Orașul damnat

UNU

BRUSC, PE ANDREI ÎNCEPU SĂ-L DOARĂ cumplit capul. Strivi cu scârbă chiștocul în scrumiera arhiplină, trase de sertarul din mijloc al biroului și se uită dacă nu găsește niscaiva pilule. Nu era nici o pilulă. Deasupra unor hârtii vechi și încurcate se afla un revolver mare, militar, prin colțuri se pripășiseră tot felul de mărunțișuri de cancelarie în cutiuțe de carton ponosite, resturi de creioane, praf de tutun, câteva țigări rupte. Toate acestea nu făcură decât să-i intensifice durerea de cap. Andrei trânti sertarul cu zgomot, își sprijini capul în palme, așa, ca să nu i se vadă ochii, și printre crăpăturile dintre degete îl privi pe Peter Block.

Peter Block, poreclit Coccis, ședea pe un taburet la distanță, cu labele-i roșii așezate smerit pe genunchii costelivi, și clipea indiferent, lingându-și buzele din când în când. Evident, pe el nu-l durea capul, în schimb se vedea că îi era sete și, de bună seamă, ar fi vrut să fumeze. Făcând un efort, Andrei își luă palmele de pe față, turnă din carafă niște apă călduță și, învingându-și un spasm ușor, bău jumătate de pahar. Peter Block își linse buzele. Ochii lui mici, cenușii, erau, ca și mai înainte, inexpresivi și goi. Numai pe gâtul jigărit și cam murdar, care ieșea din gulerul descheiat al cămășii, aluneca lung în jos și sărea din nou spre bărbie mărul lui Adam, mare și viguros.

— Ei? zise Andrei.

— Nu știu, răspunse Coccis răgușit. Nu îmi amintesc de așa ceva.

Canalia, își zise Andrei. Dobitocul.

— Cum așa? spuse el. Ai lucrat în Străduța Lânarilor; când ai lucrat — ții minte, cu cine ai lucrat — ții minte. Bine. Ai lucrat la cafeneaua lui Dreidus, când și cu cine — de asemenea ții minte. Dar nu știu de ce prăvălia lui Hofstatter ai uitat-o. Și ăsta a fost ultimul dumitale serviciu, Block.

— Nu știu, domnule anchetator, răspunse Coccis cu o politețe dezgustătoare. Cineva, îmi cer scuze, mă ponegrește. Eu, care va să zică, după ce am încetat să mai lucrez la Dreidus, după ce am ales, care va să zică, calea îndreptării definitive și a activității folositoare, deci, care va să zică, eu n-am mai avut nici o chestie de soiul ăsta.

— Da’ Hofstatter te-a recunoscut.

— Îmi cer scuze, domnule anchetator — acum în vocea lui Coccis se simțea o neîndoielnică notă de ironie. Da’ domnul Hofstatter este cam așa, toată lumea știe. La el totul s-a încâlcit. Eu am fost în prăvălia lui, este adevărat — să cumpăr cartofi, ceapă… Și mai înainte băgasem de seamă că în căpățâna lui, scuzați-mă, nu erau toate la locul lor, dacă știam ce întorsătură or să ia lucrurile, nu mai călcam pe la el, că vedeți ce-a ieșit…

— Fata lui Hofstatter — te-a recunoscut și ea. Ai amenințat-o cu cuțitul, dumneata personal.

— Asta n-a fost așa. A fost ceva, dar n-a fost deloc așa. Ea mi-a pus cuțitul la gât — așa a fost! M-a înghesuit odată în magazie la ei — abia am scăpat cu fuga. Ea suferă de o anomalie sexuală, toți bărbații din împrejurimi se ascund de ea pe unde pot… — Coccis își linse din nou buzele. — Deci, mi-a spus așa: du-te, zice, în magazie și alege-ți, zice, singur varza…

— Asta am mai auzit-o. Mai bine repetă încă o dată ce ai făcut și unde ai fost în noaptea de douăzeci și patru spre douăzeci și cinci. Amănunțit, începând din clipa când s-a stins soarele.

Coccis își ridică ochii spre tavan.

— Deci, așa, începu el. Când s-a stins soarele, ședeam într-o berărie pe Strada Tricotajului, colț cu Strada A Doua, jucam cărți. Pe urmă, Jack Liver m-a invitat la altă berărie, am plecat, pe drum am trecut pe la Jack, voiam s-o luăm și pe concubina lui, da’ am zăbovit, ne-am apucat să bem aci. Jack s-a îmbătat, și concubina l-a culcat în pat, iar pe mine m-a dat afară. Am plecat acasă să mă culc, dar, cum eram beat criță, pe drum m-am încăierat cu niște indivizi, erau trei, și ei beți, nu cunosc pe nici unul, i-am văzut pentru prima dată. Mi-au cărat la pumni, că nu mai țin minte nimic, m-am trezit dimineața la marginea prăpastiei, abia am ajuns acasă. M-am culcat, dar imediat ați venit după mine…

Andrei frunzări dosarul și găsi buletinul expertizei medicale. Buletinul era ușor pătat cu grăsime.

— Se confirmă doar faptul că ai fost beat, spuse el. Expertiza medicală nu atestă că ai fost bătut. Pe corpul dumitale nu s-au descoperit urme de lovituri.

— Înseamnă că băieții au lucrat cu grijă, spuse Coccis, aprobând. Înseamnă că aveau săculețe cu nisip… Iar la spital nu m-au primit. O să crăp aici la dumneavoastră și o să răspundeți pentru mine…

— Trei zile nu te-a durut nimic, dar cum ți-am prezentat buletinul expertizei, dintr-o dată te-au durut toate…

— Cum nu m-a durut? Mă durea de nu mai puteam, îmi ieșisem din fire, și atunci am început să mă vaiet.

— Termină cu palavrele, Block, spuse Andrei obosit. Mi-e silă să te ascult… Acest tip mârșav îi făcea greață. Un bandit, un gangster, a fost prins asupra faptului, dar n-ai de unde să-l apuci… N-am destulă experiență, asta e. Alții, pe unul ca ăsta îl dau gata în doi timpi și trei mișcări… În vremea asta, Coccis suspina jalnic, își schimonosea fața a durere, își dădea ochii peste cap și, gemând ușor, se frământa pe scaun, intenționând, probabil, să leșine cât mai plauzibil, ca să i se dea un pahar cu apă și să fie trimis în celulă și să doarmă. Andrei urmărea prin crăpăturile dintre degete toate aceste manipulări. Ei, haida, haida, își zicea el. Încearcă numai să-mi verși pe dușumea, că te fac, pui de cățea, să strângi totul doar cu o sugativă…

Ușa se deschise, și în cabinet intră cu pași siguri anchetatorul principal Fritz Geiger. Aruncând o privire indiferentă spre Coccis, care nu contenea cu schimonoseala, se apropie de birou și se așeză oblic față de hârtii. Fără să ceară permisiunea, luă din pachetul lui Andrei vreo câteva țigări, una o vârî între buze, pe celelalte le așeză cu grijă într-un portțigaret subțire de argint. Andrei scăpără un chibrit, Fritz se întinse, dădu din cap în semn de mulțumire, trimițând spre tavan o coloană de fum.

— Șeful mi-a poruncit să iau de la tine dosarul Miriapodelor Negre, spuse el încet. Bineînțeles, dacă n-ai nimic împotrivă. — Coborî și mai mult vocea, încrețindu-și buzele semnificativ. — Probabil că șeful a încasat o săpuneală zdravănă de la Procurorul șef. Acum îi cheamă pe toți la el să le frece ridichea. Curând o să ajungă și la tine, fii atent…

Trase încă o dată din țigară și se uită la Coccis. Coccis, care întinsese gâtul să asculte ce-și șoptesc șefii, se zgribuli la loc numaidecât și scoase un geamăt jalnic. Fritz întrebă:

— Cu ăsta, pare-se, ai terminat?

Andrei clătină din cap. Îi era rușine. În ultima decadă, Fritz venea a doua oară să-i mai ia un dosar.

— Zău? se miră Fritz. Câteva clipe îl cântări din ochi pe Coccis, apoi întrebă cu jumătate de voce: Îmi dai voie? — Și, fără să aștepte răspunsul, sări de la birou.

Se apropie mult de cel anchetat și se aplecă spre el compătimitor, ținând țigara în mâna întinsă.

— Te doare? se interesă el cu bunăvoință.

Coccis gemu afirmativ.

— Ți-e sete?

Coccis gemu din nou și întinse o labă tremurătoare.

— Și pesemne că tare ai mai fuma o țigară. Coccis întredeschise neîncrezător un ochi.

— Toate îl dor, sărmanul! rosti Fritz tare, fără să se întoarcă de altfel spre Andrei. Ți-e milă să privești cum se chinuie omul. Uite, aici îl doare… și aici îl doare… și, iată, și aici îl doare…

Repetând aceste cuvinte cu diferite intonații, Fritz făcu niște mișcări scurte, neînțelese, cu brațul eliberat de țigară, și mugetul jalnic al lui Coccis se întrerupse brusc, schimbându-se în icnituri de om care se miră, și fața i se îngălbeni.

— Drepți, canalie! zbieră Fritz pe neașteptate cât îl ținu gura și se dădu un pas îndărăt. Coccis sări numaidecât și atunci Fritz îi aplică o lovitură cumplită în burtă. Coccis se încovoie pe jumătate, iar Fritz, cu palma deschisă, producând un zgomot înfundat, îl lovi de jos în bărbie. Coccis se clatină îndărăt, răsturnă taburetul și căzu pe spate.

— Drepți, răcni din nou Fritz.

Coccis, plângând cu sughițuri și sufocându-se, zburda cu iuțeală pe dușumea. Fața lui era acum complet albă, cu o paloare verzuie, ochii îi ieșiseră din orbite, înnebuniți, și el asuda din belșug.

Andrei, strâmbându-se cu dezgust, lăsă ochii în jos și începu să scotocească cu degetele tremurătoare în pachet, căznindu-se să apuce o țigară. Trebuie să facă ceva, dar nu-și dădea seama ce. Pe de o parte, ceea ce făcea Fritz era oribil și inuman, dar, pe de altă parte, nu mai puțin dezgustător și inuman era și acest bandit inveterat, tâlhar, care își bătea joc cu impertinență de justiție, un furuncul pe trupul societății…

— Mi se pare că ești nemulțumit cum ești tratat? răsuna vocea insinuantă a lui Fritz. Am impresia că te pregătești chiar să te plângi. Poftim, pe mine mă cheamă Friedrich Geiger. Anchetator principal Friedrich Geiger…

Andrei se forță să ridice ochii. Coccis stătea în poziția de drepți, lăsându-se cu tot corpul îndărăt, iar Fritz, foarte aproape de el, ușor încovoiat, atârna deasupra lui cu mâinile în șolduri:

— N-ai decât să reclami, pe șefii mei actuali îi cunoști… Dar știi tu cine a-fost șeful meu înainte? Un anume reichsführer SS Heinrich Himmler! Ai auzit de numele ăsta? Da’ știi tu unde am lucrat eu înainte? În acea instituție care se numea Gestapo! Și știi prin ce eram eu vestit în această instituție?…

Sună telefonul. Andrei ridică receptorul.

— Anchetator Voronin, rosti el printre dinți.

— Martinelli, îi răspunse o voce înăbușită, astmatică. Voronin, vino la mine. Acum. Andrei așeză receptorul în furcă. Își dădea seama că la șef îl așteaptă o scărmăneală colosală, dar acum era bucuros să iasă din acest cabinet — cât mai departe de ochii înnebuniți ai lui Coccis, de maxilarul feroce, scos înainte, al lui Fritz, de această atmosferă încordată de cameră de tortură… De ce toate astea… Gestapo… Himmler…

— Mă cheamă șeful, zise el cu glas parcă străin, scârțâitor, trase automat sertarul, luă pistolul și îl vârî în toc, să fie totul cum cere regulamentul.

— Succes, răspunse Fritz, fără să se întoarcă. Rămân eu aici, n-ai grijă.

Andrei, iuțind pasul, se îndreptă spre ușă și, ca o bombă, ieși pe coridor. Sub bolțile întunecoase domnea o liniște răcoroasă, înmiresmată. Pe o bancă lungă de grădină, sub privirea severă a paznicului de serviciu ședeau nemișcate câteva persoane zdrențăroase de sex masculin. Andrei trecu pe lângă un șir de uși închise ce dădeau în camerele de anchetă, ocoli platforma scării, unde câțiva anchetatori tinerei, din ultimul lot de recruți, pufăind neîncetat din țigări, își explicau cu pasiune unul altuia cazurile, urcă la etajul al doilea și bătu la ușa de la cabinetul șefului.

Șeful era posomorât. Obrajii groși îi atârnau fleșcăiți, dinții rari erau rânjiți amenințător; respira greu, șuierând, pe gură și-l privea pe Andrei pe sub sprâncene.

— Stai jos, mârâi el.

Andrei se așeză, își puse mâinile pe genunchi și privi pe fereastră. Fereastra era prevăzută cu grilaj, dincolo de ea, afară, era întuneric beznă. Probabil că sunt ceasurile unsprezece. Cât timp mi-am pierdut cu ticălosul ăla…

— Câte cazuri ai? întrebă șeful.

— Opt.

— Câte intenționezi să termini până la sfârșitul trimestrului?

— Unu.

— Foarte rău.

Andrei nu spuse nimic.

— Muncești prost, Voronin. Prost! rosti șeful șuierător. Îl chinuia astmul.

— Știu, zise Andrei smerit. Nu pot deloc să intru în normal.

— Ar fi timpul! strigă șeful, ridicând vocea până deveni un șuierat ascuțit. Lucrezi de atâta vreme și ai rezolvat doar trei cazuri prăpădite. Nu-ți îndeplinești datoria față de Experiment, Voronin. Și doar ai de la cine învăța, ai cu cine te sfătui… Uită-te de pildă cum lucrează prietenul dumitale, mă refer la… ă… mă refer la Friedrich… ă-ă… Are și el, desigur, lipsurile lui, dar dumneata nu trebuie să-i preiei tocmai defectele. Poți să preiei și calitățile, Voronin. Ați venit amândoi în aceleași timp, iar el a rezolvat deja unsprezece cazuri.

— Eu nu pot așa, zise Andrei posomorât.

— Să înveți. Trebuie să înveți. Toți învățăm. Ăsta… ă-ă… Friedrich, nici el n-a venit aici cu studii de drept, și lucrează, și nu lucrează prost… Uite, a ajuns anchetator principal. Există păreri că e timpul să-l facă adjunct al șefului de la sectorul penal… Da. Însă de dumneata, Voronin, sunt nemulțumiți. De pildă, cum progresează la dumneata cazul Edificiului Roșu?

— Nu progresează în nici un fel, zise Andrei. Asta nu-i un caz. Ăsta-i o tâmpenie, misticism…

— De ce misticism, o dată ce există depozițiile martorilor? O dată ce există victime? Dispar oameni, Voronin!

— Eu nu înțeleg cum poți să faci o anchetă construită pe legende și zvonuri, spuse Andrei ursuz.

Șeful începu să tușească și să hârâie cu opinteli.

— Trebuie să-ți pui mintea la contribuție, Voronin, șuieră el. Zvonuri, legende — da. Înveliș mistic — da. De ce? Cine are nevoie de așa ceva? De unde au apărut zvonurile? Cine le-a scornit? Cine le răspândește? De ce? Și lucrul cel mai important — unde dispar oamenii? Mă înțelegi, Voronin?

Andrei își luă inima în dinți și spuse:

— Șefule, eu vă înțeleg. Cazul ăsta nu e pentru mine. Prefer să mă ocup de cazuri penale pur și simplu. Orașul colcăie de ticăloși…

— Iar eu prefer să cultiv pătlăgele roșii! zise șeful. Ador roșiile, iar aici, nu știu de ce, nu găsești la nici un preț… Ești la serviciu, Voronin, și nu interesează pe nimeni ce preferi dumneata. Ți s-a încredințat cazul Edificiul — poftește și rezolvă-l! Văd și eu că nu ești prea descurcăreț. În alte împrejurări nu ți-aș fi încredințat cazul Edificiului. Dar, în împrejurările actuale, ți-l încredințez. De ce? Pentru că dumneata ești omul nostru, Voronin. Pentru că dumneata, aici, nu execuți pur și simplu un număr, ci te lupți! Pentru că n-ai venit aici pentru dumneata, ci pentru Experiment. Astfel de oameni, Voronin, sunt puțini. Iată de ce acum o să-ți povestesc ceva ce slujbașii de rangul tău nu trebuie să știe.

Șeful se lăsă pe spate în fotoliu și o bucată de vreme tăcu, hârâind și mai tare din piept și rânjind cu toată gura.

— Noi ne luptăm cu gangsterii, cu șantajiștii, cu huliganii, asta o știu toți, asta-i bine, asta-i folositor. Dar pericolul numărul unu nu sunt ei, Voronin. În primul rând, aici există un fenomen care se numește Antioraș. Ai auzit? Nu, n-ai auzit. Foarte bine. Nu trebuia să auzi.

Și nimeni să nu mai audă de la dumneata! E secret de serviciu, ultrasecret. Antiorașul. Există informații că mai spre nord există niște populații, una, două, câteva — nu se știe. Acestea știu totul despre noi! Este posibilă o invazie, Voronin. Pericol mare. S-a sfârșit cu Orașul nostru. S-a sfârșit cu Experimentul. Avem de-a face cu spionaj, cu încercări de sabotaj, de diversiune, cu transmitere de zvonuri panicarde și calomniatoare. Ai înțeles situația,

Voronin? Văd că ai înțeles. Mai departe. Aici, chiar în Oraș, alături de noi, printre noi, trăiesc oameni care nu au venit încoace pentru Experiment, ci din alte motive, care țin mai mult sau mai puțin de lăcomie sau alte interese. Nihiliști, anahoreți, elemente care nu mai cred în nimic, anarhiști. Printre ei sunt puțini activi, dar chiar și cei pașnici sunt primejdioși. Subminarea moralei, nimicirea idealurilor, încercări de a instiga unele pături ale populației împotriva altora, scepticismul nociv. De exemplu — un cunoscut bun al dumitale, un anume Katzman…

Andrei tresări. Șeful îl privi grav printre pleoapele umflate, tăcu o vreme, apoi continuă:

— Iosif Katzman. Un individ interesant. Există informații că deseori se retrage spre nord, stă acolo un timp, apoi se întoarce. Firește, în felul acesta își neglijează obligațiile directe, dar asta nu ne privește pe noi. Mai departe. Discuțiile. Despre asta ar trebui să ai cunoștință.

Andrei dădu din cap fără să vrea și numaidecât, înțelegând, arboră o mină de nepătruns.

— Mai departe. Lucrul cel mai important pentru dumneata. A fost observat în apropierea Edificiului. De două ori. O dată a fost văzut ieșind de acolo. Consider că ți-am prezentat un exemplu destul de bun și am efectuat bine legătura dintre el și cazul Edificiului. Trebuie să te ocupi neapărat de acest caz, Voronin. Acum n-am cui să-l încredințez. Există oameni la fel de devotați ca dumneata și mult mai pricepuți, dar ei sunt ocupați. Toți. Toți până la unul. Și, gata — capul sus! Așa că, dă-i bătaie, Voronin. De toate celelalte cazuri mă voi strădui să te izbăvesc. Mâine la orele șaisprezece punct vino la mine să-mi prezinți planul dumitale. Ești liber.

Andrei se ridică.

— Da! Un sfat. Te povățuiesc să iei aminte la cazul Stelelor Căzătoare. Neapărat. Este posibil să existe vreo legătură. De cazul ăsta se ocupă acum Ceaciua, treci pe la el să te pună la curent. Sfătuiți-vă.

Andrei se înclină stângaci și se îndreptă spre ieșire.

— Încă un lucru! zise șeful, și Andrei se opri chiar lângă ușă. Nu uita că de cazul Edificiului se interesează în mod special Procurorul șef. În mod special. Așa că, în afară de dumneata, de asta se ocupă și se va ocupa cineva de la procuratură. Caută să te descurci fără neglijențe, cauzate de simpatiile dumitale personale sau invers. Poți să pleci, Voronin.

Andrei închise ușa după el și se rezemă de perete. Simțea înlăuntrul său un gol nelămurit, ceva ca o incertitudine. El se aștepta la săpuneală, la o bubuială severă din partea conducerii, poate chiar la destituire sau transfer la poliție. În loc de asta, într-un fel a fost lăudat, evidențiat dintre ceilalți, i s-a încredințat un caz considerat de importanță primordială. Cu doi ani în urmă, când era încă gunoier, o papară din partea șefilor l-ar fi aruncat într-un abis de tristețe, iar o misiune de răspundere l-ar fi ridicat pe culmi de exaltare și de entuziasm înflăcărat. Acum însă, în sufletul lui simțea o beznă confuză, și el căuta să se dumirească în privința sa și, în același timp, să sondeze acele complicații și inconveniente, care, desigur, trebuie să apară în această situație nouă.

Izea Katzman… Palavragiul… Limbutul. Limbă afurisită, plină de venin cinic. Și, în același timp — nu poți să nu recunoști — un altruist, om bun, absolut, până la prostie, dezinteresat și chiar neajutorat în ale vieții… Și acum cazul Edificiului. Și Antiorașul. Drăcia dracului… Bine, vom vedea…

Se întoarse în cabinetul său și, oarecum nedumerit, îl descoperi acolo pe Fritz. Fritz ședea la biroul lui, al lui Andrei, fuma din țigările lui și frunzărea cu atenție dosarele lui, extrase din seiful lui.

— Cum a fost, te-a scărmănat bine? se interesă el, ridicând privirea înspre el.

Fără să răspundă, Andrei luă o țigară, o aprinse și trase de câteva ori din ea cu sete. Pe urmă căută un loc unde ar putea să se așeze și zări taburetul liber.

— Ascultă, dar ăla unde este?

— La zdup, răspunse Fritz cu dispreț. L-am trimis pentru o noapte la zdup. Am dat ordin să nu i se dea mâncare, apă și țigări. A recunoscut fără să crâcnească, mărturie completă, ba a mai numit încă doi, de care noi nu știam. La sfârșit, însă, gogomanul trebuie învățat minte. Procesul verbal l-am pus la dosar, o să-l găsești. Mâine, poți să-l predai la procuratură. Ai să mai găsești acolo câteva informații interesante, cândva or să prindă bine…

Andrei fuma și privea această față prelungă, îngrijită, ochii vioi, inexpresivi, admiră involuntar mișcările sigure ale brațelor mari, cu adevărat bărbătești. Fritz crescuse în ultima vreme. În el nu mai rămăsese aproape nimic din tânărul și arogantul unter. Impertinența neroadă se preschimbase în siguranță bine orientată, acum nu se mai supăra pentru glume, nu mai rămânea cu fața încremenită și, în general, nu se mai purta ca un măgar. Într-o vreme, își cam întețise vizitele la Selma, apoi între ei s-a produs un scandal, iar Andrei i-a mai zis și el câteva cuvinte. Și Fritz s-a retras fără gălăgie.

— Ce te holbezi așa la mine? se interesă Fritz cu bunăvoință. Tot nu te-ai dezmeticit după dușul primit? Lasă, dragă prietene, cum se spune — clisma șefului este sărbătoarea inimii pentru subordonat!

— Ascultă, zise Andrei. De ce ai făcut circul ăsta? Himmler, Gestapoul… Au apărut metode noi în practica anchetei?

— Circ? — Fritz își ridică sprânceana dreaptă. — Asta, dragă amice, acționează ca un foc de armă! — închise cu zgomot dosarul din fața lui și ieși de la birou. — Mă mir de ce nu te-a dus mintea până acum. Te asigur, dacă i-ai fi spus că ai lucrat la CEKA[1] sau GPU[2], și pe deasupra i-ai fi clănțănit pe sub nas foarfecele de toaletă, ți-ar fi sărutat pe loc cizmele… Știi, ți-am luat câteva dosare, ai aici o grămadă, că nici într-un an n-o să le dai de cap… Deci, îți iau eu cazurile astea, pe urmă ne-om socoti noi cumva.

Andrei îl privi cu recunoștință, și Fritz, drept răspuns, îi făcu cu ochiul. Băiat de ispravă Fritz. Și camarad bun. Da, poate așa ar trebui să lucrezi? La ce dracu’ să umbli cu mănuși când ai de-a face cu astfel de lepădături! Și într-adevăr, acolo, în Occident, i-au speriat de moarte cu subsolurile CEKA, iar cu un stârv murdar, ca acest Coccis, toate mijloacele sunt bune…

— Întrebări sunt? zise Fritz. Nu? Atunci am plecat. Luă dosarele sub braț și ieși de la birou.

