3 Redactorul

UNU

ÎN ORAȘ APĂREAU DE MULTĂ VREME patru ziare, dar Andrei se apucă să-l citească pe cel de-al cincilea, care apărea de foarte puțină vreme, cu vreo două săptămâni înainte de instaurarea beznei de nepătruns. Ziarul acesta era foarte mic, în total — două pagini, de fapt era o foaie, nu un ziar, și era editat de Partidul Renașterii Radicale — P.R.R. — , care s-a separat din aripa stângă a Partidului Radicalilor. Foaia Sub steagul Renașterii Radicale era veninoasă, agresivă, răutăcioasă, dar oamenii care o editau erau întotdeauna excelent informați și, de regulă, știau foarte bine ce se petrece în Oraș în general și la guvern în special.

Andrei parcurse în fugă titlurile. „Friedrich Geiger avertizează: Ați cufundat orașul în beznă, noi însă nu dormim!”, „Renașterea radicală — singura măsură eficientă împotriva corupției”, „Și totuși, domnule primar, unde au dispărut grânele din depozitele orașului?”, „Umăr la umăr — înainte! Întâlnirea lui Friedrich Geiger cu capii Partidului Țărănesc”, „Opinia oțelarilor: speculanții de grâne — în ștreang!”, „Ține-o tot așa, Fritz! Suntem cu tine! Mitingul gospodinelor pereriste”, „Iarăși pavianii?”. O caricatură: primarul, cu un șezut imens, tronând pe o grămadă de grâu — desigur, cel care dispăruse din depozitele orașului —, împarte arme unor indivizi cu figuri de infractori. Inscripția: „Ia explicați-le, băieți, unde a dispărut grâul!”

Andrei azvârli foaia pe masă și își scarpină bărbia. De unde are Fritz atâția bani pentru amenzi? Doamne, ce lehamite îmi este de toate astea! Se ridică și, apropiindu-se de fereastră, privi afară. În bezna groasă și umeda, abia luminată de felinarele străzii, duruiau căruțele, cineva înjura cu glas răgușit, un acces de tuse tabagică, din când în când — nechezat răsunător de cai. Era a doua zi de când în Orașul învăluit în beznă se adunau fermierii.

Cineva bătu la ușă. Intră secretara cu un vraf de șpalturi. Andrei se eschivă înciudat:

— Dă-i-le lui Ubukata, lui Ubukata…

— Domnul Ubukata este la cenzor, replică secretara cu timiditate.

— N-o să stea toată noaptea acolo, zise Andrei iritat. I le dai când se întoarce…

— Dar paginatorul…

— Gata! spuse Andrei grosolan. Du-te.

Secretara se retrase. Andrei căscă, durerea din ceafă îl făcu să se strâmbe, se întoarse la birou, își aprinse o țigară. Ii trosnea capul, în gură simțea un gust oribil. În general, totul era oribil și scârbos — întuneric, umezeală, noroi. Intuneric-beznă… Undeva, din depărtare, răsunau împușcături — un trosnet slab, de parcă cineva rupea vreascuri uscate. Andrei se strâmbă din nou și luă Experimentul — ziarul guvernamental în șaisprezece pagini.

Primarul îi avertizase pe pereriști: guvernul nu doarme, guvernul vede totul!

Experimentul este Experiment. Opinia cronicarului nostru științific cu privire la fenomenele solare.

Străzi întunecate, indivizi tenebroși. Comentariul consultantului politic al municipalității la ultimul discurs al lui Friedrich Geiger.

O sentință dreaptă. Alois Tender condamnat la împușcare pentru port-armă.

„La ei, acolo, s-a stricat ceva. Nu-i nimic, vom repara”, spune maistrul electrician Theodore U. Peters.

Ocrotiți pavianii, ei sunt prietenii noștri buni! Rezoluția adunării societății de ocrotire a animalelor.

Fermierii — scheletul de nădejde al societății noastre. Întâlnirea primarului cu conducătorii Partidului Țărănesc.

Vrăjitorul din laboratorul de deasupra prăpastiei. Informații despre ultimele lucrări privind creșterea plantelor de întuneric. Din nou Stele Căzătoare?

Avem automobile blindate. Interviu cu președintele poliției.

Clonella nu-i un paliativ, ci un panaceu.

Aron Webster râde, Aron Webster cântă: cel de al cincisprezecelea recital de binefacere al marelui comic.

Andrei strânse toată această grămadă de hârtie, o făcu mototol și o aruncă într-un colț. Totul părea nereal. Real era întunericul ce domnea de douăsprezece zile în oraș, realitate erau cozile din fața magazinelor de pâine, realitate era acest huruit sinistru de roți hodorogite ce răsuna sub fereastră, luminițele roșii ale țigărilor ce se aprindeau în beznă, zăngănitul metalic înăbușit sub prelatele din harabalele țărănești. Realitate erau împușcăturile, deși încă nu știa nimeni clar cine în cine trage. Și cea mai detestabilă realitate era zumzetul înăbușit din sărmanul cap mahmur și limba aspră imensă, care nu mai încăpea în gură și pe care îți venea s-o scuipi. Vin porto cu cașcaval — s-au smintit la cap și nimic altceva! Ei ce-i pasă, se bagă sub plapumă, doarme pe săturate, iar tu, aici, poți să crăpi… Mai bine s-ar duce totul dracului, zău… M-am săturat să tot tai frunză la câini, și să se ducă toți în fundul și străfundul mamii lor cu toate experimentele lor, cu toți mentorii, pereriștii, primarii, fermierii, cu grânele astea împuțite… Ce să zic — mari experimentatori — nu sunt în stare să asigure lumina soarelui. Iar astăzi trebuie să mai treacă și pe la închisoare, să-i ducă pachetul lui Izea… Cât mai are de stat? Patru luni… Nu, șase. Câinele de Fritz ar putea să-și folosească energia în scopuri pașnice! Da, omul nu-și face probleme. Totul îi merge din plin. L-au dat afară de la procuratură — el a creat un partid, își construiește niște planuri, luptă cu corupția, trăiască renașterea, iată, s-a luat la harță cu primarul… Acum ar fi bine să mă duc la primărie, să-l iau pe domnul primar de coama căruntă, distinsă, și să-l trântesc cu botul de masă: „Unde-i pâinea, canalie? De ce nu luminează soarele?” Și apoi un picior în cur, și încă unul, și încă unul…

Ușa se deschise, trântită de perete, și intră Kensi, mic, impetuos, și se vedea cât de colo că e furios — ochii, și așa înguști, mijiți, dinții mărunți rânjiți, părul ca smoala — vâlvoi. Andrei gemu în sinea lui. Iar o să-l facă să se lupte cu cineva, își zise el plictisit.

Kensi se apropie și azvârli pe masă, dinaintea lui Andrei, un vraf de șpalturi, subliniate cu creion roșu.

— Eu unul n-o să tipăresc așa ceva! declară el. Ăsta-i sabotaj!

— Ce ți s-a mai întâmplat? întrebă Andrei posomorât. Te-ai încăierat cu cenzorul, sau ce? — Luă șpalturile și se uită la ele, nu înțelegea nimic, dar nici nu vedea nimic, în afară de niște linii roșii și înflorituri.

— Selecția din scrisorile cititorilor să se facă dintr-o singură scrisoare! spuse Kensi furios. Articolul de fond nu merge, este prea caustic. Comentariul la discursul primarului nu merge — e prea provocator. Interviul cu fermierii nu merge — e o problemă delicată, nu-i oportun… În felul acesta eu nu pot să lucrez, Andrei, cum dorești. Tu trebuie să faci ceva. Ticăloșii ăștia ne ucid ziarul.

— Stai puțin… spuse Andrei strâmbându-se. Stai puțin, lasă-mă să mă dumiresc.

Un șurub mare și ruginit i se înfipse brusc în ceafă, în gropița de la baza craniului. Închise ochii și gemu ușor.

— Gemetele nu sunt de nici un ajutor aici! zise Kensi, căzând în fotoliul pentru oaspeți și aprinzându-și nervos o țigară. Tu gemi, eu gem, dar ar trebui să geamă ticălosul ăla, nu eu și cu tine…

Ușa se deschise din nou. Cenzorul — gras, nădușit, tot numai pete roșii, gâfâind istovit, dădu buzna în cameră și începu să strige încă din prag:

— În asemenea condiții, eu refuz să lucrez! Eu, domnule redactor-șef, nu sunt un băiețandru! Eu sunt funcționar de stat! Nu stau aici pentru propria-mi plăcere!

Nu sunt dispus să ascult înjurăturile indecente ale subalternilor dumitale! Vreau să-mi cereți scuze.

— Dumneata ar trebui să fii sugrumat, nu să ți se ceară scuze! șuieră Kensi din fotoliul său, scăpărând din ochi ca un șarpe. Dumneata ești un sabotor, nu funcționar! Cenzorul încremenise, mutându-și ochii injectați de la Kensi la Andrei și invers. Pe urmă spuse foarte calm și chiar solemn:

— Domnule redactor-șef! Vă prezint protestul meu formal!…

Atunci, Andrei, făcând un efort colosal, lovi cu palma în masă și spuse:

— Vă rog pe amândoi să tăceți. Vă rog să vă așezați, domnule Paprikaki.

Domnul Paprikaki se așeză vizavi de Kensi și acum, fără să se mai uite la cineva, scoase din buzunar o batistă mare, în carouri, și începu să-și șteargă gâtul nădușit, obrajii, ceafa, mărul lui Adam. Deci, așa… zise Andrei, alegând șpalturile. Noi am pregătit o selecție din zece scrisori…

— Este o selecție tendențioasă! declară numaidecât domnul Paprikaki.

Kensi izbucni neîntârziat:

— Numai ieri am primit nouă sute de scrisori referitoare la pâine! urlă el. Și toate au același conținut, dacă nu și mai vehement!…

— O clipă!… spuse Andrei, ridicând vocea și izbind din nou cu palma în masă. Lăsați-mă să vorbesc! Dacă nu vă convine, ieșiți amândoi pe coridor și certați-vă acolo… Așadar, domnule Paprikaki, selecția noastră se bazează pe o analiză amănunțită a scrisorilor sosite la redacție. Domnul Ubukata are absolută dreptate: noi dispunem de o corespondență și mai tăioasă, și mai impulsivă. În selecție am inclus însă scrisorile cele mai cumpătate, cele mai reținute. Nu doar scrisorile unor oameni flămânzi ori speriați, ci și ale acelora care înțeleg complexitatea situației. Mai mult, noi am inclus în selecție o scrisoare care susține fățiș guvernul, deși asta-i unica de acest gen din cele șapte mii pe care noi…

— Nu am nimic împotriva acestei scrisori, îl întrerupe cenzorul.

— Cred și eu, zise Kensi. Pentru că ai scris-o chiar dumneata.

— Nu-i adevărat! țipă cenzorul, și șurubul ruginit se înfipse din nou în ceafa lui Andrei.

— Dacă nu dumneata, atunci careva din haita dumitale, zise Kensi.

— Ba dumneata ești șantajist, strigă cenzorul, acoperindu-se iar cu pete roșii. Aceasta era o exclamație ciudată și, pentru o vreme, se așternu liniștea. Andrei tria șpalturile.

— Domnule Paprikaki, până acum am colaborat destul de bine cu dumneata, rosti el, împăciuitor. Sunt convins că și acum vom ajunge la un compromis…

Cenzorul clătină din obraji.

— Domnule Voronin! spuse el cu deosebită convingere. Ce amestec am eu? Domnul Ubukata este un om nestăpânit, el trebuie să-și verse furia — indiferent pe cine. Dumneata însă îți dai seama că eu acționez strict în conformitate cu instrucțiunile primite. În Oraș e gata să izbucnească o revoltă. Fermierii sunt gata să înceapă în orice clipă masacrul. Pe poliție nu te poți bizui. Dumneata dorești cumva sânge? Incendii? Eu am copii și nu doresc nimic din toate astea. Și nici dumneata nu dorești așa ceva! În aceste zile, presa trebuie să contribuie la temperarea situației, nu la înrăutățirea ei. Acestea sunt dispozițiile și trebuie să spun că sunt absolut de acord cu ele. Și chiar dacă n-aș fi, oricum sunt obligat, este obligația mea… Uite, ieri a fost arestat cenzorul de la Expres pentru îngăduință excesivă, pentru complicitate cu elementele subversive…

— Te înțeleg perfect, domnule Paprikaki, spuse Andrei cu toată cordialitatea posibilă. Dar vezi și dumneata, la urma urmelor, că selecția este moderată. Trebuie

să înțelegi că nu putem să fim de acord cu guvernul tocmai pentru că vremurile sunt grele. Tocmai fiindcă ne amenință ofensiva elementelor declasate și a fermierilor, noi trebuie să facem totul ca guvernul să-și bage mințile în cap. Noi ne facem datoria, domnule Paprikaki!

— Nu semnez selecția, spuse încet Paprikaki. Kensi înjură în șoaptă.

— Vom fi nevoiți să scoatem ziarul fără aprobarea dumitale, zise Andrei.

— Foarte bine, rosti Paprikaki, abătut. Foarte drăguț. Pur și simplu încântător. Ziarul va fi amendat, iar pe mine mă vor aresta. Tirajul va fi confiscat. Te vor aresta și pe dumneata.

Andrei luă foaia Sub steagul Renașterii Radicale și o flutură pe sub nasul cenzorului.

— Dar de ce nu-l arestează pe Fritz Geiger? întrebă el. Câți dintre cenzorii acestei gazetuțe au fost arestați?

— Nu știu, spuse Paprikaki cu o disperare calmă. Ce mă interesează pe mine? Cândva o să-l aresteze și pe Geiger, o s-o pățească…

— Kensi, zise Andrei, câți bani avem în casă? Ne-ajung de amendă?

— Vom strânge de la colaboratori, rosti Kensi preocupat și se ridică. Mă duc să dau dispoziție paginatorului să înceapă tragerea tirajului. Ne-om descurca noi cumva…

Se îndreptă spre ușă, cenzorul privi trist în urma lui, oftă, apoi își suflă nasul.

— N-aveți pic de inimă, mormăi el. Și nici minte. Mucoșilor… Kensi se opri în prag.

— Andrei, spuse el. În locul tău, eu m-aș duce totuși la primărie și aș apăsa pe toate pârghiile posibile.

— Ce pârghii sunt acolo?… rosti Andrei posomorât. Kensi se întoarse la masă.

— Du-te la adjunctul consultantului politic. La urma urmelor, e tot sus. Și doar ați băut vodcă împreună.

— Dar l-am și pocnit peste bot, zise Andrei ursuz.

— Nu-i nimic, el nu e supărăcios, spuse Kensi. Și, pe urmă, eu știu că el primește atenții.

— Cine de la primărie nu primește? întrebă Andrei, oftând. Bine, mă duc. Poate aflu ceva. Da’ cu Paprikaki ce-o să facem? Îndată o să dea fuga să telefoneze… O să telefonezi, nu-i așa?

— O să telefonez, recunoscu Paprikaki fără pic de entuziasm.

— Iar eu o să-l leg și o să-l bag degrabă într-un dulap! spuse Kensi și toți dinții îi străluciră de satisfacție.

— De ce… zise Andrei. De ce așa dintr-o dată: îl leg, îl bag… încuie-l la arhivă, acolo nu e telefon.

— Asta-i samavolnicie, remarcă Paprikaki cu demnitate.

— Și dacă te arestează, asta n-o să fie samavolnicie?

— Da eu nu ripostez! spuse Paprikaki. Am remarcat… pur și simplu…

— Du-te, du-te, Andrei, îl îndemnă Kensi nerăbdător. N-ai grijă, o să mă descurc fără tine…

Andrei se ridică, gemând, se îndreptă spre cuier, abia târându-și picioarele, și își luă fulgarinul. Bereta dispăruse pe undeva, o căută pe jos, printre niște galoși uitați de vizitatori în vremurile bune de altădată, nu o găsi, înjură de mamă, apoi ieși în antecameră. Secretara plăpândă își ridică spre el ochii cenușii speriați. Târfuliță de două parale. Cum o fi chemând-o?…

— Mă duc la primărie, zise el încruntat.

