Solaris

VISELE

După şase zile, lipsa oricărei reacţii din partea oceanului ne-a determinat să repetăm experienţa. Staţia, care rămăsese până acum imobilă la încrucişarea paralelei 43 cu meridianul 16, a început să se deplaseze la o înălţime de 400 de metri şi să se îndrepte spre sud, unde radarele şi radiografele de pe sateloid indicau o intensificare a activităţii plasmatice. Timp de două zile, fasciculul Roentgen, modulat de encefalograma mea, izbea la intervale de câteva ore suprafaţa aproape netedă a oceanului.

Către sfârşitul celei de-a doua zile ne şi aflam atât de aproape de pol încât, în momentul în care discul soarelui albastru era gata să se ascundă sub orizont de cealaltă parte a firmamentului, zorile purpurii anunţau pe profilul norilor răsăritul soarelui roşu. Uriaşul negru şi pustiu, ca şi cerul transparent de deasupra lui, a devenit arena unei lupte violente, orbitoare între culorile dure, de o metalică incandescentă, care din încrucişarea lor se iscau un verde coclit. Traversat de reflexele globurilor antagoniste ale celor două puternice focare, oceanul strălucea când ca mercurul, când ca purpura; era suficient atunci cei mai mic nor la zenit pentru ca lumina care se scurgea împreună cu spuma grea pe coastele valurilor să se îmbogăţească în inimaginabile lucori de curcubeie în mişcare, îndată după amurgul soarelui albastru, în partea de nord-vest a orizontului s-a iscat o simetriadă. Anunţată imediat de semnalizatoare; aproape contopită cu ceaţa brună, această simetriadă era abia vizibilă, ivindu-se dintre valuri prin sclipiri răzleţe, care, în zona unde cerul se îngâna cu oceanul, se intensificau tot mai mult, dând naştere unei gigantice flori vitroase… Staţia nu şi-a modificat cursul, iar după vreun sfert de oră, colosul, vibrând în roşu ca o lampă de rubine ce se stinge, pierea din nou la orizont. Câteva minute mai târziu, o coloană înaltă şi subţire, a cărei bază se şi ascundea dincolo de curba planetei, s-a înălţat la câţiva kilometri, crescând tăcut în văzduh. Era semnul evident că simetriada se şi afla în agonie, o jumătate din ea arzând sângeriu, iar cealaltă străluminând ca un stâlp de hidrargir; plăsmuirea s-a desfăcut într-un arbore alcătuit din două culori, apoi vârfurile ramurilor lui tot mai înmugurite s-au prefăcut într-un nor de forma unei ciuperci, a cărei calotă împinsă de vânt a pornit sub fulgerele celor doi sori într-o călătorie îndepărtată, în timp ce temelia, cu sfâşieri ca nişte grei ciorchini, cobora, aş zice, solemn şi se destrăma spre orizont. După o oră, şi cel din urmă vestigiu al acestui spectacol dispăruse.

Şi din nou au trecut două zile; experienţa s-a repetat pentru ultima oară; şocurile provocate de razele Roentgen cuprinseseră o mare zonă a planetei. La sud au apărut, perfect vizibile din locul unde ne aflam, în ciuda distanţei de peste trei sute de kilometri, arrhenidele, un lanţ stâncos şi abrupt, acoperit parcă de zăpadă; de fapt erau depuneri de origine organică, dovadă că această formaţie constituise cândva fundul oceanului.

Ne-am modificat atunci itinerariul în direcţia sud-est; o vreme am zburat paralel pe lângă bariera muntoasă, pierdută în norii tipici zilei roşii, până când şi aceştia s-au făcut nevăzuţi. De la prima experienţă trecuseră zece zile. În tot acest răstimp, pe staţie nu s-a întâmplat nimic mai deosebit.