— Da! își aduse aminte Andrei. Ascultă, nu cumva ai luat și cazul Edificiului? Dacă l-ai luat — lasă-l!…

— Cazul Edificiului? Drăguțule, altruismul meu nu merge chiar așa departe. De cazul Edificiului o să te ocupi singur…

— Îhâm, rosti Andrei cu fermitate ursuză. Singur… Fiindcă veni vorba, își aminti el. Ce știi de cazul Stelelor Căzătoare? Denumirea mi se pare cunoscută, dar nu-mi amintesc despre ce este vorba în fond, ce fel de stele sunt astea…

Fritz își încruntă fruntea, pe urmă se uită curios la Andrei.

— Există un astfel de caz, rosti el. Nu cumva ți l-au încredințat ție? Atunci ești pierdut. Îl avea Ceaciua. Ceva fără nici o speranță de succes…

— Nu, spuse Andrei oftând. Nu mi l-a încredințat nimeni. Șeful mi-a recomandat pur și simplu să mă informez. E vorba cumva de o serie de crime rituale? Sau nu?

— Nu, nu-i tocmai așa. Deși poate fi și așa. Cazul ăsta, draga prietene, durează de câțiva ani. Lângă Zid sunt găsiți din când în când oameni făcuți fărâme, de parcă ar fi căzut de pe Zid, de la mare înălțime…

— Cum adică — de pe Zid? se miră Andrei. Poate cineva să urce pe el? Fiindcă e neted… Și de ce? Nici nu i se vede vârful…

— Tocmai asta e! La început s-a emis ideea că și acolo, sus, există un Oraș, ca al nostru, și oamenii aceștia sunt aruncați la noi din prăpastia lor, așa cum la noi poți să arunci în prăpastie. Însă pe urmă, de vreo două ori, au izbutit să identifice cadavrele: s-au dovedit a fi de-ai noștri, localnici… Cum au ajuns acolo sus — e de neînțeles. Deocamdată rămâne doar presupunerea că este vorba de niște alpiniști temerari — au încercat să iasă din Oraș în sus… Pe de altă parte însă… în general, este un caz confuz. E un caz mort, dacă vrei să știi părerea mea. Bine, e timpul să plec.

— Mulțumesc. Noroc, zise Andrei, și Fritz ieși.

Andrei se mută pe scaunul său, aranjă toate dosarele în seif, mai puțin cel al Edificiului, și rămase puțin cu capul sprijinit în palme. Pe urmă ridică receptorul, formă numărul de acasă și așteptă. Ca întotdeauna, multă vreme nimeni nu veni la telefon, apoi cineva ridică receptorul și o voce groasă de bărbat, evident beat, spuse: „Ha-lo?” Andrei nu scoase o vorbă, strângând receptorul la ureche. „Halo! Halou?” mârâi glasul de om beat, apoi tăcu și se auzi doar o răsuflare grea și glasul îndepărtat al Selmei, care se chinuia cu un cântec trist, adus de nenea Iura:

Andrei puse receptorul în furcă, gemu ușor, frecându-și obrajii, și mormăi cu amărăciune: „Târfă parșivă, incorigibilă…” — și deschise dosarul.

…Cazul Edificiului apăruse încă de pe vremea când Andrei era gunoier și habar nu avea de culisele tenebroase ale orașului. Totul începuse de la faptul că în sectoarele 16, 18 și 32 începuseră să dispară sistematic oameni. Și dispăreau absolut fără urmă, și în aceste dispariții nu era nici un sistem, nici o noimă, nici o regulă. Ole Svensson, 43 ani, muncitor la fabrica de hârtie, a ieșit într-o seară după pâine și nu s-a mai întors, la prăvălia de pâine n-a fost văzut. Ștefan Cybulski, 25 ani, polițist, a dispărut de la post noaptea, la intersecția străzilor Principală și Diamantelor, a fost găsit centironul lui — și altceva nimic, nici o urmă. Monique Lerier, 55 ani, croitoreasă, înainte de culcare își scosese șpițul la plimbare, șpițul s-a întors sănătos și vesel, iar croitoreasa a dispărut. Și așa mai departe, și așa mai departe — în total peste patruzeci de dispariții.

Destul de repede s-au descoperit martori, care susțineau că, în ajunul dispariției, acei oameni intraseră într-o clădire, după descrieri — aceeași, însă ciudățenia consta în faptul referitor la locul, la amplasamentul acestei clădiri: martori diferiți dădeau informații diferite. Joseph Humboldt, 63 ani, frizer, sub ochii lui Leo Paltus, care îl cunoștea personal, a intrat într-o clădire din cărămidă roșie cu două etaje de pe A-Doua-La-Dreapta, colț cu străduța Piatră-Cenușie, și de-atunci pe Joseph Humboldt nu l-a mai văzut nimeni. Un anume Theodor Buch a informat că Semion Zahodko, 32 ani, fermier, care a dispărut după aceea, a intrat într-o casă exact la fel după descriere, însă acum pe strada A-Treia-La-Stânga, nu departe de catedrala catolică. David Mkrtcean povestea cum s-a întâlnit în Strada-De-Lut cu vechiul lui prieten de serviciu Ray Dodd, 41 ani, vidanjor, au stat puțin, tăifăsuind despre recoltă, treburi de familie și alte lucruri neutre, iar apoi Ray Dodd a zis: „Așteaptă-mă puțin, trebuie să intru într-un loc, încerc să vin repede, însă dacă nu apar în cinci minute — să pleci, înseamnă că o să întârzii…” El a intrat într-o clădire de cărămidă roșie cu ferestrele date cu var. Mkrtcean l-a așteptat un sfert de oră, apoi a plecat în drumul său, dar în ceea ce îl privește pe Ray Dodd — acesta a dispărut fără urmă și pentru totdeauna…

Casa de cărămidă roșie figura în depozițiile tuturor martorilor. Unii susțineau că are două etaje, alții — trei. Unii atrăgeau atenția la ferestrele date cu var, alții la ferestrele acoperite cu grilaje. Dar nu erau doi martori care să o localizeze în același punct.

Prin oraș au început să circule zvonuri, la coadă la lapte, la frizerie, în localuri, în șoapte prevestitoare de rău se transmitea o legendă nou-nouță despre teribilul Edificiu Roșu, care umblă singur prin Oraș, se așază undeva între alte clădiri obișnuite și, deschizând sinistru gurile ușilor, ținându-și răsuflarea, îi așteaptă pe imprudenți. Au apărut prieteni ai rudelor, cunoscuților care au izbutit să se smulgă din nesățiosul pântec de cărămidă. Ei povesteau lucruri îngrozitoare și ca mărturie își arătau cicatricele, fracturile obținute prin săriturile de la etajul întâi, al doilea și chiar al treilea. Potrivit tuturor acestor zvonuri și legende, pe dinăuntru casa era goală — acolo nu așteptau nici tâlhari, nici maniaci sadici, nici dihănii flocoase care sug sânge. Dar intestinele de piatră ale coridoarelor se contractau brusc și obișnuiau să-și strivească victima: sub picioare se căscau hăurile negre ale chepengurilor, care emanau miasme reci de cimitir; forțe necunoscute îl mânau pe om printre treceri și tuneluri care se îngustau până când se opreau înțepeniți în ultima crăpătură de piatră —, iar în camerele pustii, cu tapetele sfâșiate, printre straturile de tencuială căzută din tavan, putrezeau într-o priveliște lugubră oase mânjite, ieșind de sub cârpe înăsprite de sânge uscat.

La început, acest caz chiar l-a interesat pe Andrei. El a însemnat cu crucilulițe pe harta Orașului acele locuri unde a fost văzut Edificiul, a încercat să găsească o anumită legitate în dispunerea acestor cruciulițe, s-a dus cel puțin de zece ori să cerceteze acele locuri și de fiecare dată a descoperit pe locul Edificiului fie o grădiniță lăsată în paragină, fie un loc gol între alte case, chiar și un bloc de locuințe obișnuite, care nu avea nimic comun cu misterele și enigmele.

Stârnea tulburare împrejurarea că Edificiul Roșu n-a fost niciodată văzut la lumina soarelui; intriga faptul că mai puțin de jumătate dintre martori au văzut Edificiul aflându-se într-o stare mai mult sau mai puțin înaintată de ebrietate; intrigau contradicțiile mărunte, dar prezente aproape în fiecare depoziție; dar intriga în mod deosebit totala absurditate a celor petrecute.

În legătură cu aceasta, Izea Katzman a zis odată că un oraș de un milion de oameni, lipsit de o ideologie sistematică, trebuie, în mod inevitabil, să-și creeze o mitologie proprie.

Asta suna convingător, dar oamenii dispăreau de-adevăratelea! Desigur, nu era mare filosofie să dispari în acest oraș. Era de ajuns să arunci omul de pe marginea prăpastiei, și în felul acesta se ștergea orice urmă. Totuși cine și ce nevoie avea să arunce în prăpastie niște prăpădiți de frizeri, croitorese în vârstă și mici prăvăliași? Oameni fără bani, fără reputație și, practic, fără dușmani? Într-o zi, Kensi a lansat presupunerea că Edificiul Roșu, dacă el există într-adevăr, este, după toate evidențele, un element component al Experimentului și de aceea nu are rost să i se caute explicații — Experimentul este Experiment. Până la urmă, Andrei s-a oprit și el la acest punct de vedere. Era de lucru până peste cap, dosarul Edificiului Roșu număra peste o mie de file, și Andrei îl vârâse tocmai în fundul seifului, scoțându-l doar din când în când pentru a adăuga depoziția unui martor nou.

Discuția de astăzi cu șeful deschidea însă niște perspective cu totul noi. Dacă în oraș există într-adevăr oameni care și-au asumat (sau au primit de la cineva) sarcina de a crea în rândul populației o atmosferă de panică și teroare, atunci multe în cazul Edificiului deveneau de înțeles. Nepotrivirile din depozițiile așa-zișilor martori se explică în acest caz prin denaturarea zvonurilor în timpul transmiterii. Disparițiile oamenilor se transformă în crime obișnuite cu scopul de a accentua atmosfera de teroare. În haosul pălăvrăgelilor, al șușotelilor circumspecte și al minciunilor acum se impunea să cauți sursele permanente, centrele de răspândire a pâclei prevestitoare de rău.

Andrei luă o foaie albă de hârtie și se apucă încet, cuvânt cu cuvânt, punct după punct, să schițeze planul în ciornă. După o vreme obținuse o filă cu următoarele:

Obiectivul principal: depistarea surselor de zvonuri, arestarea acestor surse și demascarea centrului coordonator. Mijloacele principale: o nouă audiere a tuturor

martorilor, care mai înainte făcuseră depoziții în stare de trezie; descoperirea în lanț și audierea persoanelor care susțin că ar fi fost în Edificiu; dezvăluirea unor posibile legături între aceste persoane și martori… A se lua în considerație: a. informațiile provenite de la agenții secreți; b. nepotrivirile din depoziții.

Andrei mușcă din creion, se uită la bec cu ochii mijiți și își mai aminti ceva: să ia legătura cu Petrov. Acest Petrov, într-o vreme, i-a scos peri albi lui Andrei. I-a dispărut soția și, nu se știe de ce, i-a intrat în cap că a fost înghițită de Edificiul Roșu. De atunci și-a abandonat toate treburile și s-a dedicat căutării acestui Edificiu — a scris nenumărate note la procuratură, care erau retransmise cu regularitate la biroul de anchete și ajungeau la Andrei, cutreiera nopți întregi prin Oraș, în câteva rânduri a fost reținut de poliție, fiind suspectat de intenții necinstite, a făcut tărăboi, pentru care a fost întemnițat zece zile, a ieșit și s-a apucat din nou de căutări.

Andrei scrise citații pentru Petrov și pentru încă doi martori, le dădu ofițerului de serviciu cu dispoziția de a fi aduși neîntârziat, iar el se duse la Ceaciua.

Ceaciua, un caucazian gras, aproape fără frunte, în schimb cu un nas gigantic, se tolănise pe canapeaua din cabinet, înconjurat de dosare umflate, și dormea. Andrei îl trezi, scuturându-l.

— A-ă! făcu Ceaciua răgușit și se trezi. Ce s-a întâmplat?

— Nu s-a întâmplat nimic, spuse Andrei supărat, nu putea să sufere asemenea indisciplină la oameni. — Dă-mi dosarul cu cazul Stelelor Căzătoare.

Ceaciua se așeză în capul oaselor, fața i se lumină de bucurie.

— II iei tu? întrebă, mișcându-și ca un animal de pradă nasul fenomenal.

— Nu te bucura, nu te bucura, zise Andrei. Vreau doar să mă uit.

— Ascultă, de ce să te uiți? turui Ceaciua cu ardoare. Ia-l la tine cu totul! Tu ești frumos, tânăr, energic, pe tine șeful te dă tuturor de exemplu. Tu o să descâlcești repede acest caz — te cațeri pe Zidul Galben și-l rezolvi într-o clipă. Ce te costă?…

Andrei nu-și putea lua ochii de la nasul lui. Uriaș, coroiat, acoperit la rădăcină de o rețea de vinișoare purpurii, cu smocuri de păr negru și aspru ieșind din nări, acest nas trăia o viață a lui, aparte. Se vedea că el nu voia să știe nimic de grijile anchetatorului penal Ceaciua. El dorea ca toți în jur să bea din pocale mari vin rece de Kalutia, să mănânce șașlâc suculent și verdeață proaspătă, ce pârâie în dinți, să danseze, prinzând marginile mânecilor cu degetele, strigând cu entuziasm, „assa”[3]! El dorea să se îngroape în valuri de păr blond înmiresmat și să atârne deasupra unor sâni goi somptuoși… O, el voia multe, acest splendid nas hedonist, și numeroasele lui dorințe se reflectau toate cu sinceritate în mișcările lui independente, în schimbarea coloritului și în variatele sunete pe care le emitea!…

…Iar când vei încheia acest caz, zicea Ceaciua, rotindu-și măslinele ochilor sub fruntea îngustă, Doamne Dumnezeule! Vei fi acoperit de glorie și de nemaiîntâlnită cinstire! Tu crezi că eu ți-aș fi propus acest caz dacă aș fi putut să mă cațăr pe Zidul Galben? Pentru nimic în lume Ceaciua nu ți-ar fi propus acest caz! Ăsta-i un filon de aur! Și eu ți-l propun doar ție. Au venit mulți să mi-l ceară. Nu, mi-am zis eu. Nici unul dintre voi n-o să facă față. Doar Voronin o s-o scoată la capăt, îmi ziceam eu…

— Bine, bine, zise Andrei înciudat. Ți-ai dat drumul la morișcă. Dă-mi dosarul. N-am timp să stau cu tine la palavre.

Necontenind să trăncănească, să se plângă și să se laude, Ceaciua se ridică alene și, lipăind pe dușumeaua murdară, se apropie de seif și începu să scormonească în el, iar Andrei, privind la umerii lui lați și grași, își zise că acest om, de bună seamă, unul dintre cei mai buni anchetatori ai secției, este un anchetator strălucit, el deține procentul cel mai mare de cazuri rezolvate, dar iată că acest caz al Stelelor Căzătoare n-a izbutit să-l urnească, acest caz n-a izbutit nimeni să-l urnească — nici Ceaciua, nici predecesorul lui, nici predecesorul predecesorului…

Ceaciua scoase un vraf de mape umflate și soioase și, împreună, frunzăriră ultimele pagini, iar Andrei își transcrise minuțios pe o foaie de hârtie numele și adresele celor doi care fusesră identificați, precum și acele puține indicii speciale constatate la unele dintre victimele neidentificate.

— Ce mai caz! exclama Ceaciua, plescăind din limbă. Unsprezece cadavre! Și tu refuzi. Nu, Voronin, tu nu știi unde ți-e norocul. Voi, rușii, ați fost întotdeauna niște idioți — și în lumea cealaltă ați fost idioți, idioți ați rămas și în cea de aici! Da’ de ce ai nevoie de asta? întrebă el deodată interesat.

Andrei îi prezentă cât mai coerent posibil intențiile sale. Ceaciua prinse repede esențialul, însă nu arătă un entuziasm deosebit.

— Încearcă, încearcă… spuse el cu indolență. Mă îndoiesc. Ce este Edificiul tău și ce este Zidul meu? Edificiul este o născocire, dar Zidul — iată-l, la un kilometru de-aici… Nu, Voronin, n-o s-o scoatem la cap cu cazul ăsta…

Apoi, când Andrei ajunsese lângă ușă, Ceaciua îi zise:

— Dacă găsești ceva, acolo, pentru mine — îmi dai de știre…

— Bine, zise Andrei. Negreșit.

— Ascultă, rosti Ceaciua, încrețindu-și concentrat fruntea grasă și mișcându-și nasul. De mult voiam să te întreb… — Fața lui deveni serioasă. — Auzi, la voi, în o mie nouă sute șaptesprezece, la Petrograd, a avut loc o răzmeriță. Cum s-a terminat, hai?

Andrei scuipă și ieși, trântind ușa în hohotul de râs al caucazianului grozav de mulțumit. Ceaciua îl prinsese din nou cu această glumă proastă. N-ar trebui să mai discute cu el.

În coridor, în fața cabinetului său îl aștepta o surpriză. Pe bancă ședea un omuleț ciufulit, cu ochi somnoroși și speriat de moarte, înfofolit în palton și tremurând de frig. Ofițerul de serviciu de la măsuța cu telefon luă poziția de drepți și răcni vitejește:

— Domnule anchetator, martorul Ejno Saari a fost adus, la ordinul dumneavoastră. Andrei se holbă la el năuc.

— La care ordin?

Ofițerul de serviciu se zăpăci și el.

— Păi, dumneavoastră… spuse el jignit. Acum o jumătate de oră… Mi-ați înmânat citațiile, și-ați poruncit să fie aduși neîntârziat…

— Doamne, exclamă Andrei. Am poruncit să duceți citațiile neîntârziat, drăcia dracului. Pentru mâine, la zece dimineața! — El se uită la Ejno Saari, care surâdea palid, și la cheutorile izmenelor, care îi atârnau din pantalonii imenși, apoi își îndreptă iar privirea spre ofițerul de serviciu. — Tot acum îi aduc și pe ceilalți? întrebă el.

— Da, să trăiți! spuse acesta posomorât. Cum mi s-a spus, așa am făcut.

— O să-ți fac raport, spuse Andrei, stăpânindu-se cu greu. O să fii transferat în stradă, să alungi nebunii dimineața, ce-o să mai plângi atunci… Asta este, rosti el, adresându-se lui Saari. Dacă a ieșit astfel, poftim, intrați…

Îi arătă lui Ejno Saari taburetul, se așeză la birou și se uită la ceas. Era ceasul unu din noapte. Speranța de a dormi bine înainte de ziua grea care îl aștepta se evaporă trist.

— Bine, rosti el, oftând. Deschise dosarul Edificiului, frunzări un teanc uriaș de procese verbale, rapoarte, comunicări și expertize, găsi foaia cu depozițiile anterioare ale lui Saari (43 de ani, saxofonist la Teatrul Municipal nr. 2, divorțat) și îl parcurse încă o dată. Bine, repetă el. De fapt, eu vreau să precizez câteva chestii în legătură cu depoziția dumitale, făcută la poliție cu o lună în urmă.

— Vă rog, vă rog, zise Saari, înclinându-se în semn de consimțământ și, cu un gest aproape feminin, își strânse la piept paltonul care se desfăcuse.

— Ați arătat atunci că ați văzut cum Ella Stremberg, o cunoștință a dumitale, a intrat la orele 23 și 40 de minute, la opt septembrie anul curent, în așa-zisul Edificiu Roșu, care la vremea aceea se afla pe Strada Papagalilor în intervalul dintre magazinul alimentar numărul o sută cincisprezece și farmacia lui Strem. Confirmați această depoziție.

— Da, da, confirm. Totul a fost exact așa. Numai că în privința datei… Data exactă nu mi-o mai amintesc, a trecut totuși o lună și ceva…

— Asta n-are importanță, zise Andrei. Atunci ați amintit, apoi — coincide și cu alte depoziții… Acum aș vrea să vă rog să-mi descrieți încă o dată și cu de-amănuntul acest așa-zis Edificiu Roșu…

Saari își lăsă capul într-o parte îngândurat.

— Deci, în felul acesta, zise el. Două etaje. Cărămidă veche, roșu-închis, ca o cazarmă, mă-nțelegeți? Ferestrele — știți? — foarte înguste, înalte. La parter, toate date cu var și, țin minte ca acum, neluminate… Știți dumneavoastră, urmă el după ce se mai gândi puțin, după cât îmi aduc aminte, de fapt nu era nici o fereastră luminată. Apoi… intrarea. Trepte de piatră, două sau trei… Și o ușă grea… o clanță veche de aramă, sculptată. Ella a apucat această clanță și a tras de ușă spre sine cu mare efort… N-am observat numărul casei, nu țin minte, avea număr sau nu… Într-un cuvânt, aspectul general al unei clădiri publice vechi, ceva de pe la sfârșitul veacului trecut.

— Da, zise Andrei. Spuneți-mi, vi s-a întâmplat să treceți de multe ori pe această stradă a Papagalilor?

— Atunci a fost pentru prima dată. Și, de fapt, pentru ultima. Eu locuiesc destul de departe de acolo, nu circul prin acele părți, dar atunci s-a nimerit așa pentru că

am hotărât s-o conduc pe Ella. Am fost la o serată, eu… hm-m-m… cum să zic, îi făceam puțină curte și m-am dus s-o conduc. Pe drum am conversat foarte plăcut, apoi, deodată, ea a spus: „E timpul să ne luăm rămas-bun”, m-a sărutat pe obraz, și nici n-am apucat să mă dezmeticesc că ea și intrase în casa aceea. Trebuie să recunosc, atunci am crezut că acolo locuiește…

— Evident, rosti Andrei. La serată, ați băut, de bună seamă, nu-i așa? Saari se plesni trist cu palmele peste genunchi.

— Nu, domnule anchetator, zise el. Nici o picătură. N-am voie să beau. Mi-au interzis medicii.

Andrei dădu din cap compătimitor.

— Nu țineți însă minte dacă acest Edificiu avea hornuri?

— Da, desigur, țin minte. Trebuie să vă spun că înfățișarea acestui Edificiu îți uimește imaginația, așa încât și acum parcă o am dinaintea ochilor. Avea acoperiș de țiglă și trei hornuri destul de înalte. Mi-aduc aminte că dintr-unul ieșea fum și mi-am zis atunci că au mai rămas destule clădiri cu încălzire la sobă…

Venise momentul. Andrei puse cu grijă creionul de-a curmezișul proceselor verbale, se aplecă ușor înainte și, cu ochii mijiți semnificativ, se uită țintă la Ejno Saari, saxofonistul:

— În depoziția dumneavoastră s-au strecurat niște nepotriviri. În primul rând, cum a relevat expertiza, aflându-vă în Strada Papagalilor, nu puteați să vedeți nici acoperișul, nici hornurile clădirii cu două etaje.

Lui Ejno Saari, saxofonistul prins cu minciuna, îi căzu falca, ochii îi alergau în toate părțile dezorientați.

— Mai departe. După cum a stabilit ancheta, Strada Papagalilor, în general nu este luminată pe timp de noapte, și astfel, e absolut de neînțeles în ce fel, în acel întuneric-beznă, la trei sute de metri de cel mai apropiat felinar, dumneavoastră ați remarcat atâtea detalii: culoarea clădirii, cărămida veche, clanța de aramă la ușă, forma ferestrelor și, în sfârșit, fumul din horn. Aș vrea să știu cum vă explicați aceste nepotriviri.

O vreme, Ejno Saari deschise și închise gura fără să scoată vreun sunet. Apoi, înghiți spasmodic în sec și rosti:

— Nu mai înțeleg nimic… M-ați zăpăcit de tot… Pur și simplu, așa ceva nu mi-a trecut prin cap…

Andrei aștepta, fără să spună o vorbă.

— Într-adevăr, cum de nu m-am gândit mai înainte la toate astea?… Căci pe Strada Papagalilor era întuneric — beznă! Nu doar casele — dar nici trotuarul sub picioare nu se vedea… Și acoperișul… Stăteam chiar lângă casă, lângă pridvor… Îmi amintesc însă cu toată limpezimea și acoperișul, și cărămida, și fumul din horn — un turnuleț alb de noapte, parcă luminat de lună…

— Da, ciudat, rosti Andrei cu glas inexpresiv.