În redacție totul se desfășura ca de obicei. Unul striga la telefon, altul scria așezat la un colț de masă, unul examina niște fotografii ude, altul bea cafea, nu-și găseau astâmpărul, băiețandri-curieri cu mape și hârtii, fum de tutun, murdărie; șeful secției de literatură, un măgar fenomenal, cu pince-nez de aur, fost desenator dintr-un cvasi-stat, de felul Andorrei, îi predica pompos unui autor, plictisit: „Aici, undeva, ați dat dovadă de prea mult zel, v-a lipsit simțul măsurii, materialul v-a depășit”. Un picior în fund! își zise Andrei, trecând mai departe. Își aduse brusc aminte ce dragi au fost acestea inimii lui, ce noi, ce pasionante — foarte de curând! — , totul părea de perspectivă, necesar, important… „Șefule, o clipă!” îi strigă Denny Lee, șeful secției scrisori, vrând s-o pornească după el, dar Andrei, fără să se întoarcă, îi făcu semn să-l lase în pace. Un picior în fund, un picior…

Ieșind în stradă, Andrei se opri și își ridică gulerul fulgarinului. Pe stradă, ca și mai înainte, duruiau căruțele — și toate în același sens, spre centrul Orașului, la primărie. Andrei își vârî mâinile și mai adânc în buzunar și, gârbovindu-se, o porni în aceeași direcție. Cam după vreo două minute își dădu seama că merge alături de o haraba gigantică, având roțile de înălțimea unui stat de om. Harabaua era trasă de doi cai de povară uriași, evident istoviți de drumul lung. Nu se observa nici o încărcătură dincolo de loitrele înalte, în schimb se vedea bine căruțașul în partea dinainte, și nu atât căruțașul, cât mai ales mantaua lui de ploaie cu glugă triunghiulară. Din căruțașul însuși se vedea numai barba, care ieșea înainte, și prin scârțâitul roților și tropotul copitelor se auzeau niște sunete nelămurite, scoase de el: fie că își îndemna caii, fie că elimina, cu franchețea-i țărănească, gazele prisoselnice.

Și ăsta a venit la Oraș, își zise Andrei. La ce? Ce vor cu toții? Aici nu vor găsi pâine, dar lor nu le trebuie pâine, ei au pâine. De altminteri, ei au de toate. Oare vor într-adevăr să provoace un măcel, anarhie? Probabil. Dar ce câștigă ei din asta? Vor să jefuiască? Nu poți înțelege nimic…

Își aminti ancheta realizată printre fermieri și cât de dezamăgit era Kensi de această anchetă, deși el însuși o realizase — chestionase vreo cincizeci de țărani în piața din fața primăriei. „Și noi ca alții”, „M-am săturat, înțelegi, stau în baltă, hei, mi-am zis, să mă duc…”, „Ce să mai vorbim, dragă domnule, de ce dă năvală norodul, unde vrea să ajungă, cu ce scop? Ne mirăm și noi…”, „Păi am văzut că toți se duc la Oraș. Atunci — și eu la Oraș! Ce, eu sunt mai prost?”, „Automat? Păi ce ne facem noi fără automat? Fără automat la noi nu poți să faci un pas…”, „.. mă duceam într-o dimineață să mulg vacile, mă uit — îi văd că vin. Venea Stiomka Kosulin, venea Jacques Franțuzul, cum îi zice?… ah, mama lui! — mereu uit cum îl cheamă, stă după deal… venea și el! Îi întreb: Băieți, încotro? Păi, uite, zice unul, n-avem soare de șapte zile, trebuie să mergem la Oraș…”, „Întrebați-i pe șefi. Șefii știu totul…”, „…Dar să zicem că ne vor da tractoare automate! Ca tu să stai acasă, să te scarpini la șale, iar el să lucreze în locul tău… De vreo trei ani ne făgăduiesc…”

Evaziv, nebulos, confuz. Prevestitor de rău. Ori umblă cu șiretlicuri, ori îi adună grămadă nu știu ce instinct, poate chiar o organizație secretă, bine camuflată… Atunci ce-i asta — Jacquerie? Răzmeriță?… Cumva pot fi înțeleși: soare nu există de douăsprezece zile, recolta se prăpădește, ce va fi — nu se știe. Iată ce i-a scos din bârlogul lor…

Andrei trecu pe lângă o coadă nu prea mare, liniștită, la magazinul de carne, pe urmă pe lângă alta — la pâine. Erau în special femei, multe aveau la mâneci banderole albe. Bineînțeles, lui Andrei îi veni numaidecât în minte noaptea Sfântului Bartolomeu și își zise că, într-adevăr, acum nu e noapte, e ziuă, ceasurile unu din zi, iar prăvăliile și acum sunt închise. În colț, sub firma de neon a cafenelei de noapte „Quisisana”, stăteau în grup trei polițiști. Aveau niște figuri stranii, parcă șovăielnice. Andrei încetini pasul, trăgând cu urechea.

— Ce să facem acum — ordonați să ne repezim la bătaie? Da’ ei sunt de două ori mai mulți…

— Să mergem și să raportăm că nu putem răzbate într-acolo și cu asta, basta.

— Iar el o să zică așa: „Cum nu puteți răzbate? Voi sunteți poliția!”

— Da, poliția, și cei cu asta? Noi suntem poliția, iar ei — miliția…

Ce miliție o mai fi și asta? se întrebă Andrei, trecând pe lângă ei. Nu știu de nici o miliție… Mai trecu pe lângă o coadă, coti pe Principală. Înainte se zăreau strălucitoarele felinare cu mercur din Piața Centrală, a cărei suprafață vastă era ocupată de ceva cenușiu, mișcător, peste care plutea aci abur, aci fum, și numaidecât fu oprit.

Un tânăr de statură înaltă, de fapt — un băiețandru mai dezvoltat decât alții la vârsta lui, cu șapcă plată, al cărei cozoroc era tras până peste ochi, îi bară calea și întrebă încet:

— Încotro, domnule?

Ținea mâinile în șolduri și pe amândouă mânecile avea banderole albe. Lângă peretele din spatele lui stăteau încă vreo câțiva oameni cu figuri dintre cele mai diferite și toți purtau banderole albe la mâneci. Andrei observă cu coada ochiului că nenea în manta de ploaie din prelată își continuă slobod drumul mai departe.

— Merg la primărie, spuse Andrei, nevoit să se oprească. Despre ce e vorba?

— La primărie? repetă băiețandrul cu glas tare și se uită peste umăr la ai săi. Se desprinseră de lângă perete și se apropiară de Andrei.

— Permiteți să întrebăm, de ce vă duceți la primărie? se interesă un tip vânjos, nebărbierit, într-o salopetă unsuroasă, cu o caschetă pe care erau brodate literele „J” și „M”. Avea o față energică, musculoasă și ochi răi, iscoditori.

— Cine sunteți dumneavoastră? întrebă Andrei, pipăind pisălogul de aramă din buzunar, pe care-l purta cu sine de patru zile din pricina vremurilor tulburi.

— Noi suntem miliția voluntară, răspunse vânjosul. Ce treabă aveți la primărie? Cine sunteți?

— Sunt redactorul șef al Gazetei municipale, spuse Andrei supărat, strângând pisălogul în mână. Nu-i plăcea deloc că, în timpul dialogului, băiețandrul se apropiase din stânga, iar cel de-al treilea milițian voluntar, tot un băiețandru — se vedea cât de colo — zdravăn, îi fornăia la urechea din dreapta. Mă duc la primărie să protestez împotriva acțiunilor cenzurii.

— A, spuse vânjosul cu expresie nedefinită. E clar, dar de ce la primărie? Trebuia să arestați cenzorul și să vă tipăriți sănătoși ziarul.

Andrei hotărî ca deocamdată să facă pe insolentul.

— Nu mă-nvățați voi pe mine, zise el. Pe cenzor l-am arestat și fără sfaturile voastre. Vă rog să-mi dați voie să trec.

— Reprezentantul presei… rosti cel ce fornăia la urechea dreaptă…

— De ce nu? Să se ducă, îngădui flăcăiandrul din stânga.

— Fie, zise vânjosul. Să se ducă. Numai că pe urmă să nu dea vina pe noi… Sunteți înarmat?

— Nu, spuse Andrei.

— Păcat, zise vânjosul, dându-se la o parte. Treceți…

Andrei trecu. În spatele lui, vânjosul spuse cu voce de castrat „Iasomia-i floare minunată!…” și milițienii izbucniră în râs. Andrei cunoștea acest stih și vru să se întoarcă supărat, dar mai bine grăbi pasul.

Pe Principală era destul de multă lume. Stăteau mai ales de-a lungul zidurilor sau în grupuri, pe sub porți, toți purtau banderole albe. Unii stăteau chiar în mijlocul străzii, se apropiau de fermierii care treceau, le spuneau ceva, și fermierii porneau mai departe. Magazinele erau tot închise, dar aici nu erau cozi lângă ele. În apropierea franzelăriei, un milițian în vârstă, cu un baston noduros, explica unei babomițe: „Madam, vă spun cu toată siguranța că astăzi nu se deschid magazinele. Eu sunt proprietarul unei băcănii, madam, și știu ce vorbesc…” Băbătia îi răspunse cu voce stridentă ceva în sensul că ea moare pe treptele astea, și tot nu-și părăsește locul la coadă…

Înăbușindu-și cu stăruință sentimentul crescând de neliniște și de irealitate față de ceea ce se petrecea în jur — totul era ca la cinematograf —, Andrei ajunse în piață. Capătul Străzii Principale, care dădea în piață, era înțesat cu telegi, căruțe, furgoane, harabale. Puțea a sudoare de cal și a bălegar proaspăt, cai de diferite culori dădeau din cap, fiii mlaștinilor se strigau și își răspundeau cu glasuri tunătoare, licăreau luminițele țigărilor. Mirosea a fum — undeva, pe aproape, aprinseseră un foc. De sub arcul unei

clădiri ieși, încheindu-și nasturii din mers, un mustăcios gras cu pălărie texană — cât pe-aci să-l răstoarne pe Andrei, înjură cu blândețe și pomi să se strecoare printre căruțe, strigând cu glas tunător pe un anume Sidor: „Sidor, hai încoace! Hai în curte, acolo se poate! Dar uită-te pe unde calci, să nu cazi!…”

Mușcându-și buzele, Andrei porni mai departe. Foarte aproape de intrarea în piață, căruțele urcaseră și pe trotuare. La multe dintre ele caii fuseseră deshămați și acum, împiedicați, rătăceau printre căruțe, adulmecând melancolici asfaltul. În căruțe, oamenii dormeau, fumau, mâncau, se auzea un gâlgâit apetisant și plescăit de buze. Andrei se cățără într-un fel de pridvor și privi tabăra de la înălțime. Până la primărie mai erau vreo cinci sute de metri, dar totul devenise un labirint. Focurile trosneau și scoteau fum, fumul albastru, în lumina felinarelor cu mercur, suia deasupra furgoanelor și harabalelor și, ca într-un horn gigantic, se scurgeau în Strada Principală. Nu știu ce scârboșenie se așeză pe obrazul lui Andrei, bâzâind, și îl înțepă ca un ac. Andrei se plesni peste obraz, strivind ceva mare, țepos, care pocni mustos sub palmă. Le-au cărat din mlaștini, își zise el supărat. Dinspre o poartă întredeschisă mirosea, fără nici un dubiu, a amoniac. Andrei sări pe trotuar și pomi cu pași hotărâți prin labirintul de cai și căruțe, călcând de la primii pași în ceva moale și sfărâmicios.

Clădirea rotunjită, greoaie, a primăriei se înălța deasupra pieței ca un bastion cu patru etaje. Aproape toate ferestrele erau întunecate, doar câteva erau luminate și se mai vedea o lumină slabă, galbenă, la puțurile lifturilor scoase în afară. Tabăra fermierilor încercuia clădirea ca un cerc, între căruțe și primărie se așternea un spațiu gol, luminat de felinarele puternice, instalate pe stâlpi de fontă cu ornamente. Sub felinare se înghesuiau fermieri, aproape toți cu arme, iar vizavi de ei, la intrarea în primărie, se afla un șir de polițiști — judecând după semnele distinctive, în majoritate sergenți și ofițeri.

Andrei își croia drum prin mulțimea înarmată, când se auzi strigat. El se opri, rotindu-și capul.

— Aici, uite-mă aici, aici sunt! striga un glas cunoscut și Andrei îl zări, în sfârșit, pe nenea Iura. Nenea Iura se apropia de el cu mersu-i legănat, întinzând dinainte mâna pentru a o strânge pe a lui Andrei — în aceeași tunică, cu boneta pe o sprânceană. Cunoscuta pușcă mitralieră îi atârna de umăr.

— Noroc, Andriuha — suflețelul tău de orășean! glăsui el, lovind zgomotos cu palma sa aspră în palma lui Andrei. De când te caut, aici s-a stârnit tămbălăul, nu, îmi zic, nu se poate să nu fie pe-aici și Andriuha al nostru. El e flăcău de viață, îmi zic, negreșit că se învârte pe-aici, pe undeva…

Nenea Iura era cherchelit bine. Coborî mitraliera de pe umăr, îi puse patul la subțioară, sprijinindu-se ca într-o cârjă, și continuă cu aceeași însuflețire.

— Caut încolo, caut încoace — Andriuha nicăieri. Ah… ’tu-i mama mă-sii, zic, ce-nseamnă asta? Fritz ăla al tău, spălăcitul, e aici, se înghesuie printre țărani, le ține discursuri. Iar pe tine parcă te înghițise pământul!

— Stai puțin, nene Iura, zise Andrei. Ce cauți dumneata aici?

— Am venit să-mi apăr drepturile, poziția! zâmbi nenea Iura satisfăcut. Barba lui se răsfiră ca o mătură. Exclusiv pentru acest scop am venit, dar, probabil, n-o să iasă nimic. — Scuipă și șterse cu talpa cizmei sale uriașe. — Oamenii sunt niște proști. Habar n-au pentru ce au venit Ba să roage, ba să ceară, poate nici pentru una, nici pentru alta, ci pur și simplu li s-a făcut dor de viața de oraș — o să vă umplem Orașul de căcat și pe urmă — îndărăt acasă. Poporul e un căcat. Uite… — Se întoarse și făcu către cineva cu mâna. — Uite, ia-l, de pildă, pe Stas Kowalski, ortacul meu… Stas! Stas… t-’tuți… vino-ncoa!

Stas se apropie. Era un bărbat slab, adus de spate, cu niște mustăți triste atârnând în jos, și o chică rară. Duhnea de trăsnea a rachiu. Se ținea pe picioare absolut instinctiv, însă, una-două, dădea capul pe spate militărește, lua în mâini un automat micuț, tare ciudat și, ridicând cu mare greutate pleoapele, se uita amenințător în jur.

— Uite — Stas… continuă nenea Iura. Căci Stas a luptat, Stas, ai luptat, hai spune! Nu, spune tu: ai luptat? îi ceru nenea Iura, îmbrățișându-l strâns pe după umeri și legănându-se o dată cu el.

— He! Ho!… răspunse Stas, străduindu-se să arate cu toată înfățișarea lui că a luptat, și cum a mai luptat, nu există cuvinte să spună cum a luptat!

— Acum e beat, îi explică nenea Iura. El nu poate când nu e soare… Despre ce vorbeam? A, da! Întreabă-l pe el, prostu’, de ce își pierde vremea pe-aci? Arme sunt. Băieți luptători sunt. Atunci te întrebi — ce mai trebuie?

— Stai puțin, spuse Andrei. Voi ce vreți?

— Păi, asta vreau să-ți spun! zise nenea Iura cu convingere, dând drumul lui Stas, care o pomi în lături numaidecât, descriind un arc lung. Eu ce-ți explic?! Să tragem o dată în ticăloși — și gata! Că ei au mitraliere! O să tropăim cu cizmele, o să azvârlim în sus căciulile… — Tăcu brusc, aruncându-și din nou mitraliera pe umăr… — Să mergem.

— Unde?

— Să bem. Trebuie să bem totul, la mama dracului, și să plecăm acasă de-aici. Zău așa, de ce să ne pierdem vremea de pomană? Mie îmi putrezesc cartofii pe câmp… Hai.

— Nu, nene Iura, spuse Andrei cu ton de scuză. Nu pot acum. Trebuie să intru la primărie.

