire codificată i-am dat temei? „Poem”. Și este, într-adevăr, un poem tehnologic! Datorită băuturii nasul lui Valerka devenise lucios. Se străduia din răsputeri să mă convingă și, probabil, nu se îndoia de succes. Eu am fost totdeauna ușor de convins. O uzină de mașini de calcul, care au dimensiunile ceva mai mari decât cele ale unui televizor, îți imaginezi? Mașina-uzină primește prin teleimprimator programări tehnice pentru noi mașini, recalculează datele din scheme, codifică calculul prin impulsuri electrice, iar acestea iradiază ecranul și imprimă schema. Douăzeci de secunde și mașina e gata. E o foiță pe care încape întregul complex electronic care în prezent ocupă o sală întreagă. Îți dai seama? Foița se trimite în plic beneficiarului, el o introduce în dispozitivul de execuție… Ei, să zicem, în tabloul de comandă al unei uzine chimice, în sistemul de comandă al semafoarelor orașului, în automobil, oriunde și tot ce omul executa înainte vreme încet, greoi, cu greșeli, acum se îndeplinește cu o precizie electronică de către o inteligentă foaie microelectronică! Înțelegi?

Lena îl privea pe Valerka cu admirație. Într-adevăr, tabloul era atât de strălucit, încât eu n-am înțeles dintr-odată, dacă era vorba sau nu de aceleași circuite imprimate pe peliculă pe care eu le realizasem de curând în rezervorul „mașinii-mamă”. E adevărat, erau ceva mai simple, dar în principiu se pot face și foițe-mașini „inteligente”.

— Dar de ce tocmai vid și diverse radiații? De ce nu chimie… Probabil că se poate și așa?

— Chimie… Eu personal, de pe vremea când docentul Varfolomeev organiza „examene ca în noaptea Sf. Bartolomeu” nu prea iubesc chimia. (Asta a spus-o pentru Lena. Ea a apreciat calamburul și a râs.) Dar dacă tu ai idei cu privire la microelectronica chimică, dă-i drumul. Eu sunt „pentru”. Ai să mergi pe direcția asta. La urma urmelor, nu e important cum faci. Important e să faci! Și atunci… Atunci poți să te desfășori! El se lăsă visător pe spătarul scaunului. Judecă și tu, de ce să-i dai mașinii-uzine sarcini cu privire la circuite? E o muncă inutilă. Ei trebuie să-i comunici doar informația despre problemă. Nu uita că acum în producție, în viață, în transporturi, în apărare, pretutindeni lucrează mașini. Ce rost are să transformi impulsurile lor în vorbire omenească, dacă, pe urmă, ea va trebui transformată din nou în impulsuri! Îți imaginezi? Mașinile-uzine primesc prin radio, de la mașinile subordonate, informația din sfera producției, planificării, desfacerii producției, transporturilor… De peste tot, chiar și despre starea vremii, perspectivele recoltei, cerințele oamenilor. Ele prelucrează singure totul transpunând rezultatul în circuite pe care apoi le distribuie…

— Recomandări microelectronice?

— Directive, dragul meu! Nu-i vorba de recomandări. Sunt circuite electronice de dirijare, fundamentate matematic. Cum s-ar spune, reflexele producției. Cu matematica nu te poți pune!

Am băut din nou.

— Ei, Valerka, am spus eu, dacă ai să realizezi această idee, faima ta va fi atât de mare, încât portretele tale vor fi tipărite până și pe hârtia de toaletă!

— Și ale tale, adăugă el cu mărinimie. O să ne mândrim amândoi.

— Dar, Valerii, spuse Lena, s-ar părea că în complexul dumitale nu e loc pentru om. Cum vine asta?

— Lena, dumneata doar ești inginer… spuse Valerka Ivanov cu îngăduință, mișcându-și sprâncenele. Haideți să analizăm acest obiect, omul adică, inginerește. Ce nevoie are el să aibă loc acolo? Poate omul să recepționeze semnalele-radio, ultra și infrasunetele, razele calorice, ultraviolete și roentgen, radiațiile? Suportă el vidul, presiunea de sute de atmosfere a gazelor, mediul otrăvitor, suprasolicitări de sute de ori mai mari decât gravitația terestră, vibrațiile de rezonanță, frigul heliului lichid? Poate el zbura cu viteza proiectilului, să se scufunde în fundul oceanului sau în metalul topit? Poate el, în fracțiuni de secundă, să se dumirească asupra interacțiunii a zeci — măcar a zece! — factori?

— El reușește să facă toate astea cu ajutorul mașinilor, pleda Lena în apărarea oamenilor.

— Da, dar mașinile pot face asta și fără ajutorul lui! Iată că în asprul nostru secol atomo-electronic, omului nu-i rămâne altceva decât să apese pe butoane. Dar tocmai aceste operații sunt cel mai ușor de automatizat. Doar știți foarte bine că în tehnica modernă omul este veriga cea mai puțin sigură. Nu degeaba se pun peste tot siguranțe, sisteme de blocare și alte mijloace de protecție.

— Eu nu spun nimic! exclamă amenințător bețivul de la masa de alături.

— Dar omul poate fi, probabil, perfecționat, am îndrăznit eu.

— Perfecționat? Mă faci să râd! E ca și cum ai perfecționa locomotivele cu abur, în loc să le înlocuiești cu locomotive Diesel sau locomotive electrice. Însuși principiul fizic care stă la baza omului e defectuos. Reacțiile de ioni în soluții, procesul metabolic… Uită-te în jurul tău, el făcu un gest larg cu mâna spre sală, acest blestemat proces metabolic le răpește oamenilor toate forțele!