După ce Sartorius a elaborat programul experienţei, aceasta a fost repetată automat de aparatura de emisie; nu sunt sigur dacă i-a controlat cineva funcţionarea. In aceeaşi vreme însă, pe staţie s-au petrecut cu mult mai multe decât puteam să ne fi dorit. Nu între oameni. Îmi fusese teamă că vor fi reluate lucrările la anihilator; de asemenea, aşteptasem reacţia lui Snaut când va afla de la Sartorius că l-am minţit întrucâtva, exagerând primejdia la care ar fi putut să ne expună anihilarea substanţei neutrinice. Totuşi, din motive care la început mi s-au părut de neînţeles, nici una dintre temerile mele n-au devenit realitate; ţineam, evident, seama şi de posibilitatea ca ei să recurgă la vreun vicleşug, să-şi tăinuiască pregătirile şi lucrările; ca atare, în fiecare zi inspectam sala anihilatorului, o încăpere lipsită de ferestre, aşezată chiar sub duşumeaua laboratorului central. Niciodată însă n-am întâlnit pe cineva acolo, iar stratul de praf care acoperea carcasa şi cablurile aparaturii constituiau o mărturie că de multe săptămâni nu le mai atinsese nimeni.

În acel timp, Snaut devenise la fel de nevăzut ca şi Sartorius, ba, as putea spune, şi mai puţin accesibil decât acesta, căci nici videofonul din cabina radio nu mai răspundea la chemare. Fireşte că deplasările staţiei erau dirijate de cineva; de cine anume însă n-aveam habar, deoarece, oricât de ciudat ar părea, această chestiune nu prezenta pentru mine nici un interes. Tăcerea oceanului mă lăsa şi ea indiferent, astfel încât, după două sau trei zile, aproape că încetasem să mă mai preocupe sau să-mi mai fie teamă de ea; îmi pierise cu totul din minte, ca şi experienţa. Zile de-a rândul şedeam fie în bibliotecă, fie în cabină cu Harey, care se târa după mine aidoma unei umbre. Ştiam că situaţia noastră e bună şi că această apatică şi ilogică stare de armistiţiu nu se poate prelungi la infinit. Ar fi trebuit să-mi depăşesc inerţia, să schimb ceva în relaţiile noastre, dar respingeam înşişi gândul unei schimbări, fiind incapabil să iau vreo hotărâre; îmi este greu să explic, dar mi se părea că totul pe staţie, şi îndeosebi ceea ce mă lega de Harey, se află într-o extremă instabilitate, într-un echilibru suprasolicitat, pe care orice accident l-ar fi putut distruge. De ce? Nu sunt în stare să spun. Ciudat era însă că şi pe Harey o stăpâneau sentimente oarecum asemănătoare!

Reflectând acum la acele împrejurări, cred că impresia de incertitudine, de armistiţiu, de clipă de dinaintea unui cutremur era provocată de o impalpabilă prezentă care umplea toate nivelele şi încăperile staţiei. Mai exista poate şi un alt mod de a-i ghici prezenţa: visele. Deoarece niciodată înainte şi nici după aceea n-am mai avut asemenea năluciri, am hotărât să le notez conţinutul şi numai datorită acestui fapt pot spune câte ceva despre ele, deşi numai în mod fragmentar şi fără uriaşa bogăţie a viziunilor mele.

…Se făcea că, în împrejurări nedesluşite, am eşuat în spaţii lipsite de cer, de pământ, de duşumele, de tavane sau de pereţi, pomenindu-mă ca întemniţat într-o substanţă străină mie, de parcă întregul trup mi se implantase într-un bloc inert, imobil, amorf sau, mai curând, de parcă, lipsit de trup, aş fi fost înconjurat de vagi pete trandafirii, suspendate într-un mediu cu alte proprietăţi optice decât aerul, astfel încât obiectele deveneau clare, ba chiar prea clare şi supranatural de vizibile, fiindcă în acele vise viziunile depăşeau prin concretul şi materialitatea lor percepţiile avute treaz. Trezindu-mă, aveam sentimentul paradoxal că starea de veghe, adevărata stare de veghe, era de fapt cealaltă, iar ceea ce vedeam după deschiderea ochilor nu reprezenta decât o firavă şi palidă umbră.

