TOMBEROANELE ERAU RUGINITE, DEFORMATE, CU capacele desprinse. De sub capace ieșeau crâmpeie de ziare, coji de cartofi. Semănau cu pliscul unui pelican dezordonat, nepretențios la mâncare. După aspect, păreau grele, de neclintit, dar, în realitate, împreună cu Van, nu era mare lucru să ridici un astfel de tomberon spre mâinile întinse ale lui Donald și să-l fixezi pe marginea oblonului lateral lăsat în jos. Trebuia doar să-ți ferești degetele. Pe urmă puteai să-ți aranjezi mănușile și să-ți tragi puțin răsuflarea până ce Donald învârtea tomberonul, așezându-l la capătul benei.
Prin poarta larg deschisă răzbătea un curent rece și umed, sub bolta porții, pe un șnur îngroșat de murdărie, atârna un bec fără abajur; în lumina lui, fața lui Van semăna cu fața unui om care suferă de gălbinare, iar chipul lui Donald nu se vedea în umbra pălăriei lui texane, cu boruri largi. Pereții cenușii coșcoviți, brăzdați de dungi orizontale, fâșii negre de păienjeniș prăfos, imagini indecente de femei în mărime naturală, iar lângă ușa camerei portarului — o grămadă dezordonată de sticle goale și borcane de compot-, pe care Van le aduna și le preda cu regularitate la centrul de colectare a ambalajelor.
Când mai rămase un tomberon, Van luă mătura și fărașul și se apucă să strângă gunoiul ce se răspândise pe asfalt.
— Van, lasă-l încolo de măturat, rosti Donald enervat. Mereu te fâțâi cu mătura aia. Și degeaba, ca mai curat n-o să fie.
— Portarul trebuie să dea cu mătura, observă Andrei sentențios, răsucindu-și palma dreaptă. I se părea că își luxase un ligament.
— Oricum gunoiul se va strânge iar, zise Donald cu ură. Nici nu apucăm să ne întoarcem, și se va aduna și mai mult ca înainte…
Van aruncă gunoiul în ultimul tomberon, îl îndesă cu fărașul și trânti capacul.
— Se poate, zise el cercetând cu privirea spațiul de sub poartă. Acum, acolo, era curat. Van se uită la Andrei și zâmbi. Apoi își ridică fața spre Donald și grăi: Vreau numai să vă amintesc…
— Haide, haide! strigă Donald cu nerăbdare.
Un — doi. Andrei și Van săltară tomberonul dintr-o smucitură. Trei-patru. Donald îl prinse, gemu, răcni, dar nu-l putu ține. Tomberonul se înclină și căzu cu zgomot pe asfalt. Conținutul zbură din el, la vreo zece metri depărtare, ca dintr-un tun. Apoi, golindu-se rapid din mers, se rostogoli zgomotos pe asfaltul curții. Ecoul răsunător se înălță ca o spirală spre cerul întunecat printre ziduri.
— Sufletul și dumnezeii mamei lui, zise Andrei, care abia izbuti să se arunce la o parte. Ai mâinile găurite?!…
— Am vrut doar să vă amintesc că acest tomberon are mânerul rupt, spuse Van cu blândețe.
El luă mătura și fărașul și se apucă de treabă. Donald se lăsă pe vine la marginea benei, punându-și mâinile între genunchi.
— Drăcia dracului… mormăi el cu glas stins. Blestemăția dracului… Era clar — ceva nu era în regulă cu el în ultima vreme, mai ales în seara asta, și Andrei renunță să-i mai spună ce crede el despre profesori și capacitatea lor de a se ocupa cu o treabă adevărată. Se duse după tomberon, apoi, întorcându-se lângă camion, își azvârli mănușile, își scoase țigările. Puțea îngrozitor, își aprinse în grabă o țigară și abia pe urmă îi oferi și lui Donald una. Donald clătină din cap tăcut. Andrei azvârli chibritul ars în tomberon și zise:
— La noi în Kansk trăiau doi vidanjori — tată și fiu. Acolo nu exista canalizare, ci doar niște gropi, pur și simplu, în care se strângea ăsta… terciul. Și ei scoteau din ele căcatul cu căldarea și îl vărsau în hârdăul lor. Tatăl, ca specialist cu multă experiență, cobora în groapă, iar fiul îi slobozea de sus căldarea. Dar iată că, într-o zi, băiatul n-a putut ține bine căldarea și a vărsat-o îndărăt peste tătâne-su. Tătâne-su s-a șters, s-a uitat la el de jos în sus și a zis cu multă amărăciune: „Eh, zice, nătărăule, popândău ce ești! N-o să iasă nimic din tine. Toată viața o să stai acolo, deasupra”.
Se aștepta ca Donald să zâmbească măcar — în general, Donald era un om vesel, sociabil, nu se pierdea niciodată cu firea, avea în el ceva de student-combatant. Donald însă doar tuși încetișor și zise cu voce stinsă: „Nu poți să golești toate gropile…”, iar Van, care se învârtea pe lângă tomberon, întrebă deodată cu mult interes:
— Ce preț are la voi?
— Cine ce preț are? zise Andrei fără să priceapă.
— Scârna. E scumpă?
Andrei izbucni într-un râs șovăitor.
— Cum să-ți spun… Depinde a cui este.
— Păi la voi e diferită? se miră Van. La noi e la fel. Și a cui e cea mai scumpă?
— A profesorilor, răspunse Andrei numaidecât, pur și simplu neputându-se stăpâni.
— A! făcu Van, dând din cap, și mai vărsă un făraș de gunoi. Înțeleg. Dar în satul nostru nu erau profesori, așa că prețul era unul — cinci yuani căldarea. Asta în Sichuan, dar în Jiangxi, bunăoară, prețurile ajungeau la șapte și chiar opt yuani.
Andrei înțelese în sfârșit. Îi veni brusc să întrebe dacă e adevărat că la chinezi cel ce vine în vizită trebuie să se ușureze în grădina gazdei, însă, firește, îi fu rușine.
— Cum o fi acum la noi — nu știu, continuă Van, în ultima vreme n-am locuit la țară… Dar de ce la voi cea de profesor este mai scumpă?
— Am glumit, zise Andrei cu un aer vinovat. La noi cu treaba asta nu se face negoț…
— Se face, zise Donald. Dumneata nici măcar asta nu știi, Andrei.
— Iar dumneata și pe asta o știi! se oțărî Andrei.
Cu o lună în urmă s-ar fi angajat cu Donald într-o dispută furibundă. Îl enerva cumplit faptul că americanul povestea mereu niște lucruri despre Rusia de care el, Andrei, habar nu avea. În adâncul sufletului, atunci, Andrei era convins că Donald îl păcălește sau repetă flecăreala răutăcioasă a lui Hurst. „Ia mai lasă-mă cu brașoavele lui Hurt al dumitale!”, zicea el, refuzând să asculte. Pe urmă însă a apărut acest avorton, Izea Katzman, și Andrei a renunțat la dispute, doar mârâia, arătându-și colții. Dracu’ știe de unde își însușiseră toate astea. Și neputința și-o explica prin împrejurarea că el venise aici din anul o mie nouă sute cincizeci și unu, iar ăștia doi — din șaizeci și șapte.
— Ești un om fericit, zise Donald pe neașteptate, se ridică și se duse spre tomberoanele de lângă cabină.
Andrei ridică din umeri și, străduindu-se să scape de senzația neplăcută, stârnită de această discuție, își puse mănușile și se apucă să strângă gunoiul puturos, ajutându-i lui Van. Nu știu, își zise el. Ce să spun — scârnă! Dar ce știi tu despre integrale? Ori, să zicem, despre constanta lui Hubble? Parcă sunt puțini aceia care nu știu destule…
Van îndesa ultimele resturi de gunoi, când în poartă, din stradă, își făcu apariția figura chipeșă a polițistului Kensi Ubukata.
— Aici, vă rog, se adresă el cuiva peste umăr și cu două degete îl salută militărește pe Andrei. Salutare, gunoierilor!
Din bezna străzii, în cercul de lumină galbenă, intră o fată și se opri alături de Kensi.
Era tinerică, vreo douăzeci de ani, nu mai mult, și foarte micuță, abia îi ajungea la umăr polițistului, și el destul de scund. Purta un pulover grosolan cu guler larg și o fustă strâmtă, pe fețișoara-i băiețească, palidă se distingeau buzele date cu ruj din belșug, părul lung, castaniu-deschis, îi cădea pe umeri.
— Nu vă speriați, îi spuse Kensi, zâmbind politicos. Aceștia sunt gunoierii noștri. În stare de trezie sunt absolut inofensivi… Van, chemă el. Dânsa-i Selma Nagel, nou-venită. Ordin s-o instalăm la tine în apartamentul optsprezece. Optsprezece-i liber?
Van, scoțându-și din mers mănușile, se apropie de ei.
— E liber, zise el. E liber de mult. Bună seara, Selma Nagel. Eu sunt portarul, mă cheamă Van. Dacă aveți nevoie de ceva — iată ușa de la locuința portarului, să veniți la mine.
— Scoate cheia, spuse Kensi. Veniți, o să vă conduc, se adresă el fetei.
— Nu-i nevoie, rosti ea cu glas obosit. Mă descurc singură.
— Cum doriți, zise Kensi și salută din nou cu mâna la chipiu. Poftim geamantanul dumneavoastră.
Fata luă geamantanul de la Kensi și cheia de la Van, dădu din cap, aruncându-și părul care îi cădea pe ochi, și întrebă:
— La ce scară?
— Drept înainte, zise Van. Aceea de sub fereastra luminată. Etajul cinci. Poate vă e foame? Doriți un ceai?
— Nu, nu vreau, spuse fata, scutură iar din cap și, țăcănind cu tocurile pe asfalt, pomi direct spre Andrei. El se dădu la o parte, lăsând-o să treacă. Când ajunse în dreptul lui, simți un miros puternic de parfum și sulimanuri. Și el privi în urma ei în timp ce trecea prin cercul luminat — fusta era foarte scurtă, un pic mai lungă decât puloverul, iar picioarele goale erau albe, și lui Andrei i se păru că luminează când ea ieși de sub arcul porții în întunericul curții, și în acest întuneric se zărea numai puloverul ei alb și picioarele albe, scânteietoare. Apoi răsună vaietul, scâncetul ușii trântite fără milă, și atunci Andrei își aprinse automat o țigară, închipuindu-și cum aceste picioare albe delicate calcă pe scară treaptă după treaptă, pulpele netede, gropițele sub genunchi — poți să-ți pierzi mințile… Cum urcă mai sus și mai sus, etaj după etaj, și se oprește în fața ușii de la apartamentul optsprezece, exact vizavi de apartamentul șaisprezece… La naiba, ar trebui măcar să schimb lenjeria de pat, nu am schimbat-o de trei săptămâni, fața de pernă s-a făcut cenușie ca o obială… Dar cum arată la față? Bravo, nu-mi amintesc defel cum arată la față! îmi amintesc doar picioarele.
Brusc își dădu seama că nimeni nu scotea o vorbă, nici măcar însuratul Van, dar în aceeași clipă Kensi rupse tăcerea.
— Eu am un unchi de-al doilea, colonelul Maki. Fost colonel în fosta armată imperială. La început a fost aghiotantul colonelului Osim și doi ani a stat la Berlin. Pe urmă a fost numit locțiitorul atașatului nostru militar în Cehoslovacia și a asistat la intrarea nemților în Praga.
Van îi făcu semn lui Andrei, săltară dintr-o smucitură tomberonul și îl urcară cu bine în camion.
— …Pe urmă, continuă Kensi fără grabă, aprinzându-și o țigară, a luptat ceva în China, cred că undeva în sud, în direcția Cantonului. După asta a comandat divizia care a debarcat în Filipine și a fost unul din organizatorii celebrului „marș al morții” celor cinci mii de prizonieri americani — scuză-mă, Donald… Apoi iau trimis în Manciuria și l-au numit comandantul zonei fortificate Sahalean, unde, între altele, pentru păstrarea secretului, a băgat într-o mină cinci mii de muncitori chinezi după care a aruncat-o în aer… scuză-mă, Van… Pe urmă a ajuns prizonier la ruși, care, în loc să-l spânzure ori, ceea ce era același lucru, să-l predea Chinei, l-au închis în total pentru zece ani într-un lagăr de concentrare…
Câtă vreme Kensi povesti toate acestea, Andrei izbuti să se cațere în camion, îl ajută pe Donald să așeze tomberoanele, ridică și fixă oblonul, îl trată pe Donald cu o țigară, și toți trei stăteau acum înaintea lui Kensi și îl ascultau: Donald Cooper, înalt, adus de spate, într-o salopetă decolorată, față prelungă cu riduri în colțurile gurii, bărbie ascuțită, năpădită de păr aspru, cărunt și rar; și Van, cu umeri lați, scund și îndesat, aproape fără gât, într-o scurtă veche vătuită, cârpită cu grijă, cu față lată, cafenie, nas cârn, surâs binevoitor, ochi negri în crăpăturile pleoapelor ușor umflate; și Andrei simți că îl înfioară un sentiment acut de bucurie la gândul că toți acești oameni din țări diferite și chiar din timpuri diferite s-au adunat aici laolaltă și fac o treabă foarte utilă, fiecare în postul său.
— …Așadar, el susținea, încheie Kensi, că femeile cele mai grozave pe care le-a cunoscut vreodată au fost emigrantele rusoaice de la Harbin.
Kensi tăcu, azvârli chiștocul jos și îl strivi insistent cu talpa pantofului sclipitor.
— Ce rusoaică mai e și asta? spuse Andrei. Selma și, pe deasupra, Nagel…
— Da, este suedeză, zise Kensi, dar nu-i totuna?
— Bine, hai să plecăm, spuse Donald și urcă în cabină.
— Auzi, Kensi, tu ce-ai fost înainte? întrebă Andrei, apucând clanța portierei.
— Controlor la turnătorie, și înainte — ministru al…
— Nu, nu aici, acolo…
— A, acolo? Acolo am fost colaborator literar la editura „Hayakawa”…
Donald porni motorul, și bătrânul camion începu să zdrăngănească și să tremure, scoțând rotocoale groase de fum albastru.
— Semnalizatorul din dreapta camionului nu funcționează! strigă Kensi.
— N-a funcționat niciodată, răspunse Andrei.
— Reparați-l! Data viitoare vă amendez.
— Ce pacoste pe capul nostru, oftă Andrei.
— Ce-ai zis?
— Vânează-i pe bandiți, zic, nu pe șoferi! răcni Andrei, încercând să acopere duduitul motorului. Ți-a cășunat pe semnalizatorul nostru! Oare când o să vă izgonească pe toți, trântorilor…
— Curând! strigă Kensi. Foarte curând, n-o să treacă nici o sută de ani!
Andrei îl amenință cu pumnul, făcu spre Van semn de rămas-bun și se prăvăli pe banchetă alături de Donald. Camionul zvâcni înainte, zgârie cu oblonul zidul porții, ieși în Strada Principală și coti brusc la dreapta. Instalându-se cât mai comod, astfel încât arcul care ieșise prin tapiserie să nu-l înțepe în șezut, Andrei se uită cu coada ochiului la Donald. Donald ședea drept, cu mâna stângă pe volan, iar cu dreapta pe schimbătorul de viteze, cu pălăria trasă pe ochi, bărbia ascuțită împinsă înainte, și gonea nebunește. Întotdeauna conducea așa, cu toată viteza, fără să catadicsească să frâneze înaintea deselor gropi din asfalt, și la fiecare groapă tomberoanele cu gunoi bubuiau cumplit în bena camionului, capota ruginită zdrăngănea, iar Andrei, oricât se străduia să-și proptească picioarele, sălta și cădea exact pe vârful ascuțit al afurisitului de arc. Numai că înainte toate acestea erau însoțite de o sfadă voioasă, dar acum Donald tăcea, buzele lui subțiri erau strânse cu putere, la Andrei nu se uita și astfel toate zdruncinăturile păreau să fie din rea intenție.
— Ce-i cu dumneata, Don? îl întrebă Andrei până la urmă. Te dor măselele? Donald ridică scurt dintr-un umăr, dar nu răspunse.
— E drept că de vreo câteva zile nu prea ești în apele dumitale. Am remarcat. Poate că fără să vreau te-am supărat cu ceva?
— Termină, Andrei, rosti Donald printre dinți. Ce vină ai dumneata?
Și din nou lui Andrei i se păru că în aceste vorbe se simte dușmănie și chiar ceva jignitor: cum poate un mucos ca tine să mă supere pe mine, ditamai profesorul…, însă Donald vorbi din nou:
— Nu degeaba ți-am spus că ești un om fericit… Nu pot decât să te invidiez. Toate acestea trec parcă pe lângă dumneata… sau prin dumneata. Peste mine trec ca un compresor cu aburi. Nici un os nu mi-a rămas întreg.
— Ce tot spui acolo? Nu înțeleg nimic.
Donald tăcea, strâmbând din buze, Andrei se uita la el, privi înainte drumul cu ochi absenți, din nou se uită la Donald cu coada ochiului, se scărpină după ureche și zise necăjit:
— Zău, nu pricep nimic. Părea că totul merge bine…
— Tocmai pentru asta te invidiez, rosti Donald aspru. Acum — destul despre asta. Nu lua în seamă.
— Cum, adică, să nu iau în seamă…, zise Andrei cu amărăciune. Cum aș putea să nu iau în seamă? Aici suntem cu toții împreună… dumneata, eu, băieții… Firește, prietenie e un cuvânt mare, prea mare… dar camarazi… Eu, bunăoară, aș spune, dacă ceva… Căci nimeni n-ar refuza să dea o mână de ajutor! Hai, spune, dacă mi s-ar întâmpla ceva și ți-aș cere ajutorul, m-ai refuza? Nu m-ai refuza, nu-i așa?
Mâna dreaptă a lui Donald se desprinse de pe manetă, se întinse spre Andrei și îl bătu ușurel pe umăr. Andrei tăcu. Îl năpădiseră sentimentele. Din nou totul era bine, totul era în regulă. Cu Donald totul era în ordine. O criză de melancolie pur și simplu. E normal ca omul să fie și melancolic, nu? Poate că în sufletul lui a biruit amorul propriu? Ditamai profesorul de sociologie transportă tomberoane cu gunoi. Înainte a fost vânzător la o zarzavagerie. Firește, toate astea sunt neplăcute, mai ales că despre așa ceva nu poți să povestești nimănui — totuși îi e penibil să se plângă, nimeni nu l-a silit să vină aici. Și gata cu asta. Se descurcă și singur.
Camionul rula deja pe diabazul alunecos din pricina ceții care se lăsase, și casele, de o parte și de alta a străzii, deveniseră mai scunde, mai decrepite, și lanțurile felinarelor care o încadrau erau mai întunecate și mai rare. În față, lanțurile acestea se contopeau într-o pată cețoasă, difuză, pe asfalt și pe trotuare nu era nici țipenie de om, nu se vedea nici măcar un portar, doar în colțul Străduței A Șaptesprezecea, în fața unui hotel nu prea înalt, greoi, cunoscut sub denumirea de „Cuibul ploșnițelor”, se afla o căruță cu un cal trist, și în căruță dormea cineva cu capul învelit într-o foaie de cort. Erau ceasurile patru din noapte — vremea somnului cel mai adânc și nici o fereastră nu era luminată la etajele întunecate. Pe urmă, înainte, pe stânga, din arcul unei porți se iți un camion. Donald îi semnaliză cu farurile și trecu pe lângă el, iar camionul, tot un gunoier, ieșind la drum, încercă să-i ajungă, dar nu și-a găsit omul, nu se putea întrece cu Donald. Astfel lumină cu farurile prin ferestruica din spate și rămase în urmă fără nici o speranță. În Cartierele Arse ajunseră din urmă un alt camion-gunoier, tocmai la timp, pentru că numaidecât după Cartierele Arse începea caldarâmul și Donald fu nevoit să reducă totuși viteza, ca nu cumva bătrânelul să se prăbușească pe neașteptate.
Începură să apară mașini din sensul opus, goale, se întorceau de la groapa de gunoi și nu se mai grăbeau nicăieri. În față, de lângă un felinar, se desprinse o figură neclară, ieși pe carosabil, și Andrei, vârându-și mâna sub banchetă, scoase levierul, dar se dovedi că nu era decât un polițist, care îi rugă să-l ducă până la Strada Vărzăriei. Nici Andrei, nici Donald nu știau unde vine asta, dar polițistul — un nene robust și botos, cu păr blond, ciufulit, care îi ieșea în dezordine de sub chipiu — zise că le va arăta el.
Se instală pe scară lângă Andrei și, ținându-se cu mâna de cadrul geamului, tot drumul strâmbă nemulțumit din nas, de parcă Dumnezeu știe a ce îi mirosea, deși chiar el puțea de te trăsnea a nădușeală înăcrită, și Andrei își aduse aminte că în această parte a orașului a fost întreruptă alimentarea cu apă.
O vreme merseră în tăcere, la un moment dat polițistul începu să fluiere, apoi le povesti că la intersecția străzilor Vărzăriei cu A-Doua-Pe-Dreapta, în noaptea asta bandiții au atacat un amărât și i-au smuls toți dinții de aur…
— Lucrați prost, zise Andrei cu răutate.
Asemenea cazuri îl scoteau din fire, iar tonul polițistului te invita să-i tragi câteva palme: se vedea cât de colo că nu-l interesează câtuși de puțin nici crima, nici victima, nici ucigașii. Polițistul își întoarse mutra lătăreață și întrebă:
— Nu cumva mă înveți cum să lucrez?
— Poate că da, răspunse Andrei.
Polițistul își miji ochii cu răutate, fluieră și zise:
— Of, dascălii, dascălii ăștia! Ori încotro întorci capul — dai de un dascăl. Stă și dăscălește. Chiar și când a ajuns cărător de gunoi dăscălește…
— Eu nu te dăscălesc… începu Andrei, ridicând vocea, dar polițistul nu-i dădu răgaz să continue.
— De cum ajung la secție o să telefonez la garajul tău și o să le spun că nu-ți funcționează semnalizatorul drept. Auzi tu, semnalizatorul nu-i funcționează, dar vrea să dăscălească poliția, s-o învețe cum să lucreze. Mucosul.
Donald izbucni brusc într-un râs sec, scârțâitor. Polițistul necheză și el, după care grăi cu totul pașnic.
— Eu sunt unu la patruzeci de clădiri, înțelegi? Și pe deasupra ne-au interzis să purtăm arme. Atunci ce vrei de la noi? Curând o să înceapă să spintece oamenii la ei acasă, nu numai pe străzi dosnice…
— Și de ce nu faceți nimic? zise Andrei uluit. Ar trebui să protestați, să cereți!…
— Să protestați… repetă polițistul sarcastic. Să cereți… Ce naiba, ești novice? Hei, șefule! îl strigă el pe Donald. Oprește… eu am ajuns.