— Și clanța ușii… De aramă, lustruită de nenumăratele atingeri… o împletitură iscusită de flori și frunzulițe… Aș putea să v-o desenez dacă m-aș pricepe la desen… Și, în același timp, era absolut întuneric — nu distingeam fața Ellei, numai după voce simțeam că zâmbește, când… În ochii dilatați ai lui Ejno Saari licări o idee nouă. El își strânse mâna la piept.

— Domnule anchetator! rosti el cu glas deznădăjduit. În capul meu acum este mare harababură, eu însă înțeleg perfect că tot ce spun este în defavoarea mea și astfel vă determin să mă suspectați. Dar eu sunt un om cinstit, părinții mei au fost oameni foarte cinstiți și credincioși… Tot ceea ce vă spun acum este purul adevăr, adevărul deplin! Totul a fost exact așa. Înainte, asta nu mi-a venit pur și simplu în minte. Era întuneric-beznă, eu mă aflam chiar lângă clădire și, cu toate acestea, îmi amintesc fiecare cărămijoară, iar acoperișul de țiglă îl văd de parcă s-ar afla acum, aici… și cele trei hornuri… Și fumul.

— Hm… făcu Andrei și bătu cu degetele în birou. Da’ poate că nu dumneavoastră ați văzut toate acestea? Poate că v-a povestit cineva?… Înainte de întâmplarea cu doamna Stremberg ați avut prilejul să auziți de Edificiul Roșu?

Ochii lui Ejno Saari începură din nou să alerge tulburați.

— N-n-n… nu-mi aduc aminte… rosti el. Pe urmă — da. După ce Ella a dispărut, când mergeam la poliție… după ce s-a deschis ancheta… pe urmă au fost multe discuții, înainte de asta însă… Domnule anchetator! rosti el solemn. Nu pot să jur că înainte de apariția Ellei nu am auzit nimic de Edificiul Roșu, dar pot să jur că nu îmi amintesc nimic.

Andrei luă stiloul și începu să scrie procesul verbal. Concomitent, vorbea cu glas înadins monoton, oficial, care, în idee, trebuia să insufle celui anchetat o neliniște grea și sentimentul fatalității care acționează mașina ireproșabilă a justiției.

— Domnule Saari, trebuie să înțelegeți că ancheta nu se poate mulțumi cu depozițiile dumneavoastră. Ella Stremberg a dispărut fără urmă, și ultimul om care a văzut-o sunteți dumneavoastră, domnule Saari. Edificiul Roșu, pe care l-ați descris aici atât de amănunțit, nu există pe Strada Papagalilor. Descrierea făcută de dumneavoastră este neverosimilă, deoarece contrazice legile elementare ale fizicii. În sfârșit, ancheta are cunoștință că Ella Stremberg locuia în cu totul alt sector, departe de Strada Papagalilor. Asta, se înțelege, firește, nu constituie o dovadă împotriva dumneavoastră, dar stârnește suspiciuni suplimentare. Sunt nevoit să vă rețin până la elucidarea unui șir întreg de împrejurări… Vă rog să citiți și să semnați procesul verbal.

Ejno Saari, fără să scoată un cuvânt, se apropie de birou și, fără să citească, își puse semnătura pe fiecare filă a procesului verbal. Creionul îi tremura între degete, bărbia îngustă i se alungise, tremurând și ea. Apoi, târșâindu-și picioarele, se întoarse la taburet, se așeză epuizat și, strângând pumnii, zise:

— Vreau să subliniez încă o dată, domnule anchetator, că, depunând mărturie… — glasul i se frânse, el înghiți din nou. — Depunând mărturie, am recunoscut că procedez în defavoarea mea. Aș fi putut să născocesc ceva, să mint… Puteam, de altfel, să nu particip la anchetă — doar nimeni nu știa că eu am condus-o pe Ella…

— Această declarație a dumneavoastră, spuse Andrei cu voce indiferentă, este conținută, practic, în procesul verbal. Dacă nu sunteți vinovat, nu vă amenință nimic. Acum veți fi condus în celula de detenție preventivă. Aveți aici hârtie și creion. Puteți să ajutați ancheta și pe dumneavoastră înșivă, dacă veți nota cât mai amănunțit cine, când și în ce împrejurări a vorbit cu dumneavoastră despre Edificiul Roșu. Indiferent — înainte de dispariția Ellei Stremberg ori după. Cât mai amănunțit: cine — numele, adresa; când — data exactă, în ce perioadă a zilei; în ce împrejurări — unde, cu ce prilej, cu ce scop, pe ce ton. M-ați înțeles?

Ejno Saari dădu din cap și rosti fără glas „da”. Andrei, uitându-se drept în ochii lui, continuă:

— Sunt convins că toate amănuntele despre Edificiul Roșu le-ați aflat de la alții. Poate că dumneavoastră nici nu l-ați văzut. Și eu vă recomand cu insistență să vă aduceți aminte: cine v-a furnizat aceste amănunte — cine, când, în ce împrejurări. Și cu ce scop.

Apăsă pe sonerie, apăru ofițerul de serviciu și îl conduse pe saxofonist. Andrei își frecă mâinile, perforă procesul verbal și îl puse la dosar, ceru un ceai fierbinte și invită următorul martor. Era mulțumit de sine. Totuși, imaginația și cunoașterea geometriei elementare sunt lucruri utile. Ejno Saari, care s-a încurcat în minciuni, a fost prins cu mâța-n sac după toate regulile științei.

Următorul martor, mai precis, martoră, Matilda Husakova (62 ani, tricotaj la domiciliu, văduvă) reprezenta, cel puțin ca idee, un caz mult mai simplu. Era o bătrână puternică — un cap micuț, în întregime cărunt, obraji rumeni și ochi plini de viclenie. Ea nu arăta defel somnoroasă ori speriată, ci, dimpotrivă, părea că este foarte mulțumită de această aventură. Venind la procuratură, adusese cu ea coșulețul cu gheme multicolore de lână și un set de andrele, iar aici, în cabinet, se instală neîntârziat pe taburet, își puse ochelarii și începu să tricoteze.

— Doamnă Husakova, începu Andrei, ancheta noastră are cunoștință că dumneavoastră, cu nu știu cât timp în urmă, ați povestit în cercul prietenilor despre o întâmplare cu un anume Frantisek, despre care se zice că a ajuns în așa-numitul Edificiu Roșu, unde a trăit diverse peripeții și cu greu s-a eliberat de acolo. Așa a fost?

Bătrâna Matilda surâse, scoase cu abilitate o andrea, aranjă alta și spuse, fără să ridice ochii de la tricotat:

— A fost, a fost. Am povestit, și nu numai o dată, numai că, iată ce aș vreau eu să știu, de unde s-o fi aflat la anchetă?… După câte știu, eu n-am cunoștințe printre oamenii legii…

— Trebuie să vă informez, rosti Andrei pe un ton confidențial, că în prezent se desfășoară o anchetă despre așa-zisul Edificiu Roșu, și noi suntem extrem de interesați să intrăm în contact măcar cu o persoană care a fost în această clădire…

Matilda Husakova nu-l asculta. Puse lucrul pe genunchi și privi gânditoare peretele din față.

— Oare cine putea să informeze? vorbi ea. Nu m-aș fi așteptat!… — Și clătină din cap. — Deci, și aici trebuie să vezi care cu cine… Am trăit sub nemți — lacăt la gură. Am venit încoace — și aici, care va să zică aceeași condiție…

— Dați-mi voie, pani Husakova, o întrerupse Andrei. Eu cred că dumneavoastră priviți denaturat situația. Căci dumneavoastră, după câte înțeleg, n-ați săvârșit nici o crimă. Vă anchetăm doar ca martor, ca ajutor al nostru, care…

— Ei, drăguțule! Despre ce ajutor poate fi vorba? Poliția e poliție.

— Ba nu! — pentru mai multă convingere, Andrei duse mâna la inimă. — Noi căutăm o bandă de criminali! Ei răpesc oameni și, după toate aparențele, îi ucid. Omul care a fost în labele lor poate să facă un serviciu inestimabil anchetei!

— Da’ ce, drăguțule, dumneata crezi în Edificiul ăsta Roșu? zise bătrâna.

— Dumneavoastră nu credeți? întrebă Andrei puțin descumpănit. Bătrâna nu izbuti să răspundă. Ușa cabinetului se întredeschise, din coridor răzbătu zgomot de voci iritate, și în crăpătură se strecură o figură robustă cu păr negru, care striga spre coridor: „Da, urgent! Trebuie urgent!” Andrei se încruntă, dar numaidecât figura dispăru, trasă în coridor, și ușa fu închisă la loc.

— Scuzați, am fost deranjați, spuse Andrei. Mi se pare că voiați să spuneți că nu credeți în Edificiul Roșu?

Fără să contenească să miște din andrele, bătrâna Matilda ridică dintr-un umăr.

— Păi care om serios poate crede în așa ceva? Casa asta a lor, vezi dumneata, umblă din loc în loc, înlăuntrul ei toate ușile au dinți, urci pe scară, în sus, și te pomenești la subsol… Firește, pe aici orice se poate întâmpla, Experimentul este Experiment, dar asta-i totuși prea de tot… Nu, nu cred. De bună seamă că în orice oraș există case care înghit oameni, pesemne că nici al nostru nu se poate lipsi de ele, însă e puțin probabil că ele fug dintr-un loc în altul… iar scările lor, după câte înțeleg, sunt scări obișnuite…

— Pani Husakova, dați-mi voie, zise Andrei. Atunci de ce povestiți aceste plăsmuiri?

— De ce să nu povestesc, dacă oamenii ascultă? Oamenii se plictisesc, mai ales bătrânii ca mine…

— Păi ce, dumneavoastră ați scornit toate astea? Bătrâna Matilda deschise gura să răspundă, dar numaidecât, chiar lângă urechea lui Andrei zbârnâi telefonul. Andrei drăcui și ridică receptorul.

— Andriu-șono-cek… rosti în receptor vocea Selmei beată criță. I-am dat pe toți afară, i-am dat afară… Tu de ce nu vii?

— Scuză-mă, zise Andrei, mușcându-și buza și uitându-se pieziș la bătrână. Acum sunt foarte ocupat, o să…

— Da’ eu nu vreau! declară Selma. Eu te iubesc și te aștept. Eu sunt bea-ată și goa-ală, și mi-e frig…

— Selma, zise Andrei, coborând glasul. Isprăvește cu prostiile. Sunt foarte ocupat.

— Oricum, o fetiță ca mine n-o… n-o să găsești în această la… latrină. Eu m-am făcut covrig… goa… goală de tot, de tot…

— O să vin peste jumătate de oră, rosti Andrei zorit.

— Pros-tu-le! Peste ju… mă ta te d-de oră, eu o să dorm… Cine mai vine peste jumătate de oră?

— Bine, bine, Selma, la revedere, zise Andrei, blestemând ziua și ceasul când i-a dat acestei desfrânate numărul de telefon de la serviciu.

— Atunci mergi la dracu’! urlă pe neașteptate Selma și închise. Pesemne că trântise receptorul și făcuse praf telefonul. Andrei, strângându-și buzele furios, așeză cu grijă receptorul și câteva clipe nu cuteză să ridice privirea. Nu-și putea aduna gândurile. Pe urmă începu să tușească.

— Deci, așa, zise el. Care va să zică dumneavoastră povesteați pur și simplu din plictiseală… — El își aminti ultima sa întrebare. — Va să zică îmi dați să înțeleg că dumneavoastră ați scornit toată povestea asta cu František?

Bătrâna deschise din nou gura să răspundă, și din nou nu ieși nimic. Ușa se deschise, în prag apăru ofițerul de serviciu și raportă zelos:

— Vă rog să mă iertați, domnule anchetator! Martorul Petrov cere să-l interogați neîntârziat, deoarece vrea să vă comunice…

Andrei crezu că vede negru înaintea ochilor. Izbi din toate puterile cu amândoi pumnii în masă și răcni, simțind că îi țiuie urechile:

— Ofițer de serviciu, să te ia mama dracului! Ce, nu cunoști regulamentul? Unde te bagi cu Petrov al tău? Unde crezi că te afli — la tine-n umblătoare? Stânga-mpre-e-jur! Înainte-e marș!

Ofițerul de serviciu dispăru, ca și când n-ar fi fost. Simțind că-i tremură buzele, Andrei, cu mâinile amorțite, își turnă apă din carafa și bău. II ustura în gât din pricina răcnetului. Se uită pe sub sprâncene la bătrână. Băbuța Matilda, își vedea de treabă, tricota ca și cum nimic nu se întâmplase.

— Iertați-mă, mormăi el.

— Nu face nimic, tinere, îl liniști Matilda. Nu sunt supărată pe dumneata. Așadar, dumneata m-ai întrebat dacă nu cumva eu am scornit toate astea. Nu, drăguțule, nu le-am scornit eu. Cum să născocesc eu așa ceva? Păi cum: scări pe care urci și te trezești în beci… Nici în vis n-aș fi visat așa ceva. Cum mi s-a povestit, așa am povestit și eu…

— Cine anume v-a povestit?

Bătrâna, necontenind cu tricotatul, clătină din cap.

— Iaca, asta nu-mi aduc aminte. Povestea o femeie la coadă. František ăla cică era ginerele unei prietene de-a ei. Mințea, bineînțeles. La coadă auzi uneori niște chestii pe care nu le citești în nici un ziar…

— Și când a fost asta, cu aproximație? întrebă Andrei, revenindu-și puțin câte puțin, acum fiindu-i necaz că se înfierbântase și reacționase atât de frontal.

— Cu vreo două luni în urmă, probabil… poate chiar trei.

Da, am stricat interogatoriul, își zicea Andrei cu amărăciune. S-a dus dracului, din pricina scârbei ăleia și a imbecilului — ofițerul de serviciu. Nu, asta n-am s-o las așa, o să-l învăț eu minte pe dobitocul ăsta. Îi arăt eu lui! O să-mi alerge după nebuni, dimineața, prin frig. Bun, da’ cu baba asta ce să fac? Și-a pus lacăt, nu vrea să spună nici un nume…

— Pani Husakova, sunteți sigură că nu vă amintiți numele acelei femei!? începu el din nou.

— Nu-mi amintesc, drăguțule, nu-mi amintesc deloc, răspunse voioasă bătrâna Matilda, neîncetând să scapere sprintenă din andrele.

— Poate că suratele dumneavoastră și-l amintesc?…

Mișcarea andrelelor deveni puțin mai înceată.

— Doar le-ați pomenit acest nume, nu-i așa? continuă Andrei. E foarte posibil ca ele să aibă memoria mai bună!

Matilda ridică dintr-un umăr și nu răspunse nimic. Andrei se lăsă pe spătarul scaunului.

— Vedeți în ce situație curioasă ne aflăm, pani Husakova. Numele acelei femei dumneavoastră ori l-ați uitat, ori nu vreți să ni-l spuneți. Însă prietenele dumneavoastră îl țin minte. Deci, vom fi nevoiți să vă reținem puțin aici, ca să nu le puteți avertiza pe suratele dumneavoastră, și vom fi siliți să vă reținem până când ori dumneavoastră, ori vreuna dintre prietene vă veți aminti de la cine ați auzit povestea asta.

— Voia dumitale, rosti pani Husakova cu smerenie.

— Bine, așa o fi, rosti Andrei. Iată însă că până ce dumneavoastră o să vă amintiți, iar noi o să ne ocupăm de amicele dumneavoastră, oameni vor continua să dispară, bandiții își vor freca bucuroși mâinile și toate astea se vor produce din pricina prejudecății dumneavoastră ciudate despre organele de anchetă.

Bătrâna Matilda nu răspunse nimic. Doar își strânse cu îndărătnicie buzele zbârcite.

— Înțelegeți cât de absurde sunt toate astea? continuă Andrei să-i explice. Nu-i de ajuns că noi trebuie să ne ocupăm zi și noapte de toate lepădăturile, canaliile, de toți ticăloșii, — vine un om cinstit și nu vrea în ruptul capului să ne ajute. Ce înseamnă asta? E absurd! Și e stupidă această idee, iertați-mă, copilărească a dumneavoastră. Nu vă amintiți — prietenele or să-și amintească, iar noi tot o să aflăm numele acelei femei, o să ajungem la František, și el ne va ajuta să punem mâna pe cuibarul bandiților. Numai dacă nu-i vor face de petrecanie, ca martor periculos… Iar dacă îl vor ucide, și dumneavoastră o să fiți vinovată, pani Husakova! Firește, nu prin justiție, nu prin lege, ci omenește, vinovată moral!

Punând în acest mic discurs toate rezervele sale de convingere, Andrei își aprinse obosit o țigară și începu să aștepte, uitându-se pe furiș la ceas. Își propuse să aștepte exact trei minute și pe urmă, dacă această babă absurdă nu va mărturisi, o va trimite pe hoașca bătrână în celulă, deși așa ceva este împotriva legii. Dar, la urma urmelor, trebuie totuși să accelereze acest caz blestemat… Cât poți să te ocupi de fiecare babă? O noapte la zdup produce uneori asupra oamenilor o influență de-a dreptul fantastică… Ei, și dacă vor apărea niscaiva neplăceri în privința depășirii atribuțiilor… nu vor apărea, nu se va plânge, nu pare dintre acelea… Ei, și dacă tot vor apărea, la urma urmelor Procurorul general este interesat personal de acest caz și se poate presupune că nu mă va trăda. Cel mult or să-mi tragă o mustrare. Ce sunt eu pentru ei — lucrez pentru mulțumiri? N-au decât să-mi tragă. Doar cazul ăsta afurisit să progreseze puțin… măcar un pic…

Fuma, alungând politicos rotocoalele de fum, secundarul alerga zglobiu pe cadran, iar pani Husakova continua să tacă și doar țăcănea ușor din andrelele ei.

— Da, spuse Andrei după ce se scurse și minutul al patrulea. Cu un gest hotărât, strivi chiștocul în scrumiera arhiplină. Sunt nevoit să vă rețin, pentru obstrucționarea anchetei. Voia dumneavoastră, pani Husakova, dar eu cred că asta-i o copilărie… Semnați, vă rog, procesul verbal, o să fiți condusă în celulă.

Când bătrâna Matilda ieși (la plecare ea îi ură noapte bună), Andrei își aduse aminte că nici până acum nu-i aduseseră ceaiul fierbinte. Scoase capul în coridor, îi reaminti, îndelung și pe un ton tăios, ofițerului de serviciu care îi sunt îndatoririle, și porunci să fie introdus martorul Petrov.

Martorul Petrov, robust, aproape pătrat, negru ca o cioară și ca înfățișare — un bandit sadea, mafiot de douăzeci și patru de carate —, se așeză gospodărește pe taburet și, fără să scoată o vorbă, se uită furios, pe sub sprâncene, cum își sorbea Andrei ceaiul.

— Ei, Petrov, ce-nseamnă asta? îi spuse Andrei cu blândețe. Ardeai de nerăbdare să intri aici, ai făcut scandal, m-ai deranjat, iar acum taci…

— Ce să mai discut cu niște paraziți ca voi? spuse Petrov cu răutate. Trebuia să-ți miști curul mai devreme, acum e prea târziu…

— Dar ce s-a întâmplat, ce era atât de urgent? se interesă Andrei, făcându-se a nu fi auzit „paraziți” și toate celelalte.

— S-a întâmplat că în vreme ce dumneata stăteai și pălăvrăgeai aici, respectai regulamentul ăla împuțit, eu am văzut Edificiul! Andrei puse cu grijă lingurița în pahar.

— Ce Edificiu? întrebă el.

— Dumneata ce vrei de fapt? se înfurie brusc Petrov. Ai de gând să glumești cu mine? Ce Edificiu… Ala Roșu! Exact, Edificiul Roșu! Se află, bestia, chiar pe Strada Principală, și oamenii intră acolo, iar dumneata stai aici și bei ceai… Chinuiești niște babe neroade…

— O clipă, o clipă! spuse Andrei, scoțând din dosar planul orașului. Unde l-ai văzut? Când?

— Păi, adineauri, când mă aduceau încoace… I-am zis acelui idiot: „Oprește!” — dar el — nu… Aici îi zic ofițerului de serviciu: trimite repede acolo o patrulă de poliție — dar și ăsta la fel — nici nu muge, nici nu fată…

— Unde l-ai văzut? În ce loc?

— Știți sinagoga?

— Da, zise Andrei, găsind pe hartă sinagoga.

— Păi, uite, între sinagogă și un cinematograf micuț — este acolo unul destul de prăpădit.

Pe hartă, între sinagogă și cinematograful „Noul miraj”, figura un scuar cu fântâni și cu teren de joacă pentru copii. Andrei mișcă din creion.

— Când l-ai văzut? întrebă el.

— Era douăsprezece și douăzeci, răspunse Petrov posomorât. Iar acum este — poftim, aproape unu… O să stea să te aștepte pe dumneata… Altădată ajungeam în cincisprezece, douăzeci de minute și nu mai era, iar acum… — Și dădu din mână a pagubă.

Andrei ridică receptorul.

— O motocicletă cu ataș și un polițist. Urgent.

DOI

MOTOCICLETA GONEA, PĂCĂNIND, pe Strada Principală, săltând la hopurile din asfalt. Ghemuindu-se, Andrei își ascundea fața după scutul antivânt al atașului, însă degeaba — frigul îl pătrunsese pe de-a-ntregul. Ar fi trebuit să-și ia mantaua.

Din când în când, de pe trotuare, în fața motocicletei săreau, strâmbându-se și țopăind, nebunii, vineți de frig, strigau ceva nedeslușit din pricina zgomotului făcut de motor — în aceste cazuri, polițistul motociclist frâna, înjurând printre dinți, evita mâinile întinse cu insistență, se strecura printre șirurile de sumane vărgate și numaidecât apăsa pe accelerator, încât Andrei era aruncat înapoi.

În afară de nebuni, nu mai era nimeni pe stradă. O singură dată întâlniră o mașină de patrulare, cu girofar pe capotă, și în piața din fața primăriei văzură un pavian care fugea neîndemânatic. Pavianul fugea cât îl țineau picioarele, iar după el goneau, cu chiuituri și strigăte stridente, oameni nebărbieriți, în pijamale vărgate. Andrei întoarse capul și văzu cum aceștia îl prinseră totuși pe pavian, îl trântiră la pământ, îl traseră în direcții diferite de labele anterioare și posterioare și începură să-l legene ritmic în sunetele unui cântec sinistru.

În întâmpinarea lor goneau felinarele rare, cartierele întunecate, de parcă erau pustii, fără nici o luminiță, apoi, înainte, apăru ca prin ceață colosul gălbui al sinagogii, și Andrei zări Edificiul.

Stătea solid și singur, de parcă dintotdeauna, de multe decenii, ocupa spațiul dintre zidul sinagogii, mâzgălit peste tot cu zvastici, și micuțul cinematograf cam dărăpănat, amendat săptămâna trecută pentru că a prezentat, noaptea, filme pornografice — se înălța pe locul unde încă ieri creșteau niște copaci piperniciți, susura o arteziană firavă într-o cupă de ciment murdară, nepotrivit de mare, iar în leagănul de frânghie se dădeau huța copii de diferite culori.

Era, într-adevăr, roșu, de cărămidă, cu trei etaje, ferestrele de la parter aveau obloane, iar câteva ferestre de la etajul întâi și al doilea răspândeau o lumină galbenă și trandafirie, acoperișul era din tablă zincată, iar lângă unicul horn era fixată o antenă cu câteva bare transversale. Spre ușă ducea, într-adevăr, un cerdac cu patru trepte de piatră, clanța de aramă strălucea și, cu cât Andrei se uita mai îndelung la acest Edificiu, cu atât mai clar îi răsuna în urechi o melodie solemnă și sumbră, și îndată își aminti că mulți dintre martori menționaseră că din Edificiu parcă răsuna muzică…

Andrei își îndreptă cozorocul chipiului, ca să nu-i stânjenească privirea, și se uită la polițistul motociclist. Grăsanul acesta posac ședea bosumflat, cu capul vârât în gulerul ridicat, și fuma somnoros, ținând țigara între dinți.

— O vezi? întrebă Andrei în șoaptă.

Grăsanul întoarse capul anevoie și dădu jos gulerul.

