Solaris

BĂTRÂNUL MIMOID

Stăteam în faţa marii ferestre şi contemplam oceanul. N-aveam nimic de lucru. Raportul, elaborat timp de cinci zile, era acum un fascicul de unde care zbura în vid, dincolo de constelaţia lui Orion; când va ajunge la întunecoasa-i nebuloasă de praf, care, întinsă pe un spaţiu de opt trilioane de mile cubice, absoarbe orice semnal, orice rază de lumină, mesajul va întâlni primul lanţ de relee. De aici, de la o radiogeamandură la alta, va sări peste miliarde de kilometri, alunecând pe curba unui arc uriaş; în sfârşit, în blocul metalic al ultimului releu va mai fi concentrat o dată, şi apoi propulsat mai departe spre Pământ. Pe urmă vor trece luni, iar de pe Pământ va porni un mănunchi asemănător de energie, care va antrena cu sine urmele, deformările provocate de acţiunea câmpului gravific al Galaxiei; răspunsul va atinge frontul norului cosmic, se va scurge amplificat de-a lungul şiragului de geamanduri în derivă lentă şi va zbura cu aceeaşi viteză către cei doi sori dubli ai sistemului Solaris.

Oceanul, sub soarele său roşu, înalt, părea mai negru decât oricând. O ceaţă ruginie îi contopea cu cerul marginile. Văzduhul era încărcat de un abur dens, parcă prevestind una dintre acele extrem de rare şi inimaginabil de violente furtuni care bântuiau planeta de câteva ori pe an. Există presupuneri, de altfel întemeiate, că acel unic şi imens locuitor îşi controla clima şi că aceste furtuni le declanşează el însuşi.

Mai aveam să privesc din aceste ferestre câteva luni şi să observ de la înălţimea lor răsăriturile de aur alb şi de roşu obosit, reflectate din când în când pe o trâmbă lichidă, pe imensa lacrimă argintie a simetriadei, să urmăresc legănările zvelţilor aricioizi bătuţi de vânt, să întâlnesc mimoizi prăbuşindu-se pe jumătate erodaţi. Într-o bună zi, toate ecranele videofoanelor vor începe să licărească, întregul sistem de semnalizare electronică, mort de atâta vreme, va reînvia, pus în mişcare de un impuls transmis de la depărtări de sute de mii de kilometri, anunţând apropierea unui colos metalic, care, în bubuitul prelung al gravitoarelor, se va opri deasupra oceanului. Va fi poate „Ulisse”, sau poate „Prometeu”, sau poate un alt crucişător de cursă lungă. Pătrunzând într-însul, voi putea vedea înăuntrul său şiruri nesfârşite de automate masive, care, dacă le-ar fi astfel programată memoria ce oscilează în cristalele lor, ar executa orice ordin fie până la autodistrugere, fie până la deplina nimicire a obstacolului ce li s-ar pune în cale. Pe urmă nava se va înălţa şi va porni, supersonic, lăsând în urmă-i un con de tunete frânte în octave de bas, ce vor atinge oceanul, iar feţele tuturor oamenilor se vor lumina o clipă la gândul că se înapoiază acasă.

Dar pentru mine nu exista acasă. Pământul? Mă gândeam la acele metropole suprapopulate, lărmuitoare, în care mă voi pierde aproape cu desăvârşire, ca şi cum aş fi săvârşit ceea ce intenţionasem atunci, în a doua sau în a treia noapte, ca şi cum m-as fi aruncat în oceanul ce tălăzuia greu în beznă. Mă voi îneca printre oameni. Voi fi un tovarăş tăcut şi atent şi ca atare preţuit. Voi avea nenumăraţi cunoscuţi, mulţi prieteni, vor apărea în viaţa mea şi femei, sau poate chiar numai una. Câtăva vreme îmi voi impune să zâmbesc, să salut, să mă scol, să execut miile de fleacuri din care este alcătuită existenţa terestră, până când voi înceta s-o mai simt. Noi preocupări îmi voi găsi, noi activităţi, dar nu mă voi mai dărui lor în întregime. Nici unui om şi nici unui lucru, niciodată, de acum înainte. Poate că noaptea voi privi într-acolo, unde pe cer întunericul norului de praf opreşte ca o draperie neagră strălucirea celor doi sori, îmi voi aminti totul, chiar şi de ceea ce gândesc acum. Cu un zâmbet iertător, în care va dăinui o fărâmă de tristeţe, dar şi un simţământ de autodepăşire, îmi voi aduce aminte de nebuniile şi de speranţele mele. Nu consider deloc că eu, cel din viitor, aş fi mai rău decât Kelvin care fusese gata de orice pentru cauza numită Contact. Şi nimeni nu va avea dreptul să mă condamne.

