Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL I

În clipa trezirii, în mintea căpitanului Davidson îşi făcură apariţia două evenimente ale zilei precedente. Căpitanul rămase întins în întuneric şi le privi pentru o vreme. Unul era bun: sosise transportul cel nou de femei. Să nu-ţi vină să crezi! Erau acolo, în Centralville, la douăzeci şi şapte de ani-lumină de Pământ cu NAFAL-ul şi la patru ore de zbor până la Tabăra Smith, transport de femele pentru împerechere al coloniei Noul Tahiti, sănătoase şi curate, 212 capete de stoc uman a-ntâia. Sau, oricum, destul de bun. Cel de-al doilea eveniment era mai prost: un raport din Insulele Sterpe despre recolte slabe, eroziuni masive, o alunecare de teren… Şirul de 212 femeiuşti pieptoase, bune de iubit, îi dispăru din minte atunci când îşi imagină ploaia ce turna pe pământul arat, transformându-l în noroi, apoi subţiind noroiul într-o zeamă roşie care curgea peste stânci, în marea şfichiuită de ploaie. Eroziunea începuse înainte ca el să plece de pe Insulele Sterpe pentru a prelua conducerea taberei Smith şi, fiind dotat cu o memorie vizuală excepţională, de tipul denumit eidetic, şi-o reamintea acum perfect. Se părea că barosanul ăla, Kees, avusese dreptate; în locurile unde intenţionai să organizezi ferme trebuia să laşi mulţi copaci în picioare. Cu toate acestea, Davidson nu reuşea să înţeleagă de ce o fermă de soia trebuia să piardă atâta teren preţios pentru copaci, dacă solul era întreţinut cu adevărat ştiinţific. În Ohio nu era aşa; dacă voiai porumb, plantai porumb şi nu risipeai terenul cu pomi şi alte chestii Terra era însă o planetă îmblânzită, pe când Noul Tahiti, nu. De aceea se găsea Davidson acolo, ca să-l îmblânzească. Dacă din Insulele Sterpe nu mai rămăsese acum decât piatră, la gunoi cu ele; încep iarăşi, pe altă insulă şi te străduieşti să iasă mai bine. Nu putem da greş, noi suntem Oameni. O să înveţi tu imediat ce-nseamnă asta, planetă nenorocită, gândi Davidson şi rânji în obscuritatea barăcii, deoarece îi plăceau înfruntările. Oameni Gânditori; gândi Femei, şi şirul de figurine începu să i se perinde prin minte, zâmbind şi legănându-se.

— Ben! urlă el, ridicându-se şi lăsându-şi tălpile pe duşumeaua goală. Adă repede apă fierbinte, iute-iute!

Răcnetul îl trezi complet. Se întinse, se scărpină pe piept, îşi trase şortul şi ieşi din baracă în lumina soarelui, făcându-le pe toate într-un şir rapid de mişcări. Era un bărbat voinic, cu muşchi puternici şi-i plăcea să-şi folosească trupul antrenat. Ben, creechul lui, pregătise apa; o pusese pe foc, ca de obicei, iar acum stătea şi privea în gol, tot ca de obicei. Creechii nu dormeau niciodată, doar stăteau şi priveau.

— Dejunul! Iute-iute! făcu Davidson, luându-şi aparatul de ras de pe masa grosolană, unde creechul îl pusese alături de un prosop şi de o oglinjoară proptită vertical.

Avea multe de făcut în ziua aceea deoarece, în ultima clipă înainte de-a se scula, hotărâse să zboare până la Central ca să vadă cu ochii lui femeile. Nu aveau să ţină prea mult, 212 printre două mii de bărbaţi şi, ca şi primul transport, majoritatea erau probabil Mirese de Colonie, deci numai vreo douăzeci-treizeci veniseră ca Personal de Recreere; dar puştoaicele alea erau nişte gagici ale dracului de lacome şi Davidson intenţiona, de data aceasta, să fie primul la rând cu cel puţin una dintre ele. Zâmbi în partea stângă, păstrând obrazul drept nemişcat sub lamă.

Bătrânul creeche se mocăia; avea nevoie de o oră ca să. aducă dejunul de la bucătărie.

— Iute-iute! zbieră Davidson şi Ben îşi împinse târşâitul fără oase în ritmul unui umblet.

Ben avea cam un metru înălţime, iar blana lui de pe spate era mai mult albă decât verde; era bătrân şi prost chiar şi pentru un creeche, însă Davidson ştia cum să se poarte cu el. Mulţi oameni nu se puteau descurca cu creechii, de nimic buni, dar Davidson nu avusese niciodată probleme cu ei; l-ar fi putut îmblânzi pe oricare dacă ar fi meritat osteneala. Totuşi, nu merita. Adu suficienţi oameni, construieşte maşini şi roboţi, ridică oraşe şi ferme şi nimeni n-o să mai aibă nevoie de creechi. Iar asta era o chestie bună. Planeta, Noul Tahiti, era realmente făcută pentru oameni. Curăţată pe sus şi pe jos, cu pădurile tăiate pentru a lăsa loc culturilor de cereale, cu sălbăticia, ignoranţa şi apucăturile primitive înlăturate, ar fi fost un paradis, un adevărat Eden. O planetă mult mai bună decât Pământul cel uzat. Ar fi fost planeta lui deoarece, în adâncul firii, ăsta era Don Davidson: un îmblânzitor de planete. Nu era lăudăros, dar îşi cunoştea capacităţile. Pur şi simplu, aşa era el făcut. Ştia ce voia şi cum să obţină ceea ce voia. Şi obţinea întotdeauna.