Sări de pe scară și, legănându-se, fără să se uite înapoi, pomi spre crăpătura întunecoasă ce se căsca între două case de lemn aplecate, unde, în depărtare, ardea unicul felinar, sub care se strânsese un grup de oameni.
— Ăștia au înnebunit, zău așa! zise Andrei indignat, când mașina pomi mai departe. Cum se poate una ca asta — orașu-i plin de bandiți și derbedei, iar poliția umblă neînarmată! Așa ceva nu se poate!… Kensi are toc de revolver la centură, dar ce ține în el, țigări?
— Sandvișuri, răspunse Donald.
— Nu mai înțeleg nimic, spuse Andrei.
— Au dat o explicație, zise Donald, în legătură cu tot mai numeroasele cazuri de atacuri ale gangsterilor asupra polițiștilor pentru a-i deposeda de arme… și așa mai departe.
O vreme, Andrei rămase pe gânduri, proptindu-se din toate puterile ca să nu sară în sus de pe scaun — caldarâmul practic se terminase.
— După mine este absolut stupid, zise el în sfârșit. Dumneata ce crezi?
— După mine — la fel, răspunse Donald, aprinzându-și stângaci țigara cu o singură mână.
— Și vorbești despre asta cu atâta liniște?
— M-am neliniștit destul, zise Donald. Explicația asta este foarte veche, dumneata încă nu erai aici.
Andrei se scărpină după ureche, încrețindu-și fruntea. Dracu’ știe, poate că totuși explicația avea sens. La urma urmelor, un polițist solitar constituie într-adevăr o atracție pentru aceste canalii. Dacă trebuie luate armele, atunci, firește, trebuie să fie luate tuturor. Și, desigur, nu este vorba de această explicație stupidă, ci de faptul că poliția are oameni puțini și se fac razii puține, însă ar trebui să se organizeze o razie strașnică și să măture toate lepădăturile dintr-o lovitură. Să fie atrasă și populația… Eu, de pildă, m-aș duce… Donald s-ar duce… Trebuie să-i scriem primarului… Pe urmă, gândurile lui luară brusc o altă direcție.
— Ascultă, Don, zise el. Dumneata ești sociolog. Firește, eu socotesc că sociologia nu este deloc știință… ți-am mai spus… și, în genere, nu-i o metodă… Dumneata însă știi multe, mult mai multe decât mine. Te rog să-mi explici: de unde au venit ticăloșii ăștia în orașul nostru? Cum au ajuns aici toți ucigașii, violatorii și toți tâlharii ăștia? E cu putință oare ca Mentorii să nu-și fi dat seama pe cine invită?
— Probabil că și-au dat seama, răspunse Donald indiferent, ocolind în ultima clipă o groapă înfricoșătoare la vedere, plină cu apă neagră.
— Atunci — de ce?…
— Hoț nu te naști, hoț devii. Și pe urmă, după cum se știe, „De unde să știm noi ce este necesar Experimentului? Experimentul este Experiment…” — Donald tăcu. — Fotbalul este fotbal, mingea e rotundă, terenul dreptunghiular — să învingă cel mai bun…
Felinarele dispăruseră, partea locuită a orașului rămăsese în urmă. Acum, de o parte și de alta a drumului desfundat se întindeau ruine părăginite — rămășițele unor colonade stupide, împlântate în niște fundamente mizerabile, pereți sprijiniți de bârne, cu găuri larg căscate în loc de ferestre, buruieni, stive de bușteni aproape putreziți, hățișuri de urzici și ciulini, copăcei piperniciți, pe jumătate sufocați de liane, printre mormane de cărămidă înnegrită —, apoi, înainte, apăru din nou o lumină cețoasă. Donald coti la dreapta, trecu atent pe lângă un camion gol ce venea din sens opus, se împotmoli, patinând în urmele de roți pline cu noroi, și, în sfârșit, frână foarte aproape de luminile roșii ale ultimului camion-gunoier aflat la rând. Opri motorul și se uită la ceas. Era patru și jumătate.
— O să stăm vreun ceas, spuse Andrei cu vioiciune. Hai să mergem să vedem cine este în față.
Din spate se apropie și se opri încă o mașină.
— Du-te singur, zise Donald și se lăsă pe spătarul scaunului, trăgându-și pălăria pe ochi.
Atunci, Andrei se lăsa și el pe spătar, potrivi arcul de sub el și își aprinse o țigară. În față, descărcatul era în toi: capacele tomberoanelor zăngăneau, vocea subțire a socotitorului striga: „… opt… nouă…”, pe un stâlp se legăna un bec de o mie de lumini într-un abajur de tinichea. Pe urmă, pe neașteptate, cineva începu să zbiere cât îl ținea gura: „Încotro, încotro, dumnezeii mamei tale!… Dă-ndărăt!… Ba tu ești cur încondeiat!… Vrei câteva peste bot?…” La stânga și la dreapta se înălțau mormane imense de gunoi, înghesuite unul lângă altul într-o masă compactă, adierea nopții răspândea o duhoare cumplită. O voce cunoscută îi răsună brusc lângă ureche:
— Salutare, cărători de căcat! Cum merge marele Experiment? Era Izea Katzman în mărime naturală — ciufulit, gras, murdar și, ca întotdeauna, dezagreabil de voios.
— Ați auzit? Există un proiect pentru soluționarea definitivă a problemei criminalității. Poliția se desființează, în locul ei, noaptea, vor da drumul nebunilor. Gata cu bandiții și huliganii — de-acum numai nebunii vor îndrăzni să iasă noaptea din casă…
— Nu-i deloc ingenios, zise Andrei sec.
— Nu-i ingenios? — Izea urcă pe scara camionului și își vârî capul în cabină. Dimpotrivă! Este grozav de ingenios! Nici un fel de cheltuieli suplimentare! Readucerea nebunilor, dimineața, la domiciliul stabil, va intra în atribuția portarilor…
— Pentru care portarilor li se va da o rație suplimentară la prețul unui litru de vodcă, zise Andrei, stârnind entuziasmul inexplicabil al lui Izea: Izea începu să chicotească, scoțând din gâdej niște sunete ciudate, să stropească și să-și spele palmele cu aer.
Donald trase deodată o înjurătură, deschise portiera, sări jos și dispăru în întuneric. Izea încetă să mai chicotească și întrebă îngrijorat:
— Ce-i cu el?
— Nu știu, răspunse Andrei posomorât. Poate i s-a făcut greață când te-a văzut… De fapt, este așa de vreo câteva zile.
— Zău? făcu Izea, privind pe deasupra cabinei în direcția în care pornise Donald. Îmi pare rău. Este un om bun. Doar că este inadaptabil.
— Dar cine este adaptabil?
— Eu sunt adaptabil. Tu ești adaptabil. Van este adaptabil… Deunăzi, Donald era tare indignat: de ce trebuie să stai la coadă ca să descarci gunoiul? La ce dracu’ e nevoie de socotitor? Ce socotește?
— Foarte bine, zise Andrei. Ăsta-i cretinism curat
— Da, însă tu nu te enervezi, spuse Izea. Tu înțelegi că socotitorul este un simplu subordonat. L-au pus să numere și iaca numără. Și întrucât nu prididește — se formează coadă. Iar coada-i coadă… — Izea începu din nou să gâlgâie și să stropească. — Firește, în locul autorităților, Donald ar fi construit un drum pe cinste cu pante pentru descărcat, iar pe socotitor, cap pătrat ce este, l-ar trimite la poliție să prindă bandiți ori în linia întâi, la fermieri.
— Și? zise Andrei nerăbdător.
— Ce și? Donald nu face parte dintre autorități.
— Și autoritățile de ce nu fac așa?
— Păi de ce? strigă Izea cu bucurie. De ce? Gunoiul este cărat? Este! Transporturile sunt înregistrate? Sunt. La sfârșitul lunii se va prezenta raportul: s-au cărat atâtea tomberoane de căcat mai mult decât luna trecută. Ministrul este mulțumit, primarul este mulțumit, toți sunt mulțumiți, iar faptul că Donald este nemulțumit — ce să spun, nimeni nu l-a trimis cu forța — a venit aici de bună voie.
Camionul din față scuipă un rotocol de fum albastru și înainta vreo cincisprezece metri. Andrei trecu repede la volan și se uită în toate părțile — Donald nu se vedea nicăieri.
Atunci, porni cu băgare de seamă motorul și parcurse aceiași cincisprezece metri cu chiu, cu vai, căci motorul i se opri de trei ori. În vremea aceasta, Izea mergea alături, sărind speriat în lături ori de câte ori mașina se mișca dintr-o parte în alta. Pe urmă se apucă să povestească o pildă din Biblie, dar Andrei nu-l auzea bine — era asudat tot de încordarea prin care trecuse.
Sub becul strălucitor continuau să zăngănească tomberoanele, să se învălmășească strigătele și înjurăturile. Ceva se izbi de acoperișul cabinei și căzu jos, dar Andrei nu dădu atenție. Din urmă se apropie vânjosul Oskar Heidemann cu partenerul său — un negru uriaș — și ceru o țigară.
Negrul, pe nume Silva, aproape invizibil în beznă, rânjea, arătându-și dinții albi. Izea intră cu ei în vorbă, numindu-l nu se știe de ce, pe Silva, nene pe franțuzește, iar lui Oskar, punându-i întrebări despre un oarecare Thor Heyerdahl. Silva se scălâmbăia îngrozitor, prefăcându-se că trage cu automatul. Izea se prinse cu mâna de burtă, prefăcându-se că a fost împușcat pe loc. Andrei nu înțelegea nimic și Oskar, pare-se, de asemenea: foarte curând deveni clar că el confundă Haiti, cu Tahiti…
Pe acoperiș se rostogoli din nou ceva și deodată un bulgăre enorm de murdărie lipicioasă căzu pe capotă și se împrăștie în bucățele.
— Hei! strigă Oskar în beznă. Încetați!
Acolo, în față, începură din nou să țipe în gura mare, forța scandalului atinsese brusc culmea, o culme de neconceput Se întâmpla ceva neobișnuit Deodată, Izea scoase un vaiet și, apucându-se de burtă, se încovoie pe jumătate — de data aceasta serios. Andrei deschise portiera, ieși afară, dar numaidecât fu lovit în cap cu o cutie de conserve goală. Nu simți durere, ci doar un puternic simțământ de umilință. Silva se îndoi la rândul lui și alunecă în beznă. Andrei, ferindu-și fața și capul se uită într-o parte și în alta.
Nu se vedea nimic. De după grămezile de gunoi din stânga, cădeau ca grindina cutii ruginite, bucăți de lemn putrezit, oase uscate și chiar bucăți de cărămidă. Se auzi un zgomot de sticlă spartă. Un răcnet sălbatic de indignare se înălță deasupra coloanei. „Ce canalie se distrează acolo?!” strigară mai multe voci aproape în cor. Începură să huruie motoarele pornite, se aprinseră farurile. Câteva camioane începură să facă manevre stângace — pesemne că șoferii încercau să le aducă în poziția de a lumina crestele grămezilor de gunoi, de unde acum zburau cărămizi întregi și sticle goale. Alți vreo câțiva oameni, aplecându-se, dispărură în beznă, precum Silva.
Fugitiv, Andrei observă că Izea, cu fața schimonosită de durere, se chircise lângă roțile din spate și își pipăia burta. Atunci, Andrei urcă în cabină, înhăță de sub scaun levierul și sări din nou afară. La moacă ticăloșilor, să le dăm la moacă! Văzu cum vreo zece gunoieri, în patru labe, agățându-se cu mâinile de ce puteau, se cățărau furioși pe pantă. Unul dintre șoferi izbuti totuși să așeze mașina de-a curmezișul și lumina farurilor alergă pe creasta neregulată, din care răsăreau bucăți de mobilă veche, zdrențe, bucăți de hârtie, de unde sclipeau cioburi de geamuri sparte. Sus, deasupra piscului de gunoi, atârna cupa unui escavator pe fundalul cerului întunecat. Și acolo, în cupă, se mișcă ceva, ceva mare, cenușiu, cu reflexe argintii. Andrei încremeni cu privirea ațintită și în aceeași clipă un urlet cumplit acoperi întregul vacarm de voci:
— Diavolii! Diavolii! Fugiți!…
Și numaidecât, de-a rostogolul, în patru labe, peste cap, ridicând nori de praf, în vârtejul zdrențelor și peticelor de hârtie, oamenii se prăvăliră de pe pantă — ochi înnebuniți, guri căscate, brațe agitate. Cineva, cu capul ascuns între coatele strânse, trecu în goană pe lângă Andrei, alunecă și căzu, sări din nou în picioare și pomi cu toată viteza în direcția orașului. Altul, respirând zgomotos, se înghesui între radiatorul mașinii lui Andrei și spatele mașinii din față, rămase înțepenit acolo, se agăță, încercă să se smulgă și începu să urle ca din gură de șarpe. Brusc se făcu liniște, se auzea doar huruitul motoarelor, dar numaidecât, cu șuierături ca niște lovituri de bici, trosniră niște împușcături. Și sus, pe creastă, la lumina albăstruie a farurilor, Andrei zări un om înalt și slab, care stătea cu spatele spre mașini și, ținând un pistol cu ambele mâini, trăgea undeva în beznă, dincolo de creastă.
El trase de cinci sau șase ori în deplină liniște, apoi din întuneric izbucni un urlet neomenesc, furios, miorlăitor, trist, de parcă douăzeci de mii de motani în luna martie se adunaseră să miaune toți deodată în megafoane, și omul cel slab se retrase îndărăt, se poticni, își flutură stupid brațele și coborî panta, alunecând pe spate. Andrei se retrase și el, presimțind ceva cumplit la culme, și băgă de seamă cum creasta mormanului de gunoi începu să se miște pe neașteptate.
Niște fantome cenușiu-argintii, fantastice, monstruoase, începură brusc să mișune acolo, scăpărând din mii de ochi cu sclipiri sângerii, rânjind cu milioane de colți umezi, fluturând o pădure de labe flocoase incredibil de lungi. O perdea groasă de praf se ridică deasupra lor în lumina farurilor și o ploaie compactă de sfărâmături, pietre, sticle, bulgări de murdărie se abătu asupra coloanei.
Andrei nu mai rezistă. Se aruncă în cabină, se chirci cât mai adânc într-un colț și își puse pe genunchi manivela, încremenind ca într-un coșmar. Nu înțelegea absolut nimic, și când un trup negru acoperi portiera deschisă răcni fără să-și audă propria voce și începu să împingă cu fierul în acel ceva moale, înfricoșător, care se apăra, intrând peste el, și împinse până când strigătul jalnic al lui Izea: „Idiotule, sunt eu!” — îl readuse în simțiri. Și atunci Izea urcă în cabină, trânti portiera în urma lui și, cu o voce neașteptat de calmă, îl informă:
— Știi ce sunt astea? Maimuțe. Scârbele dracului!
La început Andrei nu pricepu, pe urmă înțelese, dar nu-i venea să creadă.
— Zău? zise el. Coborî pe scară și se uită din afara cabinei. Întocmai: erau maimuțe. Foarte mari, foarte păroase, foarte fioroase la vedere, dar nu diavoli și nici fantome, ci doar maimuțe. Andrei simți că îl ia cu călduri de rușine și de ușurare, și în aceeași clipă ceva greu și tare îl trăsni drept peste ureche atât de puternic, încât fu izbit cu cealaltă ureche de acoperișul cabinei.
— Toată lumea la mașini! zbieră undeva, înainte, o voce autoritară. Încetați cu panica! Nu sunt decât niște paviani! Nimic înfricoșător!… La mașini și — îndărăt!…
Coloana de mașini se transformase într-un adevărat infern. Tobele de eșapament păcăneau, farurile se aprindeau și se stingeau, fumul albăstrui se ridica în rotocoale spre cerul fără stele. Deodată, din întuneric, străluci o față parcă vopsită în negru, niște mâini îl apucară pe Andrei de umeri, îl scuturară ca pe o așchie, îl vârâră în cabină și chiar atunci camionul din față dădu înapoi și se înfipse cu un trosnet în radiator, iar camionul din spate se mișcă înainte și izbi în benă ca într-o tamburină, încât acolo zăngăniră tomberoanele deranjate, iar Izea îl scutura pe Andrei de umăr, întrebându-l cu insistență: „Știi sau nu știi să conduci o mașină? Andrei! Știi?” — iar din fumul albăstrui cineva țipă ca din gură de șarpe: „M-au omorât! Ajutor!” — și vocea autoritară continua să strige: „Încetați cu panica! Mașina din spate, dă înapoi! Iute!” — iar de sus, din dreapta și din stânga, cădeau tot felul de obiecte tari, zăngăneau pe capotă, bubuiau în tomberoane, izbeau cu zgomot în geamuri, vuiau neîntrerupt, tânguindu-se, claxoanele, și urletul miorlăitor, dezgustător, creștea fără oprire.
Deodată, Izea declară: „Eu am plecat…” — și, acoperindu-și încă din cabină capul cu mâinile, ieși afară. Era cât pe-aci să nimerească sub o mașină care gonea înspre oraș — printre tomberoanele care săltau și se aplecau încolo și-ncoace se zări pentru o clipă fața schimonosită a socotitorului. Pe urmă Izea dispăru și apăru
Donald fără pălărie, cu hainele rupte și pline de praf, azvârli pistolul pe banchetă, se așeză la volan, porni motorul și, scoțând capul din mașină, dădu îndărăt.
Evident, oarecare ordine se făcuse totuși: vaietele încetaseră, se auzea doar huruitul motoarelor, și toată coloana, puțin câte puțin, se deplasa îndărăt. Părea că și grindina de pietre și sticle se mai potolise. Pavianii săreau și umblau încoace și-ncolo în vârful mormanului de gunoi, însă nu îndrăzneau să coboare, ci doar urlau acolo, căscându-și boturile de câine, întorcându-și în bătaie de joc spre coloană bucile care luceau în lumina farurilor.
Camionul înainta tot mai repede, apoi se împotmoli din nou într-o groapă de noroi, ieși în șosea, vira, Donald schimbă viteza, apăsă pe accelerator și, trântind portiera, se lăsă pe spătarul scaunului. În față, licăreau în beznă luminile roșii ale mașinilor care goneau nebunește.
Am scăpat, își zise Andrei cu ușurare, pipăindu-și cu grijă urechea. Urechea se umflase și zvâcnea. Ca să vezi — paviani!… Dar de unde paviani? Și atât de mari… și atât de mulți!… Pe aici nu s-au pomenit nicicând paviani… În afară, firește, de Izea Katzman. Și de ce tocmai paviani? De ce nu tigri?… Se suci puțin pe banchetă. În vremea asta, camionul se hurducă, Andrei zbură în sus și, când reveni, simți că se lăsase pe ceva tare. Vârî mâna sub șezut și scoase un pistol. O clipă se uită la el fără să priceapă. Era un pistol negru, micuț, cu țeavă scurtă și mâner striat. Pe urmă, Donald rosti pe neașteptate.
— Fii atent! Dă-l încoace.
Andrei îi dădu pistolul și un timp privi cum Donald, încovoindu-se, vârî arma în buzunarul din spate al salopetei. Pe neașteptate, îl trecură toate sudorile.
— Va să zică, ai tras, dumneata… acolo, nu? întrebă el cu glas răgușit.
Donald nu răspunse. Depășind un camion, aprinse unicul semnalizator. La o răspântie, aproape ștergând radiatorul, trecură în goană câțiva paviani cu cozile arcuite, însă lui Andrei nu-i mai ardea de ei.
— De unde ai arma, Don?
Donald nu-i răspunse nici de data aceasta, făcu doar un gest ciudat cu mâna, încercând să tragă pe ochi pălăria inexistentă.
— Iată ce este, Don, zise Andrei ferm. Acum o să mergem la primărie, predai pistolul și explici cum a ajuns la dumneata.
— Lasă prostiile, răspunse Donald strâmbându-se. Mai bine dă-mi o țigară. Andrei scoase automat pachetul.
— Asta nu-i o prostie, zise el. Nu vreau să știu nimic. Dumneata n-ai spus nimic — foarte bine, este treaba dumitale. Și, de fapt, eu am încredere în dumneata… În oraș doar bandiții au armă. Nu pot să spun așa ceva despre dumneata, dar, de fapt, eu nu te înțeleg, de fapt, trebuie să predai arma și să explici totul. Și n-are rost să te prefaci că asta-i o prostie. Eu văd cum ești dumneata în ultima vreme. Mai bine să mergi și spui totul.
Donald întoarse pentru o clipă capul și îl privi pe Andrei drept în față. E greu de spus ce se citea în ochii lui: ironie, suferință, însă lui Andrei i se păru în această clipă foarte bătrân, absolut neputincios și parcă hărțuit. Andrei se simți tulburat și dezorientat, dar se stăpâni numaidecât și repetă cu tărie.
— Trebuie să-l predai și să spui totul! Gata!
— Nu-ți dai seama că maimuțele au pornit asupra orașului? întrebă Donald.
— Și ce-i cu asta? spuse Andrei perplex.
— Într-adevăr, ce-i cu asta? zise Donald și izbucni într-un râs neplăcut.
MAIMUȚELE AJUNSESERĂ ÎN ORAȘ. Alergau pe cornișe, atârnau ciorchine pe stâlpii felinarelor, dănțuiau la răspântii în cârduri flocoase, sinistre, se lipeau de ferestre, aruncau cu pietre smulse din caldarâm, fugăreau oamenii înnebuniți, care ieșiseră în stradă doar în cămăși de noapte.
De câteva ori, Donald opri mașina ca să ia fugari.. Tomberoanele le aruncaseră demult. O vreme, în fața camionului gonea în galop un cal înnebunit, înhămat la o căruță. În căruță nu mai dormea nimeni înfășurat în foaia de cort, ci trona și se legăna, își flutura brațele lungi, păroase și țipa asurzitor o namilă de pavian argintiu. Andrei văzu cum căruța intră trosnind în stâlpul felinarului, calul, cu șleaurile rupte, goni mai departe, iar pavianul zbură voinicește pe cel mai apropiat burlan de scurgere și dispăru pe acoperiș.
În piața din fața primăriei se instaurase panica. Soseau și plecau automobile, polițiștii alergau îmbrăcați doar în lenjerie de corp, lângă intrare un funcționar fusese lipit de perete, oamenii țipau la el imperativ, iar el se apăra împingându-i cu bastonul și agitându-și servieta.
— Ce babilonie! rosti Donald și sări din mașină.