În cabină a intrat Snaut. A privit în jurul său, apoi s-a uitat la mine. M-am sculat şi m-am apropiat de masă.

― Vrei ceva? l-am întrebat.

― Mi se pare că ai rămas fără lucru… mi-a spus, clipind des. Aş putea să-ţi dau ceva… ştii, sunt unele calcule ce-i drept nu dintre cele mai urgente…

― Îţi mulţumesc, am zâmbit, dar nu simt nevoia.

― Eşti sigur? a întrebat, privind pe fereastră.

― Da. Mi-au trecut prin cap o grămadă de gânduri şi…

― Aş prefera să nu mai gândeşti atât…

― Dar nu ştii deloc despre ce este vorba. Spune-mi, te rog… crezi în Dumnezeu?

Mi-a aruncat o privire iute, pătrunzătoare.

― Ce tot spui! Cine mai crede astăzi…

― Nu-i chiar atât de simplu, am rostit pe un ton lejer, fiindcă nu mă refer la dumnezeul tradiţional al credinţelor pământene. Nu m-am ocupat de teoria religiilor şi poate că n-am inventat nimic, dar n-ai cumva întâmplător idee dacă a existat vreodată credinţa într-un dumnezeu… imperfect?

― Imperfect? a repetat Snaut, ridicându-şi sprâncenele. Ce înţelegi prin asta? Într-un anumit sens, divinitatea fiecărei religii era imperfectă, fiind împovărată de însuşirile oamenilor, amplificate doar. Dumnezeul Vechiului Testament era, de pildă doritor de proslăviri şi de jertfe, era violent şi gelos pe ceilalţi zei… Zeii grecilor, prin caracterul lor certăreţ, prin conflictele lor familiale, nu erau mai puţin imperfecţi decât oamenii…

― Nu, l-am întrerupt, eu mă refer la un dumnezeu a cărui imperfecţiune nu derivă din simplitatea creatorilor lui umani, ci constituie însăşi trăsătura lui esenţială, imanentă. Acesta trebuie să fie un dumnezeu limitat în atotputerea şi atotştiinţa lui, care evaluează greşit viitorul operelor lui, ceea ce-l poate duce până la consternare. Este un dumnezeu… care vrea întotdeauna mai mult decât poate, deficienţă de care nici nu-şi dă seama de la început. O divinitate care a construit ceasornicele, dar nu şi timpul măsurat de ele; care făureşte sisteme şi mecanisme ce servesc anumitor ţeluri, dar aceste scopuri sunt depăşite şi trădate; care a creat infinitul, dar acesta, din măsură a puterii, a devenit măsura unei nesfârşite înfrângeri.

― Aşa arătau cândva concepţiile maniheiste a rostit gânditor Snaut. Îndoiala circumspectă cu care mi se adresa în ultima vreme dispăruse.

― Dar ce spun eu n-are nimic comun cu binele şi cu răul, l-am întrerupt imediat. Această divinitate nu există în afara materiei şi nu se poate rupe de ea, ci doar doreşte să se elibereze…

― Nu cunosc o asemenea religie, a spus Snaut după o clipă de tăcere. Una ca asta n-ar fi niciodată… necesară. Dacă te pricep bine, tu îţi imaginezi un dumnezeu în evoluţie, care se dezvoltă în timp, înălţându-se pe trepte tot mai înalte ale puterii, până la conştiinţa nevolniciei acesteia. Dumnezeul tău este o fiinţă care a intrat în dumnezeire ca într-o situaţie fără salvare şi, înţelegându-şi soarta, s-a lăsat pradă disperării. Da, dar un dumnezeu care disperă este tocmai omul, dragul meu, e vorba deci de om… E nu numai o filozofie inferioară, ci chiar un misticism inferior.

