Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL IV

Era incredibil. Înnebuniseră cu toţii. Blestemata de planetă îi aiurise pe toţi, plimbându-i în ţara viselor, împreună cu creechii. Tot nu-i venea să creadă cele văzute la „conferinţă” şi la şedinţa ce urmase, nici dacă le-ar fi urmărit înregistrate pe peliculă. Comandorul unei nave a Flotei lingând cizmele unor umanoizi. Ingineri şi tehnicieni piuind şi guiţând înaintea unui aparat aiurit, prezentat de Cetianul Păros cu o grămadă de ifose, de parcă MCI-ul nu fusese anticipat teoretic, cu ani în urmă, de ştiinţa pământeană! Umanoizii furaseră ideea, o adaptaseră şi-i spuseseră „ansiblu”, ca nimeni să nu-şi dea seama că, de fapt, era un MCI. Lucrul cel mai oribil fusese însă conferinţa, cu nebunul ăla de Lyubov aiurând şi plângând, şi cu colonelul Dongh lăsându-l să se dea în spectacol, lăsându-l să-l insulte pe Davidson, statul-major şi întreaga colonie în timp ce ăia doi străini, maimuţica sură şi uriaşul alb, stăteau şi rânjeau la oameni.

Fusese rău, destul de rău. Lucrurile nu se transformaseră în mai bine nici după plecarea lui Shackleton. Nu-i păsa că fusese trimis în tabăra din Noua Javă, sub comanda maiorului Muhamed. Colonelul trebuia să-l disciplineze; în realitate, bătrânul Ding Dong fusese probabil încântat de raidul lui Davidson pe insula Smith; raidul însemnase însă o încălcare a regulamentului şi Davidson trebuia să fie pedepsit. Perfect, aşa erau regulile jocului. Regulile nu prevedeau însă dispoziţiile care curgeau de-a valma din aparatul căruia îi ziceau ansiblu — noul lor zeu metalic de la statul-major.

Ordine de la Biroul Administraţiei Coloniale din Karachi: Reducerea contactelor Pământeni-Athsheeni doar la cele propuse de băştinaşi. Cu alte cuvinte, nu mai puteai intra în ţarcul creechilor pentru a cere voluntari la muncă. Folosirea muncii voluntare nu este recomandată; folosirea muncii obligatorii este interzisă. Şi alte chestii la fel… Atunci cum dracu să facă treabă? Pământul mai voia, lemnul sau nu? Continuau să trimită cargouri automate spre Noul Tahiti, nu? Câte patru pe an, fiecare revenind la mama Terra cu buşteni în valoare de treizeci de milioane de neodolari: Sigur că tipii de la Dezvoltare voiau banii ăia, nu? Erau oameni de afaceri. Orice tâmpit îşi putea da seama că mesajele nu proveneau de la ei…

Statutul colonial al Planetei 41 — de ce nu-i mai spuneau Noul Tahiti? — este reconsiderat. Până la adoptarea unor decizii, coloniştii trebuie să manifeste o deosebită atenţie în toate relaţiile cu băştinaşii… Este absolut interzisă utilizarea oricărui tip de arme, cu excepţia celor mici, folosite în autoapărare — ca pe Pământ, numai că acolo oamenii nu aveau dreptul la absolut nici un fel de armă. Atunci, ce dracu' mai avea rost să vii, douăzeci şi şapte de ani-lumină, pe o planetă de frontieră, şi dup-aia să ţi se spună: Nu arme, nu napalm, nu bombe, nu, nu, staţi jos, băieţaşi, şi lăsaţi-i pe creechi să vă scuipe-n ochi şi să cânte, şi dup-aia să vă bage un cuţit în măruntaie şi să vă ardă tabăra, dar nu faceţi nici un rău micuţilor verzişori, nu, domnule!

Se recomandă stăruitor o politică de evitare; sunt complet interzise agresiunile sau represaliile.

