Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL VII

Davidson găsi o întrebuinţare bună magnetofonului maiorului Muhamed. Cineva trebuia să consemneze evenimentele de pe Noul Tahiti, o istorie a crucificării Coloniei Terrane. Aşa ca, atunci când navele aveau să sosească de pe Pământul-Mamă, să se afle adevărul. Ca generaţiile următoare să înveţe de câtă laşitate, trădare şi nebunie erau capabili oamenii, dar şi de cât curaj, împotriva tuturor şanselor. În timpul său liber — nu prea mult, de când îşi asumase comanda — înregistră întreaga istorie a Masacrului Taberei Smith şi completă evenimentele la zi pentru Noua Javă, King şi Central, pe cât putea, pe baza ştirilor primite de la statul major din Centrai. Nimeni nu avea să ştie exact ce se întâmplase acolo, doar creechii, căci oamenii încercau să-şi acopere greşelile şi trădările. Totuşi, liniile principale erau clare. 6 ceată organizată de creechi condusă de Selver, fusese lăsată în arsenal şi în hangare şi ieşise de acolo cu dinamită, grenade, arme şi aruncătoare de flăcări, distrugând complet oraşul şi măcelărindu-i pe oameni. La mijloc fusese o trădare, faptul că statul major explodase primul dovedea acest lucru. Bineînţeles, Lyubov participase la asta şi prietenii lui cei verzi dovediseră exact recunoştinţa la care te puteai aştepta, retezându-i beregata. Cel puţin, Gosse şi Benton pretindeau că-l văzuseră mort în dimineaţa de după masacru. Puteai însă să-l crezi pe vreunui? Te puteai aştepta ca orice om rămas în viaţă în Central după noaptea aceea să fie, mai mult sau mai puţin, un trădător. Trădătorul rasei…

Afirmau că femeile muriseră toate. Asta era rău, dar şi mai rău era faptul că nu avea motiv să creadă. Pentru creechi era uşor să facă prizonieri în păduri şi nimic nu era mai uşor de prins decât o fată îngrozită, fugind dintr-un oraş incendiat. Şi n-ar fi încercat drăcuşorii cei verzi să pună mâna pe o fată şi s-o supună la experienţe? Dumnezeu ştie câte femei trăiau încă în colibele creechilor, legate, sub pământ, într-una din găurile alea puturoase, atinse, pipăite, târâte şi trecute pe sub maimuţele alea păroase şi împuţite. Era de neînchipuit. Dar ce Dumnezeu, cineva trebuia să se gândească şi la astea…

A doua zi după măcel, un hoper din King aruncase prizonierilor, un receptor-emiţător şi, din ziua aceea, Muhamed înregistrase toate convorbirile avute cu Central. Cea mai incredibilă fusese o conversaţie între el şi colonelul Dongh. Prima dată când o ascultase, Davidson rupsese banda de pe rolă şi o arsese. Acum, ar fi dorit s-o fi păstrat, ca dovadă perfectă a totalei incompetente manifestate de statul major în Central şi Noua Javă. Cedase însă furiei şi o distrusese. Dar cum să fi stat şi să-i asculte pe colonel şi maior discutând despre predarea totală în mâinile creechilor, acceptând să nu încerce represalii, să nu se apere, să renunţe la tot armamentul greu şi să se strângă cu toţii pe un teren ales pentru ei de către creechi, o rezervaţie ce li se cedase de generoşii lor învingători, bestiile verzi? Era incredibil. Pur şi simplu incredibil.

Probabil că bătrânul Ding Dong şi Moo nu erau trădători cu bună ştiinţă. Se tâmpiseră însă, îşi pierduseră capul. Planeta asta blestemată le făcuse felul. Îţi trebuia o personalitate foarte puternică pentru a-i rezista. Ceva din aer, poate polenul de la toţi copacii ăia, acţiona pesemne ca un drog şi-i tâmpea pe oamenii obişnuiţi, retezându-le contactul cu realitatea, exact cum se petrecea cu creechii. Apoi, fiind atât de puţini, era un fleac pentru creechi să-i termine.

Păcat că Muhamed trebuise să fie îndepărtat, dar era limpede că n-ar fi fost niciodată de acord cu planul lui Davidson; era sărit rău de pe fix. Oricine ar fi auzit banda aia ar fi fost de aceeaşi părere. Mai bine că fusese împuşcat înainte de a şti ce se petrece de fapt; acum ruşinea n-avea să-i mai păteze numele, ca în cazul lui Dongh, sau al celorlalţi ofiţeri rămaşi vii în Central.