― Nu, am răspuns cu îndărătnicie, nu mă refer la om. E posibil ca, în anumite trăsături, acesta să corespundă definiţiei provizorii pe care am dat-o, dar numai datorită faptului că ea are o sumedenie de lacune. În pofida aparenţelor, omul nu-şi creează ţeluri. I le impune timpul în care s-a născut, el le poate servi sau se poate împotrivi lor, dar obiectul acestei serviri sau al împotrivirii este dat din afară. Pentru a fi pe deplin conştient de libertatea căutării ţelurilor, omul ar trebui să fie singur, lucru cu neputinţă, deoarece omul necrescut printre oameni nu poate deveni om. Divinitatea mea trebuie să fie o entitate lipsită de plural, înţelegi?

― Ah, a spus Snaut, cum de n-am înţeles de la-nceput… Şi a indicat cu mâna spre fereastră.

― Nu, am obiectat, nici el nu este… Oceanul pare mai curând cineva care a evitat în dezvoltarea lui şansele dumnezeirii, închizându-se prea devreme în sine însuşi. El este mai degrabă un pustnic, un sihastru al Cosmosului, nu un dumnezeu… El se repetă, Snaut, pe când acela la care mă gândesc n-ar face-o niciodată. Poate apare tocmai acum undeva, în nu ştiu ce colt al Galaxiei şi va începe în curând, într-un acces de exaltară tinerească, să aprindă unele stele şi să stingă altele, dându-şi seama de ceea ce face abia după un anumit timp…

― Noi am şi observat asemenea chestii, a rostit fără chef Snaut. Novele şi supernovele… oare le socoteşti lumânările altarului său?

― Dacă vrei să iei ad litteram ceea ce spun…

― Sau poate că tocmai Solaris este leagănul pruncului tău divin, a adăugat Snaut. Un zâmbet tot mai evident i-a încercuit ochii cu riduri subţiri. Poate că el este în concepţia ta germenul unui dumnezeu al disperării, poate că vitalitatea lui infantilă îi depăşeşte net înţelepciunea, şi tot ce conţin bibliotecile noastre solaristice nu reprezintă decât un mare catalog al reflexelor lui puerile…

― Noi, în schimb, am fost o anumită vreme jucăriile lui, am conchis. Da, este posibil. Şi ştii ce ai reuşit? Ai creat o ipoteză cu totul nouă despre Solaris, iar asta nu-i puţin lucru… Iată că descoperi explicaţia imediată a imposibilităţii stabilirii contactului, a lipsei de răspuns, a anumitor ― să le spunem aşa extravaganţe în comportamentul său faţă de noi; psihicul unui prunc…

― Renunţ la paternitatea ideii, a murmurat Snaut, apropiindu-se de fereastră. O vreme am contemplat neagra tălăzuire. La orizont, spre răsărit a început să se contureze în ceaţă o pată palidă, lunguiaţă. De unde ai luat această concepţie despre o divinitate nevolnică? m-a întrebat deodată, fără să-şi dezlipească ochii de pe suprafaţa pustiului brusc inundat de lumină.

― Nu ştiu. Mi se pare foarte plauzibilă. E singura divinitate în care aş înclina să cred, a cărei suferinţă nu răscumpără nimic, nu mântuieşte pe nimeni, nu serveşte la nimic, ci doar există.

― Un mimoid… a rostit foarte încet, cu glas străin Snaut.

― Ce spui!? Ah, da! L-am remarcat mai de mult. E foarte bătrân.

Priveam amândoi la orizontul acoperit de o ceaţă porfirie.

― Voi zbura, am rostit pe neaşteptate. Mai ales că n-am mai părăsit staţia, iar acum s-a ivit un bun prilej. Mă voi întoarce după o jumătate de oră…

― Cum?! a făcut ochii mari Snaut. Vei zbura? încotro?

― Într-acolo, am arătat trunchiul ce se distingea în ceaţă. Ce vezi rău în asta? Voi lua un mic elicopter. Ar fi ridicol, crede-mă, dacă, întors pe Pământ, aş fi nevoit să recunosc vreodată că sunt un solaristician care nu şi-a pus niciodată piciorul pe solul lui Solaris…

M-am îndreptat spre nişă şi am început să aleg printre scafandre. Snaut mă urmărea în tăcere.

― Nu-mi place ideea asta… a rostit în cele din urmă.

