Întoarcerea regelui

I Turnul din Cirith Ungol

Sam se ridică cu greu, în capul oaselor, de la pământ. În prima clipă nu se dumiri unde se află, apoi însă întreaga disperare şi amărăciune îl copleşiră înnoit. Era în întunericul adânc din faţa porţii subpământene a fortăreţei orcilor; porţile de bronz erau închise. Trebuie că se prăbuşise la pământ năucit de izbitură atunci când se năpustise în ele; dar cât zăcuse acolo nu putea şti. Atunci ar fi fost în stare să mănânce jăratic, atât era de furios şi de deznădăjduit; acum tremura tot de frig. Se târî în patru labe spre porţi şi îşi lipi urechea de ele.

De dincolo, dintr-o mare depărtare, auzea abia desluşit voci arţăgoase de orci, dar curând şi acestea încetară ori poate ajunseseră prea departe ca să mai răzbată până la el, şi totul se cufundă în tăcere. Capul îl durea, ochii lui zăreau tot felul de luminiţe părelnice în întuneric, cu toate acestea Sam se strădui să-şi vină în fire şi să înceapă să gândească. Cel puţin un lucru îi era limpede, anume că nu avea nici o nădejde să pătrundă în bârlogul orcilor prin acea poartă; putea să aştepte el mult şi bine, poate chiar zile întregi, până să se deschidă din nou, numai că el nu avea vreme de pierdut aşteptând: timpul era deosebit de preţios. Şi nu mai avea nici o îndoială privinţa a ceea ce trebuia să facă: să-şi salveze stăpânul sau să piară în această încercare.

„Mai curând mi-e dat să pier, şi oricum ar fi mult mai simplu aşa, decât altminteri”, îşi spuse mohorât în sinea sa, în vreme ce-şi vâra sabia înapoi în teacă şi se depărta de porţile de bronz. Încet, pe bâjbâite, porni înapoi prin întunericul din tunel, neîndrăznind să folosească lumina elfilor; şi, în timp ce mergea, încerca să pună cap la cap tot ceea ce se întâmplase de când părăsise împreună cu Frodo Răscrucea. N-avea habar cât putea să fie ceasul. Cândva între o zi şi alta, după socoteala lui; dar nici numărătoarea zilelor n-o mai ţinuse. Se găsea în lumea întunericului, unde zilele lumii păreau să fi fost uitate, cum uitaţi erau toţi cei care pătrundeau acolo.

„Mă-ntreb dacă ei se mai gândesc la noi şi oare ce li s-o mai fi întâmplând lor acolo”, îşi zise, făcând un gest cu mâna în aer, spre o bănuită direcţie; numai că întorcându-se prin tunelul lui Shelob, el se îndrepta de fapt spre miazăzi, nu spre apus. În lumea de afară, meleagul dinspre soare-apune se apropia de crucea amiezii celei de a paisprezecea zi a lunii martie, după calendarul din Comitat, şi chiar în acele clipe Aragorn se afla în fruntea flotei cele negre, venind dinspre Pelargir, iar Merry călărea cu rohirrimii de-a lungul Văii Carelor de Piatră, în vreme ce în Minas Tirith se înălţau flăcările şi Pippin vedea cum creştea nebunia în ochii lui Denethor. Dar între toate temerile şi grijile, gândurile prietenilor se întorceau iar şi iar la Frodo şi la Sam. Nu-i uitaseră. Numai că nu era chip să-i ajute şi nici un gând nu era în stare deocamdată să vină în sprijinul lui Sam cel înţelept, fiul Meşterului îndemânatic; acum era singur-singurel.

În sfârşit ajunse la uşa de piatră a coridorului orcilor, dar cum nici de data asta nu izbuti să găsească zăvorul sau cârligul care o ţinea închisă, se caţără pe ea şi o trecu pe deasupra, aşa cum făcuse şi prima dată, sărind fără zgomot pe pământ. La fel de neauzit se furişă spre ieşirea din tunelul lui Shelob, unde zdrenţele plasei ei uriaşe încă se legănau şi fluturau în suflarea rece a aerului. Aşa i se părea lui Sam, că este rece, după bezna plină de miasme ce rămăsese în urmă; dar tocmai răceala ei îl învioră. Ieşi cu multă fereala afară.

Tăcerea ce-l întâmpină era ameninţătoare. Lumina, câtă era, părea mai curând ca la ceasul amurgului, la capătul unei zile înnegurate. Aburii nesfârşiţi ce se înălţau din Mordor şi se vălătuceau spre apus treceau chiar pe deasupra capului, o învălmăşeală colosală de nori şi fum, luminată de jos de o lucire de un roşu-mohorât.

Sam îşi înălţă privirile spre turnul orcilor şi, deodată, în dreptul ferestrelor înguste, se iviră nişte lumini îndreptate în afară asemenea căutăturii unor ochi mici şi roşii. Te pomeneşti că sunt nişte semnale, îşi spuse Sam. Teama de orci, pe care şi-o uitase o vreme în furia şi disperarea lui, puse din nou stăpânire pe el. Cât cuprindea cu ochii, nu vedea decât o singură cale pe care ar fi putut-o urma: trebuia să-şi continue drumul şi să încerce să găsească intrarea principală în îngrozitorul turn; îşi simţea însă genunchii moi şi tremura din tot trupul. Îşi desprinse privirile de la turn şi de la pereţii ascuţiţi ai fisurii din faţa lui şi îşi obligă picioarele îndărătnice să i se supună încet, cu urechile ciulite, refăcu drumul pe care venise, trecu de locul unde căzuse Frodo şi unde duhoarea lui Shelob încă mai stăruia în văzduh, şi mai departe, începu să urce, până ajunse chiar în crăpătura unde îşi petrecuse Inelul pe deget şi unde văzuse trecând oastea lui Shagrat.

Acolo se opri şi se aşeză. Nu se simţea în stare să meargă mai departe. Ca şi când, dacă apuca să treacă muchia crăpăturii de partea cealaltă şi să facă primul pas adevărat înspre ţinutul Mordorului, acel pas era definitiv. Nu mai exista cale de întoarcere. Fără vreun gând anume, trase Inelul afară şi şi-l puse din nou pe deget. În aceeaşi clipă simţi marea apăsare a greutăţii lui şi încă o dată, parcă mai puternic şi mai insistent ca oricând înainte, răutatea Ochiului Mordorului, iscoditor, încercând să străpungă umbrele pe care tot el le zămislise pentru propria sa apărare şi care iată că acum stăteau în calea neliniştii şi a îndoielii sale.

Ca şi prima dată, Sam descoperi că auzul i se ascuţise, în schimb ochilor lui lucrurile acestei lumi le păreau subţiate, nedesluşite. Pereţii stâncoşi ai trecătorii erau palizi, ca şi când i-ar fi văzut printr-o ceaţă, în schimb auzea undeva departe bolboroselile chinuite ale lui Shelob; ascuţite şi limpezi răsunau, parcă de undeva de foarte aproape, ţipete şi un zăngănit metalic. Sam sări în picioare şi se lipi de stânca ce mărginea drumul. Se bucura că avea Inelul cu el, căci iată că se apropia o altă oaste de orci mărşăluitori. Sau cel puţin acesta i-a fost primul gând. Dar îşi dădu brusc seama că nu era aşa, auzul îl înşelase: strigătele orcilor veneau din turn, şi cornul cel mai înalt al acestuia se afla chiar deasupra lui, în partea stingă a crăpăturii.

Tremurând tot, Sam se forţă să se clintească din loc. Era limpede că acolo sus se petrecea o mârşăvie. Cine ştie dacă nu cumva, în ciuda poruncilor date, orcii se lăsaseră pradă cruzimii lor şi acum îl chinuiau pe Frodo, sau poate că îl hăcuiau cu sălbăticie. Sam îşi ciuli urechile; o undă de speranţă i se trezi în suflet. Ar fi putut jura că în turn se dădea o luptă, orcii se luptau între ei, Shagrat şi Gorbag ajunseseră să se bată. Oricât de firavă era nădejdea născută din bănuiala lui, îi fu de ajuns ca să-şi revină. Exista o şansă, chiar şi mică. Dragostea lui pentru Frodo învinse orice alt gând şi, uitând de primejdia în care se afla, strigă în gura mare:

- Vin, domnu’ Frodo, vin acu’.

Alergă într-un suflet spre şaua trecătorii şi trecu de partea cealaltă. Brusc, drumul cotea spre stânga şi cobora abrupt. Sam intrase în Mordor.

Scoase Inelul de pe deget, poate mânat de o presimţire a primejdiei, izvorâtă din adâncul fiinţei sale, cu toate că în sinea lui nu-şi dorise decât să vadă mai limpede.

- Ia să privesc eu răul în faţă, murmură el. N-are rost să orbecăi ca prin ceaţă!

În faţa privirilor lui se ivi dintr-o dată un tărâm neîndurător, crud, aspru. Chiar la picioarele lui, cea mai înaltă creastă a munţilor Ephel Dúath îşi prăvălea abrupt stâncile masive într-un hău întunecos, iar de partea cealaltă a acestuia se înălţa o altă creastă, mult mai joasă, din a cărei muchie zimţată şi crenelată steiurile ca nişte colţi se desenau negre pe lumina roşiatică din spatele lor: era sălbaticul Morgai, inelul interior al zidurilor de apărare ale ţinutului. Dincolo de acesta, la mare depărtare, dar aproape în linie dreaptă şi peste o mare întinsă de întuneric punctată de focuri mici, se zărea o pălălaie urieşească; şi din aceasta se înălţau în coloane colosale vălătuci de fum, de un roşu-sângeriu în partea de jos, dar negre în capătul de sus, unde se revărsau în talazul mişcător ce acoperea întreg blestematul meleag.

Sam privea către Orodrúin, Muntele de Foc. Când şi când, furnalele din adânc, mult sub conul de cenuşă, se încingeau şi cu vuiet şi bubuituri straşnice vărsau fluvii de stâncă topită prin fisurile adânci din pereţii conului. Unele curgeau arzânde, prin albii largi, către Barad-dûr; altele coborau şerpuit spre şesul pietros, până se răceau şi înţepeneau ca nişte trunchiuri de dragoni contorsionate, borâte de pământul chinuit. Într-un asemenea ceas de frământare îi fu dat lui Sam să vadă Muntele Osândei, şi lumina lui, ascunsă vederii celor care urcau pe poteca dinspre Apus din pricina înaltului perete al masivului Ephel Dúath, strălucea orbitoare pe feţele stâncoase şi golaşe, încât acestea păreau scăldate în sânge.

Sam stătea ca trăsnit în lumina aceea îngrozitoare, căci acum, dacă privea la stânga lui, putea vedea Turnul din Cirith Ungol în toată puterea lui. Cornul pe care-l văzuse de pe partea cealaltă nu era altceva decât foişorul său cel mai înalt. Faţa răsăriteană avea trei caturi teribil de înalte şi pornea de pe un prag din peretele muntelui, aflat departe jos; spatele se lipea de stânca uriaşă, ieşind din ea sub formă de bastioane ascuţite, unul deasupra celuilalt, tot mai mici pe măsură ce se înălţau, cu pereţi verticali, măiestrit zidiţi, îndreptaţi spre nord-vest şi sud-est. În jurul celui mai de jos cat, la vreo două sute de picioare sub locul unde stătea acum Sam, era un zid crenelat ce închidea o curte mică. Poarta din latura de sud-est, mai apropiată, se deschidea spre un drum lat, iar parapetul exterior drumului urma buza unei prăpăstii, până când drumul făcea un cot spre sud şi cobora şerpuind în întunecime, pentru a se uni cu acela care venea dinspre Trecătoarea Morgul. Şi de acolo continua mai departe, traversa inelul Morgai printr-o fisură zimţată şi ieşea în valea Gongoroth, iar de acolo mergea până la Barad-dûr. Drumul îngust de sus, pe care se oprise Sam, cobora iute în trepte, prelungindu-se cu o potecă abruptă până la drumul principal, pe sub zidurile încruntate, nu departe de Poarta Turnului.

Cum sta şi se uita la toate acestea, Sam pricepu deodată, aproape şocat, că această fortăreaţă fusese construită nu pentru a-i ţine pe duşmani la distanţă de Mordor, ci pentru a-i ţine înăuntru. Era una dintre zidirile Gongorului, construită cu multă vreme în urmă, un avanpost răsăritean durat pentru apărarea Ithilienului, după ultima Alianţă, când oamenii Apusimii supravegheau ţinutul ticălos al lui Sauron, ce mişuna încă de creaturile sale. Dar aşa după cum s-a întâmplat şi cu Turnurile Colţilor, Narchost şi Carchost, şi aici strădania oamenilor a dat greş, căci trădarea a făcut ca Turnul să cadă în mâinile mai-marelui peste Duhurile Inelelor, încât de ani făr’ de număr era în stăpânirea răului. De când se întorsese în Mordor, Sauron descoperise că Turnul îi era de trebuinţă; căci el avea puţini slujitori, dar mulţi sclavi ai fricii, iar rostul Turnului era acela de a împiedica orice fugă din Mordor. Căci dacă se găsea vreun duşman într-atât de nechibzuit încât să încerce să pătrundă în taină pe acel meleag, Turnul se dovedea un ultim străjer mereu la pândă, urmărindu-l pe cel care ar fi izbutit să treacă neobservat de Shelob sau prin Trecătoarea Morgul.

Sam îşi dădea foarte bine seama ce puţină speranţă ar fi putut el să aibă să se furişeze în jos, pe sub pereţii aceia cu mulţi ochi, şi să treacă prin poarta străjuitoare. Şi chiar dacă reuşea, nu putea ajunge departe pe drumul păzit de dincolo de poartă: nici măcar umbrele negre ce sălăşluiau acolo unde nu răzbătea lucirea roşie nu l-ar fi ferit multă vreme de orcii cu ochi ce zăreau în întuneric. Însă oricât ar fi fost de fără de speranţă acel drum, o încercare încă şi mai rea îi stătea în faţă: nu să evite poarta şi să scape, ci să intre pe poarta de unul singur.

Se pomeni gândindu-se la Inel, dar era un gând în care nu găsea alinare, ci doar teamă şi primejdie. De cum zărise Muntele Osândei care ardea în depărtare, simţise cum se schimbă ceva în povara pe care o purta. Căci pe măsură ce se apropia de marile furnale unde fusese modelat şi făurit într-un trecut îndepărtat, puterea Inelului creştea, devenind încă şi mai cumplită, fără a putea fi stăpânită decât de o voinţă mai puternică decât ea. Şi cum stătea Sam acolo, fără ca Inelul să-i fie pe deget, ci agăţat de lanţ în jurul gâtului, îl simţi parcă mărindu-se, ca şi când ar fi fost învelit în propria sa umbră, uriaşă şi deformată, o ameninţare colosală proiectată pe pereţii Mordorului. Înţelegea că de acum încolo nu mai avea de ales decât între a se feri de Inel, cu toate că îl va chinui, şi a şi-l însuşi şi a înfrunta Puterea ce sălăşluia în fortăreaţa sa întunecată, de dincolo de valea umbrelor. Inelul îl ispitea, rozând din voinţa şi dreapta lui judecată. Mintea îi era bântuită de închipuiri nebuneşti; i se năzări că-l vede pe înţeleptul Sam cel puternic, Eroul Evului, traversând meleagul întunecat cu o sabie arzândă în mână, şi oştiri care se înghesuiau să vină la chemarea lui pentru a i se alătura în marşul său împotriva Turnului Barad-dûr. Şi atunci toţi norii se desfăceau şi soarele strălucea alb, şi la porunca lui Sam întreaga vale Gongoroth devenea o grădină de flori şi pomi care dădeau rod. Era destul să-şi pună Inelul, să şi-l revendice, şi toate aceste gânduri puteau deveni realitate.

În acest ceas de ispitire, ceea ce l-a ajutat să se ţină tare a fost mai cu seamă iubirea pentru stăpânul său; dar şi simplul său bun-simţ de hobbit, care încă mai zăcea necucerit în străfundul fiinţei sale: ştia, în adâncul sufletului, că el unul nu era îndeajuns de mare să poarte o asemenea povară, chiar dacă închipuirile sale nu erau doar un şiretlic pentru a-l face să se dea de gol. Mica grădină a unui grădinar liber era tot ce-i trebuia şi i se cădea, nicidecum grădina devenită regat; şi-i erau de ajuns mâinile sale două ca să o lucreze, câtuşi de puţin mâinile altora, cărora să le poruncească.

„Şi oricum, toate bazaconiile astea sunt o şmecherie, îşi spuse el. M-ar dibui şi m-ar încolţi înainte să apuc să strig văleu. M-ar dibui cât ai zice peşte dacă mi-aş pune Inelul acum, în Mordor. La naiba îmi pare că am tot atât de puţine speranţe cât îngheţul primăvara, asta-i tot ce pot spune. Taman când mi-ar prinde cu adevărat să mă fac nevăzut, nu pot folosi Inelul! Şi dac-am să izbutesc ajung mai departe de aici, Inelul ăsta o să fie o pacoste şi o povară tot mai mare, cu fiecare pas. Şi atunci, ce-i de făcut?”

Îndoielile lui nu erau chiar atât de mari. Ştia că trebuia să coboare la poartă, fără să mai zăbovească. Dădu din umeri, ca pentru a se scutura de umbră şi a alunga nălucile, şi începu coborâşul. Cu fiecare pas părea să se micşoreze tot mai mult. Astfel că în curând deveni din nou un hobbit mic şi înspăimântat. Tocmai trecea pe sub pereţii Turnului, iar strigătele şi larma luptei puteau fi auzite de urechile lui fără nici un alt ajutor. Ar fi zis că în acea clipă zgomotele veneau din curtea aflată în spatele zidului exterior.

Sam străbătuse jumătate din potecă, atunci când de sub portalul întunecos doi orci ieşiră în fugă în lucirea roşiatică. Nu s-au întors către el. Ci se îndreptau spre drumul principal; dar deodată se poticniră, căzură la pământ şi rămaseră nemişcaţi. Sam nu zărise nici o săgeată, dar îşi zise că fără doar şi poate fuseseră răpuşi de alţi orci de sus, de pe metereze, sau poate pitiţi în umbrele portalului, îşi continuă drumul, târându-se de-a lungul peretelui din stânga sa. Îi fusese de ajuns să-l cerceteze o dată cu privirea, ca să-şi dea seama că nu se putea căţăra pe el. Zidăria era înaltă de treizeci de picioare, fără nici o crăpătură sau vreo muchie, până sus la buza răsfrântă, ca nişte trepte răsturnate. Singura cale era poarta.

Se târî mai departe, întrebându-se câţi orci or fi sălăşluind în Turn împreună cu Shagrat, şi câţi erau de partea lui Gorbag, şi ce pricină or fi având să se ciondănească, dacă asta era ceea ce se întâmpla acolo. După socoteala lui, ai lui Shagrat erau vreo patruzeci, iar orcii lui Gorbag de două ori pe-atât; dar, fără îndoială că patrula lui Shagrat nu era decât o parte din garnizoana lui. Mai mult ca sigur că se ciorovăiau din pricina lui Frodo şi a prăzii. Sam se opri o clipă locului, căci dintr-o dată îi păru că totul se limpezea, aproape ca şi când ar fi văzut cu propriii săi ochi ce se petrecea acolo. Vesta de mithril! Asta era, Frodo o purta, iar ei o găsiseră. Şi, din câte auzea Sam, Gorbag amarnic ce mai râvnea la ea. Numai că poruncile Turnului Întunecimii erau deocamdată singura apărare a lui Frodo şi dacă acestea nu erau luate în seamă, Frodo putea omorât în orice clipă.

- Hai, trântor prăpădit ce eşti! strigă Sam pentru sine. Înainte!

Scoase sabia Sting din teacă şi o rupse la fugă către poarta deschisă. Dar chiar când era să treacă pe sub bolta ei mare, simţi un soc: ca şi când nimerise în plină fugă într-o plasă, ca aceea a lui Shelob, numai că invizibilă. Nu vedea nici un obstacol, însă ceva mult prea puternic pentru ca voinţa lui să-l înfrângă i se pusese în drum. Se uită în jur şi abia atunci îi zări în umbra porţii pe cei Doi Veghetori.

Parcă erau nişte fiinţe uriaşe aşezate pe tronuri. Fiecare avea trei trupuri lipite unul de altul, cu trei capete care priveau în afară, înăuntru şi în partea cealaltă a porţii. Capetele aveau chipuri de vultur, iar pe genunchii imenşi erau aşezate mâini îngherate. Figurile astea păreau tăiate din blocuri mari de piatră, de neclintit, şi cu toate acestea stăteau de strajă; un spirit înspăimântător al veghei ticăloase sălăşluia în ele. Ştiau din prima clipă cine era duşman. Nimeni nu putea trece de ele nebăgat în seamă, fie el chiar invizibil. Nu i-ar fi îngăduit să intre şi nici să scape, odată ajuns înăuntru.

Oţelindu-şi voinţa, Sam se aruncă încă o dată înainte, dar se opri cu o smucitură, clătinându-se ca şi când ar fi primit o lovitură în piept şi-n cap. Neştiind ce altceva să facă şi răspunzând unui gând neaşteptat ce-i răsări în minte, Sam îndrăzni un gest de mare curaj: scoase încet sticluţa primită de la Galadriel şi-o ridică în sus. Lumina sa albă prinse iute putere, alungând umbrele de sub arcul porţii. Monstruoşii Veghetori stăteau acolo reci, nemişcaţi, arătându-şi întreaga hidoşenie a formei lor. Preţ de o clipă, Sam surprinse o sclipire în pietrele negre ale ochilor lor, atât de haină încât îl făcu să se chircească de frică: dar încet-încet, puterea lor păru să şovăie şi să se preschimbe în teamă.

Dintr-un salt, Sam trecu de ei; însă chiar în aceeaşi secundă şi tocmai când pitea sticluţa înapoi în sân, simţi ca un fel de coardă de oţel care plesni în spatele lui, semn că veghetorii îşi reveniseră la starea lor de veghe. Şi din capetele acelea crâncene ţâşni un ţipăt ascuţit ce se izbi de zidurile falnice din faţa lui Sam. Undeva sus, la mare înălţime, un clopot răguşit bătu o singură dată, ca un fel de semnal de răspuns.

- Asta a pus capac la toate! mormăi Sam. Nici că se putea o intrare mai cu surle şi tobe! Hei, nu mă întâmpină nimeni? strigă el. Spuneţi-i Căpitanului Shagrat că-l caută marele războinic elf, care şi-a adus şi sabia elfă cu el!

Nici un răspuns. Sam înainta. Sting scapără albastră în mâna lui. Curtea era cufundată într-o umbră adâncă, dar cu toate acestea Sam văzu că dalele de piatră erau îngropate sub cadavre. Chiar la picioarele lui zăceau doi arcaşi orci, cu pumnale înfipte în spate. Dincolo de ele, şi mai multe trupuri; unii orci căzuseră împrăştiaţi, răpuşi de săgeţi sau căsăpiţi; alte jivine se prăbuşiseră încleştate, mătrăşite în timp ce-şi înfigeau pumnalele unele în altele, se gâtuiau sau se muşcau. Piatra de pe jos era alunecoasă din pricina sângelui negru.

Sam desluşi două uniforme, una purtând însemnul Ochiului Roşu, cealaltă având brodată pe ea o Lună schimonosită de masca înspăimântătoare a morţii; dar nu se opri să se uite mai îndeaproape, în capătul opus al curţii, o ditamai uşă ce dădea în Turn stătea pe jumătate deschisă; prin deschizătură răzbătea o lumină roşie, iar în prag zăcea mort un orc din cei mari. Sam sări peste hoitul lui şi intră: se opri locului, uitându-se în jur cu un aer încurcat.

Un coridor lung, răsunând de ecou, pornea din dreptul uşii spre coasta muntelui. Era slab luminat cu facle care ardeau în armături fixate pe perete, dar capătul său îndepărtat se pierdea în beznă. De o parte şi de alta se zăreau multe uşi şi deschizături; însă, în afară de încă două sau trei hoituri răstignite pe podea, locul era pustiu. Din cât reuşise să prindă din ceea ce-şi spuseseră căpitanii, Sam îşi dădu seama acum că pe Frodo îl putea găsi mort sau viu, într-o încăpere undeva sus de tot, în foişorul cel mai înalt; dar dacă se apuca să caute drumul, mai pierdea o zi până să-l găsească, şi asta cu puţin noroc.

- Îmi vine să cred că e pe undeva aproape de capătul celălalt, murmură el. Tot Turnul ăsta se înalţă parcă cu spatele. Până una-alta, aş face mai bine să mă iau după lumini.

Porni de-a lungul coridorului, de data asta însă încet, tot mai fără tragere de inimă cu fiecare pas. Groaza începea din nou să pună stăpânire pe el. Nici un alt zgomot nu se auzea, în afara de clipăitul paşilor lui, care devenea tot mai puternic din pricina ecoului, ca şi când nişte palme mari loveau piatra. Stârvurile; pustiul; pereţii negri şi jilavi, de pe care parcă picura sânge; teama de moartea neaşteptată care pândea din intrândurile uşilor sau din umbră; şi dincolo de toate închipuirile din mintea lui, duşmănia de la poartă, care aştepta şi veghea; aproape că era mai mult decât putea el să îndure, oricât s-ar fi străduit. O luptă - mă rog, fără prea mulţi duşmani deodată - ar fi fost mai bine venită decât această nesiguranţă îngrozitoare şi ameninţătoare. Ca să uite de sine, se îndârji să se gândească la Frodo, care cine ştie unde zăcea în acel loc îngrozitor, legat fedeleş sau rănit, sau poate chiar mort. Îşi continuă drumul.

Lăsase lumina torţelor în urmă şi ajunsese la o uşă mare şi arcuită, la capătul coridorului, care nu era altceva decât partea interioară a intrării subpământene, aşa după cum bine bănuise, când de undeva de foarte sus răsună un înfiorător ţipăt gâtuit. Sam se opri ca împietrit. Auzi paşi care se apropiau. Cineva cobora în mare fugă de undeva de deasupra, pe nişte scări care răsunau de ecou.

Voinţa lui se dovedi prea slabă şi prea înceată pentru a-i ţine mâna în loc. Cât ai clipi trase lanţul afară şi se încleşta pe Inel. Dar Sam nu şi-l petrecu pe deget; căci chiar când îl strângea la piept, îl auzi pe orc zuruind la vale. Sărind dintr-o deschizătură neagră din dreapta, orcul porni în goană chiar spre el. Ajuns la vreo şase picioare de Sam, îşi înălţă capul şi-l zări; Sam îi auzi respiraţia gâfâită şi văzu sclipirea din ochii injectaţi. Orcul se opri ca trăsnit. Căci ceea ce avea în faţa lui nu era un hobbit mic şi speriat, chinuindu-se să ţină sabia fără să-i tremure mâna: ci o formă nemaipomenit de mare şi de tăcută, învelită într-o umbră cenuşie, care se desena ameninţătoare pe lumina tremurătoare din spatele ei; într-o mână ţinea o sabie, a cărei lucire în sine îi provoca o durere amarnică, iar cealaltă mână îi era încleştată la piept, dar ţinea ascunsă în ea o primejdie fără nume, vestitoare de putere şi prevestitoare de moarte.

În prima clipă, orcul se chirci, ca în clipa următoare să scoată urlet înfiorător de teamă, să facă stânga-mprejur şi să fugă înapoi unde a venit. Nicicând vreun câine n-a prins mai mult curaj când duşmanul o şterge cu coada între picioare, ca acum Sam în faţa acestei fugi neaşteptate. Cu un strigăt ţâşni în urma lui.

- Da! Războinicul elf este liber! Vin. Numa’ arată-mi drumul dacă nu vrei să te jupoi de viu!

Orcul însă era la el acasă, sprinten nevoie mare şi bine hrănit. Sam era străin de locul acela, flămând şi frânt de oboseală. Treptele erau înalte, abrupte, şerpuitoare. Încât Sam începu curând să gâfâie. Orcul se făcu iute nevăzut, iar paşii lui nu se mai auzeau decât palid, un lipăit ce urca tot mai sus. Când şi când mai scotea un urlet, pe care ecoul îl purta din zid în zid, dar curând şi aceste sunete încetară.

Sam urcă târâş-grăpiş mai departe. Simţea că e pe drumul cel bun, din care pricină era mult mai în apele lui. Vârî Inelul în sân, strânse cureaua.

- Măi să fie! mormăi ei. Păi dacă pe toţi îi muşcă strechea când dau cu ochii de mine şi de Sting, aş zice că e chiar mai bine decât mi-am dorit. Oricum, din câte-am văzut, Shagrat, Gorbag şi ai lor mi-au făcut aproape toată treaba. Şi-mi vine să cred că în afară de şobolănelul ăla speriat n-a mai rămas nici unu’ viu pe-aici!

La aceste vorbe se opri brusc, parcă s-ar fi izbit cu capul de-un zid de piatră. Căci înţelesul deplin a ceea ce tocmai spusese îl lovi ca o măciucă. N-a mai rămas nici unul viu! Al cui fusese acel îngrozitor urlet de moarte?

- Frodo! Frodo! Stăpâne! strigă el aproape hohotind. Ce mă fac dacă te-au răpus? Uite că vin, vin până sus, în sfârşit, să văd ce-am de făcut.

Şi urcă, urcă tot mai sus. Era întuneric, doar la câte o cotitură ardea o torţă, sau în dreptul unei deschizături ce ducea la alte caturi, şi mai înalte, ale Turnului. Încercă să ţină socoteala treptelor, dar după două sute le pierdu şirul. Acum înainta fără zgomot; căci i se părea că aude nişte voci undeva deasupra, încă destul de departe. Care va să zică mai erau în viaţă şi alţii, în afară de şobolanul ăla.

Şi pe neaşteptate, tocmai când simţea că nu mai are putere sa respire şi nici să-şi mai îndoaie genunchii, treptele se sfârşiră. Se opri şi el şi rămase nemişcat. Vocile se auzeau tare, din apropiere. Sam se uită în jur. Urcase chiar până pe acoperişul plat al celui de-al treilea şi cel mai de sus cat al Turnului; un spaţiu deschis, lat de vreo douăzeci de metri, înconjurat de-un parapet puţin înalt. Scara se termina într-o cămăruţă boltită, chiar în mijlocul acoperişului, cu nişte uşi joase care dădeau spre est şi spre vest. La răsărit, Sam văzu câmpia Mordorului, departe jos, întinsă şi acoperită de întuneric, iar în zare muntele arzând. O nouă răscolire îi frământa puţurile adânci, iar râurile de foc străluceau atât de sălbatic, încât chiar şi la acea depărtare, de multe mile, pălălaia strălumina cu o licărire roşiatică vârful turnului. Spre apus, vederea se oprea la baza măreţului foişor construit în partea din spate a acestei curţi suspendate, îndreptându-şi cornul mult peste creasta munţilor înconjurători. Un ochi de geam răsfrângea lumina. Uşa foişorului era la mai puţin de zece yarzi de unde stătea Sam. Era deschisă, dar înăuntru era întuneric şi tocmai din acea întunecime răzbăteau vocile.

La început Sam nu le ascultă; ieşi în pragul uşii răsăritene şi se uită înjur. I-a fost de ajuns o privire ca să-şi dea seama că aici se dăduse lupta cea mai grea. Hoituri peste hoituri de orci sau de capete şi mădulare retezate. Locul duhnea a moarte. Un mârâit, urmat de o lovitură şi un strigăt, îl făcu să sară înapoi la adăpostul cămăruţei. O voce de orc izbucni mânioasă. Sam o recunoscu de îndată, aceeaşi voce aspră, brutală, rece. Era a lui Shagrat, Căpitanul Turnului.

- Zici că nu te mai duci, hă? Naiba să te ia, Snaga, vierme împuţit! Dacă-ţi închipui că-s chiar atât de hodorogit ca să poţi să mă iei peste picior, greşeşti amarnic. Vino numa’ncoa şi vezi tu cum îţi scot ochii aşa cum i-am scos şi lu’ Radbug mai adineaori. Las’ că vezi tu cum mă socotesc cu tine. Numa’ să vină băieţii ăia: la Shelob te trimit învârtindu-te.

- N-or să vină până nu crapi tu, răspunse Snaga ursuz. Ţi-am zis de două ori pân-acu’ că porcu ăla a lu’ Gorbag a ajuns primu’ la Poartă, nici unu’ d-a noşti n-a ieşit. Nu ş’ cum s-a făcut de-au scăpat Lagduf şi Muzgash, da’ i-au doborât. Am văzut de la o fereastră, zău. Ei au fost ultimii.

- Atunci trebuie să te duci. Eu oricum trebuie să rămân aici. Numa’ că-s rănit. Foasele Negre să-l înghită pe împuţitu’ ăla de răzvrătit Gorbag! Vocea lui Shagrat se pierdu într-o ploaie de sudalme şi blesteme. I-am dat mai mult decât mi-am dat mie, şi el m- înjunghiat, gunoiu’ naibii, înainte să apuc să-l gâtui. Te duci, auzi, sau te sfârtec de viu! Trebuie să-i dai de ştire lui Lugburz, altfel pe amândoi ne pasc Foasele Negre. Da, da, şi pe tine. N-ai să scapi pitindu-te aici.