De fapt, ăsta era miezul tuturor mesajelor şi orice cretin putea spune că nu era stilul Administraţiei Coloniale. Nu se puteau schimba într-atât în treizeci de ani. Erau oameni practici, realişti, care ştiau ce înseamnă viaţa pe planetele de frontieră. Pentru orice om care nu se ţicnise era limpede că mesajele „ansiblului” erau nişte falsuri. Poate că fuseseră implantate direct în maşină, un set întreg de răspunsuri la întrebările cele mai probabile, selectate de un computer. Inginerii afirmaseră că şi-ar fi dat seama; poate că aşa era. În acest caz, obiectul comunica într-adevăr instantaneu cu altă planetă. Planeta aceea nu era însă Pământul! Nici vorbă de aşa ceva! La celălalt capăt al firului nu erau oameni, ci străini, umanoizi. Cetiani, probabil, deoarece maşina era construită de ei, şi pentru că, erau nişte diavoli inteligenţi. Ei reprezentau tipul care s-ar fi zbătut pentru supremaţia interstelară. Bineînţeles, Hainshii erau în cârdăşie cu ei; toate chestiile alea, de ţi se rupea inima, din directive, erau în stilul lor. Nu-ţi puteai da seama care le era scopul; probabil că urmăreau slăbirea guvernului terran, implicându-l în afacerea asta cu „liga planetelor”, până ce străinii ajungeau atât de puternici încât puteau prelua conducerea cu forţa. Planul lor în legătură cu Noul Tahiti era însă uşor de întrevăzut. Aveau să-i lase pe creechi să-i extermine pe oameni. Legau mâinile oamenilor cu o grămadă de directive false emise de „ansiblu” şi lăsau să înceapă masacrul. Umanoizii se ajută între ei; şobolanii îi ajută pe şobolani. Iar colonelul Dongh înghiţise pilula. Intenţiona să respecte ordinele. Chiar îi spusese lui Davidson: „O să respect dispoziţiile statului major de pe Terra şi, pe Dumnezeul meu, Don, o să le respecţi şi tu, iar în Noua Javă o să-l asculţi pe maiorul Muhamed”. Bătrânul Ding Dong era stupid, dar îl plăcea pe Davidson, şi acesta îl îndrăgea la rândul său. Nu i-ar fi putut asculta ordinele, dacă ele însemnau trădarea rasei umane înaintea unei conspiraţii străine, dar tot îi părea rău de bătrânul ostaş. Poate că era fraier, însă era loial şi curajos. Nu un trădător înnăscut, ca miorlăitul ăla de Lyubov. Dacă exista cineva pe care să dorească să-l vadă răpus de creechi, atunci acela nu putea fi decât marele Raj Lyubov, iubitorul de străini.

De fapt, unii oameni, în special asiaticii şi tipurile hindu, sunt trădători înnăscuţi. Nu toţi, doar unii. Alţii s-au născut salvatori. Pur şi simplu aşa au fost făcute lucrurile, să fii, de pildă, urmaşul unor eurafri, său să ai un fizic impunător; nu era ceva pentru care să-şi atribuie vreun merit. Dacă-i putea salva pe bărbaţii şi femeile din Noul Tahiti, avea s-o facă; dacă nu, oricum, avea să încerce.

Femeile reprezentau, într-adevăr, o chestiune care te râcâie. Le scoseseră din Noua Javă pe cele zece Colo existente, iar din Centralville nu se mai trimitea nimic în schimb. „Încă nu sunt condiţii sigure”, explicau cei de la cartierul general. Cam nasol pentru trei tabere izolate… Ce se aşteptau să facă oamenii din tabără, dacă n-aveau voie să se atingă de femelele creeche, iar toate femeile adevărate erau pentru blestemaţii cei norocoşi din Central? Vor urma nişte scandaluri teribile… Nu putea totuşi să dureze prea mult; întreaga situaţie era prea aiurită ca să rămână aşa… Dacă nu începeau să revină la normal, acum, când Shackleton era plecat, atunci căpitanul D. Davidson avea să înceapă să muncească niţel în plus, ca să îndrepte lucrurile.