M-am uitat împrejur. La masa cea mare chefliii îl sărutau cu foc pe noul candidat în științe, un tânăr chel, istovit de muncă și roșu de emoții. Alături de el soția sa strălucea de fericire. În vecinătatea lor se hrăneau tacticos doisprezece turiști străini. Deasupra meselor plutea fumul și gălăgia. Pe podium, un saxofonist aplecat pe spate indecent, cu burta scoasă înainte, executa un solo cu variațiuni. Trompetele îl acompaniau în surdină, iar bateristul parcă ar fi vrut să-și sară din piele. Orchestra executa un cântec popular stilizat în ritm de twist. Lângă podium, fără să se miște din loc, perechile se agitau, cu toate părțile corpului în mișcare.

— Eu nu spun nimic! exclamă vecinul nostru, privind fix carafa goală.

— Da fapt, unica însușire a omului este universalitatea lui, remarcă cu îngăduință Valerka Ivanov. El poate să facă multe, deși deseori destul de prost. Dar universalitatea este un produs al complexității, iar complexitatea un factor cantitativ. Vom învăța să facem cu ajutorul fasciculelor electronicoionice mașini de o complexitate de zeci de miliarde de elemente, și gata. Cu asta s-a terminat cu oamenii.

— Cum adică s-a terminat! întrebă Lena alarmată.

— N-o să se întâmple nici un fel de grozăvii. Nu trebuie să ne speriem. Pur și simplu, va interveni o situație — în liniște, decent și pe neobservate — când mașinile vor putea să se lipsească de oameni. Desigur, mașinile, cinstind memoria creatorilor lor, vor fi binevoitoare și față de oameni. Vor satisface cerințele banale ale acestora în ce privește metabolismul. Pe cei mai mulți dintre oameni asta îi va mulțumi probabil. În vanitatea lor de nezdruncinat, vor socoti chiar că mașinile îi slujesc pe ei. Dar pentru mașini asta va fi ceva în genul unui reflex necondiționat secundar, al unei obișnuințe ereditare. E posibil însă ca mașinilor să nu le rămână astfel de obișnuințe, pentru că fundamentul mașinii este caracterul ei rațional…

— Între noi fie vorba, în prezent mașinile raționale ne slujesc! îl întrerupse Lena înfierbântată. Ele satisfac necesitățile noastre, nu-i așa?

Eu tăceam. Valerka izbucni în râs.

— Depinde cum privești lucrurile, Lenocika! Mașinile au tot atâtea motive să creadă că oamenii le satisfac cerințele lor. Dacă eu aș fi, de exemplu, mașina electronică „Ural-4”, n-aș avea nici un fel de pretenții față de oameni. Trăiești într-o încăpere luminoasă cu aer condiționat, curent continuu și alternativ — echivalentul apei calde și reci, ca să spunem așa — și pe deasupra servitori în halate albe se agită în jurul tău, îndeplinindu-ți fiecare capriciu, despre tine scriu ziarele:… Iar munca nu este murdară. Cornuți curentul, transmiți impulsurile… Ce mai, să tot trăiești!

— Eu nu spun nimic! rosti vecinul pentru ultima oară, apoi se îndreptă și strigă cât îl ținea gura ceva porcos.

Șeful de sală și câțiva ospătari se repeziră de îndată la el.

— Ei și ce dacă sunt beat? strigă el, în timp ce era târât pe brațe spre ieșire. Beau pe banii mei, câștigați de mine. Să furi e tot un fel de a munci…

— Iată-l, obiectul grijilor noastre, în toată splendoarea lui! Valerka strâmbă din buzele-i subțiri. Un demn urmaș al acelui pierde-vară care la chef striga: „Omul — ce mândru sună acest cuvânt!” Iată că nu mai sună… Ei, ce zici, Valka? Se întoarse el către mine. Transferă-te, apucă-te de treabă în această problemă și atunci ai să lași și tu ceva posterității. Mașini-uzine raționale, creiere electronice active și atotputernice, iar în ele ideile tale, creația ta, tot ce avem mai bun în noi… Pricepi? Omul-creator, asta, deocamdată, mai sună frumos. Și ceea ce avem mai bun va rămâne și va continua să se dezvolte chiar și atunci când semianalfabeta baba Natura se va compromite definitiv cu „homo sapiens” al ei!

— Dar e înfricoșător ceea ce spui! exclamă Lena indignată. Parcă ai fi… un robot. Dumneata, pur și simplu, nu iubești oamenii!

Valerka Ivanov îi aruncă o privire blândă și protectoare.

— Dar noi nu ne certăm, Lena. Eu doar vă explic cum stau lucrurile.

Asta era prea de tot. Lena se îmbufnă și nu mai rosti nici un cuvânt. Nici eu nu i-am răspuns nimic. Tăcerea devenea jenantă. Am chemat ospătarul și am achitat consumația. Am ieșit cu toții pe bulevardul Marx, chiar în miezul acestui „Broadway al Dneprovsk-ului”.

Oamenii, plimbându-se, defilau prin fața noastră.

Deodată Valerka mă apucă strâns de braț.

— Valea, tu auzi? Vezi?

La început n-am înțeles ce trebuie să aud și să văd.

Pe lângă noi treceau un tânăr cu o tânără, amândoi în pulovere groase, cu aceleași pieptănături. Flăcăul avea atârnat de gât un tranzistor zgomotos, montat într-o cutie galbenă de sidef, cu silueta unei rachete deasupra. Sunetele curate ale saxofonului și cele sincopate ale trompetelor acopereau totul în jur… Aș fi recunoscut sunetul acestui tranzistor dintre sute de mărci de radioreceptoare cu tuburi și cu tranzistoare, așa cum o mamă recunoaște glăsciorul copilului său în vacarmul din grădinița de copii. „Amplificatorul de bandă largă cu atenuare de zgomote”, montat în el, era invenția mea și a lui Valerka.

Flăcăul o ținea de gât pe prietena sa și privea lumea cu ochii unui pavian satisfăcut. Genunchii feței parcă se îndoiau sub greutatea brațului său, parcă tresăreau în ritmul muzicii.

— Înseamnă că l-au lansat în fabricația de serie, am tras eu concluzia. Putem cere uzinei drepturi de autor… Ei, tinere, cât ai dat pe tranzistor?