- Nu mai cobor nici mort scările alea cu toată căpitănia ta cu tot, bodogăni Snaga. Ne! Ţine-ţi labele la fereală de jungher de nu vrei să te trezeşti c-o săgeată-n pântece. N-o să mai fii tu căpitan multă vreme când or auzi Ei ce s-a petrecut aici. M-am luptat pentru Turn cu duhorile alea de şobolani din Morgul şi v-aţi băgat voi doi, căpitani sadea, să mătrăşiţi totu’, scărmănându-vă din pricina prăzii ăleia.

- Gata, mi-a ajuns, mârâi Shagrat. Aveam de îndeplinit o poruncă. Gorbag a început totu’ când a încercat să şterpelească frumuseţea aia de cămaşă.

- Păi atât te-ai dat că eşti mare şi tare că l-ai scos din ţâţâni. Avea oricum mai multă minte decât tine. Nu o dată ţi-a zis că a’ mai primejdioasă din iscoadele astea e încă liberă, da’ n-ai vrut s-asculţi şi pace. Şi nici acu’ nu vrei s-asculţi. Gorgar avea dreptate să m-asculte pe mine. Mişună pe-aici un războinic d-ăla mare, un elf d-ăla setos de sânge, sau un tark din ăia împuţiţi. Vine-ncoa’, ascultă-mă pe mine. Ai auzit clopotu’. A trecut de Veghetori, ş-asta-i treabă de-a tarkilor. E pe scări şi pân’ nu se dă jos d-acolo eu nu cobor. Nici d-aca-i fi nazgûl n-aş coborî.

- Care va să zică aşa stă treaba? urlă Shagrat. Adică faci asta şi nu faci aia? Şi când o fi să vină ăla, o ştergi frumuşel şi mă laşi? Ne, n-ai s-o faci! întâi îţi viermuiesc eu burdihanu’ de n-ai să-l poţi duce.

Orcul mai mic ţâşni pe uşa foişorului. În urma lui ieşi Shagrat, o matahală de orc, cu braţe lungi care atingeau podeaua din pricină că alerga încovoiat de spate. Însă unul dintre braţe atârna fără viaţă şi părea să sângereze; celălalt ţinea strâns o boccea mare şi neagră. În lumina roşie din vârful turnului, Sam, care stătea ascuns în spatele uşii de la scară, apucă să-i vadă chipul hain atunci când trecu pe lângă el: era crestat, parcă fusese sfâşiat cu ghearele, şi mânjit de sânge; din colţii lui ieşiţi în afară picura salivă; iar gura îi era rânjită ca un bot de fiară.

Din ascunzătoarea lui, Sam văzu cum îl vânează Shagrat pe Snaga în jurul acoperişului, până când, ferindu-se de matahală, orcul mai mic se repezi cu un scheunat înapoi în foişor şi se făcu nevăzut. Shagrat se opri din fugă. Pitulat în spatele uşiţei dinspre răsărit, Sam îi zări lângă parapet, gâfâind şi chinuindu-se să-şi încleşteze şi să-şi descleşteze laba stângă. Puse bocceaua jos şi cu laba dreaptă scoase un cuţit cu lama lungă şi roşie şi scuipă pe ea. Se apropie şi mai mult de parapet, se aplecă peste el şi privi în jos, la curtea exterioară, aflată mult sub ei. Strigă de două ori, dar nu primi răspuns.

Deodată, în timp ce Shagrat stătea aplecat cu spatele la acoperiş, Sam văzu uluit că unul dintre trupurile răstignite pe jos se mişcă. Se târa. Întinzând o labă, înşfacă bocceaua. Se chinui să se ridice în picioare. În cealaltă labă ţinea o suliţă cu vârful lat şi coadă scurtă, frântă. Era pregătit să o înfigă. Dar chiar în acea clipă îi scăpă un sâsâit printre dinţi, un suspin de durere sau de ură. Cu iuţeala şarpelui, Shagrat alunecă într-o parte, se răsuci şi înfipse lama cuţitului în grumazul duşmanului.

- Te-am prins, Gorbag! strigă el. N-ai crăpat de tot, hă? Ia să isprăvesc acu’ ce-am început.

Sări cu picioarele pe trupul căzut şi îl calcă şi-l tescui cu furie, aplecându-se când şi când ca să-l înjunghie şi să-l sfârtece cu jungherul, în sfârşit, mulţumit de ispravă, îşi dădu căpăţâna pe spate şi lăsă să-i scape din gâtlej un urlet triumfător, bolborosit şi dătător de fiori. Apoi linse lama, o prinse între dinţi şi, luându-şi bocceaua, se îndreptă şchiopătând spre uşa scărilor, care era mai aproape de el.

Sam n-avea timp să stea pe gânduri. Ar fi putut să se furişeze afară pe cealaltă uşă, dar nu fără să fie văzut; şi nici nu ar fi putut să se joace multă vreme de-a pisica şi şoarecele cu orcul acesta înfiorător. Astfel că făcu ceea ce poate era cel mai bun lucru pe care-l putea face: cu un strigăt sări afară din ascunzătoare, chiar în faţa lui Shagrat. Acum nu mai strângea Inelul în pumn, dar îl avea acolo, o putere ascunsă, o ameninţare ce ţinea sub obroc pe toţi sclavii Mordorului; iar în mână se afla Sting, şi sclipirea tăişului orbi ochii orcului precum scăpărarea stelelor haine din îngrozitoarele meleaguri ale elfilor, care umpleau de coşmaruri nopţile tuturor celor din neamul său şi îi făceau să tremure de frică. Unde mai pui că Shagrat nu putea şi să lupte şi să nu lase din labă comoara. Se opri şi rânji, dezvelindu-şi colţii. Şi încă o dată sări într-o parte, aşa cum fac orcii, iar când Sam se repezi la el, ridică bocceaua drept scut. Dar şi drept armă, căci îşi izbi cu putere vrăjmaşul în faţă. Sam se clătină sub lovitură şi, până să apuce să se descebelească din ameţeală, Shagrat trecu pe lângă el şi se năpusti pe scări în jos.

Sam fugi după el blestemând, însă nu ajunse departe. Căci gândul la Frodo îi reveni în minte şi îşi aminti că celălalt orc se întorsese în foişor. Iarăşi trebuia să facă o alegere cumplită şi nu avea vreme să cumpănească la ea. Dacă Shagrat izbutea să iasă, curând avea să găsească ajutoare şi să se întoarcă. Iar dacă se lua pe urmele lui, cine ştie ce era în stare să facă celălalt orc acolo sus. Şi poate că nu-l mai prindea pe Shagrat, sau chiar cădea răpus de el. Făcu iute stânga-mprejur şi fugi înapoi pe scări în sus.

„Mă tem că iar am zbârcit-o, oftă el. Treaba mea însă e să urc mai întâi până sus de tot, orice s-ar întâmpla după aceea.”

Acolo jos Shagrat cobora scările sărind din treaptă-n treaptă, ieşea în curte şi trecea de poartă, purtând cu sine povara sa preţioasă. Dacă Sam l-ar fi putut vedea şi ar fi ştiut ce suferinţă avea să aducă fuga orcului, poate că l-ar fi părăsit curajul. Acum însă nu se gândea la altceva, decât la ultima etapă din căutarea lui. Se apropie prudent de uşa foişorului şi păşi înăuntru. Nimeri în beznă. Dar curând ochii lui scormonitori desluşiră o lumină firavă undeva în dreapta. Venea de la o deschizătură înspre o altă scară, întunecoasă şi îngustă: părea să urce în spirală, urmând peretele interior al zidurilor circulare ale foişorului. Undeva sus licărea o faclă.

Sam începu să urce tiptil. Ajunse la o torţă înfiptă într-un suport deasupra unei uşi în stânga lui, în dreptul unei deschideri ce folosea ca fereastră şi dădea spre apus: unul dintre ochii aceia roşii pe care-l zărise împreună cu Frodo de jos, de la gura tunelului. Sam trecu repede de uşă şi urcă iute spre al doilea cat, stăpânit de teama că putea fi atacat şi că acu-acu are să simtă din spate degete sugrumătoare încleştându-se pe gâtul lui. Ajunse la o fereastră ce dădea spre răsărit şi la o a doua torţă deasupra uşii care dădea într-un coridor străbătând foişorul pe la mijloc. Uşa era deschisă, iar coridorul nu era luminat decât de torţa cu limbi tremurătoare şi de lucirea roşie de afară, filtrată prin crăpătura ferestrei. Aici însă se oprea scara, nu urca mai departe. Sam se furişă în coridor. De o parte şi de alta, câte o uşă scundă, închise şi zăvorite amândouă. Nu se auzea nici un sunet.

- O fundătură, murmură Sam; şi-am mai şi urcat până aici! Ăsta nu poate fi vârful turnului. Şi ce-am să fac?

Coborî în fugă la catul de jos, încercă uşa. Nu se clintea. Urcă iar în fugă; sudoarea îi curgea de pe faţă. Simţea că fiecare minut era preţios, şi uite cum le pierdea unul câte unul; şi nu putea face nimic. Nu-i mai păsa de Shagrat sau de Snaga sau de alt orc prăsit vreodată. Nu-şi dorea decât să fie cu stăpânul său, să-i mai vadă o dată chipul sau să-i mai atingă o dată mâna.

Într-un târziu, vlăguit şi simţindu-se înfrânt fără speranţă, se aşeză pe o treaptă puţin mai jos de intrarea în coridor, şi-şi aplecă fruntea în palme. Era o linişte înfiorătoare peste tot. Torţa care arsese cu flacără mică încă de când sosise el acolo pâlpâi şi se stinse; simţi cum întunericul îl acoperă ca un val uriaş. Şi atunci, spre propria lui uluială, în locul acela care era sfârşitul lungii lui călătorii şi al durerii sale, stârnit de-un simţământ al inimii pe care nu-l putea răspica, Sam începu să cânte.

Vocea lui suna subţire şi tremurătoare în turnul rece şi întunecos: vocea unui hobbit pierdut şi istovit, pe care nici un orc care s-ar fi putut s-o audă n-ar fi luat-o drept vocea limpede a unui senior elf. Sam îngâna melodii vechi de-ale copiilor din Comitat, frânturi din cântecele domnului Bilbo, ce-i veneau în minte asemenea unor întrezăriri palide ale locurilor de acasă. Şi deodată, o putere reînnoită se trezi în el, vocea îi răsună limpede, şi vorbe născocite de el fără trudă se legară în stanţe potrivite cântării simple.

- Dincolo de toate turnurile puternice şi înalte, începu el din nou, dar se opri brusc. Parcă a auzit o voce firavă, răspunzându-i. Acum nu mai auzea nimic. Ba da, ceva-ceva, dar nu voce. Paşi care se apropiau. Şi acum se deschidea încet o uşă în coridorul de deasupra; balamalele scârţâiră. Sam se făcu mic şi ascultă. Uşa se închise cu un bufnet surd şi răsună o voce mârâită de orc care strigă:

- Hei! Tu ăla de colo, şobolan de băligar ce eşti! Isprăveşte cu chiţcăiturile că de nu vin la tine şi n-o să-ţi pice bine. M-auzi?

Nici un răspuns.

- Aşa te vreau, grohăi Snaga. Da’ ia să vin eu să văd ce cloceşti tu acolo.

Balamalele scârţâiră din nou; trăgând cu ochiul de după colţul intrării în coridor, Sam zări o pâlpâire de lumină în cadrul unei uşi deschise şi forma întunecată a unui orc ce tocmai ieşea. Parcă ducea o scară cu el. Aha, se dumiri Sam într-o clipită: în încăperea cea mai de sus a turnului se ajungea printr-un chepeng în tavanul coridorului. Snaga împinse scara în sus, o propti şi urcă, dispărând din vedere.

Sam auzi cum se trage un zăvor şi apoi din nou vocea aceea hidoasă.

- Şezi chitic, c-altfel o păţeşti! Nu mai ai tu mult de trăit în pace, ascultă la mine; da’ dacă nu vrei să-ncepem de-acu’ distracţia, tine-ţi fleanca, auzi? Şi-asta ca să ţii minte ce ţi-am zis!

Se auzi ceva ca un plesnet de bici.

La acest zgomot, mânia din sufletul lui Sam se preschimbă dintr-o dată într-o adevărată furie. Sări în picioare, fugi şi urcă scara ca o mâţă. Capul îi ieşi în mijlocul podelei unei încăperi largi. De tavan atârna o lampă roşie; crestătura îngustă a ferestrei dinspre apus era undeva sus şi întunecată. Ceva zăcea pe podea, lângă peretele de sub fereastră, dar deasupră-i era aplecată o formă neagră, orcească. Forma asta înălţă biciul a doua oară, numai că şfichiul nu se mai abătu.

Cu un strigăt şi strângând pe Sting în pumn, Sam sări pe podea. Orcul se răsuci, dar înainte să apuce să facă vreo mişcare, Sam îi despică de braţ laba în care ţinea biciul. Urlând de durere şi de frică, însă şi disperat, orcul se aruncă spre Sam cu capul înainte. A doua lovitură a lui Sam nimeri mult în lături şi îl făcu să-şi piardă echilibrul, încât Sam căzu pe spate, agăţându-se de orcul care se împiedică de el şi căzu şi el. Dar înainte să apuce să se ridice în picioare, Sam auzi un strigăt şi o bufnitură. În graba lui nebunească, orcul călcase pe treapta de sus a scării şi se prăvălise prin gaura chepengului. Sam nici nu se mai sinchisi de el, ci se repezi la silueta ghemuită pe podea. Era Frodo.

Gol puşcă, zăcea ca leşinat pe o grămadă de zdrenţe jegoase: un braţ îi era ridicat, pentru a-şi feri capul, iar pe o parte a trupului se vedea o urmă urâtă a plesnei biciului.

- Frodo! Domnu’ Frodo, dragu’ meu! strigă Sam aproape orbit de lacrimi. Sunt eu, Sam, am venit! îşi ridică stăpânul pe jumătate Şi-l strânse la pieptul său.

Frodo deschise ochii.

- Oare visez încă? murmură el. Dar celelalte vise au fost îngrozitoare.

- Nu visaţi câtuşi de puţin, stăpâne. E de-adevăratelea. Eu sunt. Am venit.

- Nu-mi vine să cred, spuse Frodo, agăţându-se de el. Adineaori era un orc aici, cu un bici, şi deodată se preschimbă în Sam! Înseamnă că n-am visat când am auzit cântecul ăla acolo jos şi când am încercat să răspund? Tu ai fost?

- Chiar eu, domnu’ Frodo. Aproape că nu mai aveam nici o nădejde. Nu vă puteam găsi.

- Ei, Sam, dragul meu Sam, acum m-ai găsit, spuse Frodo şi se lăsă moale în braţele blânde ale lui Sam, şi închise ochii aşa ca un copil care şi-a găsit liniştea după ce un glas ori o mână dragă i-a alungat spaimele nopţii.

Lui Sam îi venea să şadă aşa la nesfârşit, în starea aceea de neţărmurită fericire; dar nu-i era îngăduit. Nu-i era de ajuns că-şi găsise stăpânul, acum trebuia să încerce să-l salveze. Îl sărută pe Frodo pe frunte.

- Haide! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! spuse încercând să pară la fel de vesel ca atunci când dădea la o parte perdelele în Fundătura, în dimineţile de vară.

Frodo oftă, se ridică în capul oaselor şi întrebă:

- Unde suntem? Cum am ajuns aici?

- N-avem timp de poveşti, domnu’ Frodo, până nu ajungem în altă parte. Da’ sunteţi în vârful turnului ăluia pe care l-am zărit împreună de acolo de jos, de la intrarea în tunel, înainte să vă răpească orcii. Când s-a întâmplat asta nu pot spune. Să fi trecut o zi, dacă nu şi mai bine.

- Numai atât? făcu Frodo mirat. Mie îmi pare că au trecut nu ştiu câte săptămâni. Dar de-om avea răgazul, va trebui să-mi povesteşti pe-ndelete. M-a lovit ceva, nu-i aşa? şi am căzut în întunecime şi în vise groaznice şi când m-am trezit a fost încă şi mai rău. Numai orci peste tot în jurul meu. Din câte-mi amintesc, îmi turnau pe gât o licoare înfiorătoare care mă ardea. M-am limpezit la minte, dar mă dureau toate cele şi eram vlăguit. M-au dezbrăcat de toate hainele; după care au venit două ditamai dihăniile şi m-au descusut şi iar m-au descusut, de simţeam că-mi pierd minţile, stăteau aplecate asupra mea, desfătându-se cu chinurile mele şi pipăind tăişul jungherelor. N-am să le pot niciodată uita ghearele şi ochii.

- N-o să le uitaţi dacă o să tot vorbiţi despre ele, domnu’ Frodo. Şi dacă nu vrem să le mai vedem, cu cât o ştergem mai repejor de-aici, cu atât mai bine. Puteţi merge?

- Da, pot, spuse Frodo, ridicându-se încet în picioare. Nu-s rănit, Sam. Doar că mă simt tare istovit şi mă doare uite-aici.

Îşi duse mâna la spate, deasupra umărului stâng. Se ridică în picioare şi lui Sam i se păru că era înveşmântat tot în flăcări: pielea lui Frodo era ca purpura în lumina lămpii de deasupra. Frodo măsură încăperea de două ori în sus şi-n jos.

- Acum e mai bine! spuse cu ceva mai mult curaj în voce. Nu-ndrăzneam să mă mişc atunci când eram lăsat singur sau când venea unul dintre paznici. Şi după aia au început urletele şi păruiala. Dihăniile alea mari se ciorovăiau, pare-mi-se. Din pricina mea şi a lucrurilor mele. Zăceam acolo îngrozit. Şi după aia s-a lăsat o tăcere de moarte şi asta a fost şi mai cumplit.

- Da, s-au ciorovăit, aşa se pare. Vreo două sute de jivine de-alea scârboase trebuie c-au fost aici. Cam mulţi pentru Sam Gamgee, s-ar putea zice. Da’ treaba cu răpusu’ au dus-o ei la bun sfârşit. Noroc chior, trebuie să recunosc, numai că povestea e prea lungă să v-o povestesc d’a fir-a-păr, până n-om ieşi de-aici. Să vedem acum ce-i de făcut. Doar n-o să umblaţi gol-puşcă prin Tărâmul Negru, domnu’ Frodo.

- Mi-au luat totul, Sam. Tot ce-aveam. Înţelegi? Totul! Frodo se ghemui din nou la podea, cu capul plecat, copleşit de disperarea pe care i-o treziseră propriile sale cuvinte, căci îşi dădu seama deodată de proporţiile dezastrului. Căutarea a dat greş, Sam. Chiar şi dacă ieşim de-aici, nu putem scăpa. Numai elfii pot scăpa. Departe, departe, dincolo de Pământul de Mijloc, departe peste Mare. Dacă şi aceea e destul de mare ca să-i ferească de Umbră.

- Nu, domnu’ Frodo, n-au luat chiar tot. Şi n-a dat greş, nu încă. L-am luat, domnu’ Frodo, să-mi fie cu iertare. Şi l-am păstrat bine. E la gâtul meu acum, şi tare mă mai împovărează. Sam scotoci în sân după lanţ şi Inel. Da’ gândesc că trebuie să-l luaţi înapoi.

Acum că sosise această clipă, Sam nu se prea arăta dispus să-i dea stăpânului său Inelul înapoi şi o dată cu el şi povara purtării lui.

Îl ai? întrebă Frodo ca trăsnit. Îl ai aici? Sam, eşti o minune! În clipa următoare, şi în mod cu totul ciudat, vocea lui se schimbă. Dă-mi-l! strigă el, ridicându-se în picioare şi întinzând spre Sam o mână tremurătoare. Dă-mi-l imediat! N-ai voie să-l ai!

- Am înţeles, domnu’ Frodo, spuse Sam oarecum speriat. Uitaţi-l! Trase încet Inelul din sân şi scoase lanţul peste cap. Dar acum vă găsiţi în Ţara Mordor, stăpâne; şi când o fi să ieşiţi o să vedeţi Muntele Cumplit şi toate celelalte. O să vedeţi că Inelul e tare primejdios aici şi tare greu de dus. Dacă-i prea greu, aş putea să vă ajut să-l duceţi, ce ziceţi?

- Nu, nu! strigă Frodo, smulgând Inelul şi lanţul din mâna lui Sam. Nu, n-ai s-o faci, tâlharule! Gâfâia şi se holba la Sam cu ochi măriţi de frică şi duşmănie. Şi deodată, strângând Inelul în pumnul încleştat, rămase înmărmurit. Parcă i se risipea o ceaţă de pe ochi; îşi trecu o mână peste fruntea ce-l durea. Nălucirea aceea hidoasă i se păruse atât de reală, aşa buimăcit cum încă mai era din pricina rănii şi a fricii. Chiar în faţa ochilor săi, Sam se preschimbase din nou într-un orc, care privea pofticios la comoara lui şi încerca să i-o ia, o jivină mică şi scârbavnică, cu ochi lacomi şi gură băloasă. Dar năluca pierise. În faţa Iui era Sam, îngenuncheat, cu chipul schimonosit de durere, ca şi când ar fi fost înjunghiat în inimă; din ochi îi ţâşneau râuri de lacrimi.

- Ah, Sam! strigă Frodo. Ce-am spus? Ce-am făcut? Te rog, iartă-mă! După tot ce-ai făcut tu! Puterea asta îngrozitoare a Inelului e de vină. Ah, ce mi-aş dori să nu fi fost găsit niciodată, niciodată. Dar să nu-ţi faci griji din pricina mea, Sam. Trebuie să port povara până la sfârşit. Altminteri nu se poate. Nu poţi să te pui între mine şi soarta asta.

- Bine, domnu’ Frodo, spuse Sam, ştergându-se cu mâna la ochi. Am priceput. Da’ pot încă să vă ajut, nu-i aşa? Trebuie să vă scot de-aici. Acum, pe loc, pricepeţi? Numa’ că vă trebuie nişte veşminte şi-o armă, după care ceva de-ale gurii. Hainele or să fie cel mai uşor de găsit. Şi pentru că suntem în Mordor, am face bine să ne îmbrăcăm după cum e portul pe-aici; oricum tot n-avem de-ales. Mă tem că va trebui să vă îmbrăcaţi cu haine orceşti, domnu’ Frodo. Şi eu aşijderea. E mai bine să ne potrivim la îmbrăcăminte dacă mergem împreună. Până una-alta, înveliţi-vă în asta!

Sam desprinse mantia cenuşie din pafta şi i-o puse lui Frodo p umeri. Apoi îşi dădu raniţa jos din spinare şi o lăsă pe podea. O scoase pe Sting din teacă. Tăişul ei abia dacă licări.

- Era să uit de asta, domnu’ Frodo! Nu au luat totul! Mi-aţi dat-o mie pe Sting, dacă mai ţineţi minte. Şi sticluţa Doamnei. Le mai am pe amândouă. Dar mai lăsaţi-mi-le puţin, domnu’ Frodo. Trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc. Rămâneţi aici. Mai umblaţi puţin ca să vă dezmorţiţi picioarele. Mă întorc degrabă. Nu va trebui să mă duc prea departe.

- Fii cu băgare de seamă, Sam! Şi nu zăbovi! Or mai fi rămas în viaţă niscai orci şi stau la pândă.

- Trebuie să-mi încerc norocul, spuse Sam. Se duse la gaura chepengului şi dispăru în jos pe scară. Dar reapăru aproape imediat. Aruncă pe podea un cuţit cu lama lungă. Poate să aveţi nevoie de el, zise. A murit ăla de v-a biciuit. Şi-a frânt gâtu’ cu graba aia a lui, aşa mi se pare. Acuma trageţi scara în sus, dacă puteţi, domnu’ Frodo; şi n-o mai coborâţi decât când o să mă auziţi spunând parola. O să strig Elbereth. Cum spun elfii. Nici un orc n-ar rosti vorba asta.

Frodo rămase o vreme şezând acolo şi tremurând, cu mintea bântuită de spaime cumplite. Apoi se ridică, se înfăşură strâns în mantia elfă şi, ca să-şi îndrepte mintea spre alte lucruri, începu să umble de colo-colo iscodind şi cercetând fiecare cotlon al închisorii lui.

N-a trecut mult, cu toate că din pricina spaimei, lui i se păruse a fi trecut cel puţin un ceas, până auzi vocea lui Sam chemând în Şoaptă de jos: Elbereth, Elbereth. Frodo coborî scara uşoară. Sam urcă gâfâind, aducând pe cap o legătură mare. O lăsă să cadă la podea cu bufnet.

- Haideţi, repejor, domnu’ Frodo! A trebuit să răscolesc puţin până să găsesc ceva îndeajuns de mic pentru d-alde noi. O să trebuiască să ne descurcăm cu ce avem. Dar să ne grăbim. N-am dat peste nici un suflet viu şi n-am văzut nimic care să-mi dea de bănuit , numa’ că nu sunt în apele mele. Simt că locul ăsta e vegheat. De ce simt asta, nu ştiu, da’ treaba stă cam aşa: e ca şi cum unu’ din Călăreţii ăia înaripaţi şi îngrozitori a dat târcoale pe-aici, undeva sus în beznă, unde nu poate fi văzut.

Desfăcu legătura. Frodo privi cu scârbă la veşmintele dinăuntru, dar avea ce face: ori se îmbrăca, ori umbla despuiat. Era acolo o pereche de pantaloni lungi dintr-o ţesătură păroasă, făcută din cine ştie ce blană jegoasă de animal, şi o tunică din piele soioasă. Le trase pe el. Peste tunică îmbrăcă o za din împletitură îndesată, cam scurtă pentru un ditamai orcul, dar prea lungă şi grea pentru Frodo. Îşi strânse mijlocul într-un brâu de care era prinsă o teacă scurtă şi în aceasta din urmă se găsea o sabie cu lama lată. Sam adusese mai multe coifuri orceşti. Frodo găsi unul care i se potrivea destul de bine, o cască neagră cu marginea de fier şi cu inele de fier acoperite cu piele, pe care era pictat în roşu Ochiul Rău, deasupra apărătoarei de nas ce semăna cu un cioc.

- Uniforma ălora din Morgul, din care purta şi Gorbag, era mai potrivită şi mai bine croită, spuse Sam, numa’ că nu s-ar face, zic eu, să ne ducem cu însemnele lor în Mordor, după tot ce s-a-ntâmplat aici. Aşa, domnu’ Frodo, ia să vă văd. Un orculeţ sadea, dacă nu-s prea îndrăzneţ - adică aşa aţi arăta dacă am izbuti să vă acoperim faţa cu o mască, dacă v-am lungi braţele şi v-am crăcăna picioarele. Uite aici ceva ce o să mai acopere din cacealma, zise Sam şi îi puse lui Frodo pe umeri o mantie neagră largă. Acum chiar sunteţi gata! Când plecăm luăm şi-un scut.

- Şi tu, Sam? Ziceai că o să ne potrivim la haine.

- Ştiţi, domnu’ Frodo, am stat şi am cugetat că nu ar fi bine să las aici lucrurile mele, şi nici nu le-am putea şterge urma. Iar zaua asta orcească n-am cum s-o trag peste hainele mele, înţelegeţi? Aşa că o să mă acopăr, şi-asta-i tot.

Se lăsă pe vine ca să împăturească mantia elfă. Făcu din ea un pacheţel neaşteptat de mic, pe care-l vârî în raniţa de pe podea. Se ridică, luă raniţa în spate, îşi puse un coif orcesc pe cap şi se înveli în altă mantie neagră.

- Aşa! zise. Acum ne potrivim cât de cât. Şi trebuie s-o luăm din loc!

- Nu pot să merg tot alergând, Sam, spuse Frodo cu un zâmbet timid. Ai aflat cumva dacă sunt hanuri pe drum? Sau ai uitat că mai trebuie să şi mâncăm şi să bem?

- Iertăciune, da’ am uitat! recunoscu Sam. Fluieră descumpănit. Bată-mă să mă bată, domnu’ Frodo, da’ după ce-aţi dispărut nici c-am mai ştiut de foame şi sete! Nu ştiu de când n-am mai pus strop de apă ori fărâmă de mâncare în gură. Am uitat de toate astea tot încercând să vă găsesc. Ia staţi! Ultima oară când m-am uitat în raniţă încă mai aveam destul din pâinea şi merindele pe care ni le-a dat Căpitanul Faramir, ca să mă ţină pe picioare vreo două săptămâni la nevoie. Cât despre licoare, n-a mai rămas nici un strop din puţinul pe care-l mai aveam. N-o să ne ajungă nicicum la amândoi. Da’ orcii ăştia nu mănâncă şi ei, nu beau? Te pomeneşti că îşi duc zilele numa’ cu duhori şi otravă?

- Ba mănâncă şi beau şi ei, Sam. Umbra care i-a adus pe lume e-n stare doar să batjocorească, nu şi să zămislească ceva nou cu de la sine putere. Aş zice că orcilor ăstora nu le-a dat viaţă. Ci doar i-a prăpădit şi i-a pocit; şi dacă e să trăiască, trebuie s-o facă asemenea oricărei alte vietăţi. Se mulţumesc şi cu apă puturoasă şi carne stricată dacă nu găsesc ceva mai bun, dar nici vorbă de otravă. Mi-au dat şi mie să mănânc, aşa că sunt mai întremat decât tine. Nu se poate să nu găsim ceva de-ale gurii pe-aici.

- N-avem vreme de pierdut cu căutatul, protestă Sam.

- Să ştii că lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât crezi. A dat şi peste mine puţin norocul cât ai fost tu plecat. N-au luat chiar totul, într-adevăr. Mi-am găsit traista cu mâncare printre zdrenţele de pe podea. Au întors-o cu fundu-n sus, de bună seamă. Da-mi vine să cred că nu le-a plăcut cum miroase şi cum arată lembasul, chiar mai puţin decât lui Gollum. L-au împrăştiat peste tot, l-au călcat în picioare, dar am reuşit să strâng fărâmele. Nu-i cu mult mai puţin decât ceea ce ţi-a rămas ţie. Însă merindele de la Faramir le-au luat toate şi mi-au spart butelca de apă.

- Atunci asta e. Avem destul pentru început. Numa’ cu apa o să fie belea. De-acuma haideţi, domnu’ Frodo! S-o întindem, altfel nici un lac întreg de apă n-o să ne fie de folos!

- Nu plecăm până nu îmbuci ceva, Sam. Nu mă urnesc de-aici. Uite, ia prăjitura asta elfească şi bea ce ţi-a mai rămas în butelcă! Toată povestea asta e atât de zadarnică, încât n-are rost să ne facem griji pentru ziua de mâine. Poate că nici n-o să mai fie o zi de mâine. Porniră, în sfârşit. După ce coborâră scara, Sam o luă şi o puse coridor, lângă trupul făcut grămadă al orcului mort. Scara cealaltă era cufundată în întuneric, dar de pe acoperiş se mai zărea încă strălucirea Muntelui, cu toate că începuse să se stingă, preschimbându-se într-un roşu-mohorât. Culeseră două scuturi care le întregea costumaţia şi plecară mai departe.

Pe scara cea mare de jos pasul lor şovăi. Încăperea aceea din vârful foişorului unde se reîntâlniseră le devenise aproape familiară: acum însă ieşiseră din nou la loc deschis, unde teroarea se furişa de-a lungul zidurilor. O fi părut totul mort în Turnul din Cirith Ungol, dar spaima şi răul mai sălăşluiau încă aici.

Când ajunseră la uşa care da în curtea exterioară, se opriră. Chiar şi de acolo unde stăteau simţeau împotrivindu-li-se duşmănia Veghetorilor, formele acelea negre şi tăcute, aşezate de-o parte şi de alta a porţii prin care se întrezărea pălălaia din Mordor. Îşi croiră drum printre hoiturile hidoase şi cu fiecare pas pe care-l făceau înaintarea le era tot mai grea. Nici n-apucară să se apropie de bolta porţii, când fură siliţi să se oprească din nou. De-un deget de-ar fi încercat să meargă mai departe, nu făceau decât să-şi tortureze şi să-şi vlăguiască voinţa şi mădularele.

Frodo nu avea putere pentru o astfel de bătălie. Se lăsă moale la pământ, murmurând:

- Nu pot să merg, Sam. Simt că leşin. Nu ştiu ce m-a apucat.

- Eu ştiu, domnu’ Frodo. Ţineţi-vă tare! Poarta e de vină. E ceva necurat acolo. Da’ eu am pătruns prin ea şi am de gând să şi ies. Nu poate fi mai primejdios decât prima dată. Acum, haideţi!

Sam scoase încă o dată din sân sticluţa elfă, dată de Galadriel. Parcă pentru a-i răsplăti curajul şi a da strălucire credincioasei lui mâini maronii de hobbit care făptuise asemenea fapte vitejeşti, clondirul strălumină dintr-o dată, încât întreaga curte cufundată în umbră se lumină de o scăpărare orbitoare ca de fulger; numai că fulgerul acesta nu se stinse.

- Gilthoniel, A Elbereth! strigă Sam. Fără să ştie de ce, gândul lui se întorsese brusc la elfii din Comitat şi la cântecul care-l alungase din pădure pe Călăreţul Negru.