Dejunul îi răspândi o căldură plăcută în stomac. Buna dispoziţie nu i se strică nici măcar atunci când.

Îl zări pe Kees Van Sten îndreptându-se către el: un bărbat gras, alb şi îngrijorat, cu ochii holbaţi ca nişte mingi albastre de golf.

— Don, începu Kees fără să-l salute, nătărăii au vânat iarăşi Căprioare Roşii în Fâşii. La Sală, în camera din spate, sunt optsprezece perechi de coarne.

— Kees, nimeni nu i-a oprit niciodată pe braconieri de la braconaj.

— Tu îi poţi opri. De asta trăim cu legea marţială permanentă şi de asta colonia e militarizată. Ca să se respecte legile.

Un atac direct din partea grăsanului! Era de-a dreptul amuzant.

— Bine, făcu Davidson împăciuitor. Îi puteam opri. Eu însă trebuie să am grijă de oameni; asta-i datoria mea, aşa cum ai spus chiar tu. Iar oamenii sunt cei importanţi. Nu animalele. Dacă un pic de braconaj îi ajută pe oameni să îndure traiul de aici, atunci intenţionez să-nchid ochii. Trebuie să se distreze şi ei.

— Au la dispoziţie jocuri, sporturi, înregistrările celor mai importante evenimente sportive din ultimul secol, băuturi, halucinogene şi un lot proaspăt de femei în Central. Eroii tăi de graniţă sunt putrezi de vicii şi nu este necesar să extermine o specie băştinaşă rară doar „ca să se distreze”. Dacă nu iei măsuri, va trebui ca în raportul meu către căpitanul Gosse să consemnez o abatere majoră de la Convenţia Ecologică.

— N-ai decât să procedezi aşa, dacă ţi se pare nimerit, Kees, replică Davidson care nu-şi pierdea niciodată cumpătul. Modul în care un european, cum era Kees, se înroşea la faţă atunci când nu-şi mai putea controla nervii era cumva patetic. La urma urmei, continuă el, asta ţi-e meseria. N-o să fac contestaţie; n-au decât să se certe la Central şi să hotărască cine are dreptate. Vezi, Kees, de fapt, tu vrei să păstrezi locul ăsta aşa cum este acum. Ca pe o gigantică rezervaţie naturală. Pe care s-o priveşti, s-o studiezi… Perfect, doar eşti un specialist. Noi, însă, suntem nişte tipi obişnuiţi care-şi văd de treburile lor. Terra are mare, mare nevoie de lemn. Pe Noul Tahiti am găsit lemn. Aşa încât, am devenit forestieri. Îţi poţi da seama că ne deosebim prin aceea că, la tine, Pământul nu este pe primul loc. La mine, este.

Kees îl privi pieziş, cu ochii lui rotunzi şi albaştri.

— Este oare? Vrei să transformi planeta asta într-o imagine a Pământului, da? Un pustiu din beton?

— Când rostesc cuvântul Pământ, Kees, eu mă gândesc la oameni. La bărbaţi. Pe tine te preocupă căprioarele, pomii, buruienile, perfect, asta-i păsărica ta. Mie însă îmi place să văd lucrurile în perspectivă, de sus în jos, şi deocamdată sus se găsesc oamenii. Acum, suntem aici, de aceea, şi planeta asta va face ca noi. Fie că-ţi place, fie că nu, este o realitate; aşa stau lucrurile. Uite ce-i, Kees, aş vrea s-o întind până în Central ca să le văd pe noile coloniste. Vii şi tu?

— Nu, mulţumesc, căpitane, răspunse specialistul şi se îndreptă spre baraca laboratorului.

Era groaznic de furios. Enervat pe nenorocitele alea de căprioare. Erau într-adevăr nişte animale mari. Memoria perfectă a lui Davidson şi-o reaminti pe prima, zărită chiar acolo, în Ţinutul Smith: o umbră mare şi roşie, înaltă de doi metri până la umăr, cu o coroană de coarne înguste şi aurii, un animal iute şi curajos, cel mai perfect vânat care putea fi închipuit. Pe Pământ foloseau deja robocăprioare, chiar şi în Munţii Stâncoşi şi în parcul Himalaia; cele adevărate dispăruseră aproape complet. Creaturile astea reprezentau visul oricărui vânător. Aşa încât, aveau să fie vânate. Ce dracu, le vânau până şi creechii sălbatici, cu amărâtele lor de arculeţe. Căprioarele trebuiau să fie vânate deoarece de asta se găseau acolo. Numai amărâtul ăla de sensibil, Kees, nu putea înţelege. De fapt, individul era un tip deştept, dar nu îndeajuns de realist. Nu pricepea că pentru a câştiga, trebuie să te dai de partea învingătorilor. Iar Omul, conchistador experimentat, câştigă de fiecare dată.