În ultima vreme, Dongh nu mai vorbise. De obicei, la Transmisiuni era Juju Sereng. Davidson flecărise multă vreme cu Juju şi-l considera prieten, dar acum nu mai putea avea încredere în nimeni. Juju era tot de neam asiatic. Realmente, era curios ce mulţi dintre ei supravieţuiseră masacrului din Centralville; dintre cei cu care vorbise, singurul ne-asiatic era Gosse. Aici, în Java, cei cincizeci şi cinci de oameni rămaşi loiali după reorganizare erau în majoritate eurafri ca el, câţiva afri şi afroasiatici, dar nici un asiatic pur. La urma urmei, sângele contează. Nu poţi fi om adevărat fără să ai în vene ceva sânge din Leagănul Omenirii. Asta n-avea să-l oprească totuşi, de la a-i salva pe nenorociţii galbeni din Central. Dar explica prăbuşirea lor morală sub tensiune.

— Nu-ţi dai seama în ce bucluc ne bagi, Don? îl întrebase Juju Sereng cu vocea lui seacă. Am făcut un pact cu creechii. În plus, ordinele de pe Pământ ne previn să nu ne amestecăm în treburile hilfilor sau să trecem la represalii. De fapt, cum dracu am putea trece la represalii? Acum, după ce au venit toţi din Ţinutul King şi din Centralul de Sud, suntem mai puţin de două mii, iar voi, acolo, în Java sunteţi vreo şaizeci şi cinci, nu? Chiar crezi că două mii de oameni pot să învingă trei milioane de inamici inteligenţi, Don?

— Juju, o pot face cincizeci de oameni. E o chestie de voinţă, îndemânare şi armament.

— Rahat! Don, uiţi că s-a încheiat un acord. Iar dacă-l călcăm, ne-am ars. Deocamdată, asta ne ţine la suprafaţă. Poate că atunci când nava se va întoarce de la Prestno şi o să vadă ce se întâmplă, se va hotărî exterminarea creechilor. Nu ştim. Creechii se pare însă că respectă pactul, de fapt a fost ideea lor, şi noi trebuie să facem la fel. Ne pot rade, în orice clipă, aşa cum au făcut cu Centralville. Au venit atunci cu miile. Pricepi, Don?

— Sigur că-nţeleg, Juju. Dacă vă e frică să folosiţi alea trei hopere pe care le mai aveţi, le puteţi trimite aici cu câţiva tipi care văd lucrurile aşa cum le vedem noi. Ca să vă eliberez de unul singur mi-ar trebui, într-adevăr, câteva hopere în plus.

— N-o să ne eliberezi, o să ne suni sfârşitul, prostule. Adu imediat elicopterul ăla în Central; este ordinul personal al colonelului, în calitate de O.C. Activ. Îţi aduci cu el şi oamenii; douăsprezece zboruri, n-o să ai nevoie de mai mult de patru zile locale. Ascultă ordinele şi dă-i drumul.

Tronc! Întrerupsese legătura… Îi era teamă să mai discute cu el.

La început, se temu să nu trimită cele trei hopere peste ei, să-i bombardeze şi să termine cu tabăra Noua Javă; căci, teoretic, nu se supunea ordinelor şi bătrânul Dongh nu tolera elementele independente. Uite ce-i făcuse deja lui Davidson pentru raidul acela din Smith… Iniţiativa se pedepsea. Lui Ding Dong îi plăcea supunerea, ca majorităţii ofiţerilor. Realmente şocat, Davidson înţelesese în cele din urmă, că hoperele nu constituiau o ameninţare pentru el, deoarece lui Dongh, Sereng, Gosse, chiar şi lui Benton le era frică să le trimită. Creechii ordonaseră să ţină hoperele în Rezervaţie, iar ei ascultau ordinele.

Cristoase, îi venea rău. Era timpul să acţioneze. Aşteptaseră deja aproape două săptămâni. Tabăra lui era bine apărată; întăriseră sârma stocadei şi o înălţaseră încât nici un maimuţoi verde să nu poată trece peste ea, iar puştiul ăla deştept, Aabi, construise o grămadă de mine îngropate, pe care le puseseră în jurul stocadei, într-o centură de o sută de metri. Acum sosise timpul să le arate creechilor că puteau să manevreze oiţele din Central, dar pe Noua Javă aveau de-a face cu bărbaţi. Ridică hoperul în văzduh şi, din el, dirijă un pluton de cincisprezece infanterişti spre o aşezare creeche, în sudul taberei. Învăţase cum să le recunoască din aer; semnul distinctiv erau livezile, concentrări dintr-un anumit soi de arbore, deşi nu plantaţi în rânduri, aşa cum ar fi făcut oamenii. Era incredibil ce multe sălaşuri aveau. Pădurea viermuia, pur şi simplu. Expediţia lor incendie aşezarea respectivă manual, apoi, întorcându-se cu doi băieţi, reperă o alta, la mai puţin de patru kilometri de tabără. Asupra acesteia, doar ca să-şi pună semnătura clară şi limpede pentru oricine, lansă o bombă. O bombă incendiară, nu una mare, dar, băiete! ce mai de blană verde a zburat! Lăsase în pădure o gaură uriaşă, iar marginile găurii ardeau.