— Cincizeci de ruble, răspunse mândru flăcăul.

— Vezi! Cincizeci de ruble, când de fapt el costa patruzeci și cinci. Prețul e majorat, evident. Pentru calitatea sunetului. Trebuie să te bucuri!

— Să mă bucur? Bucură-te tu! Ai spus adineauri că e înfricoșător… (De fapt, asta i-o spusese Lena, nu eu.) Mai bine înfricoșător decât așa ceva!

M-da… Cândva ne adânciserăm în fizica cuantică și am fost uimiți de ambiguitatea de neînțeles „și undă și particulă”, a electronului. Studiam teoria și tehnologia semiconductoarelor, ne însușeam cele mai subtile procedee ale tehnicii de laborator. Aparatele cu semiconductoare reprezentau pe atunci viitorul electronicii. Despre ele scriau cei care se ocupau cu popularizarea științei. Despre ele visau inginerii. Multe dorințe se ascundeau în aceste visuri. O parte din ele s-au înfăptuit. Restul a fost înlăturat de progresul tehnic. Dar că tranzistoarele vor face cândva parte din toaleta modernistă a papițoilor de pe bulevard, la asta n-a visat nimeni.

Și cât de mult ne-am zbătut cu Valerka să rezolvăm problema zgomotelor! Cert e că electronii se răspândesc în cristalul semiconductorului ca particulele de vopsea în apă, la fel de haotic și fără sens, într-o „mișcare browniană”. Din această cauză, în cască sau în difuzor, se aude un zgomot asemănător cu fâșâitul unui ac de patefon sau cu vuietul îndepărtat al valurilor mării. Într-un cuvânt, o întreagă poveste… Asta a fost prima mea invenție. Ca o muzică triumfală a sunat pentru mine fraza oficială din cererea către Comitetul de stat pentru invenții al U.R.S.S.: „Anexând la aceasta actele enumerate mai jos, vă rugăm să eliberați brevetul pentru invenția denumită…”

Ei bine, cineva a trăit bucuria cunoașterii, a ars în focul unor căutări creatoare, și-a încercat norocul de inginer… Dar ce-i pasă de toate astea sărmanului papițoi? El nu s-a ales cu nimic din aceste bucurii. Nu-i rămâne decât să depună biștarii munciți din greu, să apese pe clape, să rotească butonul și apoi… n-are decât să umble cu tranzistorul de gât…

L-am condus pe Valerka până la hotel.

— Deci cum rămâne? m-a întrebat el, dându-mi mâna.

— Trebuie să mă mai gândesc, Vaier.

— Să te gândești?! Lena mă privi mânioasă. Trebuie să te mai gândești?!

E o ființă nestăpânită această Lena. Nu putea să tacă…

Dar mai amuzant e faptul că Valerka nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup, atât de sigur era că la Institutul de sistemologie nu poate exista nimic interesant și că trebuie să mă transfer imediat la el.

De, merită să mă gândesc…”

„27 octombrie. Mi-a telefonat Valerka Ivanov.

— Te-ai gândit?

— Încă nu.

— Ah, femeile astea! Eu te înțeleg, desigur… Hotărăște-te, Valea! O să lucrăm împreună. Am să-ți telefonez mâine înainte de plecare. Bine?

…Dacă atunci, în martie, când complexul meu abia începuse să se autoproiecteze și să se autoconstruiască, aș fi avut experiență și aș fi stat să analizez căile posibile de dezvoltare, totul s-ar fi îndreptat spre sinteza blocurilor microelectrice, pentru că acesta era singurul lucru pe care-l puteam înțelege. Acum aș fi fost în avans față de Valerka. Munca s-ar fi îndreptat spre alte făgașuri și nici mie, nici altuia nu ne-ar fi trecut prin minte că, cu acest prilej, s-a pierdut metoda sintezei organismelor vii.

Dar această metodă nu s-a pierdut…

Cât era de plăcut ca printr-un simplu efort al gândirii să construiești în rezervor aceste plăcuțe cu microcircuite! Dacă l-am combina acest „Poem” al lui cu invenția mea — „mașina-mamă” — am merge la sigur. De fapt, „mașina-mamă” este deja „mașina-uzină” de care vorbea el. Și în această privință sunt la înălțime. Însă nu-i târziu s-o cotesc…

Astfel de lucrări pot, într-adevăr, să ducă la crearea unei lumi a mașinilor independente de oameni. Nu roboți, ci tot felul de mașini care să se completeze unele pe altele. Să fie asta continuarea naturală a evoluției? Dacă privești dinafară lucrurile, nu pare nimic înfricoșător. Pe Pământ au existat sisteme albuminoide și pe baza informațională a acestora s-au dezvoltat sistemele electronice. Evoluția continuă…

Da, dar dacă privești dinafară, nici în cazul unei catastrofe nucleare mondiale nu se va petrece nimic înfricoșător. Ei, a explodat acolo ceva și a crescut câmpul radioactiv al atmosferei. Dar Pământul se rotește în continuare în jurul axei sale? Se rotește. Se învârte în jurul Soarelui? Se învârte. Înseamnă că stabilitatea sistemului solar nu a fost deteriorată. Deci, totul e în ordine.

„Dumneata nu-i iubești pe oameni!” i-a spus Lena lui Valerka Ivanov. Ce-i drept, e drept, scandalul cu Hilobok, plecarea din institut, întâlnirea de ieri cu invenția noastră, aplicată la aparatul papițoiului, toate acestea sunt fapte care sporesc ura față de oameni. Dar câte asemenea fapte nu există în viața fiecărui om activ? Dacă compari experiența de viață cu experiența inginerească poți, într-adevăr, să ajungi la convingerea că e mai simplu să perfecționezi mașini. La ele totul e rațional și limpede.

Ei bine, dar, oare, eu îi iubesc pe oameni? De asta depinde de ce va trebui să mă ocup în continuare.