Davidson se grăbi prin aşezare, cu soarele dimineţii în ochi, respirând mirosul de lemn proaspăt tăiat şi fumul dulceag al frunzelor înălţându-se prin aerul cald. Lucrurile erau destul de ordonate pentru o tabără forestieră. Cei două sute de bărbaţi din tabără îmblânziseră, în numai trei luni — E, o porţiune bunicică din sălbăticie. Tabăra Smith: două cupole mari din plastic ondulat, patruzeci de barăci din lemn, construite de creechi, gaterul şi crematoriul, lăsând un norişor albastru peste zeci de metri pătraţi de buşteni şi cherestea; mai sus, câmpul de aterizare şi hangarul cel mare din prefabricate, destinat elicopterelor şi maşinilor grele. Asta era totul. Însă atunci când sosiseră ei, nu existase absolut nimic. Numai copaci. Un codru întunecat de trunchiuri răsucite şi încolăcite, fără de sfârşit şi fără de înţeles. Un râu leneş acoperit şi sufocat de pădure, câteva colibe ale creechilor pitite după tulpini, căprioare roşii, maimuţe păroase, păsări. Şi copaci. Rădăcini, trunchiuri, ramuri, crenguţe, frunze; frunze deasupra capului şi sub tălpi, în faţă şi în ochi, nenumărate frunze pe nenumăraţi copaci.

În cea mai mare parte, Noul Tahiti era alcătuită din apă: oceane calde şi puţin adânci, întrerupte ici şi colo de recife, insuliţe şi arhipelaguri, precum şi de cele cinci mari Ţinuturi care alcătuiau un arc de 2 500 de kilometri în sectorul sferic nord-vest. Iar toate continentele acelea erau acoperite cu copaci.

Ocean şi pădure. Ele erau opţiunile pe Noul Tahiti. Apă şi soare sau umbră şi frunze.

Oamenii se aflau însă acolo ca să risipească umbra şi să transforme hăţişurile în scânduri netede, care pe Pământ erau mai preţioase decât aurul. Nu era nici o exagerare, deoarece aurul se putea obţine din apa de mare, sau de sub gheţurile Antarcticei, pe când lemnul, nu; lemnul era produs numai de copaci. Iar pe Pământ devenise, într-adevăr, un lux necesar. De aceea, pădurile străine deveniseră lemn. Două sute de bărbaţi cu fierăstraie automate şi topoare tăiaseră deja, în numai trei săptămâni, opt Fâşii, late de un kilometru şi jumătate, în Ţinutul Smith. Cioturile Fâşiei cea mai apropiată de tabără erau de acum albe şi sfărâmicioase; tratate chimic, aveau să se transforme într-o cenuşă fertilă până la sosirea coloniştilor permanenţi, fermierii, care aveau să se instaleze în Ţinutul Smith. Acestora nu le mai rămânea decât să planteze seminţele şi să aştepte încolţirea lor.

Toate acestea se mai făcuseră odată, de mult. Asta era ceva straniu şi reprezenta, de fapt, dovada că Noul Tahiti era destinat oamenilor. Tot ceea ce se găsea acolo venise de pe Pământ cu un milion de ani în urmă, iar evoluţia urmase o linie atât de asemănătoare încât recunoşteai imediat orice: pin, stejar, nuc, castan, brad, ilice, frasin; căprioară, pasăre, şoarece, pisică, jder, maimuţă. Bineînţeles, umanoizii de pe Hain-Davenant pretindeau că ei făcuseră lucrul acesta, în aceeaşi perioadă în care colonizaseră Pământul dar, dacă-i ascultai pe ET-ii ăia, descopereai că ei ar fi populat toate planetele din galaxie şi ar fi inventat totul, de la sex şi până la pioneze. Teoriile despre Atlantida erau mult mai realiste şi planeta ar fi putut foarte bine să fie o colonie atlantă uitată. Oamenii însă muriseră. Iar fiinţa cea mai asemănătoare lor, care se dezvoltase din linia maimuţelor pentru a-i înlocui, era creechul.

— Înalt de un metru şi acoperit cu o blană verde. Ca ET-i erau peste standard, dar ca oameni erau un vax — pur şi simplu nu le semănau. Poate peste încă vreun milion de ani. Conchistadorii, apăruseră însă mai devreme. Acum, evoluţia nu mai avea pasul unei mutaţii întâmplătoare, o dată la un mileniu, ci viteza navelor stelare ale Flotei Terrane.

— Hei, căpitane!

Davidson se răsuci, cu o reacţie întârziată doar cu o fracţiune de secundă, dar fu destul ca să-l nemulţumească. Planeta asta blestemată avea ceva în ea, în soarele auriu şi cerul albicios, în brizele molcome care aduceau arome de frunze şi polen, ceva care te făcea să visezi cu ochii deschişi. Hoinăreai, gândindu-te la conchistadori, la destin şi la alte chestii, şi începeai să te mişti încet şi leneş ca un creeche.

— 'Neaţa, Ok, îi răspunse şefului tăietorilor de lemne.