Desigur, când va trece la represalii masive, asta avea să fie adevărata lui armă. Incendierea pădurii.

Putea da foc unei insule întregi, cu bombe şi napalm lansate din hoper. Trebuia doar să aştepte o lună sau două, să treacă sezonul ploios. Să incendieze King, Smith, sau Central? Poate King, mai întâi, ca avertisment, căci acolo nu mai rămăseseră oameni. După aceea, Centralul, dacă nu se cuminţeau.

— Ce încerci să faci? întrebă vocea de la radio, iar el rânji, deoarece suna jalnic. Ştii ce faci, Davidson?

— Da.

— Crezi c-o să-i învingi pe creechi?

De data asta nu era Juju, s-ar fi putut să fie umflatul ăla de Gosse, sau oricare altul dintre ei; nu conta, toţi o luaseră razna.

— Exact, făcu el ironic.

— Crezi că dacă vei continua să arzi satele, vor veni la tine să se predea… toţi, trei milioane. Aşa este?

— Poate.

— Uite, Davidson, ţiui şi bâzâi radioul; foloseau un aparat de rezervă, deoarece transmiţătorul cel mare se pierduse împreună cu aşa-zisul ansiblu, care nu reprezenta nici un fel de pierdere. Uite, mai e cineva pe acolo cu care să putem vorbi?

— Nu, toţi sunt destul de ocupaţi. Ne distrăm grozav aici, dar nu mai avem dulciuri, fructe, piersici, chestii de astea. Unora le lipsesc al dracului de mult. De asemenea, trebuia să primim un lot de marijuana, dinainte de-a fi voi capturaţi. Dacă trimit hoperul ne puteţi da câteva lădiţe cu dulciuri şi ţigări?

O pauză.

— Da, trimite-l.

— Grozav. Băgaţi lădiţele într-o plasă, ca băieţii s-o poată agăţa fără să mai aterizeze.

Rânji. La elălalt receptor, se auzi o foială şi apoi bătrânul Dongh îi vorbi pentru prima dată lui Davidson. Printre ţiuiturile undelor scurte, glasul său părea stins.

— Ascultă, căpitane, vreau să ştiu dacă-ţi dai seama la ce măsuri mă vor împinge acţiunile tale din Noua Javă. Nesocotirea în continuare a dispoziţiilor mele. Încerc să vorbesc cu tine ca fiind un ostaş loial şi înţelegător. Pentru a asigura liniştea personalului meu de aici, din Central, voi fi pus în situaţia de a spune băştinaşilor — că noi nu ne putem asuma responsabilitatea acţiunilor tale.

— Aşa este, sir.

— Încerc să-ţi explic că asta înseamnă să le spunem că nu vă putem opri de la încălcarea pactului acolo, în Java. Personalul vostru este de şaizeci şi şase de oameni, dacă nu mă înşel, ei bine, îi vreau aici, în Central, întregi şi sănătoşi, împreună cu noi, pentru a o aştepta pe Shackleton, menţinând colonia laolaltă. Ai luat-o pe un drum sinucigaş, iar eu răspund de oamenii pe care îi ai acolo.

— Nu, sir. Eu răspund. Liniştiţi-vă. Atunci când veţi vedea jungla arzând, ştergeţi-o în mijlocul unei Fâşii, pentru că nu vreau să vă prăjim ca pe creechi.

— Ascultă-mă, Davidson, îţi ordon să predai imediat comanda locotenentului Temba şi să te prezinţi aici la raport, ţiui vocea îndepărtată şi Davidson închise brusc radioul, enervat. Înnebuniseră cu toţii, jucându-se de-a soldaţii!, dar rupţi de realitate! De fapt, puţini oameni nu se pierdeau în faţa realităţii, atunci când condiţiile se înrăutăţeau.

După cum se aşteptase, creechii locali nu făcuseră absolut nimic în legătură cu raidurile lui de pedepsire. Ştiuse de la început că singurul mod în care-i putea ţine la respect era teroarea; să nu-i lase să ridice capul. Dacă făceai aşa, ştiau cine era şeful îngenuncheau. Pe o rază de treizeci de kilometri, multe aşezări păreau acum părăsite când ajungea la ele, însă continua să-i trimită pe oameni să le ardă la fiecare câteva zile.