— La primărie? Să mergem! Stas! Stas, t-’tu-ți…

— Stai puțin, nene Iura! Tu… asta… n-or să-ți dea voie.

— M-mie? răcni nenea Iura, și ochii îi scăpărară. Hai să mergem. Să vedem cine nu-mi dă voie. Stas!…

Îl luă pe Andrei pe după umeri și îl trase prin spațiul gol, puternic luminat, direct spre șirul de polițiști.

— Trebuie să înțelegi, mormăi el cu foc, chiar în urechea lui Andrei, care se împotrivea. Mi-e frică, înțelegi? N-am spus nimănui, îți spun ție. Mi-e groază! Și dacă

soarele nu se mai aprinde deloc, ce zici? Ne-am târât aici și ne-au părăsit… Nu, să ne explice, să ne spună adevărul, netrebnicii, dar așa nu mai se poate trăi. Nu mai pot dormi noaptea, înțelegi? Așa ceva nu mi s-a întâmplat nici pe front… Tu crezi că sunt beat? Câtuși de puțin — asta-i frica, groaza, care umblă prin mine!

Pe Andrei îl trecură fiori ascultând această bâiguire plină de înflăcărare. Se opri la vreo cinci pași de lanțul polițiștilor și se părea că în piață amuțise totul și că toți se uitau la el — și polițiștii, și fermierii, și, încercând să fie cât mai convingător, rosti:

— Nene Iura, uite ce facem. Eu mă duc acum, rezolv o problemă pentru ziarul meu, iar tu mă aștepți aici. Pe urmă mergem la mine și o să discutăm pe îndelete. Nenea Iura clătină cu toată forța din barbă.

— Nu, merg cu tine. Am și eu o problemă de rezolvat…

— Da’ n-or să te lase să intri! Nici pe mine n-or să mă lase din pricina ta!

— Să mergem, să mergem… zise nenea Iura. Cum să nu mă lase? De ce? Nu facem gălăgie, suntem cuviincioși…

Erau la doi pași de polițiști, un căpitan corpolent în uniformă elegantă, cu tocul revolverului deschis la centură, le ieși în întâmpinare și se interesă rece:

— Unde mergeți, domnilor?

— Sunt redactor-șef la Ziarul municipal, spuse Andrei, respingându-l ușor pe nenea Iura ca să nu-l îmbrățișeze. Trebuie să mă întâlnesc cu domnul consultant politic.

— Actele, vă rog — și palma lui în mănușă din piele de căprioară se întinse spre Andrei.

Andrei scoase legitimația, i-o dădu căpitanului și se uită cu coada ochiului la nenea Iura. Spre mirarea lui, nenea Iura stătea acum liniștit, se smiorcăia și își aranja întruna cureaua puștii mitraliere, deși nu era deloc nevoie. Ochii lui păreau ochi de om treaz și cercetau fără grabă șirul de polițiști.

— Puteți trece, spuse căpitanul politicos, înapoindu-i legitimația. Deși, trebuie să vă spun… — Nu termină și se adresă lui nenea Iura: Dumneata?

— Este cu mine, răspunse repede Andrei. Într-un fel este reprezentantul… ă-ă… unei părți a fermierilor.

— Actele!

— Ce acte poate să aibă un țăran? spuse nenea Iura cu amărăciune.

— Fără acte nu se poate.

— De ce nu se poate fără acte? zise nenea Iura, întristat de-a binelea. Fără o păcătoasă de hârtie, care va să zică, nu mai sunt om?

Andrei simți o răsuflare fierbinte în ceafă. Era Stas Kovalski care se clătina războinic, asigura spatele. În spațiul luminat își făcură apariția încă niște oameni, înaintând spre ei alene, parcă fără să vrea.

— Domnilor, domnilor, nu vă adunați aici! spuse căpitanul nervos. Da’ treceți odată, domnule! se răsti el mânios la Andrei. Domnilor, înapoi, este interzis să vă adunați!

— Adică, dacă nu am o hârtie mâzgălită, se lamenta nenea Iura, înseamnă că eu nu am trecere nicăieri, în nici o parte…

— Arde-l peste bot! îi propuse Stas din spate, cu o voce neașteptat de limpede.

Căpitanul îl înhață pe Andrei de mâneca fulgarinului și îl trase brusc spre sine, astfel încât Andrei se trezi numaidecât în spatele șirului de polițiști. Șirul se strânse repede la loc, acoperindu-i pe fermierii care se îngrămădiseră în fața căpitanului și el, fără să mai aștepte evoluția ulterioară a evenimentelor, se îndreptă cu pași repezi spre portalul întunecos, slab luminat. În spatele lui, larma nu contenea:

— Dă-le pâine, dă-le carne, dar când să treci undeva…

— Vă rog să nu vă adunați! Am ordin să arestez…

— De ce nu-l lași pe reprezentant să treacă? Hai?

— Soarele! Soarele când o să-l aprindeți din nou, nemernicilor?!

— Domnilor, domnilor! Ce amestec am eu?

Pe treptele de marmură albă, în întâmpinarea lui Andrei, țăcănind cu potcoavele, se revărsau alți polițiști. Aceștia erau înarmați cu carabine prevăzute cu baionete. O voce gâtuită ordonă: „Pregătiți tuburile!” Ajuns în vârful treptelor, Andrei privi îndărăt. Spațiul luminat era acum presărat cu oameni. Fermierii, care agale, care în fugă, se deplasau dinspre tabăra lor către mulțimea adunată care creștea necontenit.

Andrei trase cu efort spre sine ușa grea, înalta, bătută în aramă, și intră în vestibul. Aici domneau semiîntunericul și un miros pătrunzător de cazarmă. În fotolii luxoase, pe canapele și direct pe dușumea dormeau claie peste grămadă polițiști acoperiți cu mantale. La galeria slab luminată, care se întindea de-a lungul celor trei pereți ai vestibulului, se profilau niște figuri în mișcare. Andrei nu putu desluși dacă aveau sau nu arme.

Pe covorul moale al scării, el urcă în fugă la etajul întâi, unde se afla secția de presă, și pomi pe coridorul larg. Deodată, fu cuprins de îndoială. Nu știu de ce, astăzi era prea multă liniște în acest edificiu uriaș. De obicei, aici se înghesuia puzderie de oameni, țăcăneau mașinile de scris, zbârnâiau telefoanele, era o rumoare continuă din pricina discuțiilor și din pricina strigătelor șefilor, dar acum nu era nimic din toate acestea. Unele cabinete erau larg deschise, întunecoase, însă și pe coridor nu ardea decât un bec din patru.

Presimțirea nu-l înșelase: cabinetul consultantului politic era încuiat, iar în cabinetul adjunctului ședeau doi tipi necunoscuți, cu paltoane gri identice, încheiate până sub bărbie, cu pălării-gambete la fel, trase pe ochi.

— Vă rog să mă iertați, rosti Andrei sever. Unde pot să-l găsesc pe domnul consultant politic ori pe adjunctul lui?

Capetele cu gambete se întoarseră agale spre el.

— Ce treabă aveți cu el? întrebă cel mai mic de statură.

Brusc, figura acestui om i se păru lui Andrei nu chiar așa de necunoscută, și vocea de asemenea. Și, fără să-și dea seama de ce, încercă un sentiment neplăcut și bizar din pricină că acest om se află aici. Nu avea ce căuta aici… Andrei se încruntă și, străduindu-se să vorbească sacadat și cu fermitate, explică cine este și de ce are nevoie.

— Da’ intrați, rosti omul cvasi-cunoscut. De ce ați rămas în ușă?

Andrei intră și se uită în jur, dar nu văzu nimic: în fața ochilor îi apărea mereu această față netedă de scapet… Unde l-am mai văzut? Un tip antipatic… și periculos… Degeaba am intrat aici, pierd timpul de pomană.

Omulețul cu gambetă îl examina și el cu atenție. Era liniște. Ferestrele înalte erau acoperite cu perdele grele, și zgomotul de afară abia răzbătea aici. Omulețul cu gambetă sări deodată în picioare și veni foarte aproape, lângă Andrei. Ochii mici, cenușii, aproape fără gene, nu clipeau, iar de la nasturele de sus al paltonului urcă până sub bărbie și coborî din nou un măr al lui Adam mare și viguros.

— Redactor-șef?… rosti omulețul, și atunci Andrei îl recunoscu în sfârșit și, cuprins de o moleșeală istovitoare, cu senzația că i s-au tăiat picioarele, înțelese că și el fusese recunoscut.

Fața de scapet se lăți într-un rânjet, arătând niște dinți rari, stricați, omulețul se aplecă, și Andrei simți o durere năprasnică în pântece, de parcă îi plesniseră măruntaiele, și prin pâcla dureroasă ce i se așternuse pe ochi văzu dușumeaua lustruită cu ceară… Să fugă, să fugă… Puzderie de stele, ca niște focuri de artificii, i se aprinseră în creier, și deasupra lui începu să se clatine, învârtindu-se, tavanul întunecos și îndepărtat, împestrițat de crăpături… Din bezna înăbușitoare care se lăsase cădeau sulițe încinse până la alb și se înfigeau în coaste… mă omoară… mă omoară!… Capul i se umflase brusc și, jupuindu-i urechile, se vârî în nu se știe ce crăpătură îngustă și puturoasă, iar un glas tunător rosti tărăgănat „Mai calm, Coccis, mai calm, nu totul dintr-o dată…” Andrei scoase un țipăt sălbatic, un lichid vâscos și cald îi umplu gura. Se înecă și vomită…

În cameră nu era nimeni. Perdeaua imensă era trasă, fereastra deschisă, bătea un vânt umed și rece și se auzi un urlet îndepărtat. Cu mare dificultate, Andrei se ridică în patru labe și se târî de-a lungul peretelui. Spre ușă. Afară de-aici…

Pe coridor vomită din nou. Zăcu puțin într-o stare de vlăguire plăcută, apoi încercă să se ridice în picioare. Mi-e rău, își zise el. Ah, cât îmi e de rău! Se așeză, apoi își pipăi fața. Fața îi era umedă și lipicioasă, și brusc descoperi că vede doar cu un singur ochi. Îl dureau coastele, respira cu dificultate. Îl dureau maxilarele, și o durere îngrozitoare, insuportabilă, îl sfâșia sub plămânii. CanaKa de Coccis. M-a mutilat. Andrei începu să plângă. Ședea pe podea în coridorul pustiu, sprijinindu-se cu spatele de volutele aurite, și plângea. Nu se putea stăpâni. Plângând, dădu la o parte poala fulgarinului și își vârî mâna sub cureaua pantalonilor. Îl durea îngrozitor, dar nu acolo, ci mai sus. Îl durea tot pântecele. Chiloții erau uzi.

Cineva, bocănind asurzitor cu cizmele, veni în fugă din fundul coridorului și se opri deasupra lui. Un polițist, așa părea — roșu la față, transpirat, fără chipiu, cu privirea dezorientată. Stătu așa vreo câteva secunde, parcă ezitând, și deodată o luă la goană mai departe, iar din adâncul coridorului apăru în fugă al doilea, smulgându-și tunica din mers.

Atunci, Andrei realiză că, acolo, de unde fugeau ei, răsuna larmă de voci multe. Făcând un efort, se ridică și, ținându-se de perete, pomi încet spre acea larmă, încă suspinând, pipăindu-și cu groază fața și oprindu-se întruna să se odihnească puțin, încovoindu-se și ținându-se de pântece.

Ajunse la scară și se apucă de balustrada de marmură. Jos, în vestibulul uriaș, era un haos de nedescris. Era cu totul de neînțeles ce se petrece acolo. Becuri de proiector, instalate de-a lungul galeriei, aruncau o lumină rece,orbitoare, peste acest amestec de corpuri, unde se zăreau bărbi multicolore, chipiuri de uniformă, fireturile de aur ale epoleților răsuciți ai polițiștilor, baionetele atașate, palme cu degetele rășchirate, chelii palide, și de la toate astea se înălța spre tavan o duhoare caldă și umedă.

Andrei închise ochii, ca să dispară tot ce vedea, și, pe pipăite, mutându-și mâinile pe balustradă, cu chiu, cu vai, când cu dosul, când într-o parte, începu să coboare, neînțelegând nici el de ce face asta. Se opri de câteva ori să mai răsufle și să geamă, deschizând ochii, privea în jos, din nou i se făcea rău din pricina acestei priveliști, din nou își mijea ochii și începea să-și mute mâinile pe balustradă. Când aproape ajunsese jos, brațele îi erau cu totul istovite, el se prăvăli și se rostogoli pe ultimele trepte până pe platforma de marmură, împodobită cu gigantice scuipători de bronz. Prin pâclă și larmă, auzi deodată un urlet răgușit: „Ia te uită, păi ăsta e Andriuha!… Băieți, acolo îi ucid în bătaie pe ai noștri!…” Deschizând ochii, Andrei îl zări foarte aproape pe nenea Iura, ciufulit, cu tunica sfâșiată, ochii-i sălbatici holbați, barba vâlvoi, și el văzu cum nenea Iura își ridică mitraliera și, neîncetând să urle ca un taur, trase o rafală lungă în galerie, în proiectoare, în geamurile sălii cu două rânduri de ferestre…

Apoi, urmară niște impresii fragmentare, deoarece conștiința îi revenea și-i dispărea o dată cu fluxurile și refluxurile de durere și greață. La început, se descoperi în centrul vestibulului. Se târa cu îndărătnicie în patru labe spre ușa deschisă în depărtare, trecând peste trupuri nemișcate. Mâinile îi alunecau în ceva umed și rece. Cineva gemea monoton în imediata apropiere, rostind întruna: „O, Doamne, o, Doamne, o, Doamne…” Pe covor erau împrăștiate cioburi de sticlă, tuburi de cartușe, bucăți de tencuială. Prin ușa deschisă năvăliră, urlând și trecând chiar peste el, niște oameni înfricoșători, cu făclii aprinse în mâini…

Pe urmă se trezi afară, lângă portal. Ședea cu picioarele desfăcute, sprijinindu-se cu palmele de piatra rece, și pe genunchii lui se afla o carabină fără închizător.

Mirosea a fum proaspăt, undeva la marginea conștiinței țăcăni o mitralieră, nechezară sălbatic niște cai, iar el își repetă cu glas tare, explicându-și sieși: „Aici mă vor călca în picioare, mă vor călca negreșit…”

Dar nu-l călcară în picioare. Când se trezi, era în stradă, lângă trepte. Își lipea obrazul de granitul aspru, deasupra lui lumina un bec cu mercur, carabina dispăruse și se pare că-i dispăruse, de asemenea, și corpul, parcă atârna în gol, cu obrazul lipit de granit, iar în piață, în fața lui, ca pe scenă, se juca o tragedie neobișnuită.

Văzu cum de-a lungul șirului de felinare ce împrejmuiau piața, de-a lungul inelului de căruțe și telegi înlănțuite aleargă zdrăngănind zgomotos un automobil blindat, turela mitralierei lui se rotea dintr-o parte în alta, scuipând cu foc din belșug, trasoarele zburau încoace și încolo prin toată piața, iar înaintea blindatului, cu capul ridicat, alerga în galop un cal, târând după el hamurile rupte… Și, deodată, din hățișul căruțelor, tăind calea automobilului blindat, ieși un furgon acoperit cu prelată, calul se năpusti ca turbat într-o parte și se izbi de stâlpul unui felinar, iar automobilul frână brusc, patinând încă vreo câțiva metri și, numaidecât, în spațiul deschis veni în fugă un lungan îmbrăcat în negru, își flutură mâna și căzu pe asfalt cu fața în sus. Sub blindat izbucni o flacără, răsună o lovitură înăbușită, și namila de fier zvâcni greoaie îndărăt. Omul în negru acum alerga din nou, înconjură blindatul, vârî ceva în ambrazura-vizor a șoferului și sări la o parte, și atunci Andrei văzu că acesta era Fritz Geiger, iar ambrazura se lumină dinăuntru, în automobil bubui ceva, și din ambrazură țâșni o vâlvătaie lungă, fumegândă. Fritz, lăsându-se puțin pe picioarele crăcănate și desfăcându-și mâinile lungi, care îi ajungeau până la pământ, se deplasa într-o parte, ca un crab, în jurul mașinii, și pe neașteptate portiera blindată se deschise larg, pe asfalt se prăvăli un balot păros cuprins de flăcări și, cu un urlet pătrunzător, începu să se rostogolească, împrăștiind scântei…

Apoi urmă un nou leșin, de parcă se coborâse o cortină, niște voci furioase, și țipete neomenești, și tropăit de nenumărate picioare. Dinspre blindatul în flăcări adia miros de fier încins și benzină. Fritz Geiger, înconjurat de o mulțime de oameni cu banderole albe la mâneci, înălțându-se deasupra lor cu un cap întreg, striga comenzi, își agita vehement mâinile lungi, arătând în diferite părți, fața și părul blond-spălăcit ciufulit i se mânjiseră de funingine. Alți oameni cu banderole albe înconjuraseră felinarul de la intrarea în primărie, se cățărau, nu se știe de ce, pe ele în sus, și de acolo lăsau în jos niște funii lungi, care se mișcau în bătaia vântului. Cineva era târât pe trepte și acest cineva se zbătea și dădea din picioare, cineva țipa cu voce subțire de muiere, încât îți țiuiau urechile și, deodată, toate treptele se acoperiră de lume, apărură niște figuri negre cu barbă, se auzi zăngănit de arme. Țipătul încetă, corpul negru urcă de-a lungul felinarului, smucindu-se și răsucindu-se spasmodic. Din mulțime răsunară împușcături, picioarele care se smuceau se înmuiară, se întinseră, și corpul cel negru începu să se învârtă încet prin aer.

