Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL III

Pe căpitanul Raj Lyubov îl durea capul. Durerea începuse uşor în muşchii umărului drept şi crescuse treptat până la un zvâcnet distrugător deasupra urechii drepte. Centrii vorbirii sunt în contextul cerebral stâng, îşi spuse el, dar n-ar fi putut-o rosti; nu putea vorbi, citi, dormi sau gândi. Cortex, vortex. Migrenă, cangrenă au! au! au! Desigur, fusese vindecat de migrene, mai de mult, în liceu, apoi din nou, în timpul şedinţelor obligatorii de Psihoterapie profilactică ale Armatei, dar când plecase de pe Pământ luase cu el şi câteva pastile de ergotamină, pentru orice eventualitate. Înghiţise două, apoi un analgezic ultrasuper hiper, un tranchilizant şi o pilulă digestivă, ca să anuleze cafeina care anihila ergotamină, însă durerea continua să-l sfredelească pe dinăuntru, deasupra urechii drepte, în ritmul unui tam-tam. Durere, sfredel, prâsnel, cercel, oh, Dumnezeule. Domnul ne-a adus pre noi. Ne-a dus pre noi în ispită. Ce ar face Athsheenii împotriva unei migrene? Ei n-ar fi avut aşa ceva, ar fi îndepărtat tensiunile cu o săptămână înainte, prin vis. Încearcă, încearcă să visezi. Începe aşa cum te-a învăţat Selver. Deşi n-avea habar de electricitate şi nu putea înţelege realmente principiul electroencefalogramei, de îndată ce auzise de undele alfa şi de momentul când apar ele, Selver spusese: „Ah, da, te referi la astea”. Iar pe ecranul ce afişa cele ce se întâmplau în căpşorul lui verde apăruseră inconfundabilele unduiri alfa; îl învăţase pe Lyubov într-o lecţie de o jumătate de oră cum să oprească şi să pornească ritmurile alfa. Într-adevăr, nu era nimic complicat. Dar nu acum, lumea este prea mult cu noi, au! au! au! deasupra urechii stângi aud mereu apropiindu-se caleaşca înaripată a Timpului, deoarece Athsheenii au incendiat alaltăieri tabăra Smith şi au ucis două sute de oameni. Mai exact, două sute şapte. Toţi oamenii, cu excepţia căpitanului. Nu era de mirare că pilulele nu puteau ajunge în focarul migrenei sale, căci acesta era situat pe o insulă la trei sute de kilometri depărtare, cu două zile în urmă. Departe, peste dealuri. Totul era cenuşă şi scrum. Iar prin cenuşă, toate cunoştinţele sale despre hilfii[1] de pe Planeta 41. Praf, gunoi, o grămadă de date false şi ipoteze goale. Aproape cinci ani — E aici şi-i crezuse pe Athsheeni incapabili de a ucide oameni, asemănători lui, sau lor. Scrisese lucrări voluminoase, explicând cum, şi de ce nu puteau omorî oameni. Totul era greşit. Complet greşit.

Ce nu înţelesese oare?

Se făcuse timpul să meargă la şedinţa de la statul major. Se ridică prudent, mişcându-se cu tot trupul odată, ca să nu-i cadă partea dreaptă a capului; se apropie de masă cu gesturile lente ale unui înotător subacvatic, îşi turnă un pahar de vodcă „General Issue” şi-l dădu peste cap. Îi întoarse stomacul pe dos: îl extroverti şi-l normaliză. Se simţea mai bine. Ieşi din casă dar, incapabil să suporte zgâlţâiturile motocicletei, o luă pe jos de-a lungul străzii principale, prăfuite, din Centralville, spre cartierul general. Trecând pe lângă „Luau”, se gândi cu lăcomie la altă vodcă, însă căpitanul Davidson tocmai intra pe uşa localului şi Lyubov merse mai departe.

Cei din Shackletcn se aflau deja în sala de conferinţe. De data aceasta, comandorul Young, pe care-l mai întâlnise, adusese de pe orbită nişte indivizi noi. Nu purtau uniforma Flotei; după o clipă, uşor şocat, Lyubov îi recunoscu ca fiind umanoizi non-Terrani. Căută imediat să fie prezentat. Unul, domnul Or. era un Cetian Păros, de un cenuşiu închis, masiv şi dur; celălalt, domnul Lepennon, era înalt, alb şi drăguţ: un Hainish. Îl salutară cu interes pe Lyubov şi Lepennon spuse:

— Tocmai v-am citit raportul asupra controlului conştient al somnului paradoxal la Athsheeni, doctore Lyubov.

Era o introducere plăcută şi era, de asemenea, plăcut să fie numit cu titlul său de doctor, pentru care muncise. Conversaţia cu ei relevă că petrecuseră câţiva ani pe Pământ şi că puteau fi hilferi[2], sau ceva asemănător; prezentându-i, comandorul nu le menţionase pregătirea sau funcţia.