Iată prima viziune, sâmburele din care mijea apoi visul. În jurul meu, ceva îmi aştepta încuviinţarea, iar eu ştiam, sau mai degrabă ceva ştia în mine că nu trebuie să cad pradă tainicei tentaţii, deoarece cu cât mai mult promite prin tăcerile ei, cu atât mai îngrozitor va fi sfârşitul. Dar, de fapt, nimic din toate acestea nu-mi apărea pe atunci lămurit: mi-ar fi fost teamă, iar eu n-am resimţit niciodată teamă. Aşteptam. Din ceaţa trandafirie ce mă-nvăluia s-a ivit cea dintâi atingere, iar eu, inert ca o rocă împotmolită undeva, în adânc, nu puteam nici să mă retrag, nici să mă mişc, iar ceea ce era în afara mea îmi cerceta închisoarea, cu palpări în acelaşi timp oarbe şi văzătoare, şi părea o mână care m-ar crea; până în acea clipă n-avusesem vedere şi iată că, deodată, vedeam. Sub degetele ce se plimbau pe chipul meu îmi apăreau din neant buzele şi obrajii, iar pe măsură ce această atingere cu infinit de infime atingeri se extindea, dobândeam un chip, un tors ce respira, chemate la existenţă prin acest act simetric de creaţie ― pentru că şi eu, cel creat, cream la rândul meu ― şi apărea o figură pe care n-o mai văzusem niciodată, străină şi familiară; încercam s-o privesc în ochi, dar n-o puteam face deoarece totul îşi schimba mereu proporţiile, deoarece aici nu existau nici un fel de coordonate şi deoarece doar într-o tăcere ca de rugă ne dezvăluiam şi deveneam reciproc. Eram viu în mine, dar parcă amplificat fără limite, iar cealaltă fiinţă ― femeie? ― dăinuia împreună cu mine în nemişcare. Acelaşi puls ne anima şi eram un întreg. Fără de veste, în ritmul de largo al acestei arii în afara căreia nu există nimic şi nu putea să existe s-a furişat ceva negrăit de crud, ceva imposibil şi contrar naturii. Aceeaşi atingere, care ne-a creat, lipindu-se de trupurile noastre, ca o mantie de aur, prindea să ne furnice. Corpurile noastre goale şi albe începeau să se prelingă în noptatice, colcăitoare pâraie de viermi, care se ridicau de pe noi ca nişte pânze de aer, şi am fost eu şi am fost noi, şi iarăşi am fost eu: o febrilă masă viermuindă, ce se împletea şi se despletea, infinită, iar în această neţărmurire ― nu! eu eram neţărmurirea, strigam fără glas, implorând sfârşitul, şi tocmai atunci m-am destrămat, dar, revărsându-mă pretutindeni deodată, mă readunam înmiit; ba metamorfozat într-o stâncă, ba culminând undeva, în strălucirea unui alt soare, mă pomeneam zvârlit în negrele şi roşiile depărtări, concentrat în cea mai profundă suferinţă.

Iată desfăşurarea celei mai simple năluciri care m-a bântuit; pe celelalte nu le pot exprima, fiindcă spaima ce izvora din ele n-avea nici un corespondent în conştiinţa trează. În aceste vise, Harey nu mă vizita şi nici nu apăreau amintiri sau întâmplări diurne.

Existau şi altfel de vise, în care, într-un întuneric de moarte şi piatră, simţeam că sunt obiectul unor înfrigurate cercetări ce nu se slujeau de nici un fel de receptori senzitivi; era ca o pătrundere, ca o pulverizare, ca o împrăştiere, până la completa anihilare. Ultima treaptă, adâncul tuturor acestor suplicii tăcute şi nimicitoare, îl constituia groaza, de care chiar numai aducându-mi ziua aminte îmi simţeam inima sărindu-mi din loc şi înteţindu-şi bătăile.

Zilele monotone, parcă decolorate, pline de o atroce plictiseală, se târau adormite într-o indiferenţă absolută. Numai noaptea mă-ngrozea şi aş fi făcut orice ca să-i întârzii venirea. Vegheam împreună cu Harey, care n-avea nevoie de somn, o sărutam şi o mângâiam, dar ştiam că nu-mi pasă nici de ea, nici de mine, că toate le fac de spaima stârnită de vise; ea însă, deşi nu-i mărturisisem nimic despre îngrozitoarele mele coşmaruri, cred că bănuia ceva, fiindcă simţeam din partea ei o înţelegere umilitoare, dar n-aveam nici o altă scăpare. Am spus că o anumită vreme nu m-am văzut cu Snaut şi cu Sartorius. Totuşi Snaut îmi dădea câte o veste, la intervale de câteva zile, fie lăsându-mi un bileţel, fie telefonându-mi. Mă întreba dacă n-am remarcat vreun nou fenomen, vreo modificare a situaţiei, ceva ce ar putea fi interpretat ca o reacţie la experienţa de atâtea ori repetată. Răspundeam că nu simt nimic şi-l întrebam la rându-mi, iar Snaut se mulţumea să facă un semn negativ cu capul, în adâncul ecranului.