Intrară în fugă în clădire și numaidecât se pierdură unul de celălalt în mulțimea impenetrabilă de oameni în civil, oameni în uniforme de poliție și oameni în lenjerie de corp. Domnea un vacarm de nedescris, fumul de tutun ustura ochii.
— Dar înțelegeți! Nu pot așa — doar în izmene!
— …să se deschidă neîntârziat arsenalul, să se împartă armele… Ce dracu, măcar polițiștilor să li se dea arme!…
— Unde este șeful poliției? Adineauri se învârtea pe aici…
— Nevasta mea a rămas acolo, vă dați seama? Nevasta!
— Auzi, nu-i nimic înspăimântător. Sunt niște maimuțe ca toate maimuțele…
— Închipuie-ți, când mă trezesc — pe pervaz ședea cineva…
— Da’ unde-i șeful poliției? Trage la aghioase, putoarea…
— Pe străduța noastră era un felinar. L-au doborât.
— Kovalevski! La camera doisprezece, iute.
— Totuși, recunoașteți că doar în izmene…
— Cine știe să șofeze? Șoferi! Toată lumea în piață! La stâlpul cu reclame!
— Da unde dracu’ este șeful poliției? A fugit, măgarul?!
— Deci așa. Iei băieții și vă duceți la turnătorie. Luați de acolo astea… cum le zice… aia, niște piloni pentru gardul parcului… Luați-i pe toți, pe toți! Și veniți îndărăt, neîntârziat…
— Puștile cu aer comprimat sunt bune?
— Și l-am pălit peste botu-i păros, mai-mai să-mi rup mâna, iar el începe să zbiere: „Doamne, Dicky, sunt eu, Fred!” Ptiu drace!…
— În sectorul șaptezeci și doi — trei mașini! În sectorul șaptezeci și trei — cinci mașini…
— Ordonați să li se dea echipament care a mai fost folosit o dată… Dar cu semnătură, ca să-l înapoieze pe urmă!
— Ascultă, au coadă ori mi s-a părut mie?
Andrei fu îmbrâncit, înghiontit, lipit de pereții coridorului, călcat pe picioare, dar îmbrânci și el la rândul lui, făcându-și loc cu coatele. La început îl căută pe Donald, ca să asiste în calitate de martor al apărării la căința și predarea armei, apoi îi ajunse la ureche că invazia pavianilor este de bună seamă o treabă extrem de serioasă, judecând după haosul ce se stârnise, și regretă numaidecât că nu știe să șofeze, nu are habar unde se află atelierele de turnătorie cu misterioasele piloane, nu poate să înzestreze pe nimeni cu echipament folosit o dată, încât rezultă că pe aici nu poate fi util nimănui. Atunci încercă să povestească tot ceea ce văzuse cu ochii lui, poate că aceste informații vor fi folositoare, însă unii pur și simplu nu-l ascultau, iar alții, îndată ce începeau — îl întrerupeau și se apucau să povestească ei.
Se convinse cu amărăciune că nu era nici o figură cunoscută în această vâltoare de uniforme și izmene, îl zări pentru o clipă pe negrul Silva, cu capul înfășurat într-o cârpă însângerată, dar acesta dispăru numaidecât, — în vremea asta totuși se întreprindea ceva, cineva instruia pe altcineva și îl trimitea undeva, vocile deveneau mai puternice, mai neșovăitoare, izmenele începură, încetul cu încetul, să dispară, iar uniformele, dimpotrivă, deveniră considerabil mai multe. Pentru o clipă, lui Andrei i se păru că aude tropot ritmic de cizme și un cântec de luptă, dar se dovedi că nu era decât zgomotul unui seif scăpat pe scări, care se rostogoli în jos, bubuind, și se opri înțepenit în ușa serviciului de aprovizionare…
Apoi, Andrei zări o figură cunoscută, un funcționar, fost coleg la serviciul de contabilitate al Direcției de măsuri și greutăți. Făcându-și loc cu coatele, Andrei îl ajunse, îl împinse la perete și dintr-o răsuflare îi arătă că, iată, eu, Andrei Voronin — am fost colegi, îți amintești —, actualmente hamal-vidanjor, nu pot găsi pe nimeni, trimite-mă încotrova, cu siguranță e nevoie de oameni. Funcționarul îl ascultă o vreme, clipind buimac și făcând încercări slabe de a se smulge, apoi îl împinse brusc pe Andrei și începu să urle: „Unde să te trimit eu? Dumneata nu vezi că duc niște hârtii la semnat?!” și aproape o luă la fugă pe coridor.
Andrei mai făcu vreo câteva încercări de a lua parte la acțiunile care se organizau, dar toți îl respingeau și fugeau de el, toți se grăbeau îngrozitor, nu se găsea absolut nici un om care să stea locului și, bunăoară, să alcătuiască o listă cu voluntari. Atunci se înfurie și începu să deschidă larg toate ușile, una după alta, sperând să găsească pe cineva cu funcție de răspundere, care nu aleargă, nu strigă și nu dă din mâini. Din considerente foarte generale, era clar că aici, pe undeva, trebuia să existe vreun stat-major de unde pornește toată această activitate febrilă.
Prima încăpere era goală. În cea de a doua — un om în izmene striga tare în receptorul telefonvilui, iar cel de al doilea, drăcuind, trăgea pe el un halat de birou. De sub halat se arătau niște pantaloni bufanți de polițist și niște pantofi lustruiți și răslustruiți, fără șireturi — tot de polițist. Deschizând cel de-al treilea birou, Andrei căpătă o lovitură peste ochi cu un obiect roz și cu nasturi. Sări îndărăt numaidecât, reușind să observe doar niște corpuri robuste, evident de femeie. În schimb, în cea de a patra încăpere dădu peste Mentor.
Ședea pe pervaz, cuprinzându-și genunchii cu mâinile, privea în întunericul de dincolo de fereastră, despicat de lumina fulgerătoare a farurilor. Când Andrei intră, își întoarse spre el fața-i bună, îmbujorată, ca întotdeauna, își ridică ușor sprâncenele și râse. Și, văzând acest surâs, Andrei se liniști numaidecât, furia și înverșunarea lui dispărură, și era evident că până la urmă totul se va isprăvi, neapărat cu bine, se va aranja și, în genere, se va isprăvi cu bine.
— Iată, zise el, desfăcându-și brațele a neputință și zâmbind la rândul lui. Nu pot să fiu nimănui de folos. Să conduc mașina — nu știu, unde se afla gimnaziul — nu știu… Mare zăpăceală, imposibil să pricepi ceva…
— Da, conveni Mentorul cu simpatie. O zăpăceală îngrozitoare. Își coborî picioarele de pe pervaz, își vârî palmele sub el și își bălăbăni picioarele ca un copil. — Este chiar necuviincios. Chiar rușinos. Oameni maturi, serioși, în majoritatea lor — cu experiență… care va să zică, organizarea lasă de dorit… Nu-i așa, Andrei? Înseamnă că niște probleme importante sunt lăsate la voia întâmplării… lipsă de pregătire… lipsă de disciplină… Ei, și birocratismul, firește.
— Da! zise Andrei. Firește! Știți ce am hotărât? N-o să mai caut pe nimeni și n-o să mai lămuresc nimic, o să mă înarmez cu o bâtă și mă duc. Mă alătur vreunui detașament. Iar dacă nu mă vor primi, atunci — singur. Căci acolo au rămas femei… și copii…
La fiecare cuvânt al lui, Mentorul dădea aprobator din cap, nu mai zâmbea, fața lui era serioasă și condescendentă.
— Un singur lucru ar mai fi… spuse Andrei, încrețindu-și fruntea. Cum rămâne cu Donald?
— Cu Donald? întrebă și Mentorul, ridicându-și sprâncenele. Ah, cu Donaid Cooper! — începu să râdă. —Desigur, dumneata ești convins că Donaid Cooper a fost arestat și deja și-a recunoscut delictele… Nici vorbă. Acum, Donald Cooper tocmai organizează un detașament de voluntari pentru respingerea acestei invazii dezmățate și, de bună seamă, nu este câtuși de puțin bandit, n-a săvârșit nici un delict, iar revolverul l-a procurat de la piața neagră în schimbul ceasului de buzunar cu sonerie al bunicului său… Ce să-i faci? A trăit toată viața cu arma în buzunar — s-a obișnuit!
— Da, desigur! spuse Andrei, simțind o mare ușurare. E foarte clar! Nici eu nu credeam, socoteam pur și simplu că… bine! Se întoarse să plece dar se opri. — Spuneți-mi… dacă nu-i secret, firește… spuneți-mi, la ce bun toate astea? Maimuțele?… De unde vin? Ce trebuie să dovedească ele?
Mentorul oftă și se dădu jos de pe pervaz.
— Dumneata, Andrei, iar îmi pui niște întrebări la care…
— Nu! Eu înțeleg totul! zise Andrei cu convingere, strângându-și mâinile la piept. Vreau doar…
— Stai puțin. Dumneata iar îmi pui întrebări la care pur și simplu nu pot să răspund. Înțelege odată! Nu pot, nu știu. Eroziunea clădirilor… Preschimbarea apei în fiere… de fapt, astea s-au întâmplat înaintea venirii dumitale… Acum, iată — pavianii. Țin minte cum mă descoseai: cum este cu putință ca oameni de naționalități diferite să vorbească aceeași limbă fără măcar să bănuiască acest lucru?… Îți amintești cât de mirat erai, cât de nedumerit, speriat chiar, cum îi demonstrai lui Kensi că el vorbește rusește, iar Kensi îți demonstra dumitale că vorbești în japoneză, îți amintești? Dar acum te-ai obișnuit, acum aceste probleme nici nu-ți mai vin în minte. Una din condițiile Experimentului. Experimentul este Experiment, ce poți să mai spui? — Zâmbi. — Hai du-te, du-te, Andrei. Locul dumitale este acolo. Întâi de toate — acțiune. Fiecare la locul său, și fiecare ce poate!
Și Andrei ieși, mai bine-zis o zbughi, în coridorul acum absolut pustiu și se rostogoli pe scara principală în piață, unde zări un grup liniștit de oameni în jurul camionului de sub felinar și, fără să mai șovăie, se amestecă în această mulțime, își făcu loc în față, i se puse în mână o lance grea de metal, și el se simți înarmat, puternic și gata de lupta decisivă.
Ceva mai încolo, cineva — o voce puternică, foarte cunoscută! — ordonă alinierea în front câte trei, și Andrei, cu lancea pe umăr, alergă într-acolo și își găsi loc între un latino-american masiv cu bretele peste cămașa de noapte și un intelectual slăbănog, blond-albicios, care era nevoie mare de nervos — își scotea una-două ochelarii, le aburea lentilele, ștergându-le cu batista, și îi arbora din nou pe nas, potrivindu-i cu două degete.
Detașamentul nu era prea mare, vreo treizeci de oameni cu toții. Îl comanda Fritz Geiger, ceea ce, pe de o parte, era o ofensă destul de mare, dar, pe de altă parte, nu puteai să nu recunoști că în situația dată Fritz Geiger, un fascist care a scăpat cu viață, s-a dovedit a fi cel mai potrivit pentru această funcție.
Așa cum se cuvine unui fost unteroffizier al Wermachtului, el nu se sfia să-și aleagă expresiile și îți era scârbă să-l asculți. „Alinie-rea! răcnea el în toată piața, de parcă ar fi comandat un regiment la instrucția de front. Hei, tu, ăla în târlici! Da, da, tu! Trage-ți târtița!… Și tu, de-acolo, ce te-ai crăcănat ca o vacă după montă? Nu te privește? Lancea la picior! Nu pe umăr am spus, ci la picior — tu, babă cu cozondraci! Drrrepți! După mine înainteee… La loc comanda! înainte marș!” Cu chiu cu vai, porniră. Numaidecât Andrei fu călcat pe piciorul din spate, se poticni și îl lovi cu umărul pe intelectual și acela, firește, scăpă jos ochelarii șterși pentru a nu știu câta oară. „Boule!” îi zise Andrei, neputându-se stăpâni.
„Fiți mai atent! țipă intelectualul cu voce subțire. Pentru Dumnezeu!…” Andrei îl ajută să-și găsească ochelarii, iar când Fritz se năpusti asupra lor, înecându-se de furie, Andrei îl trimise la mama dracului.
Împreună cu intelectualul, care nu contenea să-i mulțumească și să se poticnească, ajunse coloana din urmă, mai parcurseră încă vreo douăzeci de metri și primiră ordinul: „La mașini!” Mașinile erau de fapt una singură, un ditamai camionul, în care, după urme evidente, căraseră de curând mortar. Când urcară, simțiră sub picioare ceva moale, ca noroiul. Omul în târlici sări îndărăt peste marginea camionului și declară că în această mașină el personal nu merge nicăieri. Fritz îi ordonă să se întoarcă în camion. Omul îi răspunse că este în papuci și s-a udat la picioare. Fritz îl făcu scroafă borțoasă. Omul în târlicii uzi, fără să se sperie câtuși de puțin, îi răspunse că, dimpotrivă, el nu e scroafă, fiindcă scroafa ar fi acceptat pesemne să meargă în această murdărie —, el cere mii de scuze celor ce s-au învoit să meargă în această cocină de porci, dar… Atunci, pe neașteptate, din camion coborî latino-americanul și, vârându-și degetele mari sub bretele, se îndepărtă agale.
Observând toate astea, Andrei simți că îl cuprinde o bucurie răutăcioasă. Nu că ar fi aprobat fapta omului în papuci și cu atât mai puțin pe cea a mexicanului — fără îndoială, ei n-au procedat tovărășește și, în general, s-au comportat ca niște mic-burghezi —, dar era extrem de curios să vadă ce va face acum unter-generalul nostru și cum va ieși din situația creată.
Andrei fu nevoit să admită că unter-generalul se descurcă onorabil. Fără să scoată un cuvânt, Fritz se răsuci pe călcâie, sări pe scara mașinii lângă șoferi și ordonă: „Înainte!” Camionul se urni din loc, și în aceeași clipă se aprinse soarele.
Ținându-se cu greu pe picioare, agățându-se de vecini, Andrei, răsucindu-și gâtul, se uita cum, la locul lui obișnuit, se aprinde discul trandafiriu. La început, discul tremură, pulsând parcă, devenind din ce în ce mai strălucitor, se făcu portocaliu, galben, alb, apoi se stinse pentru o clipă și apoi se aprinse cu toată puterea, încât era cu neputință să-î mai privești.
Începuse o nouă zi. Cerul fără stele, negru ca păcura, deveni albastru-închis, dogorâtor, se simți miros de vânt fierbinte, ca în pustiu, și orașul răsări în jur ca din nimic — strălucitor, pestriț, vârstat de umbre vineții, uriaș, nesfârșit — etaje se îngrămădeau peste etaje, clădiri peste clădiri, și nici o clădire nu semăna una cu cealaltă, și la dreapta se vedea Zidul Galben incandescent, care ducea spre cer, iar la stânga, în spațiile libere de deasupra acoperișurilor, apăru pustiul albastru, de parcă acolo era o mare, și, pe neașteptate, lui Andrei i se făcu sete.
Mulți, din obișnuință, se uitară numaidecât la ceas. Era ora opt fix.
Nu merseră multă vreme. Pesemne că hoardele maimuțelor nu ajunseseră aici — străzile erau liniștite și pustii, ca întotdeauna la această oră timpurie. Ici-colo, pe la case se deschideau ferestrele, oamenii, treziți de curând, se întindeau somnoroși, uitându-se cu indiferență la camion. Femei cu bonete atârnau aștemuturile pe pervazuri, la unul din balcoane făcea sârguincios gimnastică un bătrân vânjos cu barbă, în chiloți vărgați. Aici încă nu se stârnise panica, dar în vecinătatea Sectorului al șaisprezecelea întâlniră primii refugiați, cu fețe răvășite, nu atât speriați, cât furioși, unii cu boccele pe umeri. Acești oameni, zărind camionul, se opriră, dădură din mâini, strigând ceva. Camionul duduind, o coti pe strada A-Patra-La-Stânga, cât pe-aci să răstoarne o pereche de bătrâni care împingeau un cărucior cu geamantane și se opri. Și toți văzură numaidecât pavianii.
Pe A-Patra-La-Stânga pavianii se purtau ca la ei acasă, în junglă sau acolo unde or fi trăind. Cu cozile încovrigate, în cete nepăsătoare, treceau fără grabă de pe un trotuar pe altul, săreau vesele pe cornișe, legănându-se pe felinare, se cățărau pe gheretele de afișaj, se strigau cu glasuri puternice, se schimonoseau, se băteau și făceau dragoste fără pic de rușine. O bandă de tâlhari argintii distrugea un chioșc alimentar, doi huligani cu coadă acostaseră o femeie albă ca varul de groază, încremenită la intrarea într-o clădire, iar o mândruleană păroasă, care se instalase în ghereta agentului de circulație, scotea, cochetă, limba la Andrei. Vântul cald purta în lungul străzii, laolaltă cu norii de praf, fulgi din saltele, foi de hârtie, smocuri de lâna și, deja, putoare de menajerie.
Andrei se uită descumpănit la Fritz. Geiger, mijindu-și ochii, cu aerul unui comandant de oști notoriu, cuprinse cu privirea câmpul apropiatelor operațiuni. Șoferul opri motorul, și liniștea care se instaură se umplu cu sunete sălbatice, fără nimic citadin în ele — urlete și miorlăituri, râgâituri, clefăială și grohăit… Deodată, femeia asediată începu să țipe din toate puterile, și Fritz se apucă de treabă.
— Coborârea! comandă el. Iute, iute! în lanț — desfășurați!… În lanț, am spus, nu grămadă! Înainte! Loviți-i, fugăriți-i! Să nu mai rămână aici nici o lighioană!
Loviți la cap și la spinare! Să nu străpungeți — loviți! Înainte, iute! Nu vă opriți, hei, voi de colo!…
Andrei sări printre primii. Nu mai așteptă desfășurarea în lanț, ci, apucând cât mai bine ranga de fier, porni numaidecât în ajutorul femeii. Văzându-l, huliganii cu coadă se puseră pe un râs drăcesc și, țopăind, o luară la fugă în susul străzii, legănându-și în batjocură fesele lucioase. Femeia continua să țipe cât o ținea gura, cu ochii închiși și pumnii strânși, dar acum n-o mai amenința nimic, și Andrei o părăsi, îndreptându-se spre bandiții care jefuiau chioșcul.
Aceștia erau niște exemplare puternice, cu multă experiență de viață, mai cu seamă unul cu coada neagră ca tăciunele. Ședea pe un butoi, vârând în el brațu-i lung și flocos, scotea castraveți murați și îi crănțănea cu plăcere, scuipând din când în când spre fârtații lui, care jupuiau cu ardoare pereții de placaj ai chioșcului. Observându-l pe Andrei, care se apropia, coadă-neagră se opri din mestecat și rânji carnivor. Acest rânjet nu-i plăcu deloc lui Andrei, însă nu mai putea da înapoi. El își agită bara de fier și răcni: „Șterge-o!” și se repezi înainte.
Coadă-neagră rânji și mai dihai — colții lui erau precum ai cașalotului —, sări alene de pe butoi, se retrase câțiva pași într-o parte și se apucă să se scarpine cu dinții la subțioară. „Șterge-o, holeră!” răcni Andrei și mai tare și lovi cu putere în butoi cu lancea de fier. Atunci, coadă-neagră se feri în lături și dintr-o săritură ajunse pe cornișa de la etajul întâi. Îmbărbătat de lașitatea adversarului, Andrei sări mai aproape de chioșc și izbi puternic cu drugul de fier în perete. Peretele trosni, și amicii lui coadă-neagră se împrăștiară care încotro. Andrei privi în jur — câmpul de bătaie era curățat.
Formațiunile de luptă ale lui Fritz se destrămară. Combatanții rătăceau dezorientați pe strada goală, cercetau gangurile intrărilor, se opreau și, ridicând capul, priveau pavianii ce împânziseră cornișele caselor. Ceva mai departe, învârtind bâta deasupra capului, stârnea praful pavajului intelectualul de adineauri, urmărind o maimuță șchioapă, care fugea la doi pași de el, fără să se grăbească. Nu mai aveai cu cine să te lupți, și chiar și Fritz era dezorientat. Stătea lângă camion încruntat, mușcându-și un deget.
Pavianii, care parcă se mai potoliseră, simțindu-se în siguranță, începură din nou să facă schimb de replici, să se scarpine și să facă dragoste. Cei mai obraznici se lăsau mai în jos și, neîndoios, ca o ocară, se strâmbau și își arătau șezutul în semn de insultă. Andrei îl zări din nou pe coadă-neagră: acum se afla pe cealaltă parte a străzii, ședea pe un felinar și hohotea ca nebunul. Spre felinar se îndrepta, cu o figură amenințătoare, un om micuț, negricios, semănând a grec. El își făcu vânt și azvârli din toate puterile cu ceva în coadă-neagră. Răsună zăngănit de geamuri sparte, cioburi de sticlă se împrăștiară în jur. Surprins, coadă-neagră sări cam un metru, gata-gata să cadă, dar se agăță abil cu coada, adoptă poza dinainte și brusc, încovoindu-și spinarea, îl împroșcă pe grec cu un șuvoi de scârnă lichidă. Lui Andrei i se făcu greață și se întoarse. Înfrângerea era totală, părea cu neputință să mai născocești ceva, indiferent ce. Atunci, Andrei se apropie de Fritz și îl întrebă încet:
— Acum ce-o să facem?
— Dracu’ știe, răspunse Fritz furios. Aici ne-ar trebui un aruncător de flăcări.
— Ce-ar fi să aducem cărămizi? propuse, apropiindu-se, un tânăr cu fața plină de coșuri, îmbrăcat în salopetă. Eu lucrez la fabrica de cărămizi. Mașină avem, ne întoarcem în jumătate de oră…
— Nu, rosti Fritz autoritar. Cărămizile nu sunt bune. O să spargem toate geamurile, și, pe urmă, ei vor arunca în noi cu aceleași cărămizi… nu. Aici ar trebui ceva de pirotehnie… Rachete, petarde… Ah, de-am avea vreo zece tuburi de fosgen!
— De unde pirotehnie în oraș? rosti disprețuitor o voce de bas. Iar în ce privește fosgenul, atunci, după opinia mea sunt de preferat pavianii…
În jurul comandantului începu să se strângă mulțimea. Singur grecul cel oacheș rămase deoparte: împroșcând cu blesteme neomenești, el se spăla la cișmea.