Pe urmă, Andrei se trezi din pricina unei zdruncinături teribile. Capul i se legăna pe niște noduri tari, mirositoare, se afla într-un vehicul, era dus undeva, și un glas cunoscut striga furios: „Di-di! Diii, larvă puturoasă, t-’tu-ți!… La drum!” Și drept în fața lui, pe fondul cerului negru, ardea primăria. Vâlvătăile dogoritoare ieșeau pe ferestre, împrăștiau scântei în bezna neagră, se vedea cum se legănau ușor trupurile lungi, întinse, atârnând de stâlpii felinarelor.

DOI

SPĂLAT ȘI ÎMBRĂCAT CU HAINE CURATE, CU un pansament peste ochiul drept, Andrei stătea într-o rână în fotoliu și privea posomorât cum nenea Iura și Stas Kowalski, care avea și el capul bandajat, sorbeau cu lăcomie, direct din cratiță, o fiertură aburindă. Selma, cu fața plânsă, ședea alături de el, suspina fără încetare și tot încerca să-l ia de mână. Avea părul ciufulit, rimelul de pe gene îi cursese, mânjindu-i obrajii, fața îi era umflată și aprinsă de niște pete roșii. Halatul superficial, transparent, ud în față de apă cu săpun, crea o impresie bizară.

— …Ăla a vrut să te omoare în bătaie, explica Stas, continuând să soarbă. Înadins — înțelegi? — te-a prelucrat atât de metodic, ca să-ți ajungă multă vreme. Eu cunosc treaba asta, și pe mine m-au aranjat tot așa husarii albaștri. Numai că eu am parcurs întregul ciclu, înțelegi? Începuseră să mă joace în picioare, dar, slavă Domnului, și-au dat seama că nu eram eu cel pe care-l căutau, de altul aveau nevoie…

— Că ți-au sfărâmat nasul — e un fleac, îl susținu nenea Iura. Nasul nu e lucrul cel mai… merge și sfărâmat… Iar coasta… — El făcu un gest cu mâna în care ținea lingura. — Câte coaste de-astea nu mi-am rupt eu! Important e ca mațele, ficatul, splina să fie întregi…

Selma suspină spasmodic și din nou încercă să-l ia pe Andrei de mână. El o prinse și zise:

— Termină cu bocitul. Mai bine du-te și te îmbracă, și în general…

Se ridică ascultătoare și trecu în altă cameră. Andrei își plimbă limba prin gură, simți ceva tare și îl scoase pe deget.

— Mi-a scos o plombă, rosti el.

— Zău? se miră nenea Iura.

Andrei i-o arătă. Nenea Iura se uită la ea. Stas clătină și el din cap și spuse:

— Caz rar. Eu, când am zăcut — știi, eu am zăcut trei luni —, am scuipat numai dinți. Muierea îmi doftoricea coastele în fiecare zi. Pe urmă, ea a murit, dar eu trăiesc — vezi. Și n-am nici pe dracu’.

— Trei luni! zise Iura cu dispreț. Când mi-am smuls o bucată din șezut lângă Elnia, am pribegit șase ani prin spitale. E lucru’ dracului când îți smulge o bucă, înțelegi? Acolo, în bucă, se adună toate vinele. Și pe mine m-a pocnit pe tangentă o ditamai schija!… Băieți, întreb, ce-i asta, unde-i buca mea? Și, mă crezi, mi-a smuls pantalonii de tot, până la carâmbi, de parcă nici n-aș fi avut pantaloni… mai rămăsese ceva în carâmbi, dar mai sus — nimic! — El își linse lingura. — Tot atunci, lui Fedka Ceparev i-a retezat capul, continuă el. I l-a retezat aceeași schijă…

Stas își linse și el lingura și o vreme stătură fără să vorbească, uitându-se în cratiță. Pe urmă Stas tuși cu delicatețe și luă din nou cu lingura din cratiță. Nenea Iura îi urmă exemplul.

Se întoarse Selma. Andrei se uită la ea, dar își întoarse privirea. Ce s-a mai împopoțonat, neroada. Și-a pus cerceii ăia gigantici, decolteu, s-a boit ca o târfă… Ca o târfă ce este… Nu putea să se uite la ea, dar s-o ia dracu’ de tot! Mai întâi rușinea din antreu, pe urmă rușinea din baie, când ea, bocind în hohote, a tras chiloții uzi de pe el, iar el își privea vânătăile negre de pe burtă și de pe coaste și s-a pus din nou pe plâns — de mila proprie și de neputință… Și, bineînțeles, e beată, iar acum, când s-a îmbrăcat, cu siguranță a tras un gât, direct din sticlă…

— Pe doctorul ăsta… spuse nenea Iura gânditor. Chelul ăsta, care a fost aici adineauri, oare unde l-am mai văzut?

— S-ar putea foarte bine să-l fi văzut tot la noi, zise Selma, zâmbind seducător. Locuiește la scara vecină. Acum ce funcție are, Andrei?

— Tinichigiu, răspunse Andrei posomorât. Ea s-a culcat în neștire cu acest doctor chel, tot blocul știa. El nici măcar nu se ferea. De fapt, nimeni nu se ferea.

— Cum așa, tinichigiu? se miră Stas, rămânând cu lingura în aer.

— Uite-așa, spuse Andrei. Pune acoperiș la case, la muieri… — Se ridică, gemând, căută în scrin și scoase un pachet de țigări. Iar lipseau două pachete.

— Bine-bine, înțeleg — muieri… mormăi Stas uluit, scuturând lingura deasupra cratiței. Cu acoperișurile cum face? Dacă alunecă și cade? Căci doar e doctor…

— Ăștia, aici, la oraș, născocesc mereu câte ceva, spuse nenea Iura veninos. Vru să vâre lingura la carâmbul cizmei, dar își dădu seama și o puse pe masă. Asta ca la noi, la Timofeevka, îndată după război au trimis ca președinte într-un colhoz pe un gruzin, fost politruc…

Sună telefonul. Selma ridică receptorul.

— Da, zise ea. D-da… Nu, este bolnav, nu poate veni la telefon…

— Dă-mi receptorul, spuse Andrei.

— De la ziar, îl informă Selma, acoperind receptorul cu mâna. Andrei întinse mâna.

— Dă-mi receptorul! repetă el, ridicând vocea. Și lasă-ți obiceiul de a mai semna pentru alții!

Selma îi dădu receptorul și luă pachetul de țigări. Mâinile îi tremurau, buzele — de asemenea.

— Voronin la telefon, zise Andrei.

— Andrei? — era Kensi. — Unde ai dispărut? Te caut peste tot. Ce-i de făcut? În oraș este revoluție fascistă.

— De ce — fascistă? întrebă Andrei năuc.

— Vii la redacție? Sau, într-adevăr, ești bolnav?

— Vin, sigur că vin, zise Andrei. Explică-mi.

— Noi avem liste, rosti zorit Kensi. Corespondenți speciali, și așa mai departe… Arhiva…

— Am înțeles, spuse Andrei. Dar de ce crezi că este fascistă?

— Eu nu cred, eu știu, zise Kensi nerăbdător. Andrei strânse din dinți și gemu.

— Stai puțin, rosti Andrei iritat. Nu te pripi. — El chibzui cu febrilitate. — Bine, pregătește totul, vin și eu îndată.

— Hai, spuse Kensi. Dar atenție pe stradă.

Andrei aruncă receptorul și se întoarse spre fermieri.

— Băieți, zise el. Trebuie să plec. Mă duceți până la redacție?

— Cum să nu, te ducem… răspunse nenea Iura. El se ridică de la masă, lipind din mers țigara răsucită. Hai, Stas, scoală-te, nu-i vreme de lenevit. Noi ne hodinim aici, iar ei, acolo, pun mâna pe putere, înțelegi?

— Da, consimți Stas cu tristețe, ridicându-se și el. Pare că iese o mare prostie. Conducerea, cum s-ar zise, am dat-o jos, toți au fost spânzurați, dar degeaba, soare tot nu este, nici un pic… Parastasu’ mă-sii, unde mi-oi fi pus mașinuța?…

Scotoci prin toate colțurile, căutându-și pocitania de automat. Nenea Iura, pufăind din țigară, își îmbrăcă peste tunică pufoaica vătuită. Andrei se ridică și el să se îmbrace, dar se ciocni de Selma. Selma îi bară trecerea — foarte palidă și foarte hotărâtă.

— Merg cu tine! declară ea cu acel glas deosebit de obraznic și strident, cu care de obicei provoca ceartă.

— Lasă-mă să trec, spuse Andrei, încercând s-o dea la o parte cu mâna sănătoasă.

— Nu te las nicăieri, zise Selma. Ori mă iei cu tine, ori rămâi acasă!

— Dă-te la o parte! răcni Andrei, nemaiputându-se stăpâni. Tu mai lipseai de-acolo, toanto!

— Nu te las! rosti Selma furioasă.

Atunci, Andrei, fără să-și ia avânt, o lovi totuși foarte puternic peste obraz. Se făcu liniște. Selma nu se clinti, doar fața ei albă, cu buzele strânse, se umplu din nou de pete roșii. Andrei se dezmetici.

— Scuză-mă, articulă el printre dinți.

— Nu te las… repetă Selma foarte încet.

Nenea Iura tuși de două ori și rosti parcă aparte:

— De fapt, în astfel de vremuri, nu e bine să rămână femeia singură acasă…

— Așa e, îl susținu Stas. Acum nu e bine să fie singură, cu noi — n-o atinge nimeni, noi suntem fermieri…

Andrei tot mai stătea în fața Selmei și se uita la ea. Încerca, măcar acum, să înțeleagă ceva din această femeie, dar, ca întotdeauna, nu înțelegea nimic. Că era târfă, târfă din fire, târfă din mila Domnului — asta înțelegea. Asta înțelesese de mult. Ea îl iubea, l-a îndrăgit din prima zi, știa și asta, și mai știa că acest lucru nu-i creează lui nici un fel de dificultăți. Și-i era indiferent dacă rămâne singură în apartament, ea, oricum, nu se temea niciodată de nimic. Și asta el o știa foarte bine. Știa și înțelegea totul separat despre el și despre ea, însă despre amândoi laolaltă…

— Bine, zise el. Îmbracă-te.

— Coastele te mai dor? se interesă nenea Iura, cu intenția de a îndrepta discuția pe alt făgaș.

— Nu-i nimic, bombăni Andrei. E suportabil. Ne descurcăm.

Străduindu-se să nu dea ochi în ochi cu nimeni, el vârî în buzunar țigări, chibrituri și se opri în fața bufetului, unde, în colțul cel mai îndepărtat, sub o grămadă de șervețele și prosoape, ascunsese pistolul lui Donald. Să-l ia ori să nu-l ia? Își închipui diverse scene și împrejurări, în care pistolul ar prinde bine, și hotărî să nu-l ia. La naiba, mă voi descurca eu cumva. În orice caz, nu am de gând să mă lupt…

— Ce ziceți, mergem? întrebă Stas.

Stătea lângă ușă, trecându-și cu grijă capul bandajat pe după cureaua automatului. Selma stătea lângă el, în pulovărul ei lung și gros, tras direct peste rochia cu decolteu. Pe braț ținea un fulgarin.

— Să mergem, comandă nenea Iura, lovind cu patul mitralierei în dușumea.

— Scoate-ți cerceii, bombăni Andrei, ieșind pe scară. Porniră pe scară în jos. Pe palierele scării, locatarii

șușoteau în întuneric, tăceau speriați și se dădeau la o parte văzându-i pe acești oameni înarmați. Cineva spuse: „Ăsta-i Voronin…” și îl strigă imediat.

— Domnule redactor, nu ne spuneți și nouă ce se întâmplă în oraș?

Andrei nu apucă să răspundă, căci cel care întrebase fu țistuit din toate părțile, iar cineva șopti sumbru: „Idiotule, nu vezi că omul a fost ridicat!…” Selma chicoti isteric.

Ieșiră în curte, urcară în căruță și Selma îi puse lui Andrei fulgarinul pe umeri. Deodată, nenea Iura spuse: „Liniște!” și toți începură să tragă cu urechea.

— Se trage undeva, spuse Stas încet.

— Cu rafale lungi, adăugă nenea Iura. Nu le pare rău de muniții… De unde le-or fi luând? Pentru zece cartușe — o jumătatea de litru de basamac, iar ăsta — auziți-l cum mai țăcăne… D-dii! strigă el. Ai amorțit stând!

Căruța trecu, zdrăngănind, pe sub arcul porții. Pe treptele de la locuința portarului stătea micuțul Van, ținând în mâini mătura și fărașul.

— Uite-l pe Vanea!. exclamă nenea Iura. Ptr-ru-u! Noroc, Vanea! Ce faci aici, hai?

— Mătur, răspunse Van, zâmbind. Noroc.

— Lasă-l încolo de măturat! zise nenea Iura. Zău, vorbesc serios! Vino cu noi, te facem ministru, înțelegi? O să umbli numai în șantung și-o să te plimbi doar cu „Pobeda”! Van râse politicos.

— Lasă-l, nene Iura, zise Andrei nerăbdător. Dă-i bice, să mergem!…

Îl durea tare șoldul, în căruță nu puteai sta comod, și acum îi părea rău că n-a plecat pe jos. Fără să-și dea seama, se aplecă, spre Selma.

— Bine, Vanea, nu vrei — treaba ta, hotărî nenea Iura. Da’, în privința ministrului, să te pregătești! Piaptănă-te, spală-ți gâtul… — Și lovi cu hățurile. — Di-i-i!

Ieșiră, huruind, în Principală.

— A cui e căruța aia, nu știi? întrebă deodată Stas.

— Dracu’ știe, răspunse nenea Iura fără să se întoarcă. Calul parc-ar fi al chițibușarului ăluia… ăla care stă chiar deasupra prăpastiei, unul roșcat, pistruiat… canadian parcă…

— Zău? zise Stas. Pesemne că stă și înjură.

— Nu, zise nenea Iura. A fost ucis.

— Zău? spuse Stas și tăcu.

Strada Principală era pustie și apăsată de o ceață grea, ca noaptea, deși după ceas erau doar ceasurile cinci după-amiază. Înainte, ceața avea o nuanță roșcată și licărea agitată. Din când în când, acolo se aprindeau niște pete albe de lumină — poate erau proiectoare sau poate niște faruri puternice — și de acolo, înăbușit, prin ceață, uneori acoperind huruitul roților și tropotul copitelor, răsunau împușcături. Acolo se întâmpla ceva.

În clădirile de pe cele două laturi ale străzii, ferestrele erau luminate, însă cele mai multe la etajele superioare, mai sus de etajul întâi. Lângă magazinele și prăvăliile închise nu erau cozi, dar Andrei observă că la unele intrări și scări se strânsese lume — se uitau cu precauție, se retrăgeau din nou, iar cei mai cutezători ieșeau pe trotuar și priveau într-acolo, unde licăreau luminile și răsunau împușcăturile. Din loc în loc, pe caldarâm, zăceau un fel de saci întunecați, Andrei nu înțelese imediat ce poate să fie asta, doar abia mai târziu se convinse mirat că era vorba de paviani morți. În grădinița de lângă școala întunecoasă păștea un cal singuratic.

