Solaris

SOLARISTICIENII

Coridorul tubular era pustiu. Am stat o clipă în faţa uşii, ascultând. Pereţii erau probabil subţiri; de afară se auzea vâjâitul vântului. Pe uşă se vedea lipită neglijent, uşor aplecat, o bucată de hârtie dreptunghiulară pe care cineva scrisese cu creionul: «Om». Priveam nedumerit la cuvântul scris tremurat, nedesluşit. O clipă am vrut să mă întorc la Snaut, dar am înţeles că este imposibil. Avertismentul nebunesc îmi suna încă în urechi. M-am urnit, şi pe umeri am simţit greutatea neplăcută a scafandrului. Tiptil, ca şi cum m-aş fi ascuns de un observator nevăzut, m-am înapoiat în încăperea rotundă, cu cinci uşi. Pe ele se aflau inscripţiile: Dr. Gibarian, Dr. Snaut, Dr. Sartorius. Pe uşa a patra nu se vedea nici o carte de vizită. Am şovăit, apoi am apăsat uşor clanţa şi am deschis încet uşa. Pe când se deschidea am încercat un sentiment vecin cu convingerea că dincolo se găseşte cineva. Am intrat.

Nu era nimeni. Aceeaşi fereastră semisferică, puţin mai mică doar, aţintită asupra oceanului, care aici ― în bătaia piezişă a razelor de soare ― strălucea plumburiu; de pe valuri se prelingea o spumă uleioasă, roşiatică. Lumina reflectată, cu nuanţe purpurii, umplea întreaga încăpere, ce semăna cu o cabină de navă. Pe un perete se aflau rafturi cu cărţi, între ele ― un pat fixat în poziţie verticală, iar pe celălalt perete ― dulapurile cu o sumedenie de sertare. Pe rame de nichel se înşirau, lipite una de alta, fotografii luate din avion. Pe stative de metal vedeai baloane şi eprubete astupate cu vată, iar sub fereastră, aşezate pe două rânduri, nenumărate cutii emailate în alb. Era greu să te strecori printre ele ca să ajungi la geam. Unele cutii aveau capacele ridicate; conţineau aparatură ştiinţifică, o mulţime de utilaje, cabluri de metal sau de plastic. În cele două colţuri ale peretelui din faţă se aflau robinete, ventilatoare, instalaţii de congelare. Microscopul era pus de-a dreptul pe duşumea. Pentru el nu se mai găsise loc pe masa mare din faţa ferestrei. Când m-am întors, am văzut chiar în apropierea intrării un dulap întredeschis, înalt până la tavan şi plin de haine de protecţie. Pe rafturi ― stive de rufărie, între carâmbii cizmelor speciale împotriva radiaţiilor, străluceau butelii de aluminiu pentru oxigen. Două aparate, împreună cu măştile respective stăteau agăţate de speteaza patului ridicat. Deşi parcă se încercase să se pună lucrurile într-o oarecare ordine, totuşi pretutindeni domnea haosul. Adulmecând aerul, am simţit un miros slab de reactivi chimici şi un iz înţepător ― clor? Am căutat reflex cu privirea gura dispozitivelor de ventilare aşezate în colţuri la înălţimea plafonului. Fâşiile de hârtie lipite de cadrul ventilatoarelor vibrau uşor; compresoarele funcţionau aşadar, menţinând circulaţia normală a aerului. Am mutat cărţile, aparatura şi uneltele pe două scaune, am suflat cum am putut praful de pe perne, şi, astfel, în jurul patului, între dulap şi rafturi, a apărut un spaţiu relativ gol. Am tras aproape cuierul ca să-mi pun pe el scafandrul. Am prins cu degetele urechile fermoarelor, dar le-am dat imediat drumul. Ezitam să-mi scot scafandrul, de parcă fără el eram lipsit de apărare. Am mai privit o dată întreaga încăpere, am verificat dacă uşa este bine închisă; nu era însă prevăzută cu nici un zăvor. După o clipă de gândire am împins spre ea două dintre lăzile cele mai mari. M-am baricadat astfel provizoriu şi din trei mişcări m-am eliberat din învelişul apăsător. Oglinda îngustă aşezată pe una dintre uşile dulapului reflecta o mare parte din cameră. Cu coada ochiului am surprins acolo o mişcare. Am sărit ca ars, dar era doar propria mea imagine. Tricoul de sub scafandru era leoarcă de sudoare. L-am scos şi am închis dulapul. Îndărătul uşii pe care o închisesem se afla în perete o alta. Am deschis-o şi am pătruns într-o minusculă sală de baie. Pe duşumea, sub pâlnia duşului, se găsea o casetă mare, plată. Am ridicat-o cu uşurinţă şi am dus-o în cameră. Tocmai o aşezam pe duşumea, când capacul a sărit brusc. In compartimentele acelei cutii am văzut atunci cele mai curioase obiecte: o mulţime de unelte caricaturale, conturate într-un metal de culoare închisă; unele păreau asemănătoare celor aflate în sertarele dulapurilor. Toate erau inutilizabile, diforme, rotunjite, topite, ca şi cum ar fi fost găsite în cenuşă după un mare incendiu. În mod ciudat aceleaşi semne ale distrugerii se distingeau chiar şi pe obiectele metaloceramice practic infuzibile. În cuptorul unui laborator nu era posibil să se atingă temperaturile de topire, poate numai în interiorul reactorului atomic. Din buzunarul scafandrului meu am scos un mic dispozitiv de detectare a radiaţiilor, dar minusculul difuzor tăcea ori de câte ori apropiam de ele contorul.