Sala se umplea. Gosse, ecologul coloniei, apăru şi el; apoi, gradele superioare şi căpitanul Susun, şeful Dezvoltării Planetare — operaţiunile forestiere — al cărui grad, ca şi cel al lui Lyubov, era doar formal, pentru împăciuirea militarilor. Căpitanul Davidson intră singur, cu ţinuta dreaptă şi mândră, iar chipul său prelung şi aspru era calm şi destul de rigid. La toate uşile erau postate gărzi. Cefele Armatei erau toate înţepenite, ca la mumii. Conferinţa era de fapt o anchetă. Cui aparţinea vina? Vina e a mea, îşi zise disperat Lyubov; dar cu toată disperarea, privi peste masă, spre căpitanul Don Davidson, cu dispreţ şi scârbă.

Comandorul Young începu, pe un ton scăzut:

— După cum ştiţi, domnilor, nava mea s-a oprit aici; pe Planeta 41, doar ca să debarce un lot nou de colonişti, atât şi nimic mai mult, misiunea lui Shackleton este pe planeta 88, Prestno, din grupul Hainish. Totuşi, deoarece acest atac asupra taberei voastre s-a petrecut în decursul şederii noastre aici, nu l-am putut ignora; mai ales în lumina anumitor amănunte despre care veţi fi informaţi ceva mai târziu. Esenţialul este că statutul Planetei 41, de Colonie a Pământului, este acum revizuit, iar masacrul de la tabăra voastră poate grăbi decizia Administraţiei în legătură cu el. Bineînţeles, hotărârile pe care le putem lua noi trebuie să fie cât mai rapide, pentru că nu pot rămâne mult timp aici. Mai întâi, dorim să ne asigurăm că toţi cei de faţă cunosc evenimentele. Raportul căpitanului Davidson asupra evenimentelor din tabăra Smith a fost înregistrat şi ascultat de toţi cei de pe navă. Îl cunosc şi toţi cei prezenţi aici? Perfect. Acum, dacă aveţi să-i puneţi întrebări căpitanului Davidson, daţi-i drumul. Aş începe chiar eu. Căpitane Davidson, aţi revenit după o zi la locul masacrului, într-un hoper mare, cu opt soldaţi; aţi avut permisiunea unui ofiţer superior din Central pentru acest zbor?

— Da, sir, se ridică Davidson.

— Aţi fost autorizat să aterizaţi şi să incendiaţi pădurea din jurul taberei?

— Nu, sir.

— Totuşi, aţi incendiat-o?

— Da, sir. Am încercat, cu ajutorul fumului, să-i scot pe creechii care mi-au ucis oamenii.

— Mulţumesc. Domnul Lepennon?

Ţinuta lui Davidson era fermă şi hotărâtă; părea indiferent la faptul că ar fi putut avea necazuri. Bineînţeles, ofiţerii aceia şi străinii nu aveau nici o autoritate asupra lui; în legătură cu pierderea celor două sute de oameni şi a represaliilor neautorizate el dădea socoteală numai colonelului său. Iar colonelul era chiar acolo şi asculta.

— Erau bine hrăniţi, bine adăpostiţi, nu erau suprasolicitaţi, în măsura în care aceste lucruri sunt posibile într-o tabără de frontieră?

— Da.

— Disciplina era menţinută foarte aspru?

— Nu.

— Atunci ce credeţi că a determinat revolta?

— Nu înţeleg.

— Dacă nu exista nici o nemulţumire, de ce unii dintre ei i-au masacrat pe ceilalţi şi au distrus tabăra?

Urmă o tăcere îngrijorată.

— Aş dori să lămuresc ceva, interveni Lyubov. Hilfii băştinaşi, Athsheenii, care lucrau în tabără, s-au aliat cu cei din pădure împotriva oamenilor de pe Terra. În raportul său, căpitanul Davidson îi denumeşte pe Athsheeni: „creechi”.

Lepennon păru stânjenit şi neliniştit.

— Vă mulţumesc, doctore Lyubov. Înţelesesem complet greşit. De fapt, crezusem că termenul „creeche” desemnează o pătură terană, care execută operaţiuni necalificate în taberele forestiere. Înţelegând cu toţii că Athsheenii erau o intraspecie neagresivă, nu m-am gândit nici o clipă că ei ar putea fi grupul cu pricina. De fapt, nu mi-am dat seama că ei cooperau cu voi în tabere… Totuşi îmi vine la fel de greu să înţeleg ce anume a provocat atacul şi răzvrătirea.

— Nu ştiu, sir.

— Când a spus că oamenii de sub comanda lui erau mulţumiţi, căpitanul s-a referit şi la băştinaşi? mormăi Cetianul Or.

Hainishul prinse imediat ideea şi-l întrebă pe Davidson cu glasul lui politicos şi îngrijorat:

— Credeţi că Athsheenii care trăiau în tabără erau mulţumiţi?

— După câte ştiu eu, da.

— Nu exista nimic neobişnuit în poziţia lor acolo, sau în munca pe care o desfăşurau?

Lyubov simţi încordarea, răsucirea şurubului, în colonelul Dongh şi oamenii săi, precum şi la comandorul navei. Davidson răspunse calm şi degajat:

— Nimic.