- Aiya denion ancalima! strigă Frodo din spatele lui.

Puterea Veghetorilor se frânse la fel de neaşteptat ca o coardă întinsă care plesneşte. Şi cei doi hobbiţi aproape căzură în nas. În clipa următoare o rupseră la fugă pe poartă afară, printre cei doi coloşi aşezaţi, cu ochii lor scăpărători. Se auzi o trosnitură. Cheia de boltă a arcului porţii se prăbuşi aproape să le cadă în cap, zidul de deasupra se crăpă şi se nărui la pământ. Cât p’aci să-i îngroape de vii. Se auzi bătaia unui clopot şi dinspre Veghetori se înălţă un vaiet ascuţit şi înfiorător. I se răspunse de sus, din întunecime Şi din cerul negru ca smoala o formă înaripată se năpusti în jos ca o săgeată, sfâşiind norii cu un ţipăt de groază.

II Tărâmul Umbrei

Sam mai avea atâta minte cât să vâre sticluţa înapoi în sân.

- Fugiţi, domnu’ Frodo! strigă el. Nu, nu pe-acolo! E o scurtătură râpoasă peste perete. După mine!

Fugiră în jos pe drumul ce pornea de la poartă. Din cincizeci de paşi, ocolind strâns o stană ieşită mult în afară, dispărură din raza de vedere a Turnului. Scăpaseră, de data asta. Se lipiră de stâncă, respirară adânc şi-şi apăsară piepturile cu mâinile. Cocoţat pe zid, lângă poarta prăbuşită, nazgûlul îşi trimitea în văzduh ţipetele vestitoare de moarte, făcând stâncile să răsune de ecou.

Cuprinşi de groază, hobbiţii porniră împleticit mai departe. Curând drumul coti brusc din nou spre răsărit, aducându-i încă o dată, preţ de o clipă înfiorătoare, în dreptul Turnului. Străbătând cât puteau de iute bucata aia de drum, hobbiţii priviră peste umăr şi văzură uriaşa siluetă neagră ţuţuiată pe meterez; apoi se prăvăliră printre pereţii mari de stâncă printr-un pripor ce cobora abrupt pentru a se uni cu drumul dinspre Morgul. Ajunseră la punctul de întâlnire a drumurilor. Nici urmă de orci şi nici nazgûlul nu primise încă răspuns la strigătul lui; dar hobbiţii ştiau că tăcerea nu putea dura mult. Vânătoarea avea să înceapă din clipă în clipă.

- N-o să reuşim, Sam. Dacă am fi orci adevăraţi, ar trebui să ne avântăm înapoi spre Turn, nu să fugim de el. Primul duşman cu care o să ne întâlnim o să ne recunoască pe loc. Trebuie să părăsim drumul ăsta într-un fel sau altul.

- Da’ n-avem cum, decât dac-am fi înaripaţi.

Feţele răsăritene ale munţilor Ephel Dúath erau pieptişe, stâncile şi prăpăstiile prăvălindu-se în viroaga neagră cuprinsă între aceşti pereţi şi creasta interioară. Nu departe de locul de întâlnire a drumurilor, după încă un repeziş, un pod de piatră suspendat trecea peste hău, ducând drumul mai departe între ravenele şi grohotişurile Morgulului. Strângându-şi disperaţi puterile, Frodo şi Sam se repeziră pe pod; dar n-apucară să ajungă în partea cealaltă, când auziră semnalul de începere a vânătorii. Departe, în urma lor şi mult deasupra, pe coasta muntelui, se înălţa ameninţător Turnul din Cirith Ungol, ale cărui pietre luceau stins. Dintr-o dată, clopotul său aspru răsună din nou, apoi se dezlănţui într-o rafală cutremurătoare. Cornii chemau. Şi de dincolo de capătul crestei răsunară strigăte de răspuns. În viroaga întunecată, feriţi de strălucirea orbitoare şi ucigătoare a Orodrúinului, Frodo şi Sam nu puteau zări nimic în faţă, dar de-acum auzeau tropăitul picioarelor cu încălţări de fier, iar pe drum răsuna dupăitul repezit al copitelor.

- Repede, Sam! Să trecem dincolo! strigă Frodo.

Se căţărară pe parapetul jos al podului. Din fericire, coborâşul în viroagă era scurt, căci coastele Morgaiului se înălţau aici până aproape la nivelul drumului; dar era prea întuneric pentru ca ei să-şi dea seama cât de adâncă era prăpastia.

- Gata, domnu’ Frodo, am pornit-o, spuse Sam. Cu bine!

Şi îşi dădu drumul la vale. Frodo îl urmă. Şi în timp ce se prăvăleau, auziră iureşul călăreţilor ce goneau peste pod şi răpăitul picioarelor orceşti care fugeau după ei. Dar Sam ar fi izbucnit în râs dacă ar fi îndrăznit. Căci, după toată frica lor că îşi vor frânge oasele în cine ştie ce stânci nevăzute, se pomeniră picând cu o bufnitură şi-un trosnet, la mai puţin de douăsprezece picioare mai jos, în ultimul lucru la care s-ar fi putut aştepta: o încâlcire de tufăriş spinos. Sam rămase pironit locului, sugându-şi încet mâna zgâriată.

După ce se stinse şi ultimul zgomot al copitelor şi picioarelor, îndrăzni să şoptească:

- Să fiu al naibii, domnu’ Frodo, da’ nu ştiam că în Mordorul ăsta poate creşte ceva! Da’ şi dac-aş fi ştiut, la aşa ceva nu m-aş f, gândit. Cum îi simt eu, spinii ăştia-s lungi de-un picior. Mi-au pătruns prin toate cele. Măcar de mi-aş fi pus cămaşa aia de zale pe mine!

- Zaua orceasă nu te fereşte de ghimpii ăştia, spuse Frodo. Nici măcar pieptarul de piele nu-i mare scofală.

Avură de furcă să iasă din desiş. Spinii şi mărăcinii erau tari ca drotul şi se agăţau de ei ca nişte gheare. Mantiile se sfâşiaseră şi se flenduriseră până să apuce ei să se descâlcească de acolo.

- Şi acum în jos, Sam, şopti Frodo. Jos în vale, repede, apoi o luăm spre miazănoapte de cum găsim o cale.

Ziua venea din nou peste lumea de afară şi departe, dincolo de negurile Mordorului, Soarele se înălţa peste orizontul răsăritean al Pământului de Mijloc; aici jos însă întunericul era la fel de adânc ca noaptea. Muntele dospea în străfunduri şi îşi scuipa focurile afară. Strălucirea orbitoare pălea în stânci. Vântul răsăritean care suflase de când plecaseră ei din Ithilien părea să fi murit. Încet, cu trudă nemăsurată, începură să coboare, bâjbâind, împiedicându-se, ajutându-se de mâini, printre bolovani şi mărăcini şi vreascuri, prin umbrele oarbe, în jos, tot mai jos, până nu mai avură unde cobori.

Se opriră, într-un sfârşit. Se aşezară alături, cu spatele la un bolovan. Erau leoarcă de sudoare amândoi.

- Dac-ar fi să-mi dea Shagrat însuşi un pahar cu apă, i-aş strânge mâna, mormăi Sam.

- Să nu spui aşa ceva! îl mustră Frodo. Nu faci decât să înrăutăţeşti şi mai mult lucrurile.

Se întinse, ameţit, vlăguit, şi rămase tăcut o vreme. Mai apoi îşi adună puterile şi se ridică din nou în capul oaselor. Mare îi fu mirarea când descoperi că Sam adormise.

- Trezeşte-te, Sam! Haide. E timpul să ne mai ostenim oleacă.

Sam se chinui să se ridice în picioare.

- Fir-aş să fiu! Cred c-am adormit. A trecut atâta vreme, domnu’ Frodo, de când n-am mai avut parte de un somn ca lumea şi ochii mi s-au închis de la sine.

Frodo mergea acum primul, încercând să ţină direcţia nordică, dibuind drumul printre bolovanii ce se îngrămădeau pe fundul marii ravene. Deodată se opri.

- Zadarnic, Sam. Nu mai pot îndura. Cămaşa asta de zale, de ea vorbesc. Nu în starea în care mă aflu. Chiar şi vesta de mithril mi se părea grea când eram obosit. Asta e cu mult mai grea. Şi ce rost are s-o port? N-o să învingem dacă e să ne luptăm.

- Numai că s-ar putea să trebuiască să ne luptăm. Şi mai sunt pietre pe lumea asta, şi săgeţi rătăcite. Întâi şi-ntâi că Gollum ăla n-a crăpat. Nu-mi place să vă ştiu doar cu o bucăţică de piele acolo, între domnia voastră şi o lovitură de cuţit în noapte.

- Uite ce-i Sam, băiat drag ce eşti. Sunt frânt de oboseală. Şi nu mi-a mai rămas nici o nădejde. Dar trebuie să încerc să ajung la Munte atâta vreme cât mai sunt în stare să mă mişc. Inelul mi-e de-ajuns povară. Greutatea asta în plus mă omoară. Trebuie s-o scot. Dar să nu crezi că sunt nerecunoscător. Nici nu vreau să mă gândesc la ce treabă scârbavnică te-ai înhămat printre hoiturile alea ca să găseşti zaua asta pentru mine.

- Să nu vorbim despre asta, domnu’ Frodo. Fiţi sănătos! Şi în cârcă v-aş duce dacă aş putea. Dezbrăcaţi-o!

Frodo puse mantia deoparte, îşi scoase pieptarul de zale şi-l aruncă cât colo. Îl luă cu frig.

- Ceva care să ţină de cald îmi trebuie mie acum, zise el. S-a făcut frig, mi-e teamă să nu răcesc.

- Luaţi mantia mea, domnu’ Frodo. Sam desfăcu raniţa şi scoase dinăuntru mantia elfă. Ce ziceţi de asta, domnu’ Frodo? Vă înveliţi bine cu flendura aia orcească şi peste ea vă prindeţi brâul. După care puneţi mantia asta. Nu prea aduce ea a port orcesc, da’ o să vă ţină de cald; şi-aş cuteza să spun că o să vă ferească de rău mai bine decât orice platoşă. Doamna a făcut-o cu mâna ei. Frodo luă mantia, şi-o puse pe umeri şi o prinse cu agrafa.

- Acum e mai bune! spuse el. Mă simt mai uşor. Pot să merg mai departe. Dar întunericul ăsta orb îmi pătrunde parcă în inimă. Ştii, Sam, când zăceam prizonier, am încercat să-mi amintesc de Coniaied şi de Cornu Împădurit şi de Râul care curge în moara din Hobbiton. Dar acum nu le pot vedea cu ochii minţii.

- Ei poftim, domnu’ Frodo, cine-a pomenit acu’ de apă? Dacă Doamna ar putea să ne vadă ori să ne audă, i-aş zice: „Doamnă, Măria ta, nu vrem decât lumină şi apă: apa limpede şi lumina zilei, căci mai bune-s decât toate nestematele, să-mi fie cu iertăciune.” Da’ până-n Lórien e cale lungă, oftă Sam şi-şi flutură mâna spre înălţimile Ephel Dúath, ce nu puteau fi decât ghicite ca o negreală încă şi mai neagră pe un cer negru.

Porniră din nou la drum. Nu merseră mult şi Frodo se opri din nou.

- Pe deasupra noastră e un Călăreţ Negru, spuse el. Îl simt. Mai bine să nu ne mişcăm o vreme.

Se ghemuiră sub un bolovan mare, cu faţa îndreptată spre apus, şi rămaseră acolo tăcuţi. După un timp Frodo scoase un oftat de uşurare.

- A trecut, spuse el.

Se ridicară. În clipa următoare amândoi se holbau uimiţi. Departe, în stânga lor, spre miazăzi, pe un cer care devenea cenuşiu, începeau să se deseneze tot mai limpede contururile negre şi întunecate ale ţancurilor şi crestelor înalte ale marelui lanţ muntos, în spatele lor apăru o lumină care se întinse încet spre miazănoapte. În tăriile văzduhului se ducea o bătălie. Talazurile de nori erau alungate, marginile lor se zdrenţuiau sub suflarea unui vânt stârnit în lumea vie şi care se înălţa în văzduh, măturând aburii şi perdelele de fum spre meleagul întunecat ce le era sălaş. Pe sub palele tot mai ridicate ale baldachinului mohorât, un fir de lumină timidă se furişă în Mordor precum o dimineaţă palidă prin fereastra zăbrelită a unei temniţe.

- Ia priviţi, domnu’ Frodo! Priviţi! S-a schimbat vântul. Ceva se petrece acolo. Nu se-ntâmplă toate pe placul lui. Întunecimea lui începe să se risipească în lumea de-afară. Ah, ce n-aş da să ştiu ce se întâmplă!

Era dimineaţa zilei de cincisprezece martie şi peste valea Anduinului Soarele se ridica deasupra umbrei de la răsărit, iar vântul bătea dinspre miazăzi. Théoden zăcea pe moarte pe Câmpiile Pelennor.

În timp ce Frodo şi Sam stăteau şi priveau, geana de lumină se întinse cât era creasta Ephel Dúath de lungă; deodată zăriră o formă care venea cu repeziciune dinspre apus, la început mică, doar un punct negru pe fâşia luminoasă de deasupra vârfurilor muntoase, apoi tot mai mare, până când se repezi ca o săgeată în bolta întunecată şi trecu mult deasupra celor doi hobbiţi. Trecând, scoase un ţipăt ascuţit şi prelung, vocea unui nazgûl; dar ţipătul nu-i mai înspăimântă; era mai curând un ţipăt de alarmă şi deznădejde, prevestind nenorociri pentru Turnul Întunecimii. Seniorului Duhurilor Inelelor îi sunase ceasul.

- Ce v-am zis? Se-ntâmplă ceva! strigă Sam. „De la război, numai veşti bune”, a spus Shagrat, da’ Gorbag gândea altminteri. Şi cu dreptate. Roata pare să se-ntoarcă, domnu’ Frodo. Nu simţiţi niţică nădejde, acolo?

- Nu prea, Sam, ca să fiu sincer, oftă Frodo. Orice se-ntâmplă e dincolo de munţi. Noi mergem spre răsărit, nu spre apus. Şi sunt atât de istovit. Iar Inelul e atât de greu, Sam. Şi încep să-l văd în mintea mea tot timpul, ca o uriaşă roată de foc.

Entuziasmul lui Sam se risipi într-o clipită. Îşi privi îngrijorat stăpânul şi-l luă de mână.

- Haideţi, domnu’ Frodo! spuse el. Am primit unul din lucrurile pe care mi le doream: un strop de lumină, destulă cât să ne ajute, dar mă tem că-i şi primejdioasă. Hai să încercăm să mai mergem puţin şi după aceea ne culcăm unul lângă altul şi ne odihnim. Acum însă luaţi să mâncaţi puţin, o bucăţică din merindea dată de elfi; să mai prindeţi puteri.

Împărţiră între ei o turtă de lembas şi mestecară dumicatul cu greu din pricina uscăciunii din gură, apoi porniră încet mai departe. Lumina, cât o geană cenuşie de amurg, nu mai mult, le ajungea să vadă că se aflau adânc în valea dintre munţi. Urca acum în pantă uşoară spre miazăzi, iar pe fundul ei se zărea albia unui pârâu secat. Dincolo de matca pietroasă, zăriră o potecă bine bătătorită ce şerpuia la poalele stâncilor apusene. Dacă ar fi ştiut, hobbiţii ar fi putut să ajungă la ea mult mai curând, căci era o potecă ce se rupea din drumul Morgulului la capătul apusean al podului şi cobora în multe trepte tăiate în stâncă, până în fundul văii. Era folosită de patrule sau de soli drept scurtătură până la posturile de strajă mai neînsemnate şi la forturile nordice, aflate între Cirith Ungol şi strunga Gura Isenului, fălcile de fier din Carach Angren.

Pentru hobbiţi era primejdios să folosească o asemenea potecă, dar ei aveau nevoie să se grăbească, unde mai pui că Frodo simţea că nu mai avea puteri ca să se caţere printre bolovani sau de-a lungul zăpodiilor nebătute ale Morgaiului. Pe de altă parte, socotea că drumul spre miazănoapte era poate ultimul pe care s-ar fi gândit hăitaşii lor să-i caute. Primele căi pe care aveau să le cerceteze cu de-amănuntul erau drumul la est de câmpie sau cel care ducea înapoi, spre apus. Abia după ce trecea bine de Turn, spre miazănoapte, avea să se ostenească să caute o cale care să-l ducă spre răsărit, spre ultima etapă disperată a călătoriei lui. Până una-alta, traversară şleaul pietros şi o apucară pe poteca orcilor şi o vreme merseră de-a lungul ei. Stâncile din stânga atârnau deasupra potecii, încât nu puteau fi văzuţi de sus; dar poteca făcea multe cotituri, şi la fiecare cot îşi încleştau mâinile pe mânerele săbiilor şi înaintau cu precauţie.

Ziua rămase la fel de cenuşie, căci Orodrúin continua să scuipe vălătuci de fum care, bătut în sus de vânturile de la poale, urca tot mai spre înalt, până când ajunse deasupra vânturilor şi se răspândi într-un acoperiş făr’ de margini, a cărui coloană centrală creştea din umbre pe care ei nu le puteau zări. Mai bine de o oră merseră ei aşa târâş-grăpiş, când deodată auziră un zgomot ce-i făcu să se oprească. De necrezut, dar adevărat. Susur de apă. Dintr-un făgaş la stânga lor, atât de drept şi de îngust de-ai fi zis că stânca neagră fusese despicată cu un topor uriaş, picura apă: poate ultimele rămăşiţe ala unei ploi dulci adunate din mări bătute de soare, dar sortită, din păcate, să cadă în cele din urmă pe pereţii Tărâmului Negru şi să se scurgă stearpă în ţărână. Aici însă ieşea din piatră într-un mic izvor ce cădea până la potecă, o traversa, cotea spre miazăzi şi curgea repejor mai departe, pentru a se pierde printre pietrele moarte. Dintr-un salt, Sam fu lângă izvor.

- Dac-am s-o mai văd vreodată pe Doamnă, o să-i spun! strigă el. Întâi lumina, acum apa! Se opri brusc. Lăsaţi-mă să beau eu întâi, domnu’ Frodo.

- Bea, dar să ştii că e loc de amândoi.

- Nu asta am vrut să spun, se apără Sam. Mă gândeam că dacă e otrăvitoare sau se va dovedi îndată într-altfel vătămătoare, atunci, stăpâne, mai bine să fiu eu cel care…, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun.

- Te-nţeleg. Dar cred că-i mai bine să ne-ncercăm norocul împreună, Sam; sau binecuvântarea. Totuşi ai grijă, s-ar putea să fie foarte rece!

Apa era rece, dar nu ca gheaţa, avea un gust neplăcut, amară şi uleioasă totodată sau, mă rog, aşa ar fi zis dacă ar fi fost la ei acasă. Aici însă părea mai presus de orice laudă şi dincolo de orice teamă ori prevedere. Băură pe săturate iar Sam umplu butelca. Frodo simţea că-i reveniseră puterile, astfel că merseră mai departe preţ de câteva mile bune, până când poteca începu să se lăţească şi să fie mărginită de un perete crenelat, semn că se apropiau de un alt fort orcesc.

- Aici părăsim drumul, Sam. Şi trebuie s-o apucăm înspre răsărit. Oftă când privi la crestele sumbre de dincolo de vale. Mai am doar atâta putere cât să găsesc o văgăună acolo sus, undeva. După care trebuie să mă odihnesc puţin.

Albia râului era ceva mai jos de potecă. Coborâră anevoie până la ea şi începură s-o traverseze. Spre mirarea lor, dădură peste băltoace întunecate în care se scurgeau firicele de apă ce picurau de undeva din susul văii. La hotarul său de la poalele munţilor vestici, Mordorul era un meleag muribund, dar încă mai avea o urmă de viaţă în el. Aici mai creştea ceva vegetaţie, aspră, contorsionată, înverşunată, luptându-se să trăiască. Copăcei piperniciţi se strecurau afară din ravenele Morgaiului, de partea cealaltă a văii, agăţându-se de stâncă, smocuri de iarbă aspră şi cenuşie se luptau cu pietrele pe care se târa un muşchi ofilit; peste tot se răsfirau rugi uriaşi, zgârciţi şi încâlciţi. Unii aveau ţepi lungi şi ascuţiţi, alţii ghimpi încârligaţi, tăioşi ca o lamă de pumnal. Frunze veştede şi mohorâte rămase peste an atârnau de vrejuri, foşnind şi pârâind în văzduhul trist, dar mugurii lor plini de viermi dădeau să se deschidă. Muşte surii, maronii sau negre, însemnate precum orcii cu o pată roşie de forma unui ochi, bâzâiau şi pişcau; iar deasupra desişurilor de rugi, dansau şi se roteau roiuri de musculiţe flămânde.

- Zdrenţele astea orceşti nu-s bune de nimic, se plânse Sam dând din mâini. Mai bine aş avea piele de orc!

Frodo nu mai putea merge. Se căţăraseră de-a lungul unei ravene înguste şi uşor înclinate, dar încă mai aveau destul de urcat până să ajungă să vadă măcar ultima creastă stâncoasă.

- Acum trebuie să mă odihnesc, Sam, şi să aţipesc dac-oi putea, spuse Frodo şi se uită în jur, dar, din cât vedea el, nici măcar un animal nu ar fi avut unde se cuibări în stâncăraia aia deprimantă. În cele din urmă, frânţi de oboseală, se furişară sub o perdea de rugi ce atârnau ca o saltea peste un prag îngust de piatră.

Se aşezară şi încropiră ceva de-ale gurii. Păstrând nepreţuita lembas pentru zilele negre ce aveau să vină, ciuguliră jumătate din ceea ce mai rămăsese în traista lui Sam din merindele dăruite de Faramir: nişte fructe uscate şi o bucăţică de carne afumată; sorbiră câteva guri de apă. Băuseră şi din ochiurile de apă din vale, dar li se făcuse iarăşi foarte sete. Aerul din Mordor avea o asprime ce le usca cerul gurii. Gândul la apă îl făcea pe Sam să se piardă cu firea, în ciuda încrederii ce nu-l părăsea nici o clipă. Numai că dincolo de Morgai se întindea îngrozitoarea câmpie Gongoroth, pe care trebuiau să o traverseze.

- Acum trageţi un pui de somn, domnu’ Frodo. Iar se întunecă. Semn, după mine, că în câmpie se sfârşeşte şi ziua asta.

Nici n-apucă să zică aceste vorbe, că Frodo oftă şi adormi pe loc buştean. Sam se împotrivi propriei sale oboseli şi luă mâna luă Frodo într-ale sale şi râmase acolo tăcut, până se înnopta de-a binelea. Abia atunci se hotărî să iasă din ascunzătoare, mai degrabă ca să se scuture de somn, şi privi în jur. Tărâmul ăla părea plin de tot felul de pârâituri şi trosnituri şi scârţâituri, dar nici o voce sau călcătură de picior nu se auzea. Deasupra masivului Ephel Dúath, înspre Apus, cerul nopţii păstrase o părere de lumină. Acolo zări Sam, preţ de o clipă, furişându-se licărul unei stele albe, printr-o spărtură a norilor, deasupra unui ţanc întunecat al crestei. Şi cum o privea el din meleagul acela uitat de lume, frumuseţea Stelei îl păli drept în inimă şi brusc i se retrezi speranţa. Ca o suliţă îl străpunse gândul limpede şi rece că, la urma urmei, Umbra era un lucru mărunt şi trecător, nimic altceva; lumina şi frumuseţea supremă aveau să dăinuiască veşnic, fără ca ea să le poată întina. Cântecul lui din Turn fusese mai curând o sfruntare, nu o speranţă; căci atunci se gândea la sine. Dar acum, preţ de o clipă, propria sa soartă şi chiar şi aceea a stăpânului său încetară să-l mai frământe. Se târî înapoi sub rugi, se întinse lângă Frodo şi, dând uitării orice teamă, se cufundă într-un somn adânc şi netulburat.

Se treziră amândoi, mână în mână. Sam era aproape vioi, gata să înceapă o nouă zi, Frodo oftă. Somnul îi fusese frământat, plin de vise despre foc, iar deşteptarea nu avu darul să-l liniştească. Somnul îi prinsese totuşi bine: se întremase, se simţea mai în puteri să ducă Inelul mai departe. Nici unul nu ştia ceasul zilei şi nici cât dormiseră; dar după ce mai luară câte o îmbucătură din merinde şi o gură de apă, se aşternură la drum, urcând ravena până ce aceasta se sfârşea într-un povârniş abrupt, de grohotiş şi pietre alunecoase. Acolo, orice urmă de viaţă se dăduse bătută, vârfurile Morgaiului erau golaşe, zimţuite, sterpe, lipsite până şi de iarbă.

După multă căutare şi umblet de colo-colo, găsiră o cale pe unde puteau urca mai departe şi astfel se mai căţărară o sută de picioare, până la o fisură între două steiuri întunecoase, şi trecând şi prin ea se pomeniră chiar pe creasta ultimului zid de apărare al Mordorului. Sub ei, pe fundul unei prăpăstii înalte de vreo sută cincimi de picioare, se afla şesul care se întindea până departe, într-o întunecime fără formă, ce nu putea fi cuprinsă cu privirea. Vântul lumii bătea dinspre Apus, norii uriaşi erau împinşi în sus şi spre est; cu toate acestea, peste câmpiile mohorâte ale Gorgorothului nu răzbătea decât o lumină cenuşie. Acolo vălătucii de fum se târau aproape de pământ şi se cuibăreau în vâlcele, iar din crăpăturile pământului ieşeau aburi.

Dar în zare, la mai bine de patruzeci de mile distanţă, zăriră Muntele Osândei, ale cărui poale erau îngropate în cenuşă: conul său uriaş se ridica la mare înălţime până acolo unde coroana sa fumegândă se ascundea în nori. Focurile se mai astâmpăraseră, mocneau în adânc, şi muntele părea să doarmă somnul ameninţător şi primejdios al unei fiare. Dincolo de el atârna o umbră mare, rău prevestitoare, ca un nor de furtună, vălurile turnului Barad-dûr zidit departe foarte, pe un pinten al unei creste lungi desprinse la capătul ei nordic din Munţii de Cenuşă. Puterea Întunecimii era cufundată în gânduri. Ochiul privea înăuntru, cumpănind la veştile născătoare de îndoieli şi vestitoare de primejdii: ceea ce i se înfăţişa acum era o sabie strălucitoare şi un chip aspru şi regesc şi deocamdată dăduse la o parte orice gând la alte lucruri; şi întreaga sa fortăreaţă, poartă după poartă şi turn peste turn, era învăluită într-o negură urzitoare de răzbunări.

Frodo şi Sam priveau tot acest tărâm odios cu un amestec de uluială şi scârbă. Între ei şi muntele fumegător şi de jur împrejurul acestuia, spre miazănoapte şi miazăzi, totul părea căzut pradă ruinei şi morţii, o pustietate arsă şi înecată în fum. Oare cum îşi păstra şi îşi hrănea sclavii şi oştirile Seniorul meleagului ăstuia? Căci oştiri avea cu duiumul. Cât puteai cuprinde cu ochii, de-a lungul Morgaiului şi înspre miazăzi, tabere şi iar tabere, unele de corturi, altele aranjate ca nişte orăşele. Unul dintre cele mai mari se afla chiar sub ei. Pe câmpie, la mai puţin de o milă depărtare, era ca un fel de adunătură de muşuroaie uriaşe de gângănii, uliţe drepte, mohorâte, mărginite de colibe şi construcţii cafenii, lungi şi joase. În jurul aşezării, o viermuială de fiinţe care se agitau încoace şi-ncolo; un drum lat pornea de acolo spre sud-est, pentru a se uni cu drumul Morgulului, iar de-a lungul lui grăbeau şiruri nenumărate de siluete mici şi negre.

- Nu-mi place ce văd aici, spuse Sam. Fără ieşire, aş zice - doar că acolo unde e atâta viermuială sunt şi fântâni sau apă, ca să nu mai vorbim de mâncare. Şi ăştia-s oameni, nu orci, dacă nu mă înşeală ochii

Nici el, nici Frodo nu aveau habar de marile câmpuri la care trudeau sclavi, aflate în partea de miazăzi a acestui întins regat, dincolo de aburii Muntelui, lângă apele întunecate şi triste ale lacului Núrnen; şi nici de drumurile cele mari care se întindeau la răsărit şi la miazăzi, spre ţări ce plăteau tribut Mordorului şi de unde soldaţii Turnului aduceau convoaie de căruţe încărcate de bunuri şi prăzi şi sclavi noi. Aici, în regiunile nordice, erau minele şi fierăriile şi aici erau mobilizaţi oştenii pentru războaiele de mult puse la cale; şi tot aici, Puterea Întunecimii, care-şi muta armiile precum piesele pe o tablă de joc, le aduna pe toate la un loc. Primele mişcări şi primele dovezi ale puterii sale le făcuse cu oştirile de la apus, mutându-le la nord şi la sud. Numai pentru a le retrage ceva mai târziu şi a aduce alte forţe proaspete, concentrându-le în jurul Cirith Gorgorului, pentru o lovitură de pedeapsă. Şi dacă prin această manevră îşi pusese de gând să apere şi Muntele împotriva oricui ar fi încercat să se apropie, nici că se putea o mişcare mai bine chibzuită.

- Al naibii! mormăi Sam mai departe. Pot să aibă orice-ar avea de mâncare şi de băut, că noi tot n-o să avem parte. Nu văd pe unde-am putea coborî acolo. Şi chiar de-am ajunge jos, nu-i chip să străbatem tot câmpul ăsta care mişună de duşmani.

- Va trebui totuşi să încercăm, spuse Frodo. Nu-i mai rău decât mă aşteptam. Nici o clipă n-am nădăjduit că o să pot ajunge dincolo. Şi nici acum nu văd vreo rază de speranţă. Asta nu înseamnă că nu trebuie să fac tot ce pot. Care va să zică, acum trebuie să mă feresc cât mai mult cu putinţă să fiu prins. Aşa că zic s-o ţinem tot spre miazănoapte şi să vedem cum stă treaba acolo unde câmpul deschis se îngustează.

- Am eu aşa un gând de cum trebuie să fie, spuse Sam. Unde-i mai îngust, e şi-mbulzeala de orci şi oameni mai mare. O să vedeţi, domnu’ Frodo.

- Tare mă tem că o să văd, dacă apucăm să ajungem până acolo, oftă Frodo şi se depărtă.

Curând descoperiră că le era cu neputinţă să îşi continue drumul de-a lungul crestei Morgai şi nici pe stâncile mai înalte, lipsite de poteci şi tăiate de pogoane adânci nu puteau merge. În cele din urmă se văzură nevoiţi să se întoarcă înapoi la ravenă şi să coboare pe unde urcaseră, pentru a căuta o altă cale de-a lungul văii. Înaintau cu greu, căci nu îndrăzneau să treacă pe malul apusean, unde era poteca. După mai bine de o milă, văzură într-o văgăună la poalele stâncii fortul orcesc pe care-l bănuiseră a fi prin preajmă; un zid şi o mână de cocioabe de piatră ridicate în jurul gurii negre a unei peşteri. Nu se zărea nici o mişcare, cu toate acestea hobbiţii se furişară cu precauţie pe lângă fort, ţinându-se cât mai aproape de mărăcinişul care acolo creştea din belşug pe ambele maluri ale fostei albii.

Şi aşa merseră încă vreo două-trei mile, până când fortul rămase în urma lor ascuns vederii; dar abia apucară să respire ceva mai uşuraţi, când auziră deodată voci aspre şi puternice de orci. Se pitiră iute în spatele unei tufe cafenii pipernicite. Vocile se apropiau şi curând apărură şi orcii. Unul era îmbrăcat în nişte zdrenţe maronii şi înarmat cu un arc din lemn de carpen: făcea parte dintr-o seminţie de orci mici de statură, cu pielea neagră şi nări largi şi fornăitoare: unul dintre cei care adulmeca urmele, fără îndoială. Celălalt era un ditamai războinicul, ca aceia din compania lui Shagrat, purtând însemnul ochiului. Şi el avea un arc prins de spate, iar în mână o suliţă scurtă cu vârful lat. Se ciorovăiau, ca de obicei şi, fiind din neamuri diferite, vorbeau Limba Comună, pocind-o după felul lor orcesc.

La nici douăzeci de paşi de locul unde se pitiseră hobbiţii, orcul cel mic se opri.

- Naiba-n ea de treabă! mârâi el. Mă duc acasă. Arătă în partea cealaltă a văii, spre fort. N-are rost să-mi mai frec nasu’ de pietrele astea. N-a rămas nici o urmă, ascultă-mă pe mine. Am pierdut-o când m-am luat după tine. Urcă sus în munţi, nu pe vale, îţi zic eu.

- Nu prea faceţi mare brânză, voi ăştia sforăiţi, he? zise matahala. Pun rămăşag că ochii-s mai de ispravă decât râturile alea ale voastre.

- Şi ce-ai văzut cu ei de te-mpăunezi aşa? se oţărî cel mic. Bah! N-ai habar nici ce cauţi.