― Nu-nţeleg, am spus, întorcându-mă cu scafandrul în mână. Mă simţeam surescitat cum de mult n-am mai fost. La ce te referi? Cărţile pe masă! Ţi-e teamă… dar este absurd! îţi dau cuvântul că nu voi încerca… Nici măcar nu m-am gândit. Nu, într-adevăr nu.

― Voi zbura cu tine.

― Îţi mulţumesc. Prefer să fiu singur. Dar cum ţi-a putut trece prin minte?! spuneam precipitat, îmbrăcându-mi scafandrul.

Snaut a mai mormăit ceva, dar nu prea îl ascultam, preocupat să găsesc lucrurile necesare.

M-a însoţit la aeroport. M-a ajutat să scot aparatul de zbor din hangarul său şi să-l plasez în mijlocul discului de start. Pe când îmi trăgeam casca scafandrului, m-a întrebat deodată:

― Cuvântul mai are pentru tine vreo valoare?

― O, doamne, Snaut… Încă n-ai înţeles? Sigur că are. De altfel ţi l-am dat o dată. Unde-s buteliile de rezervă?

N-a mai zis nimic. Când am închis carlinga, mi-a făcut un semn cu mâna. A pus în funcţiune un dispozitiv, şi aparatul s-a ridicat lin până la platforma de decolare. Motorul s-a trezit, a pornit să duduie prelung, elicele au început să se rotească, şi aparatul s-a înălţat ciudat de uşor, lăsând în urmă discul argintiu al staţiei, care devenea tot mai mic.

Mă aflam pentru prima oară singur în apropierea oceanului. Impresia era cu totul alta decât aceea pe care o aveai privindu-l prin ferestre. Mă deplasam la o înălţime de numai câteva zeci de metri deasupra valurilor. Abia acum m-am convins cu ochii mei că mişcarea cocoaşelor şi a burţilor pe rând strălucind era aidoma nu legănării unei mari, nu răsfirării unui nor, ci necontenitelor contracţii foarte lente ale unui trunchi musculos de animal. Răsucită în mişcări somnolente, spinarea fiecărui val era parcă încinsă de sângeriul spumei; când am executat un viraj pentru a mă îndrepta spre insula mimoidului, ce se deplasa într-o derivă extrem de înceată, soarele m-a izbit drept în ochi, a vibrat în fulgere de mărgean în curburile parbrizului, iar oceanul însuşi a devenit ultramarin cu solzi de sumbre văpăi.

Bucla nu prea reuşită pe care o făcusem m-a scos departe, iar mimoidul a rămas în urmă, ca un fus de lumină ce se detaşa pe fundul oceanului. Îşi pierduse nuanţa trandafirie împrumutată de ceaţă; acum era gălbui ca un os uscat; o clipă mi-a dispărut din ochi. În locul său am văzut în depărtare staţia ce părea un uriaş şi străvechi zeppelin suspendat chiar deasupra valurilor. Am repetat manevra, încordându-mi toată atenţia: masivul mimoidului, cu conturul său abrupt şi grotesc, creştea în dimensiuni; apropiindu-mă, m-am temut că m-aş putea ciocni de proeminentele lui. Am înălţat elicopterul atât de brusc încât, din pricina acceleraţiei, a început să se legene; precauţia era inutilă, fiindcă vârfurile rotunjite ale bizarelor turle s-au scurs mult sub mine: Am potrivit zborul aparatului cu mişcarea insulei în derivă şi, încet, metru cu metru, am redus altitudinea până când crestele s-au profilat deasupra cabinei. Mimoidul nu era prea întins. De la un capăt la altul poate că număra trei sferturi de milă, iar lăţimea era de numai câteva sute de metri; pe alocuri, se vedeau strangulări care anunţau că în curând se va destrăma. Trebuia să fi fost un fragment al unei formaţiuni incomparabil mai mari; conform scării solarisiene, nu era decât o rămăşiţă care număra cine ştie câte săptămâni sau luni.