În a 15-a zi de la încetarea experienţelor, m-am trezit mai devreme decât de obicei, istovit de coşmar; parcă aş fi deschis ochii din amorţeala provocată de o profundă narcoză. Prin fereastră am remarcat, în primele raze ale soarelui roşu, a cărui uriaşă dâră tăia ca un fluviu de foc faţa oceanului, cum această întindere până acum moartă începea să se tulbure treptat. Întunecimea ei pălise, ca brumată de o perdea de ceaţă, subţire, dar cu o consistenţă aproape tangibilă. Pe alocuri încolţiseră în ea centre de agitaţie până când o mişcare nedefinită a cuprins întreaga panoramă. Negrul se destrămase în membrane, roz-pale în concavităţi şi brun-sidefii în convexităţi. La început culorile (ce modelau această bizară draperie oceanică în rânduri lungi de talazuri parcă îngheţate) îşi luau locul unele altora; apoi s-au contopit şi acum întregul ocean era acoperit de o spumă efervescentă ce se înălţa în pături groase, atât sub staţie cât şi în preajma ei… Nori de spumă asemănători unor elitre se ridicau de pretutindeni spre cerul roşcat şi pustiu, şi tot mai îngust. Unii nori care cu fâşiile lor verticale ecranau discul coborât al soarelui erau, prin contrast cu incandescenţa lui, negri ca smoala; alţii, din apropierea soarelui, deveneau în funcţie de unghiul razelor aurorale fie trandafirii, fie de purpură, fie de un roşu de garantă, şi acest proces dura ca şi când oceanul, clivându-se în lame sângerânde, şi-ar fi dezvăluit uneori de sub ele suprafaţa-i sumbră. Unele dintre aceste plăsmuiri se înălţau, planând în imediata vecinătate a ferestrelor staţiei, trecând pe lângă ele la distanţă de numai câţiva metri, ba chiar una şi-a şters de geam aripa-i mătăsoasă, în timp ce stolurile ce-şi luaseră printre primele zborul în văzduh abia de mai puteau fi desluşite în slava cerului, păsări ce s-au rupt de cârd pentru ca apoi, aidoma unei ninsori inverse, să se piardă în zenit.

Staţia s-a oprit şi a rămas aşa vreo trei ore, dar spectacolul nu contenea. Până la urmă, când soarele a pierit sub orizont, iar oceanul de sub noi a fost învăluit de întuneric, stolul de mii de zburătoare învăpăiate a suit spre cer tot mai sus, curgând în şiruri nesfârşite de-a lungul unor strune nevăzute, şi această maiestuoasă ascensiune de aripi a durat până când a pogorât noaptea.

Acest fenomen, zguduitor prin proporţiile şi liniştea lui, a speriat-o pe Harey, dar nu puteam să-i dau nici o desluşire, deoarece chiar pentru mine, solaristiceanul, totul era inedit şi ininteligibil, deşi asemenea forme şi structuri neconsemnate încă în nici unul dintre cataloage puteau fi observate pe Solaris de două ori pe an, iar dacă aveai noroc, ceva mai des.