- Şi-a cui e vina? nu se lăsă oşteanul. A mea nu-i. Brambureala-i de la ăi de sus. Ba zic că-i un elf din ăia mari cu armură lucitoare, ba o-ntorc c-ar fi o piticanie de om, ba cică-i o şleahtă de urukhai răsculaţi; te pomeneşti că-s toţi claie peste grămadă.

- Crr! croncăni adulmecătorul. Şi-au pierdut capu’, asta-i. Şi unii d-ăia mari or să-şi piardă şi pielea, ascultă-mă pe mine, dacă ce-am auzit e-adevărat: cică ar fi atacat Turnu’ şi alta nu, şi sute de-ai tăi au dat în primire şi prizonieru’ a şters-o frumuşel. Dac-aşa vă faceţi voi treaba, băi luptătorilor, nu mă mir că veştile despre bătălie-s rele.

- Cine zice că-s rele? strigă oşteanul.

- Hah! Cine nu zice?

- Astea-s cleveteli blestemate de-ale răzvrătiţilor şi dacă nu isprăveşti te trag în ţeapă, auzi?

- Gata, gata! făcu împăciuitor adulmecătorul. Uite, tac şi cuget. Da’ ce-are-a face stârpitura aia neagră cu toată povestea asta? Gămanu’ ăla cu mâini ca labele de raţă?

- Habar n-am, poate că nimica. Da’ nu prea are gânduri curate cu amuşinatu’ ăla. Băga-s-ar naiba-n el! Nici n-a apucat să ne scape bine şi s-o şteargă, c-am şi primit ştire că trebuie prins de viu, şi-ncă repede.

- Păi să-l prindă, atunci, şi să-i dea de să nu poată duce, tună adulmecătorul. A încurcat toate urmele acolo, şterpelind zaua aia aruncată pe care-a găsit-o şi fâţâindu-se peste tot locu’ pân-am apucat eu s-ajung.

- I-a salvat viaţa, asta-i sigur, spuse oşteanul. Că înainte să ştiu că-i căutat, am tras în el, punct ochit punct lovit, de la cincizeci de paşi, drept în spate, şi numa’ ce-l văd c-o ia la sănătoasa.

- Aiurea! Ai greşit ţinta, asta-i, îl luă peste picior adulmecătorul. Întâi că tragi unde vezi cu ochiu’ cefei, după-aia fugi de zici că stai şi dup-aia trimiţi după amărâţii de adulmecători. Gata, m-am saturat până-n gât d-alde voi.

Şi cu aceasta o luă din loc.

- Vino înapoi! strigă soldatul. Că altfel te raportez!

- Cui? Poate lu’ nepreţuitu’ tău de Shagrat. Las’ că n-o să mai fie ăla căpitan.

- O să-ţi dau număru’ şi numele la nazgûli, zise oşteanul coborând vocea până la şoaptă sâsâită. Unu’ dintre ei e acum mare şi tare la Turn.

Celălalt se opri şi glasul lui fu năpădit de teamă şi furie.

- Fir-ai tu să fii de pungaş pârâtor! urlă el Nu eşti în stare să-ţi faci treaba pe care ai fost pus s-o faci şi nici cu ai tăi nu te ţii. Hai, du-te la Răcnitorii ăia împuţiţi şi d-ar-ar să-ţi îngheţe carnea pe tine! Dacă n-apucă duşmanii să pună mai întâi laba pe ei. L-au mătrăşit pe Număru’ Unu, aşa-m auzit, şi trag nădejde că-i adevărat!

Orcul cel mare se repezi la el cu suliţa în mână. Dar adulmecătorul sări în spatele unei pietre; din fugă îl săgetă drept în ochi şi matahala se prăbuşi la pământ cu o bufnitură. Iar celălalt fugi, traversă valea şi dispăru.

O vreme, hobbiţii rămaseră în ascunzătoare fără să scoată un cuvânt. Într-un târziu Sam se foi.

- Punct ochit, punct lovit, aş zice. Dacă prietenia asta drăgălaşă s-ar răspândi peste tot în Mordor, păi zău că ne-ar scăpa din jumate din necazuri.

- Taci, Sam, şopti Frodo. Poate mai sunt şi alţii prin preajmă Am scăpat ca prin urechile acului şi hăituiala e mai înverşunată decât am crezut. Dar asta este firea celor din Mordor, Sam: şi toţi sunt aşa, până-n cel mai îndepărtat ungher, orcii aşa s-au purtat întotdeauna - aşa se spune în toate poveştile - atunci când sunt între ei. Dar să nu-ţi faci iluzii deşarte. Pe noi ne urăsc mai mult, fără deosebire şi tot timpul. Dacă ăia doi ne-ar fi zărit, ar fi uitat de gâlceava lor până ne vedeau morţi.

Şi iarăşi tăcură. După câtăva vreme, Sam rupse din nou tăcerea, dar de data asta cu o şoaptă:

- Aţi auzit ce-au zis de gămanu ‚ ăla, domnu’ Frodo? V-am zis eu că Gollum n-a crăpat, aşa-i?

- Da, mi-amintesc. Şi m-am întrebat de unde ştii tu asta. Ei hai, lasă! Mă gândesc că ar fi mai bine să nu ne clintim de-aici până nu se lasă bine întunericul. Aşa că avem răgazul să-mi spui de unde ştiai şi să-mi povesteşti tot ce s-a întâmplat. Numai să vorbeşti încet.

- O să-ncerc, făgădui Sam. Dar când mă gândesc la împuţiciunea aia, îmi vine să urlu de furie.

Şi astfel au stat hobbiţii la adăpostul mărăcinişului în vreme ce lumina mohorâtă se stinse încet peste Mordor, preschimbându-se într-o noapte adâncă fără stele; şi Sam îi povesti lui Frodo la ureche cum se pricepu el mai bine despre atacul mişelesc al lui Gollum, despre înspăimântătoarea Shelob şi despre păţaniile sale cu orcii. După ce isprăvi el, Frodo nu spuse nimic, ci îl apucă pe Sam de mână şi i-o strânse. După încă o vreme, se foi şi zise:

- Ei, cred că trebuie să ne aşternem din nou la drum. Mă-ntreb cât va mai trece până vom fi prinşi de-adevăratelea şi când tot chinul şi tot furişatul se vor fi sfârşit şi vor fi fost zadarnice. Se ridică în picioare. E întuneric, nu putem folosi sticluţa Doamnei. Ţine-o tu bine pentru mine. N-am unde s-o pun acum, decât s-o ţin în mână, dar o să am nevoie de amândouă mâinile în bezna asta. Pe Sting ţi-o dau ţie. Eu am tăişul orcesc, dar nu cred că-mi va fi mie dat să mă mai bat vreodată.

Drumul acela în noapte, fără potecă, era şi greu şi primejdios; dar cătinel şi cu împiedicături la tot pasul, cei doi hobbiţi se spetiră ceasuri la rând către miazănoapte, de-a lungul malului răsăritean al văii pietroase. Şi când un fir de lumină cenuşie se ivi după culmile apusene, mult după ce se crăpase de ziuă pe meleagurile de dincolo de ele, hobbiţii se adăpostiră din nou, aţipind câte puţin, ba unul ba celălalt. Când făcea el de strajă, Sam era frământat de gândul la mâncare. Şi într-un târziu, când se trezi Frodo într-un rând şi pomeni de ceva de-ale gurii şi se pregătiră pentru încă un marş trudnic, Sam puse întrebarea care-l chinuia cel mai mult.

- Să-mi fie cu iertare, domnu’ Frodo, da’ aveţi habar de cât mai avem de mers?

- Nu, prea bine nu ştiu, Sam, recunoscu Frodo. Înainte să plecăm din Vâlceaua Despicată, mi-au arătat o hartă a Mordorului, făcută înainte să se fi întors Duşmanul pe meleagul ăsta, dar prea bine nu mi-o mai amintesc. Foarte limpede însă ţin minte că undeva la miazănoapte era un loc unde din lanţul de la miazănoapte şi din cel de la apus al munţilor porneau creste care aproape că se uneau. Să tot fie vreo douăzeci de leghe dacă nu şi mai bine de la podul de lângă Turn. Ar putea fi un loc bun de traversare. Dar, de bună seamă că dacă ajungem acolo ne depărtăm şi mai mult de Munte, am fi cam la şaizeci de mile depărtare, după socoteala mea. Şi tot după ea aş zice că de la pod şi până aici am străbătut spre miazănoapte vreo douăsprezece leghe. Chiar dacă toate merg ca unse, tot nu pot ajunge la Munte într-o săptămână. Şi mă tem, Sam, că povara va deveni şi mai mare şi-o să merg tot mai încet, pe măsură ce ne apropiem. Sam oftă.

- Tocmai de-asta mă temeam. Ei bine, domnu’ Frodo, de apă nu mai zic nimic, cât despre mâncare, va trebui ori să mâncăm mai puţin, ori să ne mişcăm mai iute, măcar câtă vreme mai suntem în valea asta. Dintr-o îmbucătură isprăvim toată merindea, nu mai rămânem decât cu turta elfilor.

- O să-ncerc să merg mai repede, Sam, făgădui Frodo, trăgând adânc aer în piept. Hai, la drum! Încă un marş!

Nu se întunecase de tot. Dar noaptea se lăsă curând, în timp ce ei îşi croiau cu greu drum de-a lungul văii. Orele se scurgeau într-un mers obositor şi împiedicat, întrerupt doar de scurte pauze. La prima geană de lumină cenuşie sub poalele baldachinului de întuneric, se pitiră din nou într-o văgăună, sub bolta adâncă a unei pietre. Lumina prinse încet puteri, până când se făcu mai clară decât oricând până atunci. Un vânt puternic de la apus împingea perdelele de fum ale Mordorului din tăria văzduhului. În scurtă vreme, hobbiţii puteau desluşi formele ţinutului pe o distanţă de câteva mile în jur. Valea dintre munţi şi Morgai se îngustase pe măsură ce urca, încât creasta interioară nu mai era acum decât un prag în abruptul munţilor Ephel Dúath; spre răsărit însă cobora prăpăstios de-a dreptul până în Gongoroth. În faţă, albia se sfârşea în trepte de stâncă frânte; căci din lanţul principal se desprindea un pinten înalt, golaş, împingându-se înspre răsărit ca un perete. În întâmpinarea lui pornea din cenuşiul şi ceţosul lanţ Ered Lithui un braţ lung; între capetele pintenului şi al braţului, o strungă îngustă: Carach Angren, Gura Isenului, dincolo de care se găsea adânca vâlcea Udûn. În acea vâlcea de după Morannon se găseau tunelurile şi arsenalele pe care slujitorii Mordorului le săpaseră şi le pregătiseră întru apărarea Porţii Negre a ţării lor: şi acolo strângea acum Seniorul lor, în grabă mare, oştiri numeroase, pentru a ţine piept asaltului Căpitanilor din Apus. Pe promontoriile mult împinse în afară fuseseră zidite forturi şi turnuri şi ardeau focuri de strajă; iar de-a latul văii era înălţat un perete de pământ şi săpat un şanţ adânc, ce nu putea fi trecut decât pe un singur pod.

Câteva mile mai la nord, sus de tot, în unghiul unde pintenul apusean se desprindea de lanţul principal, se afla vechiul castel Durthang, devenit acum unul dintre multele fortăreţe orceşti îngrămădite în jurul vâlcelei Udûn. Un drum ce se desluşea de-acum în lumina tot mai sporită şerpuia în jos de la zidul castelului până când făcea un cot, la vreo milă sau două depărtare de unde se aflau hobbiţii, şi o apuca spre răsărit, urmând un umăr tăiat în costişa pintenului, şi de acolo mai departe, în jos până la şes şi spre Gura Isenului.

Cum stau hobbiţii şi cuprindeau cu privirea întreaga privelişte, călătoria asta a lor spre miazănoapte li se păru dintr-o dată zadarnică, în dreapta lor, şesul se desluşea cu greu din pricina fumului, încât nu vedeau nici tabere şi nici vreo mişcare de trupe; numai că toată regiunea aceea se găsea sub supravegherea neabătută a forturilor din Carach Angren.

- Am ajuns într-o înfundătură, Sam. Dacă mergem mai departe, nu facem decât să ajungem la turnul ăla al orcilor, dar singurul drum pe care-l putem urma este cel care coboară de la el - sau ne întoarcem pe unde-am venit. Nu putem urca nici spre apus şi nici să coborâm spre răsărit nu putem.

- Atunci trebuie s-o apucăm pe drum, domnu’ Frodo. O apucăm pe acolo şi ne încercăm norocul, dacă e vreun dram de noroc în Mordor. Putem şi să ne predăm, şi atunci sfârşim cu vântureala, sau să facem cale-ntoarsă. N-o să ne ajungă merindele. Trebuie să ne avântăm înainte cu orice preţ!

- S-a făcut, Sam. Ia-o ‘nainte! Atâta vreme cât mai e o fărâmă de speranţă în tine. Mie mi s-a spulberat de tot. Numa’ că nu mă pot avânta, Sam. O s-o iau cătinel după tine.

- Înainte s-o apucaţi cătinel sau altfel, aveţi trebuinţă de somn şi de mâncare, domnu’ Frodo. Haideţi încoa’, vedeţi ce mai puteţi alege de-aici!

Îi dădu să bea apă şi îi mai dădu o turtă de lembas în plus; făcu o pernă din mantia sa şi o puse sub capul stăpânului său. Frodo era prea vlăguit să se împotrivească, iar Sam nu i-a spus că băuse ultimul strop de apă şi-i mâncase şi porţia lui. După ce Frodo adormi, Sam se aplecă asupra lui şi îi ascultă respiraţia şi-i cercetă chipul. Era brăzdat, supt, dar în somn părea mulţumit şi netemător.

- Aşa, stăpâne, aşa! murmură Sam pentru sine. O să te las puţintel şi mă-ncred în noroc. De apă avem nevoie ori altfel nu mergem mai departe.

Sam se strecură afară şi, furişându-se de la o piatră la alta cu o grijă mai dihai ca aceea obişnuită în firea hobbiţilor, coborî la albie şi o urmă o vreme în sus spre miazănoapte, până ajunse la treptele de stâncă de unde fără îndoială că de mult de tot izvorul ţâşnise într-o cascadă mică. Acum însă totul părea uscat şi tăcut; dar Sam refuză să se lase cuprins de disperare, aşa că se aplecă şi ascultă şi, spre încântarea lui, desluşi un sunet, un zvon de picureală. Urcând câteva trepte de piatră, găsi un izvoraş de apă întunecată ce ieşea din coasta muntelui şi umplea un ochi micuţ, din care apoi se revărsa şi dispărea sub pietrele golaşe.

Sam gustă apa şi i se păru destul de bună. Apoi bău pe săturate, umplu butelca şi, răsucindu-se pe călcâie, dădu să o pornească îndărăt. În acea clipă zări scurt o formă neagră, sau poate o umbră, care se strecura printre bolovanii din apropierea ascunzătorii lui Frodo. Muşcându-şi limba ca să nu strige, Sam sări jos de la izvor şi o rupse la fugă, din piatră în piatră. Vietatea aia ştia să se ferească de niscai priviri iscoditoare, dar Sam, cu toate că n-o putea vedea bine, ştia ce este şi nu-şi dorea decât să-şi încleşteze mâinile în jurul grumazului ei. Numai că vietatea îl auzi venind şi se iute nevăzută. Lui Sam i se năzări că o zăreşte furişându-şi o ultimă privire peste buza prăpastiei dinspre răsărit, înainte să se ascundă după stânci şi să dispară.

- Pot zice că nu ne-a părăsit norocul, murmură Sam, dar cât pe ce, cât pe ce! N-ajunge că avem parte de orci cu miile, acu’ mai trebuia şi împuţita asta de jivină să amuşine pe-aici? Ah, ce n-aş da să nu-i fi scăpat orcului ăluia!

Se aşeză lângă Frodo, dar nu-l trezi; însă nici nu îndrăznea să se întindă şi el alături. Într-un târziu, când simţi că ochii i se închid singuri şi înţelese că strădania de a rămâne treaz avea curând să fie zadarnică, îl trezi blând pe Frodo.

- Mă tem că Gollum iarăşi ne dă târcoale, domnu’ Frodo: Iar dacă n-a fost el, înseamnă că-s doi de-aceeaşi teapă. M-am dus să caut apă şi numa’ ce-l prind, când să mă-ntorc, că amuşină pe-aici. Socotesc că nu-i bine să dormim amândoi în acelaşi timp şi, iertat să-mi fie, da’ nu-mi mai pot ţine ochii deschişi multă vreme.

- Fii binecuvântat, Sam! Întinde-te şi fă-ţi somnul cum trebuie! Dar dacă-i vorba de Gollum, mai bine el decât orcii. Oricum, n-o să ne dea pe mâna orcilor - câtă vreme nu-ncape el pe mâna lor.

- Da’ puţin jaf şi crimă colo tot îl trage inima să facă de capu’ lui, mârâi Sam. Fiţi cu ochii-n patru, domnu’ Frodo! Uite-aici butelca plină cu apă. Beţi cât vă duce inima, o putem umple din nou când plecăm.

Şi cu aceste vorbe, Sam se cufundă în somn.

Ziua pălea când se trezi. Frodo stătea sprijinit de stânca din spatele lor, dar adormise la loc. Butelca era goală. Nici urmă de Gollum.

Întunericul coborâse din nou peste Mordor şi focurile de strajă de pe înălţimi ardeau cu vâlvătaie roşie, atunci când hobbiţii porniră iarăşi, în cea mai primejdioasă etapă a călătoriei lor. Întâi merseră la izvoraş, apoi, urcând cu greu, ajunseră la drum, în locul unde acesta o apuca brusc spre est, către Gura Isenului, care se afla la douăzeci de mile depărtare. Nu era un drum lat şi nu era mărginit de zid sau parapet în partea exterioară, unde clina devenea tot mai adâncă şi mai prăpăstioasă pe măsură ce drumul înainta. Hobbiţii nu auzeau nici o mişcare, astfel că, după ce stătură o vreme şi ciuliră bine urechile, porniră spre răsărit cu pas sigur.

După vreo douăsprezece mile de mers ţeapăn, se opriră. Ceva mai în spate, drumul cotise puţin spre nord, ascunzându-le vederii ceea ce rămăsese în urmă. Curând acest lucru se dovedi catastrofal. Se odihniră puţin, apoi porniră mai departe; dar nu făcură mulţi paşi când, dintr-o dată, în liniştea nopţii, auziră zgomotul de care se temuseră în taină până atunci; paşi care mărşăluiau. Erau încă destul de mult în urmă, dar când priviră într-acolo, zăriră licărul torţelor care dădeau colţul, la mai puţin de o milă distanţă, şi se apropiau cu repeziciune: prea iute ca Frodo să scape fugind pe drum înainte.

- De-asta mă temeam, Sam. Ne-am încrezut în noroc şi iată că ne-a lăsat. Am căzut în capcană.

Căută cu disperare la peretele nemilos, acolo unde drumarii din vechime tăiaseră stânca neted, preţ de mulţi stânjeni deasupra capetelor lor. Fugi de partea cealaltă şi privi peste margine, în hăul de întuneric.

- Până la urmă tot am fost prinşi! repetă el şi se lăsă jos pe pământ, sub peretele de stâncă, înclinându-şi capul în piept.

- Cam aşa pare, zise Sam. Asta e, n-avem de ales decât să aşteptăm şi să vedem ce s-o întâmpla.

Şi cu aceste cuvinte se aşeză lângă Frodo, sub umbra stâncii.

Aşteptarea le fu scurtă. Orcii înaintau cu pas mare. Cei aflaţi în primele rânduri duceau torţe. Şi veneau, şi focurile roţii din noapte creşteau iute. Şi când torţele ajunseră aproape, Sam îşi plecă şi el capul, sperând ca astfel să-şi ascundă chipul; şi aşeză scuturile în dreptul genunchilor, pentru a-şi piti labele.

„Numa’ de s-ar grăbi într-atât încât să lase în plata Cerului doi oşteni obosiţi şi să-şi vadă de drum!” spuse în sinea lui.

Şi chiar aşa părea că se va întâmpla. Orcii din frunte veneau pleoştiţi, gâfâind, cu capetele plecate. Erau o trupă de orci din soiul cel mic, mânaţi fără voia lor la războaiele Seniorului Întunecimii care-i păstorea; singurul lucru de care le păsa era să se isprăvească odată marşul ăsta şi să scape de şfichiul biciului. Pe lângă ei, ţopăind în sus şi-n jos de-a lungul şirului, veneau doi urukşi din cei mari şi fioroşi la înfăţişare, plesnind din bici şi urlând. Rânduri după rânduri trecură şi lumina torţelor, care ar fi putut să-i trădeze pe cei doi hobbiţi, se depărtase de-acum. Şi numai ce unul dintre supraveghetorii sclavilor dibui cele două siluete de lângă drum. Şfichiui chiui cu pleasna biciului spre ei şi urlă:

- Hei, voi de colo! Ridicaţi-vă! Şi cum ei nu răspunseră, urukul opri întreaga companie cu un strigăt.

- Făceţi-vă-ncoa, trântorilor! Nu-i vreme de milcoşit. Făcu un pas spre ei şi, în ciuda întunericului, desluşi însemnele de pe scuturile lor. Aha, dezertaţi, hă? mârâi el. Sau asta clociţi, aşa-i? De-aseară trebuia să fiţi voi şi-ai voştri în Udûn. Ştiţi asta. Hai, sus, încolonarea, altfel vă iau numerele şi vă raportez.

Hobbiţii se ridicară cu greu în picioare şi, cu capetele tot plecate şi şchiopătând ca nişte oşteni cu tălpile băşicate de-atâta mers, lipăiră către coada coloanei.

- Ne, ne, nu la coadă! strigă supraveghetorul. Trei rânduri mai sus. Hai, şi-acol’ să rămâneţi, că altfel vă ia mama naibii dacă vin la voi!

Şi pocni pleasna lungă a biciului peste capetele lor; apoi, cu încă o plesnitură şi un urlet, puse compania în mişcare la pas mărunt şi iute.

Nu-i venea uşor bietului Sam, frânt de oboseală cum era; dar pentru Frodo era un adevărat chin. Care curând se transformă în coşmar. Strânse din dinţi şi încercă să-şi oprească mintea de la a gândi şi aşa se târî mai departe. Duhoarea orcilor din jur îl sufoca şi peste toate cele îl frigea setea. Mergeau înainte, tot înainte, şi el îşi încorda toată voinţa ce-i mai rămăsese ca să poată respira şi să-şi mâne picioarele mai departe; dar nu îndrăznea să se gândească pentru care ţel ticălos se chinuia şi îndura atâtea. Nu era nici o speranţă să se poată strecura afară din rând fără să fie văzut. Supraveghetorul orcilor apărea când se aştepta mai puţin şi-i lua în derâdere.

- Aşa, aşa! rânjea el, plesnindu-i peste picioare. Unde-i bici e şi voinţă, putorilor. Copăcel, copăcel! Na, asta-i ca să vă învioreze niţeluş, că după aia o să vă primiţi porţia de bici cât n-o să vă poată duce pielea, pentru c-aţi ajuns târziu în tabără. Vă prinde bine. Nu ştiţi că suntem în război?

Merseră câteva mile bune, iar drumul începea în sfârşit să coboare de-a lungul unei pante lungi, până în câmpie, când Frodo simţi că-l părăsesc puterile şi voinţa nu-l mai ascultă. Se clătină şi se împiedică. Disperat, Sam încercă să-l ajute şi să-l ţină drept, cu toate că simţea că nici el nu mai poate merge aşa multă vreme. Ştia că în orice clipă putea să se sfârşească totul: stăpânul lui va leşina ori va cădea şi totul va fi dat în vileag, iar strădania lor va fi fost zadarnică. „Măcar pe nenorocitul ăla de mânător de sclavi tot îl spintec”, gândi el.

Şi tocmai când îşi încleşta mâna pe mânerul spadei, se ivi o salvare neaşteptată. Ieşiseră la câmp deschis, se apropiau de intrarea în Udûn. La oarecare distanţă în faţa lor, înaintea porţii de la capătul podului, drumul dinspre apus se unea cu altele care veneau de la miazăzi şi dinspre Barad-dûr. Iar pe drumuri, trupe şi iar trupe; căci Căpitanii Apusului înaintau şi Seniorul Întunecimii îşi mâna degrabă oştirile spre miazănoapte. Aşa s-a întâmplat că mai multe companii au ajuns în acelaşi timp la răscruce, în întunericul de dincolo de lumina focurilor de veghe de pe ziduri. Şi numai ce izbucni vacarmul, ocări, blesteme, căci fiecare oştire încerca să ajungă prima la poartă ca să-şi încheie odată marşul. Cu toate că supraveghetorii urlau şi-şi plesneau biciurile, nu trecu mult până se iscară încăierări şi câteva săbii fură scoase din teci. O trupă de urukşi din Barad-dûr, înarmaţi până-n dinţi, se năpusti asupra coloanei din Durthang şi ceea ce urmă fu o învălmăşeală de toată frumuseţea.

Sam se dezmetici dintr-o dată din ameţeala pricinuită de durere şi istovire, înţelese că norocul era de partea lor şi se aruncă iute la pământ, trăgându-l şi pe Frodo după el. Orcii se împiedicară de ei şi căzură grămadă, mârâind şi blestemând. Încet, în patru labe, hobbiţii se târâră afară din grămădeală, până când, nebăgaţi de nimeni în seamă, ajunseră în cealaltă parte a drumului şi se rostogoliră peste marginea acestuia: o bordură înaltă, menită a călăuzi comandanţii de trupe în nopţile foarte întunecoase ori pe ceaţă, şi care se ridica la câteva picioare deasupra câmpiei.

Hobbiţii rămaseră o vreme nemişcaţi acolo. Era prea întuneric să caute vreun adăpost, asta dacă aveau unde să găsească unul; dar Sam simţea că trebuiau măcar să se depărteze de toate drumurile şi să iasă din bătaia focurilor de veghe.

- Haideţi, domnu’ Frodo! şopti el. Ne mai târâm puţin şi după aia puteţi să vă întindeţi liniştit.

Cu un ultim efort disperat, Frodo se ridică în patru labe şi se mai târî preţ de câteva zeci de picioare. După care se prăvăli într-o gropelniţă, care se căscă parcă din senin în faţa lui, şi acolo rămase ca mort.

III Muntele Osândei

Sam îşi puse pelerina elfă ferfeniţită sub capul stăpânului, iar mantia cenuşie din Lórien o întinse peste amândoi; făcând aceasta, gândurile sale se reîntoarseră la ţara aceea frumoasă şi la elfi şi îşi dori în sinea lui, dincolo de orice speranţă, ca ţesătura aceea lucrată de mâinile lor să aibă darul de a-i ţine ascunşi în pustiiciunea aia a groazei. Auzi cum se sting zgomotele încăierărilor şi strigătele, pe măsură ce trupele se depărtau, trecând prin Gura Isenului. Şi din cât se părea, în toată zăpăceala şi încâlceala aceea de armii de soiuri atât de amestecate, nimeni nu băgase de seamă dispariţia lor, sau cel puţin nu încă.

Sam luă o gură de apă, pe Frodo însă îl sili să bea zdravăn, şi după ce stăpânul său îşi mai veni puţin în fire, îi dădu o turtă întreagă din preţioasa lor hrană elfică şi nu-l iertă până nu o mâncă pe toată. Apoi, prea istoviţi până şi pentru a se mai teme, se întinseră pe pământ. Dormiră un somn scurt şi neliniştit, din care se trezeau din când în când din pricină că sudoarea se răcea pe trupurile lor, făcându-i să tremure, iar pietrele îi împungeau când şi unde. De la miazănoapte, dinspre Poarta Neagră, străbătând trecătoarea Cirith Gorgor, o suflare subţire şi tăioasă se scurgea susurând peste pământuri.

A doua zi dimineaţa se ivi din nou o geană de lumină cenuşie, căci în regiunile înalte încă bătea Vântul Apusean, dar jos, pe pietrele dindărătul zidurilor de apărare ale Tărâmului Negru, văzduhul părea aproape mort, rece, şi cu toate acestea înăbuşitor. Sam privi afară din adâncitura în care dormiseră. De jur împrejur o întindere mohorâtă, netedă şi cenuşie. Pe drumurile din apropiere nu se zărea nici o mişcare; dar Sam se temea de ochii străjuitori de pe zidul fortăreţei Gura Isenului, la nici trei sute de paşi depărtare spre miazănoapte. Spre miazăzi şi răsărit, Muntele se întrezărea în zare, înălţându-se ca o umbră întunecată. În el se revărsau vălătuci de fum, şi în vreme ce unii se ridicau mult în văzduh şi erau purtaţi spre soare-răsare, alţii, ca nişte nori uriaşi, pluteau la vale pe coastele muntelui, împânzind pământul. La câteva mile spre nord-est, dealurile de la poalele Munţilor de Cenuşă apăreau ca nişte fantasme cenuşii, neîndurătoare, dincolo de care povârnişurile înceţoşate de la miazănoapte se desenau ca o linie de nori îndepărtaţi, cu puţin mai întunecaţi decât cerul la zenit.

Sam încercă să socotească în minte distanţele şi să hotărască ce cale era mai bună să urmeze. „Oricum am apuca-o, cincizeci de mile tot avem de făcut, murmură pentru sine, privind încruntat la muntele ameninţător, şi asta-nseamnă o săptămână, nici mai mult nici mai puţin, cu domnu’ Frodo în neputinţa în care e.” Clătină din cap şi, în timp ce încerca să limpezească lucrurile, un gând încă şi mai sumbru i se ivi în minte. Nicicând înainte nu pierise speranţa pentru prea multă vreme din inima lui vitează şi întotdeauna avusese o fărâmă de nădejde că se vor întoarce acasă. Şi iată că acum era silit să privească în faţă crudul adevăr: merindele şi apa abia dacă le ajungeau până să-şi atingă ţinta; iar o dată ce împlineau ce aveau de împlinit, se sfârşea şi drumul lor şi rămâneau singuri, fără adăpost, fără hrană, în mijlocul unei pustietăţi cumplite. De acolo nu mai exista întoarcere.

„Vasăzică asta era treaba pe care simţeam că trebuie s-o fac atunci când am pornit la drum, gândi Sam: să-l ajut pe domnu’ Frodo până la ultimu’ pas şi apoi să mor împreună cu el? Ei bine, dacă asta am de făcut, atunci o voi face. Dar tare mi-aş dori să mai vedea o dată Lângă Ape şi pe Rosie Cotton[5] şi pe fraţii ei, şi pe Unchiaş şi pe Marigold[6] şi pe toţi ceilalţi. Nu ştiu cum, da’ parcă nu-mi vine a crede că Gandalf l-ar fi trimis pe domnu’ Frodo în această misie dacă n-ar fi avut nici o cât de mică nădejde că se va întoarce. Toate au mers de-a-ndoaselea de când a pierit el în Moria. Ah, de n-ar fi pierit! Acum ar fi făcut ceva, orice, dar ar fi făcut.”

Dar tocmai când speranţa murea în Sam, ori părea să moară, ea se preschimbă într-o nouă putere. Chipul nevinovat de hobbit al lui Sam se înăspri, căpătând o expresie aproape înverşunată, pe măsură ce i se oţelea voinţa, şi mădularele îi fură cuprinse ca de un fior, ca şi când întreaga sa fiinţă se transforma într-o creatură de piatră şi oţel pe care nici disperarea, nici vlăguirea şi nici nesfârşitele mile nu o puteau doborî.

Cu acest nou simţământ al datoriei pe care o avea de împlinit, îşi coborî ochii înapoi la pământul din jurul lui, cumpănind următoarea mişcare. Şi cum dimineaţa se mai luminase întrucâtva, văzu cu mirare că ceea ce de la distanţă păruseră a fi întinderi fără capăt şi netede ca-n palmă, erau în fapt scobite şi răscolite cât cuprindeau cu privirile. Şi cu adevărat, câmpiile Gongoroth erau în tot locul găurile de scorbelituri mari, de-ai fi zis că încă de pe vremea când nu erau altceva decât o mare de mocirlă, se abătuse asupra lor o ploaie de săgeţi şi uriaşe pietre de praştie. Cele mai mari dintre aceste scorbelituri aveau drept margine creste de stânci rupte şi strungi largi le tăiau în toate direcţiile. Era un tărâm în care puteai să te furişezi dintr-o ascunzătoare în alta, nevăzut decât de ochii supraveghetori: asta dacă erai în putere şi nu te împingea nimic de la spate. Dar pentru cel flămând şi sleit, care mai avea încă mult de mers până i se stingea viaţa, era o privelişte ce nu prevestea nimic bun.

Gândind la toate acestea, Sam se reîntoarse la stăpânul său. N-a fost nevoie să-l trezească. Frodo zăcea pe spate, cu ochii deschişi, aţintiţi spre cerul înnourat.

- Ei, domnu’ Frodo, zise Sam, am fost să mă uit prin jur şi să cuget niţeluş. Drumurile sunt pustii, aşa că am face bine să ne aşternem pe mers cât mai avem norocul ăsta. Credeţi c-o să izbutiţi?

- Cred că o să izbutesc, spuse Frodo. Trebuie.