Negru şi vânos ca un cablu de oţel, Oknanawi Nabo era opusul fizic al lui Kees, da avea aceeaşi privire îngrijorată.

— Ai o clipă liberă?

— Sigur că da. Ce te frământă, Ok?

— Împuţiţii ăştia mici.

Se rezemară cu spatele de o balustradă ruptă. Davidson îşi aprinse prima marijuană a zilei. În lumina soarelui, fumul albăstrui şi cald se înălţa lent în văzduh. Pădurea dinapoia taberei, o fâşie netăiată, lată de cinci sute de metri, era plină de zgomote: pocnituri, trosnituri; scârţâituri, foşnete, fâşâituri, sunetele care populează totdeauna pădurile dimineaţa. Poiana aceea ar fi putut să fie Idaho în 1950. Sau Kentucky în 1830. Ori Galia în 50 î.e.n. „Tiu-ui”, ciripi în depărtare o pasăre.

— Mi-ar place să scap de ei, căpitane.

— De creechi? Cum adică, Ok?

— Să-i las să plece. La gater nu-i pot face să muncească îndeajuns ca să am motiv să-i păstrez. Nu reprezintă decât, pur şi simplu, o bătaie de cap.

— Lucrează, dacă ştii cum să-i iei. Ei au ridicat tabăra.

Chipul de obsidian al lui Oknanawi era neclintit.

— În fine, pesemne că tu ştii cum să-i iei. Eu nu ştiu. Făcu o pauză, apoi urmă: În cursul de Istorie Aplicată, pe care l-am urmat în timpul pregătirii pentru Zone de Frontieră, se spunea că sclavia n-a dat niciodată roade. N-a fost rentabilă.

— Aşa-i, dar aici nu-i sclavie, Ok, băiatule. Sclavii înseamnă oameni. Când creşti vite, e vorba de sclavie? Nu. Şi e o ocupaţie rentabilă.

Oknanawi încuviinţă impasibil, dar continuă:

— Sunt prea mititei. Am încercat să-i înfometez pe cei mai rahitici. Pur şi simplu, stau şi se zgâiesc în gol.

— Sunt mici, aşa-i, dar nu te lăsa prostit, Ok. Sunt duri; au o rezistenţă colosală şi nu simt durerea la fel ca oamenii. Nu uita asta, Ok. Tu crezi că dacă-l pocneşti pe unul este ca şi cum ai lovi un copil. Crede-mă, dacă ar fi după ce simt ei, puteai tot atât de bine, să dai într-un robot. Uite, te-ai culcat cu câteva din femele şi ai văzut că parcă nu simt nimic, nici plăcere, nici durere; stau acolo, ca nişte saltele, indiferent ce le-ai face. Toţi sunt aşa. Poate c-au mai mulţi nervi primitivi decât oamenii. Ca peştii, de pildă. Să-ţi zic o chestie scârboasă, apropo de asta. Pe când eram în Central, înainte de a veni aici, unul din masculii îmblânziţi a sărit la mine. Ştiu că ţi s-a spus că ei nu luptă niciodată, însă ăsta a venit glonţ la mine şi noroc că nu era înarmat altfel m-ar fi omorât. Aproape c-a trebuit să-l ucid, ca să-mi dea drumul. Şi revenea tot mereu. E incredibil câte lovituri a primit, fără ca măcar să le simtă. Ca un gândac pe care trebuie să-l striveşti, deoarece nu ştie c-a fost deja călcat. Uite aici.

Davidson îşi aplecă ţeasta tunsă perie şi arătă o umflătură înapoia uneia dintre urechi.

— Era aproape gata să-mi facă felul — asta după ce-i rupsesem braţul şi-l umplusem de borş pe faţă! Nu mai reuşeam să-l opresc… Ok, toată chestia e că creechii sunt puturoşi, proşti, trădători şi nu simt durerea. Trebuie să fi dur cu ei.

— Nu merită oboseala, căpitane. Blestemaţii ăştia verzi nu vor să lupte, nu vor să muncească, nu vor să facă nimic. Decât să mă enerveze.

În mormăitul lui Oknanawi se simţea o amabilitate, care nu reuşea însă să-i mascheze încăpăţânarea. Nu avea să-i bată pe creechi, pentru că erau cu mult mai plăpânzi decât el; asta era clar în mintea lui şi deveni evident şi pentru Davidson, care acceptă imediat ideea. Ştia cum să-şi manevreze oamenii.

— Fii atent, Ok. Încearcă următoarea chestie: Adună-i pe şefii lor şi spune-le că ai să-i injectezi cu halucinogene. Mescalină, opiu, orice, ei nu le deosebesc, dar se tem de ele. Nu exagera şi-ţi garantez c-o să ai succes.

— De ce le e frică de halu? întrebă şeful de echipă.

— De unde să ştiu? Femeile de ce se tem de şoareci? Ok, în privinţa femeilor şi a creechilor, nu căuta explicaţii! Apropo de tipe, tot mă duc la Central acum, vrei să pun mâna pe vreuna pentru tine?

— Mai bine, ia mâna de pe câteva, până pot pleca şi eu, rânji Oknanawi.