Noaptea următoare, cam cu o oră înainte de asfinţitul soarelui albastru, am fost martorii unui alt fenomen ― oceanul fosforiza. Pe suprafaţa lui, invizibilă din pricina beznei, au apărut, clătinate de valuri, pete luminoase ― ori mai curând licăritoare ― şi cu contururile evanescente. Pe urmă aceste pete alburii s-au contopit într-o culoare spectrală care a cuprins până în zare oceanul. Intensitatea luminescenţei a sporit vreo 15 minute; apoi fenomenul a luat sfârşit într-un mod neaşteptat: oceanul a început să se stingă; dinspre apus înainta pe un front larg, poate de sute de mile, o zonă de beznă; pe măsură ce întunericul câştiga teren, covorul fosforescent se retrăgea; ajungând la orizont, s-a prefăcut deodată într-un pojar înalt, apoi s-a desfăşurat ca o uriaşă auroră polară şi a dispărut tot atât de brusc. Când, după scurt timp, soarele a răsărit din nou, puteai vedea cum se întinde spre toate zările suprafaţa pustie şi moartă, de-abia însemnată de încreţiturile valurilor, ce proiectau reflexe de mercur în ferestrele staţiei. Fosforescenţa oceanului era un fenomen de mult descris; în afara cazurilor în care se manifesta ca un preludiu al exploziei asimetriadelor, ea era considerată drept un semn tipic de intensificare în activitatea locală a plasmei. Totuşi, în decursul următoarelor două săptămâni, nu s-a mai întâmplat nimic în exteriorul staţiei. Doar o dată, în plină noapte, am auzit un ţipăt îndepărtat, care venea de nicăieri şi de pretutindeni, teribil de ascuţit şi de prelung, de fapt nişte scâncete supraomenesc amplificate; trezit din coşmar, l-am ascultat vreme îndelungată, nefiind prea sigur dacă nu este şi el numai un vis. Cu o zi înainte, din laboratorul aşezat parţial deasupra cabinei noastre se repercutaseră zgomote înfundate, ca stârnite de mutarea unor greutăţi sau aparate mari; acum mi se părea că ţipătul vine tot de sus, lucru absolut de neînţeles, căci încăperile erau despărţite printr-un tavan cu bună izolare fonică. Acest strigăt de agonie s-a prelungit aproape o jumătate de oră. Mă înnebunise în aşa hal încât, leoarcă de sudoare, m-am gândit să fug până sus, dar deodată a contenit şi din nou a putut fi auzit doar hârşâitul unor obiecte urnite din locul lor.

Două zile mai târziu, pe când şedeam seara cu Harey în chicinetă, a intrat pe neaşteptate Snaut. Era îmbrăcat ca lumea; hainele-i pământene îi schimbau mult expresia şi înfăţişarea. Părea să fie mai înalt şi mai îmbătrânit. Fără să ne privească aproape deloc, s-a apropiat de masă, s-a aplecat deasupra ei şi, rămânând în picioare, s-a apucat să mănânce carnea rece direct din cutia de conserve, muşcând flămând din bucata de pâine. Se păta de grăsime pe mânecă ori de câte ori căuta carnea pe fundul cutiei.

― Te murdăreşti, am spus.

― Hm? a mârâit cu gura plină. Înfuleca de parcă nu mai pusese nimic în gură de zile întregi. Şi-a turnat o jumătate de pahar de vin, 1-a băut pe nerăsuflate, şi-a şters gura şi a respirat adânc, rotindu-şi în jurul său ochii congestionaţi.

S-a uitat la mine şi a hârâit:

― Ţi-ai lăsat barbă…? Eşti grozav…

Harey punea zgomotos vasele în chiuvetă. Snaut a început să se legene uşor pe călcâie, se strâmba şi plescăia tare, curăţindu-şi dinţii cu limba. Mi se părea că o face intenţionat.

― N-ai chef să te mai bărbiereşti? Sau ce-ai păţit? m-a întrebat, privindu-mă stăruitor. Nu i-am răspuns. Fii atent! a adăugat după o clipă. Te avertizez: şi el, la început, a renunţat să se bărbierească…

― Du-te la culcare! am murmurat.

― Da' ce, sunt prost?! De ce n-am discuta? Ascultă, Kelvin, poate că oceanul ne doreşte binele? Poate vrea să ne facă fericiţi, doar că încă nu ştie cum? Ne citeşte dorinţele săpate în creier, dar numai doi la sută dintre procesele noastre nervoase sunt conştiente. El ne cunoaşte prin urmare mai bine decât ne cunoaştem noi înşine, deci trebuie să-l ascultăm, să fim de acord cu el. Ce crezi? Nu vrei? De ce… ― glasul i s-a frânt plângăreţ ― de ce nu te bărbiereşti?

― Încetează! am replicat scurt. Eşti beat.