În dimineaţa zilei când plecase din Central, fuseseră eliberaţi toţi creechii. Se rostise un discurs măreţ şi nobil într-un amestec de graiuri stâlcite, deschiseseră porţile ţarcurilor şi-i lăsaseră afară pe toţi: hamali, săpători, bucătari, măturători, femei de serviciu, absolut pe toţi. Nu rămăsese niciunul. Unii dintre ei stătuseră cu stăpânii lor de la înfiinţarea coloniei, cu patru ani-E în urmă. Nu aveau însă pic de loialitate. Un câine, o maimuţă s-ar mai fi învârtit prin preajmă. Dar creaturile alea nu erau nici măcar atât de dezvoltate, erau aidoma şerpilor sau şobolanilor, cu doar suficient creier cât să se întoarcă şi să te muşte după ce le-ai dat drumul din cuşcă. Ding Dong o luase razna, dându-le drumul. Soluţia cea mai bună ar fi fost să-i trimită pe toţi pe Insulele Sterpe şi să-i laşe acolo să crape de foame. Dongh însă, continua să fie îngrozit de perechea de umanoizi şi de cutia lor vorbitoare. Acum, dacă creechii sălbatici din Central aveau de gând să imite atrocitatea de la tabăra Smith, aveau la îndemână nenumăraţi recruţi dotaţi, care cunoşteau organizarea oraşului, rutinele, poziţia arsenalului, posturile de gardă şi toate celelalte. Şi dacă Centralville era incendiat, statul major putea, desigur, să fie încântat… De fapt, asta şi meritau… Lăsaseră, trădătorii să-i vrăjească, îi ascultaseră pe umanoizi şi ignoraseră sfaturile celor care ştiau cu adevărat ce înseamnă creechii.

Niciunul din tipii de la statul major nu se întorsese în tabără ca să găsească tăciuni, ruine şi corpuri arse, aşa cum i se întâmplase lui. Iar trupul lui Ok, găsit acolo unde măcelăriseră echipa de tăietori, avusese câte o săgeată înfiptă în fiecare ochi, arătând ca o insectă oribilă, care cercetează aerul cu antenele. Cristoase, nu putea să-l uite…

Totuşi, indiferent de ce spuneau falsele „directive”, cei din Central nu insistau asupra ordinului cu „arme mici”, pentru autoapărare. Aveau aruncătoare de flăcări şi mitraliere; cele 16 hopere mici erau dotate cu mitraliere şi rezervoare de napalm; cele cinci hopere mari aveau armament complet. Nu le trebuia însă armament greu. Era suficient să mergi cu un hoper deasupra unei zone defrişate şi să prinzi acolo o gaşcă de creechi, cu nenorocitele lor de arcuri şi săgeţi, să torni napalm peste ei, iar apoi să-i priveşti alergând de colo până colo în flăcări. Avea să fie grozav. I se înfiora puţin stomacul, închipuindu-şi totul, aşa cum se întâmpla când îşi imagina o femeie, sau când îşi amintea cum fusese atacat de creechul Sam şi-i zdrobise mutra din patru lovituri consecutive. Cauza era memoria eidetică, plus o imaginaţie mai bogată decât la majoritatea oamenilor; nu era meritul lui, pur şi simplu aşa se născuse.

Un bărbat este, realmente şi pe de-a întregul, bărbat numai în clipa când posedă o femeie sau ucide un alt bărbat. Nu era ideea lui, o citise în nişte cărţi vechi, dar era plină de adevăr. De asta îi plăcea să-şi imagineze asemenea scene. Chiar dacă creechii nu erau totuna cu oamenii…

Noua Javă era cel mai sudic dintre ţinuturile mari, cu puţin la nord de ecuator. Şi de aceea avea o climă mai fierbinte decât Central sau Smith, care erau temperate. Mai fierbinte şi mai umedă. În Noul Tahiti ploua tot timpul în sezoanele ploioase, dar în regiunile nordice cădea un fel de bură fină şi liniştită, care nu te făcea să te simţi realmente ud sau înfrigurat. Aici însă ploaia curgea în rafale şi avea aspectul unei furtuni musonice în cursul căreia nu puteai nici măcar să ieşi din casă, ce să mai fie vorba de muncă… Ploaia putea fi oprită numai de un acoperiş solid sau, în lipsa acestuia, de către pădure. Blestemata de pădure era într-atât de deasă încât nu simţeai mare lucru dacă te aflai în interiorul ei. Bineînţeles, din picuratul frunzelor te udai din cap până în picioare, dar dacă în timpul furtunii intrai adânc în pădure, de abia îţi dădeai seama că bătea vântul; când ieşeai afară, bum! vântul te zbura de pe picioare, te umplea de lichidul roşu şi noroios, în care transformase ploaia solul, şi nu ştiai cum să te întorci mai repede în pădure; iar acolo, înăuntru, era întuneric, zăpuşeală şi te puteai rătăci cu uşurinţă.