— Poftim?

— Casa, zic, o vezi? întrebă Andrei, simțind că se enervează.

— Nu-s orb, răspunse polițistul posomorât.

— Dar mai înainte ai văzut-o aici?

— Nu, zise polițistul. Aici n-am văzut-o. În alte locuri — da. Și ce-i cu asta? Noaptea, aici, poți vedea altele și mai și…

Muzica îi răsuna lui Andrei în urechi cu o forță tragică, încât abia îl mai auzea pe polițist. Aveau loc niște funeralii grandioase, mii și mii de oameni plângeau, petrecându-i pe cei apropiați și iubiți, și urletele muzicii nu-i lăsau să se liniștească, să uite, să se deconecteze…

— Așteaptă-mă aici, îi zise Andrei polițistului, dar polițistul nu răspunse, ceea ce, de altfel, nici nu era de mirare, căci el, cu motocicleta lui, rămăsese de cealaltă parte a străzii, iar Andrei stătea în pridvorul de piatră, în fața ușii înalte de stejar cu clanță de aramă.

Atunci, Andrei privi la dreapta de-a lungul Străzii Principale în bezna întunecoasă, la stânga de-a lungul Străzii Principale în bezna întunecoasă, își luă rămas bun de la toate acestea pentru orice eventualitate și puse mâna înmănușată pe arama strălucitoare, cu înflorituri sculptate.

Dincolo de ușă se afla un vestibul liniștit nu prea mare, luminat slab de o lumină gălbuie; ciorchini de mantale, paltoane și impermeabile atârnau într-un cuier rămuros ca un palmier. Sub picioare era un covor uzat cu un model palid, nedefinit, iar drept înainte — o scară largă de marmură cu un preș roșu moale, fixat de trepte cu tije metalice bine lustruite. Mai erau niște tablouri pe pereți și mai era ceva după bariera de stejar la dreapta, și mai era cineva alături, care îi luă lui Andrei mapa și îi șopti: „Sus, vă rog…” Andrei nu putea examina nimic din toate acestea, îl stânjenea îngrozitor cozorocul chipiului, care îi cădea mereu pe ochi, astfel încât nu putea să vadă decât ce era sub picioarele lui. Pe la mijlocul scării își zise că trebuia să fi predat la garderobă afurisitul de chipiu acelui tip în veșminte aurite, cu galoane și favoriți până la brâu, dar acum era prea târziu, iar aici rânduiala te obliga să faci totul la timp ori să nu-l mai faci deloc, și fiecare mișcare, fiecare încercare de a reveni îndărăt nu mai era posibilă. Și, cu un oftat de ușurare, el păși peste ultima treaptă și își scoase chipiul.

Îndată ce apăruse în ușă, toți se ridicaseră, dar el nu se uita la nimeni. Îl vedea numai pe partenerul lui, un bărbat în vârstă, mic de statură, într-un costum de croială militară, în cizme de box strălucitoare, semănând cumplit cu cineva și în același timp necunoscut.

Toți stăteau nemișcați de-a lungul pereților, pereți albi de marmură, împodobiți cu aur și purpură, drapați cu stindarde multicolore… nu, nu multicolore, totul era în roșu cu auriu, iar din plafonul nesfârșit de înalt atârnau uriașe pânze purpuriu-aurii, care semănau cu panglicile materializate ale unei neverosimile aurore boreale, toți stăteau de-a lungul pereților cu nișe înalte semicirculare, iar în nișe se ascundeau în semiobscuritate busturi arogant-modeste, de marmură, de ghips, de bronz, de aur, de malahit, de oțel inoxidabil. O suflare rece de mormânt adia din aceste nișe, toți înghețaseră, toți își frecau mâinile pe furiș, zgribulindu-se, dar toți stăteau smirnă, privind drept înainte, și numai omul vârstnic, în costum de croială militară, partenerul, adversarul, încet, cu pași neauziți se plimba în spațiul gol de la mijlocul sălii cu capul masiv, cărunt, ușor aplecat, cu mâinile duse la spate, strângând cu mâna stângă palma celei drepte. Și când Andrei intră, și când toți se ridicară în picioare, stând așa o vreme, și când sub bolțile sălii abia auzitul oftat, unul parcă de ușurare, se stinse, rătăcit în purpură și aur, omul acesta continua să se plimbe, iar pe urmă, brusc, la o jumătate de pas, se opri și se uită la Andrei cu mare atenție, fără să surâdă, și Andrei observă că părul lui pe craniul mare este rar și cărunt, fruntea îngustă, mustățile groase — tot rare și tunse cu grijă, iar fața indiferentă este gălbuie, cu pielea neregulată, de parcă era scurmată.

Nu era nevoie de prezentări, nu era nevoie nici de cuvântări de bun venit. Ei se așezară la o măsuță încrustată, lui Andrei îi căzură negrele, iar partenerului în vârstă —albele, care de fapt nu erau albe, ci gălbui, și omul cu fața scurmată întinse o mână mică fără păr, luă cu două degete un pion și făcu prima mutare. Numaidecât Andrei mișcă spre întâmpinare pionul său, pe Van cel liniștit și de nădejde, care întotdeauna dorea un singur lucru — să fie lăsat în pace —, iar aici îi va fi asigurată o liniște, de altfel, destul de îndoielnică și relativă, aici, chiar în centrul evenimentelor ce vor avea loc, care, de bună seamă, sunt inevitabile, și lui Van îi va fi greu, dar numai aici el poate fi sprijinit, protejat și apărat — mult, iar la dorință infinit de mult.

Cei doi pioni stăteau unul în fața celuilalt, frunte lângă frunte, puteau să se atingă unul pe altul, puteau să schimbe între ei vorbe fără importanță, puteau pur și simplu să fie mândri de ei, să fie mândri de faptul că, iată, ei, niște simpli pioni, au marcat acel ax principal în jurul căruia acum se va desfășura jocul. Dar ei nu puteau să-și facă nimic unul altuia, ei erau neutri unul față de celălalt, ei se aflau în dimensiuni diferite de luptă — micuțul, galbenul, informul Van, cu capul de obicei tras între umeri, și omulețul voinic, crăcănat ca toți cavaleriștii, în pelerină caucaziană și căciulă mițoasă, cu mustăți enorme și lânoase, cu fața fălcoasă, cu ochi severi, ușor sașii.

Pe tablă era din nou echilibru, și acest echilibru trebuia să dureze destul de mult, fiindcă Andrei știa că partenerul lui este un om de o prudență genială, socotind întotdeauna că oamenii sunt cei mai prețioși, deci, în viitorul apropiat pe Van nu-l poate amenința nimic, și Andrei îl găsi printre rânduri pe Van, îi zâmbi ușor, dar își luă numaidecât ochii de la el, pentru că întâlni privirea atentă și tristă a lui Donald.

Partenerul cugeta, ciocănind rar cu țigaretul lung în suprafața încrustată cu sidef a măsuței, și Andrei se uită din nou la șirurile încremenite de-a lungul pereților, dar acum nu mai privea la ai săi, ci la aceia de care dispunea rivalul. Printre ei aproape că nu existau persoane cunoscute: niște indivizi în civil cu aspect neașteptat de intelectual, cu bărbi, pince-nez, cu cravate și jiletci demodate, niște militari în uniformă neobișnuită, cu numeroase romburi la petlițe, cu ordine și medalii prinse în căptușeala de moar… De unde i-o fi adunat, își zise Andrei puțin mirat și se uită din nou la pionul alb împins înainte. Acest pion îi era, cel puțin, bine cunoscut — un om care cândva s-a bucurat de o glorie legendară, care, cum șopteau cei mari, nu a îndreptățit speranțele puse în el și acum se poate spune că a ieșit din scenă. Se pare că și el știa asta, dar nu suferea în mod special — stătea puternic înfipt în parchet cu picioarele-i strâmbe, își răsucea mustățile gigantice, privea în jur pe sub sprâncene și duhnea a vodcă și a nădușeală de cal.

Partenerul ridică mâna deasupra tablei și mută cel de al doilea pion. Andrei închise ochii. Nu se aștepta deloc la asta. Cum așa — chiar așa de repede? Cine-i acesta? O față palidă frumoasă, inspirată și, în același timp, dezagreabilă datorită unui soi de aroganță: pince-nez-ul albăstrui, bărbuța ondulată, elegantă, claia de păr negru deasupra frunții luminoase. Andrei nu-l mai văzuse niciodată înainte pe acest om și nu putea să spună cine este, dar era, de bună seamă o persoană importantă, pentru că discuta scurt și autoritar cu omulețul crăcănat în pelerină caucaziană, iar acela nu făcea altceva decât să miște din mustăți, să-și miște umflăturile de pe fălci, ferindu-și în lături ochii puțin sașii, de parcă era o pisică sălbatică mare în fața îmblânzitorului ferm.

Pe Andrei însă nu-l interesau relațiile lor — se hotăra destinul lui Van, destinul micuțului Van, care s-a chinuit toată viața, care își trăsese cu totul capul între umeri, gata pentru tot ce-i mai rău și cu disperare supus în disponibilitatea lui, și aici nu putea fi decât una din trei: ori pe Van, ori Van, ori să lase totul așa cum este, să suspende viețile celor doi în incertitudine — ceea ce în limbajul înalt al strategiei s-ar numi „gambitul damei refuzat” —, și continuarea îi era cunoscută lui Andrei, și el știa că ea se recomandă în manuale, știa că aceasta este a.b.c.-ul, dar el nu putea suporta nici măcar gândul că Van, în decursul unor ceasuri încă lungi de joc, va atârna de un fir de păr, acoperindu-se de sudoarea rece a spaimei de dinaintea morții, iar presiunea asupra lui va crește din ce în ce mai mult, până ce, în sfârșit, încordarea colosală în acest punct va deveni absolut insuportabilă, buboiul gigantic, sângeros, se va sparge, și din Van nu va rămâne nici urmă.

N-am să pot suporta asta, își zise Andrei. Și, la urma urmelor, eu nu-l cunosc deloc pe omul cu pince-nez, ce treabă am eu cu el, de ce trebuie să-mi pară rău de el, când însuși genialul meu partener s-a gândit doar câteva minute înainte de a se hotărî să propună această jertfă… Și Andrei luă de pe tablă pionul alb și puse în locul lui pionul său negru, și în aceeași clipă văzu cum pisica sălbatică în pelerină caucaziană pentru prima dată în viață îl privi brusc pe îmblânzitor drept în ochi, dezvelindu-și într-un rânjet carnivor colții îngălbeniți de tutun. Și numaidecât un om oacheș, măsliniu-oacheș, care nu semăna a rus, nici măcar a european, se strecură printre rânduri spre pince-nez-ul albastru, izbi cu imensa lopată ruginită, și pince-nez-ul, ca un fulger albastru, țâșni într-o parte, iar omul cu fața palidă de mare tribun și tiran nerealizat scoase un vaiet slab, picioarele i se frânseră și trupul micuț, bine făcut se rostogoli pe vechile trepte știrbite, încinse de soarele tropical, murdărindu-se în praful alb și în sângele roșu-aprins și lipicios… Andrei răsuflă adânc, înghiți nodul care îl jena în gât și se uită din nou pe tablă.

Acolo, doi pioni albi stăteau alături, și centrul era temeinic cucerit de geniul strategic și, în afară de aceasta, din adânc, pupila larg deschisă a morții inevitabile îl țintise pe Van drept în piept — aici nu trebuia să reflectezi prea mult, aici nu era vorba numai de Van: o singură întârziere, și nebunul alb va ieși în spațiul operativ — el visează de mult să iasă în câmpul operativ, acest bărbat frumos, înalt și bine legat, împodobit de constelații de ordine, insigne, romburi, trese, acest bărbat frumos și semeț cu ochi de gheață și buze plinuțe cum au adolescenții, mândria tinerei armate, mândria tinerei țări, rivalul norocos al unor bărbați trufași ai științei militare occidentale, acoperiți de ordine, insigne, trese. Ce înseamnă Van pentru el? El a tăiat cu propria mână zeci de asemenea Vani; mii de asemenea Vani, murdari, plini de păduchi, flămânzi, crezând orbește în el, la un singur cuvânt al lui, înjurând cu furie, porneau asupra tancurilor și mitralierelor fără să se ferească, și aceia dintre ei, care printr-o minune au scăpat cu viață, acum dichisiți și grași, ar fi gata și acum să pornească, ar fi gata să repete totul de la început…

Nu, acestui om nu trebuie să-i cedeze nici pe Van, nici centrul. Și Andrei împinse repede înainte pionul amenințat, fără să se uite cine era, gândindu-se doar la un singur lucru: să-l acopere, să-l sprijine pe Van, să-l apere măcar din spate, să-i arate marelui tanchist că Van, desigur, se află în puterea lui, dar că mai departe de Van nu va trece. Și marele tanchist pricepu asta și ochii lui, care se aprinseseră, se acoperiră din nou somnoros cu pleoapele frumoase și grele, dar el uită, cum exact la fel uită Andrei, însă brusc, printr-o iluminare interioară cumplită, înțelese că aici nu ei hotărăsc totul — nici pionii, nici nebunii, și nici chiar turnurile și damele. Și îndată ce brațul mic, fără păr pe el, se ridică deasupra tablei, Andrei, care pricepuse ce se va întâmpla acum, strigă răgușit: „Corectez…” — în conformitate cu codul mărinimos al jocului și foarte repede, încât simți cum îi tremură degetele, schimbă locul lui Van cu al aceluia care îl sprijinea. Izbânda îi surâse palid: pe Van îl sprijinise, iar acum îi luase locul Valka Soifteris, cu care Andrei șezuse șase ani în aceeași bancă și care, oricum, murise în patruzeci și nouă în timpul operației de ulcer.

Sprâncenele genialului partener se ridicară încet, ochi cafenii cu picățele mijiră a mirare și ironie. Desigur, pentru el, acest act absurd, atât din punct de vedere tactic, cât și strategic, era ridicol și de neînțeles. Continuând mișcarea brațului mic și slab, el și-l opri deasupra nebunului, zăbovi încă vreo câteva clipe, cugetând, apoi degetele lui se strânseră singure pe căpșorul lăcuit al figurii, nebunul se lansă înainte, se lovi ușurel de pionul negru, îl împinse și se instală în locul lui. Genialul strateg își scoase mai încet pionul lovit în afara câmpului, iar grupul oamenilor în halate albe, operativi și concentrați, înconjură numaidecât căruciorul de chirurgie pe care zăcea Valka Soifteris, și pentru ultima oară ochii lui Andrei zăriră profilul lui întunecat, chinuit de boală, iar căruciorul dispăru în sala de operație…

Andrei se uită la marele tanchist și văzu în ochii lui cenușii, limpezi, aceeași spaimă și nedumerire tristă pe care o simțea el însuși. Tanchistul, clipind des, privea genialul strateg, neînțelegând nimic. El se obișnuise să gândească în categorii de mari deplasări în spațiu ale unor mase imense de mașini și de oameni, în naivitatea și sinceritatea lui se obișnuise să considere că totul, întotdeauna, este hotărât de armatele lui blindate, care traversează pământuri străine, și de cetățile lui zburătoare, înțesate cu bombe și parașutiști, plutind prin nori deasupra pământurilor străine. El făcuse tot posibilul pentru ca acest vis senin să poată fi realizat în orice moment necesar… Firește, el își îngăduia să se îndoiască uneori că genialul strateg este chiar atât de genial și capabil să determine cu precizie acest moment necesar în direcția necesară a loviturilor blindate, și totuși el nu înțelegea în ruptul capului cum putea să-l sacrifice tocmai pe el, cel atât de talentat, atât de neobosit și irepetabil, cum putea să sacrifice tot ceea ce fusese creat cu atâta trudă și eforturi…

Andrei îl luă repede de pe tablă, să dispară din ochi, și așeză în locul lui pe Van. Niște oameni cu chipuri albastre își croiră drum printre șiruri, îl apucară brutal pe marele tanchist de umeri și de brațe, îi luară arma, îl loviră cu zgomot peste fața-i frumoasă, rafinată și îl târâră într-un sac de piatră, iar genialul strateg se lăsă pe spătarul scaunului, își miji ochii satisfăcut și, împreunându-și mâinile pe pântece, începu să-și învârtească, unul după altul, degetele mari. Era mulțumit. Dăduse nebunul în schimbul unui pion și era foarte mulțumit. Și atunci, Andrei înțelese brusc că în ochii lui, ai strategului, totul arată complet altfel: el a înlăturat cu abilitate și pe neașteptate nebunul, care îl stânjenea, și, pe deasupra, a mai primit și un pion — iată cum arătau lucrurile de fapt…

Marele strateg era mai mult decât un strateg. Strategul se învârte întotdeauna în cadrul strategiei sale. Marele strateg a renunțat la orice cadru. Strategia nu era decât un element infim al jocului său, era pentru el la fel de aleatorie, precum pentru Andrei o mutare întâmplătoare făcută dintr-un capriciu. Marele strateg a devenit mare tocmai pentru că a înțeles (ori poate a știut din născare) că nu câștigă acela care știe să joace după toate regulile; câștigă acela care știe să renunțe în momentul prielnic la toate regulile, să-și impună regulile sale, necunoscute adversarului, iar când este nevoie — să renunțe și la ele. Cine a spus că figurile proprii sunt mai puțin periculoase decât figurile adversarului? Prostii, figurile proprii sunt mult mai periculoase decât figurile adversarului. Cine a spus că regele trebuie păzit și adăpostit când este amenințat de șah? Prostii, nu există rege care, la nevoie, să nu poată fi înlocuit cu vreun cal sau chiar pion. Cine a spus că pionul care a răzbit pe ultima orizontală devine în mod obligatoriu altă figură? Absurd, uneori este mai folositor să rămână pion — să stea pe marginea prăpastiei drept pildă pentru ceilalți pioni…

Chipiul afurisit îi aluneca mereu pe ochi, și lui Andrei îi era tot mai greu să urmărească tot ceea ce se petrecea în jur. Remarcă totuși că liniștea ceremonioasă din sală încetase să mai existe, se auzeau zăngănit de vase, larmă de voci multe, sunete de orchestră ce se acordează. Mirosea a fum de bucătărie. Cineva strigă cu voce pițigăiată, graseind: „Jogj! Mi s-a făcut al dgacului de foame! Poguncește să-mi aducă neîntâgziat un pahag de cugaçao și ananas!…”

— Îmi cer iertare, rosti cineva chiar lângă ureche, cu o politețe oficială. Strecurându-se printre Andrei și tablă, fâlfâiră niște falduri negre, apărură niște pantofi de lac lustruiți, o mână albă ridicată în sus cu o tavă încărcată pluti pe deasupra capului. Și încă o mână albă, nu se știe a cui, așeză lângă cotul lui Andrei o cupă de șampanie.

Genialul strateg își scutură țigara lovind ușor în măsuță, o frecă până când deveni bună de fumat. Și o aprinse — o coloană subțire de fum albăstrui ieși din nările lui păroase, încurcându-se în mustățile groase și cam rare.

În vremea aceasta, jocul se desfășura mai departe. Andrei se apăra cu febrilitate, se retrăgea, manevra și izbuti să facă să piară numai cei care și așa erau morți. Iată, îl duseră pe Donald cu inima străpunsă de glonț și așezară pe măsuță, alături de cupa cu șampanie, pistolul lui și un bilețel postum: „Venind — nu te bucura, plecând — nu te întrista. Pistolul să i-l dați lui Voronin. O să-i prindă bine cândva”… Iată — fratele și tatăl au scos pe scara înghețată și au așezat în stiva de cadavre din curte trupul bunicii, Evghenia Romanovna, cusut în prosoape vechi… Iată — și pe tata l-au înmormântat în groapa comună, undeva pe strada Piskariovka, și un șofer ursuz, ascunzându-și fața nebărbierită de vântul șfichiuitor, trecu înainte și înapoi cu compresorul de asfalt peste cadavrele înțepenite, bătătorindu-le, ca să intre mai multe într-un singur mormânt… Iar marele strateg se răfuia, generos, voios și cu bucurie plină de răutate, se răfuia, deci, cu ai săi și cu cei străini, și toți oamenii lui dichisiți, cu barbișoane și decorații, își trăgeau un glonte în tâmplă, se aruncau de la fereastră, mureau din pricina unor torturi cutremurătoare, pășind unul peste altul, se transformau în regine și rămâneau pioni…

Și Andrei, tot mai chinuitor, încerca să înțeleagă ce joc este acesta pe care îl joacă el, ce scop are, care îi sunt regulile și de ce se petrec toate astea, și în străfundul sufletului îl rodea întrebarea: cum de a ajuns adversar al marelui strateg, el, ostaș credincios al armatei, gata în orice clipă să moară pentru el, gata să ucidă pentru el, care nu vrea să știe de nici un alt scop, decât de scopurile acestuia, care nu crede în alte mijloace în afară de mijloacele indicate de el, care nu deosebește proiectele marelui strateg de proiectele Universului. Cu sete, nesimțind nici un gust, sorbi șampania și atunci, brusc, o luminare orbitoare se abătu asupra lui. Firește, el nu este adversarul marelui strateg! Firește — iată despre ce e vorba! El este aliatul lui, ajutorul lui credincios, iată care este principala regulă a acestui joc! Nu joacă niște rivali, ci dimpotrivă, joacă niște parteneri, aliați, jocul se desfășoară la o singură poartă, nimeni nu pierde, toți doar câștigă… Desigur, în afară de cei care nu vor mai fi în viață până la victorie…

Cineva îi atinse piciorul și grăi de sub masă: „Fiți amabil și mutați piciorul…” Andrei se uită sub picioare. Acolo strălucea o băltoacă de culoare închisă, și lângă ea se agita un pitic pleșuv în patru labe, cu o cârpă mare uscată, plină de pete negre. Andrei simți că i se face rău și privi din nou pe tablă. Până acum sacrificase toți morții, îi mai rămăseseră doar cei vii. Marele strateg, de partea cealaltă a măsuței, îl urmărea cu interes și, pare-se, chiar dădea aprobator din cap, dezvelindu-și într-un zâmbet politicos dinții mici și rari, și, numaidecât, Andrei simți că nu mai poate. Marele joc, cel mai nobil dintre jocuri, jocul în numele țelurilor mai mărețe pe care omenirea și le-a trasat vreodată — dar Andrei nu mai putea să-l joace.

— Vreau să ies… spuse el răgușit. Pentru o clipă.

Vorbise atât de încet, încât abia se auzise el însuși, însă toți deodată își îndreptară privirile spre el. În sală se făcu din nou liniște, și cozorocul chipiului, ca prin minune, nu-l mai stânjenea, și el putea acum clar, ochi în ochi, să-i vadă pe toți ai săi, toți care deocamdată mai rămăseseră în viață.