Niciodată nu m-am gândit la această problemă… Desigur, eu mă iubesc pe mine, oricât de groaznic s-ar părea. Mi-am iubit tatăl și, într-o măsură mai mică, mama. O iubesc (să admitem) pe Lena. Dacă vreodată o să am copii, probabil că am să-i iubesc și pe ei. Pe Valerka n-aș putea spune că-l iubesc, însă îl stimez. Dar să-i iubesc pe toți oamenii care umblă pe stradă, pe care-i întâlnesc la serviciu, în locurile publice, despre care citesc în ziare și aud vorbindu-se… Ce-mi pasă mie de ei? Și ce le pasă lor de mine? Îmi plac femeile frumoase, bărbații inteligenți și veseli, dar îi detest pe proști și pe bețivi, nu-i pot suferi pe agenții de circulație, sunt reținut față de bătrâni. Iar în înghesuiala de dimineață din troleibuz mă apucă uneori o criză de turbare. Îmi vine să-i pocnesc pe toți în cap și să cobor cât mai repede… Într-un cuvânt, am față de oameni sentimentele cele mai contradictorii.

Aha, aici e ceva. Față de oameni încercăm sentimente de stimă, dragoste, dispreț, ură, rușine, frică, mândrie, simpatie, umilință și așa mai departe. Dar față de mașini? Nu, și ele ne provoacă emoții. E o plăcere să lucrezi cu o mașină bună, iar dacă cineva a stricat o mașină sau un dispozitiv îți pare rău și uneori îți scoți sufletul până când descoperi defecțiunea… Dar asta e cu totul altceva. De fapt, aceste sentimente nu le avem față de mașini, ci față de oamenii care le-au făcut și le-au folosit. Sau le pot folosi. Chiar teama de bombele atomice nu reflectă altceva decât frica noastră față de oamenii care le-au făcut și intenționează să le folosească. Și intențiile oamenilor de a construi mașini care să-l împingă pe om pe planul doi provoacă teamă.

Eu iubesc viața, îmi place să simt că trăiesc. Dar ce viață o fi și asta, fără oameni? E caraghios… Desigur, ipoteticii „mașini-uzine” a lui Valerka Ivanov trebuia să-i opun „mașina-mamă”!..

E limpede. Eu am ales oamenii!

Iar Valerka, acest tânăr inteligent și puternic, e mai slab decât mine. Nu el e cel ce își alege munca, ci munca îl alege pe el…

(Ei, și-acum cinstit, Krivoșein, cinstit cu mâna pe inimă. Spune, dacă n-ai deține metoda de a-l sintetiza pe om, oare n-ai împărtăși părerile lui Valerka despre mașinile electronice? Fiecare dintre noi, specialiștii, caută să găsească o bază ideologică pentru munca sa. Doar nu poți recunoaște, ce dumnezeu, că te ocupi de o anumită muncă numai pentru că nu știi să faci nimic altceva! Pentru un om de creație o asemenea recunoaștere ar fi echivalentă cu falimentul).

Dar, oare, eu mă pricep în munca de care m-am apucat?…

Gata, ajunge! Desigur, e foarte frumos să te ponegrești, să-ți plângi propria imperfecțiune, să te chinuiești datorită neconcordanței dintre visuri și fapte… Dar unde e el, acel cavaler al spiritului, cu studii superioare și stagiu de muncă în specialitatea cerută, căruia eu aș putea să-i predau liniștit tema? Ivanov? Nu. Azarov? N-am reușit să-mi dau seama. Și treaba stă pe loc”.

„28 octombrie. Am primit un telefon la laborator.

— Ei, Valea, te-ai hotărât? (Cât de precis a pus întrebarea!)

— Nu, Vaier.

— Păcat. Am fi lucrat de minune împreună. Dar să știi că nu te înțeleg. Transmite-i salutări Lenei. E o femeie foarte drăguță, mă bucur pentru tine.

— Mulțumesc, am să-i transmit.

— Și acum, rămâi cu bine. Dacă treci prin Leningrad, vino pe la mine.

— Neapărat am să vin! Drum bun, Valerka! Ei, Valerka, tu nu înțelegi nimic… Dar, în sfârșit… Gata! Mi se pare că m-am înfuriat. Am să lucrez în dușmănie. Măcar pentru asta trebuie să-ți mulțumesc, Valerka!”

Capitolul 13

„1 noiembrie. Prin urmare, fără să vreau, dirijând sinteza, am dovedit că e posibil ca pe baza informației despre… hai să zicem, un om de rând, să creezi un psihopat sau un sclav. Asta s-a întâmplat pentru că, cu prilejul introducerii informației suplimentare, am comis o siluire grosolană. (Ah, acest „rezultat” nu se încadrează în fraze academice!) Acum îmi revine obligația minimală să dovedesc posibilitatea contrară.

Pozitiv în experiența cu Adam e faptul că el s-a dovedit viu și sănătos din punct de vedere fizic. Și înfățișarea lui exterioară a ieșit așa cum o plănuisem. Și încă ceva: am acum o experiență în ceea ce privește transformarea formelor corpului omenesc… Aspectul negativ: metoda „comodă” a numeroaselor transformări și dizolvări cade în mod categoric. Totul trebuie făcut într-o singură etapă. Și metoda corectării, „e bine — nu e bine”, trebuie aplicată doar în acele cazuri, când știu cu precizie ce „e bine” și pot controla modificările, sau exprimându-mă mai simplu, pot corecta numai micile scăderi exterioare. Într-un cuvânt, pentru a treia oară trebuie s-o iau de la zero…

Vreau să creez o variantă îmbunătățită a persoanei mele, mai frumoasă și mai inteligentă. Singura metodă posibilă e să introduc în mașină, împreună cu informația proprie, și dorințele mele. Mașina poate să și le însușească, sau să nu și le însușească. În cel mai rău caz, va rezulta un Krivoșein identic, și atât. Totul e să nu fie unul mai rău.