Pe lângă ei trecu un grup de creechi cărând o bârnă lungă de 12x12 pentru Sala de Recreere ce se construia în josul râului. Siluetele micuţe şi lente transportau bârna uriaşă aidoma unor furnici care duc un greiere mort şi înţepenit. Oknanawi îi privi şi rosti:

— Căpitane, adevărul e că mă trec fiorii.

Afirmaţia suna straniu, mai ales venind din partea unui tip dur şi liniştit, ca el.

— De fapt, Ok, sunt de acord cu tine: nu merită nici deranjul, nici riscul. Dacă căcăciosul ăla de Lyubov nu era pe aici şi nici colonelul nu se încăpăţâna într-atât să respecte Codul, cred c-am fi putut curăţa zonele astea în care ne-am stabilit, în loc să recurgem la chestia cu Munca Voluntară… Mai devreme sau mai târziu, tot au să dispară, şi cu cât mai repede cu atât mai bine. Asta-i situaţia. Dintotdeauna, rasele primitive au trebuit să se încline înaintea celor civilizate. Sau să fie asimilate. Dar e sigur, ce naiba, că n-o să asimilăm nişte maimuţoi verzi! Şi, după cum ai spus chiar tu, sunt destul de deştepţi ca să nu-i crezi pe de-a întregul. Ca maimuţele alea mari care trăiau cândva în Africa, nu mai ştiu cum le zicea…

— Gorile?

— Aşa. O să ne descurcăm mai bine, aici, fără creechi, tot aşa cum ne-am descurcat mai bine fără gorile în Africa. Ne stau în cale… Însă Tata Ding-Dong spune să folosim munca creechilor, iar noi o folosim. O vreme. Este? Pe diseară, Ok.

— Este, căpitane.

Davidson intră în cartierul general al taberei: un cub din scânduri de pin, cu latura de patru metri, două birouri, un răcitor de apă şi locotenentul Birno, reparând un walkie-talkie.

— Ai grijă să nu dai foc la tabără, Birno.

— Adă-mi şi mie o Colo, căpitane. Blondă. 34-22-36.

— Cristoase, numai atât?

— Nu ştii că-mi plac alea mai slăbuţe?

Expresiv, Birno îşi schiţă preferinţa în aer. Zâmbind, Davidson se îndreptă spre hangar. Ridicându-se cu elicopterul deasupra taberei, privi în jos: cuburi de copii, cărări abia schiţate, poieni prelungi şi presărate cu cioturi şi buturugi, micşorându-se toate în vreme ce aparatul se ridica. Putea zări acum verdele pădurilor virgine de pe insula uriaşă, iar dincolo de verdele acela întunecat smaraldul oceanului, pierzându-se în depărtare. Tabăra Smith părea o pată galbenă, un petec pe o uriaşă tapiserie verde.

Traversă strâmtoarea Smith şi terenurile împădurite din nordul Insulei Centrale şi, pe la amiază, ajunse în Centralville. Semăna cu un oraş, sau aşa i se părea lui după trei luni petrecute în pădure; străzi şi case adevărate care existaseră acolo de ia înfiinţarea Coloniei, cu patru ani în urmă. Nu-ţi dădeai seama că, în realitate, era un amărât de orăşel de graniţă până când nu priveai spre sud, cam la un kilometru depărtare, şi vedeai strălucind, deasupra buturugilor şi aleilor asfaltate, un turn auriu, mai înalt decât oricare altă clădire din Centralville. Nava nu era mare, dar acolo părea imensă. Era însă doar o auxiliară, o navetă, bărcuţa unei corăbii; racheta NAFAL, denumită Shackleton, se afla pe orbită, la o depărtare de o jumătate de milion de kilometri. Naveta era numai o sugestie, doar degetul mic al măreţiei, al puterii, al preciziei de aur care era tehnologia pământeană a zborului interstelar.

De aceea, pentru o clipă, zărind racheta venită de acasă, ochii lui Davidson se umplură de lacrimi. Nu se ruşină de ele. El era un patriot, aşa se născuse: patriot.

În curând, umblând pe străzile orăşelului începu să zâmbească. Într-adevăr, femeile erau acolo şi-ţi puteai da seama că erau noi venite. Majoritatea purtau fuste strâmte şi lungi, cu pantofi mari, ca nişte galoşi, roşii, purpurii sau aurii, şi cămăşi brodate cu fir de aur sau argint. Se terminase cu zgâitul după sfârcuri. Moda se schimbase; păcat. Toate aveau părul strâns în sus, dat pesemne cu fixativul acela cleios pe care-l foloseau de obicei. Urât ca naiba, dar cu adevărat o chestie pe care numai femeile şi-o puteau face şi de aceea era aţâţător. Davidson rânji spre o euroafră micuţă şi pieptoasă, cu un coc mai mare decât capul; nu i se răspunse printr-un zâmbet, ci printr-o legănare a şoldurilor care spunea limpede: Hai cu mine, hai cu mine. Nu-i urmă însă invitaţia. Nu încă. Merse la cartierul general din Central — cremene şi plastiplat, 40 de birouri, 10 răcitoare de apă şi un arsenal subteran — şi luă legătura cu Comanda Administraţiei Coloniei Noul Tahiti. Se întâlni cu câţiva membri ai echipajului de lansare, lăsă o cerere pentru un pseudorobot descojitor şi hotărî, împreună cu vechiul lui amic, Juju Sereng, să se întâlnească la ora paisprezece în barul' „Luau”.