Pe relieful striat de lângă ocean am descoperit o întindere aproape plană de numai câţiva metri pătraţi şi mi-am îndreptat într-acolo aparatul. Coborârea mi s-a părut mai dificilă decât credeam. A fost cât pe-aci să intru cu elicea în peretele ce creştea vertiginos în faţa ochilor mei. Totuşi am reuşit să descind. Am oprit imediat motorul şi am deschis carlinga. Am mai cercetat o dată dacă elicopterul nu este ameninţat să lunece în ocean; valurile se prelingeau de-a lungul laturii zimţuite, doar la câteva zeci de metri de mine, dar elicopterul stătea singur pe flotoarele lui. Am sărit pe… „pământ”. Peretele de care aproape mă ciocnisem era în realitate o uriaşă placă osoasă, ciuruită ca o sită şi acoperită de excrescenţe gelatinoase. O fisură largă de câţiva metri tăia oblic înaltul zid, lăsând să se vadă, ca şi marile-i orificii risipite neuniform, perspectiva adâncimii. M-am căţărat pe prima excrescenţă a peretelui, constatând că încălţămintea îmi adera de „sol”, iar scafandrul nu-mi îngreunează deloc mişcările. Înaintând treptat, m-am pomenit la o înălţime ca de patru etaje deasupra oceanului. Aruncându-mi privirile spre peisajul scheletic de sub mine, am putut în sfârşit să-l cuprind în întregime.

Asemănarea cu un oraş arhaic, preschimbat pe jumătate în ruine, cu o stranie aşezare marocană din veacurile trecute, distrusă de un cutremur de pământ sau de vreo altă catastrofă, era de-a dreptul copleşitoare; Vedeam cât se poate de limpede încâlcitele galerii ale zidurilor, în parte surpate şi blocate de zidurile năruite. Mai sus desluşeam bastioanele rămase în picioare, iar în pereţii concavi şi convecşi se zăreau găuri negre, asemănătoare unor ferestre înguste sau unor ambrazuri de fortăreaţă. Toată această insulă-oraş, aplecată puternic într-o rână, ca o navă pe jumătate scufundată, se deplasa orbeşte şi se rotea foarte lent. M-am aventurat şi mai sus, până când, din excrescenţele suspendate deasupra capului meu, a prins să se reverse un moloz mărunt, umplând cu mari nori de praf canioanele şi străzile labirintice. Mimoidul nu este, fireşte, o stâncă, şi asemănarea lui cu roca de calcar dispare când iei în mână o bucată; este cu mult mai uşor decât tuful, datorită structurii lui foarte fine.

Mă aflam atât de sus, încât îi simţeam orice tresăltare: înainta plutind, nu ştiu încotro, împins de loviturile negrilor muşchi ai oceanului, dar în acelaşi timp se lăsa domol când într-o parte, când într-alta; fiecare dintre aceste pendulări era însoţită de foşnetul prelung al spumei ce curgea peste flancurile înălţate. Această legănare, imprimată foarte de mult, probabil încă de la naştere, el o va fi păstrat datorită uriaşei sale mase. Săturându-mă de privit, am coborât precaut. Abia atunci ciudat lucru! mi-am dat seama că mimoidul nu mă interesa câtuşi de puţin, iar dacă am zburat până aici nu cu el am vrut să mă-ntâlnesc, ci cu oceanul.

M-am aşezat pe suprafaţa zgrunţuroasă, crăpată, având la câţiva paşi în urma mea elicopterul. Valul negru se rostogolea greoi de-a lungul malului, subţiindu-se şi pierzându-şi totodată culoarea; când se retrăgea de pe muchia stâncii, se rupeau din el fire tremurânde de gelatină. Am coborât şi mai jos şi mi-am întins mâna în întâmpinarea celui de-al doilea talaz. Atunci s-a iscat acel fenomen pe care oamenii îl observaseră, prima oară, aproape cu un secol în urmă: valul a şovăit puţin, s-a retras, mi-a împrejmuit palma, fără să ajungă până la ea, astfel încât între suprafaţa mănuşii şi substanţa undei ce-şi schimba rapid consistenţa, devenind din lichidă aproape cărnoasă, rămânea un strat subţire de aer. Am ridicat atunci uşor mâna; valul, sau mai curând o dendrită a lui, a urmat-o în sus, luând forma palmei mele. M-am sculat fiindcă altfel nu-mi puteam ridica mai mult braţul; istmul gelatinos s-a întins ca o coardă vibrând, dar nu s-a rupt; baza valului, acum turtit, a aderat de mal în jurul tălpilor mele (tot fără a le atinge) şi aştepta cu răbdare, asemenea unei fiinţe, sfârşitul experienţei. Era ca şi cum din ocean ar fi crescut o floare mlădioasă, al cărei potir, cuprinzându-mi degetele, dar lăsând între ea şi mine o pojghiţă de văzduh, ar fi devenit negativul lor exact. M-am dat înapoi. Lujerul a trecut şi, parcă fără să vrea s-a reîntors, suplu, clătinător, nesigur, în valul de jos care 1-a absorbit, iar apoi, ridicându-se o clipă s-a retras dincolo de ţărm. Am repetat jocul, până când din nou, ca în urmă cu o sută de ani, nu ştiu al câtelea val a plecat indiferent, parcă sătul de ineditele impresii şi ştiam că, pentru a-i retrezi „curiozitatea”, ar fi trebuit să aştept câteva ore. Mi-am luat locul dinainte. Mă simţeam ca transfigurat de acest fenomen pe care-l provocasem şi-l ştiam atât de bine teoretic. Teoria însă nu reuşea să redea trăirea reală.