Lyubov ştia acum că pe Shackleton fuseseră trimise doar studiile lui ştiinţifice; protestele, chiar şi concluziile anuale asupra „Adaptării Băştinaşilor la Prezenţa Coloniştilor”, solicitate de Administraţie, rămăseseră prin fundul unui sertar, la statul major. Aceşti doi H-NT nu ştiau nimic despre exploatarea Athsheenilor. Bineînţeles, comandorul Young era în cunoştinţă de cauză; mai coborâse şi cu alte ocazii şi văzuse, probabil, ţarcurile creechilor. În orice caz, un comandor de Flotă, pe rutele Coloniilor, nu avea multe de învăţat despre relaţiile Terrani-hilfi. Fie că aproba sau nu modul în care Administraţia locală îşi vedea de treburi, nu putea surprinde multe lucruri. Câte, însă, puteau şti un Cetian şi un Hainish despre coloniile Terrei, dacă n-ar fi dat peste una, şi asta în mod întâmplător? Lepennon şi Or nu intenţionaseră câtuşi de puţin să coboare pe planetă. Sau, poate că nu avuseseră de gând să coboare, dar insistaseră, auzind de evenimente. De ce-i adusese comandorul: din dorinţa lui, sau a lor? Indiferent cine ar fi fost, cei doi aveau un aer de autoritate, ceva din izul sec şi intoxicant al puterii. Migrena lui Lyubov dispăruse, se simţea alert şi excitat, iar obrajii îi ardeau.

— Căpitane Davidson, începu el. Am câteva întrebări referitoare la confruntarea ta, de alaltăieri, cu cei patru băştinaşi. Eşti sigur că unul dintre ei era Sam, sau Selver Thule?

— Aşa cred.

— Îţi dai seama că el are o ură personală împotriva ta?

— Nu ştiu.

— Nu ştii? De când soţia lui a murit în baraca ta, imediat după ce ai avut raporturi sexuale cu ea, te consideră responsabil de moartea ei; nu ştiai asta? Vreau să spun că resentimentele lui Selver faţă de căpitanul Davidson poate servi ca o explicare parţială sau motivare a acestui atac fără precedent. Athsheenii sunt incapabili de violenţă personală; în studiile mele despre ei, n-am afirmat niciodată aşa ceva. Adolescenţii care nu stăpânesc controlul viselor sau cântatul competitiv se luptă între ei, atât cu pumnii cât şi prin trântă, şi nu toate luptele sunt în joacă. Selver este însă adult şi un Visător; primul său atac împotriva căpitanului Davidson, atac la care am fost martor, a fost, aproape sigur, o încercare de a ucide. Aşa cum, întâmplător, a fost şi riposta căpitanului. Atunci crezusem că asaltul fusese un incident psihotic izolat, rezultat din durere şi tensiune, care nu avea să se mai repete. Am greşit… Căpitane, când cei patru Athsheeni au sărit asupra ta, aşa cum ai descris în raport, te-au ţintuit pe sol?

— Da.

— În ce poziţie?

Chipul calm al lui Davidson se încordă şi se înăspri, iar Lyubov simţi o uşoară mustrare de conştiinţă. Voia să-l înghesuie pe Davidson în minciunile lui, să-l forţeze să recunoască adevărul, dar nu să-l umilească înaintea celorlalţi. Acuzaţiile de viol şi crimă întăreau imaginea lui Davidson ca bărbat viril, însă acum imaginea aceea era pusă în pericol. Lyubov arătase o altă ipostază a lui: soldatul, luptătorul, bărbatul calm şi dur, doborât de inamici cu statura unor copii de şase ani… Ce-l costa atunci pe Davidson să-şi reamintească momentul când zăcuse, privindu-i, pentru prima dată, pe omuleţii verzi, nu de sus, ci de jos?

— Eram pe spate.

— Capul era dat înapoi, sau răsucit într-o parte?

— Nu ştiu.

— Încerc să stabilesc un lucru, căpitane, un lucru care ar putea explica motivul pentru care Selver nu te-a ucis, cu toate că te ura şi cu toate că, cu câteva ore mai devreme, participase la uciderea a două sute de oameni. M-am întrebat dacă nu cumva, întâmplător, ai fost în vreuna din poziţiile care, atunci când sunt adoptate de Athsheeni, îi opresc pe oponenţii lor să mai continue agresiunea.

— Nu ştiu.

Lyubov privi în jurul mesei; toate chipurile purtau expresii de curiozitate şi puţină tensiune.

— Aceste gesturi şi poziţii care opresc un act de agresiune ar putea avea o bază înnăscută, provenind dintr-un răspuns instinctiv de supravieţuire, însă ele sunt dezvoltate şi amplificate pe plan social, şi, desigur, însuşite. Cel mai puternic şi mai complet dintre ele este cel al poziţiei întins pe spate, cu ochii închişi, şi gâtul astfel întors încât să fie complet expus. Cred că un Athsheean aparţinând culturilor locale ar considera că este imposibil să rănească un inamic care adoptă această poziţie. Pentru a-şi elibera mânia, sau pornirea agresivă, va trebui să facă altceva… După ce te-au trântit, căpitane, nu cumva Selver a cântat?