Oamenii deveniseră cam nervoşi. Îi pusese la tăiat, pentru că din cei cincizeci şi cinci de supravieţuitori loiali, patruzeci şi opt asta şi erau: tăietori. Ştiau însă că robocargourile de pe Pământ n-aveau să fie chemate jos ca să încarce buştenii, ci urmau să rămână pe orbită, dând ocol planetei şi aşteptând semnalul care nu avea să mai vină. Era inutil să taie copacii numai aşa, de distracţie; era o muncă dură. La fel de bine îi putea arde. Împărţise oamenii în echipe, inventând tehnici de incendiere. Vremea continua să fie prea umedă ca să poată face mare lucru, dar le ţinea minţile ocupate. Dacă ar fi avut şi celelalte trei aparate, atunci ar fi fost într-adevăr, capabil să dea nişte lovituri… Se gândi la posibilitatea unui raid până la Central, ca să pună mâna pe hopere, dar nu pomeni ideea nici măcar lui Aabi şi Temba, oamenii lui cei mai buni. Existau băieţi care ar fi îngheţat la ideea unei expediţii înarmate împotriva propriului cartier general. Vorbeau într-una despre „când o să ne întâlnim cu ceilalţi”. Nu ştiau că ceilalţi îi abandonaseră, îi trădaseră, vânzându-i creechilor. Nu le spusese nimic despre asta; n-ar fi rezistat şocului.

Într-o bună zi, el, Aabi, Temba şi încă un bărbat întreg la minte aveau să plece cu hoperul, apoi trei dintre ei, înarmaţi cu mitraliere, vor sări jos, vor lua fiecare câte un hoper şi o vor întinde acasă, hop ş-aşa. Cu patru scule cu care puteau face o treabă pe cinste… Nu poţi face omletă fără să spargi ouăle… Davidson râse încântat în bezna căsuţei sale. Tăinuise atâta vreme planul acesta, deoarece îl excita teribil când se gândea la el.

După încă două săptămâni terminaseră cu aşezările creechilor care puteau fi atinse mergând pe jos, iar pădurea era curată şi frumoasă. Fără lepădături. Fără nori de fum deasupra copacilor. Nimeni nu mai sărea din tufişuri, trântindu-se pe pământ cu ochii închişi, aşteptând să fie zdrobit. Gata cu omuleţii verzi, Rămăseseră numai copacii şi o grămadă de locuri incendiate. Băieţii deveniseră realmente nervoşi; era timpul să încerce raidul cu hoperul. Într-o noapte îşi expuse planul Iui Aabi, Temba şi Post.

Niciunul nu comentă vreme de un minut, apoi Aabi vorbi:

— Şi combustibilul, căpitane?

— Avem destul carburant.

— Nu pentru patru hopere; n-ar dura nici o săptămână.

— Vrei să zic! că ăsta mai are doar o lună de funcţionare?

Aabi încuviinţă.

— Bine, atunci va trebui să luăm şi nişte carburant.

— Cum?

— Gândiţi-vă şi singuri.

Stăteau acolo, uitându-se în gol. Îi enervau. Îl deranjau pentru orice fleac. El era un conducător înnăscut, dar îi plăceau şi oamenii care aveau idei.

— Aabi, asta e treaba voastră; găsiţi voi o soluţie, le spuse şi ieşi să fumeze, enervat de modul în care se comportau cu toţii, de parcă nu mai aveau tărie. Pur şi simplu, nu puteau da piept cu realitatea dură.

Nu prea mai aveau ţigări cu marijuana şi nu fumase de câteva zile. Ţigara nu-l ajută cu nimic. Se lăsase noaptea; neagră, umedă şi caldă, mirosind a primăvară. Pe lângă el trecu Ngenene, umblând ca un patinator, sau ca un robot pe şenile; se întoarse încet,cu o mişcare lină şi-l privi pe Davidson, care stătea pe veranda căsuţei, în lumina slabă ce răzbătea dinspre uşă. Era un tăietor cu fierăstrău electric, un bărbat imens.

— Sursa energiei mele este conectată la Marele Generator. Acesta nu poate fi oprit, declară el, privindu-l pe Davidson.

— Du-te în banca ta şi culcă-te! şfichiui Davidson cu glasul acela pe care nu-l înfruntase nimeni, niciodată; şi, după o clipă, Ngenene lunecă mai departe, uriaş şi graţios.

Prea mulţi dintre oameni foloseau tot mai des halucinogenele. Erau suficiente, însă fuseseră prevăzute pentru relaxarea duminicală a tăietorilor, nu pentru soldaţii unui avanpost pierdut pe o planetă ostilă. Nu aveau vreme de aiureli, de visat. Trebuia să încuie drogurile. Asta ar fi însemnat ca unii dintre băieţi să nu mai reziste. Ei bine, să crape, nu poţi face omletă fără să spargi ouă. Poate reuşea să-i trimită înapoi în Central contra unei rezerve de carburant. Îmi daţi două, trei cisterne şi vă dau două, trei trupuri calde, soldaţi loiali, tăietori buni, exact ce vă place, puţin cam pierduţi în ţara viselor…

Rânji şi se întoarse, să-şi anunţe ideea lui Temba şi celorlalţi, când santinela de lângă mormanul de buşteni urlă:

— Vin! zbieră cu o voce ascuţită, ca un copil care se joacă de-a Negrii şi Rhodezienii.