Şi din nou porniră, târându-se din scobitură în scobitură, furişându-se după orice le putea oferi adăpost, dar înaintând fără oprire şi pieziş spre dealurile de la poalele lanţului apusean. Dar în înaintarea lor îi însoţea drumul cel mai răsăritean. Până într-un punct unde se depărta brusc, dând ocol munţilor pe la poale şi pierind departe, într-un perete de umbre întunecate. Nici om, nici orc nu se zărea mişcând pe întinderea sa netedă şi cenuşie; căci Seniorul Întunecimii îşi mişcase de-acum armiile şi chiar şi în repeziciunea cu care îşi muta oştenii de-a lungul şi de-a latul propriului său regat, căuta mai curând adăpostul nopţii, temându-se de vânturile lumii ce se întorseseră împotriva lui, sfâşiindu-i vălurile şi fiind tulburat de zvonurile că nişte iscoade neobrăzate răzbiseră prin zidurile sale de apărare.

Hobbiţii nu se opriră decât după ce străbătuseră câteva mile bune. Frodo arăta ca şi cum nu mai avea strop de vlagă în el. Sam înţelese că nu mai putea merge mai departe în felul ăsta, târându-se, ghemuindu-se, acum cercând cu precauţie un drum îndoielnic, acum repezindu-se la vale, pe un povârniş.

- Eu mă întorc la drum cât mai e lumină, domnu’ Frodo, zise el. Mă încred încă o dată în noroc! Aproape că ne-a trădat ultima dată, da’ nu chiar de tot. Mai facem câteva mile la pas bătut, apoi ne odihnim.

Îşi punea la încercare norocul mai mult decât îşi putea el închipui; Frodo însă era într-atât de apăsat de povara sa şi de bătălia ce se dădea în mintea lui, încât nu se opuse şi aproape că nu mai avea nici o speranţă ca să-i mai pese de ceva. Urcară priponul şi se târâră mai departe, de-a lungul drumului neîndurător şi aspru care ducea niciunde altundeva decât la Turnul Întunecimii. Dar norocul a fost de partea lor şi cât a mai ţinut ziua n-au mai întâlnit nici o fiinţă vie sau mişcătoare; şi la lăsatul nopţii îi înghiţi bezna Mordorului. Întregul meleag era în aşteptare, ca înaintea unei furtuni mari: căci Căpitanii Apusului trecuseră de Răscruce şi aprinseseră focurile pe câmpiile moarte din Imlad Morgul.

Şi călătoria disperată continuă, Inelul se îndrepta spre miazăzi, iar flamurile regilor înspre miazănoapte. Pentru hobbiţi, fiecare zi, fiecare milă erau mai amarnice decât cele dinainte, căci puterile li se împuţinau şi tărâmul se arăta tot mai nemilos. Ziua nu întâlneau ţipenie. Noaptea, uneori, când se ghemuiau la pământ sau moţăiau cu spaima-n suflet în vreo văgăună de lângă drum, auzeau strigăte şi zgomote de paşi nenumăraţi sau galopul dezlănţuit al unui armăsar călărit fără milă. Dar mult mai rău decât asemenea primejdii era ameninţarea ce se apropia din ce în ce şi care-i înfrângea tot mai mult, cu fiecare pas pe care-l făceau: îngrozitoarea ameninţare a Puterii care aştepta, cufundată în gânduri şi urzind neobosită ticăloşii, ascunsă în spatele vălului întunecat ce-i înconjura Tronul. Tot mai mult se apropia, tot mai neagră se înălţa, asemenea unui zid de noapte la capătul de pe urmă al lumii.

Şi veni şi o noapte înfiorătoare; în vreme ce Căpitanii Apusului erau din ce în ce mai aproape de hotarul pământurilor locuite, pe cei doi peregrini îi aştepta un ceas de disperare fără leac. Trecuseră patru zile de când scăpaseră de orci, dar timpul scurs adăsta în urma lor asemenea unui vis tot mai întunecat. Cât a durat a patra zi, Frodo n-a scos un cuvânt, ci a mers pe jumătate adus de spate, împiedicându-se adesea, ca şi când ochii săi nu mai zăreau drumul din faţa picioarelor. Desigur, îşi spunea Sam, între toate suferinţele lor, Frodo o îndura pe cea mai rea dintre toate, greutatea tot mai mare a Inelului, o povară pentru trup şi un chin pentru mintea lui. Sam vedea, din ce în ce mai îngrijorat, că mâna stângă a stăpânului se ridica adesea ca pentru a se împotrivi unei lovituri, sau a-şi feri ochii mijiţi de un Ochi înfiorător care căuta să se aţintească asupra lor. Şi uneori mâna lui dreaptă se furişa spre piept, încleştându-se, ca apoi încet, când voinţa i se oţelea din nou, să se retragă. Dar acum, o dată cu lăsarea nopţii, Frodo stătea cu capul între genunchi, cu braţele atârnând vlăguite pe pământ şi palmele tresărind încet. Sam îl urmări cu atenţie până când noaptea îi acoperi pe amândoi, ascunzându-i unul de altul. Sam nu mai ştia ce să spună; astfel că se întoarse la propriile sale gânduri întunecate. El însuşi, deşi istovit şi sub umbra fricii, mai avea încă putere în trup. Turtele lembas aveau o virtute fără de care ei doi de mult ar fi zăcut în ghearele morţii. E adevărat, nu le astâmpăra pofta, încât adeseori mintea lui Sam era năpădită de amintirea merindelor adevărate şi de dorul după pâinea simplă şi după carne, dar cu toate acestea, turta asta elfească avea în ea un har care sporea pe măsură ce călătorii îşi puneau temeiul numai în ea şi nu o amestecau cu alte merinde. Hrănea voinţa, dădea putere de a îndura şi de a stăpâni trup şi mădular, dincolo de putinţa seminţiei muritoare. Dar acum trebuiau să ia o hotărâre nouă. Nu mai puteau urma acelaşi drum, căci acesta o lua spre răsărit, intrând în marea Umbră, câtă vreme Muntele se desena la dreapta lor, aproape spre miazăzi, încât erau nevoiţi să o apuce într-acolo. Numai că în faţa lor aveau o întindere uriaşă de pământ fumegător, sterp, acoperit de cenuşă.

- Apă, apă! murmură Sam. Aproape că nu mai pusese gura pe apă, încât în gura lui uscată limba părea să se fi îngroşat, ca umflată; dar, cu toată grija lui, nu le mai rămăsese decât puţină, să mai fi fost jumătate de butelcă, şi cine ştie câte zile mai aveau de mers. Şi chiar şi asta li s-ar fi isprăvit de mult, dacă n-ar fi îndrăznit să meargă pe drumul orcilor. Căci din loc în loc, la distanţe mari unele de altele, fuseseră construite rezervoare înalte pentru oştirile trimise în grabă spre meleaguri lipsite de apă. Într-una din aceste cisterne Sam mai găsise un strop de apă, sălcie, înnoroiată de orci, dar destulă pentru nevoia lor deznădăjduită. Asta însă fusese cu o zi în urmă. Acum nu mai aveau nici o speranţă să găsească alta.

Istovit de atâtea griji, Sam aţipi într-un târziu, lăsând totul pentru când avea să vină dimineaţa; tot nu putea face nimic mai mult. Somnul îi era tulburat de vise şi treziri. Vedea lumini asemănătoare unor ochi sclipind de o bucurie răutăcioasă, şi tot felul de forme întunecate furişându-se, şi auzea zgomote făcute parcă de sălbăticiuni sau ţipetele înfiorătoare ale unor creaturi schingiuite; încât tresărea şi se trezea, în nimic altceva decât într-o lume de întuneric, înconjurat din toate părţile de o negreală goală. Doar o dată, stând capul oaselor şi uitându-se disperat împrejur, i se năzări, cu toate că era treaz, că încă mai putea zări nişte luminiţe palide, ca nişte ochi; însă după o vreme acestea clipiră şi dispărură.

Îngrozitoarea noapte trecu încet, parcă nu mai voia să plece. Iar zorii care se iviră abia de se puteau desluşi; căci aici, mai aproape de Munte, văzduhul era tot mai întunecat, în vreme ce din Turnul Întunecimii se târau în afară vălurile Umbrei pe care Sauron le ţesea în jurul său. Frodo zăcea pe spate nemişcat. Sam stătea lângă el, fără nici o dorinţă de a scoate vreun cuvânt, cu toate că ştia că de vorbele lui ţinea totul: el trebuia să întărească voinţa stăpânului său pentru încă un efort. Într-un târziu, aplecându-se şi mângâind pe Frodo pe frunte, îi şopti în ureche:

- Trezeşte-te, stăpâne! E vremea să pornim din nou.

Ca trezit de-un dangăt de clopot, Frodo se ridică imediat în capul oaselor, apoi în picioare şi îşi aţinti privirile spre depărtarea de la miazăzi; dar când ochii lui zăriră Muntele şi pustietatea, se ghemui iar la pământ.

- N-o să izbutesc, Sam. E atât de mare greutatea pe care o port, atât de mare!

Încă înainte să vorbească din nou, Sam ştiu că era în zadar şi că asemenea cuvinte ar fi făcut mai mult rău decât bine, dar copleşit de milă, nu se putu abţine:

- Atunci, stăpâne, lăsaţi-mă să vi-l duc eu o vreme. Ştiţi că aş face-o, şi încă bucuros, atâta cât mă mai ţin puterile.

În ochii lui Frodo se aprinse o scăpărare sălbatică:

- Stai deoparte! Nu mă atinge! strigă el. E al meu, auzi? Dispari! Mâna i se îndreptă către mânerul săbiei. Dar în clipa următoare vocea i se schimbă. Nu, nu, Sam, spuse el cu tristeţe. Dar trebuie să mă înţelegi. E povara mea, nimeni altcineva nu o poate purta. E prea târziu acum, Sam, dragul meu. Nu mă mai poţi ajuta astfel încă o dată. Aproape că sunt de tot în puterea lui. Nu l-aş putea da altcuiva şi dacă ai încerca să mi-l iei aş înnebuni de-a binelea.

Sam dădu din cap.

- Înţeleg, spuse. Da’ ştiţi, domnu’ Frodo, m-am gândit că ne-am putea descotorosi de alte lucruri. De ce să nu ne uşurăm niţeluş povara? De-acum într-acolo ne îndreptăm cât de drept putem. Şi arătă spre Munte. N-are rost să luăm cu noi ce poate nu ne trebuie neapărat.

Frodo se uită din nou la Munte.

- Aşa e, zise, n-o să avem nevoie de prea multe pe drumul ăla. Iar la capătul lui chiar de nimic.

Culese de pe jos scutul orcesc şi-l aruncă cât colo, iar după aceea aruncă şi coiful. Dezbrăcă mantia cenuşie, desfăcu brâul greu, îl lăsă să cadă la pământ şi, o dată cu el, şi sabia cu teacă cu tot. Sfâşie de tot pelerina neagră zdrenţuită şi o împrăştie peste tot.

- Poftim, n-o să mai fiu orc de-aici încolo, strigă el, şi nu voi mai purta armă de nici un fel, nici măiastră, nici ticăloasă. N-au decât să vină să mă prindă, dacă asta vor!

Sam făcu acelaşi lucru şi-şi lepădă harnaşamentul orcesc: din raniţă scoase tot ce avea. Fiecare lucru în parte îi devenise drag oarecum, măcar pentru că le purtase cu sine atâta amar de drum şi cu atâta trudă. Cel mai greu îi venea să se despartă de ustensilele de gătit. Ochii i se umplură de lacrimi la gândul că trebuia să le arunce.

- Vă mai amintiţi de fleica aia de iepure, domnu’ Frodo? Şi de locşorul nostru sub malul ăla cald, în ţara Căpitanului Faramir, ziua aia în care am văzut un olifant?

- Nu, mă tem că nu-mi amintesc, Sam. Adică, ştiu că toate astea s-au întâmplat, dar nu le pot vedea cu ochii minţii. Nici gustul mâncării, nici mângâierea apei, nici susurul vântului, nici o amintire despre copaci sau iarbă sau flori, nici chipul lunii sau înfăţişarea stelelor, nimic nu mi-a mai rămas. Stau despuiat în întuneric, Sam, şi nici un văl nu e între mine şi roata de foc. Am început s-o văd şi când sunt treaz, şi tot restul păleşte.

Sam se apropie de el şi îi sărută mâna.

- Atunci, cu cât scăpăm mai repede de el, cu atât va veni mai iute vremea odihnei, spuse el împleticit, căci nu ştia ce altceva mai bun să zică. Nu dregem nimic cu vorbă lungă, mormăi el ca pentru sine în timp ce strângea grămadă toate lucrurile pe care se hotărâse să le arunce. Nu voia să le lase la întâmplare în sălbăticie, ca să le poată vedea oricine. O fi furat hoţu’ nostru zaua aia orcească, da’ nu pupă el şi sabie, spuse Sam. Labele alea ale lui şi goale fac destul rău. Şi să nu-l prind că-şi găseşte de lucru cu tigăile mele!

Cu aceste vorbe, duse tot calabalâcul la una dintre multele crăpături căscate, ce crestau pământul de-a lungul şi de-a latul, şi-l aruncă înăuntru. Zăngănitul preţioaselor lui crătiţi atunci când se rostogoliră în scobitura întunecată răsună ca o toacă de moarte în inima sa.

Se reîntoarse la Frodo şi din frânghia primită de la elfi tăie o bucată scurtă, cât să-i ajungă drept brăcinar stăpânului său, şi cu aceasta îi legă strâns mantia în jurul mijlocului. Restul de frânghie îl încolăci cu grijă şi-l vârî înapoi în raniţă. În afară de frânghie, mai păstrase doar resturile de turtă, butelca de apă şi pe Sting, care-i atârna de brâu; şi ascunsă într-un buzunar al tunicii, aproape de piept, sticluţa de la Galadriel şi cutiuţa pe care tot ea i-o dăduse în dar.

În sfârşit se întoarseră spre Munte şi porniră într-acolo, nemaigândindu-se să se mai ascundă de aici încolo, ci depăşindu-şi toată oboseala şi concentrându-şi voinţa tot mai slabă într-o singură direcţie - aceea de a-şi continua drumul. În întunecimea acelei zile lugubre, puţine lucruri ar fi putut să-i descopere chiar şi în acel meleag al veghii continue, decât doar dacă s-ar fi aflat aproape de ei. Dintre toţi sclavii Seniorului întunecimii, numai nazgûlii şi aripile lor negre erau pe alte meleaguri, mânaţi de alte solii: se strânseseră departe, ca să umbrească înaintarea Căpitanilor Apusului, şi într-acolo era îndreptat gândul întreg al Turnului Întunecimii.

În acea zi lui Sam i se păru că stăpânul său îşi găsise puteri noi şi era limpede că nu numai din pricină că se uşurase întrucâtva povara pe care o avea de purtat. În primele răstimpuri ale marşului lor, merseră mult mai departe şi mai repede decât sperase el. Terenul era aspru, duşmănos, cu toate acestea înaintaseră mult şi chiar şi Muntele se apropiase. Dar, pe măsură ce ziua se sfârşea şi prea de timpuriu lumina firavă începu să se stingă, Frodo prinse iar a merge cocârjat şi se împiedica de parcă efortul ăsta înnoit risipise toată puterea pe care o mai avusese.

La ultimul popas, se prăbuşi la pământ şi spuse doar atât: ,,Mi-e sete, Sam”, după care nu mai scoase nici un cuvânt. Sam îi dădu bea o gură de apă; numai atât mai rămăsese, o gură. Pentru el însă nu mai era nici un strop; şi când noaptea Mordorului se închise din nou peste ei, gândurile lui Sam fură năpădite de amintirea apei; şi fiecare izvor sau pârâiaş sau fântână pe care le văzuse în viaţa lui, sub umbra verde a sălciilor ori sclipind în soare, dansa şi clipocea în spatele pleoapelor închise, numai ca să-l chinuie pe el. Simţea noroiul răcoros în jurul degetelor în timp ce lipăia în Heleşteul din Lângă Ape împreună cu Jolly Cotton şi Tom şi Nibs şi sora lor Rosie. „Dar asta a fost în urmă cu ani de zile, oftă el, şi tare departe de-aici. Drumul înapoi, dacă este vreunul, trece pe lângă Munte.”

Neputând dormi, ţinu sfat cu sine însuşi. „Hai, hai, doar ne-am descurcat mai bine decât ai nădăjduit, îşi spuse el cu hotărâre. Sau măcar a început bine. Aş zice că am făcut jumate de drum înainte să ne oprim. Încă o zi şi-am ajuns.” La aceste vorbe, gândul se opri.

„Nu fi smintit, măi, Sam Gamgee, răspunse propria lui voce. N-o să mai meargă el încă o zi aşa cum a mers, dacă-l mai ţin puterile să se urnească vreun pic. Şi nici tu nu mai poţi merge multă vreme, dacă-i dai lui toată apa şi aproape toată mâncarea.”

„Ba pot să merg mult şi bine şi voi merge.”

„Încotro?”

„Spre Munte, de bună seamă.”

„Şi dup’ aia, Sam Gamgee, dup’aia? Când ajungi acolo, ce-ai să faci? El n-o să poată face nimic de unul singur.”

Spre disperarea lui, Sam îşi dădu seama că nu avea răspuns la această întrebare. N-avea nimic limpede în cap. Frodo nu-i spusese prea multe despre misia lui, încât tot ce ştia Sam era că Inelul trebuia cum-necum aruncat în foc. „Hăul de la Capătul Lumii, murmură el, amintindu-şi de vechiul nume. Dacă stăpânul ştie cum să-l găsim, e bine, pentru că eu nu ştiu.”

„Vezi? veni răspunsul. Totu-i fără rost. El singur a spus-o. Tu eşti smintitul, cu nădejdile şi toate strădaniile tale. V-aţi fi putut întinde pe jos şi trece în lumea somnului amândoi de multe zile, dacă n-ai fi fost atât de îndărătnic. Da’ tot o să muriţi şi încă şi mai rău. Uite, chiar acu’ te poţi întinde aci jos şi să dai naibii tot. Tot n-o să ajungeţi în vârf.”

„Ba o să ajung dacă las totul în urmă, în afară de oase, spuse Sam. Şi-o să-l duc şi pe domnu’ Frodo până sus, singur, chiar de-ar fi să-mi frângă spatele şi inima. Aşa că nu mă mai bate la cap!”

În acea clipă, Sam simţi pământul de dedesubt că începe să se zguduie şi auzi sau simţi un huruit adânc şi îndepărtat, ca un tunet întemniţat în străfund. O flamă scurtă şi roşie licări sub nori şi pieri. Nici Muntele nu avea somnul mai liniştit.

Şi sosi şi ultima parte a călătoriei spre Orodrúin şi se dovedi un chin mai mare decât şi-ar fi putut Sam imagina vreodată că ar putea îndura. Toate îl dureau şi gura şi gâtlejul i se uscaseră într-atât că nu mai putea înghiţi nici măcar o bucătură de mâncare. Întunericul nu se risipise, nu numai din pricina fumurilor Muntelui; ci şi pentru că părea să se apropie o furtună, căci departe, spre sud-est, sub cerurile smolite scăpărau fulgere. Unde mai pui că văzduhul întreg era plin de fum; respiraţia le devenise dureroasă şi grea, erau ameţiţi, se împiedicau şi cădeau la tot pasul. Cu toate acestea, voinţa lor nu ceda, împingându-i mai departe.

Muntele se apropia tot mai mult, încât în curând, ridicând privirile, nu mai văzură altceva decât masivitatea lui: o masă de cenuşă şi scorie şi stâncă arsă, din care un con cu pereţi verticali se înălţa spre nori. Înainte să se sfârşească amurgul acela lung cât întreaga zi şi să coboare din nou noaptea cea adevărată, ajunseră târâş-grăpiş până la poalele muntelui.

Cu un suspin, Frodo se aruncă la pământ. Sam se aşeză lângă el. Spre mirarea lui, se simţea istovit, dar mai uşurat, şi capul parcă i se limpezise. Orice încleştare între gânduri dispăruse. Ştia care erau temeiurile disperării, dar nu voia să asculte de ele. Voinţa sa era neclintită, numai moartea putea s-o înfrângă. Nu mai simţea nici dorinţa, nici nevoia de a dormi, ci mai curând de a sta treaz. Ştia că toate şansele şi primejdiile se îndreptau acum către un singur punct: a doua zi avea să fie ziua de pe urmă, ziua ultimului efort al dezastrului, ultima răsuflare.

Dar când avea să vină? Noaptea părea fără de sfârşit şi fără de timp, minutele cădeau moarte unul după altul, adăugându-se unor ore ce nu mai treceau, fără să aducă nici o schimbare. Sam chiar se întreba dacă nu cumva începuse o a doua întunecime, nicicând altă zi să se mai nască vreodată. Într-un târziu, căută mâna lui Frodo. Era rece, tremura. Stăpânul său tremura de frig.

- N-ar fi trebuit să las pătura acolo, murmură Sam; se întinse alături şi încercă să-l încălzească pe Frodo cu braţele şi trupul său.

Apoi îl cuprinse somnul şi lumina palidă a ultimei zile a căutării lor îi găsi unul lângă altul. Vântul se domolise cu o zi în urmă, când se mutase dinspre Apus, iar acum sufla tot mai aprig de la Miazănoapte; încet, lumina soarelui nevăzut se strecură în jos prin umbrele în care zăceau hobbiţii.

- Acum, înainte! Pentru ultima răsuflare! spuse Sam, ridicându-se cu greu în picioare.

Se aplecă peste Frodo, trezindu-l încetişor. Frodo gemu; dar cu un mare efort de voinţă se ridică în picioare; apoi căzu înapoi în genunchi. Îşi îndreptă anevoie ochii spre costişele întunecate ale Muntelui Osândei ce se înălţau în faţa lui, apoi, ca vai de el, prinse a se târî înainte în patru labe.

Sam se uită la el şi simţi cum îi plânge inima, dar nici o lacrimă nu se ivi în ochii lui uscaţi şi usturători.

- Am spus că o să-l car în cârcă, chiar de-ar fi să-mi frâng spinarea, murmură el, şi aşa am să fac! Apoi îi strigă lui Frodo: Hai, domnu’ Frodo! Nu-l pot duce eu, ca să vă ajut, da’ atunci vă duc pe amândoi. Aşa că, în picioare! Haideţi, domnu’ Frodo, dragu’ meu! vă duce Sam în cârcă. Numa’ să-i spuneţi încotro s-o apuce, şi vă duce.

Frodo i se aburcă în spinare, ţinându-l uşor cu braţele pe după gât, dar strângându-şi picioarele împrejurul mijlocului lui Sam, iar Sam se chinui să se ridice în picioare; dar, după ce izbuti să facă acest lucru, spre mirarea lui povara i se păru uşoară dintr-o dată. Se temuse că abia dacă va avea destulă putere să-l ridice pe stăpânul sau, unde mai pui că ar fi trebuit să îndure şi înfiorătoarea greutate a blestematului acela de Inel. Însă nu era aşa. Ori pentru că Frodo era vlăguit de îndelungile lui suferinţe pricinuite de rana de cuţit şi de otrava picurată în el, de amărăciune, teamă şi rătăcirile departe de casă, ori poate că i se dăruise lui, acum la sfârşit, o putere neaşteptată, fapt e că Sam îl ridică pe Frodo fără caznă mai mare decât i-ar fi cerut să ducă în cârcă un pui de hobbit, în hârjoanele copilăreşti de pe pajiştile sau miriştile din Comitat. Trase adânc aer în piept şi porni la drum.

Ajunseseră la poalele Muntelui în partea dinspre miazănoapte, oarecum către apus; acolo, coastele lungi şi cenuşii, chiar dacă povârnite, erau mai blânzi. Frodo nu scotea un cuvânt, încât Sam înainta cât putea de repede şi fără altă călăuză decât voinţa de a urca, cât mai sus cu putinţă. Până îl va fi părăsit de tot puterile şi voinţa. Urca trudit, mai sus, tot mai sus, luând-o ba la stânga, ba la dreapta, pentru a îmblânzi şi mai mult clina; adeseori cădea în nas, ca până la urmă să ajungă să se târască asemenea unui melc doborât de povara din spinare. Şi când voinţa nu mai reuşi să-l împingă mai departe şi mădularele se frânseră sub el, se opri şi-l lăsă pe stăpân încet pe pământ.

Frodo deschise ochii şi trase aer în piept. Aici sus putea respira mai uşor, căci se aflau deasupra miasmelor ce se învârtejeau şi se târau la poale.

- Mulţumesc, Sam, spuse el într-o şoaptă hârşâită. Cât mai avem de mers?

- Nu ştiu, pentru că habar n-am încotro ne îndreptăm.

Se uită în urmă, apoi în sus; şi se minună de cât de departe îi adusese ultima sa strădanie. Muntele acela ameninţător şi singuratic păruse mai înalt decât era. Abia acum îşi dădea Sam seama că era chiar mai puţin înalt decât trecătorile din Ephel Dúath pe care le urcase împreună cu Frodo. Umerii de la poale, din labirint de stânci şi bolovani prăvăliţi, se înălţau la mai bine de trei sute de picioare deasupra şesului, pentru ca mai sus de ei să se avânte încă pe jumătate atât de înalt conul central, ca un cuptor sau un coş uriaş, în vârful căruia era cocoţat un crater zimţat. Sam ajunsese la mijlocul bazei, învăluită în fum şi umbră. Când se uită în sus, lui Sam îi veni să strige, numai că nu-l lăsa gâtlejul uscat; căci printre gheburile şi umerii zimţuiţi de deasupra lui văzu limpede, ca lumina zilei, o potecă, sau un drum. Urca asemenea unui brâu ce venea în pantă dinspre apus şi şerpuia în jurul Muntelui până când, înainte de a face un cot, pierzându-se din vedere, atingea baza conului în partea dinspre răsărit.

Sam nu putea zări poteca imediat deasupra lui, unde era mai aproape, din pricina unui pripor abrupt ce pornea chiar de unde stătea el; dar bănui că, dacă mai făcea un ultim efort şi ajungea deasupra priporului, aveau să dea în potecă. O geană de speranţă se retrezi în el. Încă mai putea cuceri Muntele. „Te pomeneşti că poteca asta a fost anume pusă acolo! îşi spuse în sinea lui. Iar dacă n-ar fi acolo, ar trebui să mă recunosc înfrânt.”

Poteca nu fusese pusă acolo anume pentru Sam. N-avea de unde să ştie că privea la Drumul lui Sauron, ce ducea de la Barad-dûr la Sammath Naur, Încăperile Focului. Ieşea din uriaşa poartă apuseană a Turnului Întunecimii, traversa un hău adânc peste un pod lat de fier, intra în câmpie, străbătea o leghe întreagă printre două genuni fumegânde, după care intra într-un lung drum pietruit în pantă, care urca Muntele pe latura sa dinspre soare-răsare. De acolo, înconjurând poalele vaste dinspre miazăzi spre miazănoapte, pătrundea, în cele din urmă, în partea de sus a conului, dar nu chiar prin craterul fumegând, ci mult mai jos, printr-o deschizătură întunecoasă, căscată spre răsărit, dând chiar spre Fereastra Ochiului, în fortăreaţa învăluită în umbre a lui Sauron. Adesea astupat sau năruit de revărsările din furnalele Muntelui, drumul era de fiecare dată dres şi desfundat cu truda orcilor făr’ de număr.

Sam trase adânc aer în piept. Poteca era acolo, dar cum avea să urce priporul până sus la ea nu avea habar. Mai întâi să-şi uşureze spinarea dureroasă. O vreme rămase întins pe jos, lângă Frodo. Tăceau amândoi. Încet, lumina deveni mai clară. Şi deodată, fără să înţeleagă cum şi de ce, Sam simţi în el un imbold atât de puternic de parcă cineva i-ar fi spus: „Acum, acum, sau va fi prea târziu!” Îşi strânse puterile şi se ridică în picioare. Părea că şi Frodo simţise chemarea, căci se ridică cu greu în genunchi.

- O să mă târăsc, Sam, şopti el gâfâit.

Pas după pas, ca nişte mici insecte cenuşii, urcară târâş priporul. Când ajunseră la potecă, văzură că era un drum în toată legea, lat, pavat cu pietriş şi cenuşă bine bătătorită. Frodo se caţără pe drum şi apoi, parcă împins de o forţă nevăzută, se răsuci încet cu faţa spre răsărit. În depărtare atârnau umbrele lui Sauron; însă o pală de vânt venită din lumea largă sau poate vreo mare tulburare dinlăuntrul lor făcu uriaşa plapumă de nori să se învârtejească şi să se deschidă preţ de o clipă; şi atunci zări Frodo, înălţându-se negre, mai negre şi mai întunecoase decât umbrele vaste în mijlocul cărora se aflau, foişoarele nemiloase şi coroana de fier a celui mai înalt turn al fortăreţei Barad-dûr. Nu mai mult de o clipă se ivi, dar ca de la o fereastră nemăsurat de mare şi de înaltă, o flacără roşie sfâşie văzduhul la miazănoapte, scăpărarea unui Ochi străpungător; în clipa următoare umbrele se închiseră la loc şi cumplita vedenie dispăru. Ochiul nu era întors spre ei: ci privea către miazănoapte, acolo unde Căpitanii Apusului se apărau cu îndârjire, şi-ntr-acolo era aţintită întreaga sa ticăloşie şi tot într-acolo se îndrepta Puterea pentru a da lovitura de graţie; dar lui Frodo îi fusese de-ajuns acea clipită îngrozitoare, pentru a se simţi ca cineva lovit de moarte. Mâna lui căută lanţul atârnat în jurul gâtului.

Sam îngenunche lângă el. Firav, abia desluşindu-se, auzi şoapta lui Frodo:

- Ajută-mă, Sam! Ajută-mă, Sam! Ţine-mi mâna! N-o pot opri. Sam apucă ambele mâini ale stăpânului său şi le lipi una de alta, palmă în palmă, şi le sărută; apoi le strânse cu blândeţe într-ale sale. Şi brusc îl trăsni gândul: „Ne-a dibuit! Am fost daţi în vileag sau vom fi, în curând. Acum, Sam Gamgee, acum e sfârşitul sfârşitului.”

Îl aburcă din nou pe Frodo în spinare, trăgându-i mâinile în jos pe pieptul său şi lăsându-i picioarele să se bălăngăne. Îşi lăsă capul în piept şi se urni mai departe pe drumul care urca. Nu era un drum chiar atât de uşor precum păruse la început. Din fericire, focurile care se revărsaseră în acele răscoliri văzute de Sam din Cirith Ungol aleseseră mai cu seamă pantele apusene şi sudice, încât drumul pe această parte nu era blocat. Dar în multe locuri se năruise sau era brăzdat de căscături largi. O vreme urca spre răsărit, ca apoi să facă un cot strâns, să se întoarcă îndărăt şi s-o apuce spre apus. Acolo unde era cotul, era despicat adânc de un stei de stâncă vârstată, surpată cine ştie când din cuptoarele Muntelui. Gâfâind sub povara sa, Sam urmă cotul drumului; şi tot atunci zări, cu coada ochiului, preţ de o fracţiune de secundă, ceva care cădea de pe stei, ca o bucăţică de piatră neagră rostogolită la trecerea lui.

O greutate neaşteptată îl izbi şi Sam căzu în nas, zdrelindu-şi dosul mâinilor care încă mai ţineau încleştate mâinile stăpânului său. Şi atunci înţelese ce s-a întâmplat, căci, cum zăcea el întins pe jos, auzi deasupra sa o voce pe care o ura din tot sufletul.

- Sstăpân rău! sâsâi aceasta. Ssstăpân rău ne păcăleşte; păcăleşte pe Sssméagol, gollum. Nu pe-acolo trebuie sss-o apuce. Nu trebuie sssă-i facă rău Nepreţuitului. Dă-l lui Sssméagol, da, dă-ni-l nouă! Dă-ni-l nouă!

Cu o smucitură violentă, Sam se ridică de pe jos. Îşi smulse sabia din teacă; dar nu putea face nimic, Gollum şi Frodo erau înlănţuiţi unul de altul. Gollum trăgea de stăpânul său, încercând să ajungă la lanţ şi la Inel. Era poate singurul lucru care ar fi putut retrezi jarul aproape stins din inima şi voinţa lui Frodo. Se împotrivi cu o furie neaşteptată, care-i ului în egală măsură pe Sam şi pe Gollum. Chiar şi aşa, lucrurile ar fi putut să aibă o cu totul altă întorsătură, dacă Gollum însuşi ar fi rămas neschimbat; dar căile îngrozitoare numai de el ştiute, pe care le bătuse de unul singur, flămând şi însetat, împins de o dorinţă devoratoare şi de o spaimă cumplită, îl însemnaseră cu urme dureroase. Era o creatură sfrijită, suptă de foame, scheletică, numai oase şi piele ca de ceară, lipită pe hârca lui de cap. În ochi îi ardea o flacără sălbatică, dar puterea de altădată din mâinile lui apucătoare nu mai era în stare să vină în ajutorul răutăţii sale. Astfel că Frodo îl îmbrânci cât colo şi se ridică în picioare, tremurând tot.