În plus, comandantul, maiorul Muhamed, era un blestemat. În N. J. totul se făcea după litera cărţii: defrişatul în fâşii de un kilometru, culturile plantate pe fâşiile curăţate, plecările în Central se acordau prin rotaţie, fără preferinţe, halucinogenele erau raţionalizate, iar folosirea lor în timpul lucrului se pedepsea, şi altele, şi altele. Singurul lucru bun la Muhamed era că nu transmitea toată ziua mesaje la Central. Noua Javă era tabăra iui şi o conducea aşa cum voia el. Nu-i plăceau ordinele de la statul major. Le respecta, nimic de zis, îi lăsase pe creechi să plece şi încuiase toate armele, cu excepţia pistolaşelor, imediat după ce fusese anunţat. Nu aştepta însă ordine sau sfaturi. Nici de la Central, nici de la altcineva. Era un tip autonom; ştia că el are dreptate. Asta era marea lui greşeală.

Când făcuse parte din statul major al lui Dongh, Davidson avusese, în câteva rânduri, ocazia să vadă dosarele ofiţerilor. Memoria lui neobişnuită reţinuse multe amănunte şi-şi reamintea, de pildă, că Muhamed avea coeficientul de inteligenţă 107, pe când al său era 118. Era o diferenţă de 11 puncte; desigur, nu-i putea spune asta bătrânului Moo, iar acesta nu-şi putea da seama, aşa că n-avea cum să-l convingă să-i dea ascultare. Moo credea că el ştie mai bine şi cu asta basta.

De fapt, toţi fuseseră cam scârboşi la început. Niciunul din N. J. nu ştia ceva despre atrocităţile de la tabăra Smith, atât doar că O. C.-ul taberei plecase cu o oră mai devreme spre Central, fiind astfel singurul supravieţuitor. Pusă sub o astfel de formă, informaţia bineînţeles suna groaznic. Aşa că înţelegea de ce, la început, îl priviseră ca pe un Iona sau, mai rău, ca pe un Iuda. Dar atunci când urmau să-l cunoască, aveau să înţeleagă mai bine. Aveau să-şi dea seama că, departe de a fi un dezertor sau un trădător, el luptase din greu ca să preîntâmpine trădarea în colonia Noul Tahiti. Şi aveau să înţeleagă că singurul mod în care planeta putea deveni un loc sigur pentru pământeni era exterminarea creechilor.

Nu era prea greu să răspândească mesajul acesta printre tăietori. Nu le plăcuseră niciodată şobolanii cei verzi, deoarece erau nevoiţi să-i îmboldească toată ziua la muncă şi să-i păzească noaptea; acum însă începeau să înţeleagă că creechii nu erau numai respingători, ci şi periculoşi. Când Davidson le povestise ce găsise în locul taberei, când le explicase cum cei doi umanoizi de pe nava Flotei îi zăpăciseră pe cei din statul major; când le arătase că masacrul pământenilor din Noul Tahiti nu era decât o părticică a conspiraţiei extraterestre îndreptate împotriva pământului; când le amintise cifrele seci şi clare, două mii cinci sute de oameni faţă de trei milioane de creechi… atunci ei începură într-adevăr să i se alăture.

Până şi Ofiţerul Controlului ecologic local era de partea lui. Nu ca bietul Kees, furios, săracul, că oamenii împuşcau Cerbi Roşii, împuşcat apoi el însuşi de creechii vicleni! Tipul ăsta, Atranda, îi ura pur şi simplu pe creechi. Ba era chiar sonat, dereglat bine; îi era teamă că tabăra avea să fie atacată de creechi şi se comporta ca o femeie care se teme să nu fie violată. Oricum, era folositor să-l aibă pe specialistul local de partea lui…

Nu avea rost să încerce să-l convingă pe O.C.; Davidson se pricepea la oameni şi pricepuse aproape imediat că ar fi fost inutil. Muhamed avea o gândire rigidă. De asemenea, avea o prejudecată împotriva lui Davidson, pe care nu şi-o putea înlătura; era ceva legat de afacerea de la tabăra Smith. Din câte scăpase faţă de Davidson, se înţelegea că nu-l considera un ofiţer demn de încredere.