Purtam pe mine doar un slip şi un maieu de filet. Le-am scos, le-am aruncat pe duşumea ca pe nişte lucruri inutile şi am sărit sub duş. Izbitura apei m-a înviorat imediat. Mă zvârcoleam sub jetul puternic şi fierbinte. Îmi masam trupul, fornăiam, dar într-un mod atât de exagerat de parcă aş fi vrut să-mi dovedesc că nu sunt stăpânit de acel sentiment de nesiguranţă prezent în întreaga staţie.

Am găsit în dulap un trening subţire care putea fi purtat sub scafandru. Am trecut în buzunarele lui tot avutul meu sărăcăcios; printre foile notesului am simţit ceva tare. Ştiam că era cheia rătăcită a locuinţei mele pământeşti. Am săltat-o câteva clipe în podul palmei, neştiind unde s-o pun. În sfârşit, am lăsat-o pe un colţ de masă. Mi-a trecut prin minte că, eventual, aş avea nevoie de o armă, dar nu-mi stătea altceva la-ndemână decât briceagul universal, şi n-aveam câtuşi de puţin dispoziţia să pornesc în căutarea unui emiţător de raze sau a ceva asemănător. M-am aşezat pe un taburet de metal în mijlocul spaţiului gol, departe de orice obiecte. Voiam să mă concentrez în mine. Am constatat cu satisfacţie că până la reîntâlnirea cu Snaut mai aveam mai bine de o jumătate de oră; ce să-i faci? îndeplinirea conştiincioasă a îndatoririlor, importante sau nu, mi-a devenit o a doua natură. Acele ceasornicului cu cadran de 24 de ore se aflau în dreptul lui şapte. Soarele apunea. Ora şapte locală corespundea orei 20 de pe bordul lui «Prometeu». Solaris trebuia să se fi micşorat pe ecranele lui Moddard la dimensiunile unei scântei şi să nu mai poată fi deosebit cu nimic de stele. Dar ce mă interesa «Prometeu»? Am închis ochii. Domnea o linişte deplină. Din când în când, la intervale regulate, se auzea trepidaţia ţevilor de metal. Apa picura liniştit în baie, stropindu-i mozaicul.

Gibarian nu mai era în viaţă. Dacă înţelesesem bine ce spunea Snaut, de la moartea lui Gibarian trecuseră doar câteva ore. Ce-au făcut cu trupul său? L-au îngropat? Pe planetă nu puteau s-o facă. M-am gândit o vreme la cele întâmplate, de parcă soarta decedatului ar fi fost pentru mine lucrul cel mai important. Mi-am dat seama însă de lipsa de sens a gândurilor mele, m-am sculat şi am început să mă plimb pe diagonala camerei, atingând câteodată cu călcâiul cărţile aruncate în dezordine. Un mic sac de voiaj mi-a atras deodată atenţia; m-am aplecat şi l-am ridicat. Nu era gol. Conţinea un flacon din sticlă de culoare închisă, dar uşor, ca şi când ar fi fost de hârtie. Am privit prin el spre fereastra ce lumina roşietic şi în adâncul căreia se ridica o ceaţă fumurie. Erau ultimele raze ale asfinţitului. Ce se întâmpla cu mine? De ce mă preocupa un fleac ce-mi căzuse în mână cu totul întâmplător?

Am tresărit: se aprinsese lumina. Evident, celula fotoelectrică era sensibilă la amurgul ce se lăsa. Eram plin de aşteptare, nervozitatea îmi crescuse în aşa măsură încât, până la sfârşit, nu mai voiam să am la spate un spaţiu liber. M-am hotărât să combat această tensiune. Am tras taburetul lângă rafturile cu cărţi.

Am scos al doilea volum al vechii monografii a lui Hughes şi Eugel Istoria lui Solaris, pe care o cunoşteam atât de bine, şi am început s-o răsfoiesc, sprijinind de genunchi cotorul greu şi gros al cărţii.

Descoperirea lui Solaris avusese loc aproape cu o sută de ani înaintea naşterii mele. Planeta gravitează în jurul a doi sori: unul roşu, altul albastru. Timp de peste patru decenii, de ea nu s-a apropiat nici o navă. În acea epocă trecea drept sigură teoria lui Gamow-Shapley privind imposibilitatea apariţiei vieţii pe planetele stelelor duble. Orbitele acestor planete se modifică într-una datorită jocului gravitaţional ce intervine în timpul mişcării de revoluţie a perechii de sori. Din pricina perturbaţiilor produse prin necontenita distorsiune a orbitei planetare, germenii de viaţă, chiar dacă apar, sunt distruşi de alternanţa arşiţei şi a îngheţului. Aceste modificări survin o dată la câteva milioane de ani, aşadar la intervale extrem de scurte pentru fenomene de natură astronomică sau biologică (evoluţia necesitând milioane, dacă nu chiar un miliard de ani).