Dinspre parapetul vestic începu să răcnească un altul. O armă detună.

Atunci apărură. Cristoase, veneau. Era incredibil. Erau mii, mii. Fără sunet, fără pic de zgomot, doar urletul acela al santinelei; apoi o detunătură urmată de o explozie — o mină — şi alta, una după alta, sute şi sute de torţe aprinzându-se una de la cealaltă, azvârlite şi vâjâind prin aerul negru şi umed ca nişte rachete,parapetul deveni viu cu creechii care curgeau, curgeau năvală, împingându-se, zbătându-se cu miile. Semănau cu o armată de şobolani văzută de Davidson pe când era copil, în timpul ultimei Foamete, pe străzile Clevelandului, în Ohio, acolo unde crescuse el. Ceva îi izgonise pe şobolani din găurile lor şi ieşiseră la lumină, escaladând zidul, o pătură vie de blană, ochi, lăbuţe şi dinţi, iar el ţipase după mămica lui şi fugise ca nebunul, sau era doar un vis pe care-l avusese când era puşti? Principalul era să-ţi menţii sângele rece. Hoperul se afla în ţarcul creechilor; acolo era încă întuneric şi ajunse imediat. Poarta era încuiată; o încuia întotdeauna în caz că vreo fire mai slabă ar fi intenţionat s-o şteargă, noaptea, la papa Dong. I se păru o veşnicie până scoase cheia, şi o potrivi în lacăt, dar era o chestie de păstrare a sângelui rece, iar apoi îi trebui destul până aleargă la hoper şi-l descuie. Post şi Aabi erau acum cu el. În cele din urmă, se auzi şi ţăcănitul infernal al rotoarelor, acoperind toate zgomotele stranii, vocile ascuţite zbierând, urlând şi cântând. Ei se ridicară şi iadul rămase dedesubt; un ţarc plin de şobolani arzând.

— Trebuie să rămâi cu mintea limpede ca să analizezi rapid o situaţie limită, spuse Davidson. Voi aţi gândit iute şi aţi acţionat iute. Un lucru bun. Unde-i Temba?

— A primit o lance în burtă, răspunse Post.

Aabi, pilotul, părea că voia să conducă el elicopterul, aşa încât Davidson îl lăsă. Se aşeză într-un scaun şi se lăsă pe spate, relaxându-şi muşchii. Pădurea curgea sub ei, negru sub negru.

— Încotro ai luat-o, Aabi?

— Spre Central.

— Nu. Noi nu vrem să mergem în Central.

— Unde vrem noi să mergem? chicoti Aabi, ca o femeie. New York? Beijing?

— Rămâi în aer, Aabi, şi dă ocol taberei. În cercuri mari. Aşa încât să nu se audă.

— Căpitane, de acum tabăra Java nu mai există, interveni Post, şeful unei echipe de tăietori, un bărbat puternic şi masiv.

— După ce creechii vor arde tabăra, o să venim noi şi-i ardem pe creechi. Trebuie să fie vreo patru mii acolo. În spatele elicopterului sunt şase aruncătoare de flăcări. Să-i mai lăsăm douăzeci de minute, începem cu bombele cu napalm, apoi îi prindem cu aruncătoarele pe cei care vor să scape.

— Cristoase, izbucni Aabi, s-ar putea să fie şi băieţi de-ai noştri acolo, poate creechii au luat prizonieri, nu ştim. N-o să mă întorc acolo şi să ard oameni.

Davidson lipi ţeava revolverului de ceafa lui Aabi şi rosti:

— Ba da, ne-ntoarcem; concentrează-te la pilotat băieţaş, şi nu-mi da bătăi de cap.

— În rezervor avem carburant atât cât să ajungem în Central, căpitane, spuse pilotul. Încerca să plece capul şi să scape de armă, ca şi cum l-ar fi deranjat o muscă. Doar atât, urmă el. Nu avem mai mult.

— Atunci e suficient. Întoarce-l, Aabi.

— Eu zic că mai bine să mergem în Central, căpitane, interveni Post cu glasul lui gros, şi asocierea aceea împotriva lui îl înfurie atât de mult pe Davidson încât, întorcând pistolul în mână, ţâşni iute ca un şarpe şi-l izbi pe Post cu patul pistolului peste ureche. Tăietorul se îndoi şi rămase pe scaunul din faţă, cu capul între genunchi şi braţele atârnându-i până la podea.

— Întoarce-l, Aabi, porunci Davidson.

Elicopterul ocoli, într-un cerc larg.

— La dracu, unde-i tabăra, n-am mai mers noaptea cu elicopterul fără semnal de la sol, rosti Aabi cu un glas înfundat, ca şi când ar fi fost răcit.