Căruța huruia și se hurduca, toți tăceau. Selma găsi pe pipăite mâna lui Andrei, și el, copleșit de durere și oboseală, se prăvăli cu totul lângă puloverul ei cald și închise ochii. Mi-e rău, își zise el. Ah, ce rău îmi este… De ce naiba Kensi îi dă atâta zor, de unde naiba revoluție fascistă?… Pur și simplu au turbat cu toții de frică, de furie, de deznădejde… Experimentul este Experiment.

Deodată, căruța se smuci și prin duruitul roților se auzi un urlet atât de sălbatic și de pătrunzător, încât Andrei se trezi numaidecât, cu fruntea acoperită într-o clipă de sudoare, se îndreptă și începu să-și învârtă zăpăcit capul.

Nenea Iura înjură de mama focului, trăgând din toate puterile de hățuri, ca să oprească bidiviul, care se smulgea într-o parte, iar la stânga, pe trotuar, scoțând niște urlete neomenești și în același timp omenești, pline de durere și groază, alerga ceva cuprins de flăcări, un fel de ghem de foc, lăsând în urmă stropi de foc și, înainte ca Andrei să se dezmeticească, să înțeleagă, Stas sări cu abilitate din căruță și, din două rafale scurte, reteză din automat această făclie vie — zăngăniră doar geamurile de la o vitrină. Ghemul de foc se rostogoli de-a lungul trotuarului, scheună jalnic pentru ultima oară și încremeni.

— Se chinuia, sărmanul, zise Stas răgușit, și Andrei pricepu în cele din urmă că era vorba de un pavian, un pavian care ardea. Ce tâmpenie… Acum zăcea atârnând de pe trotuar și continua să ardă încet, răspândind în stradă o duhoare insuportabilă.

Nenea Iura dădu din nou bice calului, căruța se urni și Stas porni pe alături, ținându-se cu mâna de loitra de lemn. Andrei, întinzându-și gâtul, privea înainte, în ceața care licărea și devenea extrem de luminoasă și trandafirie. Da, acolo se întâmpla ceva, ceva absolut de neînțeles — dintr-acolo răzbătea un vuiet prelung, se auzeau împușcături, zgomot de motoare și, din când în când, acolo izbucneau puternice explozii zmeurii, dar numaidecât se și stingeau.

— Auzi, Stas, zise deodată nenea Iura, fără să se întoarcă. Ia dă tu fuga înainte și ia seama ce se întâmplă pe acolo. Eu o să vin după tine domol-domol…

— Bine, spuse Stas și, luându-și la subțioară frumusețea de automat, o pomi înainte la trap mărunt, ținându-se pe lângă zidurile caselor. Curând, dispăru din vedere în ceața licăritoare, iar nenea Iura strunea întruna calul, până când acesta se opri.

— Așază-te mai comod, șopti Selma.

Andrei dădu din umăr.

— Să știi că n-a fost nimic din ce crezi, continuă Selma în șoaptă. Era administratorul, mergea din apartament în apartament și întreba dacă nu ascunde careva arme…

— Taci, zise Andrei printre dinți

— Pe cuvânt de onoare, șopti Selma. Intrase pentru o clipă, se pregătea să plece…

— Așa, fără pantaloni, se pregătea, nu-i așa? întrebă Andrei, încercând cu disperare să alunge amintirea dezgustătoare: el atârnând de umerii lui nenea Iura și ai lui Stas, privește în antreul propriului apartament la un tip bondoc, cu ochii bulbucați, care își petrecea hoțește, una peste alta, pulpanele halatului, de sub care se vedeau indispensabilii din flanelă. Și figura beată, dezgustător de nevinovată a Selmei din spatele bondocului. Și cum expresia de nevinovăție de pe fața ei se schimbă în spaimă — apoi în disperare.

— Dar el așa umbla prin apartament, în halat! răspunse în șoaptă Selma.

— Auzi, taci, spuse Andrei. Taci, pentru Dumnezeu. Nu-ți sunt bărbat, nu-mi ești nevastă, ce mă interesează pe mine toate astea?…

— Eu însă te iubesc, dragul meu! zise Selma cu disperare. Numai pe tine.

Nenea Iura începu să tușească tare.

— Vine cineva, rosti el.

În față, apăru din ceață o siluetă uriașă, întunecată, care se apropia, și se aprinseră niște faruri — era un camion, o basculantă de mare tonaj. Cu motorul fierbând, ea se opri la vreo douăzeci de pași de căruță. Se auzi o voce pițigăiată care dădea comenzi, niște oameni săriră jos peste obloane și se risipiră abătuți pe caldarâm. Se trânti portiera și încă o figură întunecată se desprinse de lângă camion, rămase puțin pe loc, apoi se îndreptă agale spre căruță.

— Vine încoace, anunță nenea Iura. Andrei, tu, bagă de seamă… nu te amesteca în discuție. O să vorbesc eu.

Omul se apropie de căruță. Era, probabil, un așa-zis milițian, într-un paltonaș scurt, cu banderole albe la mâneci. Pe umăr, cu țeava în jos, îi atârna o carabină.

— A, fermieri, zise milițianul. Salutare, băieți!

— Salutare, dacă nu glumești, răspunse nenea Iura și tăcu.

Milițianul șovăi, își roti capul, parcă nehotărât, pe urmă zise cu timiditate:

— Pâinică de vânzare n-aveți?

— Vrei pâinică, zise nenea Iura.

— Aveți poate carne, cartofiori…

— Cartofiori?… spuse nenea Iura.

Milițianul se fâstâci de tot, se smiorcăi, oftă, se uită în direcția camionului său și, deodată, cu oarecare ușurare, strigă: „Uite încă unul, uite-l colo! Tolomacilor! Zace unul ars!” După care se urni din loc și, tropăind zgomotos cu tălpile-i plate, o luă la goană pe caldarâm. Se vedea cum își agită brațele și dă ordine, iar acei oameni abătuți, replicând slab și nedeslușit, cară ceva întunecat, îi fac vânt, opintindu-se, și îl aruncă în bena basculantei.

— Vrea cartofi, bombănea nenea Iura. Carne!…

Camionul pomi și trecu pe lângă căruță, foarte, foarte aproape. Dinspre el duhnea a blană arsă și a carne friptă. Bena era încărcată până sus, niște siluete sinistre, răsucite se profilau pe fundalul zidului slab luminat al unei case, și, brusc, Andrei simți că îl trec fiorii: din această grămadă sinistră, mult mai albă decât restul, ieșea o mână de om, cu degetele larg desfăcute. Oamenii cei abătuți, ținându-se unul de altul și de marginile benei, se îngrămădiseră lângă cabină. Erau vreo cinci-șase persoane, niște oameni cu înfățișare decentă, cu pălării pe cap.

— Echipa de înmormântare, spuse nenea Iura. Asta-i foarte bine. Acum îi duc la groapa de gunoi și — cu asta, basta!… Ehei, da uite-l și pe Stas, ne face cu mâna! Diii!

Înainte, din ceața luminată apăru figura lungă și stângace a lui Stas. Când căruța ajunse în dreptul lui, nenea Iura se aplecă de pe locul său, privi cu atenție și, aproape înspăimântat, întrebă:

— Frățioare, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

Stas, fără să răspundă, încercă să sară în căruță din mers, dar nu izbuti, scrâșni puternic din dinți, pe urmă se prinse cu amândouă mâinile de loitră și începu să mormăie cu glas sugrumat.

— Ce-i cu el? întrebă Selma în șoaptă.

Căruța înainta încet în direcția unde vuiau din ce în ce mai tare motoarele și pârâiau împușcăturile, iar Stas, ținându-se cu mâinile de căruță, mergea alături, de parcă nu era în stare să se urce, până când nenea Iura se aplecă și-l săltă lângă el în față.

— Da’ ce ai? întrebă nenea Iura cu glas tare. Putem merge mai departe? Da’ vorbește, omule, ca toți oamenii, ce tot bolborosești acolo?

— Sfântă Fecioară, rosti Stas cu glas limpede. De ce fac asta? Cine a poruncit așa ceva?

— Ptr-r-ru-u! făcu nenea Iura în gura mare.

— Nu, mână, mână mai departe, zise Stas. Se poate merge. Dar nu trebuie să vă uitați… Pani — se întoarse el către Selma, dumneata nu trebuie să te uiți deloc, întoarce-te, uite, privește într-acolo… sau mai bine nu te uita deloc.

Andrei simți că-i piere graiul, se uită la Selma și îi văzu ochii cât cepele de mari.

— Mână, Iura, mână… mormăi Stas. Dă-i bice mortăciunii, ce se târăsc așa? Mai repede! urlă. În galop, în galop!

Calul porni în galop, casele pe stânga se terminară, ceața se retrase brusc, se risipi, și apăru Bulevardul Pavianilor — sursa zgomotului se afla, fără îndoială, aici. Un șir de camioane cu motoarele mergând în gol cuprindea bulevardul în semicerc. În camioane și printre camioane se aflau oameni cu banderole albe, iar pe bulevard, printre arborii și tufișurile în flăcări, fugeau cu vaiete și țipete oameni în pijamale vărgate și paviani cu totul înnebuniți de groază. Toți se poticneau, cădeau, se cățărau în copaci, se prăvăleau de pe crengi, încercau să se ascundă în tufișuri, iar oamenii cu banderole albe trăgeau fără încetare din carabine și mitraliere. O sumedenie de trupuri nemișcate așterneau bulevardul, unele fumegau și ardeau înăbușit. Dintr-un camion, cu un șuierat îndelung, țâșni un șuvoi de foc, scoțând valuri de fum. Și încă un copac, înțesat cu ciorchinii negri ai maimuțelor, se aprinse ca o torță gigantică. Și cineva începu să țipe cu o voce ascuțită, neomenească, acoperind toate zgomotele: „Eu sunt sănătos! Este o greșeală! Eu sunt normal! Este o greșeală!…”

Toate acestea, zdruncinând și săltând, resimțindu-se ca o durere ascuțită în coaste, pârjolind cu dogoare și împrăștiind duhoare, asurzind și izbind peste ochi, trecură în goană și peste un minut rămaseră în urmă, ceața licăritoare își făcu din nou apariția, dar nenea Iura goni încă multă vreme calul, chiuind și plesnind cu hățurile. Dracu’ știe ce-o mai fi și asta, repeta stupid, în sinea lui, Andrei, prăvălindu-se istovit înspre Selma. Dracu’ știe ce mai e și asta! Ei sunt cei nebuni, au înnebunit din pricina sângelui… Nebunii au pus stăpânire pe Oraș, nebunii sângeroși l-au luat în stăpânire, acum totul s-a sfârșit, ei nu se vor opri, după asta urmăm noi…

Căruța se opri brusc.

— Nu, spuse nenea Iura, întorcându-se cu tot corpul. Treaba asta trebuie… — El scotoci în căruță printre saci, scoase o sticlă mare, scoase dopul cu dinții, îl scuipă și începu să înghită direct din butelcă. Pe urmă i-o întinse lui Stas, se șterse la gură și zise: — Exterminați, care va să zică… Experiment… Bine. — Scoase din buzunarul de la piept un ziar împăturit, rupse cu grijă un colț și căută tutunul. — Ați luat-o cam brusc, spuse el. Ah, brusc! Foarte brusc!…

Stas întinse sticla lui Andrei, Andrei clătină din cap. Selma luă sticla, înghiți de două ori și o înapoie lui Stas. Tăceau cu toții. Nenea Iura trăgea din țigară cu zgomot, mârâia, ca un câine uriaș, pe urmă se întoarse și trase de hățuri.

Până la cotitura pe Scaunelor mai rămăsese puțin, când ceața se lumină din nou și răsună un vuiet de voci stridente. La intersecție, chiar în mijlocul străzii, luminată de reflectoare, mișuna, vuia și se unduia o mulțime uriașă. Intersecția era înțesată de lume, nu se putea trece.

— Un fel de miting, spuse nenea Iura, întorcându-se.

— Așa cum se obișnuiește… consimți cu tristețe Stas. Dacă s-au apucat să împuște, urmează, care va să zică, și mitingurile… Nu putem ocoli?

— Stai, frățioare, de ce să ocolim? zise nenea Iura. Trebuie să ascultăm ce li se vorbește oamenilor. Poate vor să spună ceva de soare… Ia te uită, sunt o mulțime de-ai noștri aici.

Vuietul se potoli, și deasupra mulțimii, amplificată de microfoane, răsună o voce vehementă, prinsă de răgușeală.

— …Repet încă o dată: fără cruțare! Vom curăța Orașul!… de murdărie!… de lepădături!… de tot felul de trântori!… în ștreang cu hoții!…

— A-a-a! urlă mulțimea.

— În ștreang!…

— A-a-a!

— Cine se va ridica împotriva poporului va atârna în ștreang!

— A-a-a!

Acum Andrei îl recunoscu pe vorbitor. Chiar în mijlocul mulțimii se înălța nu știu ce mașină militară; în mașină, ținându-se cu amândouă mâinile de oblon, în lumina albăstruie a reflectorului, se legăna înainte și înapoi, cu întreg trunchiul său lung, strâns într-un veșmânt negru, și își căsca, strigând, gura cu buzele crăpate, fostul unter ofițer al Wermachtului, iar acum șeful partidului Renașterii Radicale — Friedrich Geiger.

— Și asta va fi doar începutul! Vom instaura în Orașul nostru o ordine cu adevărat populară, cu adevărat omenească! Nu ne interesează nici un fel de Experiment! Noi nu suntem cobai! Nu suntem iepuri de casă! Noi suntem oameni! Armele noastre sunt rațiunea și conștiința! Nu vom îngădui nimănui să dispună de soarta noastră! De soarta noastră vom dispune noi înșine! Soarta popoarelor — în mâinile poporului! Soarta oamenilor — în mâinile oamenilor! Poporul mi-a încredințat mie soarta lui! Drepturile lui! Viitorul lui! Și eu mă jur! Eu voi îndreptăți această încredere!

— A-a-a!

— Voi fi necruțător! În numele poporului! Voi fi crud! În numele poporului! Nu voi admite nici o vrajbă! Destul cu lupta dintre oameni! Nici un fel de comuniști! Nici un fel de socialiști! Nici un fel de capitaliști! Nici un fel de fasciști! De-acum n-o să ne mai luptăm unul cu altul! O să ne luptăm, unul PENTRU altul!

— A-a-a!

— Dacă săracii vor continua să lupte contra bogaților! Dacă și comuniștii vor continua să lupte împotriva capitaliștilor! Dacă negrii vor continua să lupte contra albilor! Vom fi călcați în picioare! Vom fi nimiciți… Dar dacă noi ne vom ridica umăr lângă umăr! Strângând arma în mână! Sau ciocanul de abataj! Sau coamele plugului! Atunci nu se va găsi forță care să ne poată distruge! Arma noastră e unitatea! Arma noastră e adevărul! Oricât de greu ar fi el! Da, am fost atrași într-o capcană! Dar, jur pe Dumnezeu, fiara este prea mare pentru această capcană!…

— A! începu să răcnească mulțimea, dar tăcu brusc, cuprinsă de uluire.

Pentru prima oară după douăsprezece zile se aprinse soarele, discul lui de aur străluci în locul obișnuit, orbi și arse fețele cenușii și decolorate, sclipi insuportabil în geamurile ferestrelor, învioră și încălzi milioanele de nuanțe ale culorilor, și fumurile negre deasupra acoperișurilor îndepărtate, și verdeața palidă a copacilor, și cărămida roșie de sub tencuiala căzută…

Mulțimea scoase un urlet sălbatic, și Andrei strigă laolaltă cu toți. Se petrecea ceva inimaginabil. Zburau căciuli în aer, oamenii se îmbrățișau, plângeau, cineva pomi să tragă în aer, cineva, într-un entuziasm nebun, azvârli cu cărămizi în reflectoare, iar Fritz Geiger,înălțându-se peste toate astea, precum Domnul Dumnezeu care a zis „să fie lumină”, cu mâna-i lungă, neagră, arăta spre soare, holbându-și ochii, ridicându-și mândru bărbia. Pe urmă, vocea lui răsună din nou deasupra mulțimii.