Conform primelor calcule, Solaris urma, în decursul a cinci sute de milenii, să se apropie de soarele ei roşu la o distantă de o jumătate de unitate astronomică, iar după un milion de ani trebuia să se prăbuşească în neantul său incandescent.

În numai câţiva ani însă, cercetătorii s-au convins că orbita planetei suferă modificări cu totul neaşteptate, de parcă ar fi fost stabilă, la fel de stabilă ca şi orbitele planetelor sistemului nostru solar. Observaţiile au fost repetate, de data aceasta cu cea mai mare precizie; au fost reluate şi calculele care au confirmat numai ceea ce era cunoscut: din punct de vedere mecanic, Solaris avea o orbită instabilă.

Dintr-o planetă ca sute de alte planete descoperite an de an şi trecute în marile statistici doar în câteva rânduri care indică elementele mişcării lor, Solaris a avansat la rangul unui corp ceresc ce merita o atenţie specială.

La vreo patru ani după această descoperire, expediţia lui Ottenskjold a dat ocol planetei, cercetând-o de pe astronava «Laokoon». Această expediţie a avut un caracter provizoriu, de recunoaştere numai, cu atât mai mult cu cât nu era prevăzută pentru descindere. Ea a fixat pe orbitele ecuatoriale şi polare un mare număr de sateliţi automaţi de observaţie, a căror sarcină principală era să măsoare potenţialele gravifice. În plus a fost studiată suprafaţa în întregime şi puţinele platouri ce se ridicau deasupra lui. Aria lor totală n-o atingea pe aceea a Europei, deşi Solaris avea un diametru cu douăzeci la sută mai mare decât Pământul. Aceste urme de sol stâncos şi pustiu, împrăştiate neregulat, se grupează în principal pe emisfera sudică. A fost analizată componenţa atmosferei, care s-a dovedit a fi lipsită de oxigen; au fost efectuate măsurători deosebit de precise privind densitatea planetei, albedoul şi alte elemente astronomice. După cum era de aşteptat, nicăieri n-au fost găsite urme de viaţă ― nici pe uscat, nici în ocean.

În următorii zece ani Solaris, urmărit cu atenţie de toate observatoarele respectivei regiuni, a manifestat o uimitoare tendinţă de conservare a orbitei sale neîndoielnic instabilă din punct de vedere gravitaţional. Câtva timp chestiunea a părut scandaloasă, de bizarul rezultat al observaţiilor fiind acuzaţi (din grijă pentru binele ştiinţei) când anumiţi oameni, când maşinile de calcul de care se serveau aceştia.

Lipsa de fonduri a întârziat cu trei ani trimiterea unei expediţii adevărate pe Solaris, adică până în clipa când Shannahan, completându-şi echipajul, a obţinut din partea institutului trei unităţi de tonaj C, clasa cosmodromică. Un an şi jumătate înainte de sosirea expediţiei, care şi-a luat startul din zona lui alfa din Vărsător, o altă flotă de explorare a fixat pe o orbită în jurul lui Solaris o staţie automată: sateloidul Luna 247. Acest sateloid, după ce a suferit trei reconstrucţii, efectuate la intervale de zeci de ani, funcţionează şi acum. Datele pe care le-a cules au confirmat finalmente observaţiile expediţiei lui Ottenskjold privind caracterul activ al mişcărilor oceanului.

O navă a lui Shannahan a rămas pe orbită înaltă, celelalte două, după pregătiri preliminare, au coborât pe o mică platformă stâncoasă, care ocupă circa şase sute de mile pătrate în regiunea polului sud solarisean. Lucrările expediţiei s-au încheiat după 18 luni, desfăşurându-se cu succes, exceptând un nefericit accident provocat de funcţionarea greşită a aparatelor. Totuşi, în sânul echipei ştiinţifice s-a ajuns la o evidentă împărţire în două tabere antagonice. Obiectul conflictului era oceanul. Pe baza analizelor efectuate, acesta a fost recunoscut drept un produs organic (nimeni nu îndrăznea pe atunci să-l considere ca fiind viu).

Dacă însă biologii vedeau în acea sferă lichidă o formă primitivă de viaţă ― ceva în genul unei colonii uriaşe sau ceva asemănător cu o gigantică şi unică celulă degenerată în creşterea ei (denumită "formaţie pre-biologică") şi a cărei manta gelatinoasă, pe alocuri adâncă de câteva mile, ar fi cuprins întregul glob, astronomii şi fizicienii afirmau că ea trebuie să fie o structură aflată într-un stadiu de organizare atât de înalt încât nu era exclus să întreacă în complexitate organismele pământene, de vreme ce putea influenţa în mod activ forma orbitei planetare. O altă cauză, care să explice comportarea lui Solaris, n-a fost găsită şi, în plus, planetofizicienii au descoperit o relaţie între gravific măsurat local, care se modifica în funcţie de «metabolismul» oceanic.

Aşadar, fizicienii, şi nu biologii, au emis paradoxala expresie de "maşină plasmatică", înţelegând prin aceasta un obiect care, deşi, conform concepţiei noastre, poate fi considerat neînsufleţit, este totuşi capabil să acţioneze într-un scop vădit şi la o scară ― e bine s-o subliniem ― astronomică.