— Mergi înspre est şi caută focul, vorbi Davidson calm. Niciunul dintre ei nu era bărbat întreg, nici măcar Temba. Niciunul dintre ei nu i se alăturase atunci când situaţia se înăsprise. Mai devreme sau mai târziu cu toţii se aliaseră împotriva lui, pentru că nu puteau, pur şi simplu, să-l urmeze. Cei slabi uneltesc împotriva celor tari, bărbatul puternic trebuie să aibă singur grijă de el. Aşa stăteau lucrurile şi gata. Unde era tabăra?

Pe întunericul ăla trebuiau să vadă clădirile arzând de la o depărtare de câţiva kilometri, chiar pe ploaie. Nu se zărea nimic, Un cer negru-cenuşiu, pământul negru. Poate că focurile se stinseseră. Fuseseră stinse. Să-i fi izgonit oamenii pe creechi? După ce scăpase el? Gândul îi trecu prin minte ca un duş îngheţat. Nu, sigur că nu, erau cincizeci contra câteva mii. Oricum, ce Dumnezeu, în jurul câmpului de mine trebuiau să fie nu ştiu câte bucăţi de creechi sfârtecaţi de explozii. Veniseră al dracului de mulţi. Nimic nu i-ar fi putut opri. N-avea cum să se fi aşteptat la aşa ceva. De unde apăruseră? Zile întregi, în pădurea din jur nu fusese nici urmă de creeche. Veniseră din toate direcţiile, strecurându-se prin păduri, ivindu-se ca şobolanii din găuri. N-avea cum să oprească atâtea mii. Unde dracu era tabăra? Aabi îl înşela, luând-o în altă direcţie.

— Găseşte tabăra, Aabi, rosti el cu blândeţe.

— Pentru Dumnezeu, încerc, răspunse băiatul.

Post nu se mai mişcase, ghemuit în scaunul de lângă pilot.

— Nu putea să dispară, aşa este, Aabi? Ai şapte minute ca s-o găseşti.

— Găseşte-o şi singur, replică Aabi ascuţit.

— Întâi să te văd lângă Post, băiete. Coboară mai jos.

După un minut, Aabi vorbi:

— Acolo parcă ar fi râul.

Era într-adevăr un râu şi o poiană mare; dar unde era tabăra Java? Zburând spre nord, peste luminiş, nu descoperiră nimic.

— Asta trebuie să fie, altă zonă defrişată nu mai există, spuse Aabi, întorcându-se deasupra poienii.

Luminile lor de aterizare ardeau, însă nu se putea zări nimic în afara tunelelor luminoase; ar fi fost mai bine să le fi stins. Davidson se întinse peste umărul pilotului şi răsuci întrerupătorul. Întunericul negru şi umed era ca un prosop întunecat trântit peste ochi.

— Pentru numele lui Dumnezeu! răcni Aabi şi, aprinzând din nou luminile, viră spre stânga, ridicând în acelaşi timp hoperul, dar era prea târziu. Copacii se ridicară gigantici din noapte şi prinseră aparatul.

Elicele urlară amestecând frunzele şi crenguţele într-un ciclon, prin dârele puternice de lumină, însă trunchiurile arborilor erau foarte bătrâne şi tari. Aparatul intră în picaj, păru că tresare şi se smulge spre libertate, apoi căzu printre copaci. Luminile se stinseră. Zgomotul încetă.

— Nu mă simt prea bine, rosti Davidson.

Mai repetă o dată, apoi se opri căci nu avea cui să vorbească. Îşi dădu seama că, de fapt, nici nu rostise ceva. Se simţea ameţit. Pesemne se lovise la cap. Aabi nu era acolo. Unde era? Ăsta era hoperul. Cabina era complet spartă, dar el stătea în continuare pe scaun. Era într-atât de întuneric încât i se părea că este orb. Pipăi în jur şi-l simţi pe Post, inert, ghemuit între scaunul din faţă şi bord. Hoperul tresălta la fiecare mişcare şi pricepu, în cele din urmă, că nu se afla pe sol, ci rămăsese agăţat între copaci. Acum se simţea ceva mai bine şi dorea mai mult ca orice să iasă din cabina neagră şi strâmtă. Se târî pe scaunul pilotului şi scoase picioarele afară, ţinându-se numai în braţe, însă nu dădea de sol, doar de ramuri care-i gâriau picioarele. În cele din urmă, dădu drumul la braţe, fără să ştie cât de sus se afla, deoarece trebuia neapărat să iasă din cabină. Înălţimea era de numai un metru. Aterizarea îi zgudui capul, dar se simţea mai bine stând în picioare. Dacă n-ar fi fost atât de întuneric, atât de negru… Avusese o lanternă la brâu, întotdeauna purta una noaptea, când făcea rondul taberei. N-o mai găsi. Căzuse pesemne. Ar fi fost mai bine să se întoarcă în hoper şi s-o ia. Poate c-o luase Aabi. Cu bună ştiinţă; Aabi izbise hoperul, luase lanterna lui Davidson şi o ştersese. Nenorocitul dracului, era la fel ca toţi. Aerul era negru şi plin de umezeală; habar n-aveai pe unde călcai, peste tot erau rădăcini, tufişuri şi încâlceli. De jur împrejur se auzeau zgomote, apă picurând, foşnete, sunete slabe, animale mici mormăind în beznă. Ar fi fost mai bine să se urce în hoper şi să caute lanterna. Nu ştia însă cum să se suie înapoi. Pragul de jos al uşii era prea sus ca să poată fi atins.