― Ce?! Beat? Eu!? Dar ce crezi? Oare un om care şi-a cărat ciolanele dintr-un capăt la celălalt al Galaxiei, ca să-şi afle preţul, n-are dreptul să se-mbete? De ce, mă rog? Tu, Kelvin, crezi în menirea omului, nu-i aşa? Gibarian îmi tot vorbea despre tine înainte de a-şi fi lăsat barbă. Eşti exact aşa cum te descria… Apropo, nu te du la laborator fiindcă îţi vei pierde credinţa… acolo creează Sartorius. Faustul nostru au rebours caută un mijloc împotriva nemuririi. Iată cum arată ultimul cavaler al sfântului contact… Unul, pe măsura noastră… Nici ideea lui anterioară n-a fost rea ― o agonie prelungită… Ei bine, nu? O agonie perpetuă… pălării de pai… paie… cum de nu bei, Kelvin? Ochii lui, aproape invizibili între pleoapele umflate, s-au oprit asupra lui Harey, care stătea nemişcată lângă perete. O, Afrodită albă, născută din ocean… Mâna ta, divino, inspirată de zei, a prins el să declame şi s-a înecat de râs. Cam pe-acolo sunt… ce zici… Kel… vin…? a mai articulat cu greu, într-un acces de tuse.

Eram liniştit, dar această linişte se prefăcea tot mai mult într-o rece demenţă.

― Încetează! am rostit printre dinţi. Încetează şi ieşi!

― Mă alungi? Şi tu? îţi laşi barbă şi mă alungi? Nu mai vrei să te previn, să te sfătuiesc ca un adevărat tovarăş stelar? Kelvin, să deschidem trapele de jos şi să-l strigăm, poate ne va auzi! Dar care-i este numele? Gândeşte-te, am botezat toate stelele şi toate planetele, dar poate că ele se şi numeau într-un fel. Ce uzurpare! Ascultă, hai să mergem acolo. Îl vom chema… Îi vom spune ce a făcut din noi, până când îşi va da seama şi se va speria… Atunci ne va construi simetriade argintii şi se va ruga pentru noi în matematica lui, şi ne va împrejmui cu îngeri însângeraţi, şi chinul său va fi chinul nostru, iar teama lui teama noastră şi ne va implora să-i grăbim sfârşitul, fiindcă tot ce face el, tot ce este el este o invocaţie a morţii. De ce nu râzi? Glumesc doar. Dacă specia noastră ar fi avut un mai puternic simţ al umorului, poate că n-am fi ajuns aici. Ştii ce vrea să facă Sartorius? Vrea să pedepsească oceanul, vrea să-l silească să urle cu toţi munţii săi deodată. Crezi că va avea îndrăzneala să propună acest plan spre aprobare scleroticului areopag care ne-a trimis aici ca să ispăşim păcatele altora? Ai dreptate, îi va fi teamă… dar numai din cauza pălărioarei. Pălărioara n-o va divulga nimănui, atât de curajos nu este Faustul nostru… Tăceam. Snaut se legăna tot mai tare pe picioare. Lacrimile îi şiroiau pe obraz, prelingându-se pe haină. Cine-i vinovat de toate astea? a reluat. Cine ne-a adus în halul în care ne găsim? Gibarian? Giese? Einstein? Platon? Toţi ăştia au fost nişte criminali, ştiaţi?! Gândeşte-te numai! Intr-o rachetă omul poate să crape ca o băşică de săpun, sau să se prefacă în ţurţure, sau să fiarbă în propriu-i sânge, pentru ca apoi să explodeze cu o asemenea viteză încât să n-aibă timpul nici măcar să strige. După aceea doar oscioarele-i mai izbesc pe dinăuntru tabla rachetei, rotindu-se pe orbitele newtoniene corectate de Einstein. Iată roadele progresului nostru! Iar noi pornim de bunăvoie spre stele fiindcă drumul e minunat, până când am ajuns întemniţaţi în aceste celule, deasupra acestor farfurii, printre nepieritoarele maşini de spălat vase, cu şiruri nesfârşite de dulapuri credincioase, de closete supuse ― iată realizarea personalităţii noastre… Priveşte-le, Kelvin! Dacă n-aş fi beat, n-aş vorbi aşa, dar, în definitiv, tot trebuie să existe cineva care s-o spună. Până la urmă trebuie să vină cineva. Iar tu şezi aici, ca un copil la abator, şi părul îţi creşte-n barbă… cine-i vinovatul? Răspunde-ţi singur.

S-a întors încet şi, sprijinindu-se în prag de uşorul uşii, a ieşit. Se mai auzea ecoul paşilor săi. Evitam privirea lui Harey, dar ochii noştri s-au întâlnit deodată. Voiam să mă apropii de ea, s-o îmbrăţişez, să-i mângâi părul, dar nu puteam. Nu puteam.