— Vedeți?! S-au și speriat! Tremură în fața voastră! În fața noastră! E târziu, domnilor! Târziu! Vreți să ne prindeți din nou în capcană? Dar oamenii s-au smuls din ea! Nici o milă pentru vrăjmașii omenirii! Pentru speculanți! Trântori! Pentru jefuitorii averii poporului! Soarele este iar cu noi! L-am smuls din labele negre! Ale dușmanilor omenirii! Și niciodată n-o să-l dăm! Niciodată! Nimănui!..

— A-a-a!

Andrei se dezmetici. Stas nu mai era în căruță. Nenea Iura, cu picioarele larg rășchirate, stătea în partea din față a căruței, își agita pușca mitralieră și, judecând după ceafa congestionată, urla și el ceva nedeslușit. Selma plângea, lovindu-l pe Andrei cu pumnii în spate.

Abil, își zise Andrei indiferent. Cu atât mai rău pentru noi. De ce stau aici? Trebuie să fug, iar eu stau… Biruindu-și durerea din șold, se ridică și sări din căruță. De jur împrejur, se agita și urla mulțimea. Andrei o luă de-a dreptul. La început încă se mai ferea, încerca să se apere cu coatele, dar parcă în asemenea talmeș-balmeș te poți păzi?… Lac de sudoare din pricina durerii și a greței care se făcea simțită, el se strecura, dădea din coate, călca pe picioare, chiar împingea, dar, în sfârșit, ieși în străduța Scaunelor. Și în vremea asta, ajungându-l mereu din urmă, vocea lui Geiger bubuia:

— Ura! Ura ne va conduce. Ajunge cu falsa iubire! Gata cu săruturile lui Iuda! Ale trădătorilor omenirii! Eu însumi voi da exemplu de ură sfântă! Eu am aruncat în aer blindatul jandarmilor sângeroși! Sub ochii voștri! Am ordonat să fie spânzurați hoții și gangsterii! Sub privirile voastre! Cu mătură de fier voi mătura pleava și neoamenii din Orașul nostru! Sub ochii voștri! Eu nu m-am cruțat! Și am obținut dreptul să nu-i cruț nici pe alții!…

Andrei se opri la intrarea în redacție. Ușa era încuiată. Bătu furios cu piciorul în ea de-i zăngăniră geamurile. Începu să bată din toată puterile, proferând înjurături cumplite. Ușa se deschise. În prag stătea Mentorul.

— Intră, spuse el, dându-se la o parte.

Andrei intră. Mentorul încuie ușa după el, trăgând zăvorul, și se întoarse. Fața lui era palidă, aproape albă ca varul, cu cearcăne negre sub ochi. Își lingea întruna buzele. Andrei simți că i se rupe inima — niciodată nu-l văzuse pe Mentor atât de deprimat.

— E chiar așa de rău? întrebă Andrei cu voce stinsă.

— Da, cam așa… — Mentorul surâse șters. — Ce poate fi aici bun?

— Dar soarele? zise Andrei. De ce l-ați stins? Mentorul își strânse pumnii și făcu vreo câțiva pași

Înainte și înapoi prin vestibul.

— Dar nu l-am stins noi! rosti el cu tristețe. A fost o avarie. În afara oricărui plan. Nimeni nu se aștepta.

— Nimeni nu se aștepta… repetă Andrei cu amărăciune. El împături fulgarinul și îl azvârli pe o canapea prăfuită. Dacă nu se stingea soarele, n-ar fi fost nimic din toate astea…

— Experimentul a scăpat de sub control, mormăi Mentorul, întorcându-se.

— A scăpat de sub control… repetă din nou Andrei. Nu m-am gândit niciodată că Experimentul poate scăpa de sub control.

Mentorul îl privi pe sub sprâncene.

— Mda… Într-un anumit sens ai dreptate… Acest lucru poate fi considerat și așa… Experimentul scăpat de sub control este tot Experiment. Poate va trebui întrucâtva schimbat… conectat din nou. Astfel încât, retrospectiv — retrospectiv! — , această noapte neagră va fi examinată ca parte inseparabilă, programată a Experimentului.

— Retrospectiv… repetă încă o dată Andrei. Era cuprins de o furie surdă. Și ce ne porunciți să facem acum? Să ne salvăm?

— Da. Să vă salvați. Și să salvați.

— Pe cine să salvăm?

— Pe toți cei care pot fi salvați. Tot ce mai poate fi salvat. Căci doar nu se poate să n-ai pe cine și ce să salvezi.

— Noi ne vom salva, iar Fritz Geiger va realiza Experimentul.

— Experimentul a rămas Experiment, replică Mentorul.

— De bună seamă, zise Andrei. De la paviani la Fritz Geiger.

— Da. Până la Fritz Geiger, și prin intermediul lui Fritz Geiger, și în pofida lui Fritz Geiger. Că doar n-o să-ți tragi un glonț în frunte din pricina lui Fritz Geiger! Experimentul trebuie să continue… căci viața continuă fără să țină seama de nici un Fritz Geiger. Dacă ești dezamăgit de Experiment, atunci gândește-te la lupta pentru viață…

— Lupta pentru existență, rosti Andrei, surâzând strâmb. Ce viață mai poate fi asta?

— Depinde de voi.

— Dar de dumneavoastră?

— De noi depind puține lucruri. Voi sunteți mulți, voi hotărâți totul aici, nu noi.

— Înainte vorbeați altfel, zise Andrei.

— Înainte și tu erai altul! replică Mentorul. Și de asemenea vorbeai altfel!

— Mă tem că am făcut pe prostul, rosti Andrei tărăgănat. Mă tem că pur și simplu am fost prost.

— Nu doar de asta te temi tu, observă Mentorul cu oarecare șiretenie.

Lui Andrei îi stătu inima în loc, cum se întâmplă când cazi în vis. Și rosti dur:

— Da, mă tem. De toate mă tem. M-am fript o dată cu ciorbă. Pe dumneavoastră v-a lovit vreodată cineva cu cizma în burtă?… O nouă idee îi trecu prin minte. — Dar chiar și dumneavoastră vă temeți, nu-i așa?

— Desigur! Doar ți-am spus că Experimentul a scăpat de sub control…

— Lăsați, zău! Experiment, Experiment… Nu-i vorba de Experiment. La început pavianii, pe urmă noi, pe urmă dumneavoastră, așa e, nu?…

Mentorul nu spuse nimic. Lucrul cel mai îngrozitor era că nu scotea nici o vorbă. Andrei aștepta, însă el se plimba tăcut prin vestibul, muta fără nici un rost fotoliile dintr-un loc într-altul, ștergea praful de pe măsuțe cu mâneca și nid măcar nu se uita la Andrei.

Răsunară bătăi în ușă, mai întâi bătură cu pumnul, pe urmă începură să bată cu piciorul. Andrei trase zăvorul — în fața lui stătea Selma.

— M-ai lăsat singură! spuse ea indignată. De-abia am răzbătut până aici!

Andrei se uită peste umăr jenat. Mentorul dispăruse.

— Scuză-mă, rosti Andrei. Nu-mi ardea de tine.

Îi venea greu să vorbească. Încerca să înăbușe în el groaza de singurătate și senzația de slăbiciune. Trânti ușa cu zgomot și trase grăbit zăvorul.

TREI

REDACȚIA ERA PUSTIE. De bună seamă că redactorii s-au împrăștiat când au început împușcăturile lângă primărie. Andrei trecea prin încăperi, privind cu indiferență hârtiile risipite, scaunele răsturnate, farfuriile murdare cu resturi de sandvișuri și ceștile cu zaț de cafea. Din fundul redacției răsuna puternic un marș eroic. Ciudat. Selma venea după el, ținându-l de mânecă. Spunea ceva arțăgoasă, dar Andrei nu o asculta. Ce mai caut eu aici? își zise el. Căci am șters-o cu toții, până la unul, și bine au făcut, acum aș fi stat acasă, întins în pat, mi-aș fi mângâiat șoldul nefericit și aș fi ațipit, fără să mă intereseze nimic… Intră la secția cronicii municipale și îl zări pe Izea. La început, nu-și dădu seama că acesta era Izea. La masa îndepărtată din colț, stătea aplecat deasupra unei colecții de ziare, sprijinindu-se în mâinile larg desfăcute, tuns neglijent, în scări, un individ străin, într-o hlamidă cenușie, dubioasă, fără nasturi, și numai după o clipă, când acest om se hlizi neașteptat de familiar și începu, cu un gest cunoscut, să-și ciupească negul de pe gât, Andrei pricepu că în fața lui se află Izea.

O vreme, Andrei rămase în ușă, privindu-l. Izea nu-l auzi când intră; de altminteri, el nu auzea și nu vedea nimic — în primul rând, pentru că citea, iar în al doilea rând, deoarece chiar deasupra lui atârna difuzorul din care răsunau tunetele acelui marș victorios. Pe urmă, Selma scoase un țipăt asurzitor: „Da’ ăsta-i Izea!” și se repezi înainte, dându-l pe Andrei la o parte.

Izea ridică repede capul și, hlizindu-se și mai tare, desfăcu brațele.

— Aha! strigă el bucuros. Ați apărut!…

În timp ce el se îmbrățișa cu Selma, o săruta cu poftă pe obraji și pe gură, în timp ce Selma răcnea cu entuziasm ceva ininteligibil și-i ciufulea părul oribil; Andrei se apropie de ei, încercând să-și biruie senzația de acută și chinuitoare stinghereală. Sentimentul supărător de vină, de trădare, care era cât pe-aci să-l doboare din picioare în dimineața aceea la subsol, se estompase în ultimul an și aproape fusese dat uitării, dar acum îl străbătu din nou și, apropiindu-se, avu câteva clipe de ezitare înainte de a risca să întindă mâna. Ar fi găsit că este foarte normal dacă Izea n-ar fi observat această mână a lui ori chiar ar fi spus ceva disprețuitor și nimicitor — cu siguranță că și el însuși ar fi procedat întocmai. Dar Izea, eliberându-se din îmbrățișarea Selmei, îi luă cu însuflețire mâna, i-o strânse și întrebă cu mare interes:

— Unde te-au aranjat așa de frumos?

— M-au bătut, răspunse Andrei scurt. Izea era uluitor. Ar fi vrut să-i spună foarte multe, însă întrebă doar atât: — Da’ tu de unde ai apărut aici?

În loc de răspuns, Izea întoarse câteva pagini din colecție și, gesticulând în mod exagerat, citi cu patos:

— „…Nici un argument rațional nu poate explica furia cu care presa guvernamentală atacă Partidul Renașterii Radicale. Dacă ne vom aminti că tocmai pereriștii — această micuță și tânără organizație — se ridică foarte categoric și fără compromisuri împotriva fiecărui caz de corupție…”

— Încetează, spuse Andrei strâmbându-se, însă Izea doar ridică vocea:

„…tocmai pereriștii au pus pe tapet ”cazul văduvei Batton”; dacă ne vom aminti că pereriștii au fost cei dintâi care au avertizat guvernul cu privire la lipsa de perspectivă a impozitului pe terenurile mlăștinoase din baltă…”

Belinski[5]! Pisarev[6]! Plehanov[7]! Tu ai redactat toate astea sau tâmpiții tăi?

— Gata, lasă… spuse Andrei, simțind că se enervează, și încercă să-i ia lui Izea colecția.

— Nu, așteaptă! strigă Izea, amenințând cu degetul și trăgând colecția spre el. Iată aici — încă o perlă!… Unde era? A, da. „Orașul nostru este bogat în oameni cinstiți, ca orice oraș populat de oameni harnici, truditori. Însă, dacă e să vorbim de grupările politice, poate doar Friedrich Geiger poate acum pretinde înaltul titlu…”

— Destul! strigă Andrei, dar Izea îi smulse colecția, se ascunse în spatele Selmei triumfătoare și, șuierând și stropind, continuă de acolo:

— „…Nu ne vom referi la vorbe, ne vom referi la fapte! Friedrich Geiger a refuzat postul de ministru al informațiilor; Friedrich Geiger a votat împotriva legii care prevedea mari privilegii pentru lucrătorii emeriți ai procuraturii; Friedrich Geiger a fost unicul lider de seamă care s-a ridicat împotriva creării unei armate regulate, unde lui i se propunea o funcție înaltă…” — Izea azvârli colecția sub masă și începu să-și frece mâinile. — Tu ai fost întotdeauna mare nerod în politică! Însă în ultimele luni te-au prostit pur și simplu catastrofal. Pe bune, ți-au aranjat mutra! Ochiul este întreg?

— Ochiul e întreg, răspunse Andrei agale. Abia acum observă că Izea își mișcă anevoie mâna stângă și trei degete nu le poate îndoi deloc.

— Da-nchide-l dracului odată! strigă Kensi, ivindu-se în ușă. A, Andrei, ai și venit?… Foarte bine. Bună, Selma, zise el și, traversând încăperea cu pași hotărâți, smulse șnurul difuzorului din priză.

— De ce? strigă Izea. Vreau să ascult cuvântările conducătorilor mei! Să răsune marșuri militare!…

Kensi se uită la el furios:

— Andrei, hai să-ți povestesc ce-am făcut noi aici, spuse el. Și trebuie să chibzuim ce să facem mai departe.

Fața și mâinile lui erau mânjite de funingine. El se îndreptă spre capătul celălalt al redacției, și Andrei îl urmă. Abia acum simți că prin încăperi miroase zdravăn a hârtie arsă. Izea cu Selma veneau în urmă.

— Amnistie generală! povestea Izea, șuierând și gâgâind. Marele conducător a deschis ușile pușcăriilor! Avea nevoie de locuri pentru alți deținuți… — El se poticni și gemu. — Pe toți criminalii i-au eliberat, până la unul, eu, cum se știe, sunt criminal! I-au eliberat și pe cei condamnați pe viață…

— Ai slăbit, zise Selma cu milă. Toate atârnă pe tine, parcă te-ai mai jigărit…

— Păi, în ultimele zile — trei zile — nu ne-au dat nici să mâncăm, nici să ne spălăm…

— Probabil că ți-e foame?

— Nu, deloc, am mâncat aici pe săturate…

Intrară în cabinetul lui Andrei. Aici era o căldură îngrozitoare. Soarele bătea direct în ferestre, iar în cămin focul ardea din plin. Lângă cămin, ședea pe vine târfulița de secretară, mânjită și ea ca și Kensi, și răscolea asiduu cu vătraiul în grămada de hârtii aprinse. În cabinet, totul era acoperit de funingine și frânturi negre de cenușă de hârtie.

Zărindu-l pe Andrei, secretara sări în picioare și îi zâmbi speriată și servilă. Nu m-aș fi așteptat să rămână, își zise Andrei. Se așeză la biroul său și dădu cu greu din cap către ea, vinovat, întorcându-i zâmbetul.

— …Listele cu toți corespondenții speciali, listele cu numele și adresele membrilor colegiului de redacție, enumera Kensi preocupat. Originalele tuturor articolelor politice, originalele comentariilor săptămânale…

— Articolele lui Dupin trebuie arse, spuse Andrei. După opinia mea, el a fost principalul nostru antipererist…

— Le-am ars deja, zise Kensi nerăbdător. Și ale lui Dupin și, pentru orice eventualitate, ale lui Filimonov…

— De ce vă agitați? zise Izea voios. Că pe voi or să vă poarte pe brațe!

— Depinde, rosti Andrei mohorât.

— Vezi-ți de treabă, nici un „depinde”! Pariem? Pe o sută de bobârnace?

— Izea, oprește-te! spuse Kensi. Pentru Dumnezeu, mai tacă-ți gura, măcar zece minute!… Toată corespondența cu primăria am distrus-o, iar pe cea cu Geiger deocamdată am păstrat-o…

— Procesele verbale ale colegiului de redacție! își aduse aminte Andrei. Pe luna trecută.

Căută grăbit în sertarul de jos al biroului, scoase un dosar și i-l întinse lui Kensi. Acesta întoarse câteva pagini, strâmbându-se.

— Da-a-a… zise el, clătinând din cap. De asta uitasem… Apropo, uite cuvântarea lui Dupin… — Se duse spre cămin și azvârli dosarul în foc. — Răscolește, răscolește! porunci el enervat secretarei, care își asculta șeful cu gura căscată.