— Ce să facă?

— Să cânte.

— Nu ştiu.

Blocaj. Nici o cale mai departe. Lyubov era gata să ridice din umeri şi să renunţe, când Cetianul întrebă:

— De ce, domnule Lyubov? Caracteristica dominantă a temperamentului.

Cetian, altfel destul de aspru, era curiozitatea, o curiozitate inoportună şi infinită: Cetienii mureau fără regrete, curioşi să vadă ce urmează după moarte.

— Vedeţi, făcu Lyubov. Athsheenii folosesc un fel de cântat ritual, care înlocuieşte confruntarea fizică. Şi acesta este un fenomen social cu caracter general, care ar putea avea o bază fiziologică deşi este greu să stabileşti ceva „înnăscut” în fiinţele omeneşti. Primatele superioare de aici au adoptat, în unanimitate, duelul vocal dintre doi masculi, cu multe urlete şi fluierături; în cele din urmă, masculul dominant ar putea să-i dea celuilalt o palmă dar, de obicei, petrec o oră, sau cam aşa, încercând să răcnească cât mai tare. Chiar şi Athsheenii au remarcat asemănarea cu competiţiile lor cântătoare, care se desfăşoară tot numai între masculi; însă, după cum au constatat ei, în cazul lor nu-i vorba doar de o eliberare a tensiunii, ci de o formă de artă. Cântăreţul cel mai bun câştigă. M-am întrebat dacă Selver a cântat deasupra căpitanului Davidson şi, în acest caz, dacă a făcut-o pentru că nu putea ucide, sau pentru că a preferat o victorie fără vărsare de sânge. Întrebările acestea au devenit, foarte importante.

— Doctore Lyubov, spuse Lepennon, cât de eficace sunt aceste mijloace de deviere a agresiunii? Sunt universale?

— Printre adulţi, da. Aşa afirmă toate sursele mele şi, până alaltăieri, au fost verificate şi de observaţiile personale. Efectiv, violul, agresiunea violentă, crima nu există la ei. Au loc, bineînţeles, şi accidente. Mai sunt şi psihopaţi. Nu prea mulţi.

— Ce fac ei cu psihopaţii periculoşi?

— Îi izolează. Complet. Pe insulele mici.

— Athsheenii sunt carnivori? Vânează animale?

— Da, carnea este un aliment de bază.

— Minunat, făcu Lepennon şi pielea lui albă păli şi mai tare de încântare. O societate umană cu o barieră anti-război efectivă! Şi care este preţul, doctore Lyubov?

— Nu sunt sigur, domnule Lepennon. Poate schimbarea. Ei alcătuiesc o societate statică, stabilă şi uniformă. Nu au istorie. Perfect integraţi şi total lipsiţi de progres. Aţi putea spune că, aidoma pădurilor în care trăiesc, Athsheenii, au atins o stare de vârf. N-aş vrea însă să se înţeleagă că sunt incapabili de adaptare.

— Domnilor, toate astea sunt foarte interesante, dar într-un cadru de referinţă oarecum mai specializat, şi cumva în afara incidentului pe care încercăm să-l clarificăm aici…

— Nu, scuzaţi-mă, colonele Dongh, s-ar putea să dăm peste ceva interesant* Da, doctore Lyubov?

— Ei bine, mă întreb dacă nu cumva acum îşi dovedesc adaptabilitatea. Adaptându-şi comportarea după a noastră. După colonia pământeană, vreme de patru ani, s-au comportat cu noi aşa cum o fac între ei. În ciuda diferenţelor fizice, ne recunosc ca membri ai speciei lor, ca oameni. Cu toate acestea, noi nu le-am răspuns aşa cum ar fi trebuit s-o facă membrii speciei lor. Au ignorat răspunsurile, drepturile şi obligaţiile nonviolenţei. Am ucis, violat, împrăştiat şi înrobit băştinaşii, le-am distrus aşezările şi le-am tăiat pădurile. N-ar fi surprinzător ca ei să decidă că nu suntem oamenii…

— Şi astfel vă pot ucide ca pe animale, da, da, făcu Cetianul, apreciind logica.

Chipul lui Lepennon era însă acum încremenit, ca o piatră albă.

— Înrobiţi? întrebă el.

— Căpitanul Lyubov îşi exprimă propriile opinii şi teorii, interveni colonelul Dongh, teorii despre care trebuie să afirm că le consider eronate, iar noi doi am mai discutat despre aceste lucruri, deşi contextul actual nu este cel mai nimerit. Noi nu folosim sclavi. Unii dintre băştinaşi îndeplinesc un rol util în societatea noastră. Corpurile de Muncă ale Voluntarilor Autohtoni reprezintă o parte a tuturor taberelor temporare de aici. Personalul nostru este limitat, avem nevoie de lucrători şi folosim tot ceea ce putem, dar, cu siguranţă, relaţiile existente nu sunt de sclavie.