În înmugurirea, în creşterea, în ramificarea acestei materii animate, în fiecare dintre mişcările ei particulare, ca şi în toate laolaltă se manifesta, aş spune, o sfială (prudentă, dar nu temătoare), care încerca să cunoască repede şi exact, să cuprindă noua formă întâlnită fără de veste, iar la jumătatea drumului, dacă apărea primejdia încălcării unor limite instaurate de o tainică lege, trebuia să dea înapoi, renunţând la iscodirile ei. Ce uimitor contrast între această sprintenă curiozitate şi uriaşul care se întindea până la strălucirea tuturor orizonturilor! Niciodată nu mi se păruse atât de suveran oceanul, atât de copleşitoare tăcerea lui ce respira odată cu clătinarea valurilor. Fascinat, îi contemplam necuprinsul, deschideam parcă în zonele inaccesibile ale perfectei uitări de sine, mă contopeam de la sine cu acest colos lichid, orb, iertându-i totul, fără cuvinte, fără vreun gând.

În ultima săptămână mă comportasem atât de raţional încât licăritul bănuitor al ochilor lui Snaut încetase până la urmă să mă mai pândească. În afară păream împăcat, în adânc însă, fără să fiu conştient de aceasta, aşteptam ceva. Ce anume? întoarcerea ei? Cum mai puteam nădăjdui? Cu toţii ştim că suntem fiinţe materiale, supuse legilor fizicii şi ale fiziologiei şi că forţa tuturor sentimentelor noastre luate la un loc nu e în stare să lupte împotriva acestor legi, ci le poate doar detesta. Eterna credinţă a îndrăgostiţilor şi a poeţilor că iubirea este mai perenă decât însăşi moartea, acea finis vitae sed non amorisÚ, care ne urmăreşte de secole, este o minciună. Dar această minciună este doar deşartă, nu şi ridicolă. Ce sens are în schimb să repeţi o existentă umană, aşa cum un beţivan îngână o arie răsuflată, aruncând mereu alte monede într-un tonomat hodorogit? Nici măcar o clipă n-am crezut că acest titan gelatinos, care a devorat în adâncurile lui sute de semeni ai mei şi cu care de zeci de ani întreaga mea specie încearcă zadarnic să înnoade un oricât de firav fir de înţelegere, că el, care mă poartă orbeşte ca pe-un fir de nisip, s-ar putea lăsa impresionat de tragedia a doi oameni. Dar acţiunile lui păreau îndreptate spre un anumit ţel. Ce-i drept, nici de acesta nu eram pe deplin sigur. A pleca însemna totuşi a distruge o şansă ― poate infimă, poate existentă numai în închipuire, dar ascunsă în viitor. Prin urmare, nu-mi rămânea decât să-mi petrec viaţa printre aceste lucruri pe care le-am atins împreună, în aerul ce-şi mai amintea de respiraţia ei. La ce bun? în speranţa întoarcerii ei! Nu mai aveam nici o speranţă. Dar dăinuia în mine o aşteptare, ultimul lucru ce-mi rămăsese de la Harey. Ce împliniri, ce umilinţe, ce chinuri mai aşteptam? Nu ştiam nimic, stăruind în credinţa nestrămutată că timpul necruţătoarelor miracole încă nu s-a încheiat.

(1961)