Cu înfățișarea exterioară lucrurile sunt, mai mult sau mai puțin, clare. Am să-mi pun „coiful lui Monomah” și am să mă imaginez vizual, până la halucinație, zvelt, fără defectele fizionomiei mele (jos cu pistruii, cu cicatricea de deasupra sprâncenei, de corectat nasul, de redus maxilarul ș.a.m.d) și ale corpului (va trebui să înlătur grăsimea, să refac ligamentul de la genunchi). Și părul trebuie să fie mai închis la culoare…

Dar când e vorba de aptitudinile intelectului?… Cum să procedez? Să doresc pur și simplu ca dublura mea nouă să fie mai inteligentă decât mine? „Mașina-mamă” nu o să dea atenție acestei doleanțe. Ea își însușește numai informația constructivă… — Trebuie să mă mai gândesc”.

„2 noiembrie. Am o idee. Primitivă, ca un papuc de casă, dar totuși e o idee. Nu sunt la fel de inteligent la orice oră din zi. După prânz, precum se știe, capacitățile intelectuale scad. Faptul acesta are chiar o oarecare fundamentare biologică. Prin urmare, informația despre mine trebuie furnizată mașinii numai pe stomacul gol. Și fără să fumez până la abrutizare.

Merită să mai țin seama de încă o calitate a propriei rațiuni: cu cât se apropie moartea, gândurile și raționamentele lucide sunt înlocuite de visuri, de jocul imaginației și al simțurilor. Lucrul acesta nu e bun la nimic. Înclinația spre visare mi-a jucat deja o festă. Prin urmare, cum se lasă seara, trebuie s-o șterg din laborator. Fie că noua mea dublură să iasă lucid, isteț și echilibrat!”

„17 noiembrie. E a treia săptămână de când exersez cu „mașina-mamă” perfecționarea mea. Simt mereu dorința să-i ordon mașinii prin „coiful lui Monomah”: „Hai, dă-i drumul! „ca să văd ce se întâmplă. Dar nu. E vorba de un om! Întâi lasă mașina să-și apropie toate gândurile, reprezentările, dorințele mele. Să înțeleagă ce vreau eu”.

„25 noiembrie, seara. Zăpada cade cu fulgi mari peste globurile albe ale felinarelor. Cade, cade mereu, ca și cum ar vrea să-și depășească norma… Din nou, prin fața casei trece fetița aceea în cârji, întorcându-se de la școală. Probabil că a avut poliomielită. N-o mai duc picioarele.

De fiecare dată când o văd, cu ghiozdanul ei mare pe umerii ascuțiți, cât de stângaci își mișcă cârjele, cum se sprijină greoi în ele, mi-e rușine. Mi-e rușine că sunt sănătos ca un taur. Mi-e rușine că eu, om inteligent și instruit, nu pot s-o ajut cu nimic. Mi-e rușine că în viață există atâta nedreptate lipsită de sens.

Copiii nu trebuie să umble în cârjii. Cât mai valorează toată știința și tehnica din lume, dacă copiii umblă în cârjii?

Nu cumva fac și de data asta altceva? Altceva decât ceea ce le trebuie oamenilor? Acestei fetițe, de pildă, descoperirea mea n-o să-i fie de nici un folos.

…În curând se împlinește o lună de când, după ce am alcătuit în prealabil un program la ce să mă gândesc, am pătruns în camera informațională, mi-am fixat pe corp traductorii, mi-am pus „coiful lui Monomah”, mă gândesc, vorbesc cu voce tare. Uneori mă cuprinde îndoiala. Dar dacă în „mașina-mamă” lucrurile se petrec din nou altfel de cum trebuie? La naiba, nu există nici un control! Și mi-e frică. Mi-e atât de frică, încât s-ar putea ca acest sentiment să aibă influență asupra caracterului viitoarei dubluri…”

Următoarea însemnare în jurnal era făcută cu creionul.

„4 decembrie. Iată, deci… Conform ideii; ar trebui să jubilez. Am reușit. Dar nu pot, n-am nici putere, nici gânduri, nici emoții. Am obosit. Oh, cât sunt de obosit! Mi-e lene să-mi caut până și stiloul.

Mașina a ținut seama, în linii mari, de dorințele mele cu privire la înfățișarea exterioară. Câte ceva am mai îndreptat și eu în procesul sintezei. Nici o experiență nu se desfășoară în zadar. În timp ce dublura lua ființă, eu n-am mai avut nevoie să verific, să compar. Ochiul meu versat remarca imediat ceea ce nu era „în regulă” în structura lui și controla modul în care mașina rectifică defectele.

Am fixat o scară lângă rezervor și l-am ajutat să iasă din el. Iată-l în fața mea gol, zvelt, musculos, frumos, cu părul de culoare închisă, semănând cu mine, într-un fel, și, totuși, fără să-mi mai semene, în jurul picioarelor lui se formau mici băltoace de lichid.

— Ei, cum e? Nu știu de ce, dar vocea îmi era cam dogită.

— Totul e în regulă, mi-a răspuns el zâmbind.

Iar pe urmă… Pe urmă au început să-mi tremure buzele, să-mi tremure fața, brațele mi se mișcau fără sens. N-am putut nici măcar să-mi aprind o țigară. El mi-a aprins țigara, mi-a turnat puțin spirt într-o eprubetă, i-a adăugat apă, repetând într-una:

— Hai, hai… Totul e în regulă, ce mai.

Într-un cuvânt, mă liniștea. Îmi vine să râd…

Acum am să încerc să dorm”.

„5 decembrie. Astăzi am verificat aptitudinile logice ale dublurii nr. 3.

Primul tur (am jucat „popa-prostul”) 5–3 în favoarea lui. Turul doi (jocul de-a „cuvintele”). Din cuvântul „abreviere” el a compus în zece minute, cu opt cuvinte mai mult decât mine, din cuvântul „supratensiuni” — cu douăsprezece mai mult. Turul trei: Am rezolvat probleme de logică din manualul de sistemologie al lui Azarov, începând cu numărul 223. Eu am ajuns în două ore de muncă numai la nr. 235, el până la nr. 240.