În această dispută, care. a atras în vâltoarea ei în numai câteva săptămâni cele mai mari autorităţi, doctrina lui Gamow-Shapley a început să se clatine pentru prima oară în decurs de opt decenii.

Câtăva vreme partizanii acestei teorii au mai încercat să afirme că oceanul n-are nimic comun cu viaţa, că nu este nici măcar un produs «para» sau «pre-biologic», ci o formaţiune geologică, desigur neobişnuită, dar în stare numai să stabilizeze orbita lui Solaris prin modificări ale intensităţii câmpului gravitaţional; se făceau referiri în acest sens la regula lui Le Chatelier.

În ciuda acestui conservatorism apăreau ipoteze ca aceea a lui Civita-Vitta, cea mai bine elaborată dintre ele, potrivit căreia oceanul era rezultatul unei dezvoltate dialectice: din forma lui primară, de pre-ocean, soluţie de substanţe chimice ce reacţionau lent, a reuşit, sub presiunea condiţiilor (adică a orbitei cei ameninţa existenţa), fără mijlocirea nici uneia dintre treptele dezvoltării terestre ― aşadar evitând apariţia organismelor mono şi pluricelulare, evoluţia vegetală şi animală, naşterea sistemului nervos, a creierului ―, să ajungă direct la stadiul de "ocean homeostatic". Cu alte cuvinte, el nu s-a adaptat mediului vreme de sute de milioane de ani, aşa cum au făcut organismele pământene, pentru ca după un uriaş interval de timp să dea naştere speciei raţionale, ci, aproape în mod spontan, a devenit stăpânul ambianţei lui. Concepţia era cât se poate de originală, numai că şi acum rămânea o enigmă modul în care acest sirop gelatinos reuşea să stabilizeze orbita unui corp ceresc. Trecuse aproape un secol de când erau cunoscute aparatele care creau câmpuri artificiale de forţă şi gravifice ― gravitoarele; totuşi nimeni nu-şi putea nici măcar imagina cum obţinea această masă vâscoasă şi amorfă reacţiile nucleare şi uriaşele temperaturi, caracteristice activităţii gravitoarelor. In presa de atunci, care excita curiozitatea cititorilor cu diverse ipoteze privind "taina lui Solaris", provocând, prin evidenta lor absurditate, indignarea savanţilor, n-au lipsit nici afirmaţii de felul aceleia că oceanul planetar este… o îndepărtată rudă a ţiparilor electrici tereştri.

Când problema a reuşit să fie cel puţin într-o anumită măsură rezolvată, s-a dovedit că explicaţia ei ridică o alta, poate şi mai dificilă; cu enigmele lui Solaris aşa se întâmplă adesea. Cercetările au arătat că oceanul nu acţionează deloc pe principiul gravitoarelor noastre (lucru de altfel imposibil), dar că el poate modela direct metrica spaţiu-timp, ceea ce duce, între altele, la abateri în măsurarea timpului pe unul şi acelaşi meridian al lui Solaris. Prin urmare, oceanul nu numai că într-un anumit sens cunoştea, ci putea chiar (fapt nevalabil pentru noi) să aplice consecinţele teoriei lui Einstein-Boevi.

Odată lansate, aceste afirmaţii au provocat în lumea ştiinţifică o furtună dintre cele mai violente ale secolului nostru. Teoriile cele mai sacrosante, unanim recunoscute ca adevărate, se prăbuşeau în ruină; în literatura ştiinţifică apăreau cele mai critice articole; alternativa "ocean genial" sau "gelatină gravitaţională" aprindea toate minţile.

Evenimentele relatate s-au petrecut cu mulţi ani înaintea naşterii mele. Pe când mergeam la şcoală, Solaris datorită unor fapte cunoscute mai târziu, era considerat ca fiind o planetă dotată cu viată, doar că având un singur locuitor…

Al doilea volum al lui Hughes şi Eugel, ale cărui file le răsfoiam distrat, începea cu o sistematică, pe cât de original, pe atât de distractiv concepută. Tabelul de clasificare prezenta pe rând: tipul Polytheria, ordinul Sincytialia, clasa Metamorpha. Ca şi cum ar fi cunoscut nu ştiu câte exemplare ale genului, pe când în realitate mereu era numai unul, ce-i drept în greutate de 17 miliarde de tone.

Pe sub degete îmi zburau diagrame colorate, grafice, analize şi spectre, care demonstrau tipul şi ritmul metabolismului şi reacţiile chimice specifice oceanului. Cu cât mă adânceam mai mult în voluminosul tom, cu atât întâlneam tot mai multă matematică; se putea crede că nu mai existau lacune în cunoştinţele noastre despre acest reprezentant al clasei Metamorpha, care se întindea învăluit în beznă la câteva sute de metri sub chiurasa de oţel a staţiei. În realitate însă, nu toţi erau de acord nici măcar în ce priveşte faptul dacă ne aflam în prezenţa unei "fiinţe", necum dacă o puteam denumi ocean inteligent.