Ajunse la bar cu o oră mai devreme, ca să înfulece ceva înainte de a începe cu băutul. Lyubov era şi el acolo, împreună cu doi tipi îmbrăcaţi în uniforma Flotei, pesemne specialişti veniţi cu naveta lui Shackleton. Davidson nu respecta prea mult Flota — o grămadă de şmecheraşi eleganţi care lăsau Armatei treaba murdară, scârboasă şi periculoasă de pe planetă; dar gradul era grad, şi oricum era amuzant să-l vezi pe Lyubov purtându-se prietenos cu un ofiţer. Gesticula în timp ce vorbea, aşa cum făcea mereu. Trecând pe lângă el, Davidson îl bătu pe umăr şi i se adresă:

— Salut, Raj, bătrâne, cum îi păcăleşti?

Trecu mai departe, fără să aştepte strâmbătura, deşi îi părea rău că o pierde. Era extraordinar de caraghios cât de mult îl ura Lyubov. Probabil că tipul era efeminat, ca mulţi intelectuali, şi detesta virilitatea lui Davidson. Oricum, el nu avea să-şi piardă vremea detestându-l, nu merita oboseala.

„Luau” servea o friptură minunată de căprioară. Ce-ar fi zis oare cei de pe bătrânul Pământ, văzând cum un om mănâncă un kilogram de carne la o masă? Bieţii mâncători de soia! Apoi sosi Juju — aşa cum Davidson sperase în secret — cu crema noilor Fete Colo: două frumuseţi suculente, nu Mirese, ci Personal de Recreere. Den, vechea Administraţie a Coloniei mai avea încă relaţiile ei! Urmă o după amiază lungă şi fierbinte.

Zburând înapoi spre tabără, traversă strâmtoarea Smith, împreună cu soarele tolănit pe un pat uriaş de ceaţă aurie deasupra oceanului. Cântă şi se legănă în scaunul de pilot. Ţinutul Smith apăru uşor neclar prin ceaţă, iar deasupra taberei se zărea fum, un nor negru, de parcă se azvârlise ulei în crematoriul de deşeuri. Fumul era atât de gros încât nu putea nici măcar să distingă clădirile. Abia când ateriză văzu avionul carbonizat, hoperele distruse şi hangarul incendiat.

Decolă din nou şi zbură pe deasupra taberei, atât de jos încât ar fi putut să se izbească de conul înalt al crematoriului, singurul rămas în picioare. Restul dispăruseră: gaterul, furnalul, depozitele de cherestea, cartierul general, barăcile, colibele creechilor, totul. Schelete negre şi ruine încă fumegânde. Nu fusese însă un incendiu forestier. Pădurea era tot acolo, verde, înapoia ruinelor. Davidson reveni la câmpul de aterizare, coborî şi căută motocicleta, dar şi ea era un morman negru lângă ruinele carbonizate şi puturoase ale hangarului. Porni pe cărare, spre tabără. Trecând pe lângă ceea ce fusese baraca staţiei de radio, mintea începu iarăşi să-i funcţioneze. Fără cea mai mică ezitare, ieşi de pe potecă, trecând înapoia barăcii. Acolo se opri. Ascultă.

Nu era nimeni. Linişte absolută. Focul se stinsese de mult; fumegau doar grămezile mari de buşteni, roşii şi încinse sub cenuşă şi scrum. Mormanele acelea alungite de cenuşă valoraseră mai mult decât aurul. Totuşi, dintre scheletele negre ale barăcilor şi colibelor nu se înălţa fum; iar prin cenuşă se zăreau oase.

Creierul lui Davidson devenise superactiv şi extrem de logic. Existau două posibilităţi. Prima: un atac din partea altei tabere. Vreun ofiţer din King, sau din Noua Javă înnebunise şi încerca o lovitură la nivel planetar. A doua: o agresiune din afara planetei. Văzuse turnul auriu în docul spaţial din Central. Dar dacă Shackleton se hotărâse să acţioneze pe cont propriu, de ce să înceapă cu distrugerea unei tabere mititele, în loc să se repeadă asupra lui Centralville? Nu, trebuia să fie vorba de o invazie, de străini. Vreo rasă necunoscută, sau poate că Cetianii, ori Hainishii se hotărâseră să ocupe coloniile Pământului. Nu avusese niciodată încredere în blestemaţii ăia de umanoizi. Treaba de aici o făcuseră pesemne cu o bombă calorică. Forţa invadatoare, cu avioane cu reacţie transportoare şi navete, putea fi ascunsă cu uşurinţă pe o insulă sau recif, oriunde în sectorul sferic SV. Trebuia să se întoarcă la hoper şi să transmită semnalul de alarmă, apoi să încerce o privire în jur, o recunoaştere, ca să poată comunica la Cartierul General opinia lui asupra situaţiei. Atunci auzi glasurile.