Lepennon se pregătea să vorbească, însă îl lăsă mai întâi pe Cetian, care întrebă doar atât:

— Câţi sunt din fiecare rasă?

— În momentul de faţă, 2641 de pământeni. Împreună cu Lyubov am apreciat populaţia hilfă locală ca fiind în jur de 3 milioane.

— Ar trebui să luaţi în considerare aceste statistici, domnilor, înainte de a altera tradiţiile localei exclamă Or cu un râs dezagreabil, însă perfect imitat.

— Suntem înarmaţi şi pregătiţi să rezistăm oricărui fel de agresiune din partea băştinaşilor, preciză colonelul. Totuşi, a existat un consens generai, aprobat atât de primele Misiuni de Explorare, cât şi de echipa noastră de specialişti cercetători, condusă de căpitanul Lyubov, care ne-a asigurat ca Noii Tahitieni sunt o rasă primitivă, paşnică şi iubitoare de pace. Se pare că informaţia a fost eronată…

— Evident! îl întrerupse Or. Consideraţi specia umană ca fiind primitivă, paşnică şi iubitoare de pace, colonele? Nu. Dar ştiaţi că hilfii acestei planete sunt umani? Umani ca dumneata, sau ca mine, sau ca Lepennon… deoarece toţi provenim din aceeaşi rasă iniţială, Hainish?

— Ştiu că aceasta reprezintă o teorie ştiinţifică…

— Colonele, este vorba de fapte istorice…

— Nu sunt obligat să le accept ca reale, se înfierbântă bătrânul colonel, şi nu-mi place să mi se bage pe gât opiniile altora. Adevărul este că aceşti creechi sunt înalţi de un metru, au o blana verde pe tot corpul, nu dorm şi din punctul meu de vedere nu sunt fiinţe omeneşti!

— Căpitane Davidson, rosti Cetianul, consideraţi hilfii băştinaşi ca fiind umani, sau nu?

— Nu ştiu.

— Aţi avut totuşi raporturi sexuale cu o femeie… soţia acestui Selver. Aţi putea avea raporturi sexuale cu o femelă animal?

— Dar dumneavoastră?

Privi la colonelul roşu la faţă, spre căpitanii livizi şi specialiştii încremeniţi. Pe faţă i se citea dispreţul.

— Nu aţi analizat lucrurile, hotărî el.

După standardele lumii sale, aceasta era o insultă brutală.

În cele din urmă, comandorul lui Shackleton găsi cuvintele care să-i salveze din tăcerea stânjenitoare.

— Ei bine, domnilor, tragedia de la tabăra Smith este evident legată de relaţiile colonie-băştinaşi şi nu reprezintă câtuşi de puţin un episod minor sau izolat. Asta trebuie să stabilim noi. Iar acesta fiind ultimul caz, putem să ne aducem contribuţia la uşurarea problemelor voastre. Scopul principal ai călătoriei noastre n-a fost să aducem aici două sute de fete, deşi ştiu că le aşteptaţi cu nerăbdare, ci să ajungem la Prestno, care trece prin nişte greutăţi pentru a da guvernului de acolo un ansiblu. Adică un transmiţător MCI.

— Ce? exclamă un inginer, pe nume Sereng.

De jur împrejurul mesei, toate privirile deveniseră atente.

— Cel pe care-l avem la bord este un prototip şi a costat cam cât venitul anual al unei planete. Bineînţeles, asta se întâmpla acum douăzeci şi şapte de ani, după timpul planetar, atunci când am părăsit Pământul. Astăzi se construiesc ansible mult mai ieftine; sunt SI pe navele Flotei şi, cu timpul o navă robot sau cu oameni va sosi aici, aducând unul şi coloniei voastre. De fapt, dacă îmi amintesc bine, o navă pilotată de oameni se află deja pe drum şi va sosi aici peste 9, 4 ani-E.

— De unde ştiţi? întrebă cineva.

— De la ansiblu, zâmbi comandorul, cel pe care-l avem cu noi. Domnule Or, poporul dumitale a inventat aparatul, poate că-l puteţi explica celor de faţă, cărora termenul le este necunoscut.

Cetianul nu se clinti.

— Nu o să încerc să explic principiul de funcţionare al ansiblului, începu el. Efectul său poate fi prezentat însă foarte simplu: transmisia instantanee a unui mesaj la orice distanţă. Unul dintre elemente trebuie să se găsească pe un corp cu masă foarte mare pe când celălalt poate fi oriunde în cosmos. De la sosirea pe orbită, Shackleton a comunicat zilnic cu Terra, aflată acum la douăzeci şi şapte de ani-lumină. Mesajul nu are nevoie de cincizeci şi patru de ani pentru dus şi întors, aşa cum se întâmplă în cazul aparaturii electromagnetice. Se propagă instantaneu. Între planete nu mai există prăpastia timpului.