Am pus zgomotos la loc, maşinal, volumul şi l-am scos pe următorul. Avea două părţi. Prima cuprindea rezumatele proceselor-verbale ale experienţelor privind nenumăratele acţiuni ce aveau drept scop principal stabilirea contactului cu oceanul. Această luare de contact o constituise, ţineam prea bine minte, sursa unui nesfârşit număr de anecdote, ironii şi glume auzite în timpul studiilor; scolastica medievală părea o expunere clară, luminată de o totală evidentă în comparaţie cu jungla pe care o născuse această problemă. A doua parte a volumului, care avea aproape 1300 de pagini, reprezenta doar biografia obiectului. Desigur că literatura originală pe care o cuprindea n-ar fi încăput în camera în care stăteam.

Primele încercări de contact s-au desfăşurat cu ajutorul unor aparate speciale, care transformau excitanţi trimişi de noi şi captau răspunsurile posibile ale oceanului. Acesta a participat deci în mod activ la proiectarea ulterioară a sistemului de aparate. Dar toate se desfăşurau într-un întuneric deplin. Ce sens avea termenul de a «participa»? Faptul că modifica anumite elemente ale aparaturii cufundate în el şi astfel ritmurile descărcărilor înregistrate erau perturbate, iar aparatura de înregistrare fixa un furnicar de semnale asemănătoare frânturilor unor uriaşe operaţii de analiză matematică… Dar ce însemnau toate acestea? Impulsuri care determinau apariţia imenselor lui structuri undeva, la mii de mile de locul cercetării? Sau imagini ale unor adevăruri străvechi pe care le rostea oceanul, dar pe care construcţiile noastre electronice erau incapabile să le traducă? Să fi fost vorba de o operă de artă? Nimeni n-avea habar, de vreme ce excitanţii nu produceau de două ori la rând aceeaşi reacţie. De vreme ce o dată se primea ca răspuns o explozie de impulsuri, care aproape că făcea să sară în aer aparatura, iar alteori ― o tăcere profundă. Ce puteai şti de vreme ce toate experienţele erau irepetabile? Mereu ni se părea că ne aflăm la un pas de descifrarea acestei mări de înregistrări ce sporea necontenit; tocmai în acest scop au fost construite creiere electronice speciale, cu o capacitate de prelucrare a informaţiei mai mare decât cerinţele oricărei probleme rezolvate până atunci. Într-adevăr, au fost obţinute unele rezultate. Oceanul ― sursa unor impulsuri electrice, magnetice şi gravifice ― părea să se exprime în limbajul matematicii. Unele secvenţe ale descărcărilor lui electrice puteau fi clasificate, servindu-te de cele mai abstracte ramuri ale analizei, ale teoriei mulţimilor. Apăreau structuri omoloage, cunoscute din domeniul fizicii, care se ocupă de relaţiile dintre masă şi energie, dintre mărimi finite şi infinite, dintre particule şi câmpuri. Toate acestea îi determinau pe oamenii de ştiinţă să creadă că în faţa lor se află un monstru gânditor, un gen de ocean-creier, o sferă protoplasmatică ce împrejmuieşte întreaga planetă şi îşi petrece timpul în uimitor de vaste consideraţii teoretice asupra esenţei Universului; iar tot ce reuşesc să capteze aparatele noastre nu reprezintă decât fragmente întâmplător auzite ale unui gigantic monolog ce se desfăşoară de milenii în adâncuri, depăşind orice posibilitate a înţelegerii terestre.

Aceasta era concepţia matematicienilor. Astfel de supoziţii erau considerate de unii ca o expresie a subestimării forţei umane, ca o reînviere a vechii doctrine "ignoramus et ignorabimus"; alţii, dimpotrivă, le socoteau ca fiind poveşti dăunătoare şi sterpe şi că în aceste ipoteze ale matematicienilor se manifestă mitologia timpurilor noastre, care vede într-un creier uriaş (electronic sau plasmatic, tot una e) scopul suprem, suma existenţei.

Iar alţii, la rândul lor…, dar cercetători şi concepţii erau legiuni. Ce însemnătate mai avea întregul domeniu al "stabilirii contactului" în comparaţie cu alte ramuri ale solaristicii, în care specializarea a înaintat atât de mult, mai ales în ultimul pătrar de veac, încât solaristicianul-cibernetician aproape că nu se putea înţelege cu solaristicianul-simetriadolog? "Cum v-aţi putea înţelege cu oceanul dacă nu sunteţi capabili s-o faceţi între voi înşivă?" ― a întrebat cândva în glumă Veubeke (în timpul studiilor mele acesta fusese directorul institutului); în gluma lui exista o mare doză de adevăr.

Nu întâmplător fusese clasificat oceanul în rândul Metamorphelor. Suprafaţa lui tălăzuitoare putea da naştere unor forme cât se poate de diferite, cu nimic similare celor terestre. În acelaşi timp, rămânea o totală enigmă scopul ― de adaptare, de cunoaştere sau oricare altul ― al erupţiilor plasmatice uneori atât de violente.