Nenea Iura, în tunica lui decolorată descheiată la toți nasturii, îl privea mohorât, pufăind din țigară; pe fața Selmei se așternuse un zâmbet de om beat — era prăvălită în fotoliu cu picioarele ridicate astfel încât i se vedea totul prin chiloțeii de dantelă roz; Kensi privea serios și înțelegător, iar alături de el — ciufulit, ca întotdeauna nebărbierit precum un demon, cu privirea absentă — Volodea Dmitriev, iar pe scaunul înalt voltairean, de pe care numai ce se ridicase Seva Barabanov, plecând în următoarea și ultima deplasare misterioasă, trona acum, strâmbându-se cu dezgust, cu nasul său aristocratic coroiat Borka Cistiakov, parcă pregătit să întrebe: „Ce urli ca un elefant bolnav?” — toți erau aici, cei mai apropiați, cei mai dragi și toți se uitau la el, și toți altfel, și în același timp în privirile lor era ceva comun, o anume atitudine față de el: compasiune? încredere? milă? — nu, nu asta, și el nu-și putu da seama ce anume era, pentru că deodată, printre chipurile bine cunoscute, obișnuite, zări un om cu totul necunoscut, un asiatic cu fața galbenă și cu ochii migdalați, nu, nu era Van, era un asiatic elegant, chiar distins, și i se mai păru că în spatele acestui necunoscut se ascunde cineva foarte mic, murdar, zdrențăros, pesemne vreun copil vagabond…

Și Andrei se ridică brusc, depărtând zgomotos scaunul de lângă sine, întoarse spatele tuturor și, făcând un gest nedefinit în direcția marelui strateg, ieși zorit din sală, croindu-și drum printre umerii și burțile unora, dând pe cineva la o parte din drum, și, parcă vrând să-l liniștească, din apropiere răsună o voce bubuitoare: „Nu-i nimic, regulile îngăduie asta, lăsați-l să cugete, să chibzuiască… Trebuie însă oprit ceasul…”

Epuizat definitiv, lac de sudoare, ajunse pe platforma scării și se așeză direct pe covor, nu departe de un cămin ce ardea cu vâlvătăi. Chipiul îi alunecă din nou pe ochi, dar el nici măcar nu mai încercă să distingă ce fel de cămin era acela și ce fel de oameni ședeau lângă cămin, el doar simțea, cu trupul ud și parcă bătut, o dogoare ușoară și uscată, și zări petele uscate, încă lipicioase, de pe ghete, și desluși, prin trosnetul plăcut al lemnelor ce ardeau în cămin, cum cineva povestește domol, cu gust, ascultându-și vocea catifelată:

— …Închipuiți-vă — o mândrețe de bărbat, lat în spate, cavaler al celor trei ordine ale Gloriei, și trebuie să vă spun că setul complet al acestor ordine nu se dădea oricui, aceștia erau mai puțini chiar decât Eroii Uniunii Sovietice. Ce să mai zic, un camarad extraordinar, primul la învățătură și așa mai departe. Și trebuie să vă spun că avea o ciudățenie. Venea, de pildă, la câte o serată în casa vreunui fiu de general sau mareșal, dar îndată ce toți se răzlețeau care cu care, care pe unde, el se furișa încetișor în vestibul, chipiul pe-o sprânceană și — salutare! La început am crezut cu toții că are vreo dragoste statornică. Da’ de unde! Băieții îl întâlneau deseori în locuri publice — în parcul Gorki, în diverse cluburi — cu niște pârțotine autentice, și de fiecare dată cu altele! Odată l-am întâlnit și eu. Mă uit — halal alegere! — urâtă de mama focului, ciorapii șurub pe picioarele ca fusele, sulemenită de te-apuca groaza… iar atunci, fiindcă veni vorba, nu exista cosmetica de astăzi — fetele aproape că-și vopseau sprâncenele cu cremă de ghete… Cum se spune — o mezalianță. Iar el — nimic. O duce gingaș de braț și-i gângurește acolo ceva — cum se obișnuiește. Cât despre ea — era topită, nu altceva, se și mândrea, se și rușina — cum se zice, era cu nădragii plini de plăcere… Și iată că odată — eram în companie de burlaci — ne-am ținut scai de el: hai, spune deschis, ce-s gusturile asta perverse la tine, cum de nu ți-e scârbă să umbli cu târfele astea, când cele mai frumoase fete mor de dorul tău… Trebuie să vă spun că la noi la academie exista o facultate de pedagogie, o chestie privilegiată, acolo recrutau fete numai din cele mai bune familii… ei, și el a început mai întâi să glumească, dar pe urmă a cedat și ne-a povestit ceva uluitor. Prieteni, zice, știu că eu beneficiez de toate avantajele: și frumos, și decorații, și cu coada bârzoi… Asta știu și eu, zice, am primit și multe bilețele pe tema asta. Dar odată mi s-a întâmplat ceva… Brusc mi-am dat seama de nefericirea femeilor. În tot timpul războiului n-au văzut o rază de lumină, au răbdat de foame, făceau toate muncile bărbaților, erau sărace, urâte, nici măcar nu știau ce înseamnă să fii frumoasă și dorită. Și eu am hotărât, zice, să le ofer măcar unora dintre ele o impresie puternică, deosebită, ca să aibă toată viața de ce să-și aducă aminte. Fac, zice, cunoștință cu una care e vatman de tramvai sau cu o muncitoare de la „Secera și ciocanul” sau cu o învățătoare nefericită, căreia chiar și fără război nu i se întâmpla să aspire la o fericire deosebită, iar acum, când atâția bărbați au fost uciși — nici o speranță, nimic nu se vede în valuri. Îmi petrec cu ele două-trei seri, zice, iar pe urmă dispar, le spun adio, firește, mint că plec într-o deplasare de lungă durată sau altceva plauzibil, și ele rămân cu această amintire luminoasă… Măcar, zice, o scânteioară de lumină în viața lor. Nu știu, zice, cum arată asta din punctul de vedere al moralei înalte, dar eu am impresia că în felul acesta îndeplinesc o părticică din datoria noastră comună de bărbați… Ne-a povestit toate astea, și noi am rămas buimaci. Firește, pe urmă am început să discutăm, dar cele aflate au produs asupra noastră o impresie neobișnuită. Curând însă a dispărut undeva. Atunci mulți dispăreau așa: ordin de la comandament, iar la armată nu se întreabă unde și pentru ce… De atunci nu l-am mai văzut…

Nici eu, își zise Andrei. Nici eu nu l-am mai văzut. Au venit două scrisori — una adresată mamei, una mie. Și a mai venit înștiințarea pentru mama: „Fiul dumneavoastră Serghei Mihailovici Voronin a murit eroic în timp ce îndeplinea misiunea de luptă a comandamentului”. Asta a fost în Coreea, sub cerul trandafiriu de acuarelă al Coreei, unde marele strateg și-a încercat pentru prima dată forțele într-o încleștare cu imperialismul american. El și-a jucat acolo marele său joc, iar Serioja a rămas în Coreea cu întreg setul de ordine ale Gloriei…

Nu vreau, își zise Andrei. Nu vreau acest joc. Poate că așa trebuie să fie totul. Probabil că fără acest joc nu se poate. Probabil. Chiar foarte probabil. Dar eu nu pot… Nu știu. Și nici măcar nu vreau să învăț… Ce să-i faci, își zise el cu amărăciune. Înseamnă că sunt un prost soldat. Mai bine zis sunt doar un simplu soldat. Nimic altceva decât un soldat.

Soldatul acela care nu e în stare să gândească și astfel trebuie să se supună orbește. Și eu nu sunt partenerul, nici aliatul marelui strateg, ci doar un șurub infim în mașina lui colosală, și locul meu nu este la masa jocului său de neînțeles, ci alături de Van, de nenea Iura, de Selma… Nu sunt decât un astronom mărunt cu aptitudini medii și dacă aș izbuti să dovedesc justețea ipotezei lui Shildt, asta ar fi pentru mine foarte-foarte mult. Iar în ceea ce privește marile decizii și marile realizări…

Și atunci, el își aduse aminte că nu mai este astronom, că este anchetator la procuratură, că a izbutit să obțină un succes destul de mare: să repereze, cu ajutorul unei rețele de agenți special pregătiți și cu o metodologie judiciară specială acest Edificiu Roșu misterios și să pătrundă în el, să-i dezlege enigmele lugubre, să creeze toate premisele pentru nimicirea cu succes a acestui fenomen malign din viața noastră…

Sprijinindu-se în mâini, coborî cu o treaptă mai jos. Dacă acum mă întorc la masă, n-o să mai pot ieși din Edificiu. Mă va înghiți. Este clar: pe mulți i-a înghițit, există depozițiile martorilor. Însă nu doar despre asta e vorba. Este vorba că trebuie să mă întorc în cabinetul meu și să descurc ițele astea. Iată care este datoria mea. Iată ce trebuie neapărat să fac acum. Restul nu-i decât miraj…

Coborî încă două trepte. Trebuie să mă eliberez de miraj și să mă întorc la treabă. Aici, nimic nu este întâmplător. Aici, totul este foarte bine gândit. Totul este un miraj monstruos, edificat de provocatori, care intenționează să distrugă credința în victoria finală, să vicieze noțiunile de morală și datorie. Și nu-i întâmplător că de o parte a Edificiului se află acest cinematograf prăpădit denumit „Noul miraj”. Noul! În pornografie nu este nimic nou, totuși el este nou! Totul este clar! Iar de partea cealaltă ce este? Sinagoga…

Andrei se târî repede-repede pe trepte în jos și ajunse la ușă, pe care scria „Ieșire”. Când puse mâna pe clanță și apăsă cu toată greutatea, când birui rezistența arcului scârțâitor, înțelese brusc ce era comun în expresia ochilor ațintiți asupra lui acolo, sus. Reproșul. Ei știau că el nu se va întoarce. El însuși încă nu știa, iar ei știau exact…

Se prăvăli în stradă, înghiți cu lăcomie o gură de aer cețos și, cu inima încremenită de bucurie, observă că aici totul este ca mai înainte: beznă întunecoasă la dreapta, de-a lungul Străzii Principale, beznă întunecoasă la stânga, de-a lungul Străzii Principale, iar vizavi, la o aruncătură de băț — motocicleta cu ataș și polițistul șofer, cufundat cu capul în gulerul ridicat. Trage la aghioase, grăsanul, își zise Andrei înduioșat. E istovit. Și, numaidecât, o voce din lăuntrul lui rosti tare: „Timpul!” și Andrei gemu și începu să plângă de disperare, amintindu-și doar acum principalul, cea mai năprasnică regulă a jocului. Regulă născocită special contra unor astfel de târâie-brâu și obsedați-de-curățenie intelectuali: cel care a întrerupt partida a cedat; cel care a cedat își pierde toate figurile.

Cu strigătul „Nu se poate!” Andrei se întoarse spre clanța de aramă. Era însă prea târziu. Casa se retrăgea. Ea dispărea încet de-a-ndărătelea în bezna de nepătruns din spatele sinagogii și „Noului miraj”. Ea se îndepărta târâș, scoțând zgomote deslușite: foșnete, scrâșnete, scârțâituri, zdrăngănit de geamuri, pârâitul bârnelor acoperișului. De pe acoperiș căzu o țiglă, care se sparse pe treapta de piatră.

Andrei apăsă cu toată greutatea pe clanța de aramă, dar ea parcă se sudase cu lemnul ușii, și casa se deplasa din ce în ce mai repede, iar Andrei acum fugea, aproape că era târât, de parcă se afla agățat de un tren ce plecase din gara, el trăgea și smucea întruna de clanța ușii și, deodată, se poticni de ceva, căzu, degetele lui îndoite se desprinseră de pe volutele netede de aramă, apoi se lovi cu capul de ceva foarte tare, din ochi îi țâșniră stele și craniul îi trosni, dar mai văzu cum casa, retrăgându-se cu spatele, stingându-și ferestrele din mers, o coti după zidul galben al sinagogii, dispăru, se ivi din nou, ca și cum se uita cu ultimele două ferestre încă luminate, apoi și aceste ferestre se stinseră și se făcu întuneric.

TREI

ȘEDEA PE BANCĂ ÎN FAȚA stupidei cupe de ciment a fântânii arteziene, apăsându-și batista umedă, acum caldă, pe cucuiul zdravăn, cumplit la pipăit, de deasupra ochiului drept. Nu mai vedea nimic, capul îl durea îngrozitor și se temea să nu aibă craniul spart, îl dureau genunchii zdreliți, cotul lovit îi amorțise, însă după niște semne, făgăduia că foarte curând o să se facă simțit. De altminteri, poate că toate acestea erau spre bine, ele dădeau celor petrecute o veridicitate clar exprimată. N-a fost nici un Edificiu, n-a existat strategul și nici băltoaca întunecoasă și lipicioasă de sub masă, n-a existat șahul, n-a existat nici o trădare, ci pur și simplu un om rătăcea prin întuneric și, fiind distrat, a căzut peste bariera de ciment, nu prea înaltă, drept în cupa idioată, izbindu-se cu capul nătâng și cu toate celelalte de fundul de beton…

Adică Andrei, firește, înțelegea prea bine că în realitate totul n-a fost chiar așa de simplu, dar era plăcut să creadă că poate totuși așa a fost rătăcea, orbecăind, prin întuneric, s-a împiedicat și a căzut, lovindu-se — atunci totul ar arăta amuzant și, în orice caz, confortabil. Ce să fac eu acum? se gândea el cu mintea încețoșată. Bine, am găsit acel Edificiu, bine, am fost, am văzut cu ochii mei… Și mai departe? Nu mă zăpăciți la cap, capul meu bolnav nu-l zăpăciți acum cu toate aceste aiureli despre zvonuri, mituri și orice altă propagandă. Asta în primul rând. Nu mă zăpăciți… De altfel, îmi cer iertare — cred că eu i-am zăpăcit pe toți Trebuie neapărat să-l eliberez pe ăsta… cum îi spune… ăla cu flautul Interesant, Ella lui o fi jucat și ea șah?… Mii de draci, ce mă doare capul…

Batista se încălzise de tot. Andrei se ridică, gemu și se îndreptă șchiopătând spre fântână și, aplecându-se peste marginea ei, ținu cârpa umedă sub șuvoiul rece ca gheața. Inlăuntrul cucuiului cineva se zbătea aprig, cu furie. Poftim mitul. Tot el e și miraj… Stoarse batista, o puse pe locul dureros și privi în partea cealaltă a străzii. Grăsanul dormea mai departe. Umflatul dracului, gândi Andrei furios. Cică muncește. De ce te-am luat cu mine? Te-am adus să tragi la aghioase? De o sută de ori puteam fi trimis pe lumea cealaltă… Desigur, dobitocul ăsta, după ce s-ar fi săturat de somn, s-ar fi prezentat mâine dimineață la procuratură și ar fi raportat ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic: domnul anchetator a intrat azi-noapte în Edificiul Roșu, a intrat și n-a mai ieșit… O vreme, Andrei își închipui ce grozav ar fi dacă ar lua acum o găleată de apă rece ca gheața, s-ar duce la ticălosul acela gras și i-ar turna-o după ceafă. Aoleu, ce-ar mai sări în sus. Cum se distrau băieții la concentrare: dacă vreunul adormea, îi legau bocancul cu șiretul de membru, pe urmă i-l puneau pe mutră. Acela, buimac de somn, azvârlea furios bocancul cu o forță turbată până hăt departe… Era tare hazliu.

Andrei se întoarse la bancă și descoperi că avea un vecin. Un omuleț subțirel, îmbrăcat complet în negru, chiar și cămașa era neagră, ședea picior peste picior, iar pe genunchi avea o pălărie-gambetă de modă veche. Probabil că era paznicul de la sinagogă. Andrei se lăsă greoi alături de el, pipăind cu grijă prin batistă hotarele cucuiului.

— Foarte bine, rosti omulețul cu o voce limpede de om bătrân. Dar ce-o să fie mai departe?

— Nimic deosebit, spuse Andrei. O să-i prindem pe toți. Treaba asta n-am s-o las așa.

— Și mai departe? insistă bătrânul.

— Nu știu, zise Andrei, gândindu-se. Poate să apară cine știe ce altă porcărie. Experimentul este Experiment. Pentru multă vreme.

— Pentru vecie, observă bătrânul. Conform oricărei religii, asta-i pe vecie.

— Religia n-are nici un amestec, replică Andrei.

— Dumneata și acum gândești astfel? se miră bătrânul.

— Bineînțeles. Și așa am gândit întotdeauna.

— Bine, să lăsăm asta deocamdată. Experimentul este Experiment, funia este o simplă sfoară… aici mulți se consolează în felul acesta. Aproape toți. Asta, fiindcă veni vorba, n-a prevăzut nici o religie. Dar altceva doream să spun. De ce, chiar și aici, ni s-a lăsat libertatea voinței? S-ar părea că în împărăția răului absolut, în împărăția pe poarta căreia este scris: „Lăsați orice speranță…”

Andrei așteptă continuarea, apoi, nemaiașteptând, spuse:

— Dumneata îți închipui totul într-un mod ciudat. Aceasta nu este împărăția răului absolut. Este mai degrabă un haos pe care noi suntem chemați să-l orânduim. Însă cum o să putem să-l punem în rânduială, dacă nu vom dispune de libertatea voinței?

— Interesantă idee, rosti gânditor bătrânul. Așa ceva nu mi-a trecut niciodată prin minte. Va să zică, dumneata socotești că ni s-a dat încă o șansă? Ceva de soiul unui batalion disciplinar — să-ți speli cu sânge păcatele în linia întâi a eternei lupte dintre bine și rău…

— Da’ ce caută aici „răul”? zise Andrei simțind că se înfurie. Răul este ceva concentrat într-o anumită direcție…

— Dumneata ești maniheist! îl întrerupse bătrânul.

— Eu sunt comsomolist! replică Andrei, enervându-se și mai tare și simțind un aflux neobișnuit de încredere și o convingere de nezdruncinat. Răul este întotdeauna un fenomen de clasă. Nu există rău în general. Aici totul este încurcat din pricina Experimentului. Ni s-a dat haosul. Și fie că n-o scoatem la capăt, ne întoarcem la ceea ce era acolo — la diferențierea de clasă și alte nimicuri, fie că vom pune șaua pe haos și îl vom transforma în forme noi, excepționale ale relațiilor umane, denumite comunism…

O vreme bătrânul tăcu stupefiat.

— Extraordinar! rosti el în cele din urmă cu mirare. Cine s-ar fi gândit, cine ar fi crezut… Propagandă comunistă — aici! Asta nici măcar nu e schismă, asta-i… — El tăcu. — De altminteri, ideile comunismului se înrudesc cu ideile creștinismului timpuriu…

— Este o minciună! replică Andrei mânios. Născocire popească. Creștinismul timpuriu este ideologia smereniei, ideologia robilor. Noi suntem răzvrătiți! Piatră pe piatră n-o să lăsăm aici, pe urmă ne întoarcem acolo, acasă și vom reconstrui totul cum am reconstruit aici!

— Dumneata ești Lucifer, rosti bătrânul cu o spaimă plină de evlavie. Spirit trufaș! Oare nu te-ai resemnat?

Andrei întoarse cu grijă batista pe partea cea rece și se uită la bătrân bănuitor.

— Lucifer?… Da. Dar dumneata, de fapt, cine ești?

— Eu sunt un păduche, răspunse bătrânul scurt.

— Hm… — Ce mai puteai spune?

— Eu sunt un nimic, preciză bătrânul. Am fost nimic acolo, și aici tot nimic sunt. Tăcu. — Dumneata mi-ai insuflat speranță, declară el brusc. Da, da, da! Nici nu-ți închipui cât de ciudat, de ciudat… cu câtă bucurie te-am ascultat! într-adevăr, dacă ne-a fost lăsată libertatea de voință, atunci de ce mai trebuie să existe neapărat smerenie, pătimiri fără crâcnire… Nu, această întâlnire o socotesc episodul cel mai important din toată perioada șederii mele aici…

Andrei îl cercetă atent, cu privire dușmănoasă. Își bate joc ghiujul bătrân?… Nu pare… paznic la sinagogă?… Sinagoga!

— Îmi cer iertare, spuse el insinuant. Stai de mult aici? Vreau să zic — pe banca asta?

— Nu, nu prea de mult. La început am stat pe un taburet, uite, la poarta aceea, acolo-i un taburet… Dar când a plecat casa, m-am mutat pe bancă.

— Aha, făcu Andrei. Va să zică ai văzut și dumneata casa?

— Desigur! răspunse bătrânul cu demnitate. E greu să n-o vezi. Ședeam, ascultam muzica și plângeam.

— Plângeam… repetă Andrei, încercând dureros să priceapă cum se leagă lucrurile. Spune, dumneata ești evreu?

— Doamne, nu! spuse el. Ce întrebare-i asta? Sunt catolic, fiu credincios și — vai! — nedemn al bisericii romano-catolice… Bineînțeles, n-am nimic împotriva iudaismului, dar… De ce m-ați întrebat?

— Așa, răspunse Andrei în doi peri. Și, deci nu ai nici o legătură cu sinagoga?

— Nu, zise bătrânul. Poate numai dacă am pune la socoteală faptul că deseori vin și stau în acest scuar și uneori aici, vine paznicul… — El chicoti rușinat. — Purtăm dispute religioase…

— Dar Edificiul Roșu? întrebă Andrei, închizând ochii, fulgerat de durerea din craniu.

— Casa? Păi, atunci când vine casa, firește că nu putem sta aici. Atunci trebuie să așteptăm până pleacă.

— Va să zică n-ați văzut-o pentru prima oară?

— Bineînțeles că nu. Rar noapte când nu vine… Este adevărat, astăzi a stat mai mult ca de obicei…

— Stai puțin, zise Andrei. Dumneata știi ce casă e asta?

— E greu să n-o recunoști, rosti bătrânul încet. Înainte, în viața cealaltă, i-am văzut de multe ori imaginea și descrierile. Este descrisă amănunțit în revelațiile Sfântului Anton. Este adevărat, acest text nu este canonizat, dar acum… Nouă, catolicilor… într-un cuvânt, eu am citit asta. „Și mi s-a mai arătat o casă, vie și umblătoare, și săvârșea gesturi necuviincioase, iar înăuntru, prin ferestre, am văzut oameni în ea care mergeau prin camere, dormeau și ședeau la masă ca să mănânce…” Nu garantez exactitatea citatului, dar este foarte aproape de original… Și, bine-nțeles, Jeronimus Bosch… Eu l-aș numi Sfântul Jeronimus Bosch, îi datorez mult, el m-a pregătit pentru… — Făcu un gest larg cu mâna în jurul său. — Tablourile lui extraordinare… Fărăîndoială, Dumnezeu l-ar îngădui aici. Ca și pe Dante… Fiindcă veni vorba, există un manuscris care este atribuit lui Dante, în el, de asemenea, este pomenită această casă. Cum zice acolo… — Bătrânul închise ochii și duse palma desfăcută la frunte. — Ă-ă-ă… „Și însoțitorul meu întinse mâna uscată și osoasă”. Hm-m-m… Nu… „Împletitura trupurilor goale și însângerate în camerele sumbre…” Hm-m-m…

— O clipă, spuse Andrei, lingându-și buzele uscate. Ce tot îndrugi dumneata acolo? Ce amestec au sfântul Anton și Dante? Încotro bați dumneata?

Bătrânul se miră.

— Eu nu bat nicăieri, zise el. M-ai întrebat despre casă, și eu… Firește, eu trebuie să mulțumesc lui Dumnezeu că în înțelepciunea și bunătatea lui eternă, încă din existența mea anterioară, m-a luminat și m-a ajutat să mă pregătesc. Aici, eu recunosc foarte, foarte multe lucruri, și mi se strânge inima când mă gândesc la alții, care au venit aici, și nu înțeleg, nu sunt în stare să înțeleagă unde au ajuns. Chinuitoare neînțelegere a esențialului și, pe deasupra, amintirea chinuitoare a propriilor păcate. Poate că aici este tot marea înțelepciune a Creatorului: conștiința eternă a propriilor păcate fără înțelegerea osândei pentru ele… Uite, de pildă pe dumneata, tinere, de ce te-a aruncat în abisul ăsta?

— Nu înțeleg ce vrei să spui, mormăi Andrei. „Fanaticii religioși ne mai lipseau aici”, își zise el.

— Nu te rușina, rosti bătrânul încurajator. Aici n-are rost să tăinuiești asta, căci judecata a avut loc… Eu, de pildă, sunt vinovat față de poporul meu — am fost trădător, delator, am văzut cum erau torturați și uciși oamenii pe care îi vindeam slujitorilor Satanei. Am fost spânzurat în o mie nouă sute patruzeci și patru. — Bătrânul tăcu. — Dumneata când ai murit?

— Eu n-am murit… rosti Andrei, simțind că îl ia cu frig.

Bătrânul dădu din cap, zâmbind.

— Da, mulți gândesc așa, zise el. Dar nu-i adevărat. Istoria cunoaște cazuri de oameni care au fost luați de vii la cer, dar nimeni na auzit vreodată ca — drept pedeapsă!— să fie trimiși în iad.

Andrei îl asculta, uitându-se buimac la el.

— Dumneata ai uitat pur și simplu, continuă bătrânul. Era război, bombele cădeau pe străzi, dumneata fugeai spre adăpost, și deodată — o lovitură, durere, și totul a dispărut. Pe urmă — vedenia îngerului, care vorbea cu blândețe, vorbea în parabole, și dumneata ai ajuns aici… — El dădu iar din cap înțelegător, țuguindu-și buzele. — Da,da, fără îndoială, iată, tocmai așa apare senzația libertății de voință. Acum îmi dau seama: aceasta este inerție. Pur și simplu inerție, tinere. Dumneata ai vorbit atât de convingător, încât m-ai făcut să șovăi întrucâtva… Organizarea haosului, lumea nouă… Nu,nu, asta-i pur și simplu inerție. Cu timpul, trebuie să treacă. Să nu uiți, iadul este veșnic, nu există întoarcere, iar dumneata ești abia în primul cerc…

— Dumneata… vorbești serios? — vocea lui Andrei era pițigăiată.