— De îndată ce am ieşit din dilatarea-timpului NAFAL în spaţio-temporalitatea planetară, aici, am sunat, ca să zicem aşa, acasă, continuă vocea moale a comandorului. Şi ni s-a spus ce s-a întâmplat în cei douăzeci şi şapte de ani în care am călătorit: Prăpastia timpului rămâne de netraversat pentru corpurile fizice, dar nu şi pentru informaţii. După câte vă puteţi da seama, lucrul acesta este tot atât de important pentru noi, ca specie interstelară, ca şi vorbirea la începutul evoluţiei. Efectul va fi acelaşi: posibilitatea apariţiei unei noi societăţi.

— Domnul Or şi cu mine am părăsit Pământul acum douăzeci şi şapte de ani, ca Delegaţi ai guvernelor noastre, Tau II şi Hain, vorbi Lepennon, cu un glas care continua să fie politicos, dar era lipsit de orice căldură. Când am plecat, oamenii discutau despre eventualitatea formării unei uniuni între planetele civilizate, acum, când comunicaţia era posibilă. Actualmente Liga Planetelor există. Mai precis, există de optsprezece ani. Domnul Or şi cu mine am fost numiţi Emisari ai Consiliului Ligii, aşa încât avem anumite' puteri şi responsabilităţi inexistente în momentul părăsirii Pământului.

Cei trei de pe navă continuau să repete aceleaşi lucruri: existenţa unui mijloc de comunicare instantaneu, existenţa unui super guvern interstelar… Puteai să crezi, sau nu. Erau în cârdăşie şi minţeau. Ideea îi trecu prin minte lui Lyubov; o analiză şi hotărî că era o bănuială normală, dar lipsită de orice dovezi, aşa că o îndepărtă. Totuşi, o parte din ofiţerii obişnuiţi să-şi compartimenteze gândirea, specialişti în autoapărare, aveau s-o accepte, cu uşurinţa cu care se îndoise el. Ei credeau că oricine pretinde brusc o nouă autoritate era fie un mincinos, fie un conspirator. Nu erau mai constrânşi decât Lyubov, care fusese învăţat să-şi ţină mintea deschisă, fie că o dorea, fie că nu.

— Trebuie să acceptăm toate acestea numai pe baza cuvântului dumitale, domnule? întrebă colonelul Dongh cu demnitate şi patos; deoarece şi el, prea rutinat ca să înţeleagă noul, ştia că nu trebuia să-i creadă pe Lepennon, Or şi Young, dar se temea.

— Nu, răspunse Cetianul. Nu-i vorba de aşa ceva. O colonie ca aceasta trebuia să creadă ceea ce-i comunicau navele aflate în trecere, sau mesajele radio depăşite ca timp. Acum nu mai trebuie să credeţi. Puteţi verifica. Vă vom da vouă ansiblul destinat lui Prestno. Putem face aşa ceva, avem avizul Ligii. Aviz primit, bineînţeles, prin ansiblu. Colonia voastră se află într-o situaţie dificilă. Mai dificilă decât mă aşteptam, judecând după rapoartele primite. Rapoartele respective sunt incomplete; v-au împiedicat fie cenzura, fie prostia. Acum însă veţi avea ansiblul ca să comunicaţi cu Administraţia Terrei; puteţi solicita dispoziţii, pentru a şti cum să procedaţi. Chiar vă recomand să faceţi imediat lucrul acesta, date fiind schimbările profunde care s-au petrecut, după plecarea noastră, în organizarea guvernului de pe Pământ. De acum nu mai există scuza acţionării pe baza unor ordine învechite; doar scuza ignoranţei, sau autonomiei iresponsabile.

Cetianul era acru şi, aidoma laptelui, rămânea acru. Domnul Or întrecea orice măsură şi comandorul Young ar fi trebuit să-l oprească. Dar putea oare? Care era rangul unui „Emisar al Consiliului Ligii Planetelor”? Care este, de fapt, şeful, se întrebă Lyubov, simţind şi el un fior de teamă. Durerea de cap îi revenise ca o constrângere, ca un cerc de fier peste tâmple.

Privi peste masă, către mâinile lui Lepennon, albe, cu degete prelungi, stânga aşezată peste dreapta, liniştite, pe lemnul simplu, lustruit, al mesei. Pielea albă era un defect pentru gustul estetic al lui Lyubov, condiţionat de standardele Pământului, dar nemişcarea şi puterea acelor mâini îl încântau. Pentru Hainish, se gândi el, civilizaţia constituia ceva normal. O cunoscuseră de atâta vreme. Trăiau viaţa social-intelectuală cu graţia unei pisici vânând în grădină, cu siguranţa unui albatros urmărind valurile oceanului. Erau experţi. Niciodată nu trebuia să pozeze, să joace teatru. Erau ceea ce erau. Parcă nimeni nu se potrivea mai bine decât ei pielii omeneşti. Doar, poate, omuleţii verzi? Creechii deformaţi, pitici, supra-adaptaţi, stagnaţi, care erau tot atât de absoluţi, de deschişi, de senini ca şi ei…

Un ofiţer, Benton, îl întrebă pe Lepennon dacă el şi cu Or se aflau pe planetă ca observatori ai (aici ezită) Ligii Planetare, sau dacă pretindeau vreo autoritate în… Lepennon îl întrerupse politicos:

— Ne aflăm aici ca observatori, fără putere de decizie, numai de informare şi sugestie. Continuaţi să primiţi dispoziţii doar de la guvernul vostru de pe Pământ.