Printre copaci se zări o lumină, o strălucire slabă care dispăru imediat. Aabi luase lanterna şi plecase în recunoaştere, deştept băiat.

— Aabi! îl chemă el cu o şoaptă şuierată.

În timp ce încerca să zărească din nou lumina, călcă pe ceva ciudat. Izbi cu cizma, apoi pipăi cu mâna, prudent, deoarece nu era recomandabil să atingi lucruri pe care nu le poţi vedea. Era ceva lichid şi lunecos, ca un şobolan mort. Retrase iute palma. După un timp, pipăi într-alt loc; simţi şireturile petrecute ale unor bocanci. Pesemne chiar sub picioarele lui, zăcea Aabi mort. Ciocnirea îl azvârlise din hoper. Ei bine, o merita, după trădarea lui de ludă, încercând să fugă în Central. Lui Davidson nu-i plăcea atingerea umedă a părului şi hainelor invizibile. Se ridică. Lumina apăru iarăşi, o sclipire îndepărtată ce se mişca, întreruptă din când în când de trunchiurile copacilor.

Davidson duse mâna la tocul armei. Pistolul nu mai era acolo.

Îl ţinuse în mână, în caz că-l atacau Post sau Aabi. Rămăsese pesemne în elicopter, împreună cu lanterna.

Rămase nemişcat, apoi începu să alerge. Nu putea vedea încotro se îndrepta. Tulpinile arborilor îl izbeau dintr-o parte şi din cealaltă, iar rădăcinile i se agăţau de picioare. Căzu cât era de lung, strivind câteva tufişuri. Ridicându-se pe genunchi şi palme, încercă să se ascundă. Crenguţele ude şi fără frunze îi zgâriau şi plesneau faţa. Se târî cât mai adânc în tufişuri. Mintea îi era concentrată în totalitate asupra mirosurilor complexe de putred şi viu, frunze moarte, descompunere, muguri noi, frunze, flori, mirosurile nopţii şi ale primăverii în ploaie. Lumina îl inundă. Văzu creechii.

Îşi aminti cum procedau ei când erau încolţiţi, precum şi spusele lui Lyubov în legătură cu asta. Se întoarse pe spate, îşi dădu capul înapoi şi închise ochii. Inima îi bubuia în piept.

Nu se întâmplă nimic.

Îi venea greu să deschidă ochii, însă în cele din urmă, reuşi. Continuau să stea acolo: mulţi, zece sau douăzeci. Erau înarmaţi cu lăncile acelea de vânătoare care arătau ca nişte jucării, dar aveau muchii ascuţite ce-ţi puteau sfâşia carnea. Închise ochii şi continuă să zacă.

Nu se întâmplă nimic.

Inima i se potoli şi parcă putea chiar să gândească mai bine. Ceva îl gâdilă pe dinăuntru, ceva aproape ca un râs. Dumnezeule, nu-l puteau atinge! Dacă proprii lui oameni îl trădaseră, şi inteligenţa umană nu mai putea face nimic pentru el, atunci îi păcălea chiar cu trucul lor. Făcea pe mortul şi acţiona reflexul acela instinctiv care-i oprea să ucidă pe ce! aflat în poziţia aceea. Stăteau pur şi simplu în jurul lui, mormăind între ei. Nu-i puteau face nici un rău. Parcă era un zeu.

— Davidson.

Trebui să deschisă ochii. Iarăşi. Torţa purtată de unul dintre creechi continua să ardă, însă mai palid, iar pădurea devenise cenuşie, nu neagră ca un hău. Cum se întâmplase aşa ceva? Trecuseră numai cinci sau zece minute… Nu putea vedea perfect, dar nu mai era noapte. Zărea crengile şi frunzele, pădurea. Putea zări chipul care-l privea. Nu avea nici o culoare, în zorile lipsite de tonuri. Trăsăturile acoperite de cicatrici păreau ale unui om. Ochii erau două găuri întunecate.

— Lasă-mă să mă ridic, rosti brusc Davidson cu un glas puternic şi răguşit.

— Tremura de frig, deoarece îl cuprinsese umezeala solului. Nu putea să zacă acolo, cu Selver privindu-l de sus.