- Jos, jos! gâfâi el, ducându-şi mâna la piept pentru a o încleşta pe Inelul ascuns sub tunica de piele. Jos, târâtură ce eşti, şi piei din calea mea! Vremea ta s-a sfârşit. Nu mă mai poţi trăda, nu mă mai poţi răpune.

Şi dintr-o dată, ca demult, sub streaşină crestei Emyn Muil, Sam avu în faţa ochilor o altă înfăţişare a acestor doi vrăjmaşi, o formă târâtoare, aproape doar umbra unei fiinţe vii. O creatură dărâmată şi înfrântă pe de-a-ntregul, dar încă plină de o poftă şi o furie hidoase; în faţa ei, o figură dârză, neîngăduind mila, înveşmântată în alb, dar ţinând la piept o roată de foc. Şi din acea roată se auzi o voce poruncitoare:

- Piei şi nu mă mai tulbura! Dacă mă mai atingi vreodată vei fi tu însuţi azvârlit în Focul Osândei.

Forma târâtoare se dădu îndărăt şi-n ochii lui clipitori se putea citi groaza, dar şi o dorinţă nestinsă.

Nălucirea însă dispăru şi Sam îl văzu pe Frodo stând cu mâna la piept, cu respiraţia întretăiată, iar pe Gollum la picioarele lui, în genunchi şi cu labele lui mari răşchirate pe pământ.

- Atenţie, stăpâne! strigă Sam. O să sară! Făcu un pas înainte, roti sabia şi-l îmboldi pe Frodo: Iute, stăpâne! Înainte! Mergeţi înainte! Nu mai pierdeţi vremea. Lăsaţi-l pe mâna mea. Mergeţi!

Frodo se uită la el ca la cineva aflat la mare depărtare.

- Da, trebuie să merg înainte, spuse. Cu bine, Sam! Acesta e sfârşitul, iată. Pe Muntele Osândei va cădea osânda. Cu bine!

Se răsuci şi porni mai departe, cu pas încet, dar cu capul drept, pe potecă în sus.

- Iaca! făcu Sam. Acu’ ai să ai cu mine de furcă!

Sări înainte cu sabia pregătită pentru luptă. Dar Gollum nu se repezi la el. Ci se trânti la pământ şi scânci.

- Nu ne ucide, se văicări el. nu ne face rău cu lama urâcioassă şi nemiloassă! Lassă-ne ssă trăim, da, ssă mai trăim un pic. Pierduţi, pierduţi! Ssuntem pierduţi. Şi când Nepreţuitul piere, o ssă murim şi noi, da, murim în colb. Îşi zgârci degetele lungi şi descărnate în cenuşa drumului. O ssă murim în colb! sâsâi el.

Mâna lui Sam şovăi. Drept ar fi să răpună jivina asta trădătoare şi ucigaşă, drept şi meritat cu vârf şi îndesat; şi totodată cel mai sigur lucru pe care-l putea face. Dar ceva din adâncul inimii lui îl reţinea: nu putea lovi fiinţa asta căzută în colb, pierdută, sfârşită, mizerabilă. El însuşi purtase Inelul, chiar dacă pentru scurt timp, şi acum înţelegea întrucâtva agonia din mintea rătăcită ţi trupul descărnat ale lui Gollum, căzut în sclavia Inelului, neînstare să mai găsească vreodată pace sau uşurare câte zile va mai avea. Dar Sam nun avea cuvinte pentru ceea ce simţea.

- Ah, blestemat să fii, împuţiciune ce eşti! pufni el. Pleacă! Hai, cară-te! N-am încredere în tine nici de-ar fi să te fac chisăliţă; aşa că valea, hai! Altfel o să-ţi fac rău, da, cu lamă urâcioasă şi nemiloasă.

Gollum se ridică în patru labe, se dădu îndărăt câţiva paşi şi apoi se răsuci pe călcâie şi când Sam dădu să arunce-n el cu o piatră, fugi pe potecă la vale. Sam nu-l mai luă în seamă, căci deodată îşi amintise de stăpânul său. Se uită pe potecă în sus, dar nu-l zări. O apucă la deal cât îl ţineau puterile de repede. Dacă s-ar fi uitat în urmă, poate că l-ar fi văzut pe Gollum, nu prea departe în vale, cum se întorcea şi, cu o sclipire sălbatică de nebunie în ochi, urcă înapoi, iute, dar ferit şi furişat, o umbră care abia se desluşea printre pietre.

Poteca urca tot mai sus. Curând făcu din nou un cot; de acolo, apucând-o pentru ultima oară către răsărit, tăia faţa conului şi ajungea la intrarea întunecată din coasta Muntelui, poarta către Sammath Naur. În zare, înălţându-se spre zenitul de la miazăzi, Soarele străpungea fumurile şi aburii şi lucea ameninţător, un disc roşu-stins şi înceţoşat; însă jur-împrejurul Muntelui, Mordorul se întindea ca un pământ mort, tăcut, învăluit în umbre, ca în aşteptarea unei lovituri îngrozitoare.

Sam ajunse la deschizătura aceea larg deschisă şi privi înăuntru. Era întuneric şi cald acolo, şi o huruială adâncă făcea aerul să tremure.

- Frodo! Stăpâne! strigă el.

Nici un răspuns. Sam rămase nemişcat, doar inima îi bătea cuprinsă de spaime teribile, apoi se repezi înăuntru. O umbră îl urmă.

La început nu văzu nimic. Mânat de marea nevoie în care se afla, scoase încă o dată din sân sticluţa lui Galadriel, dar aceasta abia dacă luci în mâna lui tremurătoare, fără să arunce nici măcar o rază de lumină în întunecimea aceea sufocantă. Sam ajunsese în chiar inima regatului lui Sauron şi în cuptoarele unde fusese făurită străvechea lui Putere, cea mai mare de pe Pământul de Mijloc; orice altă putere era îngenuncheată aici. Plin de teamă, Sam făcu câţiva paşi nesiguri în întuneric şi deodată ţâşni în sus un fulger roşu, izbind tavanul înalt şi întunecat. Şi atunci văzu Sam că se afla într-o peşteră lungă, sau poate un tunel ce sfredelea conul fumegător al Muntelui. Dar nu departe de locul în care se afla el, podeaua şi pereţii de ambele părţi erau despicaţi de o fisură neînchipuit de mare prin care venea pojarul acela roşu, acum ţâşnind în sus, acum stingându-se în întunericul din afund; şi în tot acest timp se auzeau un freamăt şi-un zbucium ca de maşinării uriaşe care vibrau şi trudeau.

Lumina ţâşni din nou, şi acolo, chiar pe buza prăpastiei, chiar la Hăul de la Capătul Lumii, stătea Frodo, desenându-se negru pe strălucirea aceea roşie, încordat, drept în picioare, dar parcă preschimbat în stană.

- Stăpâne! strigă Sam.

La acest strigăt, Frodo tresări şi începu să vorbească, cu voce limpede, chiar aşa, cu voce atât de limpede şi de puternică, cum lui Sam nu-i mai fusese niciodată dat să audă ieşind din gura lui. Şi vocea aceasta se înălţă peste freamătul şi zbuciumul Muntelui Osândei, răsunând în boltă şi pereţi.

- Am venit, spuse el. Dar nu doresc să fac ceea ce am venit aici să fac. Nu voi face această faptă. Inelul este al meu!

Şi dintr-o dată, când şi-l puse pe deget, dispăru din faţa ochilor lui Sam. Lui Sam i se opri respiraţia în piept, dar n-avu vreme să strige, căci în acea clipă se petrecură mai multe lucruri deodată.

Ceva îl lovi cu violenţă pe Sam în spate, picioarele îi fugiră de pe pământ şi zbură cât colo, izbindu-se cu capul de podeaua de piatră, atunci când o formă întunecată sări peste el. Sam rămase nemişcat şi preţ de o clipă totul se întunecă în mintea lui.

Iar departe de acolo, când Frodo şi-a pus Inelul pe deget şi a hotărât că era al lui şi numai al lui, şi a făcut asta în Sammath Naur, în chiar inima regatului, stăpânul acestuia, Puterea din Barad-dûr s-a cutremurat şi Turnul s-a scuturat din temelii şi până la mândra şi neîndurătoarea sa coroană. Seniorul Întunecimii şi-a dat seama existenţa lui, şi Ochiul lui, care străpungea toate umbrele, privi peste câmpie la uşa aceea pe care tot el o făcuse; şi nesăbuinţa sa i se dezvălui în întreaga ei grozăvenie într-o străfulgerare orbitoare, şi atunci abia pricepu şiretlicurile duşmanilor săi. Furia îi izbucni într-un foc pârjolitor, dar teama lui se înălţă ca o mare de fum negru ce sta să-l înece. Căci înţelese în ce pericol de moarte se afla şi cât de subţire era firul de care se mai agăţa soarta lui.

Mintea lui se scutura de toate şireteniile şi plasele de teamă şi trădare, de toate vicleniile şi războaiele pe care le urzise; şi regatul său fu străbătut de o zguduire, sclavii săi se pierdură cu firea, armiile sale se opriră locului, iar căpitanii lui, împietriţi deodată şi neputincioşi, şovăiră şi se lăsară pradă disperării. Căci Puterea îi uitase. Întreaga ei putere şi mintea ei întreagă, care-i mânuise şi-i mânase până atunci, se năpustiseră cu o forţă copleşitoare asupra Muntelui. La porunca Seniorului, nazgûlii, Duhurile Inelului, se rotiră scoţând ţipete sfâşietoare, zburară într-un ultim zbor disperat, mai iute ca vântul şi, cu bătăi furtunoase din aripi, se repeziră spre miazăzi, asupra Muntelui Osândei.

Sam se ridică în picioare. Era ameţit şi sângele ce-i ţâşnea din cap îi picura în ochi. Făcu pe bâjbâite câţiva paşi înainte şi atunci văzu un lucru ciudat şi cumplit. La marginea prăpastiei, Gollum se lupta ca un nebun cu un duşman nevăzut. Se clătina încoace şi-ncolo, acum atât de aproape de buza hăului, încât aproape că se prăvăli înăuntru, acum retrăgându-se, căzând la pământ, ridicându-se, căzând iar. Şi în tot acest timp sâsâia fără să scoată un cuvânt.

Focurile de dedesubt se stârniră mânioase, lumina roşie străluci şi întreaga peşteră fu năpădită de străluminare orbitoare şi mare fierbinţeală. Brusc, Sam văzu cum degetele lungi ale lui Gollum se trag în sus spre gura acestuia; colţii lui albi luciră şi apoi clănţăniră când se încleştară. Frodo scoase un ţipăt şi iată-l acolo, căzut în genunchi, la marginea genunei. Iar Gollum, dansând ca nebun, ridică că în sus Inelul, în cercul căruia încă mai stătea înfipt un deget. Inelul lucea acum ca şi când cu adevărat fusese făurit din foc viu.

- Nepreţuitul, nepreţuitul, nepreţuitul! strigă Gollum. Nepreţuitul meu! Ah, Nepreţuitul meu!

Şi cu aceste vorbe, tocmai când ochii îi erau îndreptaţi în sus pentru a se desfăta cu trofeul, păşi mult prea departe, calcă în gol, se legănă o clipă pe margine şi, cu un ţipăt sfâşietor, se prăbuşi. Din adâncuri mai răzbătu un ultim nepreţuit văitat şi dus a fost.

Un vuiet şi o mare învălmăşeală de zgomote urmară. Focuri izbucniră, repezindu-se spre tavan şi lingându-l cu limbile lor. Pulsaţia din adânc deveni un tumult asurzitor şi Muntele se zgudui. Sam fugi la Frodo, îl culese de pe jos şi-l cără la intrare. Şi acolo, pe pragul întunecat al Încăperilor Focului, mult deasupra câmpiilor Mordorului, o asemenea minune şi groază puse stăpânire pe el, încât rămase nemişcat, uitând de orice altceva, holbându-se doar, ca împietrit.

Căci i se năzări că vede un nor ca o vâltoare şi în mijlocul lui, turnuri şi bastioane înalte cât munţii, durate pe un urieşesc munte-tron, deasupra unor genuni de necuprins; curţi şi donjoane măreţe, temniţe fără ochi, cu pereţii netezi şi abrupţi precum stâncile şi porţi de oţel şi adamant, stând căscate; şi toate acestea pieiră în clipa următoare. Turnurile se năruiră, munţii alunecară; pereţii se prăbuşiră şi se topiră, făcându-se praf şi pulbere; coloane imense de fum şi aburi se învârtejiră spre tării, tot mai sus, până când se răsturnară ca un val gigantic, a cărui creastă dezlănţuită se învălătuci şi se năpusti înspumată peste pământuri. Şi abia atunci se auzi un uruit răzbind de la acea depărtare, care crescu până se preschimbă într-un bubuit şi un muget asurzitor; pământul se cutremură, câmpia se umflă şi crăpă şi Orodrúin se clătină din temelii. Focul ţâşni din creştetul său crăpat. Cerurile izbucniră în tunete şi fulgere le brăzdară. Asemenea unor bice şfichiuitoare se abătură torentele de ploaie neagră. Şi în miezul furtunii, cu un strigăt ce sfredeli toate celelalte sunete şi sfâşie norii, se iviră nazgûlii, zburând ca nişte săgeţi aprinse, dar prinşi în năruirea sălbatică a munţilor şi a cerului, hârcâiră, se veştejiră dintr-o dată şi pieiră.

- Ăsta-i sfârşitul, Sam Gamgee, spuse o voce de lângă el.

Era Frodo, palid, tras la faţă, dar el, cel dintotdeauna; şi în ochii lui se citea liniştea, nicidecum voinţă încleştată sau nebunie, sau spaimă. Povara îi fusese luată. Era stăpânul iubit din dulcile zile din Comitat.

- Stăpâne! strigă Sam, căzând în genunchi.

În toată acea năruire a lumii, el se lăsă preţ de o clipă copleşit de bucurie, de o bucurie imensă. Gata cu povara. Stăpânul său era salvat; îşi revenise în fire. Abia atunci observă Sam mâna schilodită şi sângerândă.

- Ah, biata mână, domnu’ Frodo! Şi n-am nimic cu ce s-o leg sau s-o oblojesc. Mai bine îi dădeam o mână întreagă de-a mea. Da’ acu’ s-a dus, gata, pentru totdeauna.

- Da, spuse Frodo. Dar, Sam, îţi aminteşti ce-a spus Gandalf: „Chiar şi Gollum poate să mai aibă ceva de făcut?” Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi putut nimici Inelul. Căutarea noastră ar fi fost în zadar sau s-ar fi sfârşit cum nu se putea mai prost. Aşa că, hai să-l iertăm! Căci Căutarea a fost împlinită şi acum totul s-a sfârşit. Mă bucur că eşti aici cu mine. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam.

IV Câmpia Cormallen

Peste tot, în jurul dealurilor şi al colinelor, armiile Mordorului se dezlănţuiseră. Căpitanii Apusului erau înghiţiţi ca de o mare tot mai întinsă. Soarele lucea roşu şi sub aripile nazgûlilor, umbrele morţii cădeau întunecate asupra pământului. Aragorn stătea sub stindardul său, tăcut, încruntat, ca cineva pierdut în gânduri la lucruri de mult petrecute sau de departe; însă ochii lui luceau asemenea stelelor ce strălucesc tot mai luminoase pe măsură ce noaptea se adânceşte. În vârful colinei stătea Gandalf, alb, rece, fără ca vreo umbră să coboare asupra lui. Atacul celor din Mordor se abătuse asemenea unui val asupra colinelor asediate şi vocile vuiau ca o maree prin zăngănitul armelor şi prăpădul armiilor.

Ca şi când o vedenie neaşteptată apăruse în faţa ochilor lui, Gandalf tresări; se răsuci şi privi spre miazănoapte, unde cerurile erau luminate şi senine. Apoi îşi ridică braţele şi strigă cu voce tare ce acoperi larma: Vin Vulturii! Şi multe glasuri răspunseră cu strigăt: Vin Vulturii! Vin Vulturii! Oştirile Mordorului priviră la cer, întrebându-se ce putea să însemne asta.

Şi iată-i venind pe Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi pe fratele său, Landroval, cel mai măreţ dintre Vulturii de la Miazănoapte, cel mai puternic dintre urmaşii bătrânului Thorondor, care-şi durase cuiburile pe ţancurile de neajuns ale Munţilor Încercuitori, în vremurile de început ale Pământului de Mijloc. În urma celor doi, în şiruri lungi şi iuţi, veneau toţi vasalii lor din munţii nordici, mânaţi încă şi mai repede de vântul ce sufla tot mai tare. Se năpusteau drept asupra nazgûlilor, lăsându-se să cadă dintr-o dată din tăria văzduhului, şi iureşul aripilor largi era ca o furtună atunci când treceau pe deasupra.

Dar nazgûlii se răsuciră în zbor şi se depărtară iute, dispărând în umbrele Mordorului, căci din Turnul Întunecimii auziseră un strigăt cumplit şi neaşteptat; şi în tot aceeaşi clipă, armiile Mordorului se cutremurară, îndoiala le cuprinse ca un cleşte inimile, hohotele de râs se stinseră, mâinile prinseră a le tremura şi picioarele să li se înmoaie. Puterea care îi mânase şi îi umpluse de ură şi furie şovăia, voinţa sa îi părăsise; şi acum, privind în ochii duşmanilor lor, văzură o lumină de moarte şi frica li se cuibări în suflete.

Dar Căpitanii Apusului izbucniră în strigăte, căci inimile lor se umpleau de o nădejde nouă în mijlocul acelei întunecimi şi de pe dealurile asediate, cavalerii Gondorului, Călăreţii din Rohan, dúnedainii de la Miazănoapte, companiile umăr la umăr se avântară asupra duşmanilor care pregetau, străpungând învălmăşeala cu suliţele lor neiertătoare. Gandalf însă îşi înălţă iarăşi braţele şi încă o dată strigă cu glas limpede:

- Opriţi, oameni ai Apusului! Opriţi şi aşteptaţi. Acesta este ceasul osândei.

Şi chiar în timp ce el rostea aceste vorbe, pământul se hurducă sub picioarele lor. Apoi, înălţându-se cu repeziciune, mult deasupra Turnurilor Porţii Negre şi a munţilor, o întunecime uriaşă ţâşni spre tăriile cerului, scăpărând cu limbi de foc. Pământul gemu şi se cutremură. Turnurile Colţilor se clătinară, se frânseră şi se prăvăliră la pământ; puternicul parapet se nărui; Poarta Neagră se făcu fărâme-fărâmiţe; şi de la mare depărtare, întâi surd, apoi din ce în ce mai puternic, crescând către nori, răsună un duruit ca un bubuit de tobe, un vuiet, o rostogolire clocotitoare de vuiet hârâitor.

- S-a sfârşit cu regatul lui Sauron! spuse Gandalf. Purtătorul Inelului şi-a împlinit Căutarea.

Şi privind către miazăzi, către Ţara Mordor, Căpitanilor Apusului li se păru că o formă de umbră nemaipomenit de mare se înalţă neagră peste giulgiul norilor de nepătruns, încoronată cu fulgere, umplând tot cerul. Şi crescând acoperea întreaga lume, întinzând către ei o mână enormă şi ameninţătoare, o mână cumplită însă neputincioasă, căci tocmai când se lăsa asupra lor, un vânt mare o luă cu sine, împrăştiind-o în cele patru zări şi spulberând-o; şi deodată se lăsă liniştea.

Căpitanii îşi plecară capetele şi când iar şi le ridicară, ce să vezi! duşmanii lor fugeau care-ncotro şi oştirile Mordorului se spârcuiau precum colbul în vânt. Şi aşa cum furnicile o apucă razna, fără să ştie încotro şi de ce, şi pier de slăbiciune, atunci când moartea loveşte matca umflată ce sălăşluieşte în muşuroiul lor colcăitor şi le ţine pe toate sub stăpânirea sa, la fel şi creaturile lui Sauron, orci sau căpcăuni sau fiare înrobite prin vrajă, alergau acum buimace încoace şi-ncolo; unele se înjunghiau singure, altele se azvârleau în genuni sau fugeau cu vaiet ca să se ascundă în gropelniţe şi văgăuni întunecoase, unde nu pătrundea lumina, departe de orice speranţă. Iar oamenii din Rhún şi Harad, Răsăritenii şi Sudiştii, văzură cum s-a abătut prăpădul asupra războiului lor şi cum se înalţă gloria şi slava Căpitanilor Apusului şi cei care se aflau de cea mai multă vreme în cea mai adâncă înrobire ticăloşită şi care urau Apusul, dar în acelaşi timp erau mândri şi temerari, îşi strânseră acum rândurile pentru a mai da o ultimă bătălie disperată. Cei mai mulţi însă o rupseră la fugă spre răsărit, cât de iute îi ţineau puterile; iar alţii îşi azvârliră la pământ armele, cerşind îndurare.

Şi atunci Gandalf, lăsând în seama lui Aragorn şi a celorlalţi seniori grija bătăliei şi comanda oştilor, strigă de pe vârful dealului; şi la el coborî măreţul vultur, Gwaihir, Seniorul Vânturilor, şi se lăsă jos în faţa lui.

- De două ori m-ai purtat, Gwaihir, prietene, spuse Gandalf. Mai poartă-mă şi a treia oară, dacă nu ţi-e cu supărare. Nu mă vei simţi drept o povară mai mare ca atunci când m-ai purtat din Zirak-Zigil unde s-a prefăcut în scrum vechea mea viaţă.

- Te-aş purta oriîncotro ai vrea, chiar de-ar fi să fii durat cu piatră, răspunse Gwaihir.

- Atunci vino şi să vină şi fratele tău cu noi şi încă altul din seminţia voastră, care-i mai iute. Căci ne trebuie iuţeală mai dihai ca a oricărui vânt, pentru a o lua înaintea aripilor nazgûlilor.

- Suflă vântul de la Miazănoapte, dar noi o să-l întrecem, spuse Gwaihir.

Şi-l luă pe sus pe Gandalf şi porni în grabă către miazăzi şi cu el zburară Landroval şi Meneldor, cel tânăr şi iute de aripă. Şi trecură ei în zbor peste Udún şi Gorgoroth şi văzură sub ei întregul meleag căzut în ruină şi răscolit şi în faţa lor Muntele Osândei arzând, scuipându-şi focul în afară.

- Mă bucur că eşti aici cu mine, spuse Frodo. Aici, la capătul tuturor lucrurilor, Sam.

- Da, sunt cu domnia voastră, stăpâne, zise Sam, aşezându-i cu blândeţe mâna rănită pe pieptul său. Şi domnia voastră e cu mine. Şi călătoria s-a sfârşit. Da’ după ce-am bătut atâta cale, nu vreau încă să mă dau bătut. Nu prea îmi stă în fire, dacă mă-nţelegeţi.

- Poate nu ţi-o sta, Sam, dar aşa-s lucrurile pe lume. Nădejdile mor. Sfârşiturile vin. Nu ne-a mai rămas decât puţin de aşteptat. Suntem pierduţi între ruine şi prăbuşiri, n-avem scăpare.

- Aşa o fi, stăpâne, da’ măcar să ne depărtăm niţeluş de cotlonul ăsta primejdios, de la Hăul ăsta al Capătului Lumii, dacă aşa s-o fi numind. Nu-i aşa că putem face asta? Haideţi, domnu’ Frodo, să coborâm măcar potecuţa asta!

- Bine, Sam, bine. Dacă tu vrei să mergem, eu te însoţesc.

Se sculară de pe jos şi porniră încet la vale, pe poteca şerpuită; şi în timp ce ei se îndreptau spre poalele hurducătoare ale Muntelui, un fum şi un abur mare izbucniră din Sammath Naur şi o latură a conului se despică şi o uriaşă revărsare de foc prinse a se rostogoli în cascade duduitoare pe povârnişurile răsăritene ale muntelui.

Frodo şi Sam nu puteau merge mai departe. Ultima fărâmă de putere a minţii şi trupului se risipea cu repeziciune. Ajunseseră la micul colnic de cenuşă de la poalele Muntelui; dar de acolo nu mai era scăpare. Se preschimbase într-o insulă şi chiar şi ea avea să piară curând în măcinarea Orodrúinului. Peste tot în jur, pământul se crăpa şi din genuni şi hăuri adânc căscate se vălătuceau în sus nori de fum şi abur. În urma lor, Muntele se zvârcolea. Fisuri uriaşe se deschideau în coastele sale. Râuri de foc se scurgeau încet către ei de-a lungul pantelor. Curând aveau să fie înghiţiţi. Şi peste toate cădea o ploaie de cenuşă fierbinte.

Se opriră; şi Sam mângâie mâna stăpânului său, pe care încă o mai ţinea într-a sa. Oftă.

- În ce poveste grozavă ne-am băgat, domnu’ Frodo, ce ziceţi? spuse el. Ce n-aş da s-o aud povestită de cineva. Credeţi oare că o să se spună ceva de soiul ăsta: Şi acum începe povestea lui Frodo cel cu Nouă Degete şi Inelul Osândei? Şi-atunci toţi or să tacă, aşa cum am tăcut noi în Vâlceaua Despicată, când ne-au spus povestea lui Beren Ciungul şi Nestemata cea Mare. Ce mi-ar plăcea s-o aud! Şi mă-ntreb cum o să fie mai departe, după partea cu noi.

În timp ce vorbea astfel, pentru a ţine teama deoparte până în ultima clipă, ochii săi stăteau aţintiţi către miazănoapte, către miazănoapte în chiar ochiul vântului, unde cerul, la depărtarea aceea mare, era senin. Căci pala rece, care se preschimba într-o adevărată furtună, alunga întunericul şi pacostea norilor.

Şi astfel s-a făcut că i-a zărit Gwaihir, cu ochii lui ageri şi departe-văzători, pe când cobora pe suflarea vântului sălbatic şi, înfruntând marea primejdie a cerurilor, se roti în văzduh: două siluete micuţe şi întunecate, pierdute mână în mână pe un colnic, în vreme ce lumea se zguduia sub ei şi se căsca şi râuri de foc se tot apropiau. Şi în timp ce, dibuindu-i, se abătea în jos, îi văzu căzând, vlăguiţi de tot, sau poate înecaţi de fum şi doborâţi de dogoare, sau poate răpuşi în cele din urmă de disperare, ferindu-şi ochii din calea morţii.

Zăceau unul lângă altul; şi Gwaihir se repezi în jos la ei, urmat cu repeziciune de Landroval şi Meneldor cel iute de aripă; şi ca într-un vis, neştiind ce soartă se abătuse asupra lor, peregrinii fură înălţaţi în văzduh şi purtaţi departe de întunecime şi de foc.

Când se trezi, Sam descoperi că zăcea într-un pat moale, dar deasupra lui se legănau alene ramuri mari de fag, prin ale căror frunze tinere sclipea soarele, verde şi auriu. Iar aerul era plin de tot felul de miresme dulci.

Îşi amintea de mirosul acesta: era aroma din Ithilien. „Bată-mă să mă bată! murmură el în sinea lui. Cât oi fi dormit?” Căci aroma îl dusese înapoi la ziua în care aprinsese micul său foc sub malul însorit şi preţ de o clipă tot ceea ce se petrecuse de atunci îi pieri din amintirea vie. Se întinse, inspiră adânc. „Măiculiţă, ce vis am avut! Bine că m-am trezit!” Se ridică în capul oaselor şi atunci îl văzu pe Frodo întins lângă el, dormind în pace, cu o mână sub cap iar cealaltă odihnind pe cuvertură. Era mâna dreaptă, de la care lipsea degetul mijlociu.

În acea clipă memoria îi reveni pe de-a-ntregul şi Sam strigă în gura mare:

- N-a fost vis! Atunci unde suntem?

- În ţara Ithilien, vorbi o voce blândă din spatele lui, în grija Regelui care vă aşteaptă.

Şi zicând aceasta, Gandalf veni în faţa lui, înveşmântat în alb, cu barba lucind ca neaua albă în scăpărările printre frunze ale razelor soarelui.

- Ei, jupâne Sam cel Înţelept, cum te simţi?

Dar Sam căzu la loc pe pat, holbându-se cu gura căscată şi, pradă în acelaşi timp uluielii şi unei bucurii fără margini, nu fu în stare să răspundă imediat. Într-un târziu suspină.

- Gandalf! Te credeam mort! Dar şi pe mine m-am crezut mort. Oare tot ce-i trist se dovedeşte neadevărat până la urmă? Ce s-a întâmplat cu lumea largă?

- O mare Umbră s-a risipit, spuse Gandalf şi izbucni în râs, şi hohotul lui era ca un cântec sau ca apa pe pământul pârjolit; şi auzindu-l, lui Sam îi veni deodată în gând că nu mai auzise râset, acel sunet curat al veseliei adevărate, de atât de multe zile că le pierduse şirul. Picura în urechile lui precum ecoul tuturor bucuriilor pe care le cunoscuse vreodată. El însă izbucni în plâns. Ca apoi, asemenea unei ploi dulci ce se lasă dusă de vântul primăverii, după care soarele străluce cu şi mai multă putere, lacrimile lui se zvântară şi râsul îi gâlgâi în gâtlej şi, râzând, Sam sări jos din pat.

- Cum mă simt? strigă el. Păi nu prea ştiu cum să spun. Mă simt, mă simt - îşi flutură mâinile în aer - mă simt ca primăvara după iarnă şi ca soarele pe frunze; şi ca surlele, şi harfele, şi ca toate cântecele pe care le-am auzit în viaţa mea! Se opri din vorbit, se răsuci către stăpânul său. Dar cum e domnu’ Frodo? întrebă el. Nu-i păcat de biata lui mână? Da’ nădăjduiesc că altfel se simte bine. A avut multe de îndurat.

- Da, altfel mă simt bine, zise Frodo ridicându-se în pat şi izbucnind şi el în râs. Am adormit la loc tot aşteptându-te, Sam, somnorosule. M-am trezit devreme azi-dimineaţă, acum trebuie că s-a făcut de amiază.

- Amiază? se miră Sam, încercând să socotească în mintea lui. În ce zi la amiază?

- Ziua a paisprezecea a Noului An, zise Gandalf, sau, dacă vrei, a opta zi a lui aprilie, după numărătoarea din Comitat Martie[7]. Dar în Gondor Anul Nou va începe de-acum încolo, pe douăzeci şi cinci martie, ziua în care a căzut Sauron şi când aţi fost scoşi din mijlocul focului şi aduşi Regelui. El v-a îngrijit şi acum vă aşteaptă. Veţi mânca şi bea împreună cu el. Când sunteţi gata, vă voi duce la el.

- Regele? făcu Sam. Ce rege, şi cine e?

- Regele Gondorului şi Senior al Meleagurilor Apusene, răspunse Gandalf; şi şi-a luat înapoi întregul său regat de demult. În curând se va duce să fie încoronat, dar acum vă aşteaptă pe voi.

- Ce să purtăm? întrebă Sam; căci nu zărea decât vechile şi rufoasele lor veşminte, cele pe care le purtaseră în timpul călătoriei; acum zăceau împăturite pe podea, lângă pat.

- Veşmintele pe care le-aţi purtat tot drumul până în Mordor, spuse Gandalf. Chiar şi zdrenţele orceşti ce le-ai avut pe tine, Frodo, în Tărâmul Negru, chiar şi acelea. Nici mătăsurile sau pânzeturile, nici armurile sau blazoanele nu ar putea fi mai de preţ. Dar poate că mai târziu o să vă găsesc nişte straie mai bune.

Îşi întinse mâinile spre ei şi ei văzură că una dintre ele strălucea cu Lumină.

- Ce-ai acolo? strigă Frodo. Nu cumva…?

- Ba da, v-am adus cele două comori ale voastre. Au fost găsite la Sam, când aţi fost salvaţi. Darurile de la Lady Galadriel: sticluţa ta, Frodo, şi cutiuţa ta, Sam. Cred că vă veţi bucura să le aveţi din nou întregi şi nevătămate.

După ce se spălară şi se îmbrăcară, şi după ce luară un prânz frugal, hobbiţii îl urmară pe Gandalf. Ieşiră din crângul de fagi în care dormiseră şi păşiră pe o pajişte lungă şi verde, scăldată de soare şi mărginită de copaci semeţi, cu frunza închisă la culoare şi flori purpurii. Dincolo de ei se auzea zvonul unei căderi de apă, iar prin dreptul lor între maluri înflorite curgea un pârâiaş, până la un luminiş, aflat la capătul pajiştii, şi de acolo intra sub bolta copacilor printre ale căror trunchiuri se zărea în depărtare sclipirea apei.

Ajungând la luminiş, văzură cu uimire că acolo stăteau cavaleri în zale lucitoare şi străjeri înalţi îmbrăcaţi în argintiu şi negru, şi toţi îi salutară şi se înclinară în faţa lor. Apoi unul suflă dintr-o trâmbiţă lungă, iar hobbiţii îşi continuară drumul pe sub bolta copacilor şi de-a lungul pârâiaşului susurător. Şi astfel ajunseră la un şes întins şi verde, dincolo de care se zărea un râu lat acoperit de un abur argintiu din care apărea o insulă lungă şi împădurită şi multe corăbii erau trase la malurile ei. Dar pe şesul unde se găseau ei acum era aliniată o oştire numeroasă, rânduri şi companii strălucind în soare. La apropierea hobbiţilor, săbiile fură scoase din teci, suliţele se legănară, cornii şi trâmbiţele răsunară şi bărbaţii strigară cu voci nenumărate şi tot atâtea graiuri.