În ușă apăru șeful secției scrisori, asudat și foarte agitat. Pe brațe ducea un vraf de dosare, apăsându-le de sus cu bărbia.

— Iată… zise el, gâfâind, și trânti cu zgomot lângă cămin vraful de dosare. Astea-s niște sondaje sociologice, nici nu le-am mai cercetat… Conțin nume, adrese… Doamne, șefule, ce-i cu dumneata?

— Salut, Denny, spuse Andrei. Mulțumesc că ai rămas.

— Ochiul este întreg? întrebă Denny, ștergându-și sudoarea de pe frunte.

— Întreg, întreg…, îl liniști Izea. Voi nu distrugeți ce trebuie, declară el. De voi nu se va atinge nimeni: sunteți un ziar liberal de opoziție, bulevardier… Acum o să încetați să mai fiți de opoziție și liberal…

— Izea, spuse Kensi. Te rog pentru ultima oară: încetează cu trăncăneala, altfel te dau afară.

— Da’ nu trăncănesc! zise Izea înciudat. Lasă-mă să termin! Scrisorile, distrugeți scrisorile, probabil că v-au scris oameni inteligenți…

Kensi se uită țintă la el.

— Dr-race!… șuieră el și o zbughi din cabinet. Denny se luă după el, continuând să-și șteargă, din mers, fața și gâtul.

— Nu înțelegeți nimic! spuse Izea. Voi sunteți cu toții niște cretini. Iar pericolul îi amenință pe oamenii inteligenți.

— Așa e, suntem cretini… spuse Andrei. Ai dreptate.

— Aha! începe să-ți vină mintea la cap! exclamă Izea, agitându-și mâna schilodită. Păcat. E periculos! Vezi, în asta constă toată tragedia. Acum mulți oameni se deșteaptă, dar nu se deșteaptă îndeajuns. Ei nu izbutesc să priceapă că acum, dimpotrivă, trebuie să te prefaci prost…

Andrei se uită la Selma. Selma îl privea pe Izea entuziasmată. Și secretara îl privea pe Izea cu admirație. Iar Izea stătea cu picioarele rășchirate, încălțat cu saboții de la închisoare, nebărbierit, murdar, șleampăt, cămașa îi ieșise din pantaloni, la prohab nu avea nasturi, stătea în toată splendoarea, același ca întotdeauna, câtuși de puțin schimbat, și perora, și povățuia. Andrei ieși de la birou, se apropie de cămin, se așeză alături de secretară și, luându-i vătraiul, începu să răscolească hârtiile care nu ardeau cu una-cu două.

— …Iată de ce, povățuia Izea, pur și simplu nu trebuie distruse hârtiile unde este înjurat conducătorul nostru. Căci se poate înjura în diferite feluri. Trebuie însă distruse hârtiile scrise de oameni inteligenți!…

Kensi își vârî capul pe ușă și strigă:

— Hei, auziți? Să ne ajute careva… Fetelor, ia nu vă mai fâțâiți de pomană, veniți după mine!

Secretara sări numaidecât și, îndreptându-și din mers fusta care i se răsucise, ieși afară. Selma mai stătu putin, așteptând parcă s-o oprească cineva, apoi strivi țigara în scrumieră și dispăru și ea.

— …Dar de voi nu se va atinge nimeni! Continua să peroreze Izea, nevăzând și neauzind nimic, precum cocoșul de munte la locul de bătaie în timpul împreunării. Vouă or să vă mulțumească, or să vă dea hârtie să creșteți tirajul, or să vă mărească lefurile și schema… Și doar pe urmă, dacă vi se năzare cumva să dați din copite, numai atunci or să vă strângă frumușel cu ușa și, fără îndoială, or să vă aducă aminte de toate — și de Dupin al vostru, și de Filimonov, de toate aiurelile voastre liberale din opoziție… Dar de ce să dai din copite? Nici prin cap nu vă trece să dați din copite, dimpotrivă!…

— Izea, zise Andrei, privind în foc. De ce nu mi-ai spus atunci ce aveai în mapă?

— Ce?… În care mapă?… A, mapa aceea…

Ca prin minune, Izea se potoli numaidecât, se apropie de cămin și se așeză pe vine lângă Andrei. O vreme nu rostiră nici un cuvânt. Pe urmă, Andrei zise:

— Bineînțeles, atunci am fost măgar. Imbecil în toată regula. Însă bârfitor și flecar nu eram câtuși de puțin. Trebuia să înțelegi asta atunci…

— În primul rând — n-ai fost imbecil, spuse Izea. Ai fost imbecilizat. Căci cu tine nu se putea sta de vorbă omenește. Eu știu, fiindcă și eu am fost multă vreme așa… Și pe urmă, ce amestec au bârfele? Trebuie să recunoști că astfel de lucruri nu trebuie să le știe cetățenii simpli. Altfel, ce mama dracului, totul poate s-o ia razna…

— Ce? zise Andrei descumpănit. Din pricina scrisorelelor tale de amor?

— Ce scrisorele de amor?

O vreme se priviră uimiți în ochi. Pe urmă Izea rânji cu toată gura și zise:

— Doamne, bineînțeles… Cum puteam să cred că el o să-ți povestească totul? De ce să povestească? El este vulturul, conducătorul nostru! Cine stăpânește informațiile, acela stăpânește lumea — asta și-a însușit-o foarte bine de la mine!…

— Nu pricep nimic, mormăi Andrei aproape cu disperare. Simțea că acum va mai afla ceva mârșav despre cazul acela mârșav. Despre ce vorbești? Cine este el? Geiger?

— Geiger, Geiger, încuviință Izea. Marele nostru Fritz… Care va să zică, în mapa mea se aflau bilețele de amor? Sau poate fotografii compromițătoare? Văduva geloasă și muieraticul Katzman?… Just, am semnat și un astfel de proces verbal…

Izea se ridică, gâfâind, și începu să se plimbe prin cabinet, frecându-și mâinile și chicotind.

— Da, zise Andrei. Așa mi-a spus. Văduva geloasă. Deci asta a fost o minciună?

— Firește, dar ce credeai?

— Eu am crezut, spuse Andrei scurt. Își încleștă dinții și răscoli furios cu vătraiul în cămin. Dar de fapt, ce era acolo? întrebă el.

Izea tăcea. Andrei se uită la el. Izea stătea în picioare, frecându-și mâinile domol, și, cu un surâs încremenit, îl privea pe Andrei cu ochi sticloși.

— Ce interesant… rosti el șovăind. Poate că pur și simplu uitase? Adică, nu că ar fi uitat… — Brusc, părăsi locul unde se afla și se așeză iar, pe vine, alături de Andrei. — Ascultă, n-o să-ți spun nimic, ai înțeles? Și dacă vei fi întrebat — așa să răspunzi: nu mi-a spus nimic, a refuzat. A spus numai că este vorba de un mare secret al Experimentului, a spus că e primejdios să cunoști acest secret. Și mi-a mai arătat câteva plicuri sigilate și, făcând cu ochiul, mi-a explicat că va trimite plicurile unor oameni de încredere și ele vor fi deschise în caz că el, Katzman, va fi arestat sau va muri pe neașteptate. Pricepi? Numele oamenilor de încredere nu le-a pomenit. Asta să spui, dacă vei fi întrebat.

— Bine, spuse Andrei tărăgănat, privind în flăcări.

— Așa va fi corect… rosti Izea, privind și el în focul din cămin… Însă dacă te vor bate… Rumer — știi ce canalie este… — Se înfiora. — Dar poate nu te întreabă nimeni. Nu știu. Toate astea trebuie chibzuite. Așa, dintr-o dată, nu-ți dai seama.

Tăcu. Andrei continua să răscolească în grămada dogoritoare, din care săreau scântei roșii, și, după o vreme, Izea începu din nou să arunce pachete de hârtii în cămin.

— Dosarele propriu-zise nu le arunca, spuse Andrei. Ard greu, vezi?… Da’ ție nu ți-e teamă că mapa va fi găsită?

— De ce să-mi fie teamă? zise Izea. Lui Geiger să-i fie teamă… Și nici n-or s-o găsească, dacă n-au găsit-o atunci, imediat. Am aruncat-o într-o gură de canal, pe urmă mă tot întrebam: oi fi nimerit, n-oi fi nimerit… Da’ de ce te-au ciomăgit așa? Tu parcă erai în relații excelente cu Fritz…

— Nu-i Fritz de vină, spuse Andrei fără plăcere. Pur și simplu am avut ghinion. În cameră dădură buzna femeile și Kensi — într-o manta de ploaie întinsă cărau un morman întreg de scrisori. În urma lor, ștergându-se ca și mai înainte, venea Denny.

— Se pare că asta-i totul, spuse el. Sau ați mai chibzuit ceva aici.

— Ia dați-vă la o parte! ceru Kensi.

Mantaua fu așezată lângă cămin și toți începură să arunce scrisori în foc. Căminul începu să duduie. Izea își vârî mâna sănătoasă în această grămadă multicoloră de hârtie scrisă, scoase o scrisoare și, hlizindu-se dinainte, începu să citească repede, cu nesaț.

— Cine a zis că manuscrisele nu ard? rosti Denny, gâfâind. Se așeză la birou și își aprinse o țigară. După mine ard grozav… Uf, ce cald s-a făcut. Să deschidem geamurile, ce ziceți?

Secretara chițăi pe neașteptate, sări în picioare și ieși afară rostind: „Am uitat, am uitat cu totul!…”

— Cum o cheamă? îl întrebă repede Andrei pe Kensi.

— Amalia! se răsti Kensi. Ți-am spus de o sută de ori… Ascultă, i-am telefonat adineauri lui Dupin…

Secretara se întoarse cu un teanc de blocnotesuri.

— Astea-s toate dispozițiile dumneavoastră, șefule. Uitasem complet de ele. Pesemne că trebuie și ele arse.

— Desigur, Amalia, zise Andrei. Mulțumesc că ti-ai adus aminte. Pune-le pe foc, Amalia, arde-le… Ce ziceai de Dupin?

— Am vrut să-l înștiințez că totul este în ordine, că toate urmele au fost șterse, zise Kensi. Iar el a făcut pe miratul — care urme? A scris el așa ceva? Tocmai terminase o relatare amănunțită despre asaltul eroic al primăriei, iar acum lucrează la articolul „Friedrich Geiger și poporul”.

— Jigodia, spuse Andrei cu glas stins: De fapt, toți suntem niște jigodii…

— Când spui astfel de chestii să te referi doar la tine! mârâi Kensi.

— Scuză-mă, zise Andrei moale. Nu toți sunt jigodii. Majoritatea. Deodată, Izea începu să chicotească.

— Poftim, iată un om inteligent! declară el fluturând o scrisoare. „Este absolut clar, cită el, că oameni ca Friedrich Geiger stau și pândesc vreo mare nenorocire, vreun dezechilibru important, fie el și de scurtă durată, pentru a dezlănțui pasiunile și, pe valul Zaverei, să iasă la suprafață…” Cine scrie asta? — El se uită pe dosul scrisorii. — Bineînțeles!… În foc cu ea, în foc! — Mototoli scrisoarea și o azvârli în cămin.

— Ascultă, Andrei, zise Kensi. Nu crezi că e timpul să ne gândim la viitor?

— Da’ de ce să ne gândim la el? mormăi Andrei, răscolind cu vătraiul. O să supraviețuim, ne descurcăm noi…

— Nu mă refer la viitorul nostru, zise Kensi. Mă refer la viitorul ziarului, al Experimentului!…

Andrei îl privi cu mirare. Kensi era ca întotdeauna. Parcă nu se întâmplase nimic. Parcă nu s-a întâmplat nimic în ultimele, dezgustătoarele luni. Părea încă și mai pregătit de bătaie decât de obicei. Ar fi sărit chiar acum la luptă în numele legalității și al idealurilor. Ca un trăgaci, pe care nu trebuie decât să apeși. Dar poate că, într-adevăr, cu el nu s-a întâmplat nimic…

— Ai vorbit cu Mentorul tău? întrebă Andrei.

— Am vorbit, răspunse Kensi provocator.

— Și? întrebă Andrei, biruindu-și jena care îl cuprindea de obicei când se discuta despre Mentori.

— Asta nu privește pe nimeni și nu are nici o importanță. Ce amestec au Mentorii? Geiger are și el un Mentor. Fiecare bandit din Oraș are un Mentor. Asta nu împiedică pe nimeni să cugete cu capul propriu.

Andrei scoase o țigară din pachet, o afână și, mijindu-și ochii din pricina dogoarei, o aprinse de la vătraiul înroșit.

— Mi-e lehamite de toate, spuse el încet.

— De ce ți-e lehamite?

— De toate… Eu cred că trebuie să fugim de aici, Kensi. Să-i ia dracu’ pe toți.

— Cum asta — să fugim? Ce vrei să zici?

— Trebuie să pornim cât nu e prea târziu, s-o luăm spre mlaștini, în baltă, la nenea Iura, cât mai departe de taverna asta. Experimentul a scăpat de sub control, eu și cu tine nu-l putem repune sub control și, deci, n-are rost să ne amestecăm. În baltă, cel puțin, o să avem arme, o să avem putere…

— Eu nu mă duc în nici o baltă! declară brusc Selma.

— Nici nu-ți propune nimeni, spuse Andrei fără să se întoarcă.

— Andrei, zise Kensi. Asta înseamnă dezertare.

— După tine — dezertare, după mine o manevră rațională. Și, de fapt, cum dorești. Tu m-ai întrebat ce cred despre viitor, eu îți răspund: aici n-ai ce face. Oricum, ziarul va fi desființat, iar pe noi or să ne trimită să adunăm pavianii morți. Sub escortă. Asta în cel mai bun caz…

— Iată încă un om inteligent! anunță Izea cu încântare. Ascultați: „Sunt un vechi abonat de-al dumneavoastră, și eu, în general, îi aprob orientarea. De ce însă îi luați permanent apărarea lui F. Geiger? Poate că nu sunteți îndeajuns de informați? Eu știu absolut sigur că Geiger are dosare pentru toți oamenii din Oraș cât de cât importanți. Oamenii lui au pătruns în tot aparatul municipal. Probabil există și la ziarul dumneavoastră. Vă asigur că pereriștii nu sunt atât de puțini precum credeți. Am cunoștință că dispun și de arme…” — Izea se uită pe dosul scrisorii. — Ah, iată cine era… „Numele meu vă rog să nu-l publicați…” În foc, în foc!

— Se poate crede că tu îi cunoști pe toți oamenii inteligenți din Oraș, spuse Andrei.

— De altminteri, nici nu sunt prea mulți, replică Izea, vârând din nou mâna în grămada cu hârtii. Nu mai vorbesc de faptul că oamenii inteligenți scriu rar la ziare.

Se făcu liniște. Denny, după ce fumă pe săturate, se dădu aproape de cămin și se apucă să arunce hârtii în foc cu amândouă mâinile.

— Răscolește, răscolește, șefule! zise el. Cu mai multă viață! Dă-mi mie vătraiul…

— După părerea mea, înseamnă lașitate s-o ștergi acum din Oraș, spuse Selma, provocatoare.

— Acum, fiecare om cinstit contează, preluă Kensi. Dacă plecăm noi, cine rămâne? Vrei să dăm ziarul unora ca Dupin?

— Rămâi tu, rosti Andrei obosit. Uite, poți s-o iei și pe Selma la ziar… sau pe Izea…

— Tu îl cunoști bine pe Geiger, îl întrerupse Kensi. Ai putea să-ți folosești influența…

— Eu n-am nici o influență, zise Andrei. Iar dacă am — nu vreau s-o folosesc. Nu mă pricep la astfel de lucruri și nici nu pot să le sufăr.

Și, din nou, nici unul nu mai spuse nimic, doar focul duduia în hornul căminului.

— Măcar de-ar veni mai repede, zău, bodogăni Denny, aruncând în foc ultimul vraf de scrisori. Mi-e o sete cumplită, dar nu-i nimic de băut…

— Nu vin ei așa, dintr-o dată, replică Izea numaidecât. Mai întâi or să telefoneze! — El aruncă în cămin scrisoarea pe care o citise și începu să se plimbe prin încăpere. Dumneata, Denny, nu știi și nu înțelegi asta. Este un întreg ritual! Este o procedură elaborată în trei țări, elaborată până la cel mai mic amănunt, verificată… Fetelor, n-aveți nimic de haleală pe-aici? întrebă el pe neașteptate.