Nu erau glasuri omeneşti. Erau mai subţiri, moi şi bolborosite. Străini.

Lăsându-se în patru labe înapoia acoperişului din plastic al barăcii, deformat de căldură, ascultă nemişcat.

La câţiva metri de el, pe potecă, trecură patru creechi. Erau creechi sălbatici, goi, cu excepţia unor centuri largi, din piele, de care atârnau cuţite şi punguliţe. Niciunul nu purta şortul şi gulerul din piele oferite celor îmblânziţi. Voluntarii din tabără fuseseră, pesemne, incineraţi, odată cu oamenii.

Se opriră imediat dincolo de ascunzătoarea lor, vorbind în bolboroseala lor lentă şi Davidson îţi ţinu răsuflarea. Nu voia să fie observat. Ce dracu făceau creechii acolo? Puteau servi doar ca spioni şi cercetaşi pentru invadatori.

În timp ce discutau între ei, unul indică spre sud, se întoarse şi Davidson îi zări chipul. Şi îl recunoscu. Creechii semănau toţi între ei, dar acela era deosebit. Cu mai puţin de un an în urmă, Davidson îşi lăsase semnătura pe chipul lui. Era cel pe care-l lovise damblaua şi-l atacase în Central, ucigaşul, amicul lui Lyubov. Ce dracu căuta acolo?

Mintea lui Davidson făcu clic!; cu reacţiile rapide ca totdeauna, se ridică brusc, înalt, tăcut, cu arma în mână.

— Voi, creechilor! Staţi aşa! Rămâneţi pe loc! Nici o mişcare!

Glasul lui şuiera ca un bici. Cele patru creaturi mici şi verzui încremeniră. Cel cu faţa zdrobită îl privi peste ruinele negre cu nişte ochi mari şi goi, în care nu strălucea nici o luminiţă.

— Acum răspundeţi-mi… Cine a pus focul ăsta?

Nici un răspuns.

— Răspundeţi, iute-iute! Nu răspundeţi, ard pe unul, apoi unul, încă unul, înţelegeţi? Focul, cine l-a pornit?

— Noi am ars tabăra, căpitane Davidson, răspunse cel din Central cu un glas ciudat de blând, care îi reamintea lui Davidson de un om. Oamenii au murit cu toţii, continuă el.

— Voi aţi ars-o… ce vrei să spui?

Nu ştia de ce, însă nu-şi amintea numele Brăzdatului.

— Aici au fost două sute de oameni. Nouăzeci de sclavi din poporul meu. Din pădure au venit două sute din poporul meu. La început, i-am ucis pe oameni în locul din pădure unde tăiau copaci, apoi i-am ucis pe restul aici, în vreme ce casele ardeau. Credeam că ai fost omorât. Mă bucur să te văd, căpitane Davidson.

Totul era o nebunie şi, desigur, o minciună. Nu-i putuseră ucide pe toţi. Ok, Birno, Van Stern şi restul, două sute de bărbaţi, unii dintre ei trebuie să fi scăpat. Creechii nu aveau decât arcuri şi săgeţi. Oricum, n-ar fi putut face aşa ceva. Creechii nu se luptau, nu ucideau, nu aveau războaie. Ei erau o specie neagresivă, adică nişte oiţe cuminţi. Nu răspundeau prin luptă. Ce dracu, era sigur că nu puteau masacra două sute de oameni dintr-o mişcare. Era o nebunie. Tăcerea, izul de fum în lumina caldă a amurgului, feţele de un verzui deschis care-l priveau cu ochi neclintiţi, toate se completau într-un nimic, într-un vis nebunesc, un coşmar.

— Cine a făcut asta în numele vostru?

— Nouă sute din poporul meu, răspunse Brăzdatul cu nenorocita aia de imitaţie de voce umană.

— Nu, aşa ceva nu. Cine au fost? Pe cine acoperiţi? Cine v-a spus ce să faceţi?

— Soţia mea.

Davidson înţelese abia în clipa aceea scopul vorbăriei creaturii, totuşi sărise spre el atât de mlădios şi puţin pieziş, încât greşi ţinta şi focul arse numai un braţ, sau umăr, în loc să lovească între ochi. În clipa următoare, creechul era peste el, doar pe jumătate ca înălţime şi greutate, dar trântindu-l, deoarece se bazase pe armă fără să se aştepte la un atac. Braţele creechului erau subţiri şi tari, cu o blană aspră sub mâinile lui, şi, în timp ce se lupta cu el, fiinţa cântă.

Davidson stătea întins pe spate, ţintuit şi dezarmat. Îl priveau patru boturi verzi. Brăzdatul continua să cânte, un bolborosit lipsit de respiraţie, care avea însă o melodie. Ceilalţi trei ascultau şi rânjeau, arătându-şi dinţii albi. Niciodată nu văzuse un creeche zâmbind. Niciodată nu privise de jos faţa unui creeche. Întotdeauna, de deasupra. Din vârf. Încercă să nu se zbată deoarece, pentru moment, era o irosire zadarnică de forţe. Deşi micuţi, aveau mai multe braţe decât el, iar Brăzdatul îi luase şi arma. Davidson simţea însă o greaţă, o scârbă ce-i zgâlţâia trupul, cutremurându-l în ciuda voinţei lui. Mâinile mici îl răstigneau fără efort, iar chipurile verzui rânjeau deasupra.