Nici vorbă să trișez, pentru că mă înfierbântasem. Înseamnă deci că el raționează mai repede decât mine. Cam în proporție de 25–30 procente și asta datorită unor modeste îmbunătățiri, realizate într-un mod simplist, empiric! Dar cum s-ar putea îmbunătăți aptitudinile omului pe baza adevăratei științe?

Să vedem însă cum o să se prezinte în procesul muncii”.

„7 decembrie. Deocamdată nu prestăm o muncă intelectuală. Facem ordine și curățenie în laborator. Nu e prea simplu, din cauza haosului de cabluri și furtunuri vii. Aspirăm și ștergem praful, curățim baloanele, dispozitivele și panourile de stratul de mucegai.

— Spune-mi, cum judeci tu biologia?

— Biologia? S-a uitat la mine nedumerit, apoi și-a adus aminte. Ah, despre asta-i vorba! Știi, nici eu nu-l înțeleg… După părerea mea, era o idee fixă de-a lui, datorită dorinței de autoafirmare…”

— Fir-ar să fie! Aspirantul Krivoșein scoase un fluierat și chiar se săltă ușor pe scaun din cauza surprizei. Așa mai zic și eu!

Cum naiba vine asta… În fond dublura nr. 3 a fost și ea o creație a „mașinii-mamă”! Înseamnă… înseamnă că mașina a învățat de acum să construiască un organism omenesc? Desigur, eu fusesem primul. De aceea a fost nevoie de căutări complicate. Dar mașina a memorat toate căile de cercetare, a selectat dintre ele cele ce duc nemijlocit către țel și și-a alcătuit programul de sinteză a omului. Înseamnă că această descoperire este, într-adevăr, ceva unic. Ea trebuie păzită… Cel mai bine ar fi să te programezi din nou în „mașina-mamă”. De data asta nu cu memoria vagă a căutărilor, ci cu cunoștințe precise și verificate asupra modului în care te poți autotransforma. Dar întrebarea este pentru ce?

Eh, te-ai putea gândi încă mult timp la toate astea!

Aspirantul se încruntă și își vârî din nou nasul în jurnal.

„18 decembrie. Nu-mi aduc aminte dacă ăsta a fi fost gerul bobotezei, dar vântul de nord-est ne-a adus o asemenea iarnă siberiană, încât caloriferul, cu toți aburii lui, abia reușește s-o scoată la capăt cu frigul. În parc totul e alb, și laboratorul e mai luminos.

Poate că lucrurile nu s-au desfășurat după tipicul biblic, dar botezul noii dubluri a avut totuși loc. Iar naș i-a fost Harri Hilobok.

Iată cum s-a petrecut totul. La institut au sosit în practică studenți de la Universitatea din Harkov. Alaltăieri am intrat în căminul tinerilor specialiști, unde au fost cazați și studenții, și am împrumutat „pentru experiențe psihologice” un carnet de student și o foaie de repartizare la practică. Studenții mă priveau cu sfială respectuoasă. În ochii lor licărea hotărârea de a sacrifica pentru știință nu numai carnetele de student, ci chiar și ghetele. Buletinul de identitate l-am împrumutat de la Pașa Pukin.

Pe urmă i-am prezentat „mașinii-mamă” aceste documente. Le-am sucit prin fața obiectivelor, am foșnit din file… Când buletinul de identitate, carnetul de student și foaia de trimitere la practică au apărut în rezervor, mi-am pus „coiful lui Monomah” și prin metoda „e bine — nu e bine” am corectat toate notațiile, după nevoie.

Dublura nr. 3 a primit numele de Kraveț Viktor Vitalievici. Conform datelor are, deci, 23 de ani, e de naționalitate rusă, supus serviciului militar, student în anul cinci al facultății de fizică a Universității de stat din Harkov, cu domiciliul la Harkov, strada Molodnaia gora, nr. 17… Ne face o deosebită plăcere să ne cunoaștem!

Chiar așa, o plăcere deosebită. În timp ce făceam aceste operațiuni discutam aproape în șoaptă cu proaspătul aspirant Kraveț. Ne simțeam ca niște falsificatori de bani, gata-gata să fie prinși. Își spunea cuvântul și respectul înnăscut al intelectualilor față de legi.

A doua zi, când ne-am dus la Hilobok, Viktor Kraveț ca să-și facă formele de practică, iar eu să-l rog să-l repartizeze pe acest student în laboratorul meu, nu ne prea simțeam la largul nostru. Mie, în afară de asta, mi-era teamă că Harri are să-l trimită la un alt laborator. Dar totul s-a terminat cu bine. În anul acesta au venit o groază de studenți la practică! Când i-am spus lui Hilobok că am să-i asigur studentului tot ce are nevoie pentru lucrarea de diplomă, el a încercat să-mi mai vâre încă doi pe gât.

Desigur că Harri și-a dat seama că semănăm.

— Nu cumva e o rudă, Valentin Vasilievici?

— Cum să vă spun… foarte îndepărtată. Un nepot de gradul trei.

— A-a, ei, atunci, e firesc! Desigur, desigur… Chipul lui exprima înțelegere și îngăduință față de sentimentele mele de rudă. Și… o să locuiască cu dumneata?

— Nu, de ce? O să stea la cămin…

— Da, da, desigur, e mai bine… După chipul lui Harri se vedea clar că relațiile mele cu Lena nu sunt o taină pentru el. Te înțeleg, Valentin Vasilievici, oh, ce bine te înțeleg!

Doamne, cât e de scârbos Hilobok, când spune „ah, ce bine te înțeleg!”

— Dar cum mai stai cu teza de doctorat, Harri Haritonovici? l-am întrebat eu, ca să schimb vorba.

— De doctorat? Hilobok mă privi cu suspiciune. Cum să-ți spun… Dar de ce te interesezi, Valentin Vasilievici? După câte știu, electronica analogică nu e domeniul dumitale.