Cu obrajii roşii ca bujorii şi ochii lucind de uimire, Frodo şi Sam înaintară şi văzură că în mijlocul oştirii aceleia răsunătoare se aflau trei jilţuri înalte, făcute din iarbă verde. În spatele jilţului din dreapta flutura alb pe un câmp verde un mare armăsar în galop liber; la stânga era un stindard argintiu pe câmp albastru - o corabie cu prova ca o lebădă plutind pe mare; iar în spatele celui mai înalt jilţ era desfăşurat un stindard măreţ înfăţişând un copac înflorit alb pe un câmp negru, sub o coroană lucindă şi şapte stele scăpărătoare. Pe acest tron şedea un bărbat îmbrăcat în zale, cu o sabie mare pusă pe genunchi, dar fără coif. Şi când hobbiţii se apropiară, el se ridică în picioare. Şi atunci îl recunoscură, chiar dacă se schimbase atât de mult, căci era înalt, cu faţa strălucind de bucurie, regesc în toate cele, seniorul oamenilor, cu păr ca pana corbului şi ochi de culoarea oţelului.

Frodo alergă spre el, urmat îndeaproape de Sam.

- Măi, da’ asta pune capac la toate! strigă Sam. Ori eşti Pas Mare, ori încă visez!

- Da, Sam, Pas Mare, răspunse Aragorn. Cale lungă, nu-i aşa, din Bree, unde nu ţi-a plăcut defel înfăţişarea mea? Cale lungă pentru noi toţi, dar drumul vostru a fost cel mai întunecat dintre toate.

La aceste vorbe, spre uluiala şi zăpăceala lui Sam, Aragorn se înclină în faţa lor, îndoindu-şi un genunchi; apoi, luându-i de mână, pe Frodo în dreapta sa şi pe Sam în stânga, îi duse la tron, îi aşeză pe el, apoi se răsuci spre oamenii şi căpitanii aflaţi în apropiere şi strigă cu glas tare, să se audă peste întreaga armie:

- Slăviţi să fie cu slavă mare!

Şi după ce strigătul bucuros se înălţă din piepturile lor şi apoi se stinse, un menestrel din Gondor păşi în faţă, îngenunche şi, spre deplina şi suprema încântare a lui Sam, ceru voie să cânte. Şi numai ce spuse:

- Voi! seniori şi căpitani şi oameni neînfricaţi şi neînvinşi, regi şi prinţi, şi bărbaţi chipeşi din Gondor, şi Călăreţi din Rohan, şi voi fii ai lui Elrond şi dúnedaini din Miazănoapte, elfi şi gnomi, şi inimi mari din Comitat, şi voi, seminţie liberă din Apus, ascultaţi acum la cântecul nou. Căci vă voi cânta despre Frodo cel cu Nouă Degete şi despre Inelul Osândei.

Şi auzind Sam acestea, izbucni într-un hohot răsunător de râs, atât era de încântat, şi se ridică în picioare şi strigă:

- Ah, măreaţă slavă şi strălucire! Toate dorinţele mi s-au împlinit!

Şi izbucni în plâns.

Iar oştenii râdeau cu un ochi şi plângeau cu celălalt şi între atâtea hohote şi lacrimi glasul limpede al menestrelului se înălţă precum argintul şi aurul şi toţi bărbaţii aceia tăcură. Iar menestrelul cântă, ba în graiul elfilor, ba în cel apusean, până când inimile lor, rănite de vorbe dulci, se revărsară de prea-umplere şi bucuria lor era precum spadele, şi gândurile lor îi duseră spre meleaguri unde durerea şi încântarea se împleteau şi unde lacrimile erau însuşi vinul binecuvântării.

Într-un târziu, când Soarele coborî de la chindie şi umbrele copacilor se alungiră, menestrelul îşi sfârşi cântarea.

- Slăviţi să fie cu slavă mare! spuse şi îngenunche.

Aragorn se ridică în picioare şi o dată cu el se puse în mişcare întreaga armie şi se îndreptară spre corturile mari anume pregătite, pentru a mânca, a bea şi a se veseli cât mai rămăsese din acea zi.

Frodo şi Sam fură duşi în altă parte, la un cort unde li se ceru să se dezbrace de vechile lor veşminte care fură apoi frumos împăturite şi puse cu cinstire la o parte; în locul lor li se dădură straie noi şi curate. Apoi veni Gandalf, aducând în braţe, spre mirarea lui Frodo, sabia şi mantia elfă şi vesta din mithril ce-i fuseseră luate în Mordor. Lui Sam îi aduse o vestă de za aurită şi mantia lui elfă, curăţată de mânjeală şi dreasă în toate stricăciunile pe care le suferise; la urmă puse în faţa lor două săbii.

- Nu doresc nici o sabie, spuse Frodo.

- În seara asta va trebui să porţi una, spuse Gandalf.

Atunci Frodo luă sabia mică ce fusese a lui Sam şi fusese pusă lângă el în Cirith Ungol.

- Pe Sting ţi-o dau ţie, Sam, spuse el.

- Nu, stăpâne! Domnu’ Bilbo domniei voastre v-a dat-o, dimpreună cu vesta de argint; n-ar dori s-o poarte altcineva în asemenea clipe.

Frodo cedă; iar Gandalf, ca şi când ar fi fost scutierul lor, îngenunche şi le prinse săbiile în jurul mijlocului, apoi se ridică şi aşeză pe creştetele lor câte un cerc de argint. Astfel gătiţi, se duseră la marele banchet: şi şezură la masa Regelui împreună cu Gandalf şi cu Regele Éomer din Rohan, şi cu Prinţul Imrahil, şi cu toţi căpitanii cei mari; şi acolo se aflau şi Gimli, şi Legolas.

Dar când fu adus vinul după cele câteva clipe de Tăcere în Picioare, intrară doi scutieri ca să-l servească pe Rege; sau asta păreau a fi: unul era înveşmântat în argintiu şi negru, asemenea Străjerilor din Minas Tirith, iar celălalt în alb şi verde. Sam însă se întrebă în sinea lui ce căutau puştanii ăştia într-o oştire de bărbaţi în toată firea. Dar când cei doi se apropiară şi îi zări mai bine, exclamă dintr-o dată:

- Ia’n priviţi, domnu’ Frodo! Uitaţi-vă aici! Doar n-o fi chiar Pippin! Adică domnu’ Peregrin Took, aş zice mai bine, şi domnu’ Merry! Măiculiţă, ce-au mai crescut! Bată-mă să mă bată. Sunt mai multe poveşti de spus aici, bag seamă, nu numai a noastră.

- Chiar aşa, zise Pippin răsucindu-se spre el. Şi-o să începem să le spunem de cum se termină banchetul ăsta. Între timp, cearcă-l pe Gandalf. Nu mai e chiar atât de scump la vorbă cum era, doar că acum râde mai mult decât vorbeşte. Până una-alta, Merry şi cu mine suntem prinşi de treburi. Suntem cavaleri ai Oraşului şi ai Obştii, după cum bănuiesc că bagi de seamă.

Şi se sfârşi şi ziua aceea de bucurie; şi când Soarele dispăru dincolo de orizont şi Luna rotundă se înalţă încet peste ceţurile Anduinului şi sclipi printre frunzele fremătătoare, Frodo şi Sam se aşezară sub copacii şopotitori înconjuraţi de miresmele frumosului Ithilien; şi statură la vorbă până târziu în noapte, împreună cu Merry şi Pippin şi Gandalf, şi după o vreme li se alăturară şi Legolas şi Gimli. Astfel aflară Frodo şi Sam multe din cele ce s-au petrecut cu Însoţitorii Inelului după ce Frăţia lor s-a rupt în acea blestemata zi la Parth Galen, aproape de Cascadele Rauros; şi tot mereu mai era ceva de întrebat şi încă şi mai multe de spus.

Orci, copaci vorbitori, leghe întregi de iarbă, călăreţi în galop, grote sclipitoare, turnuri albe, săli daurite, bătălii, corăbii înalte plutind pe ape, toate acestea trecură prin faţa minţii lui Sam până când simţi ce-l apucă ameţeala. Dar printre toate acestea, nu se mai sătura să se minuneze de cât crescuseră Merry şi Pippin; îi puse spate în spate cu Frodo şi cu sine însuşi. Se scarpină în cap.

- Nu pricep, la vârsta noastră! spuse. Da’ asta e: sunteţi cu trei degete mai înalţi decât ar trebui să fiţi, ori oi fi eu pitic.

- Pitic nu eşti, câtuşi de puţin[8], pufni Gimli. Da’ ce vorbesc eu aici? Dacă muritorii beau licori de-ale enţilor, doar nu s-ar aştepta să iasă din ei ţucale de bere.

- Licorile enţilor? făcu Sam. Iar mă ameţiţi cu enţii ăştia; da’ să mă trăsnească şi tot nu pricep ce-s ăia. O’ să ne ia câteva săptămâni bune până punem toate astea cap la cap.

- Săptămâni, că bine zici, încuviinţă Pippin. După care îl încuiem pe Frodo într-un turn în Minas Tirith, ca să pună totul pe hârtie. Altfel o să uite jumătate din ce s-a petrecut şi sărmanul Bilbo o să fie cumplit de dezamăgit.

Într-un târziu Gandalf se ridică.

- Mâinile Regelui sunt mâini de tămăduitor, dragii mei, spuse el. Dar voi aţi fost chiar în pragul morţii înainte să apuce el să vă recheme, punându-şi la bătaie întreaga sa putere. Şi să vă trimită în somnul dulce al uitării. Şi chiar dacă aţi dormit îndelung şi binecuvântat, e vremea să vă duceţi din nou la culcare.

- Şi nu numai Sam şi Frodo! răspunse Gimli, ci şi tu, Pippin. Te iubesc măcar pentru câte suferinţe mi-ai pricinuit, pe care n-am să le uit nicicând. Şi n-am să uit nici cum te-am găsit pe colina aia în ultima bătălie. Dacă n-ar fi fost Gimli gnomul, te-am fi pierdut atunci. Dar acum ştiu cum arată o labă de hobbit, chiar dacă e singurul lucru ce se poate vedea sub o grămadă de hoituri. Şi când am ridicat stârvul ăla uriaş de pe tine, puneam mâna-n foc că erai mort. Îmi venea să-mi smulg barba. Şi n-a trecut decât o zi de când eşti iar pe picioarele tale. Aşa că la culcare, hai! Şi eu mă duc.

- Iar eu mă voi plimba prin pădurile acestei ţări minunate, şi-atât mi-ajunge ca să mă odihnesc. În zilele ce vor veni, dacă va îngădui seniorul meu elf, o parte din seminţia noastră se va strămuta aici şi atunci meleagul acesta va fi binecuvântat o vreme. O vreme: o lună, o viaţă, o sută de ani de-ai oamenilor. Dar Anduin e aproape şi Anduinul duce spre Mare. Spre Mare!

Astfel cântând, Legolas se depărta pe colină la vale.

Plecară şi ceilalţi, iar Frodo şi Sam se duseră la paturile lor şi se culcară. Şi a doua zi dimineaţa se treziră din nou plini de speranţe şi în deplină pace; şi multe zile petrecură astfel în Ithilien. Căci Câmpia Cormallen, unde era strânsă acum oştirea, se găsea în apropiere de Henneth Annûn, iar pârâul care curgea pe cascadele sale putea fi auzit noaptea prăvălindu-se prin poarta stâncoasă şi trecând prin zăvoaiele înflorite, până în apele Anduinului, nu departe de Insula Cair Andros. Hobbiţii hălăduiau prin toate părţile, vizitând locurile pe unde trecuseră înainte; şi-n tot acest timp Sam nădăjduia ca în umbra pădurilor sau în vreo dumbravă tainică să zărească, măcar preţ de o clipă, un olifant din cei mari. Şi când află că, la asediul Gondorului, fuseseră nenumărate fiinţe din acestea, dar toate fuseseră nimicite, socoti că asta era o pierdere tristă.

- Ce să zic, o fi să nu putem fi în toate părţile deodată, oftă el. Da’mi vine să cred că am pierdut multe.

Între timp, armata se pregătea pentru întoarcerea în Minas Tirith. Cei istoviţi se odihneau, cei răniţi se tămăduiau. Căci unii dintre ei avuseseră mult de furcă şi de luptat cu Răsăritenii şi Sudiştii rămaşi, până când toţi au fost puşi cu botul pe labe. Şi ultimii care s-au întors au fost cei care pătrunseseră în Mordor şi distruseseră fortăreţele din nordul ţării.

Dar veni şi vremea când, la apropierea lunii mai, Căpitanii Apusului porniră din nou la drum, se îmbarcară în corăbii cu toţi oamenii lor şi astfel străbătură Anduinul de la Cair Andros până la Osgiliath; acolo făcură popas o zi; în ziua următoare ajunseră la câmpiile verzi ale Pelennorului şi văzură din nou turnurile albe de sub înaltul Mindolluin, Oraşul Oamenilor din Gondor, ultimul vestigiu al Apusimii, care trecuse prin întunecime şi foc pentru a începe o nouă zi.

Şi acolo, în mijlocul câmpurilor, îşi ridicară corturile şi aşteptară venirea dimineţii; căci era Ajunul lunii Mai şi Regele avea să Pătrundă pe Poarta Oraşului o dată cu răsăritul Soarelui.

V Majordomul şi Regele

Oraşul Gondor era apăsat de mari îndoieli şi de o teamă cumplită. Vremea frumoasă şi soarele limpede păreau a-i lua în derâdere pe acei oameni care aveau prea puţină nădejde şi care, în fiecare dimineaţă, nu aşteptau altceva decât vestea osândei. Seniorul lor murise pârjolit, mort zăcea Regele din Rohan în citadela lor, iar regele cel nou abia venise la ei pe timp de noapte, ca să plece din nou la un război cu puteri mult prea întunecate şi înspăimântătoare ca să poată fi învinse de vreun om, oricât de puternic sau viteaz ar fi fost acesta. Veştile întârziau să sosească. După ce armia părăsise Valea Morgul şi o apucase pe drumul dinspre miazănoapte şi sub umbra munţilor, nici un sol nu se întorsese şi nu se auzise nici un zvon despre ceea ce se petrecea în Răsăritul ameninţător.

La două zile după plecarea Căpitanilor, Lady Éowyn le rugă pe femeile care o îngrijeau să-i aducă veşmintele şi se ridică din pat fără să ţină seamă de împotrivirea lor; după ce ele o ajutară să se îmbrace şi îi sprijiniră braţul într-o eşarfa din pânză, Éowyn se duse la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii.

- Domnule, spuse ea, sunt pradă unei mari nelinişti şi nu mai pot lenevi în pat.

- Domniţă, încă nu sunteţi tămăduită, iar eu am primit poruncă să mă îngrijesc cu osebire de Domnia voastră. Nu ar fi trebuit să vă ridicaţi din pat încă şapte zile, aşa mi s-a spus. Vă rog, prin urmare, să vă duceţi înapoi.

- Sunt tămăduită, cel puţin la trup, doar braţul stâng mă mai supără, dar şi acesta puţin. Dar o să mă îmbolnăvesc din nou dacă nu mi se dă ceva de făcut. Nu s-au primit veşti despre război? Femeile nu-mi pot spune nimic.

- Nici o veste, în afară de acea că Seniorii s-au îndreptat spre Valea Morgul; şi oamenii spun că noul căpitan venit de la Miazănoapte comandă acum oştirea. E un senior mare şi un tămăduitor; şi mie mi se pare tare ciudat, dacă-mi daţi voie s-o spun, ca mâna tămăduitoare să poarte şi sabie. Nu-i un lucru obişnuit în Gondor, chiar dacă odată a fost aşa, de e să dăm crezare vechilor poveşti. Dar timp de mulţi ani noi, tămăduitorii, n-am căutat decât să dregem spintecăturile pricinuite de oamenii purtători de săbii. Cu toate că avem destule stricăciuni şi fără aceştia: lumea e plină de suferinţe şi nenorociri chiar şi fără războaie care să le înmulţească.

- E de ajuns un singur duşman, nu doi, să aprindă războiul, domnule, răspunse Éowyn. Iar cei care nu poartă sabie pot să moară din pricina lor. Ai dori poate ca poporul din Gondor să nu facă altceva decât să-ţi strângă dumitale ierburi, în vreme ce Seniorul Întunecimii strânge armate? Pe lângă asta, nu e totdeauna bine să-ţi tămăduieşti trupul, cum nu e întotdeauna rău să mori în bătălie, chiar dacă în chinuri cumplite. Dacă mi s-ar îngădui, în acest ceas întunecat aş alege-o pe-a doua.

Supraveghetorul o privi cu atenţie. Stătea acolo înaltă, cu ochii strălucind pe chipul ei alb, iar când se întoarse ca să se uite pe fereastra de la încăperea lui, care dădea spre răsărit, îşi încleşta mâna dreaptă. El oftă şi clătină din cap. După câteva clipe de tăcere, Éowyn se răsuci spre el.

- Nu e nimic de făcut aici? îl întrebă. Cine porunceşte în oraşul acesta?

- Prea bine nu ştiu. Nu-s lucruri care să mă privească pe mine. Mai-marele Călăreţilor din Rohan este un mareşal; apoi Seniorul Húrin este în fruntea oştenilor din Gondor. Dar Seniorul Faramir este de drept Majordomul Oraşului.

- Unde-l pot găsi?

- În casa aceasta, domniţă. A fost rănit grav, dar acum s-a întremat şi e pe calea cea bună. Dar nu ştiu…

- Vrei, te rog, să mă duci la el? Atunci vei şti.

Seniorul Faramir se plimba singur prin grădina Caselor Tămăduirii, lumina soarelui îl încălzea şi el simţea că viaţa curge din nou prin venele sale; dar inima îi era grea şi privirile aţintite peste zidul grădinii, către răsărit. Apropiindu-se, Supraveghetorul îi rosti numele, iar el se răsuci şi o văzu pe Lady Éowyn din Rohan; şi se simţi cuprins de milă, căci îi citea pe chip suferinţa şi ochiului său pătrunzător nu-i scăpară amărăciunea şi neliniştea ei.

- Măria ta, spuse Supraveghetorul, iat-o pe Lady Éowyn din Rohan. L-a însoţit pe rege şi a fost rănită grav şi se află acum în grija mea. Dar nu este mulţumită şi doreşte să vorbească Majordomului Oraşului.

- Să nu-l înţelegi greşit, domnul meu, zise Éowyn. Nu lipsa de grijă mă îndurerează. Nici o altă casă n-ar putea fi mai frumoasă pentru cei ce doresc să se tămăduiască. Dar nu pot să stau în lenevie, în nemişcare, închisă în cuşcă. Mi-am căutat moartea în bătălie. Dar n-am murit şi bătălia continuă.

La un semn al lui Faramir, Supraveghetorul se înclină şi plecă.

- Ce-ai dori să fac, domniţă? Şi eu sunt prizonier în mâinile tămăduitorilor.

Se uită la ea şi, fiind un om pe care mila îl mişca până-n adâncul sufletului, simţi ca şi cum i se sfâşia inima în faţa frumuseţii ei adumbrite de durere. Iar ea îl privi şi văzu bunătatea gravă din ochii lui, dar ştia de asemenea, ca o fiinţă ce crescuse printre oşteni, că în faţa ei se afla un bărbat pe care nici un Călăreţ al Obştei nu-l putea întrece în bătălie.

- Ce doreşti? întrebă el din nou. Dacă stă în puterea mea să fac, voi face.

- Aş dori să-l chemi pe acest Supraveghetor şi să-l rogi lase să plec, spuse ea; dar cu toate că vorbele ei erau mândre, inima ei şovăi şi pentru prima oară se simţi cuprinsă de îndoială faţă de ea însăşi. Se gândi că poate acest bărbat înalt, aspru şi blând totodată o va crede capricioasă, o copilă care n-are destulă dârzenie pentru a duce o treabă plicticoasă până la capăt.

- Şi eu sunt ţinut aici de Supraveghetor, răspunse Faramir. Şi încă nu mă aflu la cârma acestui Oraş. Dar chiar dacă m-aş afla, tot de sfatul lui aş asculta, căci el ştie cel mai bine ce-i de făcut, şi nu i-aş încălca povaţa, decât dacă mă împinge o mare nevoie.

- Dar eu nu doresc să mă tămăduiesc, spuse ea. Vreau să mă sui pe cal şi să plec la război, ca fratele meu Éomer, sau mai curând ca Théoden regele, căci el a murit şi acum are parte şi de glorie şi de pace.

- E prea târziu, domniţă, să-i mai urmezi pe Căpitani, chiar dacă ai fi în deplină putere. Cât despre moartea în bătălie, ne poate încă paşte pe toţi, fie c-o dorim sau nu. Şi vei fi mult mai pregătită să o înfrunţi aşa cum doreşti dacă, acum cât încă mai este timp, te supui poruncii date de Tămăduitor. Şi domnia ta şi eu trebuie să îndurăm cu răbdare ceasurile de aşteptare.

Ea nu răspunse, dar privind-o lui Faramir i se păru că ceva parcă se îmblânzise în ea, ca un îngheţ amarnic ce se înmoaie la prima suflare timidă a Primăverii. O lacrimă apăru în ochii ei şi se prelinse pe obraz, ca un strălucitor strop de ploaie. Capul ei mândru se aplecă puţin. Apoi încet, parcă vorbindu-şi sieşi, ea spuse:

- Dar tămăduitorii vor să mă ţină la pat încă şapte zile. Iar fereastra mea nu dă spre răsărit.

Vocea ei era ca aceea a unei copiliţe cuprinse de tristeţe. Faramir zâmbi, cu toate că inima lui era plină de milă.

- Fereastra nu dă spre răsărit? întrebă el. Păi, ăsta e un lucru ce poate fi îndreptat. O să vorbesc cu Supraveghetorul. Dacă vei rămâne în casa aceasta, domniţă, în grija noastră, şi te vei odihni atât cât trebuie, atunci te vei putea plimba prin această grădină după pofta inimii; şi vei privi către răsărit, într-acolo unde s-au dus toate nădejdile noastre. Şi aici mă vei găsi pe mine, preumblându-mă şi aşteptând şi îndreptându-mi şi eu privirile către răsărit. Şi tare mi-ai mai uşura grijile dacă mi-ai vorbi sau te-ai plimba când şi când cu mine.

Atunci ea îşi înălţă capul şi-l privi din nou în ochi; şi obrajii ei palizi se îmbujorară uşor.

- Cum să-ţi uşurez grijile, domnul meu? Iar eu nu doresc vorba oamenilor vii.

- Dar răspunsul meu sincer ai dori totuşi să-l auzi?

- Da.

- Atunci, Éowyn din Rohan, îţi spun că eşti frumoasă. În văile dintre munţii noştri sunt flori frumoase şi strălucitoare, şi copile încă şi mai frumoase; dar nici floare şi nici domniţă atât de minunată şi atât de tristă nu mi-a fost încă dat să văd în Gondor. Cine ştie, poate că mai sunt doar câteva zile până ca întunecimea să cadă peste lumea noastră, iar când o fi să vină, nădăjduiesc s-o înfrunt fără teamă; dar mi-ar fi mai uşoară inima dacă, atâta vreme cât mai străluce soarele, te-aş putea vedea. Căci amândoi am trecut pe sub aripa Umbrei şi aceeaşi mână ne-a tras îndărăt.

- Vai, nu şi pe mine, domnul meu! Umbra este încă asupra mea. Nu-ţi căuta în mine tămăduirea! Sunt o fecioară obişnuită să port scutul şi mâna nu mi-e blândă. Dar îţi mulţumesc măcar pentru că nu mai sunt silită să stau în camera mea. Mă voi plimba dincolo de zidurile ei, cu îngăduinţa Majordomului Oraşului.

Şi cu acestea, făcu o plecăciune şi porni înapoi spre casă. Faramir însă se plimbă încă multă vreme în grădină şi privirile sale se îndreptau acum mai mult spre casă decât spre zidurile de la răsărit.

Când ajunse în camera sa, îl chemă pe Supraveghetor şi află de la el tot ce ştia despre Domniţa din Rohan.

- Dar nu mă îndoiesc, stăpâne, că vei afla mai multe de la piticuţul care e cu noi; căci, din câte se spune, el a fost în suita regelui şi s-a aflat lângă Domniţă până la sfârşit.

Astfel că Merry a fost trimis la Faramir şi cât a mai durat ziua aceea au stat ei doi îndelung de vorbă şi Faramir a aflat multe, chiar mai multe decât a pus Merry în vorbele sale; şi şi-a spus că acum pricepea câte ceva din suferinţa şi neliniştea lui Éowyn din Rohan. Şi în înserarea frumoasă, Faramir şi Merry s-au plimbat în grădină, dar ea nu a apărut.

Însă a doua zi dimineaţă, când a ieşit din Casele Tămăduirii, Faramir a zărit-o stând sus pe ziduri; era înveşmântată în alb şi strălucea în soare. Şi când a strigat-o, ea a coborât şi apoi s-au plimbat pe pajişte sau s-au aşezat sub un copac verde şi au vorbit şi au tăcut împreună. Şi astfel au făcut în toate zilele care au urmat. Şi Supraveghetorul, privind de la fereastră, se bucura în inima sa, căci el era un tămăduitor şi grija lui era cu mult uşurată; şi nu mai încăpea îndoială că, deşi teama şi presimţirile negre îngreunau inimile oamenilor, cei doi aflaţi sub oblăduirea lui înfloreau şi puterile le reveneau pe zi ce trecea.

Şi a venit şi a cincea zi de când Lady Éowyn l-a întâlnit pentru prima oară pe Faramir; stăteau din nou unul lângă altul pe zidul Oraşului, privind în depărtare. Nici o veste nu se primise şi inimile tuturor erau întunecate. Vremea, şi ea, se înnegurase. Se lăsase frigul. Vântul stârnit în timpul nopţii sufla acum tăios dinspre miazănoapte şi se înteţea; iar pământurile din jur arătau cenuşii şi mohorâte.

Se îmbrăcaseră cu veşminte călduroase şi mantii groase, iar Lady Éowyn purta şi o pelerină largă, de culoarea nopţilor adânci de vară, împodobită cu stele de argint la poale şi în jurul gâtului. Faramir ceruse să i se trimită pelerina aceasta care era a lui şi pe care i-o aşezase pe umeri; şi privind-o îşi spuse că Éowyn era încă şi mai frumoasă şi arăta ca o regină aşa cum stătea acolo, lângă el. Pelerina fusese ţesută pentru mama lui, Finduilas din Amroth, care murise înainte de vreme, rămânând pentru el doar ca o amintire a frumuseţii unor zile tare îndepărtate şi a primei lui dureri; iar pelerina ei i se părea drept foarte potrivită pentru frumuseţea şi tristeţea lui Éowyn.

Tremurând ca înfiorată sub pelerina aceea înstelată, Éowyn privi către miazănoapte, undeva deasupra pământurilor cenuşii din acea parte, în chiar ochiul vântului rece, unde cerul arăta necruţător şi limpede.

- La ce te uiţi, Éowyn? întrebă Faramir.

- Nu acolo se află Poarta Neagră? Şi n-ar trebui ca el să fi ajuns de-acum la ea? Au trecut şapte zile de când a plecat.

- Şapte zile, da. Dar să nu mă judeci greşit dacă-ţi voi spune că zilele astea mi-au adus o asemenea bucurie şi o asemenea suferinţă cum nu gândeam că am să simt vreodată. Bucuria de a te vedea pe tine; iar suferinţă pentru că acum teama şi îndoiala pe care mi le trezeşte ceasul acesta rău au devenit şi mai apăsătoare. Éowyn, n-aş vrea ca lumea asta să se sfârşească tocmai acum şi să pierd atât de curând ceea ce-am găsit.

- Să pierzi ce-ai găsit, domnul meu? întrebă ea, privindu-l cu un aer grav, dar cu blândeţe în ochi. Nu ştiu ce ai găsit în aste zile şi ai putea pierde. Dar, prietene, haide să nu vorbim despre asemenea lucruri! Să nu vorbim defel! Mă aflu pe o muchie înspăimântătoare, iar genunea de la picioarele mele e cufundată în beznă şi nu pot şti dacă în urmă-mi e vreo rază de lumină. Căci nu mă pot întoarce. Aştept o lovitură a soartei.

- Da, cu toţii aşteptăm o lovitură a soartei, spuse Faramir şi apoi tăcură amândoi; şi cum stăteau acolo, pe zid, li se păru că vântul încetează să mai sufle şi că lumina se stinge şi Soarele se înceţoşează şi că amuţesc toate zgomotele din Oraş şi de peste tot împrejurul lui: nu se mai auzeau nici vântul, nici voci sau chemări de pasăre, ori foşnet de frunze, nici măcar propria lor răsuflare n-o mai auzeau: înseşi inimile lor încetaseră să bată. Timpul se oprise locului.

Şi stând ei aşa, mâinile lor se atinseră şi se încleştară una de alta fără ca ei să-şi dea seama. Încă mai aşteptau ceva ce nici ei nu ştiau. La un moment dat li se năzări că peste crestele munţilor din depărtare creştea un alt munte uriaş, un munte de întunecime, înălţându-se ca un val ce avea să înghită lumea, şi în jurul lui scăpărau fulgere; apoi pământul fu străbătut de o zguduire şi simţiră zidurile Oraşului clătinându-se. Un sunet ca un oftat se auzi dinspre pământurile din jur; şi inimile lor prinseră din nou a bate.

- Îmi aduce aminte de Númenor, spuse Faramir, mirat de propria sa voce.

- De Númenor?

- Da, de ţara Apusimii, căzută în ruină, şi de marele val de întuneric ce s-a întins peste câmpiile sale verzi şi peste dealuri, şi s-a tot întins întunecimea de neînvins. O visez adesea.

- Şi gândeşti că acum vine Întunecimea? Întunecimea de Neînvins:

Brusc, se lipi de el.

- Nu, zise Faramir, privindu-i chipul. Era doar ceea ce vedeam în mintea mea. Nu ştiu ce se întâmplă. Dacă e să mă iau după judecata mea, aş zice că ne-a lovit un mare rău şi că sfârşitul ne e aproape. Dar inima îmi spune altminteri; şi mădularele mi-s uşoare m-au cuprins o speranţă şi o bucurie pe care n-am cum să le explic. Éowyn, Éowyn, Domniţă Dalbă a Rohanului, în ceasul acesta nu cred că e vreo întunecime care să poată dăinui!

Şi aplecându-se o sărută pe frunte.

Şi au rămas acolo, pe zidurile Oraşului Gondor, şi un vânt mare s-a sfârşit şi a început să sufle şi părul lor, cel negru ca pana corbului şi cel bălai, flutura împletindu-şi şuviţele. Şi Umbra s-a îndepărtat şi Soarele s-a dezvăluit şi lumina s-a revărsat deplină; şi apele Anduinului sclipeau precum argintul şi în toate casele Oraşului oamenii au început să cânte de bucuria care le inunda inimile dintr-un izvor neştiut de ei.

Şi înainte ca Soarele să se depărteze mult de crucea amiezei şi de zenitul răsăritean, un mare Vultur s-a ivit în zbor, aducând veşti dincolo de orice speranţă, de la Seniorii Apusului, şi astfel striga el:

Şi oamenii cântau pe străzile Oraşului.

Zilele au urmat aurite, primăvara şi vara au venit deodată, benchetuind pe câmpiile Gondorului. Iar veştile soseau acum, aduse de călăreţi iuţi, din Cair Andros, despre toate cele ce se făcuseră acolo şi Oraşul se pregătea pentru venirea Regelui. Merry a fost chemat să se alăture căruţelor care duceau provizii de mâncare în Osgiliath şi de acolo, cu corăbiile, până în Cair Andros; Faramir însă nu s-a dus, căci acum, tămăduit fiind, a luat cârma Oraşului ca Majordom al acestuia, chiar dacă pentru scurt timp, şi datoria lui era să pregătească toate cele pentru acela care avea să-l înlocuiască.

Nici Éowyn nu s-a dus, cu toate că fratele ei i-a trimis vorbă, rugând-o să vină pe câmpia Cormallen. Faramir tare s-a mirat de aceasta, dar acum o vedea rareori, căci avea multe pe cap; iar ea rămăsese mai departe în Casele Tămăduirii şi se plimba singură prin grădină şi chipul ei şi-a pierdut din nou roşeaţa şi părea că în tot Oraşul ea singură suferea şi era tristă. Şi Supraveghetorul Caselor era tare îngrijat din pricina asta, astfel că s-a dus să-i spună lui Faramir.

Atunci Faramir veni s-o caute pe Éowyn şi împreună se urcară încă o dată pe zid, şi el o întrebă:

- Éowyn, de ce stai aici şi nu te duci să te bucuri şi tu de revedere în Cormallen, dincolo de Cair Andros, unde te aşteaptă fratele tău?

- Chiar nu ştii de ce? întrebă ea la rândul ei.