Selver era neînarmat, însă mulţi dintre drăcuşorii din jur aveau nu numai lănci, ci şi revolvere. Furate din rastelul lui din tabăra. Se chinui să se ridice. Hainele îi atârnau îngheţate pe umeri şi pe spatele picioarelor şi nu se putea opri din dârdâit.

— Hai odată, făcu el. Iute-iute!

Selver continua să-i privească. Acum, cei puţin, trebuia să se uite în sus ca să întâlnească ochii lui Davidson.

— Vrei să te ucid? întrebă el.

Învăţase de la Lyubov să vorbească, bineînţeles; până şi glasul său ar fi putut să fie cel al lui Lyubov. Era nefiresc.

— Pot alege?

— Ai zăcut toată noaptea în poziţia care înseamnă că vrei să te lăsăm viu; acum vrei să mori?

Durerea din cap şi din stomac precum şi ura lui pentru monstrul ăla mic şi oribil care vorbea ca Lyubov, şi la a cărui milă ajunsese, durerea şi ura se combinară şi-i arseră stomacul, aşa încât vomită aproape până la leşin. Tremura de frig şi de greaţă. Încercă să-şi păstreze curajul. Păşi brusc înainte şi-l scuipă pe Selver în faţă.

Urmă o pauză scurtă, apoi Selver, cu o mişcare plină de graţie îl scuipă şi el. Râse şi nu făcu nici un gest ca să-l ucidă pe Davidson. Acesta îşi şterse de pe buze scuipatul rece.

— Uite, căpitane Davidson, vorbi creechul cu glăsciorul blând care-l îmbolnăvea pe bărbat, noi amândoi suntem zei, tu şi cu mine. Tu eşti un zeu nebun, iar eu nu ştiu sigur dacă sunt, sau nu, sănătos. Dar suntem zei. Niciodată în pădure nu va mai exista o întâlnire ca aceasta dintre noi. Ne-am adus unul altuia daruri pe care numai zeii le aduc. Tu mi-ai dat darul tău, uciderea semenului, crima. Acum, pe cât pot, îţi aduc darul poporului meu care este: să nu ucizi. Cred că amândoi considerăm darul celuilalt greu de purtat. Totuşi, trebuie să-l porţi singur. Cei asemenea ţie din Eshsen mi-au spus că. dacă te aduc acolo, trebuie să te judece şi să te ucidă, pentru că astea sunt legile lor. De aceea, dorind să-ţi dăruiesc viaţă, nu pot să te iau la Eshsen cu ceilalţi prizonieri; şi nu te pot lăsa liber pentru pădure, deoarece faci mult rău. Vei fi tratat ca unul de-al nostru care a înnebunit. Vei fi dus în Rendlep, unde nu mai trăieşte nimeni, şi lăsat acolo.

Davidson nu-şi putea lua ochii de ia creeche. Parcă avea o putere hipnotică asupra lui. Nu putea rezista. Nimeni n-avea nici o putere asupra iui. Nimeni nu-i putea face nici un rău.

— Trebuia să-ţi fi frânt gâtul atunci, în ziua când ai sărit la mine, vorbi el cu acelaşi glas gros si răguşit.

— S-ar putea să fi fost mai bine, răspunse Selver. Te-a oprit însă Lyubov. Aşa cum mă opreşte acum pe mine, ca să te ucid… Acum s-a terminat cu omorurile. Şi cu tăiatul copacilor. Pe Rendlep nu există copaci care să fie tăiaţi. Este locul pe care voi îl numiţi Insulele Sterpe. Ai voştri n-au lăsat nici măcar un arbore, aşa încât nu poţi să-ţi faci o barcă, să evadezi. Pe insulă nu mai creşte nimic şi va trebui să-ţi aducem hrană şi lemne pentru foc. Nu ai ce să ucizi pe Rendlep. Nici copaci, nici oameni. Au existat, şi copaci şi oameni, însă au rămas numai visele lor. Mi se pare un loc potrivit pentru tine, dacă ţii să trăieşti. Poate că acolo vei învăţa cum să visezi, dar, mai degrabă, îţi vei urma nebunia până la sfârşit.

— Omoară-mă şi termină cu bolboroselile tale idioate…

— Să te omor? întrebă Selver şi ochii lui, privind în sus către Davidson, străluceau parcă, limpezi şi teribili, în zorii pădurii. Eu nu te pot ucide, Davidson. Eşti un zeu. Trebuie să o faci singur.

Se întoarse şi se îndepărtă, iute şi uşor, dispărând printre copacii cenuşii din apropiere.

Peste capul lui Davidson lunecă un laţ ce i se strânse uşor în jurul gâtului. Lănci mititele îl atinseră din spate şi din părţi. Nu încercau să-l rănească. Putea fugi, sau evada, nu îndrăzneau să-l omoare. Vârfurile erau lustruite, în formă de frunză, ascuţite ca briciul. Arcanul îl trase încetişor de gât. Îi urmă acolo unde îl duceau.