— Toate astea le știi și dumneata, spuse bătrânul cu blândețe. Le știi foarte bine. Numai că dumneata ești ateu, tinere, și nu vrei să recunoști că ai greșit toată viața dumitale, chiar atât de scurtă. Învățătorii dumitale neghiobi și ignoranți ți-au băgat în cap că înainte nu mai e nimic, e pustiu, descompunere, că nu trebuie să aștepți nici recunoștință, nici pedeapsă pentru faptele tale. Iar dumneata ai acceptat aceste idei jalnice, pentru că vi se păreau atât de simple, atât de evidente și mai ales pentru că erai foarte tânăr, beneficiai de o sănătate de fier și moartea era pentru dumneata ceva abstract și îndepărtat. Făcând un rău, sperai întotdeauna să scapi de pedeapsă, fiindcă nu puteau să te pedepsească decât tot niște oameni ca dumneata. Iar dacă se întâmpla să faci vreun bine, cereai de la oameni ca tine răsplata neîntârziată. Erai ridicol. Firește, acum înțelegi asta, văd pe fața dumitale…

— Deodată izbucni în râs. — La noi, în ilegalitate, era un inginer materialist, discutam deseori cu el despre viața de apoi. Doamne, cum își mai bătea joc de mine! „Moșule,zicea el, o să isprăvim în rai discuția asta absurdă…” Și, știi dumneata, eu îl caut mereu aici, îl caut, dar nu-l găsesc nicicum. Poate că în gluma lui era și adevăr, poate că a ajuns chiar în rai — ca martir. Moartea lui a fost, într-adevăr, îngrozitoare… iar eu — iată-mă aici.

— Discuții nocturne despre viață și moarte? răsună lângă ureche o voce cunoscută, și banca se zgudui. Izea Katzman, ca de obicei flenduros și ciufulit, se trânti cu toată greutatea lângă Andrei, ținând sub brațul stâng o mapă uriașă de culoare deschisă, și se apucă numaidecât, cu mâna dreaptă, să-și chinuiască negul de la gât. Ca întotdeauna, era într-o stare de excitație plină de entuziasm. Andrei vorbi, străduindu-se să pară pe cât posibil nepăsător:

— Uite, acest venerabil domn consideră că noi toți ne aflăm în iad.

— Venerabilul domn are perfectă dreptate, replică neîntârziat Izea și chicoti. În orice caz, dacă ăsta nu este iadul, este totuși ceva indefinibil după manifestările lui. Pan Stupalski, trebuie să recunoști că în cariera mea din timpul vieții n-ai găsit nici măcar un păcat pentru care meritam să fiu trimis aici! Eu nici măcar n-am încălcat fidelitatea conjugală, așa am fost de prost.

— Pan Katzman, declară bătrânul, eu sunt întru totul de acord că nici dumneata habar n-ai de acea meteahnă fatală a dumitale!

— Posibil, posibil, consimți Izea cu blândețe. Judecând după înfățișarea ta, se adresă el lui Andrei, se pare că ai fost în Edificiul Roșu. Cum ți-a fost acolo?

În clipa asta, Andrei își veni definitiv în fire. Parcă plesnise și se topise acea pojghiță semitransparentă, lipicioasă a coșmarului, durerea de cap i se potolise, acum distingea pronunțat și clar totul în jurul său, și Strada Principală încetă să mai fie cețoasă și întunecoasă, și polițistul cu motocicleta pare-se că nu dormea deloc, ci se plimba pe trotuar, cu țigara aprinsă — de câte ori trăgea, se vedea o luminiță roșie, privind în direcția băncii. Doamne, își zise Andrei aproape cu groază. Ce fac eu aici? Eu sunt anchetatorul, timpul trece, iar eu stau și flecăresc cu acest nebun, și mai e și Katzman aici… Katzman? Cum a ajuns aici?

— De unde știi unde am fost? întrebă el sacadat.

— Nu e greu de ghicit, spuse Izea chicotind. Dacă te-ai privi în oglindă…

— Te întreb serios, zise Andrei ridicând vocea. Bătrânul se ridică brusc.

— Noaptea bună, panilor, rosti el, rotindu-și lin melonul deasupra capului. Vise plăcute.

Andrei nu-i acordă nici o atenție. El se uita la Izea. Iar Izea, ciupindu-și negul și țopăind ușor pe loc, rânjind cu gura până la urechi, înecându-se și gâfâind, privea în urma bătrânului care se îndepărta.

— Ei? zise Andrei.

— Ce figură! șuieră Izea cu încântare. Ah, ce figură. Ești un prost, Voronin, ca întotdeauna habar n-ai de nimic! Știi tu cine-i ăsta? Este celebrul pan Stupalski, Iuda Stupalski. A dat pe mâna Gestapoului, la Lodz, două sute patruzeci și opt de oameni, a fost demascat de două ori, de două ori a scăpat, predând pe altcineva în locul său. Abia după eliberare a fost încolțit și demascat definitiv, judecat rapid, dar drept, însă și de data asta a ieșit din încurcătură! Domnii Mentori au socotit că-i util să-l scoată din ștreang și să-l transfere aici. Pentru buchet. Aici trăiește la ospiciu, se dă drept nebun, dar continuă să lucreze activ în specialitatea îndrăgită… Tu crezi că el se găsea întâmplător aici, pe bancă, și tocmai lângă tine? Știi pentru cine lucrează acum?

— Tacă-ți gura! spuse Andrei, înăbușindu-și printr-un efort de voință curiozitatea care îl cuprindea în timpul povestirilor lui Izea. Asta nu mă interesează. Tu cum ai ajuns aici? De unde dracu’ știi că am fost în Edificiu?

— Păi am fost și eu acolo, răspunse Izea liniștit.

— Așa, zise Andrei. Și ce se petrecea acolo?

— Tu știi mai bine ce se petrecea acolo. De unde să știu eu ce se petrecea acolo din punctul tău de vedere?

— Da’ ce se petrecea din punctul tău de vedere?

— Uite, asta nu te privește absolut deloc, rosti Izea aranjându-și pe genunchi mapa voluminoasă.

— Mapa ai luat-o de-acolo? întrebă Andrei, întinzând mâna.

— Nu, spuse Izea. Nu de-acolo.

— Ce conține?

— Ascultă, zise Izea. Ce te interesează pe tine? Ce mă tot sâcâi? Încă nu înțelegea ce se petrece. De altfel, nici Andrei nu înțelegea prea bine ce se petrece și chibzuia cu febrilitate cum să procedeze mai departe.

— Știi ce conține mapa asta? întrebă Izea. Am făcut săpături la primăria veche, cam la cincisprezece kilometri de aici. Am săpat toată ziua, soarele s-a stins, întuneric-beznă, ca-n șezutul unui negru, nici o sursă de lumină pe-acolo, știi și tu, de vreo douăzeci de ani… Am rătăcit încolo și-ncoace, de-abia am ajuns pe Principală — de jur împrejur ruine, niște glasuri ciudate care strigau…

— Da, făcu Andrei. Da’ tu nu știi că este interzis să scormonești prin vechile ruine?

Expresia de entuziasm dispăruse din ochii lui Izea. Se uită cu atenție la Andrei. Pare-se — începea să înțeleagă.

— Vrei să aduci în Oraș vreo molimă? continuă Andrei.

— Nu știu de ce, dar nu-mi place tonul tău, zise Izea, zâmbind strâmb. Vorbești cu mine nu știu cum…

— Iar tu nu-mi placi nicidecum! zise Andrei. De ce mă zăpăceai la cap că Edificiul Roșu este — chipurile — un mit? Tu știai doar că nu e un mit. M-ai mințit. De ce?

— Ăsta ce-i — un interogatoriu? întrebă ea.

— Tu ce crezi? întrebă și Andrei.

— Eu cred că te-ai lovit rău la cap. Cred că trebuie să te speli cu apă rece și, în general, să-ți vii în fire.

— Dă mapa-ncoace, zise Andrei.

— Da mai du-te tu în…! rosti Izea, ridicându-se. Îi fugise tot sângele din față.

Andrei se ridică și el.

— Vei merge cu mine, spuse.

— Nici nu mă gândesc, rosti Izea sacadat. Arată-mi ordinul de arestare. Atunci, Andrei, simțind că se îneacă de furie, fără să-și ia ochii de la Izea, deschise încet tocul și scoase pistolul.

— Luați-o înainte, ordonă el.

— Ești un idiot… mormăi Izea. Te-ai țicnit de tot…

— Gura! zbieră Andrei. Înainte!

Îl împinse pe Izea cu pistolul între coaste, și Izea porni ascultător, șontânc-șontânc, să traverseze strada. Pesemne că îl roseseră încălțările — șchiopăta rău.

— O să crăpi de rușine, aruncă el peste umăr. Când o să te trezești — o să-ți ardă obrajii de rușine…

— Gura!

Se apropiară de motocicletă, polițistul dădu la o parte cu îndemânare prelata atașului, și Andrei arătă într-acolo cu țeava pistolului.

— Urcați!

Neîndemnatic, fără să scoată o vorbă, Izea urcă. Polițistul sări iute în șa, Andrei se așeză în spatele lui, vârându-și pistolul în toc. Motorul mugi, începu să păcăne, motocicleta luă virajul și, săltând la hopuri, o luă la goană îndărăt, către procuratură, speriind nebunii obosiți care rătăceau aiurea pe strada umezită de rouă.

Andrei se străduia să nu se uite la Izea, care se ghemuise în ataș. Primul val de furie îi trecuse, și acum simțea un fel de jenă — totul se petrecuse prea repede, prea precipitat, în pripă, precum în anecdota cu ursul care îl dădea pe iepure într-un leagăn fără fund. Na-ni, na-ni! Leagănul n-are fund, prost bătrân… Bine, o să vedem…

La vestiarul procuraturii, Andrei, fără să se uite la Izea, ordonă polițistului să-l înregistreze pe cel reținut și să-l ducă sus la ofițerul de serviciu, iar el, sărind câte trei trepte deodată, urcă în cabinetul său.

Era aproape ora patru — perioada cea mai încordată de muncă. În coridor, pe lângă pereți, ședeau, pe bănci lungi, lustruite de funduri, cei aduși pentru anchetă și martorii. Toți aveau o înfățișare la fel de disperată și de somnoroasă, toți căscau de le trosneau fălcile și se holbau cu ochii tulburi de somn.

Din când în când, ofițerul de serviciu, de la măsuța lui, striga de răsuna toată încăperea. „Tăcere! Nici o vorbă!” De după ușile capitonate cu dermatină ale camerelor de anchetă se auzea țăcănitul mașinilor de scris, voci tunătoare, bocete. Era înăbușitor, întunecos, murdar. Lui Andrei i se făcu greață, brusc, îi veni să tragă o fugă la bufet și să bea ceva înviorător: o ceașcă de cafea tare ori măcar un păhărel cu vodcă. Și atunci îl zări pe Van.

Van ședea pe vine, cu spatele rezemat de perete. Era îmbrăcat cu obișnuita lui haină vătuită, capul vârât între umeri, astfel încât gulerul pufoaicei îi clăpăugea urechile; fața lui rotundă, fără păr, era liniștită. Ațipise.

— Ce faci aici? întrebă Andrei mirat.

Van deschise ochii, se ridică ușor și spuse, zâmbind:

— Sunt arestat. Aștept să mă cheme.

— Cum arestat? Pentru ce?

— Sabotaj, spuse Van încet.

Un zdrahon de bărbat într-un impermeabil murdar, care moțăia alături, deschise și el ochii, mai bine zis unul, pentru că celălalt era acoperit de o umflătură violetă.

— Ce sabotaj? se miră Andrei.

— Sustragere de la dreptul la muncă…

— Articolul o sută doisprezece, paragraful șase, explică, în cunoștință de cauză, zdrahonul cu ochiul umflat.

— Lasă gura, îi spuse Andrei.

Zdrahonul se uită la el prin vânătaia lui, surâse ironic (Andrei își aminti numaidecât și simți propriul cucui din frunte) și grăi împăciuitor cu glas răgușit:

— Poți să și taci. De ce să vorbești, dacă totul este clar și fără cuvinte?

— Nici o vorbă! zbieră amenințător de departe ofițerul de serviciu. Cine se reazemă acolo de perete? Dă-te la o parte!

— Așteaptă, îi zise Andrei lui Van. Unde te-au chemat? Aici? — el arătă spre ușa camerei douăzeci și doi, încercând să-și amintească al cui este cabinetul acesta.

— Exact, rosti amabil zdrahonul, cu glas răgușit. Pe noi ne-au chemat la douăzeci și doi. De o oră și jumătate sprijinim pereții.

— Așteaptă, îi zise iar Andrei lui Van și împinse ușa.

La birou trona Heinrich Rumer, anchetator secund și garda de corp — gorila personală a lui Friedrich Geiger, fost boxer de categorie mijlocie și book-maker la München. Andrei întrebă: „Pot să intru?” dar Rumer nu răspunse. Era foarte ocupat. Desena ceva pe o foaie mare de hârtie specială, aplecându-și când spre un umăr, când spre altul capul lui de fiară cu nas turtit, răsufla din greu și chiar gemea de încordare. Andrei închise ușa după sine și veni foarte aproape de birou. Rumer făcea o copie după o ilustrată pornografică. Hârtia specială de desen și ilustrata erau împărțite în pătrate. Lucrul era abia la început, erau marcate doar contururile generale. Îl aștepta o muncă titanică.

— Cu ce te ocupi în timpul serviciului, dobitocule? îl întrebă Andrei mustrător. Rumer tresări și își ridică ochii.

— A, tu erai… rosti el cu vădită ușurare. Ce dorești?

— Așa lucrezi? întrebă Andrei cu tristețe în glas. Oamenii te așteaptă, și tu…

— Cine așteaptă? tresări din nou Rumer. Unde?

— Te așteaptă oamenii aflați sub anchetă! zise Andrei.

— A-a… Ei și?

— Nimic, rosti Andrei cu răutate. Firește, ar fi trebuit să-l facă cumva pe tipul ăsta să se rușineze, să-i aducă aminte brutei că Fritz a garantat pentru el, a garantat cu numele său onorabil pentru un cretin puturos, pentru un dobitoc, însă Andrei simți că asta e acum mai presus de puterile lui.

— Cine te-a blagoslovit în frunte? întrebă Rumer cu interes profesional, examinând cucuiul lui Andrei. Frumos te-a mai aranjat…

— N-are importanță, spuse Andrei nerăbdător. Uite pentru ce am venit la tine: cazul lui Van Lihun e la tine?

— Van Lihun? zise Rumer, încetând să mai examineze cucuiul și vârându-și gânditor degetul în nara dreaptă. Da’ ce s-a-ntâmplat? întrebă el precaut.

— E la tine sau ba?

— Da’ de ce întrebi?

— Pentru că el stă acolo, în fața ușii tale, așteptând, în timp ce tu, aici, te ocupi cu porcării!

— De ce — porcării? zise Rumer pe un ton ofensat. Uită-te și tu ce mai țâțișoare! M-mmuh! Ce zici?

Andrei respinse cu dezgust fotografia.

— Dă-mi dosarul, îi ceru el.

— Care dosar?

— Cazul lui Van Lihun, dă-l încoace!

— Nu-i la mine cazul ăsta! zise Rumer supărat și trase sertarul din mijloc. Andrei se uită și el. Sertarul era într-adevăr gol.

— Tu unde îți ții dosarele? întrebă Andrei stăpânindu-se.

— Ce te interesează, spuse Rumer pe un ton agresiv. Nu ești șeful meu! Andrei smulse cu hotărâre receptorul telefonului. În ochii de purcel ai lui Rumer licări îngrijorarea.

— Stai, zise el, acoperind în grabă aparatul telefonic cu lăboanța lui uriașă. Unde vrei să telefonezi? De ce?…

— O să-l sun numaidecât pe Geiger, zise Andrei cu răutate. Să-ți bagi mințile-n cap, idiotule…

— Stai puțin, îngăimă Rumer, încercând să-i smulgă receptorul. Ce vrei, de fapt… De ce să telefonezi lui Geiger? Ce, noi amândoi nu putem aranja treaba asta? Spune-mi mai întâi pe înțeles ce dorești de la mine?

— Vreau să iau la mine cazul lui Van Lihun.

— Chinezul ăla? Portarul?

— Da!

— Puteai să spui așa de la început! N-are nici un dosar. Abia l-au adus. O să-i iau primul interogatoriu.

— De ce a fost arestat?

— Nu vrea să-și schimbe profesia, spuse Rumer, trăgând delicat spre sine receptorul și cu el — pe Andrei. Sabotaj. De trei ori la rând a fost numai portar. Cunoști articolul o sută douăzeci și doi?

— Îl cunosc! zise Andrei. Dar ăsta-i un caz special. Ăia încurcă veșnic câte ceva. Unde-i hârtia de însoțire?

Răsuflând zgomotos, Rumer îi luă, în sfârșit, receptorul, îl puse în furcă și începu din nou să scotocească în birou, acum în sertarul din dreapta, scotoci, acoperind conținutul cu umerii lui gigantici, scoase o hârtiuță și, asudând din belșug, i-o întinse lui Andrei. Andrei o parcurse cu privirea.

— Aici nu scrie că e trimis anume la tine, declară el.

— Și ce înseamnă asta?

— Înseamnă că o să-l iau la mine, rosti Andrei și vârî hârtia în buzunar. Rumer se neliniști.

— Păi, la ofițerul de serviciu, este înregistrat la mine!

— Atunci telefonează-i acestuia și spune-i că pe Van Lihun l-a luat Voronin. Să-l treacă la mine.

— Telefonează-i singur, spuse Rumer important. De ce să-i telefonez eu? Tu îl iei, tu să telefonezi. Iar mie să-mi dai dovada că l-ai luat.

Peste cinci minute toate formalitățile erau încheiate. Rumer ascunse dovada în sertar, se uită la Andrei, apoi la fotografie.

— Grozave țâțe! zise el. Uger!

— O s-o sfârșești prost, Rumer, îi făgădui Andrei ieșind. În coridor, fără să scoată o vorbă, îl luă pe Van de braț și îl trase după sine. Van îl urmă ascultător, neîntrebându-l nimic, și lui Andrei îi trecu prin minte că, uite, tot așa de tăcut și fără să crâcnească el, s-ar fi dus și la moarte, și la tortură, și la orice umilință. Andrei nu putea înțelege așa ceva. Era în această smerenie ceva animalic, subuman, dar în același timp sublim, care stârnește un respect inexplicabil, pentru că dincolo de smerenia asta se

întrezărea înțelegerea supranaturală a unei esențe foarte profunde, ascunsă și eternă, a ceea ce se petrece, înțelegerea veșniciei inutilității și, deci, a nevredniciei împotrivirii. Occidentul este Occident, Orientul — Orient. O sentință mincinoasă, nedreaptă, umilitoare, dar în cazul de față părea, nu știu de ce, potrivită.

Ajunși în cabinet, Andrei îl pofti pe Van să se așeze pe scaun, nu pe taburetul celor anchetați, ci pe scaunul secretarului, alături de birou, se așeză și el, apoi zise:

— Povestește. Ce a fost acolo, la ei?

Și Van începu numaidecât să istorisească cu glasul lui domol de povestitor:

— Acum o săptămână a venit la mine împuternicitul forțelor de muncă de la raion și mi-a zis că eu încalc în mod grosolan legea dreptului la muncă variată. Avea dreptate, eu, într-adevăr am încălcat grosolan această lege. Mi-au venit de trei ori invitații de la bursă și de trei ori le-am aruncat la gunoi. Împuternicitul mi-a atras atenția că, dacă neglijez în continuare, mă așteaptă mari neplăceri. Atunci mi-am zis: sunt cazuri când mașina îl lasă pe om la vechiu-i serviciu. Chiar în ziua aceea m-am dus la bursă și am introdus cartea mea de muncă în mașina de repartiții. N-am avut noroc. Am primit funcția de director al combinatului de încălțăminte. Însă eu hotărâsem dinainte că n-o să mă duc la noul serviciu, și am rămas portar. Astă seară au venit după mine doi polițiști și m-au adus aici. Asta-i tot ce s-a întâmplat.

— Am înțeles, zise Andrei tărăgănind vorbele. Nimic nu-i era neînțeles. Ascultă, vrei un ceai? Aici pot cere ceai cu sandvișuri. Gratuit.

— Asta înseamnă mare deranj, refuză Van. Nu trebuie.

— Ce deranj?!… rosti Andrei supărat și comandă prin telefon două pahare de ceai și sandvișuri. Pe urmă puse receptorul în furcă, se uită la Van și întrebă cu precauție: Totuși, eu nu prea înțeleg, Van — de ce n-ai vrut să fii directorul combinatului? Asta-i o funcție respectabilă, te-ai fi ales cu o nouă profesie, ai fi adus mult folos, căci tu ești un om foarte conștiincios și harnic… Eu cunosc acel combinat — veșnică tâlhărie, se fură încălțămintea cu lăzile… Cu tine n-ar mai fi așa ceva. Și, pe urmă, acolo ai avea o leafă mult mai mare, doar ai nevastă, copil… Despre ce-i vorba?

— Da, cred că nu ți-e ușor să înțelegi, zise Van gânditor.

— Ce-i aici de înțeles? spuse Andrei cu nerăbdare. Este clar că-i mai bine să fii director de combinat decât să scormonești toată viața prin gunoi… Sau, cu atât mai puțin, să-ți petreci șase luni în baltă…

Van clătină din capul lui rotund.

— Nu, nu-i mai bine, zise el. Mai bine e să fii acolo de unde nu mai ai unde să cazi. Tu n-o să înțelegi asta, Andrei.

— De ce neapărat să cazi? întrebă Andrei descumpănit.

— Nu știu de ce. Asta însă e obligatoriu. Ori va trebui să depui atâtea eforturi ca să te menții, încât e mai bine să cazi dintr-o dată. Eu știu, am trecut prin toate astea.

Un polițist cu ochi somnoroși aduse ceaiul, salută, clătinându-se, și ieși oblic pe coridor. Andrei așeză dinaintea lui Van paharul într-un suport întunecat, îi împinse farfuria cu sandvișuri. Van mulțumi, sorbi din pahar și luă sandvișul cel mai mic.

— Pur și simplu te temi de răspundere, zise Andrei mâhnit. Te rog să mă scuzi, dar asta nu e prea cinstit față de ceilalți.

— Eu încerc mereu să fac oamenilor doar bine, replică Van liniștit. Iar în ceea ce privește răspunderea, asupra mea cade una dintre cele mai mari. Soția mea și copilul.

— Este adevărat, spuse Andrei din nou puțin descumpănit. Desigur, asta așa e. Recunoaște însă că Experimentul cere de la fiecare dintre noi…

Van asculta cu atenție și dădea din cap. Când Andrei sfârși, spuse:

— Te înțeleg. Ai și tu dreptate în felul tău. Dar nu uita că tu ai venit aici să construiești, iar eu am fugit încoace. Tu cauți luptă și biruință, iar eu caut liniște. Suntem foarte deosebiți, Andrei.

— Ce înseamnă — liniște? Te defăimezi singur! Dacă tu căutai liniștea, ți-ai fi găsit un locșor călduț și ai fi dus-o ca în sânul lui Avram. Căci pe aici e plin și arhiplin de locuri călduțe. Pe când tu ți-ai ales cea mai murdară, cea mai nepopulară muncă, și tu muncești, cinstit, nu-ți precupețești nici puterile, nici timpul… Ce liniște mai poate fi și asta?!

— Sufletească, Andrei, sufletească! zise Van. În pace cu tine însuți și cu Universul. Andrei bătu darabana cu degetele în masă.

— Și cum, ai de gând să rămâi toată viața portar?

— Nu-i obligatoriu, zise Van. Înainte de a ajunge aici, am fost mai întâi hamal într-un depozit. Pe urmă, mașina m-a numit secretarul primarului. Am refuzat și am fost trimis în baltă. Am muncit cele șase luni, m-am întors și, după lege, ca fost condamnat, am primit funcția cea mai de jos. Apoi, mașina a început să mă împingă iarăși în sus. M-am dus la directorul bursei și i-am explicat totul ca și ție. Directorul bursei era evreu, ajuns aici dintr-un lagăr de exterminare, și m-a înțeles foarte bine. Cât a fost el director, nu m-a deranjat nimeni. — Van făcu o pauză. — Cu vreo două luni în urmă a dispărut. Se spune că a fost găsit mort, tu, probabil, știi asta. Și totul a luat-o de la început… Nu-i nimic, o să-mi fac stagiul în baltă și mă întorc din nou ca portar… Acum o să-mi fie mult mai ușor — băiatul e mare, și în baltă o să mă ajute nenea Iura…

Andrei își dădu seama că se uită la Van cu ochi mari, absolut necuviincios, de parcă în fața lui nu se afla Van, ci o făptură ciudată. De altminteri, Van era cu adevărat o ciudățenie.