— Atunci, în esenţă, nu s-a schimbat nimic, observă uşurat colonelul Dongh.

— Aţi uitat ansiblul, îl opri Or. Vă voi instrui în modul lui de funcţionare, colonele, după această şedinţă şi atunci vă veţi putea consulta cu Administraţia Coloniilor.

— Deoarece problema este destul de urgentă, şi deoarece Pământul aparţine acum Ligii Planetelor, şi ar fi putut schimba oarecum Codul Colonial în ultimii ani, recomandarea domnului Or este binevenită. Ar trebui să le fim recunoscători domnilor Or şi Lepennon pentru hotărârea lor de a oferi coloniei ansiblul destinat lui Prestno. Decizia le-a aparţinut lor; eu pot numai s-o aplaud. Acum, mai rămâne de luat o hotărâre, iar pe aceasta trebuie s-o iau eu, orientându-mă după judecata voastră. Dacă vi se pare că există pericolul atacării coloniei de către băştinaşi, pot rămâne aici cu nava mea, o săptămână sau două, ca arsenal de apărare; de asemenea, pot evacua femeile. Nu sunt încă copii, aşa este?

— Aşa-i domnule, încuviinţă Gosse. 482 de femei.

— Bun, am spaţiu pentru 380 de pasageri; putem înghesui încă o sută în plus; masa suplimentară va mai adăuga încă un an călătoriei de întoarcere, dar asta-i situaţia. Din păcate, nu putem face mai mult. Trebuie să ne îndreptăm spre Prestno; după cum ştiţi, vecinul vostru cel mai apropiat, la 1, 8 ani-lumină. O să ne oprim aici la întoarcerea spre Terra, însă asta înseamnă cel puţin încă trei ani-E. Vă puteţi descurca?

— Da, răspunse colonelul şi ceilalţi îl îngânară. Acum suntem preveniţi şi n-o să ne mai prindă nepregătiţi.

— În mod analog, interveni Cetianul, băştinaşii mai pot rezista trei ani?

— Da, făcu colonelul.

— Nu, rosti Lyubov.

Urmărise expresia lui Davidson şi fusese cuprins de panică.

— Colonele? întrebă politicos Lepennon.

— Suntem aici de patru ani, iar băştinaşii înfloresc. Există loc pentru toţi şi, după cum vedeţi, planeta este subpopulată, iar Administraţia n-ar fi testat-o pentru colonizare, dacă n-ar fi fost aşa cum este. Dacă cineva s-a gândit să ne atace, nu ne va mai prinde nepregătiţi; am fost greşit informaţi asupra caracterului băştinaşilor, dar suntem puternic înarmaţi şi capabili să ne apărăm şi singuri; nu plănuim însă nici un fel de represalii. Lucru! acesta este strict interzis în Codul Colonial — deşi nu ştiu ce a mai adăugat guvernul cel nou — dar eu îl voi respecta pe cel pe care-l avem, ca şi până acum, iar el interzice în mod hotărât represaliile în masă sau genocidul. Nu vom trimite nici un mesaj după ajutor; la urma urmei, o colonie aflată la douăzeci şi şapte de ani-lumină de casă ar trebui să fie complet responsabilă, iar eu nu văd ce ar putea schimba MCI-ul ăla, dacă navele, oamenii şi materialul trebuie să călătorească tot cu viteza luminii. Vom continua să expediem lemnul spre casă şi să avem grijă de noi singuri. Femeile nu se găsesc în nici un fel de pericol.

— Domnule Lyubov? se răsuci Lepennon.

— Suntem de patru ani aici. Eu nu ştiu dacă populaţia nativă va mai supravieţui încă patru. În privinţa ecologiei, cred că Gosse mă va aproba dacă spun că am distrus în mod ireversibil sistemul de viaţă pe o insulă mare, că am făcut stricăciuni importante pe subcontinentul Sornol şi, dacă continuăm în acelaşi ritm cu defrişările, în zece ani putem transforma principalele ţinuturi locuibile în pustiuri. Vina nu aparţine conducerii coloniei, sau Biroului Forestier; ei, au respectat un Plan de Dezvoltare elaborat pe Pământ, fără o cunoaştere exactă a planetei sau a locuitorilor ei.

— Domnul Gosse? întrebă glasul politicos.