Andrei observa cu coada ochiului cum coadă-neagră și ortacii lui se strecurau din nou pieziș spre chioșc. Ici-colo, la ferestrele caselor începură să apară, palide din pricina spaimelor trăite și roșii de enervare, chipurile aborigenilor, mai ales feminine. „Hei, ce v-ați așezat acolo? strigau de la ferestre. Alungați-i odată, că sunteți bărbați!… Uitați-vă cum devastează chioșcul!… Bărbați, ce stați cu mâinile în sân? Hei, tu, ăla blond-albicios! Comanzi sau ce faci? De ce stați ca niște stâlpi?… Doamne, îmi plâng copilașii! Faceți ceva ca să putem ieși afară!… Bărbați sunteți voi? V-ați speriat de niște maimuțe!…” Bărbații mârâiau posomorâți și rușinați. Domnea o atmosferă deprimantă.
— Pompierii! Trebuie să chemăm pompierii! propuse basul disprețuitor. Cu scări și cu pompe de incendiu…
— Lăsați-i încolo de pompieri — douăzeci de oameni…
— Pompierii sunt pe Strada Principală.
— Poate ar trebui aprinse niscai făclii? Poate se vor speria de foc?
— De ce dracu’ au luat armele polițiștilor? Să li se înapoieze!
— Băieți, ce-ar fi s-o roim acasă? Când mă gândesc că soția mea e singură acolo…
— Lăsați-o baltă. Toți au soții. Aceste femei sunt și ele soțiile cuiva…
— Asta așa este…
— Poate ar trebui să ne urcăm pe acoperișuri? Să le altoim cu ceva de pe acoperișuri…
— Cu ce o să le ajungi, nătărăule? Cu bastonul ăsta al tău?
— Aaa, canaliile! răcni deodată cu ură basul disprețuitor, își făcu vânt și, opintindu-se, își aruncă drugul de fier în mult chinuitul chioșc. Drugul străpunse peretele de placaj, banda lui coadă-neagră se uită cu mirare, zăbovi câteva clipe și se apucă din nou de castraveți și cartofi. Femeile de la ferestre începură să râdă batjocoritor.
— Asta-i, ce să-i faci, zise cineva cu chibzuială. În orice caz, prin prezența noastră îi reținem aici, le stânjenim acțiunile. E bine și atât. Câtă vreme suntem aici, ei se vor teme să înainteze mai departe, în adâncime…
Toți începură să privească de jur-împrejur și să murmure. Pe cel chibzuit îl siliră repede să tacă. În primul rând, aflară că pavianii înaintează totuși în adâncime, neținând seama de prezența chibzuitului aici și, în al doilea rând, chiar dacă nu ar fi înaintat, ce, oare chibzuitul se pregătea să înnopteze aici? Să trăiască aici? Să doarmă aici? Să se cace și să se pișe aici?
Apoi se auzi tropot domol de copite, scârțâit de căruță, toți priviră în susul străzii și tăcură. Pe caldarâm se apropia agale o căruță cu doi cai. În căruță, într-o rână, cu picioarele atârnate, încălțate în cizme de pânză impermeabilă, moțăia un bărbat voinic într-o tunică de model militar rusesc și în pantaloni de călărie. Capul aplecat al bărbatului era pe de-a-ntregul acoperit de păr blond încâlcit, în mâinile uriașe de culoare maronie ținea slab hățurile. Caii — unul murg, altul cenușiu-rotat — de asemenea pășeau alene și, pare-se, moțăiau și ei din mers.
— Se duce la piață, rosti cineva cu invidie. E fermier.
— Da, băieți, vai de capul fermierilor când canaliile astea vor ajunge la ei…
— Cât de bine îmi închipui pavianii pe ogoare!…
Andrei se uită curios. Pentru prima dată de când se afla în Oraș vedea un fermier, deși auzise multe despre acești oameni — se zicea că erau niște oameni ursuzi și cam sălbatici, locuiau departe, la nord, și duceau acolo o luptă dură cu mlaștina și jungla, la oraș veneau doar pentru a-și
desface produsele gospodăriei lor și, spre deosebire de orășeni, nu-și schimbau niciodată profesia.
Căruța se apropia încet, căruțașul, legănându-și capul căzut în piept, din când în când, fără să se trezească, plescăia din buze, trăgând ușor de hățuri, când deodată, maimuțele, până atunci destul de pașnice, fură cuprinse de o iritare neobișuită. Fie că le enervaseră caii, fie că până la urmă se săturaseră de prezența unor cete străine pe strada lor, ele începură brusc să mârâie, să se agite, să-și arate colții, iar câteva dintre cele mai hotărâte, cățărându-se pe burlane, urcară pe acoperiș și porniră să smulgă și să spargă țigla.
Unul din primele cioburi îl nimeri pe căruțaș drept între omoplați. Fermierul tresări, se ridică în picioare și cu ochii larg deschiși cercetă strada. Cel dintâi pe care îl observă fu intelectualul cu ochelari, care se întorcea obosit din potera lui nereușită, clătinându-se singur în spatele căruței. Fără să scoată o vorbă, fermierul lăsă hățurile (caii se opriră numadecât), sări din căruță și, răsucindu-se din mers, vru să se repeadă asupra celui care, chipurile, îl jignise, dar numaidecât o altă bucată de țiglă îl nimeri pe intelectual drept în creștet. Intelectualul gemu, scăpă ranga din mână și se lăsă pe vine, cuprinzându-și capul cu mâinile. Fermierul se opri perplex. În jurul lui, pe caldarâm, cădeau trosnind bucăți de țiglă, spărgându-se în fărâme portocalii.
— Detașament, la adăpost! ordonă vitejește Fritz și se năpusti spre intrarea celei mai apropiate clădiri. Toți se împrăștiară care încotro, ca potârnichile, Andrei se lipi de peretele casei în unghiul mort, urmărindu-l curios pe fermier, care, complet năuc, se uita în toate părțile și după cât se părea nu pricepea nimic. Privirea lui încețoșată aluneca pe cornișe și pe burlanele de scurgere, acoperite de pavianii care își ieșiseră din minți, închise ochii și scutură din cap, apoi din nou deschise ochii larg și rosti tare:
— Praznicu’ și parastasu’ mă-tii!
La adăpost! i se striga din toate părțile. Hei, bărbosule! Vino-ncoace! O să te pocnească la scăfârlie, nătărăule!…
— Ce înseamnă asta? întrebă fermierul cu voce tare, adresându-se intelectualului, care se târa în patru labe în căutarea ochelarilor. Nu-mi spuneți și mie cine sunt ăștia de aici?
— Maimuțe, firește! răspunse supărat intelectualul. Dumneata nu vezi, domnule?
— Ce să zic, aveți și voi niște obiceiuri! rosti fermierul uluit, abia acum trezindu-se de-a binelea. Mereu născociți câte ceva!…
Acest fiu al bălților era acum binevoitor și predispus la filosofare. Se convinsese că jignirea ce-i fusese adusă nu poate fi socotită ca atare, și acum era puțin năucit de priveliștea hoardelor flocoase, care săreau pe cornișe și felinare. Doar clătină mustrător din cap și se scărpina în barbă. Intelectualul își găsi, în sfârșit, ochelarii, își luă ranga și fugi cât îl țineau picioarele la adăpost, astfel încât fermierul rămase în mijlocul străzii singur-singurel — singura țintă și destul de ademenitoare pentru țintașii cei păroși. Dezavantajul extrem al acestei poziții nu întârzie să se arate. O duzină de cioburi mari se sparseră cu zgomot la picioarele lui, iar cele mai mici răpăiră pe capu-i ciufulit și pe umeri.
— Da’ ce-nseamnă una ca asta?! răcni fermierul. O altă bucată de țiglă îl pocni în frunte. Fermierul nu mai zise nimic și o zbughi spre căruța lui.
Căruța se afla exact în dreptul lui Andrei, și Andrei crezu la început că fermierul se va prăvăli într-o rână în căruță, se va lăsa păgubaș și se va întoarce la mlaștinile lui, cât mai departe de acest loc periculos. Însă bărbosul nici nu se gândea să se lase păgubaș. Mormăind printre dinți: „Ciumele, târfele!…” — cu mare grabă și înfrigurare, cu nebănuită abilitate, începu să cotrobăie prin căruță. Din pricina spinării lui late, Andrei nu vedea ce face acolo, însă femeile din casa de vizavi vedeau totul și numaidecât începură să țipe toate deodată, închiseră ferestrele și se făcură nevăzute. Andrei nu apucă nici măcar să clipească.
Bărbosul se lăsă cu abilitate pe vine și deasupra capului său se înălță spre acoperșuri o țeavă groasă cu reflexe uleioase, cu o carcasă metalică perforată.
— La loc comanda! răcni Fritz, și Andrei văzu cum acesta se năpustește de undeva din dreapta direct spre căruță.
— Ah, canaliilor, ah, scârbelor… mormăia bărbosul, efectuând cu mâinile niște gesturi complicate și foarte sprintene, care erau însoțite de niște clănțănituri și zăngănituri metalice alunecoase. Andrei era încordat ca un arc în așteptarea împușcăturii, și maimuțele de pe acoperiș parcă simțiseră și ele ceva. Încetaseră să mai arunce cu țigle, se așezaseră pe coadă și, întorcându-și într-o parte și în alta capetele lor de câine, începuseră să schimbe, zgomotos, între ele păreri și impresii numai lor cunoscute.
Fritz însă era lângă căruță. Îl apucă pe bărbos de umăr și repetă poruncitor:
— La loc comanda!
— Așteaptă puțin! mormăi bărbosul înciudat, smucindu-și umărul. Așteaptă, lasă-mă să rad aceste canalii cu coadă…
— Am comandat — la loc comanda! zbieră Fritz. Atunci, bărbosul își ridică fața spre el și se ridică agale.
— Ce-ai zis? întrebă el prelungind cuvintele cu un dispreț neînchipuit. Era de aceeași statură cu Fritz, însă cu mult mai lat în spete și chiar mai jos.
— De unde ai arma? întrebă Fritz tăios. Actele, te rog!
— Ia te uită, neisprăvitul! spuse bărbosul cu uimire amenințătoare. Vrea acte! Da’ asta n-o vrei, păduche plăvan?
Fritz nu luă în seamă gestul indecent. Continuând să-l privească pe bărbos drept în față, răcni să se audă în toată piața:
— Rumer! Voronin! Frisha! La mine!
Auzindu-și numele, Andrei se miră, dar se desprinse îndată de lângă perete și se apropie de căruță. Din partea cealaltă, în trap mărunt, se apropie Rumer, un tip scund, ar bine legat, în trecut boxer profesionist, și sosi în fuga mare amicul lui Fritz, micuțul și subțirelul Otto Frisha, un tinerel scrofulos, cu urechi mari și clăpăuge.
— Haideți, haideți…, îi îndemnă fermierul, zâmbind cu ostilitate, observând toate aceste pregătiri de război.
— Te rog, încă o dată să prezinți actele, repeta Fritz, cu o politețe de gheață.
— Da’ nu vrei mata să te duci în cur, răspunse alene bărbosul. Acum se uita la Rumer și, parcă din întâmplare, puse mâna pe coada unui bici impunător, împletit cu iscusință din piele tăbăcită în vârtej.
— Băieți, băieți! rosti Andrei pe un ton de avertisment. Ascultă, ostaș, lasă discuțiile, noi suntem de la primărie.
— Mă… aia în primăria voastră, răspunse ostașul, măsurându-l cu privirea pe Rumer din cap până în picioare.
— Despre ce-i vorba aici? se interesă acesta cu glas scăzut și foarte răgușit.
— Știi foarte bine, zise Fritz, că armele sunt interzise în raza orașului. Cu atât mai mult o mitralieră. Dacă dumneata ai un permis, te rog să-l prezinți.
— Da’ cine sunteți voi? Ați fi poliția? Sau te pomenești că vreun gestapou?
— Suntem detașamentul de autoapărare…
Bărbosul surâse mulțumit.
— Păi apărați-vă, dacă sunteți de la apărare, cine vă împiedică?
Era iminentă o adunare temeinică, serioasă. Încet-încet, detașamentul se strânse în jurul căruței. Toți îl priveau curioși pe bărbos, mitraliera sinistră, aflată pe prelată cu țeava ridicată în sus, ceva rotund, de sticlă, care sclipea de sub prelată. Toți adulmecau — fermierul era învăluit de o atmosferă originală de mirosuri: sudoare, cârnați cu usturoi, alcool. Andrei, cu un fel de înduioșare, care îl mira și pe el, privea tunica decolorată, transpirată la subțiori, cu un singur nasture de bronz (și acela descheiat) la guler, cunoscuta bonetă trasă pe sprânceana dreaptă, cu urma steluței în cinci colțuri, cizmoaiele din foaie de cort — numai bărbosul, poate, părea aici de prisos, nu se înscria în figură —, și atunci îi trecu prin minte că toate acestea pot să-i stârnească lui Fritz cu totul alte asociații și senzații. Andrei se uită la Fritz. Acesta stătea drept, cu buzele strânse într-o linie subțire, cu nasul împrejmuit de încrețituri disprețuitoare, străduindu-se să-l înghețe pe bărbos cu privirea ochilor cenușiu-oțelii, autentic arieni.
— Noi nu avem nevoie de permis, rosti bărbosul alene, jucându-se cu biciul. Îndeobște, noi n-avem nevoie de nimic, nu ne trebuie nimic, trebuie numai să vă hrănim pe voi, trântorilor, noi trebuie…
— Foarte bine, bubui din ultimul rând basul. Da’ mitraliera de unde o ai?
— Mitraliera? Legătura dintre sat și oraș, care va să zică… Eu îți dau marfa a-ntâia, tu-mi dai mitraliera, cinstit și curat…
— Ba nu, bubui basul. Totuși mitraliera nu este o jucărie, nu e, să zicem, o batoză…
— Mie însă mi se pare, se amestecă și chibzuitul, că fermierilor, dimpotrivă le sunt permise armele.
— Armele nu sunt permise nimănui, spuse Rumer răgușit.
— Este o tâmpenie! răspunse chibzuitul.
— E clar că-i o tâmpenie, zise bărbosul. Să stai tu la noi în baltă, mai ales noaptea și când vine vremea rutului…
— Cui îi vine vremea rutului? întrebă intelectualul cu mare interes, facându-și loc cu ochelarii lui în rândul din față.
— Cui îi trebuie, aceluia-i vine, răspunse fermierul disprețuitor.
— Nu-nu, dați-mi voie, zise zorit intelectualul. Eu sunt biolog, însă până acum n-am izbutit…
— Liniște! zise Fritz. Iar dumitale — adăugă el, adresându-se bărbosului —, îți propun să mă urmezi. Îți propun — pentru a evita o vărsare de sânge inutilă.
Privirile lor se încrucișară. După cât se pare, bărbosul cel grozav simțise nu se știe cum, după niște semne numai de el văzute, pricepuse cu cine are de-a face. Barba lui se despică într-un surâs veninos, și el grăi cu o voce subțirică, dezagreabilă, batjocoritoare.
— Ouă, lapte? Hitler kaput.
El nu se temea câtuși de puțin de nici o vărsare de sânge — fie ea inutilă sau de alt fel. Fritz parcă primise un pumn în bărbie. Dădu capul pe spate, fața-i palidă se făcu purpurie, pe obraji îi apărură umflături. Pentru o clipă, lui Andrei i se păru că acum se va năpusti asupra bărbosului și el chiar înaintă spre ei pentru a-i despărți, însă Fritz se stăpâni. Sângele îi dispăru iar din obraji și rosti sec:
— Asta n-are nici o legătură. Fă bine și urmează-mă!
— Da’ mai lasă-l în pace, Geiger! spuse basul. Este fermier — nu-ncape vorbă. Unde s-a mai văzut una ca asta — să te iei de un fermier?!
Toți cei din jur dădură aprobator din cap și începură să mormăie că da, e un fermier autentic, va pleca și va lua cu el mitraliera, în nici un caz nu este un gangster.
— Noi trebuie să scăpăm de paviani, și în loc de asta ne jucăm de-a poliția, adăugă chibzuitul.
Numaidecât, încordarea se destinse brusc. Toți își aduseră aminte de paviani. În vremea asta, pavianii începuseră din nou să-și facă de cap pe unde pofteau și se purtau ca la ei în junglă. Se mai putea remarca, de asemenea, că localnicii, pesemne plictisiți să mai aștepte acțiuni hotărâtoare din partea detașamentului de autoapărare, convinși că nu puteau aștepta mare scofală de la acest detașament, hotărâseră să se descurce singuri. Și femeile cu sacoșe, strângându-și preocupate buzele, porniseră grăbite să-și facă treburile de dimineață. Multe duceau cu ele mături și cozi de mătură ca să se apere de maimuțele cele mai obraznice. La vitrina magazinului deschideau obloanele, iar chioșcarul da ocol chioșcului pe jumătate devastat, gâfâia, scărpinându-și spinarea, și de bună seamă că făcea niște socoteli. În stația de autobuz crescuse coada, dar iată că primul autobuz își făcu apariția în depărtare. Încălcând hotărârea administrației orășenești, el claxona puternic, alungând pavianii necunoscători ai regulilor de circulație.
— Da, domnii mei, zise cineva. Va trebui să ne obișnuim și cu asta. Ne ducem acasă, comandante, ce zici?
Fritz cercetă strada încruntat.
— Bine… rosti el cu glas obișnuit, omenesc. Dacă-i așa — să mergem acasă.
El se întoarse și, vârându-și mâinile în buzunare, se îndreptă primul spre camion. Detașamentul porni după el, mulți scăpărară chibrituri, aprinseră brichete, cineva întrebă ce-o să fie cu întârzierea la serviciu, ar fi bine să li se dea o adeverință, ceva… Chibzuitul își aduse și aici contribuția: astăzi toți întârzie la serviciu, nu-i nevoie de nici o adeverință. Adunarea din jurul căruței se risipi. Rămaseră doar Andrei și biologul cu ochelari, care hotărâse nesmintit să lămurească problema rutului în baltă.
Bărbosul, demontând și împachetând din nou mitraliera, îi explică binevoitor, că în rut, frate, intră pojarii, iar pojarii, frate, sunt ceva ca crocodilul. Ai văzut crocodil? Doar că ăștia au blană. O blană așa, roșie, aspră. Și când sunt în rut, atunci, frățioare, să te ții cât mai departe. Întâi și-ntâi că sunt barosani, mai dihai ca un bou, al doilea, în vremea asta ei nu văd nimic — casa nu mai e casă, șopronul nu mai e șopron, toate le fac praf… Ochii intelectualului scăpărau scântei, el asculta cu lăcomie, aranjându-și clipă de clipă ochelarii cu degetele desfăcute. Fritz strigă din camion: „Hei, veniți ori nu veniți?” Intelectualul privi spre camion, se uită la ceas, oftă jalnic și începu să mormăie niște scuze și mulțumiri. Apoi înhăță mâna bărbosului, o scutură din toate puterile și o luă la goană. Însă Andrei rămase.
Nici el nu știa de ce mai rămâne. Cu el se întâmpla ceva de felul unei crize de nostalgie. Nu că i-ar fi fost dor de limba rusă — doar toți din jur vorbeau rusește; și nu că acest bărbos i se părea întruparea patriei — nicidecum.
Avea însă în el ceva de care lui Andrei îi era dor, ceva ce nu putea primi nici de la severul și causticul Donald, nici de la voiosul, prietenosul Kensi, care îi rămânea totuși străin, nici de la Van, mereu binevoitor, dar prea timorat… Nici nu bănuia că i se făcuse atâta dor după acest „ceva”.
Bărbosul îl privi cu coada ochiului și îl întrebă:
— Compatriot?
— Leningrădean, zise Andrei, simțind un fel de jenă și, ca să stingă această jenă, scoase țigările, oferindu-i bărbosului.
— Așa deci, zise acesta scoțând o țigară din pachet. Reiese că suntem compatrioți. Eu, frățioare, sunt din Vologda. Din orașul Cerepoveț, ai auzit?
— Cum să nu! se bucură nespus Andrei. Acolo se construiește un combinat metalurgic, o uzină gigantică!…
— Ce spui? zise bărbosul destul de indiferent. Va să zică, l-au băgat și pe el în circuit… Bine. Da’ tu ce faci aici? Cum te cheamă?
Andrei îi spuse.
— Iar eu, vezi tu, mă ocup cu plugăritul. Sunt fermier, cum se spune pe aici. Iuri Konstantinovici Davîdov. Vrei să bei ceva?
Andrei se fâstâci.
— Parcă e cam devreme, zise el.
— Da, poate e cam devreme, se învoi Iuri Konstantinovici. Eu trebuie să mai ajung și la piață. Știi, am venit ieri seară și — direct la ateliere, cei de acolo îmi făgăduiseră o mitralieră. Ei, și una-alta, am încercat mașinuța, le-am lăsat un jambon și basamac — un sfert de vadră, și când mă uit — au stins soarele…
Povestind toate acestea, Davîdov isprăvi de împachetat încărcătura din căruță, descurcă hățurile, se așeză într-o rână și dădu bice cailor. Andrei porni pe lângă căruță.
— Da-a… continuă Iuri Konstantinovici. Care va să zică, au stins soarele. Omul meu îmi spune: hai, zice, știu eu un loc pe aici. Ne-am dus acolo, am băut, am mâncat. Știi și tu cum e cu vodca în oraș, și eu aveam basamac.
Vezi tu, ei aduc gustărica, iar eu băutura. Au fost, firește, și muieri… — Amintirile îl făcură pe Davîdov să-și agite barba, apoi continuă, coborând vocea: La noi în baltă, frățioare, e tare greu cu muierile. Știi, este la noi o văduvă și ne ducem la ea… bărbatul ei s-a înecat acum doi ani… Ei, și știi ce rezultă — de dus te duci, că n-ai cei face, pe urmă însă — ba să-i repari batoza, ba s-o ajuți cu recolta, ba cultivatorul… O, scârbă! făcu el, plesnind cu biciul un pavian care se agățase de căruță. Îndeobște, viața noastră, frățioare, seamănă cu cea în condiții de război. Nu poți trăi fără arme. Da’ cine-i albinosul ăla al vostru? E neamț?
— Neamț, zise Andrei. Fost unter ofițer, a fost luat prizonier lângă Königsberg, iar din prizonierat — aici…
— Asta e, am văzut eu că e o mutră scârboasă, spuse Davîdov. Limbricii ăștia cu căcat m-au fugărit până la Moscova, m-au băgat în spital, mi-au smuls definitiv jumătate din șezut. Ei, da’ pe urmă le-am dat și eu. Știi, eu sunt tanchist. Ultima oară am ars lângă Praga… — Din nou își agită barba. — Spune și tu ce soartă! Ca să vezi unde ne-am întâlnit!
— Nu, e un băiat de treabă, capabil, zise Andrei. E drept, îi place să facă pe grozavul, dar este un lucrător bun, energic. Eu cred că pentru Experiment este un om foarte util. Organizator.
O vreme, Davîdov nu mai spuse nimic, ci doar îndemnă caii, plescăind din buze.