Brăzdatul termină de cântat. Îngenunche pe pieptul lui Davidson, ţinând într-o mână un cuţit, iar în cealaltă arma.

— Nu poţi cânta, căpitane Davidson, aşa este? Ei bine, atunci poţi să fugi la hoperul tău, să zbori şi să-i raportezi colonelului din Central că locul acesta este ars, iar oamenii ucişi.

Blana de pe braţul lui drept era năclăită în sânge, la fel de roşu ca şi sângele omenesc, iar cuţitul tremura în laba verde. Chipul ascuţit şi brăzdat îl privi de aproape pe Davidson şi bărbatul putu zări lumina stranie care ardea în ochii negri precum cărbunele. Glasul continua să fie moale şi scăzut.

Îl lăsară să plece.

Se ridică încet, încă ameţit de căzătură. Creechii se îndepărtaseră acum de el, ştiind că omul avea alonja de două ori mai mare decât a lor; dar Brăzdatul nu era singurul înarmat, o a doua armă era îndreptată către pântecele lui Davidson. Cel care o ţinea era Ben. Propriul său creeche, Ben, dobitocul bătrân şi cenuşiu, arătând la fel de idiot ca întotdeauna, însă cu o armă în mână.

Este greu să te întorci cu spatele la două arme, dar Davidson reuşi să o facă şi se îndreptă către câmp.

Înapoia lui, un glas rosti ceva, vreun cuvânt creeche, ascuţit şi tare. Un altul spuse:

— Grăbeşte-te, iute-iute! Şi apoi se auzi un sunet ciudat ca un ciripit de pasăre, care era pesemne râsul creechilor.

Un foc de armă ţiui pe potecă, pe lângă el. Cristoase, nu era cinstit, ei aveau arme, pe când el, nu. Începu să alerge. Putea fugi mai repede decât oricare creeche. Nu ştiau să tragă cu arma.

— Fugi, răsună de departe glasul cel potolit.

Era Brăzdatul… Selver, aşa-l chema. Ei îi spuseseră Sam, până când Lyubov îl oprise pe Davidson să-i dea lecţia pe care o merita şi făcuse din el un căţeluş, iar apoi îi ziseseră Selver. Cristoase, ce era asta, un coşmar… Alerga. Sângele îi bubuia în urechi. Alerga prin amurgul auriu şi fumuriu. Lângă potecă era un trup, nici nu-l zărise până atunci. Nu era carbonizat, părea un balon alb dezumflat. Avea ochi albaştri şi holbaţi. Nu îndrăzniseră să-l ucidă pe el, pe Davidson. Nu mai trăseseră în el a doua oară. Era imposibil. Nu-l puteau ucide. Apăru şi hoperul, protector şi strălucitor, şi plonjă în scaun, decolând înainte ca vreun creeche să mai încerce ceva. Palmele îi tremurau, dar nu cine ştie ce, doar din cauza şocului. Nu-l puteau ucide. Ocoli dealul, apoi reveni rapid şi razant, căutându-i pe cei patru creechi. Nu se zărea însă nici o mişcare în ruinele întunecate ale taberei. Dimineaţa, acolo existase o tabără. Două sute de bărbaţi. Cu câteva clipe în urmă, tot acolo, stătuseră patru creechi. Nu visase. Nu putuseră dispărea. Erau pe acolo, se ascundeau. Armă mitraliera din botul hoperului şi ciurui pământul ars, găurind frunzele verzi ale pădurii, zdrobind oasele calcinate şi trupurile oamenilor săi, maşinăriile distruse şi cioturile albe şi putrezite, întorcându-se iarăşi, şi iarăşi, până când termină muniţia, iar arma se opri din spasme.

Mâinile lui Davidson erau acum sigure şi trupul calm; ştia că nu era vorba de nici un vis. Porni drept spre strâmtoare, ca să ducă veştile în Centralville. Zburând, simţea cum faţa i se relaxează, revenind la normal. Nu-i puteau arunca dezastrul în cârcă, pentru că nici măcar nu fusese acolo. Poate aveau să-şi dea seama de semnificaţia faptului că creechii atacaseră atunci când el era plecat, ştiind că altfel, cu el acolo, organizând apărarea, nu puteau obţine victoria. Toată chestia avea şi o parte bună. Aveau să facă ceea ce trebuia făcut din capul locului: să cureţe planeta pentru oameni. Acum, nici chiar Lyubov nu-i putea opri să-i termine pe creechi, mai ales când urma să se audă că masacrul fusese condus de creechul favorizat al lui Lyubov! Aveau să înceapă să-i vâneze ca pe şobolani; şi poate, poate că aveau să-i dea lui misiunea asta. Ar fi putut zâmbi la gândul acesta, dar îşi păstră chipul impasibil.

În amurg, oceanul era cenuşiu dedesubt, iar în faţă se întindeau dealurile insulelor, pădurile dese cu nenumărate frunze, cu pâraie ascunse şi ramuri împletite.