Avea, în schimb, o completă încredere în sine, blestematul… Rigiditatea lui în conducerea taberei N.J. putea însă reprezenta un avantaj. Fiind o organizare strânsă, obişnuită să asculte ordinele, era mai uşor de preluat decât una mai liberă, plină de personaje independente, şi mai uşor de ţinut laolaltă ca o unitate pentru operaţiunile militare defensive, sau ofensive, atunci când avea să se afle el la comandă… Trebuia să preia comanda… Moo era un şef de tabără forestieră, nu un ostaş.

Davidson se strădui să-şi apropie mai mult pe câţiva dintre cei mai buni tăietori şi ofiţeri inferiori. Nu se grăbea. Când avu suficienţi oameni de încredere — o echipă de zece bărbaţi — ridică nişte obiecte din încăperea încuiată a bătrânului Moo, încăpere situată în subsolul plin cu jucării de război al Clădirii pentru Recreere, şi într-o duminică ieşiră să se joace prin pădure.

Cu câteva săptămâni în urmă, Davidson reperase oraşul creeche şi-l cruţase; îl păstrase pentru oamenii lui. Ar fi putut să se descurce şi singuri, dar era mai bine aşa. Capeţi senzaţia camaraderiei, a unei legături reale între bărbaţi. Intrau acolo în plină zi, şi-i umpleau cu napalm pe toţi creechii de afară, îi pârjoleau, apoi turnau motorină peste acoperişurile colibelor şi-i pârleau şi pe ceilalţi… Cei care încercau să iasă erau împroşcaţi cu napalm; asta era partea artistică, să aştepţi guzganii să iasă din bârlog crezând că au scăpat şi apoi să-i prăjeşti de sus până jos, transformându-i în torţe. Blana lor verde pârâia extraordinar…

De fapt, nu era cu mult mai excitant decât vânătoarea de şobolani adevăraţi, singurele animale sălbatice rămase pe Pământul-mamă, dar avea totuşi ceva în plus; creechii erau mult mai mari decât şobolanii şi ştiai că pot riposta, deşi nu o făcură de data asta. Ba chiar în loc să fugă, unii dintre ei se aşezară pe jos şi rămaseră acolo, culcaţi pe spate, cu ochii închişi. Te scârbeau. Tipii ceilalţi credeau şi ei la fel şi unul dintre ei chiar vomită, după ce-i dădură foc unuia întins pe jos.

Duri ca toţi bărbaţii, nu cruţară nici măcar o femelă ca s-o violeze. Hotărâseră cu toţii, mai înainte, că ar fi fost aproape o perversitate. Creaturile alea puteau fi alcătuite ca femeile oamenilor, dar nu erau oameni şi era mai bine să se distreze ucigându-le şi rămânând nepătat. Toţi fuseseră de acord cu asta.

Fiecare îşi ţinu gura la întoarcerea în tabără, fără să se laude nici măcar faţă de prieteni. Erau bărbaţi, numai unul şi unul. La urechile lui Muhamed nu ajunse nici o vorbă despre expediţie. După câte ştia bătrânul Moo, toţi oamenii lui erau băieţi cuminţi, care tăiau buşteni şi se ţineau departe de creechi, da, domnule, şi putea fi convins de asta până când sosea ziua Z…

Deoarece creechii aveau să atace. Undeva. Aici, sau într-una din taberele de pe insula King sau Central. Davidson ştia asta. Era singurul ofiţer din întreaga colonie care ştia. Nu-şi atribuia vreun merit deosebit pentru asta, pur şi simplu ştia că are dreptate. Nimeni nu-l crezuse, cu excepţia celor din Noua Javă pe care avusese timp să-i convingă. Mai devreme sau mai târziu ceilalţi aveau să vadă că el avusese dreptate.

Avea dreptate.