— Săptămâna trecută vine la noi în baltă unul, începu el din nou. Ei, și ne-am adunat noi la Kowalski — tot fermier, polonez, la vreo zece kilometri de mine, are o casă frumoasă, mare. Da-a… ne-am adunat care va să zică. Ei, și ăsta începe să ne împuie capul cu baliverne: înțelegem noi oare corect obiectivele Experimentului? Iar el era de la primărie, de la secția agricolă. Și noi vedem, firește, încotro bate el: dacă, să zicem, le înțelegem corect, atunci ar fi bine să ne mărească impozitul, care va să zică… da’ tu ești însurat? întreabă el pe neașteptate.
— Nu, răspunse Andrei.
— Întreb, fiindcă trebuie să dorm undeva în noaptea asta. Mâine dimineață mai am încă o treabă pe aici.
— Bineînțeles! zise Andrei. Mai încape vorbă? Poți să vii și să dormi cât poftești. Voi fi tare bucuros.
— Și eu voi fi bucuros, grăi Davîdov, zâmbind. Cum-necum — suntem totuși compatrioți.
— Notează-ți adresa, zise Andrei. Ai pe ce s-o scrii?
— Spune, zise Davîdov. O s-o țin minte.
— Adresa e simplă: Strada Principală, numărul 105, apartamentul șaisprezece. Prin curte. Dacă n-o să fiu, treci pe la portar, este acolo un chinez, Van, o să las cheia la el.
Tare mult îi plăcea lui Andrei de Davîdov, deși, după cât se părea, vederile lor nu prea coincideau.
— În ce an ești născut? întrebă Davîdov.
— Douăzeci și opt.
— Și din Rusia când?…
— În cincizeci și una Doar cu patru luni în urmă.
— Aha. Eu din Rusia am venit aici în patruzeci și șapte. Da’ ia să-mi spui tu, Andriuha, cum e acolo, la țară, e mai bine?
— De bună seamă! răspunse Andrei. Au reconstruit totul, prețurile scad cu fiecare an… E drept că eu n-am fost la țară după război, dar dacă judeci după filme, după cărți, acum, la sat, trăiesc viață îmbelșugată.
— Hm… Filme, rosti cu îndoială Davîdov. Filmele, înțelegi, sunt ceva…
— Ba nu, de ce… La oraș, în magazine, se găsesc de toate. Cartelele au fost desființate de mult. De unde vin toate astea? De la sate, desigur…
— Așa este, zise Davîdov. De la sate. Când m-am întors de pe front, nevastă nu mai aveam, murise, băiatul meu — dispărut fără urmă. În sat — pustiu. Nu-i nimic, îmi zic, asta o s-o îndreptăm noi. Cine a câștigat războiul? Noi! Care va să zică, puterea e a noastră. Mi-au propus să fiu președinte. Am acceptat. În sat nu erau decât muieri, așa că nu mai trebuia să mă însor. Anul patruzeci și șase a trecut cum a trecut, ei, îmi zic, de acum o să fie mai bine… Tăcu pe neașteptate și multă vreme nu scoase o vorbă, de parcă uitase de Andrei.
— Fericirea întregii omeniri, rosti el brusc. Tu crezi în asta?
— Bineînțeles.
— Și eu am crezut. Nu, îmi zic, satul este o treabă moartă. E o greșeală, îmi zic. Înainte de război ne luau de piept, după război — de gât! Nu, îmi zic, așa o să ne sugrume. Și viața, înțelegi, fără nici o rază de lumină, ca epoleții de general. Începusem să beau, și tocmai atunci — Experimentul. — Oftă din greu. — Care va să zică, tu crezi că Experimentul lor o să izbutească?
— De ce al lor? Al nostru!
— Fie și așa, al nostru. O să izbutească sau nu?
— Trebuie să izbutească, rosti Andrei ferm. Totul depinde numai de noi.
— Ce atârnă de noi — o să facem. Am făcut acolo, facem și aici… De fapt, firește, e păcat să ne plângem. Viața, deși grea, merge… Important e că nu depinzi de nimeni, ești independent, ai înțeles? Și dacă vine vreunul, se întâmplă să-l scapi în privată, și gata!… Ești membru de partid? întrebă el pe neașteptate.
— Comsomolist, răspunse Andrei. Dumneata, Iuri Konstantinovici, vezi totul în culori tare negre. Experimentul este Experiment. E greu, sunt multe greșeli, dar pesemne că altfel nu se poate. Fiecare — la postul lui, fiecare — tot ce poate.
— Da’ tu ce post ai?
— Gunoier, răspunse Andrei cu mândrie.
— Post important, spuse Davîdov. Da’ tu ai vreo specialitate?
— Eu am o specialitate foarte specială, zise Andrei. Astronom.
Rosti aceasta cu oarecare jenă și se uită cu coada ochiului la Davîdov, așteptând să-l ia în râs, însă Davîdov, dimpotrivă, se arătă foarte interesat.
— Astronom, într-adevăr?! Ascultă frățioare, păi atunci tu trebuie să știi unde am fost aduși. Asta-i vreo planetă sau, să zicem, o stea? La noi, adică în baltă, în fiecare seară ne înfruntăm pe această temă, se ajunge chiar și la bătaie, zău! Ne îmbătăm cu trăscău și — dă-i, care mai de care… Există unii care, știi, consideră că noi, chipurile, stăm aici ca într-un acvariu — chiar pe pământ. Un acvariu gigantic, unde în loc de pești se află oameni. Zău! Tu ce crezi — din punct de vedere științific?
Andrei se scărpină după ceafă și izbucni în râs. Și la el în apartament, tot pe aceeași temă, se ajungea aproape la bătaie și fără pic de trăscău. Cât despre acvariu, nu o dată, textual, cu aceleași cuvinte, chicotind și împroșcând cu salivă, diserta Izea Katzman.
— Cum să-ți spun, înțelegi…, începu el. Toate astea sunt complicate, de neînțeles. Iar din punct de vedere științific, un singur lucru o să-ți spun: e puțin probabil să fie o altă planetă și, cu atât mai mult, stea. Părerea mea este că aici totul este artificial și n-are nici o legătură cu astronomia.
Davîdov aprobă din cap.
— Acvariu, spuse el cu convingere. Și soarele aici parcă e un bec, și zidul ăsta până-n ceruri… Auzi, pe străduța asta pot să ajung la piață sau nu?
— Ajungi, zise Andrei. N-ai uitat adresa mea?
— N-am uitat-o, să mă aștepți deseară…
Davîdov dădu bice cailor, fluieră ușor, și căruța dispăru zdrăngănind pe ulicioară. Andrei o pomi spre casă. Simpatic om,își zise el înduioșat. Soldat!… La Experiment n-a venit de drag, firește, a fugit de greutăți, dar nu-i sunt eu judecător. Rănit, gospodăria i-a fost distrusă, nu putea și el să cedeze?… Da’ nici aici, pesemne, viața lui nu e prea dulce. Și nu e singurul care a cedat… sunt mulți ca el aici…
Pe Principală, pavianii petreceau care mai de care. Fie că Andrei se obișnuise cu ei, fie că se schimbaseră într-o anumită măsură, acum însă nu mai păreau așa de obraznici și erau mai puțin înfricoșători decât cu vreo câteva ceasuri în urmă. Se așezaseră pașnic, în cete, la soare, turuiau fără încetare, se căutau de păduchi, iar când pe lângă ei treceau oameni, întindeau brațele păroase cu palme negre și clipeau
rugător din ochii înlăcrimați Puteai zice că în oraș apăruseră pe neașteptate o sumedenie de cerșetori.
La intrarea blocului, Andrei îl zări pe Van. Van ședea pe o noptieră, gârbovit și trist, cu mâinile trudite între genunchi.
— Ați pierdut tomberoanele? întrebă el, fără să ridice capul. Ia te uită ce se petrece… Andrei privi spre spațiul de sub poartă și se îngrozi. Gunoiul se strânsese într-o grămadă uriașă, ajunsese până la bec. Doar spre ușa de la camera portarului ducea o cărăruie îngustă.
— Doamne! exclamă Andrei și începu să se agite. Îndată… așteaptă, alerg îndată… Se străduia cu înfrigurare să-și amintească pe ce străzi el și Donald goniseră noaptea trecută și în ce loc fugarii aruncaseră tomberoanele din camion.
— Nu e nevoie, spuse Van cu deznădejde în glas. A fost deja o comisie. Și-au notat numerele tomberoanelor, au făgăduit că le vor aduce spre seară. Spre seară bineînțeles că nu le vor aduce, dar poate măcar spre dimineață, ce zici?
— Îți dai seama, Van? zise Andrei. A fost un adevărat infern, mi-e rușine să-mi amintesc…
— Știu. Mi-a povestit Donald cum a fost.
— Donald e acasă? se învioră Andrei.
— Da. Mi-a spus să nu las pe nimeni la el. Zicea că-l dor măselele. I-am dat o sticlă de vodcă și a plecat.
— Așa deci… rosti Andrei și cercetă din nou grămezile de gunoi.
Și deodată, într-o măsură atât de mare, insuportabil, aproape de isterie, de țipăt, simți dorința să se spele, să arunce salopeta împuțită, să uite că mâine va trebui să răstoarne cu lopata tot acest căcat… Totul în jur devenise lipicios, urât mirositor, și Andrei, fără să mai scoată un cuvânt, se repezi prin curte spre scara lui, urcă sărind câte trei trepte, tremurând de nerăbdare, ajunse la apartamentul său, luă cheia de sub preșul de cauciuc, deschise ușa larg și răcoarea parfumată a apei de colonie îl primi în îmbrățișarea ei mângâietoare.
ÎNTÂI ȘI-NTÂI SE DEZBRĂCĂ. Gol-goluț. Căută cu privirea unde să arunce salopeta și lenjeria, apoi, făcându-le mototol, le azvârli în găleata de gunoi. Murdărie la murdărie. Apoi, cum stătea așa gol în mijlocul bucătăriei, aruncă o privire împrejur și se cutremură de o nouă repulsie. Bucătăria era plină de vase murdare. Prin colțuri — grămezi de farfurii acoperite de păienjenișul albăstrui al mucegaiului, care ascundea milos niște cocoloașe negre. Masa era înțesată cu pahare și cupe mânjite, cu borcane de fructe conservate. Chiuveta gemea de cești și farfurioare. Iar de pe taburete puțeau cratițe înnegrite, tigăi unsuroase, strecurători și castroane. Se apropie de chiuvetă și dădu drumul la apă. Ce fericire! Apa era fierbinte. Și se apucă de treabă.
După ce spălă toate vasele (salopeta și lenjeria murdară dispăruseră sub stratul de resturi de mâncare putrezite), puse mâna pe mătură. Lucra cu osârdie și entuziasm, de parcă spăla murdăria de pe propriul corp. Însă nu-i ajunseră pentru toate cele cinci camere. Se mărgini la bucătărie, sufragerie și dormitor. În celelalte aruncă doar o privire nedumerită — nu se putea obișnui și nu era în stare să înțeleagă de ce un singur om are atâtea camere, ba încă hidos de murdare și infecte. Închise ușile bine și le baricadă cu scaune.
Acum ar trebui să tragă o fugă la prăvălie, să cumpere ceva pentru diseară. Va veni Davîdov, ba poate și din gașca obișnuită se va rătăci vreunul. Hotărî însă la început să facă o baie. Apa se răcise aproape de tot și cu toate acestea era splendid! Pe urmă așternu pe pat cearșafuri curate. Și când văzu pe patul său lenjeria curată, fețele de pernă care fâșâiau apretate, când simți mirosul de prospețime pe care îl emanau, dori brusc din toată ființa să-și culce corpul curat în această curățenie uitată, și se prăvăli cu toată greutatea, încât arcurile proaste zbârnâiră tânguitor, iar lemnul vechi și lustruit pârâi din toate încheieturile. Da, era extraordinar. Totul foșnea, totul era răcoros și înmiresmat, și la dreapta, în limitele accesibilității, descoperi pachetul de țigări și chibriturile, iar la stânga, în aceleași limite — policioara cu romanele polițiste preferate. Îl deranja puțin faptul că nu se afla și o scrumieră în limitele accesibilității și că uitase să șteargă praful de pe policioară, dar acestea erau fleacuri. Alese Zece negri mititei de Agatha Christie, își aprinse o țigară și începu să citească.
Când se trezi era încă lumină. Trase cu urechea. În apartament și în toată clădirea domnea liniștea, doar apa, care picura abundent din robinetele defecte, crea o ciudată broderie sonoră. În afară de aceasta, în jur totul sclipea de curățenie, ceea ce, de asemenea, constituia o ciudățenie și crea o senzație nespus de plăcută. Apoi cineva bătu la ușă. Și îl visă pe Davîdov, puternic, bronzat, mirosind a sudoare și a băutură, cum stă pe platforma din fața ușii, ținând caii de căpăstru, cu sticla de basamac pregătită. Se auziră din nou ciocănituri, și el se trezi de-a binelea.
— Vin! strigă el, sări din pat și începu să alerge prin dormitor, căutându-și chiloții. Îi căzură sub mână niște pantaloni vărgați de pijama, uitați de vechii locatari, și îi trase grăbit pe el. Elasticul era slăbit și fu nevoit să țină pantalonii cu mâna.
Împotriva așteptărilor, în spatele ușii de la intrare nu se auzeau înjurăturile blajine, nu nechezau caii și nu gâlgâia băutura. Zâmbind, Andrei deschise ușa, scoase un strigăt și făcu un pas înapoi, apucând afurisitul elastic și cu cealaltă mână. În fața lui se afla Selma Nagel, noua locatară de la apartamentul optsprezece.
— Aveți o țigară? întrebă ea fără să zâmbească.
— Da… Poftim… intrați… mormăi Andrei, dându-se înapoi.
Ea se strecură pe lângă el, lăsând în urmă o dâră de parfum necunoscut. Apoi intră în sufragerie, iar el închise ușa, strânse elasticul pantalonilor și cu strigătul: „Așteptați o clipă, vin îndată!” intră val-vârtej în dormitor. Vai-vai-vai, își zise el. Vai-vai-vai, cum am putut să ies așa… De altfel, în realitate nu era deloc rușinat, era chiar bucuros că fusese găsit așa de curat, spălat, spătos, cu pielea netedă, cu bicepși și tricepși splendid dezvoltați — îi părea și rău să se îmbrace. Cu toate acestea, trebuia negreșit să se îmbrace, căută în geamantan, scoase de acolo niște pantaloni de gimnastică și îi trase pe el, apoi îmbrăcă o bluză albastră de sport proaspăt spălată, cu literele LU cusute pe spate și în față. Cu această înfățișare își făcu apariția înaintea drăguței Selma Nagel — pieptul bombat, umerii trași înapoi, mersul legănat, în mâna întinsă — pachetul de țigări.
Drăguța Selma Nagel luă indiferentă o țigară și o aprinse cu bricheta. Nici nu se uita la Andrei, iar figura ei nu exprima decât lehamite. De fapt, la lumina zilei nu mai părea chiar așa de drăguță. Fața ei avea mai degrabă trăsături neregulate și era chiar vulgară, nasul cârn, pomeții prea lați, iar gura mare — rujată prea intens. Picioarele însă, considerabil dezgolite, erau mai presus de orice laudă. Restul, din păcate, nu putea fi văzut — dracu’ știe cine a învățat-o să poarte veșminte atât de largi. Pulover. Și ce mai zgardă! Cum au câinii Terranova.
Ea ședea într-un fotoliu adânc cu splendidul picior drept așezat peste splendidul picior stâng și se uita de jur-împrejur, indiferentă, ținând țigareta soldățește cu jarul în palmă.
Degajat, totuși elegant, Andrei se așeză pe marginea mesei, aprinzându-și și el o țigară.
— Pe mine mă cheamă Andrei, zise el.
Ea își îndreptă spre el privirea-i nepăsătoare. Nici ochii nu erau așa cum păruseră ieri noapte. Erau mari, dar nu negri, ci albaștri, un albastru deschis, aproape transparenți.
— Andrei, repetă ea. Polonez?
— Nu, rus. Iar pe dumneata te cheamă Selma Nagel și ești din Suedia.
Ea dădu afirmativ din cap.
— Din Suedia. Deci pe dumneata te-au snopit în bătaie la secția de poliție?
Andrei rămase perplex.
— La care secție? Nu m-a snopit nimeni.
— Auzi, Andrei? De ce mașinuța mea nu funcționează aici? zise ea și puse brusc pe genunchi o cutiuță lăcuită, un pic mai mare ca o cutie de chibrituri. Pe toate gamele doar pocnituri și țiuituri, nici o plăcere.
Andrei luă cu grijă cutiuța și cu uimire se convinse că era un aparat de radio.
— Asta mai zic și eu! mormăi el. Este cu detector?
— De unde să știu eu? — Ea îi luă aparatul, răsună hârâit, pârâit de paraziți și cu urlet de jale. — Nu funcționează și pace. Da’ ce, tu n-ai văzut niciodată așa ceva?
Andrei clătină din cap. Pe urmă spuse:
— De fapt, nici nu trebuie să funcționeze. Aici nu există decât o singură stație de radio și ea transmite direct în rețea.
— Doamne, spuse Selma. Atunci ce se poate face aici? Nici ladă n-aveți?
— Ce ladă?
— TV… Televizor!…
— A-a… Ăsta nu e planificat prea curând.
— Mare plictiseală!…
— Poți să asculți patefonul, îi propuse Andrei jenat. Se simțea tare stingherit. Într-adevăr, ce mai e și asta — nici tu radio, nici tu televiziune, nici tu cinematograf…
— Patefon? Ăsta ce mai e?
— Nu știi ce este un patefon? se miră Andrei. Păi… gramofon. Pui o placă…
— A, pick-up… zise Selma fără pic de interes. Da’ magnetofon nu aveți?
— Asta mai lipsea, spuse Andrei. Ce sunt eu — centru de radioficare?
— Ești cam sălbatic, declară Selma Nagel. Într-un cuvânt — rus. Foarte bine, asculți gramofonul, bei vodcă, pesemne, altceva ce mai faci? Te plimbi cu motocicleta? Sau nici motocicletă n-ai?
Andrei se înfurie.
— Eu n-am venit aici să mă plimb cu motocicleta. Am venit aici să muncesc. Interesant, tu ce ai de gând să faci?
— A venit să muncească… spuse Selma. Mai bine spune-mi de ce te-au cotonogit la poliție?
— Da’ nu m-a cotonogit nimeni! De unde ai scos-o? Și, de fapt, la noi, nimeni nu este bătut la poliție, aici nu-i Suedia. Selma fluieră prelung.
— Hai-hai, zise ea în zeflemea. Înseamnă că mi s-a năzărit mie.
Stinse chiștocul în scrumieră, aprinse altă țigară, se ridică și dădu ocol camerei, mergând amuzant în pași de dans.
— Cine a locuit aici înainte de tine? întrebă ea, oprindu-se în fața unui uriaș portret oval al unei cucoane liliachii cu un cățeluș flocos pe genunchi. La mine, de pildă, un maniac sexual notoriu. Prin toate colțurile — pornografii, pe pereți — prezervative folosite, iar în dulap o colecție întreagă de jartiere. Nici nu-ți dai seama dacă e fetișist sau limbist…
— Minți, zise Andrei, încremenind. Spui minciuni, Selma Nagel.
— De ce aș minți? se miră Selma. Da’ cine a locuit? Nu știi?
— Primarul! Primarul actual a locuit, ai înțeles?
— A, făcu Selma nepăsătoare. Am înțeles.
— Ce ai înțeles? zise Andrei. Ce ai înțeles?! strigă el înfierbântându-se. De fapt, ce poți tu să înțelegi aici?! — tăcu. Despre asta nu trebuie să vorbească. Asta trebuia să o țină înlăuntrul lui.
— Are, probabil, vreo cincizeci de ani, declară Selma cu aer de cunoscător. Bătrânețea bate la ușă, omul își face de cap. Climax! — ea surâse și din nou se propti în fața portretului cu cățelușul flocos.
Se făcu liniște. Andrei, strângând din dinți, suferea pentru primar. Primarul era voinic, impozant, cu o față neobișnuit de simpatică, cu părul complet cărunt, ceea ce îi dădea un aer de noblețe. Vorbea extraordinar la adunările activului orășenesc — despre cumpătare, despre forța spiritului, despre încărcătura lăuntrică a fermității și moralei. Iar când se întâlneau pe palier, el întindea negreșit o mână mare, caldă și uscată și, cu o politețe constantă și amabilitate, se interesa dacă pe Andrei nu-l deranja noaptea țăcănitul mașinii lui de scris, a primarului…
— Nu crede! rosti deodată Selma. Ea nu se mai uita la tablou — cu o curiozitate plină de furie îl cerceta pe Andrei. Dacă nu crezi, nici nu trebuie. Numai că eu nu pot, mi-e scârbă să spăl toate astea. N-aș putea angaja pe cineva, nu știi?
— Să angajezi… repetă Andrei fără noimă. Uite asta! zise el cu răutate, făcând un gest indecent cu mâna. O să ți le speli singură. Fandosiții și boieroșii n-au ce căuta aici.
O vreme se priviră unul pe celălalt în tăcere cu ostilitate reciprocă. Pe urmă, Selma mormăi, plecându-și privirea:
— Dracu’ m-a adus aici! Ce să fac eu aici?
— Nimic deosebit, răspunse Andrei. El își birui dușmănia. Omul trebuie ajutat. Avusese timp să întâlnească mulți novici. De tot felul. — Ce fac toți, asta o să faci și tu. Te duci la oficiul de plasare, completezi un formular și-l arunci în urnă… Acolo avem instalată o mașină de repartizare. Ce ai fost în lumea cealaltă?
— Foxteiler, răspunse Selma.
— Ce?
— Ei, cum să-ți explic… Un-doi și — hop! cu cracii în sus…
Andrei înmărmuri din nou. Minte, îi fulgeră prin cap. Minte de îngheață apele, nerușinata. Vrea să mă prostească.
— Și câștigai bine? întrebă el sarcastic.
— Ești un prost, zise ea aproape cu blândețe. N-o făceam pentru bani. Era pur și simplu interesant. Mă plictiseam…
— Cum așa? zise Andrei trist. Părinții tăi ce păzeau? Erai tânără, trebuia să înveți, să înveți…
— Pentru ce? întrebă Selma.
— Cum pentru ce? Ai fi ieșit în lume… Ai fi devenit învățătoare, inginer… Puteai să intri în partid, să lupți pentru socialism…
— Doamne Dumnezeule… șopti Selma cu glas răgușit, căzu în fotoliu ca secerată și își ascunse fața în palme. Andrei se sperie, dar în același timp simți și mândrie, și o răspundere colosală.