Doamne, își zise Andrei. Ce viață trebuie să trăiești ca să ajungi la o asemenea filosofie? Nu, trebuie să-l ajut. Sunt obligat. Dar cum?…

— Bine, rosti el în sfârșit. Cum vrei, doar că în baltă n-ai ce căuta. Nu știi, întâmplător, cine-i acum directorul bursei?

— Otto Frisha, spuse Van.

— Cine? Otto? Păi de ce…

— Da. M-aș fi dus la el, firește, dar el este atât de mic, nu înțelege nimic și se teme de orice.

Andrei înhăță cartea de telefon, găsi numărul, ridică receptorul. Fu nevoit să aștepte mult, pesemne Otto doarme buștean. În sfârșit, răspunse cu o voce sincopată, speriată și mânioasă.

— Directorul Otto Frisha la telefon.

— Salut, Otto, zise Andrei. Sunt Voronin, de la procuratură.

Se făcu liniște. Se auzi cum Otto tuși de câteva ori. Pe urmă rosti precaut:

— De la procuratură? vă ascult.

— Ce, nu te-ai trezit încă? zise Andrei supărat. Te-a tăvălugit zdravăn Elze, nu? Andrei la telefon! Voronin!

— Ah, Andrei? zise Otto, acum cu alt glas. Ce-ți veni în miez de noapte? Ptiu, cum îmi bate inima… Ce s-a întâmplat?

Andrei îi explică situația. Cum se și aștepta, totul a mers ca uns. Otto a fost cu totul de acord. Da, el a spus întotdeauna că Van se află la locul potrivit. Da, și el, fără îndoială, crede că din Van, oricum, nu va ieși un director de combinat. El, după cât se pare, era cu adevărat încântat de dorința lui Van de a rămâne într-o funcție atât de neinvidiat („De-am avea mai mulți oameni ca el, că toți se cațără numai în sus, mai dihai ca vânătorii de munte!…”), el respinge cu indignare însăși ideea trimiterii lui Van în baltă, iar în ceea ce privește legea, este cumplit de indignat pe acei idioți și cretini birocrați, care înlocuiesc spiritul sănătos al legii cu litera ei moartă. La urma urmelor, legea există pentru a stăvili tentativele șmecherilor de a se cățăra cât mai sus, dar pe oamenii care doresc să rămână jos ea nu-i privește în nici un fel și nici nu trebuie să-i privească. Directorul bursei a înțeles perfect toate acestea. „Da! a repetat el. O, da, desigur!”

E drept că Andrei rămăsese cu impresia vagă, ridicolă și supărătoare că Otto ar ti căzut de acord cu orice propunere a lui, a lui Andrei Voronin — de pildă, să-l numească pe Van primar ori să-l bage la carceră. Otto nutrea întotdeauna față de Andrei sentimente de recunoștință exagerată, probabil pentru că Andrei era unicul om din compania lor (și poate din tot orașul) care se purta cu Otto omenește… Dar, la urma urmelor, importantă este treaba.

— Am să dau dispoziții, repetă pentru a zecea oară Otto. Poți să fii absolut liniștit. Voi da indicații și pe Van n-o să-l mai deranjeze nimeni.

Cu asta au încheiat. Andrei puse receptorul în furcă și se apucă să-i scrie lui Van permisul de ieșire.

— Te duci chiar acum? întrebă el, continuând să scrie. Sau aștepți să se aprindă soarele? Bagă de seamă, pe străzi acum e primejdios…

— Vă mulțumesc, mormăi Van. Vă mulțumesc…

Andrei ridică mirat capul. Van stătea în fața lui și se înclina adânc, cu palmele încrucișate, pe piept.

— Încetează naibii cu fasoanele astea chinezești, mormăi Andrei înciudat și jenat. Ce mare bine ți-am făcut? — îi întinse lui Van permisul. — Te-am întrebat dacă te duci acum, direct? Van luă permisul cu plecăciunea de rigoare.

— Cred că-i mai bine să mă duc numaidecât, spuse el, parcă scuzându-se. Chiar acum. Cu siguranță că au venit gunoierii…

— Gunoierii… repetă Andrei. El aruncă o privire spre farfuria cu sandvișuri. Sandvișurile erau mari, proaspete, cu șuncă excelentă. Stai puțin, zise el, scoase din sertar un ziar vechi și începu să împacheteze sandvișurile. Ia-le acasă, pentru Meilin…

Van se împotrivi slab, mormăi ceva despre deranjul extrem de mare, dar Andrei îi vârî pachetul în sân, îl luă pe după umeri și îl conduse spre ușă. Se simțea cumplit de jenat. Totul era altfel… Și Otto și Van au reacționat într-un mod ciudat la actele lui. El însă n-a vrut decât să facă totul drept, ca totul să fie corect și rezonabil, dar a ieșit naiba știe ce — filantropie, favoritism, pile… El căuta cu înfrigurare niște cuvinte seci, profesionale, care să reliefeze caracterul oficial și legal al situației… Și deodată i se păru că a găsit. Se opri, își ridică bărbia și, privindu-l pe Van de sus în jos, rosti cu răceală:

— Domnule Van, în numele procuraturii vă rog să primiți toate scuzele pentru reținerea ilegală. Vă garantez că așa ceva nu se va mai repeta.

Și deodată văzu ochii lui Van — privirea lui ciudată și foarte cunoscută prin ciudățenia ei, și brusc totul îi veni în minte, simțind că-l trec fiori la această amintire.

— Van, rosti el, și vocea îi deveni răgușită. Vreau să te întreb ceva.

Tăcu. Era o prostie să-l întrebe, era absurd. Dar nu mai putea să nu-l întrebe. Van se uita la el de jos în sus, așteptând.

— Van, zise el, tușind ușor. Unde ai fost astăzi pe la două din noapte? Van nu se arătă mirat.

— La două noaptea au venit după mine, zise el. Tocmai spălam scările.

— Și înainte de asta?

— Înainte de asta am strâns gunoiul, m-a ajutat și Meilin, apoi ea s-a dus să se culce, iar eu — să spăl scările.

— Da, spuse Andrei. Așa am crezut și eu. Bine, la revedere, Van. Scuze pentru tot ce s-a întâmplat… Sau nu, așteaptă, vin să te conduc…

PATRU

ÎNAINTE DE A-L CHEMA PE IZEA, Andrei chibzui totul de la început. În primul rând, își interzise să-l trateze pe Izea cu prejudecăți. Faptul că Izea este cinic, atotștiutor și palavragiu, faptul că este gata să ia în râs totul pe lume — și așa face —, faptul că e murdar, stropește cu salivă când vorbește, chicotește scârbos, trăiește cu o văduvă care îl și întreține și nimeni nu știe în ce fel își câștigă banii de trai — toate astea, în cazul de față, nu trebuie să joace nici un rol.

De asemenea, trebuia să stârpească din rădăcină ideea primitivă că Izea Katzman este un simplu colportor de zvonuri panicarde privind Edificiul Roșu și alte fenomene mistice. Edificiul Roșu este o realitate. Enigmatică, fantastică, nu se știe cui și la ce folosește, totuși — realitate. (Andrei scotoci în dulăpiorul-farmacie și, privindu-se în oglinjoară, își unse cucuiul cu o alifie verde.) În acest plan, Katzman nu-i decât un martor. Ce căuta el în Edificiul Roșu?

Cât de des se duce acolo? Ce poate să povestească despre el? Ce mapă a extras de acolo? Ori mapa, într-adevăr, nu este de acolo? O fi chiar de la primăria veche?…

Stop, stop! Deseori Katzman s-a dat de gol… nu, nu s-a dat de gol, desigur, ci a povestit pur și simplu despre excursiile lui în nord! Nu, pe Katzman l-a reținut pe bune, deși în grabă. Așa se întâmplă întotdeauna: totul începe de la nevinovata curiozitate, omul își vâră nasul curios unde nu-i fierbe oala, apoi nu apucă să spună nici pâs, că a și fost recrutat… De ce n-a vrut nici în ruptul capului să-mi dea mapa aia?… E limpede că mapa este de acolo. Și Edificiul Roșu e de acolo! Aici, șeful n-a chibzuit ceva îndeajuns. Explicabil — el nu dispunea de fapte. Și n-a avut ocazia să intre acolo. Da, colportajul de zvonuri este un lucru îngrozitor, dar Edificiul Roșu este mai îngrozitor decât orice zvon. Și cel mai grozav nu este faptul că în el intră și dispar oameni pentru totdeauna, cel mai cumplit este că uneori intră, dar și ies de acolo! Ies, se întorc, trăiesc printre noi. Precum Katzman…

Andrei simți că a sesizat esențialul, însă nu avea destul curaj să analizeze totul până la capăt. Știa doar că Andrei Voronin, care a intrat pe ușa având clanță de aramă cu înflorituri sculptate, nu era deloc acel Andrei Voronin care a ieșit pe această ușă. Ceva s-a frânt în el acolo, ceva s-a pierdut definitiv… Strânse din dinți. Nu, nu, aici v-ați greșit socotelile, stimați domni. Nu trebuia să mă lăsați să plec. Noi nu ne dăm bătuți cu una, cu două… nu ne lăsăm cumpărați… înduioșați…

Surâse mulțumit, luă o foaie albă de hârtie și scrise pe ea cu litere mari: „EDIFICIUL ROȘU — KATZMAN. EDIFICIUL ROȘU — ANTIORAȘUL. ANTIORAȘUL — KATZMAN”. Iată cum se leagă totul. Nu, șefule. Nu trebuie să căutăm colportori de zvonuri. Trebuie să-i căutăm pe cei care s-au întors din Edificiul Roșu întregi și nevătămați, să-i căutăm, să-i prindem, să-i izolăm ori să-i punem sub observație strictă… Mai scrise: „Șederea în Edificiu — Antiorașul”. Așa că pani Husakova va trebui să povestească tot ce știe despre František al ei. Dar flautistul trebuie eliberat. De fapt… bine, nu-i vorba de ei… Poate ar trebui să-i telefonez șefului? Să-i cer să blagoslovească noua orientare? Cred că e prea devreme. Uite, dacă aș izbuti să-l fac pe Katzman să recunoască… Ridică receptorul.

— Ofițer de serviciu, arestatul Katzman să fie adus la mine, camera treizeci și șase!… Și nu numai că trebuie să-l fac să recunoască, dar este și posibil. Mapa. N-o să se mai poată eschiva… Pentru o clipă, pe Andrei îl fulgeră gândul că nu-i deloc etic să se ocupe el de cazul lui Katzman, cu care a chefuit de nenumărate ori și, în general… Dar alungă acest gând.

Ușa se deschise și deținutul Katzman, rânjindu-se și cu mâinile vârâte în buzunarele soioase, cu mersul lui dezordonat — intră în cameră.

— Luați loc, rosti Andrei sec, arătând cu bărbia spre taburet.

— Vă mulțumesc, răspunse arestatul, rânjind cu toată gura. Observ că nu v-ați revenit…

Poftim, infamul, nu-i pasă de nimic. Se așeză, își ciupi negul de pe gât, rotindu-și curios privirea prin încăpere.

Și numaidecât Andrei îngheță. Arestatul nu mai avea mapa cu el.

— Unde-i mapa? întrebă el, străduindu-se să fie cât mai calm.

— Care mapă? se interesă Katzman obraznic. Andrei smulse receptorul:

— Ofițer de serviciu! Unde este mapa deținutului Katzman?

— Care mapă? întrebă nătâng ofițerul de serviciu. Îndată, să mă uit… Katzman… Aha… Deținutului Katzman i s-au luat: batiste de nas — două, o pungă goală, ponosită…

— O mapă nu este acolo, în opis? strigă Andrei.

— Mapa nu este, răspunse ofițerul de serviciu cu glasul pierit.

— Adu-mi, te rog, opisul, zise Andrei răgușit și așeză receptorul. Pe urmă privi încruntat spre Katzman. De furie — îi țiuiau urechile. Farse evreiești… zise el, stăpânindu-se. Unde ai ascuns mapa, canalie?

Katzman răspunse neîntârziat:

— „Ea l-a apucat de mână și l-a întrebat de nenumărate ori: unde ai ascuns mapa?”

— Nu-i nimic, spuse Andrei, respirând zgomotos pe nas. Asta n-o să te-ajute cu nimic, spion mârșav…

Pe fața lui Izea licări o expresie de mirare. După o clipă însă, el își afișă din nou rânjetul batjocoritor, dezagreabil.

— Desigur, desigur! zise el. Președintele organizației ”Joint”, Iosif Katzman — la dispoziția dumneavoastră. Vă rog să nu mă bateți, oricum voi spune totul. Mitralierele sunt ascunse la Berdicev, locul de aterizare o să-l marcăm prin focuri…

Intră ofițerul de serviciu speriat, ținând în mâna întinsă foaia cu opisul.

— Mapa nu-i aici, bâigui el, așezând hârtia pe marginea biroului în fața lui Andrei, după care se retrase. Am sunat și la registratură, nici acolo…

— Bine, du-te, rosti Andrei printre dinți.

El luă formularul interogatoriului și, fără să ridice ochii, întrebă:

— Numele? Prenumele? Patronimicul?

— Katzman Iosif Mihailovici.

— Anul nașterii?

— Treizeci și șase.

— Naționalitatea?

— Da, spuse Katzman și chicoti. Andrei înălță capul.

— Ce da?

— Ascultă, Andrei, zise Izea. Nu înțeleg ce se petrece astăzi cu tine, însă ia aminte, o să-ți prejudiciezi întreaga carieră cu mine. Te avertizez ca vechi prieten…

— Vă rog să răspundeți la întrebări! rosti Andrei cu vocea sugrumată. Naționalitatea?

— Mai bine adu-ți aminte cum i-au luat decorația doctoriței Timașuk, spuse Izea. Andrei nu știa cine era doctorița Timașuk.

— Naționalitatea!

— Evreu, rosti Izea cu dezgust.

— Cetățenia?

— U.R.S.S.

— Religia?

— Fără.

— Studii?

— Superioare. Institutul Pedagogic Herzen, Leningrad.

— Condamnări?

— Nu.

— Anul terestru al plecării?

— O mie nouă sute șaizeci și opt.

— Locul plecării?

— Leningrad.

— Motivul plecării?

— Curiozitatea.

— Stagiul șederii în Oraș?

— Trei ani.

— Profesia actuală?

— Statistician la direcția gospodăriei comunale.

— Enumerați profesiile anterioare.

— Salahor, arhivar principal al Orașului, funcționar la abatorul orășenesc, gunoier, fierar. Cred că asta-i totul.

— Situația familială?

— Soț adulter, răspunse Izea, surâzând satisfăcut.

Andrei puse tocul pe masă, își aprinse o țigară și o bucată de vreme îl examină pe arestat prin fumul albăstrui. Izea rânjea, Izea era ciufulit, Izea era impertinent, dar Andrei îl cunoștea bine pe omul acesta și băgă de seamă că Izea este nervos. De bună seamă, avea de ce să se enerveze, cu toate că izbutise să scape de mapă, să spunem, cu multă dibăcie. De bună seamă, acum înțelegea că îl vor lua în focuri de-adevăratelea, iată de ce își mijea ochii nervos, iată de ce colțurile gurii rânjite îi tremurau.

— Uite ce e, spuse Andrei cu o răceală bine elaborată. Vă recomand cu insistență să vă purtați cuviincios în fața organelor de anchetă, dacă nu vreți să vă înrăutățiți situația. Izea încetă să mai zâmbească.

— Bine, spuse el. Atunci, solicit să mi se aducă la cunoștință acuzația și articolul conform căruia s-a efectuat reținerea. În afară de asta — solicit un avocat. Din această clipă, nu mai scot o vorbă fără avocat.

Andrei zâmbi în sinea lui satisfăcut.

— Ați fost reținut în conformitate cu articolul doisprezece al Codului de procedură penală privind reținerea preventivă a persoanelor a căror rămânere în libertate poate reprezenta un pericol social. Sunteți învinuit de legături ilegale cu elemente ostile, de tăinuirea ori distrugerea probelor materiale în momentul arestării… precum și de încălcarea hotărârii municipalității, care interzice ieșirea dincolo de raza Orașului din considerente sanitare. Hotărârea asta ați încălcat-o în mod sistematic… În ceea ce privește avocatul — procuratura vă poate oferi un avocat doar după ce se vor scurge trei zile din momentul reținerii, în conformitate cu același articol doisprezece… În afară de aceasta, vă informez că puteți să protestați, să depuneți plângeri și să înaintați apeluri numai după ce veți răspunde satisfăcător la întrebările anchetei preliminare. Același articol doisprezece al Codului de procedură penală. Ați înțeles?

Urmări cu atenție chipul lui Izea și observă că Izea pricepuse totul. Era absolut clar că Izea va răspunde la întrebări și va aștepta scurgerea celor trei zile. Când a pomenit de cele trei zile, Izea a răsuflat ușurat. Splendid…

— Acum, că ați primit lămuriri, să continuăm, zise Andrei și luă din nou tocul. Situația dumneavoastră familială?

— Celibatar, spuse Izea.

— Adresa?

— Ce? întrebă Izea. Era limpede că se gândea la altceva.

— Adresa? Unde locuiți?

— A-Doua-La-Stânga, nouăsprezece, apartamentul șapte.

— Ce puteți spune în legătură cu fondul acuzației care vi s-a adus?

— Mă rog, spuse Izea. În privința elementelor dușmănoase: aiureală de om nebun. Aud pentru întâia oară. O socotesc născoceală provocatoare din partea anchetei. Probele materiale… N-am avut asupra mea și nici nu puteam să am nici un fel de probe materiale, pentru că n-am săvârșit nici un delict. Iată de ce nu puteam nici să le tăinuiesc, nici să le distrug. Iar în ceea ce privește hotărârea municipalității, eu, ca vechi lucrător la arhivele orașului, continuu să lucrez acolo — muncă obștească. Am acces la toate materialele de arhivă, deci, și la cele care se află dincolo de raza orașului. Asta-i totul!

— Ce căutați în Edificiul Roșu?

— Asta mă privește personal. Nu aveți dreptul să vă amestecați în treburile mele personale. Dovediți-mi mai întâi că au legătură cu fondul infracțiunii. Articolul paisprezece din Codul de procedură penală.

— Ați fost în Edificiul Roșu în numeroase rânduri?

— Da.

— Puteți să-i numiți pe oamenii întâlniți acolo? Izea rânji îngrozitor.

— Pot. Numai că asta nu va ajuta ancheta.

— Numiți-i pe acești oameni.

— Poftim. Din epoca modernă: Petain, Quisling, Van Țzinvei…

Andrei ridică mâna.

— Vă rog să numiți în primul rând pe oamenii care sunt cetățeni ai Orașului nostru.

— Dar la ce folosesc ele anchetei? se interesă Izea agresiv.

— Nu sunt obligat să vă dau socoteală. Răspundeți la întrebări.

— Nu vreau să răspund la întrebări tâmpite. Dumneavoastră habar n-aveți. Credeți că dacă am întâlnit pe cineva acolo înseamnă că el a și fost acolo. Dar nu-i așa.

— Nu înțeleg. Explicați, vă rog.

— Păi nici eu nu înțeleg, spuse Izea. E ceva ca un vis. Aiureală a conștiinței tulburate.

— Așa. Ca un vis. Astăzi ați fost în Edificiul Roșu?

— Da, am fost.

— Unde se afla Edificiul Roșu când ați intrat în el?

— Astăzi? Astăzi — acolo, la sinagogă.

— Pe mine m-ați văzut acolo? Izea rânji din nou.

— Vă văd de fiecare dată când intru acolo.

— Inclusiv astăzi?

— Inclusiv.

— Ce făceam?

— Dezmăț, spuse Izea cu satisfacție.

— Concret?

— Făceați dragoste, domnule Voronin. Făceați dragoste cu mai multe fete deodată și în același timp propovăduiați celor castrați înaltele principii. Le explicați că vă ocupați cu această treabă nu pentru plăcerea proprie, ci pentru binele întregii omeniri.

Andrei strânse din dinți.

— Dumneavoastră cu ce vă ocupați? întrebă el după o pauză.

— Vedeți, asta n-am să v-o spun. Am dreptul.

— Minciuni, zise Andrei. Pe mine nu m-ați văzut acolo. Ascultați propriile dumneavoastră cuvinte: „Judecând după înfățișarea ta, ai fost în Edificiul Roșu…” Prin urmare, nu m-ați văzut acolo. De ce mințiți?

— Nici nu mă gândesc, rosti Izea ușor. Pur și simplu mi-a fost rușine pentru dumneavoastră și mi-au zis să vă dau de înțeles că nu v-am văzut acolo. Acum, firește, e altă treabă. Sunt obligat să spun adevărul.

Andrei se lăsă pe spate, lăsându-și mâna pe spătarul scaunului.

— Tot dumneavoastră ați spus că e ceva ca un vis. Atunci, care-i diferența, m-ați văzut în vis ori nu m-ați văzut? De ce doar lăsați să se înțeleagă că…

— Nu, spuse Izea. Mi-a fost pur și simplu rușine să vă spun ce gândesc uneori despre dumneavoastră. Și degeaba mi-a fost rușine. Andrei clătină din cap cu îndoială.

— Bine. Dar mapa ați scos-o tot din Edificiul Roșu? Adică din propriul dumneavoastră vis?

Chipul lui Izea încremeni.

— Care mapă? spuse el nervos. Despre ce mapă mă întrebați tot timpul? N-am avut nici o mapă.

— Lăsați-o baltă, domnule Katzman, rosti Andrei, ducând mâna la ochi. Mapa am văzut-o și eu, a văzut-o și polițistul, a văzut-o și bătrânul acela… pan Stupalski. La proces, oricum, va trebui să dați explicații… Nu ne faceți greutăți!

Cu fața încremenită, Izea rătăcea cu privirea pe pereți. Tăcea.

— Să presupunem că mapa nu este din Edificiul Roșu, continuă Andrei. Atunci, reiese că ați primit-o dincolo de raza orașului? De la cine? Cine v-a dat-o acolo, domnule Katzman?

Izea tăcea.

— Ce era în mapa aceea? — Andrei se ridică și începu să se plimbe prin încăpere cu mâinile la spate. — Un om ține în brațe o mapă. Omul este arestat. În drum spre procuratură, omul scapă de mapă. În taină. De ce? Pesemne că mapa conține documente compromițătoare pentru acest om… Urmăriți firul raționamentului meu, domnule Katzman? Mapa a fost primită dincolo de raza Orașului. Ce documente, primite dincolo de raza Orașului, pot să-l compromită pe un cetățean din Orașul nostru? Ce documente, hai, spuneți, domnule Katzman?

Izea își chinuia necruțător negul și privea în tavan.

— Dar să nu încercați să scăpați, domnule Katzman, îl preveni Andrei. Să nu încercați să-mi vindeți alte brașoave. Văd prin dumneavoastră ca prin sticlă. Ce era în mapă? Liste? Adrese? Instrucțiuni?

Deodată, Izea se plesni cu mâna peste genunchi.

— Ascultă, idiotule! zbieră el. Ce tâmpenii îndrugi acolo? Cine ți-a sugerat toate astea, suflet tembel? Ce liste? Ce adrese? Sherlock Holmes prăpădit ce ești! Mă cunoști de doi ani și mai bine, știi că scormonesc prin ruine, că studiez istoria Orașului. La ce mama dracului îmi tot pui în spinare nu știu ce spionaj idiot? Cine poate aici să spioneze? De ce? Pentru cine?

— Ce era în mapă?! răcni Andrei din toate puterile. Încetați să vă mai eschivați și răspundeți drept: ce era în mapă?

Și în acest moment Izea izbucni ca turbat.