Punând în raft volumul pe care de greu ce era trebuia să-l ţin cu ambele mâini, m-am gândit că toate cunoştinţele noastre despre Solaris, ce umplu biblioteca, reprezintă un balast de fapte inutile şi că, de când survenise începutul acumulărilor, în urmă cu 78 de ani, batem pasul pe loc; de fapt, situaţia era cu mult mai rea, întrucât întreaga trudă se dovedise a fi zadarnică.

Ceea ce cunoşteam cu precizie se referea numai la negaţii. Oceanul nu se folosea de maşini şi nici nu le construia, deşi în anumite împrejurări părea a fi capabil s-o facă, deoarece copia părţile unor aparate scufundate în el, dar o făcuse numai în primii doi ani ai lucrărilor de explorare; apoi, cu o răbdare benedictină, a ignorat orice încercări repetate, ca şi cum ar fi pierdut orice interes fată de utilajele şi produsele noastre (şi s-ar putea deduce, şi faţă de noi). N-avea ― ca să continuăm enumerarea "cunoştinţelor noastre negative" ― nici un fel de sistem nervos, nici celule şi nici o structură care să amintească pe cea proteică; nu reacţiona întotdeauna la stimuli, nici chiar la cei mai puternici; «astfel» a ignorat total catastrofa astrocargoului celei de-a doua expediţii a lui Giese, care de la înălţimea de 300 km s-a prăbuşit pe suprafaţa planetei, a cărei plasmă a distrus-o cu explozia nucleară a reactorului său pe o rază de o milă şi jumătate.

Treptat, în cercurile ştiinţifice, "cauza Solaris" a început să capete numele unei "cauze pierdute", mai ales în sferele administraţiei ştiinţifice a institutului, unde, în ultimii ani, s-au ridicat voci care cereau reducerea fondurilor pentru noile cercetări. Până atunci nimeni nu îndrăznise să vorbească despre lichidarea completă a staţiei; aceasta ar fi constituit o recunoaştere mult prea făţişă a înfrângerii. De altfel, în discuţiile particulare unii susţineau că lucrul de care aveam nevoie era în primul rând o retragere strategică, pe cât posibil mai "onorabilă", din "afacerea Solaris".

Pentru mulţi totuşi, îndeosebi pentru noi, tinerii, «afacerea» devenea, treptat, treptat, ceva în genul pietrei de încercare a propriei noastre valori: "în fond, spuneam noi, e vorba de o miză mai mare decât "aprofundarea cunoştinţelor privind civilizaţia solariseană; problema se referă în primul rând la noi, la limitele cunoaşterii umane".

O vreme a fost populară concepţia (răspândită cu fervoare de presa cotidiană) că oceanul gânditor, întins peste aproape toată planeta Solaris, este un creier gigantic, ce depăşeşte civilizaţia noastră cu milioane de ani de dezvoltare, că este un fel de "yoga cosmic", un înţelept, omniscienţa întruchipată, care a înţeles de mult deşertăciunea oricărei acţiuni şi de aceea păstrează faţă de noi o categorică tăcere. Aceasta constituia pur şi simplu un neadevăr, deoarece oceanul viu acţiona ― şi încă în ce fel! numai că după alte reprezentări decât cele omeneşti. Nu construia prin urmare nici oraşe, nici poduri, nici maşini zburătoare, de asemenea nu încerca să-şi lărgească spaţiul şi nici să şi-l supună (activitatea pe care unii apărători ai superiorităţii omului o considerau un argument extrem de însemnat); în schimb, se îndeletnicea cu efectuarea a mii de transformări ― "auto-metamorfoza ontologică" (vedem că paginile operelor solaristice nu duc lipsă de termeni savanţi). Pe de altă parte, cel ce citeşte în mod sistematic publicaţiile consacrate lui Solaris se află necontenit sub impresia că are de-a face cu frânturi de construcţii intelectuale, poate de geniu, dar amestecate fără sens cu produsele unei inepţii absolute, vecină cu nebunia; astfel au putut să apară concepţii antagonice, de felul «oceanului-yoga» sau al "oceanului-arierat".

Aceste ipoteze au exhumat, reînviind-o, una dintre cele mai vechi probleme filozofice ― raportul între materie şi spirit. Era necesară o mare îndrăzneală, pentru ca ― după cum făcuse Haar ― să i se atribuie oceanului o conştiinţă. Această problemă, considerată de metodologi ca fiind metafizică, se ascundea în miezul tuturor discuţiilor şi disputelor. Este oare posibilă o gândire fără conştiinţă? Dar puteau fi denumite "gândire" procesele desfăşurate în ocean? Muntele este el o piatră imensă? Este planeta un munte uriaş? Aceşti termeni pot fi folosiţi, dar o nouă scară de mărimi aduce pe scenă noi legităţi şi noi fenomene.

Problema amintită a devenit o adevărată cvadratură a cercului din epoca noastră. Fiecare gânditor mai notoriu încerca să-şi dea contribuţia la patrimoniul solaristicii; se înmulţeau teoriile care afirmau că în faţa noastră se află un produs al degenerării, un regres survenit după o trecută fază de măreţie intelectuală a oceanului sau că oceanul este în fond o colonie-neoplasm, care, născându-se din trupurile vechilor locuitori ai planetei, i-a devorat pe toţi şi, încorporându-i, le-a contopit rămăşiţele sub chipul unei stihii veşnice, supra-celulare şi autoregeneratoare.