— Ei lasă, lasă… spuse el, apropiindu-se stângaci de ea. Ce-a fost, a fost. Gata. Nu fi necăjită. Poate-i mai bine că a ieșit așa: aici o să recuperezi totul. Eu am o sumedenie de prieteni, toți — oameni adevărați… — își aminti de Izea și se strâmbă. — O să te ajutăm. O să ne batem împreună. Căci aici e de lucru cât poftești! Este multă dezordine, haos, mulți ticăloși — aici fiecare om cinstit contează. Nici nu-ți închipui câtă pleavă a luat drumul încoace! Firește, nu poți să-i întrebi, dar uneori așa îți vine să-i întrebi: ce v-a adus aici, cine are nevoie de voi aici?
Aproape că se hotărâse s-o bată pe umăr prietenește, ba chiar frățește, dar în acel moment Selma îl întrebă fără să-și ridice fața din palme:
— Va să zică nu sunt toți așa?
— Cum — așa?
— Ca tine. Idioți.
— Ascultă, știi…
Andrei sări de pe masă și începu să se plimbe în cercuri prin cameră. Ca să vezi cucoana. E târfă și tot acolo trage. Este interesant pentru ea, vedeți dumneavoastră.. De altfel, franchețea Selmei inspira respect. Franchețea e întotdeauna bună. Față-n față, ca la baricadă. Nu ca, să zicem, Izea Katzman: nici al nostru, nici al vostru, alunecos ca o râma, se strecoară pretutindeni. Selma chicoti în spatele lui.
— Ce-ai luat-o la goană? zise ea. Nu-s eu de vină că tu ești atât de prost. Hai, scuză-mă.
Nelăsând să se răcească, Andrei tăie aerul cu palma.
— Iată ce-i, zise el. Tu, Selma, ești un om foarte decăzut și-ți va trebui multă vreme să te speli. Și să nu-ți închipui că m-am supărat pe tine personal. O să am niște conturi de reglat cu cei care te-au adus în halul ăsta. Cu tine — nici unul. Ești aici — prin urmare, ești camaradul nostru. Dacă vei munci bine, vom fi prieteni buni. Și va trebui să muncești bine. Aici, la noi, știi, e ca la armată: nu te pricepi — te învățăm, nu vrei — te obligăm! — îi plăcea foarte mult cum vorbea, își aminti cu acest prilej cuvântările lui Lioșa Baldaev, căpetenia pe facultate a comsomoliștilor. Atunci descoperi ca Selma își ridică fața din palme și îl privește cu un fel de curiozitate speriată. Ii făcu cu ochiul încurajator: Da, da, te obligăm, ce credeai? Uneori, la noi pe șantier veneau și asemenea chiulangii — la început, făceau ce făceau și-i vedeai ba la chioșc, ba în pădure. Foarte bine! Să-i fi văzut pe urmă — nu mai crâcnea unul! Știi, munca umanizează chiar și o maimuță…
— Aici, la voi, întotdeauna hoinăresc maimuțe pe străzi? întrebă Selma.
— Nu, răspunse Andrei, posomorându-se. Numai de astăzi. În cinstea sosirii tale.
— O să le umanizați și pe ele? se interesă Selma insinuant. Andrei surâse cu greu.
— Depinde, zise el. Poate, într-adevăr, va trebui să le umanizăm. Experimentul este Experiment.
Cu toată extravaganța ei persiflantă, lui Andrei i se păru că ideea nu e lipsită de un sâmbure rațional. Diseară, trebuie să ridice problema aceasta, îi trecu lui prin minte. Dar numaidecât îl fulgeră o altă idee.
— Ce ai de gând să faci în seara asta? întrebă el.
— Nu știu. Cum s-o nimeri. La voi ce se obișnuiește? Răsunară ciocănituri în ușă. Andrei se uită la ceas. Era șapte, musafirii începeau să se adune.
— Astăzi ești invitata mea, se adresă el Selmei cu fermitate. Cu această ființă dezordonată trebuie procedat numai cu fermitate. Nu-ți făgăduiesc cine știe ce distracție, însă măcar o să cunoști niște oameni interesanți. Îți convine?
Selma ridică din umeri și începu să-și aranjeze părul. Andrei se duse să deschidă. În ușă acum băteau cu piciorul. Era Izea Katzman.
— Ești cu o femeie? întrebă el direct din prag. Când o să-ți pui și tu sonerie?
Ca întotdeauna în primele clipe ale apariției sale la reuniune, Izea era pieptănat cu grijă, avea guler apretat și manșete strălucitor de albe. Cravata îngustă, călcată, era aranjată cu înaltă precizie pe direcția nas-buric. Cu toate acestea, Andrei ar fi preferat să-l vadă acum pe Donald sau pe Kensi.
— Intră, intră, palavragiule. Ce-i cu tine astăzi de-ai venit înaintea tuturor?
— Știam eu că-i o femeie la tine, răspunse Izea, frecându-și mâinile, și, chicotind, se grăbi să se uite.
Intrară în sufragerie, și Izea, cu pași largi, se îndreptă direct spre Selma.
— Izea Katzman, se prezentă el cu glas catifelat. Gunoier.
— Selma Nagel, răspunse Selma cu indolență, întinzându-i mâna. Târfă. Izea gemu de plăcere și sărută cu grijă mâna întinsă.
— Fiindcă veni vorba! zise el, întorcându-se spre Andrei și din nou spre Selma. Ați auzit? Consiliul deputaților raionali examinează proiectul hotărârii — el ridică degetul și înălță glasul: „Cu privire la reglementarea situației create în legătură cu prezența în raza orașului a unor mari concentrări de maimuțe cu cap de câine”… Uf! Se propune ca toate maimuțele să fie înregistrate, dotate cu zgărzi de metal și plăcuțe cu numele fiecăreia, iar apoi să fie repartizate pe lângă instituții și persoane particulare, care de acum înainte să fie răspunzătoare pentru ele! — El chicoti, grohăi și, cu gemete subțiri și prelungi, începu să bată cu pumnul drept în palma stângă. — Grandios! Toate treburile sunt abandonate, fabricile și uzinele confecționează zgărzi și plăcuțe. Domnul primar personal ia sub tutela sa trei paviani maturi și îndeamnă populația să-i urmeze exemplul. Îți iei și tu o paviană, Andrei? Selma nu va fi de acord, dar ăsta e dezideratul Experimentului! Cum se știe, Experimentul este Experiment. Sper că dumneata, Selma, nu te îndoiești că Experimentul este exact Experiment — nu excrement, nici exponent, nici permanent, ci tocmai Experiment?…
Andrei rosti, răzbătând cu greu printre gâlgâituri și gemete:
— Gata, ai început să trăncănești aiurea!…
De asta se temea cel mai mult. Asupra unui nou venit, acest nihilism și scuipatism trebuia să aibă o acțiune distrugătoare. Desigur, este mult mai ispititor să hoinărești uite așa din casă în casă, să chicotești și să împroști totul cu scuipat în stânga și în dreapta, în loc ca, strângând din dinți…
Izea conteni cu chicotitul și porni să se plimbe agitat prin cameră.
— S-ar putea ca asta să fie trăncăneală, zise el. Tot ce-i posibil. Însă tu, Andrei, ca întotdeauna, nu pricepi o iotă din psihologia conducerii. În ce constă, după tine, menirea celor de la conducere?
— Să conducă! rosti Andrei, acceptând provocarea. Să conducă, nu să trăncănească aiurea, nu să ălăvrăgească. Să coordoneze activitatea cetățenilor și a organizațiilor.
— Stop! Să coordoneze activitatea — cu ce scop? Care este scopul final al acestei coordonări?
Andrei ridică din umeri.
— E foarte simplu. Binele general, ordinea, crearea condițiilor optime pentru progres.
— O! — Izea ridică din nou degetul. Gura i se întredeschise, ochii i se dădură peste cap. — O! repetă el și tăcu iar. Selma se uita la el plină de încântare. Ordinea! glăsui Izea. Ordinea! — Ochii i se dădură și mai mult peste cap. — Iar acum închipuiește-ți că în orașul încredințat ție apar nenumărate turme de paviani. Nu poți să-i alungi fiindcă nu te țin curelele. Să-i hrănești în mod centralizat — de asemenea nu poți, nu-ți ajung rezervele, haleala. Pavianii cerșesc pe străzi — dezordine revoltătoare: noi nu avem și nu putem să avem cerșetori!
Pavianii fac spurcăciuni, nu fac curat în urma lor, și nimeni nu are de gând să curețe după ei. Ce concluzie rezultă de aici?
— În orice caz, nu să le pui zgărzi, zise Andrei.
— Corect! îl aprobă Izea. Desigur — nu să le pui zgărzi. Prima concluzie eficientă care se impune: să ascunzi existența pavianilor. Să te prefaci că nu există. Nici așa ceva însă nu este posibil. Sunt prea mulți, iar conducerea noastră este, deocamdată, grețos de democratică. Și iată că atunci apare o idee sclipitoare prin simplitatea ei: să se normalizeze prezența pavianilor! Să legiferezi haosul și necuviința și să le faci astfel elemente ale unei ordini perfecte, specifice conducerii bunului nostru primar! În locul unor turme și haite de cerșetori și huligani — niște drăgălașe animale domestice. Doar cu toții iubim animalele! Și regina Victoria a iubit animalele. Darwin a iubit animalele. Chiar și Beria cică a iubit unele animale, fără să mai vorbim de Hitler…
— Și regele nostru Gustav iubește animalele, se amestecă în discuție Selma. El are pisici.
— Splendid! exclamă Izea, lovind cu pumnul în palmă. Regele Gustav are pisici, iar Andrei Voronin — un pavian personal. Iar dacă nu mai poate de dragul animalelor — chiar doi paviani…
Andrei scuipă și plecă la bucătărie să verifice rezervele. Câtă vreme scotoci prin dulăpioare, desfăcând și mirosind cu băgare de seamă niște pachete prăfuite cu resturi uscate și înnegrite, din sufragerie răsuna fără întrerupere vocea lui Izea și râsul zglobiu al Selmei, precum și inevitabilul grohăit și gâlgâit — tot ale lui Izea.
Nu era nimic de mâncare: un săculeț de cartofi, care începuseră să încolțească, un borcan dubios cu sproturi și o pâine de consistența perfectă a unui bolovan. Atunci, Andrei trase sertarul mesei de bucătărie și numără banii disponibili. Banii ajungeau exact până la leafă cu condiția să-i chibzuiască strict și să nu invite musafiri, ci, dimpotrivă, să meargă în vizită. O să mă bage în mormânt, își zise Andrei sumbru. La dracu’ — gata! O să-i pun pe toți să-și golească buzunarele. Ce sunt eu — ospătăm lor? Pavianii!
Răsunară alte bătăi în ușă, și Andrei, surâzând sinistru, se duse să deschidă. În trecere, observă că Selma ședea pe masă cu palmele vârâte sub ea, gura rujată — până la urechi, cățeaua, iar Izea perora în fața ei, agitându-și labele de pavian, și se alesese praful de eleganța lui… nodul cravatei sub urechea dreaptă, părul — vâlvoi, iar manșetele deveniseră cenușii.
Sosiseră ex-unter ofițerul Wermachtului Fritz Geiger cu prietenul personal, soldat al aceluiași Wermacht — Otto Frisha.
— Ați apărut? îi salută Andrei cu un zâmbet de rău augur.
Fritz nu întârzie să considere această întâmpinare drept atac la demnitatea unui subofițer german și fața lui deveni de piatră, iar Otto, om blajin și cu profil sufletesc incert, luă poziția de drepți și zâmbi servil.
— Ce-i tonul ăsta? se interesă Fritz cu răceală. Poate vrei să plecăm?
— Ai adus ceva de haleală? întrebă Andrei.
Fritz făcu un gest de mare profunzime cu maxilarul inferior.
— Haleală? întrebă la rândul lui. Hmm, cum să-ți spun… și se uită întrebător la Otto. Otto, zâmbind jenat, scoase din buzunarele pantalonilor bufanți o sticlă plată și o întinsese lui Andrei. Ca permis de intrare — cu eticheta în afară.
— Da, e bună și asta… spuse Andrei, înmuindu-se, și luă sticla. Dar, băieți, luați aminte, nu avem absolut nimic de halit. Poate că, totuși, aveți ceva bani?
— Poate că, totuși, ne lași să intrăm în casă? întrebă Fritz. Capul lui era ușor întors cu urechea înainte: auzea exploziile de râs ale femeii din sufragerie. Andrei îi lăsă să intre în vestibul și zise:
— Banii. Banii pe masă!
— Nici măcar aici nu scăpăm de a mai plăti despăgubiri, Otto, zise Fritz, deschizând portmoneul. Poftim! — îi vârî lui Andrei câteva hârtii în palmă. — Dă-i lui Otto o sacoșă și spune-i ce să cumpere — se duce el.
— Așteaptă, nu e nici o grabă, zise Andrei și îi conduse în sufragerie. În timp ce pocniră tocurile, se aplecară frizurile linse și bubuiră complimentele soldățești, Andrei îl trase pe Izea la o parte și, nelăsându-l să se dezmeticească, îi scotoci prin toate buzunarele, ceea ce, de altfel, Izea se pare că nici nu observă — el doar se împotrivea și se avânta să isprăvească anecdota începută. Luând tot ce izbuti să găsească, Andrei se retrase deoparte și numără despăgubirile. Nu era grozav de mult, dar nici puțin. Aruncă o privire în jur. Selma ședea, ca și mai înainte, pe masă și își bălăbănea picioarele. Îi dispăruse melancolia, era veselă. Fritz îi aprindea țigara, Izea, înecându-se și scheunând încet, pregătea o nouă anecdotă, iar Otto, roșu de încordare și nesiguranță în propriile-i maniere, mișcându-și vizibil urechile mari, rămăsese stingher în mijlocul camerei în poziție de drepți.
Andrei îl prinse de mânecă și îl trase în bucătărie, repetându-i: „Hai, lasă-i, se descurcă și fără tine…” Otto nu se opuse, era, se pare, chiar mulțumit. Trezindu-se la
bucătărie, începu numaidecât să acționeze. Luă din mâinile lui Andrei coșul pentru legume, îl scutură de gunoi în căldare (ceea ce lui Andrei nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să facă), îi așternu pe fund, repede și cu grijă, un ziar vechi, găsi într-o clipă sacoșa pe care Andrei o rătăcise încă de luna trecută și zicând: „Poate găsim suc de roșii…”, vârî în sacoșă un borcan în care fusese compot, clătindu-l în prealabil, băgă tot acolo câteva ziare de rezervă („Poate nu au ambalaj…”), astfel încât Andrei nu avu altceva de făcut decât să transfere banii dintr-un buzunar în altul, să se schimbe nerăbdător de pe un picior pe altul și să mormăie trist: „Gata… Ajunge… Mergem odată?…”
— Mergi și tu? se miră Otto cu venerație, isprăvind pregătirile.
— Da, de ce întrebi?
— Mă descurc și singur, zise Otto.
— Sigur… Dar în doi terminăm mai repede. Tu stai la tejghea, eu la casă…
— E adevărat, admise Otto. Da. Firește.
Coborâră pe scara de serviciu. Pe drum speriară un pavian, sărmanul zbură ca o bombă pe fereastră, și ei se temură pentru viața lui, dar nu păți nimic — se agățase de scara de incendiu și își arăta colții.
— Ar trebui să-i dăm resturile de mâncare, rosti Andrei gânditor. Am la resturi pentru o cireada întreagă…
— Să mă duc? îi propuse Otto, gata să se întoarcă.
Andrei însă doar se uită la el și, zicând: „Pe loc repaus!”, porni mai departe. Pe scară deja mirosea urât. De fapt, și înainte puțea întotdeauna, acum însă apăruse un iz nou și, coborând un palier mai jos, descoperiră sursa, și nu numai una.
— Da, Van n-o să ducă lipsă de lucru, spuse Andrei. Să te ferească Dumnezeu să lucrezi ca portar. Tu ce ești acum?
— Ministru adjunct, răspunse Otto posomorât. De trei zile.
— La ce minister? se interesă Andrei.
— Aă… cum îi zice?… Al învățământului profesional.
— E greu?
— Nu pricep nimic, spuse Otto cu tristețe. Foarte multe hârtii, dispoziții, referate… devize, buget… Și, acolo, nimeni nu pricepe nimic. Toți aleargă, se întreabă unul pe altul… Stai, unde te duci?
— La magazin.
— Nu. Să mergem la Hofstatter. La el este mai ieftin, și e neamț totuși… Porniră spre Hofstatter. Hofstatter ținea pe Principală, colț cu Vechea Persienească, un amestec de zarzavagerie și băcănie. Andrei a mai fost aici de vreo două ori, dar de fiecare dată a rămas cu buzele umflate: Hofstatter avea puține produse și își alegea singur cumpărătorii.
Magazinul era gol, pe rafturi se aliniau în șiruri drepte aceleași borcane cu hrean roșiatic. Andrei intră primul, și Hofstatter, ridicându-și de la casă fața-i puhavă și palidă, zise imediat: „Ora închiderii”. Însă numaidecât sosi Otto care își agățase coșul de clanța ușii, iar fața puhavă și palidă se lăți într-un zâmbet cordial. Închiderea magazinului, firește, fu amânată. Otto și Hofstatter se retraseră în adâncurile stabilimentului, unde îndată răsunară foșnetul și scârțâitul lăzilor mutate, răpăitul cartofilor vărsați, gâlgâit de sticlă umplută, se auziră voci înăbușite…
Neavând ce face, Andrei rătăci cu privirea de jur-împrejur. Da, negoțul particular al domnului Hofstatter prezenta o priveliște jalnică. Cântarul, firește, nu mai suportase de mult o verificare corespunzătoare, iar cu igiena — lucrurile stăteau destul de prost. De fapt, asta nu mă privește pe mine, își zise Andrei. Când totul va fi rânduit cum trebuie, acești hofstatteri vor da pur și simplu faliment. Se poate spune că au început încă de pe acum. În orice caz, nici acum el nu este în stare să servească pe toți câți îi trec pragul. Ca să vezi, merge mascat, a pus numai hrean peste tot. Ar trebui să-l asmuțim pe Kensi asupra lui— naționalist parșiv, practică un comerț de speculă „Doar pentru germani”…
Otto apăru din adâncuri și spuse în șoaptă: „Banii, repede!” Andrei îi predă iute un ghemotoc de hârtii mototolite. Otto, nu mai puțin iute, scuipă în degete, numără câteva hârtii, înapoind restul lui Andrei și dispăru din nou. După un minut, își făcu apariția la tejghea ținând în amândouă mâinile sacoșa plină și coșul așișderea. În spatele lui apăru fizionomia, semănând cu o lună, a lui Hofstatter. Otto asuda de mama focului și nu contenea cu zâmbetele, iar Hofstatter repeta binevoitor: „Mai treceți, mai treceți, flăcăilor, mereu, mereu voi fi bucuros să primesc germani adevărați… Transmiteți domnului Geiger un salut călduros… Pentru săptămâna viitoare mi s-a promis ceva carne de porc. Spuneți-i domnului Geiger că o să-i pun deoparte vreo trei kilograme…” „Întocmai, domnule Hofstatter, răspunse Otto. N-aveți grijă, totul va fi transmis cu toată exactitatea… Și nu uitați, vă rog, să transmiteți multe complimente domnișoarei Else — de la noi și în special de la domnul Geiger…” Toate acestea le debitară în duet până în pragul prăvăliei, unde Andrei prelua de la Otto sacoșa grea, înțesată cu morcovi proaspeți și curați, cu sfeclă roșie și ceapă dulce, de sub care ieșea gâtul ceruit al unei sticle. Peste sticlă se revărsau legături de praz, țelină, mărar, pătrunjel și alte verdețuri.
Când dădură colțul, Otto puse coșul pe trotuar, scoase o batistă mare, în carouri și, gâfâind, începu să-și șteargă fața, turuind:
— Stai puțin… Să-mi trag răsuflarea… U-uf… Andrei își aprinse o țigară și îi întinse pachetul lui Otto.
— De unde ați cumpărat morcovi? se interesă o femeie îmbrăcată într-o haină bărbătească de piele.
— Gata, s-au terminat, îi răspunse Otto precipitat. I-am luat pe ultimii. Acum au închis… Uf, mi-a scos sufletul diavolul ăla pleșuv… Îi spuse el lui Andrei. Câte i-am îndrugat! Mă jupoaie Fritz când o să afle… Nici nu mai știu ce i-am mai îndrugat…
Andrei nu pricepea nimic, și Otto îi explică situația.
Domnul Hofstatter, zarzavagiu din Erfurt, a fost toată viața plin de speranțe și toată viața n-a avut noroc. Când în anul o mie nouă sute treizeci și doi a fost ruinat de un evreu, care a deschis vizavi un mare și modern magazin de zarzavaturi, Hofstatter s-a simțit german adevărat și a intrat într-un detașament de asalt. În detașamentul de asalt se pare că a făcut carieră și în treizeci și patru l-a pocnit pe evreul pomenit cu propria-i mână peste bot și mai că pusese mâna pe afacerea acestuia, însă atunci a avut loc demascarea lui Rohm, și Hofstatter a fost dat afară. În vremea asta, el se însurase și o creștea deja pe fermecătoarea Else cea cu părul bălai. Câțiva ani s-a descurcat cu chiu cu vai, pe urmă l-au luat în armată și el a început cucerirea Europei, însă lângă Dunkerque a nimerit sub bombele propriei aviații și a primit în plămâni o schijă zdravănă, așa că, în loc de Paris, a ajuns într-un spital militar din Dresda, unde a zăcut până în patruzeci și patru, tocmai trebuia să se externeze când s-a petrecut celebrul raid al armatelor aliate, care a distrus Dresda într-o singură noapte. Din pricina groazei trăite i-a căzut tot părul și s-a țicnit un pic, după cum însuși povestește. Așa că, ajungând în Erfurtul natal, a stat în subsolul căsuței lui perioada cea mai arzătoare, cea mai potrivită, când încă o mai puteai șterge în Occident. Când însă a hotărât să iasă în sfârșit la lumină, totul era terminat. E drept că i-au lăsat prăvălia de zarzavaturi, dar de extinderea afacerii nici nu putea fi vorba. În patruzeci și șase i-a murit soția și, cu mintea întunecată, el a cedat îndemnurilor Mentorului și, neînțelegând bine ce alege de fapt, s-a mutat cu fiică-sa aici. Aici și-a mai revenit puțin, cu toate că și acum, pare-se, crede că a ajuns într-un mare lagăr de concentrare specializat, undeva prin Asia Centrală, unde au fost deportați toți nemții din Germania de Est. La scăfârlie nu s-a restabilit deplin. Îi divinizează pe germanii adevărați, este convins că are un miros special pentru ei, se teme grozav de chinezi, arabi și negri, a căror prezență aici n-o înțelege și nu și-o poate explica, însă cel mai mult îl venerează și respectă pe domnul Geiger. Asta de când, odată, în timpul uneia dintre primele lui vizite la Hofstatter, strălucitorul Fritz, în vreme ce Otto își umplea sacoșele, a făcut, militărește, o scurtă curte blondei Else, înrăită de lipsa perspectivelor la o căsătorie acceptabilă. Și de atunci, în sufletul lui Hofstatter cel nebun și chel s-a născut speranța oarbă că acest admirabil arian, sprijinul führerului și spaima evreilor, va scoate până la urmă nefericita familie a Hofstatterilor din apele învolburate la liman.