— În momentul de față nici nu mai știu care e domeniul meu și care nu, Harri Haritonovici, am mărturisit eu cu toată sinceritatea.

— Ia te uită? Mă rog, asta e lăudabil… Dar eu n-am să susțin prea curând teza de doctorat. Mă distrag treburile de fiecare zi, rutina. N-am timp să studiez în mod creator, așa că dumneata, Valentin Vasilievici, ai să-ți susții înaintea mea disertația de candidat în științe, cât și teza de doctor. He-he…

Ne întorceam la laborator într-o dispoziție foarte proastă. Ne supăra duplicitatea. În laborator eram niște zei, dar când veneam în contact cu mediul înconjurător, începeam să trișăm, s-o încurcăm, să ne ferim. Ce o fi asta? Specificul creatorilor? Sau specificul realității? Sau poate specificul caracterelor noastre?

— La urma urmelor, nu eu am inventat sistemul de chitanțe pentru om: buletinele de identitate, vizele, chestionarele, adeverințele, legitimațiile, am spus eu. Fără hârtiile astea nu faci două parale. Cu hârtii ești om.

Viktor Kraveț nu spuse nimic”.

„20 decembrie. În sfârșit, începe munca în comun!

— Tu nu crezi că am cam sărit peste cal cu jurământul nostru?

— ?!

— Ei, nu cu tot jurământul, ci doar cu punctul acela sacramental.

— „… să utilizăm descoperirea în folosul oamenilor cu o deplină siguranță?”

— Exact. Noi am realizat până acum patru metode: sinteza informației despre om, sinteza iepurilor de casă cu rectificări și fără, sinteza circuitelor electronice și sinteza omului cu rectificări. Oferă măcar una din aceste metode o garanție absolută a utilității?

— M-m… nu. Dar ultima metodă permite în principiu…

— … să creezi „cavaleri neînfricați” și fără pată, cavaleri ai Crucii Sfântului Gheorghe și luptători înflăcărați?

— Să ne exprimăm mai simplu: oameni buni. Ești împotrivă?

— Deocamdată noi nu votăm, ci discutăm. Și mie mi se pare că această idee se bazează — bineînțeles, te rog să mă scuzi — pe reprezentări foarte idioate despre așa-numiții „oameni buni”. Nu există oameni „buni” și oameni „răi” din punct de vedere abstract. Fiecare om este bun într-o privință și rău în alta. Aici nu există criterii obiective. De aceea, tocmai de aceea, adevărații cavaleri neînfricați și fără pată aveau mult mai mulți dușmani decât oricine. Pentru toată lumea e bun numai egoistul deștept și cam josnic, care pentru atingerea scopurilor sale se străduiește să se pună bine cu toți. Există, e adevărat, un criteriu „cvasiobiectiv”: E bun cel pe care-l susține majoritatea. Ești de acord să punem un asemenea criteriu la baza metodei?

— M… M. Lasă-mă să mă mai gândesc.

— Merită oare? Dacă eu m-am și gândit la această problemă, înseamnă că ai să ajungi la același rezultat… (Ia te uită!) Criteriul acesta nu e bun. Dacă ne gândim, de-a lungul veacurilor dreptatea n-a fost întotdeauna de partea majorității… Mai există încă două criterii: „e bine ceea ce consider eu că e bine” (sau cel pe care eu îl consider bun), și „e bine ceea ce e bine pentru mine”. Noi, ca și majoritatea zdrobitoare a oamenilor ce se îngrijesc prin natura profesiunii lor de bunăstarea și fericirea oamenilor, ne-am condus după ambele criterii. Numai că, din naivitate, am crezut că ne conducem după cel dintâi, și l-am și considerat drept un criteriu obiectiv…

— Ei, aici cred că exagerezi!

— Nu exagerez de loc! N-am să amintesc de nefericita dublură, pe nume Adam. Dar și atunci când m-ai sintetizat pe mine, ai avut grijă tot timpul să mă simt bine (mai exact „bine” după părerea ta) și să-ți fie și ție bine. Oare nu-i așa? Dar acest criteriu e subiectiv, și alți oameni…

— … cu ajutorul acestei metode vor face ceea ce e bine după părerea lor și pentru ei. Nu?

— Exact.

— M-da… Să zicem că e așa. Prin urmare, trebuie căutate în continuare metode de sinteză și transformare a informației în om.

— Nu știu.

— Am să-ți spun eu de ce metodă e nevoie. „Mașina-mamă” trebuie transformată într-un agregat de elaborare neîntreruptă a „binelui” cu o productivitate… hai, să zicem, de un milion și jumătate de fapte bune pe secundă. Și totodată s-o facem să devoreze faptele rele cu aceeași productivitate. De fapt, un milion și jumătate reprezintă doar o picătură în ocean. Pe Pământ trăiesc trei miliarde și jumătate de oameni și fiecare din ei comite în fiecare zi câteva zeci de fapte, dintre care niciuna nu este neutră.

Și apoi mai trebuie inventată metoda repartizării uniforme a acestei — hm! — producții pe suprafața pământului. Într-un cuvânt, trebuie să iasă ceva în genul unei prășitori-secerători-culegători cu magnetroni, din cărămidă nearsă…

— Mă iei peste picior?

— Da. Calc în picioare acest vis mare, altfel ne va duce dracu știe unde.