— Ei bine, Raj, exagerezi puţin. Nu neg că Insulele Sterpe care au fost defrişate în ciuda recomandărilor mele, reprezintă o pierdere. Dacă într-o zonă se taie mai mult de un anumit procentaj din pădure, rădăcinile nu mai prind, domnilor, iar sistemul de rădăcini reprezintă principalul susţinător al solului; fără el solul se fărâmiţează şi dispare rapid, datorită eroziunii, vântului şi ploilor torenţiale. Totuşi, nu sunt de acord cu faptul că vina o poartă directivele noastre de bază, atât timp cât sunt respectate cu stricteţe. Ele s-au bazat pe studierea amănunţită a planetei. Aici, în Central, am reuşit urmând Planul; eroziunea este minimă şi terenul defrişat este perfect arabil. La urma urmei, a defrişa o pădure nu înseamnă să transformi o pădure într-un pustiu — poate doar din punctul de vedere al unei veveriţe. Nu putem prezice cu exactitate cum se vor adapta biosistemele native ale pădurii la nou! peisaj: pădure-preerie-ogoare, prevăzut în Planul de Dezvoltare, dar ştim că există şanse bune pentru un procentaj mare de adaptare şi supravieţuire.

— Aşa a spus Biroul Exploatării Solului şi despre Alaska, pe timpul Primei Foamete, interveni Lyubov.

Avea gâtul uscat, aşa încât vocea i se auzi subţire şi răguşită. Sperase ca Gosse să-i sprijine.

— Câţi molizi Sitka ai văzut în viaţa ta, Gosse? Sau ulii de zăpadă? Sau lupi? Sau eschimoşi? Procentajul de supravieţuire al speciilor native din Alaska, la cincisprezece ani după Planul de Dezvoltare a fost de 0, 3 la sută. Acum este zero… Ecologia unei păduri, este ceva foarte delicat. Dacă pădurea piere, fauna poate muri şi ea. Cuvântul Athsheean pentru lume înseamnă şi pădure. Vă raportez, comandore Young, că deşi colonia s-ar putea să nu fie în pericol iminent, planeta este…

— Căpitane Lyubov, îl opri colonelul cel bătrân, asemenea rapoarte nu se fac de către ofiţeri specialişti ai statului major, către ofiţeri din alte ramuri ale serviciului, ci trebuie să se bazeze pe judecata ofiţerilor superiori din Colonie, iar eu nu mai pot tolera asemenea fapte.

Prins de propria lui izbucnire, Lyubov îşi ceru scuze şi încercă să pară calm. Dacă nu-şi pierdea calmul, dacă vocea nu-i tremura, dacă avea nervul.

— Mi se pare, urmă colonelul, că ai emis nişte opinii extrem de greşite în ceea ce priveşte caracterul paşnic şi neagresiv al băştinaşilor de aici, căpitane Lyubov, şi, pentru că ne-am bazat pe această apreciere expertă, ne-am lăsat descoperiţi la tabăra Smith. De aceea, cred că ar trebui să aşteptăm până ce un alt specialist în hilfi va avea timp să-i studieze deoarece, în mod evident, teoriile tale au fost, în cea mai mare parte, greşite.

Lyubov tăcu, primind observaţiile. Era bine ca oamenii de pe navă să vadă cu toţii cum vina era aruncată de pe unul pe altul, ca o castană fierbinte: cu atât mai bine. Cu cât arătau mai multe disensiuni, cu atât era mai probabil că Emisarii vor dori să le verifice şi să supravegheze totul. Şi el era vinovat; greşise. La dracu cu respectul faţă de mine însumi, se gândi Lyubov, atâta vreme cât oamenii pădurii au o şansă! — şi sentimentul umilirii şi sacrificiului său îl inundă cu atâta putere încât simţi lacrimi în ochi. Îşi dădu seama că Davidson îl privea. — Se îndreptă, rigid, cu sângele în obraji şi tâmplele zvâcnind. Blestematul de Davidson nu avea să râdă de el. Oare Lepennon şi Or nu-şi dădeau seama ce fel de om era Davidson şi câtă putere avea acolo, în comparaţie cu puterile lui Lyubov, „consultant”, care erau pur şi simplu derizorii? Dacă coloniştii rămâneau nesupravegheaţi, numai cu o legătură radio, atunci masacrul de la tabăra Smith avea să devină, cu siguranţă, pretextul unor agresiuni sistematice împotriva băştinaşilor. Probabil, exterminarea bacteriologică. După trei ani şi jumătate, sau patru, Shackleton avea să revină pe Noul Tahiti, găsind o colonie umană înfloritoare şi nici un fel de Problemă Creeche. Absolut nimic. Ne pare rău de molimă, am luat toate precauţiile prevăzute în Cod, dar a fost pesemne vreo mutaţie, ei nu aveau imunitate, totuşi am reuşit să salvăm un grup, transportându-l în insulele New Falkland, în emisfera sudică, şi acolo trăiesc foarte bine, toţi şaizeci şi doi…

Conferinţa nu mai dură mult. La sfârşit, se ridică şi se întinse peste masă, spre Lepennon.

— Trebuie să-i spuneţi Ligii să facă ceva ca să salveze pădurile, şopti el, aproape neauzit, pădurile şi pe oamenii lor, trebuie, vă rog, trebuie…

Hainshul îl privi; ochii îi erau calmi, blânzi şi adânci. Nu spuse nimic.