— …Lui Fritz ce-i pasă? se plângea Otto, schimbând întruna coșul dintr-o mână în alta. El se duce la Hofstatter o dată, cel mult de două ori pe lună, când nu mai avem ce mânca, o pipăie pe proasta aia și apoi… Da’ eu mă duc de două și de trei ori pe săptămână… Căci Hofstatter, smintit-smintit, dar e un om priceput, știi ce relații a legat cu fermierii? Are produse calitatea întâi și nu vinde scump… Sunt făcut praf! Eu trebuie să-i asigur atașamentul veșnic al lui Fritz pentru Else. Eu să-i asigur sfârșitul inexorabil al evreimii mondiale. Înaintarea neabătută a trupelor marelui Reich spre această prăvălie — tot eu… M-am încurcat eu însumi și cred că și pe el l-am înnebunit de tot. Mi-e rușine, zău: pe un bătrân nebun îl aduc în stare de nebunie totală. Știi ce m-a întrebat adineauri? Ce ar putea să însemne pavianii ăștia? Iar eu, fără să mă gândesc, i-am trântit: e un desant, zic, viclenie ariană. Tu n-o să mă crezi — m-a îmbrățișat și mi-a tras un pupat lung…
— Da’ Else ce zice? întrebă Andrei curios. Că ea nu e nebună. Otto se îmbujoră la față și mișcă din urechi.
— Else… zise el și tuși. Și aici trudesc ca un cal. Pentru ea este totuna: Fritz, Otto, Ivan, Abram… Fata are treizeci de ani, și Hofstatter îi îngăduie să ne primească doar pe noi — pe Fritz și pe mine.
— Sunteți niște canalii, și tu, și Fritz, zise Andrei sincer.
— Mai rău nici că se poate! consimți Otto cu tristețe. Da’ știi ce e mai îngrozitor? Nu-mi pot închipui cum o să ieșim din beleaua asta. Sunt un om slab, lipsit de voință.
Nu mai vorbiră. Până acasă, Otto pufai mereu, schimbându-și coșul când într-o mână, când într-alta. El nu vru să mai urce.
— Du asta sus și pune apă la fiert într-o oală mare, zise eL Și dă-mi niște bani, trag o fugă până la magazin, poate fac rost de niscaiva conserve. — El șovăi, lăsând ochii în jos. — Și asta… lui Fritz… nu-i spune. Că o să scoată sufletul din mine. Știi cum este Fritz — îi place să rămână totul în taină. Da’ cui nu-i place?
Se despărțiră, și Andrei sui cu poverile pe scara de serviciu. Coșul era atât de greu, de parcă Hofstatter îl încărcase cu ghiulele de fontă. Da, frățioare, își zicea Andrei cu îndârjire. Ce Experiment mai e și ăsta dacă se petrec asemenea lucruri? O să experimentezi mai mult de o groază cu alde Otto și cu alde Fritz. Cum au putut face așa ceva, mișeii — fără pic de rușine, fără scrupule? De unde? își zise el cu amărăciune. Wermacht. Hitlerjugend. Niște lepădături. Nu, o să stau de vorbă cu Fritz! Asta n-o pot lăsa așa — omul se descompune moral sub ochii tăi. Și din el poate ieși un om. Trebuie! La urma urmelor, pot spune că atunci mi-a salvat viața. Puteau să-mi vâre șișul în spate — și gata. Toți au făcut pe ei, toți au ridicat labele, numai Fritz… Nu, ăsta-i om! Pentru el trebuie să te bați…
Andrei alunecă pe urmele activității pavianilor, trase o înjurătură, propunându-și să se uite pe unde calcă.
De-abia ajuns în bucătărie, înțelese că în apartament totul se schimbase. În sufragerie bubuia, hârâind, patefonul. Se auzea zăngănit de vase, târșâitul picioarelor dansatorilor. Și peste toate aceste sunete se ridica vocea de bas cunoscută a lui Iuri Konstantinovici: „Tu, frățioare, în privința economiei și sociologiei las-o mai moale. Ne putem lipsi de ele. Dar libertatea, frățioare — asta-i altă discuție. Pentru libertate poți să-ți frângi șira spinării…”
Pe aragaz clocotea apa într-o oala mare, pe masă era pregătit un cuțit proaspăt ascuțit, și din cuptor mirosea ademenitor a friptură. Într-un colț, rezemați unul de altul se aflau doi saci obezi, iar deasupra lor odihneau pufoaica unsuroasă și pârlită, biciul cunoscut și niște hamuri.
Faimoasa mitralieră se afla tot aici, montată, gata de a fi întrebuințată, cu încărcătorul fixat în lăcaș. Sub masă sclipea languros o damigeană de un sfert de vadră, de care se lipiseră paie și tărâțe de porumb.
Andrei lăsă jos coșul și sacoșa.
— Hei, trântorilor! strigă el. Fierbe apa.
Basul lui Davîdov amuți, iar în ușă apăru Selma, îmbujorată și cu ochii strălucitori, iar în spatele ei, ca un stâlp, stătea Fritz. Probabil că abia se opriseră din dans, și arianul încă nu se gândea să-și ia labele imense și roșii de pe talia Selmei.
— Salutări de la Hofstatter! îi zise Andrei. Else e neliniștită că nu mai treci pe la ei… Copilașul face curând o lună!
— Ce glumă idioată! declară Fritz cu repulsie, totuși își luă labele. Unde-i Otto?
— Adevărat, apa clocotește! anunță Selma mirată. Ce să facem cu ea?
— Ia cuțitul, zise Andrei, și apucă-te să cureți cartofii. Fritz, după câte știu, îți place salata de cartofi. Așa că — ocupă-te, iar eu mă duc să-mi îndeplinesc rolul de gazdă.
Tocmai se îndrepta spre sufragerie, când în ușă îi bară calea Izea Katzman. Figura lui strălucea de încântare.
— Ascultă, șopti el, chicotind și stropind cu salivă. De unde l-ai luat pe tipul ăsta extraordinar? Acolo la ei, la ferme, se pare că este Vestul Sălbatic, cu adevărat! Volnicia americană.
— Volnicia rusească nu este mai rea decât cea americană, rosti Andrei dușmănos.
— Desigur! Desigur! strigă Izea. „Când căzăcimea evreiască s-a răsculat, la Birobidjan a fost revoluție-revoluție, iar cine poftește să cucerească Berdicevul nostru, aceluia îi va răsări un furuncul pe burtă!…”
— Termină cu asta, rosti Andrei cu asprime. Nu-mi place… Fritz, ți-i dau în subordine pe Selma și pe Katzman, puneți-vă pe treabă, da’ mai repede, mi-e o foame de lup… Și să nu faceți gălăgie — o să bată la ușă Otto, s-a dus după conserve.
Punând în felul acesta lucrurile la punct, Andrei se grăbi să ajungă în sufragerie și primul lucru pe care îl făcu fu să strângă cu putere mâna lui Iuri Konstantinovici. Iuri Konstantinovici, la fel de roșu la față și mirosind puternic, stătea în mijlocul camerei, cu picioarele depărtate în cizmele din foaie de cort, cu mâinile vârâte sub centura soldățească. Ochii lui erau voioși și ușor întărâtați — asemenea ochi Andrei văzuse la oameni cutezători, cărora le plăcea să muncească bine, să bea zdravăn și să nu aibă teamă de nimic pe lume.
— Vezi?! zise Davîdov. Am venit totuși, cum am făgăduit. Ai văzut damigeana? E a ta. Și cartofii sunt ai tăi — doi saci. Îmi dădeau pentru ei o chestie nemaipomenită, înțelegi? Nu, mi-am zis, ce-mi trebuie mie chestia aia? Mai bine-i duc acelui om bun. Ei trăiesc aici în casele lor de piatră, putrezesc aci, nu văd lumina albă… Auzi Andrei, uite ce i-am zis adineauri lui Kensi, japonezului. Băieți, zic, dați dracului toate astea! Ce mai aveți de văzut aici? Luați-vă copiii, muierile, ibovnicele și haideți cu toții la noi…
Kensi, încă în uniformă după serviciu, dar cu tunica descheiată la toți nasturii, acționând stângaci cu o singură mână, așeza pe masă farfurii de diferite calibre. Mâna stângă îi era bandajată. El zâmbi, aprobându-l din cap pe Davîdov.
— Așa se va sfârși, Iura, zise el. Stai puțin, după ce o să aibă loc invazia calmarilor o să venim, toți ca unul, la voi în baltă.
— De ce să-i mai așteptați pe ăștia… cum le zice… Dați-i dracului de calmari. Uite, mâine dimineață plec fără încărcătură, căruța-i goală, pot să încarc de voie trei familii. Tu n-ai familie, nu-i așa? se adresă el lui Andrei.
— M-a ferit Dumnezeu, zise Andrei.
— Da’ fata asta ce îți este? Sau nu e a ta?
— Este nou-venită. A sosit azi-noapte.
— Ce poate fi mai bine? E o domnișoară plăcută, amabilă. Ia-o și — la drum, ce zici? La noi, acolo, e aer. E lapte. Tu, pesemne, n-ai mai băut de-un an lapte proaspăt. Stau și mă-ntreb, de ce în magazinele voastre nu se găsește lapte? Că eu singur am trei vaci, și din laptele ăsta dau și la stat, mănânc și eu, hrănesc și porcii, ba mai și arunc. Uite, când o să te muți la noi, înțelegi, o să te trezești dimineața să pleci la câmp și ea, nevastă-ta, o să-ți dea o cană de lapte direct de sub vacă, ce zici? — El clipi semnificativ cu amândoi ochii pe rând, apăsat, râse, îi arse lui Andrei o palmă peste umăr și, făcând să scârțâie dușumeaua sub pașii lui, se duse și opri patefonul, apoi se întoarse. — Și ce mai aer! La voi nici aer nu mai este, aici e o menajerie, ăsta-i tot aerul vostru… Kensi, ce te chinuiești atâta? Cheamă fata să așeze ea farfuriile.
— Ea curăță cartofi, zise Andrei zâmbind. Apoi, dându-și seama, începu să-l ajute pe Kensi. Era un om tare prietenos, Davîdov. Foarte apropiat. Parcă se cunoșteau de un an. Și ce ar fi dacă, într-adevăr, ar pleca în baltă? Laptele ca laptele, dar viața acolo este, cu siguranță, mai sănătoasă. Uită-te la el, parcă e un monument.
— Bate cineva la ușă, anunță Davîdov. Să deschid eu sau te duci tu?
— Îndată, zise Andrei și se îndreptă spre ușa de la intrare. Era Van. Fără pufoaică, într-o cămașă albastră de serj până la genunchi și cu un prosop subțire în jurul capului.
— Au adus tomberoanele! zise el, zâmbind bucuros.
— Să le ia naiba, răspunse Andrei nu mai puțin bucuros. Tomberoanele să mai aștepte. De ce ești singur? Meilin unde este?
— Este acasă, zise Van. Doarme, băiatul a fost cam bolnav.
— Hai, intră, ce stai… Vino să-ți fac cunoștință cu un om de treabă.
— Păi ne cunoaștem deja, spuse Van intrând în sufragerie.
— A, Vanea! strigă bucuros Davîdov. Și tu ești aici? Nu, zise el adresându-se lui Kensi. Știam eu că Andrei este om bun. Vezi ce oameni cumsecade s-au adunat la el? De pildă, tu sau evreiașul acela… cum îi zice?… Ei, acum o să tragem un chef nemaipomenit! Mă duc să văd ce tot zăbovesc atâta. Acolo nu-i mare lucru de făcut, dar ei și-au găsit treabă…
Van îl dădu iute pe Kensi la o parte și se apucă să reașeze îndemânatic și cu grijă tacâmurile. Kensi, cu mâna liberă și cu dinții, își aranjă bandajul. Andrei se repezi să-l ajute.
— Nu știu de ce întârzie Donald, spuse el îngrijorat.
— S-a încuiat în casă, zise Van. A zis să nu fie deranjat.
— În ultima vreme e cam melancolic, băieți. Mă rog, treaba lui. Ascultă, Kensi, ce-i cu mâna ta?
Kensi răspunse, strâmbându-se ușor
— M-a mușcat un pavian. Și-a înfipt colții până la os, bestia!
— Zău? se miră Andrei. Mi s-a părut că sunt, totuși, pașnici…
— Pe naiba pașnici… Când îl prinzi și începi să-i bați zgarda în nituri…
— Ce zgardă?
— Dispoziția cinci sute șapte. Toți pavianii să fie înregistrați și dotați cu zgărzi și numere. Am aranjat astfel vreo douăzeci, pe ceilalți i-am aruncat în circumscripția vecină, să se descurce cei de acolo… Da’ ce-ai rămas cu gura căscată?… Mai adu pahare, nu ajung paharele…
CÂND SOARELE S-A STINS, întreaga companie era binișor amețită. În bezna care se așternu brusc, Andrei se ridică de la masă și, răsturnând cu piciorul niște cratițe de pe dușumea, ajunse la întrerupător.
— N-nu vă speriați scumpă fräulein, bubui Fritz în spatele lui. Așa-i mereu aici…
— Să fie lumină! decretă Andrei, articulând cu grijă cuvintele. Sub tavan se aprinse un bec prăfuit. Lumina era jalnică, așa cum e deasupra porților. Andrei se întoarse și cercetă cu privirea adunarea.
Totul era foarte bine. În capul mesei, pe un taburet de bucătărie înalt, trona clătinându-se ușor, Iuri Konstantinovici Davîdov, care cu o jumătate de oră în urmă devenise pentru Andrei nenea Iura. Între dinții strânși ai lui nenea Iura fumega o țigară adetică, de el răsucită, în mâna dreaptă strângea un pahar șlefuit în fațete, plin cu nobilul basamac clasa întâi, iar arătătorul aspru al mâinii stângi îl agita pe lângă nasul lui Izea Katzman, care de acum era fără cravată și fără sacou, iar pe bărbia lui și pe pieptul cămășii se observau urme distincte de sos.
În partea dreaptă a lui nenea Iura ședea modest Van — dinaintea lui se afla cea mai mică farfurie cu o bucățică micuță și cea mai știrbă furculiță, iar pentru trăscău își luase un pahar cu buza ciobită. Capul lui dispăruse definitiv între umeri, fața, cu ochii închiși, era înălțată și zâmbea fericită: Van savura tihna.
Kensi, cu privirea ageră și cu obrajii îmbujorați, se delecta înfulecând cu poftă varză acră și-i povestea ceva cu însuflețire lui Otto, care se lupta eroic cu somnul și în clipele de biruință exclama tare: „Da! Firește! Da! O, da!”
Selma Nagel, târfa suedeză, era totuși foarte frumoasă. Ședea în fotoliu cu picioarele aruncate peste brațul acestuia, și aceste picioare care străluceau se aflau tocmai la nivelul pieptului unter-ului Fritz, astfel încât ochii lui ardeau și el era tot numai pete roșii de atâta excitație. Se apropia mereu de Selma cu paharul plin, căutând cu insistență să bea cu ea bruderschaft, iar Selma îl respingea cu paharul ei, râdea, își bălăbănea picioarele și din când în când dădea la o parte de pe genunchii ei laba păroasă și mângâietoare a lui Fritz.
Numai scaunul lui Andrei, de partea cealaltă a Selmei, era gol și era trist de gol scaunul pus pentru Donald. Păcat că nu e și Donald, își zise Andrei. Dar! Vom rezista, vom suporta și asta! Am făcut noi față altora și mai și… Gândurile lui se încâlciseră puțin, însă dispoziția generală era plină de bărbăție, cu o ușoară nuanță de tragism. Se întoarse la locul său, luă paharul și strigă:
— Un toast!
Nimeni nu-i acordă atenție, doar Otto scutură din cap, ca un cal mușcat de tăuni, și răspunse: „Da! O, da!”
— Am venit aici pentru că am crezut! răsuna tare basul lui nenea Iura, neîngăduind lui Izea, care chicotea întruna, să-i îndepărteze degetul noduros de sub nas. Și am crezut, fiindcă nu mai rămăsese nimic în care să crezi. Iar rusul trebuie să creadă în ceva, ai înțeles, frățioare? Dacă nu mai crezi în nimic, nu-ți mai rămâne altceva decât vodca. Chiar și pentru a iubi o muiere trebuie să crezi. Trebuie să crezi în tine, fără credință, frățioare, te lasă balamalele…
— Așa e, așa e! răspunse Izea. Dacă evreului îi iei credința în Dumnezeu, iar rusului — credința în țarul cel bun, dracu’ știe de ce ar fi în stare…
— Nu… Stai puțin! Evreii sunt altă treabă…
— Important, Otto, este să nu te încordezi, zicea în același timp Kensi, crănțănind cu poftă varză. Oricum, nu există nici un fel de învățământ și, pur și simplu, nici nu poate exista. Gândește-te, la ce folosește învățământul profesional într-un oraș unde fiecare își schimbă una-două profesia.
— O, da! răspunse Otto, devenind lucid pentru o clipă. Același lucru i l-am spus și eu domnului ministru.
— Și ministrul ce-a zis? — Kensi luă paharul cu trăscău și înghiți de câteva ori ca și când ar fi băut ceai.
— Domnul ministru a zis că-i o idee extrem de interesantă și mi-a propus să fac un referat pe tema asta. — Otto se smiorcăi, ochii i se umplură de lacrimi. — În loc de asta, eu m-am dus la Else…
— …Și când tancul a fost la vreo doi metri de mine — bubuia Fritz, vărsând băutura pe picioarele albe ale Selmei, mi-am amintit totul!… N-o să crezi, fräulein, că toți anii pe care-i trăisem mi s-au perindat pe dinaintea ochilor. Dar eu sunt soldat! Cu numele führerului…
— Da’ führerul vostru nu mai e de mult! îi explica Selma, râzând cu lacrimi. Führerul vostru a fost ars!…
— Fräulein! rosti Fritz, bombându-și amenințător maxilarul. În inima oricărui german adevărat führerul este viu. Führerul va trăi secole! Dumneata ești ariană, fräulein, dumneata mă înțelegi, când tancul r-rus… la trei metri… și, cu numele führerului!
— Ah, m-ai plictisit cu führerul tău! strigă la el Selma. Băieți! Ticăloșilor, ascultați un toast!
— Toast? se dezmetici nenea Iura. Hai! Dă-i drumul, Andriuha!
— Pentru doamnele de față! spuse pe neașteptate Otto, articulând cu greu cuvintele și dându-l la o parte pe Kensi.
— Tacă-ți gura! strigă Andrei. Izea, isprăvește cu rânjeala! Vorbesc serios! Kensi, lua-te-ar dracu’!… Băieți, eu cred că trebuie să bem, am băut deja, dar parcă în treacăt, trebuie însă să bem temeinic, serios, pentru Experimentul nostru, pentru cauza noastră nobilă și în special…
— Pentru tovarășul Stalin, inspiratorul tuturor victoriilor noastre! răcni Izea.
Andrei se încurcă.
— Nu… ascultă… mormăi el. De ce mă întrerupi? Desigur, și pentru Stalin… Drace, m-ai încurcat de tot… Voiam să bem pentru prietenie, prostule!
— Nu-i nimic, nu-i nimic, Andriuha! zise nenea Iura. Toastul este bun, pentru Experiment trebuie să bem și trebuie să bem și pentru prietenie. Flăcăi, ridicați paharele, bem pentru prietenie și să fie numai bine.
— Eu beau pentru Stalin! se încăpățână Selma. Și pentru Mao Țzedun. Hei, Mao Țzedun, auzi? Beau pentru tine! îi strigă ea lui Van.
Van tresări și, zâmbind jalnic, ridică paharul și îl atinse cu buzele.
— Țzedun? întrebă Fritz amenințător. Cine-i ăsta?
Andrei își goli dintr-o răsuflare paharul și, ușor năucit, înfipse furculița în gustare. Acum, toate discuțiile răzbăteau până la el parcă dintr-o altă cameră. Stalin… da, firește. O anume legătură trebuie să existe… Cum de nu mi-a trecut asta prin cap mai înainte? Fenomene de o singură proporție — cosmică. Trebuie să existe o legătură, și o legătură reciprocă… Se pune, să zicem, problema: să alegi între succesul Experimentului și sănătatea tovarășului Stalin… Eu personal, ca un cetățean, ca luptător… E adevărat, Katzman zice că Stalin a murit, însă asta n-are importanță. Să presupunem că trăiește. Și să presupunem că te afli în fața acestei opțiuni: Experimentul sau opera lui Stalin. Nu, fleacuri, nu așa… Să continui opera lui Stalin sub conducere stalinistă ori să continui opera lui Stalin în cu totul alte condiții, neobișnuite, neprevăzute de nici o teorie — astfel se pune problema…
— De unde ai scos-o tu că Mentorii continuă opera lui Stalin? răzbătu până la el vocea lui Izea, și Andrei își dădu seama că de o vreme vorbea cu glas tare.
— Dar ce operă mai pot să realizeze? se miră el. Există doar una singură pe pământ de care merită să te ocupi — construirea comunismului! Asta este opera lui Stalin.
— Ai nota doi la marxism… răspunse Izea. Opera lui Stalin înseamnă construirea comunismului într-o singură țară, lupta consecventă cu imperialismul și lărgirea lagărului socialist la scara întregii lumi. Nu prea văd cum poți să realizezi aceste obiective aici.
— Ce plictisea-ală! scânci Selma. Puneți muzică, vreau să dansez! Andrei însă nu mai vedea și nu mai auzea nimic.
— Ești un dogmatic! strigă el. Talmudist și tipicar! Și, în general, metafizician. În afară de formă, tu nu mai vezi nimic. Nu importă ce formă o să aibă Experimentul. Însă conținutul lui nu poate fi decât unul, și rezultatul final numai unul: instaurarea dictaturii proletariatului în alianță cu fermierii muncitori…
— Și cu intelectualitatea muncitoare! adăugă Izea.
— Ce intelectualitate, care naiba intelectualitate?… Intelectualitate… căcat cu moț!…
— Da, este adevărat, zise Izea. Asta din altă epocă.