— Du-te-n p… mă-tii cu mapele tale cu tot! țipă el cu glas în falset. Nu-ți spun nimic! Ești un prost, un idiot, mutră de jandarm tâmpit!…

Izea urla, stropea cu salivă, înjura ca un birjar, dădea cu tifla, și atunci Andrei scoase o foaie de hârtie, scrise deasupra: „Depoziția lui I. Katzman, aflat sub anchetă penală, referitoare la mapa văzută la el și care ulterior a dispărut fără urmă”, așteptă până ce Izea se potoli și spuse cu frumosul:

— Uite ce e, Izea. Îți vorbesc neoficial. Ai scrântit-o. Eu știu că tu ai nimerit în această poveste urâtă din pricina superficialității și a curiozității tale stupide. Dacă vrei să știi, de o jumătate de an ești luat în vizor. Eu te sfătuiesc să te așezi aici și să scrii totul așa cum este. Prea multe nu-ți pot promite, însă voi face tot ce depinde de mine. Așază-te și scrie.

Străduindu-se să nu se uite la Izea, care, epuizat, se potolise, scârbit de el însuși din pricina fățărniciei lui, îmbărbătându-se că în cazul de față scopul scuză, indiscutabil, mijloacele, Andrei încuie sertarul biroului, se ridică și ieși.

În coridor îl chemă la el pe ajutorul ofițerului de serviciu, îl așeză lângă ușă, iar el se îndreptă spre bufet. Își simțea sufletul murdar, gura îi era uscată — simțea un gust oribil, parcă mâncase scârnă. Interogatoriul ieșise cam aiurea, neconvingător. Versiunea Edificiului Roșu a eșuat pe de-a-ntregul, n-ar fi trebuit să se lege acum de asta. Cu mapa — singurul pretext real! — a dat-o în bară, pentru un astfel de chix ar trebui să fii dat afară în brânci din procuratură.. Desigur, Fritz, n-ar fi scăpat acest prilej, Fritz ar fi înțeles numaidecât unde-i buba. Sentimentalismul ăsta blestemat. Firește — au chefuit împreună, au flecărit, este de-al nostru — sovietic… Și ce ocazie — să-i prindă pe toți deodată! Dar și șeful — n-am ce zice: zvonuri, bârfe… Aici o rețea întreagă lucrează chiar sub nasul tău și tu trebuie să cauți sursele zvonurilor…

Andrei se apropie de tejghea, luă un păhărel de vodcă, îl dădu pe gât cu scârbă. Totuși, unde o fi pus mapa aia? Oare să fi aruncat-o direct în stradă? De bună seamă… Că doar n-o fi înghiți t-o. Să trimită pe cineva s-o caute? Prea târziu. Nebunii, pavianii, portarii… Nu, nu, la noi se procedează greșit! De ce o informație atât de importantă, precum prezența Antiorașului, constituie un secret chiar și pentru anchetatorii penali? Păi, despre asta trebuie să scrie zilnic ziarele, să se pună afișe pe stradă, trebuie să se facă procese demonstrative! De mult l-aș fi dibuit pe acest Katzman… Desigur, pe de altă parte, trebuie să ai și propriul cap pe umeri. O dată ce există asemenea întreprindere grandioasă ca Experimentul, o dată ce în el sunt implicați oameni din cele mai diverse clase și convingeri politice, înseamnă că, inevitabil, trebuie să apară stratificarea… contradicțiile, contradicțiile motrice, dacă vreți… lupta antagonică… mai devreme sau mai târziu, trebuie să apară adversarii Experimentului, oameni care din rațiuni de clasă nu sunt de acord cu el, prin urmare apar și cei pe care aceștia îi atrag de partea lor — elementele declasate, instabile și descompuse din punct de vedere moral, de felul lui Katzman… tot felul de cosmopoliți… Un proces firesc. Puteam și singur să-mi închipui cum ar trebui să evolueze toate astea…

O palmă micuță, puternică i se așeză pe umăr, și Andrei se întoarse. Era Kensi, reporter la rubrica judiciară a Ziarului municipal.

— La ce se gândește anchetatorul? întrebă el. Descâlcești un caz încâlcit? Împărtășește și opiniei publice. Opiniei publice îi plac cazurile încâlcite. Ce zici?

— Salut, Kensi, rosti Andrei obosit. Bei o vodcă?

— Da, numai dacă o să capăt și informații.

— N-o să capeți nimic în afară de vodcă.

— Bine, dă-mi o vodcă fără informații.

Băură câte un păhărel, după care gustară niște castraveți murați fleșcăiți.

— Vin de la șeful vostru, spuse Kensi, scuipând codița castravetelui. E un tip foarte maleabil. O curbă urcă, altă curbă coboară, înzestrarea celulelor cu scaune de closet se apropie de sfârșit — și nici un cuvânt despre problema care mă interesează.

— Și ce te interesează? întrebă Andrei distrat.

— Acum mă interesează disparițiile. În ultimele cincisprezece zile din Oraș au dispărut unsprezece oameni. Poate știi ceva despre asta? Andrei ridică din umeri.

— Știu că au dispărut. Știu că n-au fost găsiți.

— Cine se ocupă de cazul ăsta?

— Nu știu dacă-i un singur caz, întrebă Andrei. Da’ mai bine întreabă-l pe șeful.

Kenzi clătină din cap.

— Nu știu de ce, în ultima vreme, domnii anchetatori mă trimit mereu când la șef, când la Geiger… Au apărut prea multe taine în mica noastră comunitate democratică. Întâmplător nu v-ați transformat, printre altele, și în poliție secretă? — Privi la păhărelul gol și se plânse: Ce rost mai are să ai prieteni printre anchetatori, dacă niciodată nu poți să afli nimic?

— Frate, frate, dar brânza-i pe bani. Tăcură.

— Apropo, știi că Van a fost arestat? spuse Kensi. Eu l-am tot prevenit, nu m-a ascultat, îndărătnicul.

— Nu-i nimic, am aranjat totul, zise Andrei.

— Cum așa?

Andrei îi povesti cu plăcere cât de repede și cu câtă abilitate aranjase totul. Făcuse ordine. Restabilise dreptatea. Era plăcut să istorisească despre singura treabă reușită în ziua asta stupid de ghinionistă.

— Hm, făcu Kensi, ascultând până la sfârșit. Curios… „Când sosesc într-o țară străină, cită el, nu întreb niciodată dacă legile de-acolo sunt bune sau rele, întreb numai dacă sunt respectate…”

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Andrei, posomorându-se.

— Vreau să spun că legea privind dreptul la muncă diversificată, după știința mea, nu conține excepții.

— Adică tu socotești că Van trebuia trimis în baltă, nu?

— Dacă legea o cere — da.

— Dar asta-i stupid! spuse Andrei enervându-se. La ce dracu’ Experimentul are nevoie de un director prost, în loc de un portar bun?

— Legea privind dreptul la muncă diversificată…

— Această lege a fost inventată spre binele Experimentului, nu în dauna lui. Legea nu poate să prevadă totul. Noi, cei care aplicăm legea, trebuie să avem și noi capul pe umeri.

— Eu îmi imaginez aplicarea legii puțin altfel, rosti Kensi aspru. Și, în orice caz, problemele astea nu le rezolvi tu, ci tribunalul.

— Tribunalul l-ar fi trimis în baltă, în mlaștini, zise Andrei. Iar el are nevastă, are copil.

— Dura lex, sed lex[4], rosti Kensi.

— Maxima asta au scornit-o birocrații.

— Maxima asta, zise Kensi grav, au născocit-o niște oameni care încercau să mențină aceleași reguli de conviețuire pentru o comunitate umană pestriță.

— Da-da, vezi, pestriță! sesiză Andrei. Nu există și nici nu poate exista o lege unică pentru toți. Nu există o singură lege pentru exploatatori și pentru exploatați. Uite, dacă însă Van ar fi refuzat să treacă din director portar…

— Nu-i treaba ta să interpretezi legile, spuse Kensi rece. Pentru asta există tribunal.

— Da’ tribunalul nu-l cunoaște și nu-l poate cunoaște pe Van cum îl cunosc eu! Kensi, zâmbind strâmb, clătină din cap.

— Doamne, e plină procuratura de experți!

— Bine-bine, rosti Andrei. Pune-te și scrie un articol. Un neghiob de anchetator eliberează un portar infractor.

— Și l-aș scrie. Mi-e milă de Van! De tine, nătâng ce ești, nu mi-e câtuși de puțin.

— Da’ vezi, și mie mi-e milă de Van! spuse Andrei.

— Dar tu ești anchetator, replică Kensi. Pe când eu — nu. Eu n-am nici o legătură cu legile.

— Știi ceva? spuse Andrei. Ia mai slăbește-mă, pentru numele lui Hristos. Îmi vâjâie capul și fără tine.

Kensi își înălță capul și surâse:

— Da, văd. Asta ți-e scris pe frunte. Ați avut razie?

— Nu, zise Andrei. M-am împiedicat pur și simplu. Se uită la ceas. — Mai merge un păhărel?

— Mulțumesc, ajunge, spuse Kensi, ridicându-se. Nu pot să beau atât de mult cu fiecare anchetator. Beau numai cu cei care îmi dau informații.

— Să te ia dracu’, zise Andrei. Uite-l pe Ceaciua. Du-te și întreabă-l despre Stelele Căzătoare. A înregistrat mari succese, astăzi mi s-a lăudat… Dar ia seama: el e foarte modest, o să tăgăduiască, dar tu nu te lăsa, îmbată-l zdravăn, o să obții un material clasa-ntâi!

Kensi, dând scaunele la o parte, se îndreptă spre Ceaciua, aplecat trist deasupra unei pârjoale subțiri, iar Andrei, zâmbind satisfăcut, pomi fără grabă spre ieșire. Ar fi bine să mai aștept, să văd cum Ceaciua o să înceapă să urle, își zise el. Păcat, nu mai am timp… Ia să vedem, domnule Katzman, cum merg treburile pe la dumneavoastră. Și să nu dea Dumnezeu, domnule Katzman, să mă duceți cu preșul! N-o să mai îngădui asta, domnule Katzman…

În cabinetul treizeci și șase erau aprinse toate luminile posibile. Domnule Katzman stătea sprijinit cu umărul de seiful deschis și frunzărea cu lăcomie un dosar, chinuindu-și ca de obicei negul, și se hlizea doar el știind de ce.

— Cine dracu’ ți-a dat voie! rosti Andrei descumpănit. Ce maniere sunt astea, drăcia dracului!

Izea ridică spre el ochii buimaci, se hlizi și mai mult și zise:

— Nu m-aș fi gândit niciodată că ați putut strânge atâtea în jurul Edificiului Roșu. Andrei îi smulse dosarul, trânti cu zgomot ușa de metal și, luându-l de umeri, îl împinse pe Izea spre taburet.

— Așezați-vă, Katzman, zise el, stăpânindu-se din ultimele puteri. Vedea negru înaintea ochilor de furie. Ați scris?

— Ascultă, spuse Izea. Voi aici sunteți niște idioți!… Sunteți aici o sută cincizeci de cretini și nu puteți înțelege nicicum…

Andrei însă nu se mai uita la el. Se uita la hârtia pe care scria: „Depoziția lui I. Katzman…” Pe hârtie nu era nici o depoziție, în schimb, apăruse în toată splendoarea lui un sex bărbătesc în mărime naturală.

— Canalie, zise Andrei, sufocându-se. Bestie!

Smulse receptorul telefonului și, cu degetul tremurând, formă un număr.

— Fritz? Voronin la telefon… — Cu mâna liberă, trase de guler. — Am nevoie de tine. Treci pe la mine acum, te rog.

— Despre ce-i vorba? întrebă Geiger nemulțumit. Mă pregăteam să plec acasă.

— Te rog foarte mult! — Andrei ridică vocea. Treci pe la mine!

Puse receptorul în furcă și se uită la Izea. Numaidecât, descoperi că nu se poate uita la el și începu să privească prin el. Izea gâlgâia și chicotea pe taburetul lui, își freca palmele și vorbea întruna, perora plin de sine despre Edificiul Roșu, despre conștiință, despre tâmpiții de martori — Andrei nu asculta și nu auzea. Hotărârea pe care o luase îl umplea de spaimă și totodată de o veselie diavolească. Totul dansa în el de excitare, aștepta și nu mai avea răbdare să aștepte, să vadă cum se va deschide ușa și Fritz cel rău, încruntat, va intra în cameră, cum se va schimba atunci această față dezgustătoare, plină de sine, se va schimonosi de groază, de spaimă rușinoasă… mai ales dacă Fritz vine cu Rumer. Numai vederea lui Rumer va fi de ajuns, mutra lui păroasă de animal cu nasul turtit… Andrei simți că-l trec fiorii.

Fruntea i se acoperise cu broboane de sudoare. La urma urmelor, ar putea să revină asupra hotărârii. Încă ar mai putea spune: „E-n ordine, Fritz, totul s-a aranjat, scuză-mă de deranj…”

Ușa se deschise larg și intră Fritz Geiger, încruntat și nemulțumit.

— Ei, despre ce-i vorba? se interesă el și numaidecât îl zări pe Izea. A, salut! spuse el, zâmbind. Ce ați mai pus la cale în plină noapte? E timpul de culcare, curând se face ziuă…

— Ascultă, Fritz! strigă Izea bucuros. Explică-i tu acestui tembel! Tu ești mare șef pe aici…

— Lasă gura, deținut! răcni Andrei, izbind cu pumnul în masă. Izea amuți, iar Fritz, apropiindu-se, îl privi pe Izea cu alți ochi.

— Acest ticălos își bate joc de anchetă, rosti Andrei printre dinți, încercând să-și stăpânească tremurul ce îi cuprinsese tot corpul. Acest ticălos nu vrea să vorbească. Ia-l tu, Fritz, să răspundă la întrebările care i se pun.

Ochii nordici, transparenți, ai lui Fritz se deschiseră larg.

— Și ce întrebări i se pun? se interesă el cu o voioșie profesională.

— N-are importanță, zise Andrei. Îi dai o foaie de hârtie și o să scrie singur. Și să spună ce conține mapa.

— E clar, spuse Fritz și se întoarse spre Izea.

Izea tot nu înțelegea. Sau nu credea. Își freca mâinile încet și se hlizea șovăitor.

— Păi, atunci, să mergem, evreiașul meu, zise Fritz cu blândețe. Posomorala și nemulțumirea lui parcă nici nu existaseră! Mișcă-te, drăguțul meu!

Izea tot mai zăbovea și, atunci, Fritz îl luă de guler, îl întoarse și-l îmbrânci spre ușă.

Izea își pierdu echilibrul și se apucă de tocul ușii. Fața i se făcuse albă. Înțelesese.

— Băieți, rosti el cu glas pierit. Băieți, stați puțin.

— Dacă e ceva, noi suntem la subsol, îngână cu glas catifelat Fritz, îi zâmbi lui Andrei și îl împinse pe Izea în coridor.

Gata. Simțind o răceală grețoasă, dezagreabilă, înlăuntrul său, Andrei făcu vreo câțiva pași prin cabinet, stingând luminile de prisos. Gata. Se așeză la masă și un timp rămase cu capul sprijinit în palmă. Era asudat tot, ca înainte de leșin. Urechile îi vâjâiau, și prin acest vâjâit auzea necontenit glasul înăbușit și asurzitor, trist, disperat, pierit, al lui Izea: „Băieți, stați puțin… Băieți, stați puțin…” Și mai era o muzică urlând solemn, tropăit și târșâit pe parchet, zăngănit de vase și un bâiguit nedeslușit: „… pahag de cugalao și a-na-nas!” Își desprinse mâinile de pe față și își pironi absurd ochii pe imaginea sexului bărbătesc. Pe urmă luă foaia de hârtie și se apucă s-o rupă în fâșiuțe lungi și înguste, pe care le aruncă la coșul de gunoi și din nou își ascunse fața în palme. Gata. Trebuia să aștepte. Să se înarmeze cu răbdare și să aștepte. Atunci totul se justifică. Dispare greața și va putea respira cu ușurare.

— Da, Andrei, uneori trebuie să recurgi și la așa ceva, auzi el o voce calmă, cunoscută.

De pe taburetul pe care cu câteva minute în urmă șezuse Izea, acum, picior peste picior și cu mâinile împreunate pe genunchi, pe Andrei îl privea Mentorul, trist, cu fața obosită. Dădea ușurel din cap, colțurile gurii erau dureros lăsate în jos.

— În numele Experimentului? întrebă Andrei răgușit.

— Și în numele Experimentului, spuse Mentorul. Dar înainte de toate — în numele tău personal. Nu există cale ocolită. Trebuie să treci și prin asta. Căci nouă nu ne trebuie orice fel de oameni. Nouă ne trebuie oameni de un soi deosebit.

— Care?

— Uite, tocmai asta nu știu, spuse Mentorul cu regret șoptit. Știu doar ce oameni nu ne trebuie.

— Cei ca Izea Katzman?

Mentorul aprobă doar din ochit: da.

— Dar cei ca Rumer?

Mentorul surâse.

— Cei ca Rumer nu sunt oameni. Aceștia sunt unelte însuflețite, Andrei. Folosind dintr-ăștia, ca Rumer, în numele și spre binele celor ca Van, nenea Iura… Înțelegi?

— Da. Și eu cred la fel. Căci altă cale nu este, așa e?

— Așa. Nu există cale ocolită.

— Dar Edificiul Roșu? întrebă Andrei.

— Nici fără el nu se poate. În felul acesta, fiecare ar putea, fără să bage chiar de seamă, să devină ca Rumer. Oare tu încă n-ai simțit că Edificiul Roșu este necesar? Oare acum tu ești la fel cum erai de dimineață?

— Katzman a zis că Edificiul Roșu este o aiureală a conștiinței tulburate.

— Ce să zic, Katzman este inteligent. Sper că ești de acord cu asta?

— Desigur, spuse Andrei. Tocmai de aceea este primejdios. Și Mentorul aprobă iar cu privirea: da.

— Doamne, rosti Andrei întristat. Dacă am putea ști exact care este țelul Experimentului! Dar așa este ușor să te încurci, așa totul s-a amestecat… Eu, Geiger, Kensi… Uneori mi se pare că înțeleg ce avem comun între noi, dar alteori — impas, absurditate… Căci Geiger este un fost fascist, el și acum… El și acum îmi este extrem de antipatic — nu ca om, ci ca individ, ca… Sau Kensi. Este un fel de social-democrat, de pacifist, tolstoian… Nu, nu înțeleg.

— Experimentul este Experiment, zise Mentorul. Nu ți se cere să înțelegi, ci cu totul altceva.

— Ce?

— Dacă aș ști…

— Totul este însă în numele majorității? întrebă Andrei aproape cu disperare.

— Desigur, spuse Mentorul. În numele majorității inculte, oropsite, ignorante, cu nimic vinovate…

— Pe care trebuie s-o ridicăm, preluă Andrei, s-o luminăm, s-o facem stăpânul pământului! Da-da, asta înțeleg. Pentru asta poți să faci orice… — Făcu o pauză, adunându-și cu greu gândurile, care îi fugeau în toate părțile. — În plus, și acest Antioraș, rosti el șovăitor. Căci e primejdios, nu-i așa?

— Foarte, spuse Mentorul.

— Și atunci, chiar dacă nu sunt absolut sigur în privința lui Katzman, am procedat totuși corect. Nu avem dreptul să riscăm.

— Fără îndoială! zise Mentorul. Zâmbi. Era mulțumit de Andrei, Andrei simțea asta. — Nu greșește decât cel care nu face nimic. Nu greșelile sunt primejdioase — primejdioasă este pasivitatea, falsa corectitudine, fidelitatea față de vechile precepte! Numai în lumea veche.

— Da! spuse Andrei emoționant. Înțeleg foarte bine. Este exact acel lucru pe care toți trebuie să ne bazăm. Ce este individul? O unitate socială! Zero netăiat. Dar nu-i vorba de unități, ci de binele obștesc. În numele binelui obștesc suntem obligați să preluăm pe conștiința noastră învechită orice dificultăți, să încălcăm orice lege — scrisă ori nescrisă. Noi avem o singură lege: binele obștesc.

Mentorul se ridică.

— Te maturizezi, Andrei, spuse el aproape solemn. Încet, dar te maturizezi.

Ridică mâna în semn de salut, păși fără zgomot prin cameră și dispăru dincolo de ușă.

O vreme, Andrei rămase fără să se gândească la nimic, rezemat de spătarul scaunului, fuma și privea cum fumul albastru se răsucește încet în jurul becului galben de sub tavan. Se surprinse surâzând. Nu mai simțea deloc oboseala, îi dispăruse somnolența care îl chinuise încă de cu seară, ar fi vrut să acționeze, ar fi vrut să muncească, și îl cuprindea ciuda la gândul că, uite, va trebui totuși să meargă să doarmă câteva ceasuri, ca să nu fie la urmă, toată ziua, năuc.

Cu o mișcare plină de nerăbdare, își trase telefonul aproape, ridică receptorul, dar numaidecât își aduse aminte că la subsol nu există telefon. Atunci se ridică, încuie seiful, verifică dacă sertarele biroului sunt încuiate, apoi ieși în coridor.

Coridorul era pustiu, polițistul de gardă moțăia la măsuța lui.

— Dormi în post! îi aruncă dojenitor Andrei, când trecu pe lângă el.

În clădire, ca întotdeauna la ora aceasta, cu câteva minute înainte de aprinderea soarelui, domnea o liniște înăbușită. O îngrijitoare somnoroasă târa alene cârpa umedă pe pardoseala de ciment. Ferestrele coridorului erau deschise, emanațiile pestilențiale ale sutelor de corpuri omenești se risipeau și dispăreau în beznă, gonite de aerul rece al dimineții.

Țăcănind cu tocurile pe scara de fier alunecoasă, Andrei coborî la subsol, cu o mișcare neglijentă a brațului îl așeză la loc pe paznicul care sărise în sus și deschise ușa joasă de fier. Fritz Geiger, fără veston, în cămașă, cu mânecile suflecate, fluierând un marș cunoscut, stătea lângă un lavoar ruginit și își freca mâinile ciolănoase și păroase cu apă de colonie. În cameră nu mai era nimeni.

— A, tu erai, zise Fritz. Foarte bine. Tocmai mă pregăteam să urc la tine… Dă-mi o țigară, eu le-am terminat.

Andrei îi întinse pachetul. Fritz scoase o țigară, o frecă între degete, o vârî între buze și se uită la Andrei surâzând.

— Ei? nu rezistă Andrei.

— Ce ei? — Fritz își aprinse țigara, trase cu plăcere un fum. Ai nimerit-o cu oiștea în gard — zău. Nu este spion, nici măcar nu miroase.

— Cum adică? rosti Andrei înlemnind. Și mapa?

Fritz izbucni în râs, strângând țigara în colțul gurii mari, și își turnă în palmă o nouă porție de apă de colonie.

— Evreiașul nostru este un muieratic supranatural, spuse el sentențios. În mapă avea scrisori de dragoste. Venea de la o muiere — s-au certat și i-a luat scrisorile de dragoste. Iar el se teme într-atâta de văduva lui, încât face în pantaloni și, îți dai seama, că a încercat să scape de mapa aia la cel dintâi prilej prielnic, nu-i prost. Zice că a aruncat-o pe drum într-o gură de canal… Mare păcat! continuă Fritz și mai sentențios. Mapa aia, domnule anchetator Voronin, ar fi trebuit să i-o confiști imediat — am fi avut un material compromițător clasa-ntâi, l-am fi avut pe evreul nostru uite-aici!… — Fritz arătă unde l-ar fi avut pe evreul nostru. Pe degetele lui se observau vânătăi recente. — De altfel, procesul verbal ni l-a semnat, așa că un smoc din blană tot am obținut…

Andrei pipăi scaunul și se așeză. Nu-l mai țineau picioarele. Se uită din nou împrejur.

— Uite ce-ai să faci… spuse Fritz, desfăcându-și mânecile suflecate și punându-și butonii. Văd că ai un cucui în frunte. Așadar, du-te la medic să ți-l consemneze și să-ți dea certificat. Lui Rumer i-am dat un pumn în nas și l-am trimis la cabinetul medical. Pentru orice eventualitate. Anchetatul Katzman i-a atacat în timpul interogatoriului pe anchetatorul Voronin și pe anchetatorul secundar Rumer, pricinuindu-le vătămări corporale. Deci, în legitimă apărare… și așa mai departe. Ai înțeles?

— Am înțeles, mormăi Andrei, pipăindu-și automat cucuiul. Își roti încă o dată privirea prin cameră. Dar el, unde… este? întrebă prin cameră.

— Rumer, gorila dracului, a făcut iar exces de zel, zise Fritz cu ciudă, încheindu-și vestonul. I-a rupt mâna, uite de-aici… A trebuit să-l trimit la spital.