În lumina albă, asemănătoare celei pământene, a lămpilor fluorescente am dat jos de pe masă aparatele şi cărţile şi, întinzând pe tăblia de plastic harta lui Solaris, am cercetat-o, sprijinindu-mi mâinile de muchiile metalice. Oceanul viu avea şi regiuni abisale, şi mai puţin adânci, iar insulele acoperite cu un strat subţire de rocă erodată stăteau mărturie faptului că în trecut aparţinuseră fundului oceanic. Oare Solaris îşi dirija şi ridicarea sau prăbuşirea formaţiilor geologice aflate în adâncul său? Era o problemă nebuloasă. Priveam la marile emisfere de pe hartă, colorate cu diferite nuanţe de violet şi albastru, resimţind, nu ştiu pentru a câta oară în viaţă, o uimire nu mai puţin zguduitoare decât aceea încercată în copilărie, când am aflat la scoală de existenţa lui Solaris.

Nu ştiu prea bine de ce, dar şi atmosfera în care plutea secretul morţii lui Gibarian, şi însuşi viitorul meu neguros mi s-au părut brusc derizorii: cufundat în contemplarea uluitoarei, teribilei hărţi, nu-mi mai păsa de nimic. Diferitele zone ale acestei formaţii vii purtau numele cercetătorilor care s-au sacrificat încercând să le cunoască. Priveam adâncit la masivul Thexall, ce împrejmuieşte arhipelagurile ecuatoriale, când, deodată, am simţit asupră-mi privirea cuiva.

Continuam să stau înaintea hărţii, dar n-o mai vedeam; eram ca paralizat. Drept în faţa mea, uşa baricadată cu lăzi pe care le susţinea dulapul. E vreun automat, am gândit, deşi în cameră nu existase până atunci nici unul. Dar n-ar fi putut intra fără să-l fi observat! Pielea de pe ceafă şi de pe spate începuse să mă ardă, senzaţia unei priviri grele şi nemişcate devenea insuportabilă. Nu-mi dădeam seama de faptul că, ascunzându-mi capul între umeri, mă sprijineam tot mai puternic de masă, făcând-o să alunece pe duşumea; această mişcare mi-a dat simţământul unei eliberări.

M-am întors brusc.

Încăperea era goală. În faţa mea, hăul negru umplea marea fereastră semisferică. Impresia că sunt pândit nu înceta să mă stăpânească. Întunericul mă urmărea amorf, uriaş, orb şi nemărginit. Bezna de după geamuri nu era luminată de nici o stea. Am tras jaluzelele. Nu trecuse o oră de când ajunsesem pe staţie, dar am şi înţeles de ce sufereau oamenii aici de mania persecuţiei; In mod reflex am legat de toate aceste simptome moartea lui Gibarian. Cunoscându-l, crezusem până acum că nimic n-ar fi putut să-i tulbure mintea. Încetasem să mai fiu sigur.

Stăteam în mijlocul camerei, alături de masă. Respiraţia mi se liniştise; am simţit cum sudoarea ce-mi apăruse pe frunte se răceşte. La ce mă gândisem cu o clipă în urmă? Aha, la automate! Faptul că nu întâlnisem nici unul pe coridoare şi nici în cabine părea foarte curios. Unde s-au ascuns toate? Singurul pe care-l întâlnisem ― la distanţă ― făcea parte din deservirea mecanică a aeroportului. Dar celelalte?

Am privit la ceas. De altminteri ar fi trebuit să mă duc la Snaut.

Am ieşit. Coridorul era destul de slab luminat de mici tuburi aşezate sub tavan. Am lăsat în urmă două uşi până să ajung la aceea pe care se putea citi numele lui Gibarian. M-am oprit îndelung în faţa ei. Staţia era cufundată în linişte. Am apucat clanţa. De fapt nu voisem să intru acolo. Clanţa a cedat, uşa s-a dat deoparte de lăţimea unui deget, formând o deschizătură întunecată; după o clipă, lumina s-a aprins. Acum m-ar fi putut observa oricine ar fi mers pe culoar. Am trecut repede pragul, închizând după mine uşa ferm şi fără zgomot.

Era o cabină mai mare decât a mea, tot cu o fereastră panoramică, acoperită pe trei sferturi de o perdea cu floricele albastre şi roz, adusă, fără îndoială, de pe Pământ, fiindcă nu figura în echipamentul staţiei. De-a lungul pereţilor se întindeau rafturile bibliotecii şi dulapuri ― şi unele, şi altele emailate într-un verde foarte deschis, cu luciri argintii. Conţinutul rafturilor, aruncat vraişte pe jos, ocupa tot spaţiul dintre scaune şi fotoliu. Chiar lângă mine, trecerea era baricadată de două măsuţe păşitoare, răsturnate şi parcă zidite în grămezile de reviste care, izbite de duşumea, ieşiseră din mapele lor frumoase. Cărţile deschise, cu filele răsfirate, erau mânjite de lichidele ce s-au vărsat din baloanele şi eprubetele sparte, cele mai multe cu pereţii atât de groşi încât simpla cădere pe duşumea, chiar de la înălţime, n-ar fi reuşit să le crape. Sub fereastră se afla un birou răsturnat, iar alături o lampă de lucru, al cărei braţ extensibil era frânt; în faţa biroului se vedea un taburet, două dintre picioarele lui pătrunseră în sertarele pe jumătate deschise. Un torent de coli scrise de mână zăceau risipite pe duşumea; m-am aplecat peste ele, recunoscând scrisul lui Gibarian. Ridicând foile împrăştiate, am observat că mâna îmi aruncă nu o umbră simplă, ca până acum, ci una dublă.