— În general, intelectualitatea este impotentă! declară Andrei cu înverșunare. O categorie de lachei. Slujește pe cei care sunt la putere.
— Bandă de târâie-brâu! zbieră Fritz. Târâie-brâu și flecari, veșnic izvor de indisciplină și dezordine.
— Întocmai! — Andrei ar fi preferat să-l susțină, de pildă, nenea Iura, dar și sprijinul lui Fritz avea o latură folositoare. — Uite, de pildă, Geiger. În general e dușman de clasă, dar poziția lui coincide total cu a noastră. Rezultă, deci, că din punctul de vedere al oricărei clase intelectualitatea este un rahat. — Scrâșni din dinți. — Îi urăsc… Nu pot să-i sufăr pe acești ochelariști neputincioși, flecari, trântori. N-au pic de forță interioară, nici credință, nici morala…
— Când aud cuvântul „cultură”, pun mâna pe revolver! decretă Fritz cu voce metalică.
— E, nu! zise Andrei. Aici nu ne potrivim. Încetează! Cultura este o mare realizare a poporului eliberat. Aici trebuie în mod dialectic…
Undeva alături răsună patefonul. Otto, beat, poticnindu-se, dansa cu Selma, și ea beată, dar pe Andrei asta nu-l interesa. Începea ce era mai frumos, acel ceva pentru care iubea aceste întâlniri mai mult decât orice pe lume. Disputa.
— Jos cultura! țipă Izea, sărind de pe un scaun liber pe altul ca să ajungă mai aproape de Andrei. Ea n-are nici o legătură cu Experimentul nostru. În ce constă sarcina Experimentului? Asta-i întrebarea! Iată ce vreau să-mi răspunzi tu mie.
— Am spus deja: să creeze modelul societății comuniste!
— De ce dracu’ au nevoie Mentorii de modelul societății comuniste, judecă și tu, cap de bostan!
— Și de ce nu? De ce?
— Eu socotesc totuși, zise nenea Iura, că Mentorii nu sunt oameni veritabili. Ei, cum să vă spun, sunt de altă rasă, zău… ne-au băgat în acvarium… sau într-o grădină zoologică… și urmăresc să vadă ce-o să iasă din asta.
— Dumneata ai scornit asta, Iuri Konstantinovici? se întoarse spre el Izea cu mare interes.
Nenea Iura își pipăi falca dreaptă și răspunse nedefinit:
— S-a născut în discuții.
Izea bătu cu pumnul în masă.
— Formidabilă chestie! zise el cu înflăcărare. De ce? De unde? De ce la oameni foarte diferiți, care de altfel gândesc, în general, cu totul conformist, se naște această idee privind originea neomenească a Mentorilor? Ideea că Experimentul este coordonat de niște forțe superioare?
— Eu, de pildă, l-am întrebat direct, interveni Kensi: „Sunteți veniți din altă lume?” El a ocolit un răspuns direct, dar practic nici n-a negat.
— Mie mi-a spus cineva că sunt oameni din altă dimensiune, zise Andrei. Se jena să vorbească despre Mentor, ca despre o treabă de familie, cu oameni străini. Dar nu sunt sigur că am înțeles bine… Poate că asta a fost o alegorie…
— Eu nu vreau! declară deodată Fritz. Eu nu sunt insectă. Sunt eu însumi. A-a! — El dădu din mână. — Parcă ajungeam eu aici dacă nu era prizonieratul?
— Dar de ce? vorbi Izea. De ce? Și eu simt mereu un fel de protest interior și nu-mi dau seama despre ce este vorba. Poate că țelurile lor, în ultimă instanță, seamănă cu ale noastre…
— Păi, eu ce-ți explic? se bucură Andrei.
— Nu în sensul ăsta, se scutură Izea nerăbdător. Nu-i totul așa drept ca la tine. Ei încearcă să se dumirească în privința omeniri, înțelegi? Să se lămurească! Iar problema noastră numărul unu care este? Aceeași: să ne lămurim în privința omenirii, în privința noastră. În felul acesta, lămurindu-se ei, poate ne ajută să ne lămurim și noi?
— A, nu, prieteni! zise Kensi, clătinând din cap. Ah, nu vă faceți iluzii. Ei pregătesc colonizarea pământului și studiază pe noi psihologia viitorilor robi…
— Ei, Kensi, de ce? rosti Andrei dezamăgit. De ce aceste presupuneri cumplite? Eu cred că pur și simplu nu-i cinstit să gândim astfel despre ei…
— Desigur, eu nu gândesc așa, răspunse Kensi. Numai că mă încearcă un sentiment ciudat… Toate astea — pavianii, transformarea apei, harababura din ce în ce mai mare… Într-o bună dimineață, ne vom pomeni că ne-au încurcat limbile… Parcă ne pregătesc sistematic pentru o lume sinistră, în care vom trăi acum și pururea și-n vecii vecilor. Asta-i ca în Okinawa… Eram pe atunci copil, era război și, la școala noastră, copiilor din Okinawa li se interzicea să vorbească în dialectul lor. Numai în japoneză. Iar când vreunul era prins, i se atârna o tăbliță de gât: „Nu știu să vorbesc corect”. Și pe urmă mergea cu tăblița asta.
— Da, da, înțeleg… rosti Izea, cu un zâmbet neclintit, ciupindu-și negul de pe gât.
— Iar eu nu înțeleg! declară Andrei. Toate acestea sunt, probabil, o interpretare denaturată… Experimentul este Experiment. Firește, noi nu înțelegem nimic. Dar nici nu trebuie să înțelegem! Aceasta e condiția principală. Dacă vom înțelege de ce ne-au invadat pavianii și ce rost are schimbarea profesiilor… această înțelegere va condiționa comportamentul nostru. Experimentul își pierde puritatea și va eșua! Tu ce crezi, Fritz?
Fritz clătină din capul lui blond-spălăcit.
— Nu știu. Pe mine nu mă interesează asta. Nu mă interesează ce doresc EI acolo. Pe mine mă interesează ce vreau EU. Iar eu vreau să pun ordine în babilonia asta. În general, careva dintre voi spunea, nu-mi mai aduc aminte, că, poate, țelul Experimentului constă în a-i alege pe cei mai energici, mai capabili, mai tari… Ca să nu trăncănească și să nu se întindă ca un aluat, și să nu se țină de fîlosofie, ci să persevereze. Dintre aceștia vor alege, dintre cei ca mine, sau, să zicem, ca tine, Andrei, și-i vor trimite din nou pe Pământ. Deoarece, dacă aici n-am tremurat, nici acolo n-o să tremurăm…
— E foarte posibil, spuse Andrei cu aerul cel mai serios. Și eu admit asta.
— Însă Donald socotește că Experimentul a eșuat demult de tot, spuse Van încetișor. Toți se uitară la el. Van ședea în poza de pace de mai înainte — cu capul retras între umeri și fața ridicată spre tavan; ochii lui erau închiși.
— A spus că Mentorii s-au încurcat în propriul proiect, au încercat tot ce a fost posibil, și acum nici ei nu mai știu ce să facă. El a zis așa: au dat faliment. Și, acum, totul se desfășoară pur și simplu din inerție.
Complet dezorientat, Andrei duse mâna la ceafă și începu să se scarpine. Bravo, Donald! De aceea nu pare în apele sale… Ceilalți tăceau și ei. Nenea Iura își răsucea o țigară, Izea cu zâmbetul încremenit își ciupea și tortura negul, Kensi începuse din nou să mănânce varză, iar Fritz privea țintă la Van, mișcându-și maxilarul la stânga și la dreapta. Uite așa începe descompunerea, îi trecu prin cap lui Andrei. De la astfel de discuții. Neînțelegerea generează neîncrederea. Neîncrederea — moartea. Este foarte, foarte periculos. Mentorul a spus deschis: important este să crezi în idee până la sfârșit, fără să privești înapoi. Să îți dai seama că neînțelegerea constituie condiția absolut obligatorie a Experimentului. Firește, acesta este lucrul cel mai greu. Majoritatea celor de aici nu sunt căliți din punct de vedere ideologic, nu sunt convinși de iminența viitorului luminos. Că astăzi poate să fie oricât de greu și de rău, și mâine — la fel, dar poimâine vom vedea negreșit cerul înstelat, și pe strada noastră va fi sărbătoare…
— Eu sunt un om fără carte, spuse deodată nenea Iura, lipindu-și duios țigara cu limba. Eu n-am decât patru clase, dacă vreți să știți, și i-am spus aici lui Izea că eu, să spunem deschis, pur și simplu am fugit încoace… Ca și tine… — El arătă cu țigara spre Fritz. — Numai că ție ți s-a deschis drumul din prizonierat, iar mie, care va să zică, din sat. Eu, dacă nu punem la socoteală războiul, mi-am trăit toată viața la țară și toată viața mea a fost mohorâtă, fără o rază de lumină. Dar aici, iată, am avut parte de bucurii! Ce pun ei la cale, acolo, cu Experimentul lor, vă spun drept, fraților, nu e o treabă pentru mintea mea, și nici măcar nu e prea interesant. Aici însă eu sunt un om liber și atâta vreme cât nu s-au atins de libertatea asta a mea, nici eu n-o să mă ating de nimeni. Dacă însă aici se va găsi cineva să schimbe situația noastră actuală de fermieri, eu vă făgăduiesc cu toată fermitatea: din orașul vostru n-o să rămână piatră pe piatră. Noi, mama voastră, nu suntem paviani. Noi, mama voastră, n-o să vă lăsăm să ne puneți zgărzi la gât!… Așa stau lucrurile, frățioare, spuse el, adresându-se anume lui Fritz.
Izea chicoti distrat, și din nou se instaura o tăcere jenantă. Discursul lui nenea Iura îl miră întrucâtva pe Andrei, și el socoti că Iuri Konstantinovici a avut o viață deosebit de grea și, dacă el spune că n-a avut parte de bucurii, înseamnă că are temeiuri serioase, de care n-o să-l întrebe, cu atât mai puțin acum — ar însemna lipsă de tact. Iată de ce nu spuse decât atât:
— Este prea devreme să ridicăm aceste probleme. Experimentul nu va dura prea multă vreme, avem de lucru până peste cap, trebuie să muncim și să credem în justețea…
— Asta de unde ai scos-o că Experimentul nu va dura mult? îl întrerupse Izea ironic. Experimentul o să dureze o sută de ani, nu mai puțin. Adică va dura, probabil, și mai mult, dar eu garantez pentru o sută de ani.
— Da’ tu de unde știi?
— Tu ai fost vreodată spre nord, mai departe? întrebă Izea.
Andrei se fâstâci. Habar nu avea, în general, că aici există un nord.
— Da, la nord! zise Izea nerăbdător. Să considerăm în mod convențional că în direcția spre soare, în partea unde sunt bălțile, câmpiile, fermierii — se află sudul, iar în partea opusă, spre inima orașului — nordul. Tu, mai departe de groapa de gunoi, n-ai fost nicăieri… Iar acolo este încă oraș și încă oraș, acolo se află cartiere uriașe, întregi, palate… — El chicoti. Palate și bordeie. Firește, acum nu mai e nimeni acolo, fiindcă nu este apă, dar cândva acolo au trăit oameni, și acest „cândva” pot să-ți spun că a fost destul de demult. Am descoperit acolo, în casele pustii, niște documente că, pe legea mea… Ai auzit de un monarh Veliarius al Doilea? Ei, vezi?! El a domnit acolo — Izea bătu cu unghia în masă —, aici erau mlaștini și în aceste mlaștini îi aruncau pe țărani… sau pe robi. Și toate astea se întâmplau cu cel puțin o sută de ani în urmă…
Nenea Iura clătină din cap și plescăi din limbă. Fritz întrebă:
— Și mai departe, la nord?
— Mai departe n-am fost, spuse Izea. Cunosc însă oameni care s-au dus foarte departe — la vreo sută de kilometri, o sută cincizeci, dar mulți s-au dus și nu s-au mai întors.
— Și ce este acolo?
— Oraș. — Izea tăcu. — E drept că despre locurile acelea mai și mint de îngheață apele. Iată de ce eu vorbesc doar de ceea ce am aflat singur. Dar sunt cu siguranță o sută de ani. Ai înțeles, prietenul meu Andriușa? O sută de ani. În o sută de ani poți să dai dracului orice Experiment.
— Bine, stai puțin… mormăi Andrei, dezorientat. Și totuși n-au renunțat! se însufleți el. Dacă recrutează mereu oameni noi, înseamnă că n-au renunțat, nu și-au pierdut speranța! Pur și simplu și-au pus un obiectiv foarte dificil. — O nouă idee îi trecu prin minte și se însufleți și mai tare. — Și în general: de unde știi tu ce proporții au ei pentru timp? Poate că un an de-al nostru pentru ei este o secundă?…
— Eu nu știu nimic din toate astea, spuse Izea, ridicând din umeri. Eu încerc să-ți explic în ce lume trăiești, asta-i tot.
— Gata! îl întrerupse nenea Iura ferm. Am bătut destul apa în piuă!… Hai, flăcău! Cum te cheamă… Otto! Lasă fata și adu-ncoace… Nu, s-a cherchelit. O să-mi spargă damigeana, mă duc eu…
Se ridică de pe taburet, luă de pe masă cana goală și se îndreptă spre bucătărie. Selma se trânti pe locul ei, își ridică din nou picioarele mai sus decât capul și îl înghionti capricioasă pe Andrei în umăr.
— O s-o mai lungiți mult cu pelteaua voastră? Ce plictiseală… Experiment, Experiment… Dă-mi o țigară!
Andrei îi dădu o țigară. Discuția întreruptă pe neașteptate stârni în el o senzație neplăcută — ceva nu fusese spus, ceva nu fusese înțeles așa cum trebuie, nu-l lăsaseră să explice, nu se realizase o unitate… Iată, și Kensi stă cam trist, ceea ce lui i se întâmplă rar… Ne gândim prea mult la noi înșine, asta e! Experimentul cu ale Experimentului, însă fiecare caută s-o țină morțiș pe-a lui, se agață de poziția sa, dar trebuie împreună, împreună!…
Nenea Iura trânti pe masă o nouă porție, și Andrei renunță la toate. Băură câte un pahar, gustară câte ceva, Izea povesti un banc — izbucniră în hohote de râs. Nenea Iura spuse și el un banc, extrem de indecent, dar foarte comic. Până și Van râse, iar Selma era desfigurată de atâta râs. „În oală… zicea ea cu răsuflarea tăiată, ștergându-și ochii cu palmele. Nu intră în oală!…” Andrei izbi cu pumnul în masă și începu să cânte cântecul preferat al mamei lui:
Celui ce bea — să-i mai turnăm,
Celui ce nu — să nu-i mai dăm,
Noi bem, noi bem, pe Domnul lăudăm,
Bem pentru toți, și pentru maica dădacă,
Ea ne-a-nvățat să bem horilcă din bărdacă…
Îi țineau isonul, care cum putea. Pe urmă, Fritz, holbându-și ochii ca un nebun, zbieră în duet cu Otto un cântec necunoscut, dar frumos, despre oasele slăbănoage ale vechii lumi — un splendid cântec de luptă. Privind cum Andrei se străduiește să le țină isonul, Izea Katzman chicotea si gâlgâia, frecându-și mâinile, și atunci nenea Iura, cu ochii săi luminoși ațintiți pe coapsele goale ale Selmei, începu să răcnească precum un urs:
Prin sat colindați,
Cântați și jucați,
Inima îmi tulburați,
Să dorm nu mă lăsați.
Succesul fu deplin, și nenea Iura continuă:
Și, fetele, voi știți
Cum să le ispitiți,
Voi doar făgăduiți,
Dar numai le-amăgiți.
Imediat, Selma își luă picioarele de pe brațul fotoliului, îl împinse pe Fritz și rosti ofensată:
— Eu nu vă făgăduiesc nimic, mare nevoie am eu de voi…
— Da’ eu așa… în general… zise nenea Iura, fâstâcindu-se de tot. Așa e cântecul. Mare nevoie am eu de tine…
Pentru a aplana incidentul, mai băură câte un pahar. Andrei simți că i se învârte capul. Își dădea seama vag că umblă la patefon și că îndată o să-l dea jos și, într-adevăr, patefonul căzu pe dușumea, dar nu păți nimic, ci, dimpotrivă, începu să cânte chiar mai tare. Pe urmă dansă cu Selma, și coapsele Selmei erau calde și moi, ceea ce constituia o surpriză a dracului de plăcută: să descoperi ceva minunat alcătuit sub aceste cute informe din lână aspră. Dansau, și el o ținea de coapse, iar ea îl prinse cu palmele de obraji și îi spuse că este un băiat bun și ei îi place tare mult, și, drept mulțumire, el îi spuse că o iubește, că a iubit-o mereu, și acum nu-i îngăduie să plece nicăieri de lângă el… Nenea Iura bătea cu pumnul în masă și zicea: „S-a făcut cam frig afară, nu e timpul să bem iară?…” Îl îmbrățișă pe Van, care se înmuiase de tot și îl sărută de trei ori, după obiceiul rusesc. Pe urmă Andrei se pomeni în mijlocul camerei, iar Selma ședea din nou la masă, azvârlea cu cocoloașe de pâine în Van cel moleșit și îi spunea Mao-Țzedun. Asta îi dădu lui Andrei ideea să cânte Moscova-Pekin și numaidecât interpretă acest cântec splendid cu pasiune și entuziasm, pe urmă, brusc, se pomeni că el și Izea Katzman stau unul în fața celuilalt și, rotunjindu-și ochii cumplit, coborându-și din ce în ce mai mult vocile într-o șoaptă lugubră, repetă, cu degetele arătătoare ridicate: „S-suntem as-scultați!… S-suntem as-scultați!…” Mai departe, el și Izea se treziră înghesuiți în același fotoliu, iar în fața lor, pe masă, bălăbănindu-și picioarele, ședea Kensi, și Andrei îi explica ardent că aici el este gata să execute orice muncă, aici orice muncă îi dă o satisfacție deosebită, că el se simte extraordinar lucrând ca gunoier.
— Uite, eu sunt guno… ier! rosti el cu greutate. Guion… guioner!
Iar Izea, stropindu-l cu salivă în ureche, îi îndruga ceva neplăcut, jignitor: chipurile, el, Andrei, de fapt încearcă o umilință voluptuoasă pentru faptul că este gunoier („…da, eu sunt guion… er!”), că uite, el, atât de inteligent, cult, capabil, în stare de mai mult, cu toate acestea, răbdător și cu demnitate, spre deosebire de alții, își duce crucea grea… Pe urmă apăru Selma și-l consolă numaidecât. Ea era moale și alintătoare și făcea tot ce dorea el, și nu îl contrazicea, și atunci, în senzațiile lui avu loc o prăbușire dulce și pustiitoare, iar când își reveni din această prăbușire, buzele îi erau umflate și uscate, Selma dormea în patul lui, și el, cu o mișcare părintească îi îndreptă fusta și pătura de pe ea, își aranjă propria-i ținută și, străduindu-se să calce vioi, intră în sufragerie, împiedicându-se în drum de picioarele întinse ale nefericitului Otto, care dormea pe scaun în poza monstruos de incomodă a omului împușcat în ceafa.
Pe masă trona acum însăși damigeana cu basamac, iar toți participanții la petrecere ședeau cu capetele ciufulite sprijinite în palmă și cântau cu mezza-voce: „Și-n stepa pustie, murea surugiul…” — și din ochii arieni, palizi, ai lui Fritz curgeau lacrimi mari. Andrei vru să se alăture corului, însă tocmai atunci răsună o bătaie în ușă. El deschise — o femeie înfășurată în broboadă, în furou și ghete pe piciorul gol întrebă dacă nu cumva portarul se află aici. Andrei îl scutură pe Van, îi explică unde se află și ce i se cere. „Mulțumesc, Andrei”, zise Van, ascultându-l cu atenție, și, târându-și alene picioarele, plecă. Cei rămași isprăviră de cântat surugiul, și nenea Iura propuse să mai bea un pahar, ca să nu se întristeze, dar băgară de seamă că Fritz doarme și din pricina asta nu poate să ciocnească. „Gata, spuse nenea Iura. Asta înseamnă că va fi ultima.” Izea Katzman, care devenise brusc bizar de serios, interpretă solo încă un cântec, pe care Andrei nu-l prea înțelegea, dar nenea Iura se pare că îl înțelegea perfect. Acest cântec avea drept refren „Ave Maria!” și o strofa absolut înfricoșătoare, parcă de pe altă planetă:
Au deportat un proroc în Republica Komi,
Iar el a murit cu capul în lobodă.
Anchetatorul a primit de la comitetul sindical
Un bilet cu preț redus pentru o lună la Teberda…
Când Izea isprăvi de cântat, se instaură o vreme tăcerea, apoi nenea Iura izbi pe neașteptate cu pumnul său uriaș în masă, trase o înjurătură lungă și neobișnuit de întortocheată, după care înhață paharul și-l duse la gură fără nici un toast. Iar Kensi, printr-o asociație numai de el înțeleasă, cu o voce stridentă și mânioasă, extrem de neplăcută, cântă un alt cântec, un marș, în care se spunea: dacă soldații japonezi vor urina toți deodată lângă Marele Zid chinezesc, atunci peste pustiul Gobi va răsări curcubeul; că, astăzi, armata imperială se află la Londra, mâine la Moscova, iar dimineață va bea ceaiul la Chicago; că fiii lui Yamato s-au așezat pe malurile Gangelui și prind cu undița crocodili… Pe urmă tăcu, încercă să-și aprindă o țigară, rupse câteva chibrituri și deodată povesti despre o fetiță, cu care era prieten în Okinawa — avea paisprezece ani și locuia în casa de vizavi. Într-o zi, niște soldați beți au violat-o, iar când tatăl ei s-a dus să se plângă la poliție, au venit jandarmii, l-au luat și pe el și pe fetiță, și Kensi nu i-a mai văzut niciodată…
Toți tăceau, când în sufragerie apăru Van, îl strigă pe Kensi și îi făcu semn să vină spre el.
— Da’ câte nu se întâmplă… zise nenea Iura trist. Păi luați aminte: ce mi-e în Occident, ce mi-e la noi în Rusia, ce mi-e la galbeni — pretutindeni același lucru. Puterea nedreaptă. Nu, fraților, eu n-am pierdut nimic acolo. Eu, mai bine, aici…
Kensi se întoarse, palid, îngrijorat, și începu să-și caute centura. Tunica era deja încheiată la toți nasturii.
— S-a întâmplat ceva? întrebă Andrei.
— Da. S-a întâmplat, rosti Kensi sacadat, aranjându-și tocul revolverului. S-a împușcat Donald Cooper. Acum un ceas.