— Consideri că eu?…

— Nu. Nu consider că ai lucrat grăbit. Ar părea straniu dacă cu aș socoti așa. Dar trebuie să înțelegi că din punct de vedere subiectiv tu visai și proiectai, dar din punct de vedere obiectiv făceai numai ceea ce puteai, ceea ce permiteau posibilitățile descoperirii. Și în asta constă toată problema! Trebuie să-ți pui de acord ideile, planurile, cu posibilitățile pe care ți le oferă munca. Dar tu aveai de gând să opui o mașinărie oarecare celor o sută de miliarde de diferite fapte zilnice ale omenirii. Tocmai ele, aceste o sută de miliarde, plus nenumăratele miliarde de fapte din trecut, determină procesele sociale de pe Pământ, binele și răul inclus în ele. Toată știința nu e capabilă să țină piept acestor procese puternice, acestei avalanșe de fapte și acțiuni. În primul rând pentru că chestiunile științifice reprezintă doar o mică parte a problemelor lumii, iar în al doilea rând, pentru că asta nu intră în domeniul ei. Știința nu elaborează nici binele, nici răul. Ea elaborează o nouă informație și oferă posibilități noi. Atât. Iar aplicarea acestei informații și utilizarea posibilităților sunt determinate de procesele și forțele sociale amintite. Și noi oferim oamenilor doar noi posibilități de a produce oameni asemenea lor, iar ei sunt liberi să utilizeze aceste posibilității spre binele lor, spre nenorocirea lor, sau să nu le folosească de loc.

— Cum adică? Tu consideri că ar trebui să publicăm totul despre descoperire și să ne spălăm pe mâini? Asta-i prea de tot! Dacă nouă puțin ne pasă ce se va întâmpla cu ea în viață, atunci celorlalți n-o să le pese nici atât.

— Nu te înfierbânta. Eu nu consider că trebuie s-o dăm publicității. Trebuie să muncim mai departe, să studiem toate posibilitățile. Așa face toată lumea. Dar și în cercetările noastre, și în proiecte și idei, și chiar în visurile noastre trebuie să ținem seama de faptul că, ceea ce se va alege din această descoperire, asta depinde, înainte de toate, de viața însăși, sau, exprimându-mă mai academic, de climatul social-politic din lume. Dacă climatul se va dezvolta într-o direcție favorabilă, o putem da publicității. Dacă nu, realizarea trebuie ascunsă sau chiar complet distrusă, așa cum prevede jurământul amintit. Nu stă în puterile noastre să salvăm omenirea, dar putem, totuși, să nu-i pricinuim un rău.

— Hm… Totul sună cam prea modest. După părerea mea, tu subapreciezi posibilitățile științei contemporane. În prezent există posibilitatea ca prin, apăsarea unui buton — sau a mai multor butoane — să se nimicească omenirea. De ce să nu apară și posibilitatea ca, prin apăsarea unui buton, să salvezi omenirea sau s-o ferești de calamități? Și de ce, la naiba, să nu stea această metodă la baza orientării căutărilor noastre?

Orientarea noastră este constructivă. E incomparabil mai greu să construiești un pod, decât să-l distrugi.

— Sunt de acord. Și totuși se construiesc poduri.

— Dar nimeni n-a construit încă un pod care să nu poată fi aruncat în aer.

Aici am ajuns amândoi într-un fel de impas scolastic.

Dar ce zici de el? În fond, mi-a expus cu claritate și logic toate îndoielile mele atât de vagi. Ele mă stăpâneau de multă vreme… Nici nu știu dacă trebuie să fiu mâhnit sau să mă bucur!”

„28 decembrie. A trecut un an din ziua când stăteam în mijlocul laboratorului nou utilat, pe generatorul de impulsuri încă nedespachetat și plănuiam o experiență nedeterminată. Numai un an? Dar timpul se măsoară prin evenimente și nu după rotațiile Pământului! Mi se pare că au trecut vreo zece ani. Nu numai pentru că s-au realizat multe, ci și pentru că am suferit mult. Am început să mă gândesc mai mult la viață, să-i înțeleg mai bine pe oameni. Chiar m-am și schimbat puțin — sper că în sensul cel bun. Și cu toate acestea, simt o oarecare insatisfacție. Oare fiindcă visez prea mult? Tot ce am plănuit, s-a înfăptuit. Dar s-a înfăptuit nu așa cum aș fi vrut, ci cu dificultăți, cu complicații teribile, cu dezamăgiri…

Tot așa se întâmplă și în viață. Omul nu visează niciodată cum să ajungă la dezamăgire sau să-și dea cu capul de piatră. Asta vine de la sine. În minte înțeleg lucrurile astea foarte bine. Totuși, nu — mă pot împăca cu această idee.

…Pe când sintetizam dublura nr. 3 (numit în viață Kraveț), speram în sinea mea că în „mașina-mamă” se va declanșa ceva și va ieși, într-adevăr, un cavaler neînfricat și fără pată! Dar nu s-a declanșat nimic. E reușit, nimic de zis, dar nu e cavaler. E lucid, precaut și judecă bine. Și apoi, de unde să iasă un cavaler? Doar nu din mine?

Sunt un tembel! Un tembel visător! Îmi fac mereu socoteli că natura o să mă scoată la liman, o să-mi pună chiar ea în mână „o metodă absolut sigură”. Dar ea n-o să mă scoată nicăieri și n-o să-mi pună nimic în mână. Ea nu dispune de o asemenea informație.

La naiba, oare, chiar nu se poate? Să aibă dreptate Krivoșein-Kraveț cel perfecționat de mine?

…Există o metodă de a salva lumea prin apăsarea unui buton. Ea e aplicabilă în cazul unui război termonuclear. Trebuie ascunse într-o mină adâncă câteva „mașini-mame” în care este înregistrată informația despre oameni și o mare rezervă de reactivi. Și dacă pe suprafața pârjolită a Pământului nu vor mai rămâne oameni, mașinile vor păstra informația și vor renaște omenirea. Oricum, e o rezolvare a situației.

Dar nici așa lucrurile n-o să iasă cum trebuie. Dacă lansezi în lume o asemenea metodă, ea va tulbura echilibrul stabilit și — mai știi? — va împinge omenirea într-un război nuclear. „Oamenii vor rămâne vii, bombele atomice nu sunt deci periculoase — ia să le tragem o papară! — o să gândească vreun politician veros. Problema Berlinului? Nu există Berlin! Problema Vietnamului? Nu există Vietnam! Cumpărați adăposturi atomice personale pentru sufletele voastre!”

Înseamnă că nici soluția asta „nu e bună”. Dar care „e bună”? Și oare există o asemenea soluție?”