M-am întors.. O fâşie în partea de sus a perdelei trandafirii era ca aprinsă de un foc albastru şi tăios, care se întindea clipă de clipă. Cu un gest brusc am dat perdeaua la o parte: o dogoare groaznică mi-a izbit ochii. Incendiul ocupa a treia parte din orizont. Prin văile valurilor, un desiş de umbre prelungi ca nişte stafii alerga spre mine. Se iveau zorile. În zona în care se afla staţia, pe cer răsărea, după o noapte de o oră, al doilea soare al planetei, cel albastru. Întrerupătorul automat a stins luminile din tavan tocmai când am revenit la hârtiile împrăştiate pe jos. Am dat peste o expunere lapidară e experienţei ce fusese proiectată cu trei săptămâni în urmă — Gibarian intenţiona să acţioneze asupra plasmei oceanice cu nişte raze Roentgen foarte dure. Mi-am dat seama că textul fusese destinat lui Sartorius, care urma să organizeze experienţa; ţineam în mână copia. Albul foilor de hârtie începea să-mi supere ochii. Ziua ce se ivea era cu totul altfel decât cea precedentă. Sub cerul portocaliu al soarelui ce se stingea în oceanul ultramarin cu reflexe sângerii plutea aproape neîncetat o ceaţă de un roz murdar, ce contopea cerul, norii şi valurile. Acum toate acestea dispăruseră. Chiar filtrată de vălul trandafiriu, lumina ardea ca becul unei uriaşe lămpi de cuarţ. În razele acesteia, bronzul mâinilor mele devenea aproape cenuşiu. Întreaga încăpere s-a preschimbat. Tot ce avusese o nuanţă roşie se făcuse de un brun bătând în culoarea ficatului, în schimb obiectele albe, verzi şi galbene luaseră culori intense, părând că iradiază prin propria lor incandescenţă. Mijind ochii, am privit prin ţesătura perdelei; cerul era o mare albă de foc sub care tremura şi se zbătea un metal lichid. Mi-am strâns tare pleoapele, sub care prinseseră a-mi juca inele roşii, ce se lărgeau continuu, în câmpul vizual. Pe consola lavoarului (marginea ei era spartă) am descoperit nişte ochelari negri, mari cât aproape o jumătate de fată. I-am pus la ochi. Perdeaua ardea acum cu flacăra sodiului. Citeam mereu, ridicând foile de pe jos şi aşezându-le apoi pe singura măsuţă nerăsturnată. O parte din text lipsea.

Parcurgeam procesele-verbale ale experienţelor efectuate. Astfel am aflat că, timp de patru zile, oceanul fusese supus acţiunii iradierii într-un punct situat la 1400 de mile nord-est de poziţia actuală. Toate acestea m-au umplut de uimire, deoarece utilizarea razelor Roentgen era interzisă prin convenţia ONU pe considerentul acţiunii lor ucigaşe şi eram pe deplin sigur că nimeni nu se adresase Pământului pentru a obţine aprobarea acestor experienţe. La un moment dat, ridicându-mi capul, am observat în oglinda uşii întredeschise a dulapului propriul meu chip: o faţă cadaveric de palidă cu ochelari negri. Încăperea luase o înfăţişare feerică, arzând în nuanţe albe şi albăstrii, dar după câteva minute a răsunat un scrâşnet prelung, şi în exteriorul ferestrelor s-au lăsat jaluzelele ermetice; în cameră se făcuse întuneric, dar imediat lumina artificială s-a aprins, de data aceasta părând extrem de slabă. Se făcea din ce în ce mai cald, până când zumzetul egal, ce putea fi auzit dinspre găurile de aer condiţionat, s-a prefăcut într-un şuierat plângăreţ. Instalaţiile de răcire ale staţiei lucrau cu toată puterea. Zăpuşeala stătută continua totuşi să crească.

Un zgomot de paşi mi-a ajuns la urechi. Cineva trecea pe coridor. Din două sărituri m-am găsit la uşă. Paşii şi-au slăbit zvonul, apoi au contenit. Cel care umblase era în spatele uşii. Clanţa s-a răsucit încet; fără a mai gândi, am prins-o cu un gest reflex şi am ţinut-o strâns. Apăsarea nu se întărea, dar nici nu slăbea. Cel de dincolo de uşă se comporta ca şi cum ar fi fost luat prin surprindere. Un timp, nici unul dintre noi n-a lăsat clanţa din mână; deodată am simţit că strânsoarea a cedat; doar un foşnet slab îmi dădea de veste că necunoscutul se îndepărtează. Am mai rămas o vreme ciulind urechile, dar tăcerea domnea din nou.