Subțirica Amalia sări degrabă și chițăind: „Îndată, îndată!…” dispăru în antecameră.

— Apropo, unde-i cenzorul? întrebă Andrei hodoronc-tronc.

— A vrut tare mult să rămână, spuse Denny. Însă domnul Ubukata l-a împins pe ușă afară. Striga îngrozitor cenzorul ăsta. „Unde să mă duc? striga. Mă omorâți!” A trebuit să închidem ușa cu zăvorul ca să nu intre. La început a izbit în ea cu tot corpul, dar pe urmă și-a pierdut orice speranță și a plecat… Auziți? Totuși o să deschid fereastra. Nu mai pot de cald…

Secretara se întoarse și, zâmbind sfioasă cu buzele ei palide, nerujate, îi înmână lui Izea o pungă de polietilenă cu niște prăjiturele.

— M-m! strigă Izea și se apucă numaidecât să înfulece.

— Te mai dor coastele? întrebă Selma încetișor, aplecându-se la urechea lui Andrei.

— Nu, zise, Andrei scurt, se ridică și, dând-o la o parte, se apropie de birou. În acel moment sună telefonul. Toți întoarseră capul, ațintindu-și privirile spre aparatul alb.

Telefonul suna întruna.

— Hai, Andrei! spuse Kensi nerăbdător. Andrei ridică receptorul.

— Da.

— Redacția „Gazetei municipale”? se interesă o voce operativă.

— Da.

— Cu domnul Voronin, vă rog.

— Eu sunt.

În receptor se auzea cum răsufla cineva, apoi telefonul se întrerupse și începu să sune ocupat. Andrei puse cu grijă receptorul în furcă și simți cum inima îi bătea cu putere.

— Ei au fost, spuse el.

Izea, cu gura plină, mugi ceva de neînțeles, dând din cap cu înverșunare. Andrei se așeză. Toți se uitau la el — Denny, care zâmbea încordat, Kensi, ciufulit și posomorât, Amalia, speriată și vrednică de milă, și Selma, palidă, care venise aproape de Andrei. Și Izea îl privea țintă, mestecând și hlizindu-se, ștergându-și degetele mânjite de poalele scurtei.

— Ce vă uitați așa la mine, spuse Andrei iritat. Ia cărați-vă toți de-aici.

Nimeni nu se mișcă din loc.

— De ce te neliniștești? zise Izea, examinând ultima prăjitură. Totul se va desfășura în liniște și pace, cum zice nenea Iura. Liniște și pace, onor și virtute… Însă nu trebuie să faceți mișcări bruște, ca și în cazul cobrelor…

Afară se auzi huruitul unui motor de automobil, scârțâit de frâne, o voce stridentă care comanda: „Kaiser, Velicenko, după mine! Mirovici — rămâi la ușă!…” și, numaidecât, cineva începu să bată cu pumnul în ușa de jos.

— Merg să deschid, spuse Denny, iar Kensi se duse repede lângă cămin și începu să răscolească vârtos în grămada de cenușă fumegândă. Cenușa zbură prin toată încăperea.

— Nu faceți mișcări bruște! strigă Izea în urma lui Denny.

Ușa de jos se zguduia și geamurile îi zăngăneau jalnic. Andrei se ridică, își duse mâinile la spate și, strângând pumnii cât putu de tare, se opri în mijlocul camerei. Senzația de leșin și de slăbiciune în picioare pe care o simțise adineauri îl năpădi iar. Bătăile și bubuiturile din ușă încetară, răsunară glasuri nemulțumite, apoi numeroase picioare, tropăind prin încăperile goale. Parcă era un batalion întreg, îi trecu lui Andrei prin minte. El se dădu înapoi și se rezemă cu dosul de birou. Genunchii îi tremurau dezgustător. N-o să-i las să mă bata, își zise el disperat. Mai bine să mă omoare. N-am luat pistolul… păcat… Dar poate am făcut bine că nu l-am luat…

În ușă, drept în fața lui, își făcu apariția, cu pași hotărâți, un om scund și gras, într-un palton nou, cu banderole albe la mâneci și cu o beretă mare pe care avea prinsă o insignă. Era încălțat cu cizme excelent lustruite, iar paltonul era urât strâns cu o centură lată, de care atârna, în stânga, un toc nou, galben, de pistol. În urma lui dădură buzna încă vreo câțiva indivizi, dar Andrei nu-i vedea. Se uita ca vrăjit la fața puhavă, palidă, cu trăsături vagi și cu ochi mici, înroșiți. O fi având conjunctivită, îi licări lui Andrei un gând, undeva, la marginea conștiinței. Și era atât de bine bărbierit, încât parcă strălucea, parcă își dăduse cu lac…

Omul cu beretă aruncă repede o privire prin cameră și își aținti ochii chiar asupra lui Andrei.

— Domnul Voronin? rosti el cu o voce subțire, pătrunzătoare, cu intonație interogativă.

— Eu, îngăimă cu greu Andrei, agățându-se cu amândouă mâinile de marginea biroului.

— Redactorul-șef al Gazetei municipale?

Omul cu beretă salută cu dexteritate, dar neglijent, cu două degete.

— Am onoarea, domnule Voronin, rosti el emfatic, să vă înmânez mesajul personal al președintelui Friedrich Geiger!

Probabil că intenționa, cu o mișcare abilă, să scoată dintr-o dată mesajul personal, dar ceva acolo se agăță de altceva, și el fu nevoit să scotocească destul de mult în străfundurile paltonului său, ușor aplecat înspre dreapta, de părea că-l invadaseră insectele. Andrei îl privea pierdut și nu înțelegea nimic — totul era altfel. Nu la asta se aștepta el. Dar poate va scăpa, îi fulgeră prin minte, dar numaidecât, superstițios, alungă acest gând.

În sfârșit, mesajul fu extras și omul cu beretă i-l întinse lui Andrei cu o mină nemulțumită și puțin ofensată. Andrei luă plicul sigilat și foșnitor. Era un plic poștal obișnuit, de culoare albăstruie, cu imaginea stilizată a unei inimi, împodobită cu aripioare de păsări. Pe plic — scrisul mare, cunoscut: „Lui Andrei Voronin, redactorul-șef al Gazetei municipale, personal, confidențial. F. Geiger, președinte”. Andrei rupse plicul și scoase o hârtie de scrisori obișnuită, cu marginile albastre.

„Dragă Andrei! Mai întâi, îngăduie-mi să-ți mulțumesc din toată inima pentru ajutorul și sprijinul pe care l-am simțit necontenit din partea ziarului tău pe parcursul ultimelor luni decisive. După cum vezi, acum situația s-a schimbat radical. Sunt convins că terminologia nouă și cele câteva excese inevitabile nu te vor tulbura: cuvintele și mijloacele s-au schimbat, dar scopurile au rămas cele dinainte. Ia ziarul în mâinile tale — ești numit redactor-șef și editor permanent și împuternicit! Angajează-ți colaboratorii după cum dorești, mărește schema, cere noi unități tipografice — îți dau deplină carte blanche. Aducătorul acestei scrisori — adjutorul Raymond Zwirig — este numit la ziarul tău reprezentant politic al departamentului informațiilor. Cum singur o să te convingi, nu este o mare inteligență, dar își cunoaște bine treaba și, mai ales la început, te va ajuta să intri pe făgașul politicii generale. În cazul unor potențiale conflicte, adresează-mi-te direct, firește. Succes. Cu prietenie, al tău Fritz.”

Andrei citi mesajul personal și confidențial de două ori, apoi lăsă în jos mâna cu scrisoarea și privi împrejur. Din nou, toți se uitau la el — palizi, hotărâți, încordați. Numai Izea strălucea ca un samovar lustruit. Adjutorul (ce dracu’ ar putea să însemne asta, parcă e un cuvânt cunoscut.. adjutor, coadjutor… ceva din istorie… sau din Cei trei mușchetari), deci, adjutorul Raymond Zwirig îl privea și el — îl privea sever, însă protector. Iar lângă ușă se schimbau de pe un picior pe altul și se uitau de asemenea la el niște indivizi ciudați cu carabine și banderole albe la mâneci.

— Da… rosti Andrei, împăturind scrisoarea și vârând-o în plic. Nu știa cu ce să să-nceapă. Atunci începu adjutorul.

— Aceștia sunt colaboratorii dumneavoastră, domnule Voronin? se informă el preocupat, făcând un gest ușor cu mâna dintr-o parte într-alta.

— Da, spuse Andrei.

— Hm… rosti cu îndoială domnul Raymond Zwirig, uitându-se țintă la Izea, dar numaidecât Kensi îl întrebă tăios:

— Da’ dumneata cine ești, de fapt?

Domnul Raymond Zwirig se uită la el, apoi se întoarse mirat spre Andrei. Andrei începu să tușească fără motiv.

— Domnilor, rosti el. Permiteți-mi să vă prezint pe domnul coadjutor…

— Adjutor! îl corectă Zwirig indignat.

— Ce?… Ah, da, adjutor. Nu coadjutor, ci simplu — adjutor… (Selma pufni brusc în râs, astupându-și gura cu palma.) Adjutorul a fost numit reprezentant politic la ziarul nostru. De astăzi.

— Ce reprezentant? întrebă Kensi cu ostilitate.

Andrei vru să scoată iar scrisoarea din plic, dar Zwirig, pe un ton și mai revoltat, aduse la cunoștință:

— Reprezentantul politic al departamentului informațiilor!

— Actele dumitale! îi ceru Kensi tăios.

— Ce?! Ochii mici și roșii ai domnului Zwirig clipiră, scăpărând de indignare.

— Actele, împuternicirea — mai aveți ceva în afară de tocul acela stupid?

— Cine-i acesta? țipă cu vocea-i stridentă domnul Zwirig, întorcându-se din nou spre Andrei. Cine-i omul acesta?!

— Acesta este domnul Kensi Ubukata, spuse Andrei iute. Redactor-șef adjunct… Kensi, nu este nevoie de nici o împuternicire. Doar mi-a înmânat scrisoarea lui Fritz…

— Care Fritz? zise Kensi cu dezgust. Ce amestec are aici nu știu care Fritz?

— Mișcări bruște! chemă Izea. Vă implor, nu faceți mișcări bruște! Zwirig își rotea capul între Izea și Kensi. Fața lui nu mai lucea, ci devenea, încet, stacojie.

— Observ, domnule Voronin, rosti el în sfârșit, observ că domnii colaboratori ai dumneavoastră nu prea au idee de ce anume s-a întâmplat astăzi!… Sau dimpotrivă! — El ridică vocea din ce în ce mai mult. — Au, dar această idee a lor se află într-o lumină denaturată. Văd aici hârtie arsă, văd fețe mohorâte, dar nu văd pe nimeni dispus să lucreze. În ceasul când tot Orașul, tot poporul nostru…

— Da’ ăștia cine sunt? îl întrerupse Kensi, arătându-i pe tipii cu carabine. Cine sunt — noi redactori?

— Închipuiți-vă că da! Domnule FOST redactor-șef adjunct! Sunt redactori noi. Nu pot să promit că asta…

— Asta o să mai vedem noi, rosti Kensi cu glas străin, strident, și se îndreptă spre Zwirig. Pe ce bază…

— Kensi! spuse Andrei neajutorat.

— Pe ce bază dai dumneata dispoziții aici? continuă Kensi fără să-i dea atenție lui Andrei. Cine ești dumneata? Cum îndrăznești să te porți astfel? De ce nu vrei să arăți actele? Nu sunteți decât niște bandiți înarmați și ați pătruns aici ca să jefuiți!…

— Gura, găoază galbenă! zbieră deodată Zwirig turbat, ducând mâna la tocul pistolului.

Andrei se balansă înainte pentru a se așeza între ei, dar fu înghiontit în umăr și în fața lui Zwirig apăru Selma.

— Cum îndrăznești, ticălosule, să te exprimi astfel față de femei?! urlă ea. Cur de hipopotam infect! Tâlharule!

Andrei era complet buimac. Dintr-o dată începură să strige îngrozitor și Zwirig, și Kensi, și Selma. În treacăt, Andrei observă că indivizii din ușă, schimbând priviri șovăitoare între ei, își aranjară armele în poziție de tragere, iar lângă ei apăruse brusc Denny Lee, ținând de picior un taburet greu de metal. Dar cea mai înfricoșătoare și neverosimilă era târfulița, Amalia, care, încovoindu-se ca un animal de pradă, etalându-și dinții lungi și albi, foarte sumbri pe fundalul feței scofâlcite ca de moartă, se apropie pe furiș de Zwirig, ținând deasupra umărului drept vătraiul fumegând ca pe o crosă de golf… „Te-am recunoscut, pramatie! striga Kensi furios. Ai furat banii școlilor, mișelule, iar acum te-ai făcut coadjutor?!” „O să vă fac una cu căcatul! O să vă dau să mâncați căcat! Dușmani ai omenirii!…” „Taci, mutră de curvă! Taci cât mai ești întreg!..”. „Mișcări bruște! Vă implor!…” Andrei, parcă fermecat, neavând putere să se miște, urmărea vătraiul fumegând. Simțea, știa că acum se va întâmpla ceva îngrozitor și ireparabil, și acest ceva groaznic nu mai putea fi oprit.

— În ștreang cu voi! striga furios adjutorul stacojiu la față, agitând pistolul uriaș. În toată hărmălaia asta izbutise să-și scoată pistolul și acum îl flutura fără noimă și răcnea neîntrerupt cu vocea-i stridentă, și, deodată, Kensi se repezi la el, îl apucă de reverele paltonului, iar acesta începu să se dea înapoi, împingându-l, și deodată bubui o împușcătură, apoi, numaidecât, a doua și a treia. În aer, fulgeră fără zgomot vătraiul, și toți încremeniră.

Zwirig stătea în mijlocul cabinetului, într-o clipă fața lui se făcuse pământie. Cu o mână își freca umărul lovit cu vătraiul, cealaltă, tremurând, era mereu întinsă înainte. Pistolul zăcea pe dușumea. Indivizii din ușă, amândoi cu gurile căscate, stăteau cu carabinele lăsate în jos.

— N-am vrut… rosti Zwirig cu glas zăngănitor.

Taburetul căzut din mâinile lui Denny se izbi cu zgomot de dușumea, și numai atunci Andrei pricepu unde se uitau toți. Toți se uitau la Kensi, care, într-un fel ciudat, încet-încet, se dădea înapoi, strângându-și cu amândouă palmele partea de jos a pieptului.

— N-am vrut… repetă Zwirig cu voce jalnică. Zău, n-am vrut!…

Picioarele lui Kensi se frânseră, și el se prăvăli ușor, aproape fără zgomot, lângă cămin, în grămada de cenușă amestecată cu funingine, și, slobozind un sunet chinuitor și de neînțeles, își duse cu greu genunchii spre pântece.

Și atunci, Selma, scoțând un urlet înfricoșător, își înfipse unghiile în fața grasă, alb-murdară și lipicioasă a lui Zwirig, iar toți ceilalți, tropăind, se repeziră spre cel căzut, îl acoperiră vederii, se îmbulziră deasupra lui. Apoi Izea se îndreptă, întoarse spre Andrei fața-i crispată nefiresc, cu sprâncenele ridicate a uimire, și mormăi:

— E mort… Ucis…

Sună telefonul. Fără să înțeleagă nimic, Andrei, ca în vis, întinse mâna și ridică receptorul. Andrei! Andrei! — era Otto Frisha. — Ești viu și nevătămat? Slavă Domnului, eram tare îngrijorat din pricina ta! Ei, acum totul o să fie bine. Acum, la o adică, Fritz nu ne va lăsa…

Mai zise ceva — despre niște salam, despre came —, însă Andrei nu-l mai asculta. Selma, stând pe vine, cu capul între palme, bocea în hohote, iar adjutorul Raymond Zwirig, mânjindu-și fața pământie cu sângele ce-i curgea din zgârieturile adânci, repeta la nesfârșit, ca un mecanism stricat:

— N-am vrut… mă jur pe Dumnezeu că n-am vrut…

Загрузка...