- Două pot să fie pricinile, răspunse el, dar nu ştiu care este cea adevărată.

- Nu-mi plac ghicitorile. Aşa că vorbeşte mai pe înţeles!

- Dacă asta ţi-e voia, domniţă, atunci îţi spun: nu vrei să te duci pentru că te-a chemat doar fratele tău şi a-l privi pe Seniorul Aragorn, moştenitorul lui Elendil, în ceasul acesta de triumf nu-ţi aduce nici o bucurie. Sau pentru că nu m-am dus nici eu şi doreşti să-mi fii în apropiere. Şi poate din amândouă pricinile şi nici măcar tu nu poţi alege între ele. Éowyn, oare nu mă iubeşti sau n-ai să mă iubeşti?

- Mi-aş dori să fiu iubită de altul, răspunse ea. Dar nu doresc mila nici unui bărbat.

- Ştiu asta. Îţi doreai să ai parte de dragostea Seniorului Aragorn. Pentru că este slăvit şi puternic şi doreai să ai parte de faimă şi glorie şi să te înalţi mult deasupra tuturor vietăţilor mărunte care se târăsc pe pământ. Şi aşa cum priveşte un oştean de rând către o mare căpetenie, la fel îl priveai şi tu şi ţi se părea o fiinţă minunată. Căci aşa şi este, un adevărat senior printre oameni, cel mai mare ce se află acum. Dar când el ţi-a arătat numai înţelegere şi milă, atunci nu ţi-ai mai dorit nimic, decât o moarte curajoasă în bătălie. Uită-te în ochii mei, Éowyn!

Şi Éowyn se uită în ochii lui îndelung şi fără să clipească; şi Faramir spuse:

- Nu dispreţui mila care este darul unei inimi bune, Éowyn! Dar eu nu-ţi dăruiesc mila mea. Căci tu eşti o domniţă slăvită şi vitează şi ţi-ai câştigat singură faima şi nu vei fi uitată; şi eşti frumoasă, domniţă, cutez a spune, mai frumoasă decât s-ar afla cuvinte chiar şi-n limba elfică să o zică. Şi te iubesc. Odată mi-a fost milă de tristeţea ta. Dar acum, chiar de n-ai mai fi tristă, chiar de n-ai avea nici o spaimă şi n-ai duce lipsă de nimic, chiar de-ai fi binecuvântata Regină a Gondorului, tot te-aş iubi. Éowyn, oare nu mă iubeşti?

Şi atunci inima lui Éowyn se înduplecă sau cel puţin ea începu să-i înţeleagă glasul. Şi frigul iernii o părăsi şi soarele străluci asupra ei.

- Stau în Minas Anor, Turnul Soarelui, spuse ea, şi, uite! Umbra s-a îndepărtat! Nu voi mai fi fecioara obişnuită să poarte scutul şi nu mă voi mai lua la întrecere cu călăreţii, şi nu mă voi mai bucura doar la auzul cântecelor despre război. Voi fi o tămăduitoare şi voi iubi toate cele ce cresc şi nu-s sterpe. Privi din nou spre Faramir şi adăugă: Nu mai doresc să fiu regină.

Auzind acestea, Faramir izbucni într-un râs plin de veselie.

- E bine, aşa e bine, zise el, căci eu nu sunt rege. Dar mă voi însura cu Domniţa Dalbă din Rohan, dacă aceasta este dorinţa ei. Şi dacă ea doreşte, atunci vom trece Râul şi în zilele mai fericite ce vor urma vom trăi în frumosul Ithilien şi acolo vom face o grădină. Şi toate vor creşte acolo cu bucurie dacă va veni Domniţa Dalbă.

- Înseamnă că va trebui să-mi părăsesc neamul meu, omule din Gondor? întrebă ea. Şi vei vrea ca neamul tău mândru să spună despre tine: „Iată-l pe seniorul care a îmblânzit o sălbatică fecioară obişnuită să poarte scutul, venită de la Miazănoapte. Nu se afla nici o femeie în seminţia númeroneenilor pe care s-o aleagă?”, aşa vei vrea să spună?

- Aşa voi vrea, spuse Faramir.

Şi o luă în braţele sale, şi o sărută sub cerul însorit, şi nu-i păsa că stăteau sus de tot, pe ziduri, în văzul multora. Şi, într-adevăr, mulţi i-au văzut şi au văzut lumina ce-i învăluia atunci când au coborât de pe zid şi s-au îndreptat ţinându-se de mână către Casele Tămăduirii.

Iar către Supraveghetorul Caselor Tămăduirii spuse:

- Iat-o pe Domniţa Éowyn a Rohanului, acum este tămăduită.

- Înseamnă că nu trebuie s-o mai ţin în grija mea, zise Supraveghetorul, şi îmi iau rămas-bun de la ea şi îi urez să nu mai fie nicicând rănită sau să sufere de vreo boală. O dau acum în grija Majordomului Oraşului până la întoarcerea fratelui ei.

Dar Éowyn răspunse:

- Numai că acum când am voie să plec, aş dori să rămân. Căci această Casă a devenit pentru mine cea mai binecuvântată dintre toate.

Astfel că a rămas acolo până când a venit Regele Éomer.

Toate erau acum pregătite în Oraş; se adunase o mare de oameni, căci vestea se răspândise în fiece colţ al Gondorului, de la Min-Rimmon până la Pinnath Golin şi chiar până la îndepărtatele coaste ale mării; şi toată suflarea care putea veni în Oraş s-a grăbit să vină. Iar Oraşul era din nou plin cu femei şi copii frumoşi, întorşi la casele lor cu braţele încărcate de flori; din Dol Amroth au venit harpiştii care cântau cel mai măiastru la harpă din întreaga ţară; şi erau cântăreţi la violă şi la flaut şi la corni de argint, şi cântăreţi cu voci de cleştar, sosiţi din văile Lebenninului.

Şi a venit şi seara în care de pe ziduri se puteau zări corturile ridicate pe câmpie şi întreaga noapte au ars făcliile în vreme ce bărbaţii au stat să aştepte ivirea zorilor. Şi când soarele s-a înălţat în dimineaţa limpede, deasupra munţilor de la Răsărit peste care nu mai atârnau umbrele, atunci bătură toate clopotele şi toate flamurile se desfăcură şi fluturară în vânt; şi pe Turnul Alb al citadelei fu înălţat pentru ultima oară în Gondor stindardul Majordomilor, de un alb-strălucitor, asemenea zăpezii proaspete în soare, fără nici un însemn sau blazon pe el.

Căpitanii Apusului se aflau acum în fruntea oastei lor şi se îndreptau spre Oraş, iar norodul îi văzu înaintând rând după rând, sclipind şi scânteind în razele tinere ale soarelui şi scăpărând ca argintul. Astfel ajunseră în faţa Porţii şi se opriră la câteva sute de paşi de ziduri. Aripile Porţii nu fuseseră încă reparate, în locul lor însă era o barieră, şi acolo stăteau oameni în armuri argintii cu negru, cu săbiile lor lungi scoase din teci. În faţa barierei aştepta Faramir Majordomul, şi Húrin, Păstrătorul Cheilor, şi alţi căpitani ai Gondorului şi Domniţa Éowyn din Rohan împreună cu Elfhelm Mareşalul şi nenumăraţi căpitani ai Obştei; de o parte şi de alta a Porţii se înghesuia o mare mulţime de oameni în veşminte de multe culori şi purtând ghirlande de flori.

Spaţiul larg din faţa zidurilor cetăţii Minas Tirith era înconjurat din toate părţile de cavalerii şi oştenii Gondorului şi ai Rohanului şi de către locuitorii Oraşului şi oameni veniţi de peste tot din ţară. Şi când din oştire păşiră în faţă dúnedainii înveşmântaţi în argintiu şi cenuşiu, peste toţi şi toate se lăsă liniştea; şi înaintea dúnedainilor ieşi Seniorul Aragorn. Era îmbrăcat într-o za neagră, încinsă cu un brâu de argint, şi purta o mantie lungă, albă ca spuma, prinsă la gât cu o nestemată mare şi verde, a cărei strălucire se vedea până la mare depărtare; capul îi era descoperit, doar pe frunte avea o stea legată cu un fir subţire de argint. Împreună cu el erau Éomer din Rohan şi Prinţul Imrahil, şi Gandalf îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, precum şi patru siluete micuţe pe care mulţi oameni le priveau cu mirare.

- Nu, verişoară dragă, nu-s băieţandri, îi spunea Ioreth rubedeniei ei din Imloth Melui care stătea alături. Sunt periannathi, din ţara piticuţilor de tare departe, unde se zice că sunt prinţi vestiţi. Poţi să mă crezi, pentru că am îngrijit unu’ din ăştia în Casele Tămăduirii. Sunt mici da’ tare curajoşi. Auzi tu, verişoară dragă, unu’ s-a dus numa’ cu scutieru’ său chiar în Tărâmu’ Negru şi s-a luptat singur cu Senioru’ Întunecimii şi i-a dat foc la Turn. Poţi să crezi una asta? Aşa se povesteşte în Oraş. Ăla trebuie să fie, care merge cu Piatra Elfă al nostru. Am auzit că ar fi prieteni tare buni. Iar Senioru’ Piatra Elfă e o minune de om: n-are vorbă prea blândă el, e drept, da’ inima-i e de aur, cum se zice; şi are mâinile tămăduitoare. „Mâinile regelui sunt mâini de tămăduitor”, am zis eu; şi aşa s-a dat în vileag totul. Şi Mithrandir mi-a zis: „Ioreth, oamenii or să-şi amintească multă vreme de vorbele tale, şi…”

Dar Ioreth n-apucă să termine cu dădăcitul rubedeniei sale de la ţară, pentru că se auzi chemarea unei singure trâmbiţe, şi imediat se lăsă tăcerea. Apoi Faramir părăsi Poarta însoţit de Húrin, Păstrătorul Cheilor, fără nimeni altcineva în afară de patru bărbaţi ce veneau în urma lor, îmbrăcaţi în armia Citadelei şi cu coifurile înalte pe creştete, ducând un sipet mare din lemn negru de lebethron legat în argint.

Faramir îl întâmpină pe Aragorn în mijlocul tuturor celor adunaţi acolo şi, îngenunchind, spuse:

- Ultimul Majordom al Gondorului cere îngăduinţa să se retragă din îndatoririle sale.

Şi cu aceste vorbe îi întinse lui Aragorn un sceptru alb; dar Aragorn luă sceptrul şi i-l dădu înapoi zicând:

- Îndatoririle acestea nu s-au sfârşit şi vor fi ale tale şi ale moştenitorilor tăi atâta vreme cât va dăinui dinastia mea. Îndeplineşte-ţi-le acum!

Atunci Faramir se ridică şi vorbi cu glas limpede:

- Oameni ai Gondorului, ascultaţi-l acum pe Majordomul acestui Regat! Iată, în sfârşit a venit cineva să ceară înapoi tronul. Iată-l pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căpetenia dúnedainilor din Arnor, Căpitanul Armiei Apusului, purtător al Stelei de la Miazănoapte, mânuitor al Săbiei Refăurite, victorios în bătălie, ale cărui mâini aduc tămăduire, Piatra Elfă, Elessar din dinastia lui Valandil, fiul lui Isildur, fiul lui Elendil din Númenor. Să fie el rege şi să intre in Oraş şi să trăiască aici?

Şi întreaga armie şi tot norodul strigară Daaa într-un singur glas.

Iar Ioreth se întoarse către rubedenia sa:

- Asta-i o ceremonie aşa cum avem noi aici în Oraş, verişoară‚ pentru că el a intrat dinainte, aşa cum ţi-am spus; şi mi-a zis…

Şi iarăşi a trebuit să-şi înghită vorbele, pentru că Faramir vorbi din nou:

- Oameni din Gondor, cărturarii spun că datina din vechime e aceea ca regele să primească de la tatăl său coroana, înainte ca acesta să moară; sau dacă acest lucru nu se poate, să se ducă singur şi să-şi ia coroana din mâinile tatălui său din mormântul unde a fost aşezat. Dar cum acum lucrurile trebuie făcute altfel, prin mijlocirea Majordomului, am adus astăzi aici, din Roth Dínen, coroana lui Eärnur, ultimul rege, ale cărui zile s-au sfârşit în vremea străbunilor noştri din vechime.

Atunci cei patru străjeri păşiră în faţă şi Faramir deschise sipetul şi dinăuntru scoase o coroană străveche. Forma era ca aceea a coifurilor străjerilor Citadelei, numai că era mai înaltă şi era albă toată, iar aripile de o parte şi de alta erau făcute din perle şi argint, semănând cu aripile unei păsări de mare, căci era însemnul regilor veniţi de peste Mare; iar în inel erau bătute şapte diamante, cu o singură nestemată în vârf, care strălucea ca o flacără.

Aragorn luă coroana, o ridică în sus şi spuse:

- Et Eärello Endorenna utúlien. Sinome maruvan ar Hildunyar tenn’ Ambar-metta!

Acestea erau cuvintele pe care le rostise Elendil când ieşise din Mare pe aripile vântului: „Din Marea cea Mare în Pământul de Mijloc am venit. În acest loc vor poposi şi moştenitorii mei până la sfârşitul lumii.”

Dar, spre minunarea multora, Aragorn nu-şi puse coroana pe cap, ci o dădu înapoi lui Faramir, spunând:

- Prin strădania şi curajul multora am ajuns să-mi dobândesc moştenirea. Ca mărturie a acestui lucru, aş dori ca Purtătorul Inelului să-mi dea coroana, iar Mithrandir să mi-o aşeze pe creştet, dacă voieşte; căci el a fost cel care a pus în mişcare tot ceea ce s-a întâmplat, iar izbânda a Iui este.

Atunci Frodo se apropie, luă coroana de la Faramir şi i-o dădu lui Gandalf; iar Aragorn îngenunche şi Gandalf puse Coroana Elfă pe creştetul lui.

- De-acum încep zilele Regelui şi fie ele binecuvântate atâta timp cât vor dăinui tronurile valarilor!

Dar când Aragorn se ridică, toţi cei de faţă îl priviră în tăcere, căci parcă abia acum li se înfăţişa el pentru prima oară. Înalt precum regii mărilor din vechime, îi întrecea cu mult pe cei aflaţi în preajma lui; bătrân ca vremea părea a fi şi cu toate acestea în floarea bărbăţiei lui; înţelepciune se citea pe fruntea lui, putere şi tămăduire avea în mâini şi o lumină îl înconjura. Şi atunci Faramir strigă:

- Iată Regele!

În acea clipă toate trâmbiţele răsunară şi Regele Elessar înainta până la barieră şi Húrin, Păstrătorul Cheilor, o dădu la o parte; şi în muzici de harpă şi violă şi flaut şi în cântec de voci limpezi, Regele străbătu străzile încărcate de flori şi ajunse la Citadelă şi pătrunse înăuntru; Stindardul Copacului şi al Stelelor fu înălţat pe cel mai de sus turn şi astfel începu domnia Regelui Elessar, despre care multe cântece au povestit de atunci încoace.

În vremea lui, Oraşul a devenit mai frumos decât oricând înainte, chiar şi decât în zilele primei sale glorii; s-a umplut de copaci şi fântâni, porţile i-au fost făurite noi din mithril şi oţel, iar străzile pavate cu marmură albă; seminţia Muntelui a trudit în el iar Seminţia Pădurii a primit cu bucurie să vină aici; şi toate relele au fost tămăduite şi făcute bune încă o dată şi casele erau pline de bărbaţi şi femei şi de râsetele copiilor şi nici o fereastră nu era oarbă sau vreo curte goală; şi după ce al Treilea Ev al lumii a ajuns la capăt, evul ce a urmat a păstrat amintirea şi gloria anilor duşi.

În zilele de după încoronare, Regele a stat pe tronul său din Sala Regilor şi a hotărât ce era de făcut. Şi legaţii multor ţări şi multor popoare au venit, de la Miazăzi şi Răsărit, de la hotarele Pădurii Întunecate, şi din ţara Murgă din Apus. Şi Regele i-a iertat pe Răsăritenii care s-au predat şi i-a lăsat să plece liberi, şi a făcut pace cu popoarele din Harad; şi i-a eliberat pe sclavii din Mordor şi le-a dat lor spre stăpânire toate pământurile din jurul Lacului Núrnen. Şi mulţi au fost aduşi în faţa lui pentru a fi lăudaţi de el şi a-şi primi răsplata pentru vitejia dovedită; iar la urmă căpitanul Străjii îl aduse pe Beregond pentru a fi judecat.

Iar Regele îi spuse lui Beregond:

- Beregond, cu sabia ta a fost vărsat sânge în Locurile Venerate, unde acest lucru nu este îngăduit. Ţi-ai părăsit postul fără să ai îngăduinţă de la Senior sau de la Căpitan. Pentru aceste fapte, în străvechime erai pedepsit cu moartea. Prin urmare, acum trebuie să ţi se hotărască soarta. Nu ţi se va da nici o pedeapsă, continuă Aragorn, şi asta pentru că te-ai arătat viteaz în luptă şi mai ales pentru că ceea ce ai făcut ai făcut din dragoste pentru Seniorul Faramir. Totuşi va trebui să părăseşti Oraşul Minas Tirith.

Beregond se făcu alb ca varul la faţă şi, lovit până-n adâncul inimii, îşi lăsă capul în piept. Dar Regele încă nu terminase ce avea de spus:

- Aşa am hotărât şi aşa se va împlini, căci eşti numit să faci parte din Frăţia Albă, Straja lui Faramir, Prinţ al Ithilienului, şi vei fi căpitanul acesteia şi vei locui în Emyn Arnon, în cinstire şi pace, slujindu-l pe acela pentru care ai pus în joc totul ca să-l salvezi de la moarte.

Şi Beregond, înţelegând milostenia şi dreapta judecată a Regelui, tare se bucură şi îngenunchind, îi sărută mâna şi apoi plecă de acolo vesel şi mulţumit. Iar Aragorn îi dărui lui Faramir ţinutul Ithilien să-i fie principat şi-l rugă să întemeieze curtea între dealurile Emyn Arnon, nu departe de Oraş.

- Căci, îl lămuri el, Minas Ithil din Valea Morgul va fi distrus în întregime şi chiar dacă în anii ce vor veni locul va fi curăţat, nimeni nu va putea trăi acolo mulţi ani de-aici înainte.

În sfârşit, Aragorn îl primi pe Éomer din Rohan şi după ce se îmbrăţişară Aragorn îi spuse:

- Noi doi n-avem ce să ne dăm sau să ne luăm şi nici să ne răsplătim în vreun fel; căci noi suntem ca fraţii unul pentru celălalt. Într-un ceas fericit a venit Eorl călare de la Miazănoapte şi nicicând n-au fost alte seminţii mai binecuvântate, şi nu s-au trădat unele pe altele şi nici nu se vor trăda. Acum, după cum ştii, l-am aşezat pe Théoden cel Vestit într-un mormânt în Locurile Venerate şi acolo va dormi pe veci, printre Regii Gondorului, dacă şi tu doreşti astfel. Dar dacă vrei altminteri, venim şi-l aducem în Rohan, ca să odihnească în mijlocul poporului său.

La care Éomer îi răspunse:

- Din ziua în care ai apărut dinainte-mi din iarba verde a gruiurilor te-am îndrăgit şi dragostea asta nu va pieri nicicând. Dar acum va trebui să mă întorc o vreme în regatul meu unde sunt multe de tămăduit şi de îndreptat. Cât despre cel Căzut, după ce totul va fi pregătit cum se cuvine, vom veni după el; acum să-l lăsăm să doarmă aici o vreme.

Iar Éowyn îi zise lui Faramir:

- Acum trebuie să mă duc înapoi în ţara mea, să o mai văd o dată şi să-l ajut pe fratele meu în strădaniile lui; dar când acela pe care multă vreme l-am iubit ca pe tatăl meu va fi pus în sfârşit în locul somnului său de veci, mă voi întoarce.

Şi astfel au trecut zilele bucuriei; călăreţii din Rohan s-au pregătit de plecare şi într-o bună zi au pornit spre Miazănoapte; iar de-a lungul drumului, de la Poarta Oraşului până la zidurile Pelennorului, s-au înşirat toţi cei voiau să-i cinstească şi să-i laude. Iar cei care trăiau în ţinuturi îndepărtate s-au întors cu bucurie la casele lor; în Oraş, în ăst timp, trudeau de zor multe mâini dornice să reclădească şi să reînnoiască, şi să înlăture toate cicatricele războiului şi amintirile lăsate de întunecime.

Hobbiţii au mai rămas o vreme în Minas Tirith, dimpreună cu Legolas şi Gimli; căci Aragorn nu voia ca Frăţia lor să se destrame.

- Până la urmă tot trebuie să se isprăvească odată şi odată, le-a spus el, dar aş dori să mai zăboviţi puţin; căci încă nu s-au sfârşit acele fapte la care aţi fost făcuţi părtaşi. Se apropie o zi pe care am aşteptat-o în toţi anii ăştia, de când am devenit bărbat, şi când va să vină aş dori să-i am pe toţi prietenii mei în preajmă.

Dar despre ce zi era vorba nu vru să spună mai multe.

Însoţitorii Inelului stăteau cu toţii într-o casă frumoasă împreună cu Gandalf şi erau liberi să umble pe unde pofteau.

- Ştii despre ce zi vorbeşte Aragorn? îl întrebă Frodo într-o zi pe Gandalf. Căci noi ne simţim bine aici şi nu-mi doresc să plec; dar zilele zboară şi Bilbo ne aşteaptă; şi Comitatul este casa mea.

- Dacă e vorba de Bilbo, răspunse Gandalf, el aşteaptă aceeaşi zi şi ştie ce anume vă ţine aici. Cât despre zilele care zboară, de-abia suntem în luna mai, mai e până-n vară; şi chiar dacă toate par să se fi schimbat, ca şi când s-ar fi terminat un ev al lumii, pentru copaci şi iarbă a trecut mai puţin de-un an de când v-aţi pornit la drum.

- Pippin, se întoarse Frodo către prietenul său, nu spuneai tu că Gandalf e mai puţin secretos decât obişnuia să fie odată? Cred că în vremea aceea era obosit de toate câte le avea pe cap. Acum pare că-şi revine.

- Mulţi vor să ştie ce vor primi la masă, răspunse Gandalf; dar aceia care au pregătit ospăţul doresc să-şi păstreze taina; căci cu cât minunarea oaspeţilor e mai mare, cu atât sunt mai răsunătoare laudele. Aragorn însuşi aşteaptă un semn.

Şi într-o bună zi Gandalf n-a fost de găsit, iar însoţitorii se întrebau ce putea să însemne aceasta. Gandalf însă îl scosese pe Aragorn din oraş în timpul nopţii, ducându-l la poalele dinspre miazăzi ale Muntelui Mindolluin; acolo au dat peste o potecă ce fusese bătută în vremuri de mult apuse şi pe care puţini se încumetau acum să umble. Căci ducea sus în munte, într-o zăpodie înaltă, unde numai regilor le era îngăduit să meargă. Urcară într-acolo pe făgaşuri abrupte, până sus pe platou, chiar sub căciulile de zăpadă ce acopereau tancurile crestei, şi care dădea în prăpastia din spatele Oraşului. Acolo se opriră şi de acolo priviră către şesuri, scăldate în lumina dimineţii; departe jos zăriră turnurile Oraşului, asemenea unor plaivazuri albe atinse de razele soarelui, şi întreaga vale a Anduinului era ca o grădină, iar Munţii Umbrei erau învăluiţi într-un abur auriu. Într-o parte, privirile lor desluşeau în zare cenuşiul Emyn Muil, iar licărirea cascadelor Rauros semăna cu o stea scăpărând pe bolta cerului; în partea cealaltă era panglica Râului, întinsă până la Pelargir, iar şi mai departe bolta cerului oglindea o lumină care trăda Marea.

- Acesta este regatul tău, spuse Gandalf, şi inima regatului încă şi mai mare care va să fie. Al Treilea Ev al lumii s-a sfârşit, un nou ev va începe; şi este de datoria ta să porunceşti acest început şi să păstrezi ce este de păstrat. Căci, cu toate că multe au fost salvate, multe altele trebuie să piară; iar puterea celor Trei Inele s-a sfârşit şi ea. Şi toate pământurile pe care le vezi şi cele care se află de jur împrejurul acestora vor fi sălăşluite de oameni. A venit vremea Stăpânirii Oamenilor şi Rubedeniile Bătrâne vor pieri încet-încet sau vor pleca.

- Ştiu asta, prietene drag, zise Aragorn, dar de sfatul tău tot nu mă pot lipsi.

- Deocamdată, deocamdată. Al Treilea Ev a fost evul meu. Eu am fost Duşmanul lui Sauron; treaba mea s-a sfârşit. Curând voi pleca. De aici încolo povara va trebui să stea pe umerii tăi şi ai acelora înrudiţi cu tine.

- Dar eu voi muri, protestă Aragorn. Căci eu sunt muritor, şi cu toate că sunt ceea ce sunt, fără să am sânge apusean în venele mele, iar viaţa mea e mai lungă decât a altor oameni, ea e totuşi doar cu puţin mai lungă; şi când cei ce se află acum în pântecele mamelor lor vor fi fost născuţi şi vor fi crescut mari şi vor fi îmbătrânit, şi eu voi fi de-acum bătrân. Şi cine va cârmui atunci Gondorul şi pe cei pentru care Oraşul acesta e ca o regină, dacă dorinţa mea nu se va împlini? Copacul din Curtea Fântânii este tot veşted şi sterp. Când voi vedea semnul că lucrurile stau altminteri?

- Întoarce-ţi privirile de la lumea verde şi priveşte într-acolo unde totul pare sterp şi rece! îl sfătui Gandalf.

Atunci Aragorn se răsuci pe călcâie şi dădu cu ochii de un pripon pietros, chiar în spatele lui, care cobora de la buza căciulii de zăpadă. Şi în timp ce privea, îşi dădu seama că în pustiiciunea aceea creştea ceva. Urcă până acolo şi văzu că în chiar locul unde începea zăpada creştea un puiet, nu mai înalt de trei picioare. Îi dăduseră frunze noi, lungi, mlădii, întunecate în partea de sus şi argintii dedesubt, iar coroana firavă încă purta câteva flori ale căror petale albe străluceau precum omătul în lumina soarelui.

- Yé! utúvienyes! strigă Aragorn. L-am găsit! Uite! Un vlăstar din Cel mai Bătrân Copac! Dar cum de-a ajuns aici? Căci n-are mai mult de şapte ani.

Gandalf urcă şi el lângă Aragorn şi, uitându-se la puiet, spuse:

- Cu adevărat acesta e un vlăstar al lui Nímloth cel frumos; care a fost o sămânţă a lui Galathilion care, la rândul său, a fost un fruct al lui Telperion ce se trăgea din multe alte nume, Cel mai Bătrân dintre Copaci. Cine poate spune cum de-a ajuns aici la ceas hotărât? Dar platoul acesta este străvechi şi înainte ca regii să fost înfrânţi sau Copacul să se fi uscat în Curte, unul din fructele sale a fost îngropat aici. Căci se spune că, deşi fructul Copacului arar ajunge să se coacă, viaţa din el zace acolo, dormind ani mulţi şi îndelungaţi şi nimeni nu poate proroci când se va trezi. Să nu uiţi asta. Căci dacă un fruct ajunge să se coacă, trebuie pus în pământ, altfel seminţia lui piere pentru totdeauna de pe lume. Acesta a zăcut aici, ascuns în munţi, aşa cum seminţia lui Elendil a stat ascunsă în pustietăţile de la Miazănoapte. Dar dinastia lui Nímloth e mult mai veche, chiar şi decât a ta, Rege Elessar.

Atunci Aragorn cuprinse blând în mână vlăstarul şi, ce să vezi! părea că rădăcinile sale abia se ţineau de pământ, căci se desprinse uşor, fără să fie vătămat cu nimic; şi de acolo Aragorn îl duse înapoi în Citadelă. Copacul veştejit fu scos din rădăcini, cu multă veneraţie; nu-l arseră, ci-l aşezară întru odihnă în liniştea din Rath Dínen. Iar pe vlăstarul cel nou, Aragorn îl plantă în curte, lângă fântână, şi copacul începu să crească iute şi bucuros; şi când veni luna iunie, era greu de flori.

- Semnul a fost dat, zise Aragorn, şi ziua nu este departe. Astfel că puse sentinele pe ziduri.

În ziua de dinaintea Miezului de Vară pătrunseră în Oraş solii din Amon Dîn, cu vestea că dinspre Miazănoapte veneau călare cei din Seminţia Bălaie şi acum erau aproape de zidurile Pelennorului. Auzind acestea, Regele spuse:

- În sfârşit, au sosit. Întreg Oraşul să se pregătească!

Şi chiar în Ajunul Miezului de Vară, când cerul era albastru precum safirul şi stele albe se aprindeau la Răsărit, dar Apusul era încă daurit, iar văzduhul răcoros şi plin de miresme, călăreţii veniră pe drumul de Miazănoapte până la porţile Oraşului Minas Tirith. În frunte se aflau Elrohir şi Elladan, cu un stindard argintiu, urmau Glorfindel şi Erestor şi întreaga curte din Vâlceaua Despicată, iar după aceştia veneau Lady Galadriel şi Celeborn, Seniorul din Lothlórien, călărind pe armăsari albi, şi împreună cu ei mulţi din seminţia frumoasă din ţara lor, cu mantii cenuşii pe umeri şi nestemate albe în păr; la urmă de tot venea Stăpânul Elrond, măreţ printre elfi şi oameni deopotrivă, purtând sceptrul din Annúminas, iar alături, pe un armăsar sur, călărea Arwen, fiica lui, Steaua Înserării, cum o numea poporul său.

Şi când o văzu Frodo venind atât de strălucitoare în înserare, cu stele pe frunte şi înconjurată de o mireasmă dulce, fu tulburat peste măsură şi îi spuse lui Gandalf:

- Acum înţeleg de ce am aşteptat! Acesta e sfârşitul. De-acum nu numai zilele vor fi minunate, ci şi nopţile vor fi frumoase şi binecuvântate şi toate spaimele vor pieri!

Regele ură bun venit oaspeţilor săi şi ei descălecară; iar Elrond îşi dădu sceptrul Regelui şi puse mâna fiicei sale în mâna acestuia şi împreună urcară în Oraşul de Sus şi toate stelele se aprinseră pe boltă. Iar Aragorn, Regele Elessar, luă de soaţă pe Arwen Undómiel în Oraşul Regilor în ziua Mijlocului de Vară, iar povestea despre lunga lor aşteptare şi chinurile îndurate s-a împlinit astfel.

VI Multe despărţiri

Când zilele bucuriei ajunseră la capăt, însoţitorii Inelului se gândiră să se întoarcă la casele lor. Astfel că Frodo se duse la Rege; îl găsi şezând lângă fântână împreună cu Regina Arwen care cânta un cântec din Valinor, iar lângă ei Copacul creştea şi înflorea. Măriile lor îl primiră cu bucurie şi se ridicară să-l întâmpine, iar Aragorn spuse:

- Ştiu ce-ai venit să-mi spui, Frodo: vrei să te întorci acasă. Ei bine, dragă prietene, copacul creşte cel mai bine în ţara strămoşilor săi, dar tu vei fi întotdeauna bine venit în toate meleagurile din Apus. Şi cu toate că neamul tău nu se bucură de prea mare faimă în legendele celor mari, acum va fi mai vestit decât multe regate măreţe care nu mai sunt.

- E adevărat că vreau să mă întorc în Comitat, recunoscu Frodo. Dar mai întâi trebuie să mă duc în Vâlceaua Despicată. Căci dacă-mi‚ lipseşte ceva într-o vreme atât de binecuvântată, acesta e Bilbo; şi m-a durut să văd că nu a venit împreună cu toţi cei din Casa Elrond.

- Chiar nu pricepi de ce, Purtător al Inelului? îl întrebă Arwen. Doar ştii puterea acelui lucru ce a fost distrus; iar acum piere tot ceea ce a fost făcut de către acea putere. Numai că rubedenia ta a avut acel lucru asupra sa mai mult timp decât tine. Şi e foarte bătrân acum, după socoteala celor de-o seminţie cu el: te aşteaptă, căci nu va mai face nicicând o călătorie lungă, în afară de una singură.

- Atunci vă rog să-mi îngăduiţi să plec cât mai iute, ceru Frodo.

- Vom pleca peste şapte zile, zise Aragorn. Căci vom merge cu tine până departe, adică până în Rohan. Peste trei zile se întoarce Éomer ca să-l ia pe Théoden pentru a-l îngropa în Obşte, şi vom călări cu el pentru a aduce cinstire celui căzut. Dar înainte să pleci, vreau să întăresc ceea ce ţi-a spus Faramir: eşti pentru totdeauna dezlegat de orice legământ faţă de regatul Gondor, la fel şi toţi cei care te-au însoţit. Şi dacă ar fi să vă pot dărui ceva pe măsura faptelor voastre, spuneţi-mi şi se va împlini, iar dacă doriţi să luaţi ceva cu voi, sunteţi liberi să luaţi şi veţi călători cu toată cinstirea şi veşmintele cuvenite unor prinţi ai acestei ţări.

Dar Regina Arwen spuse:

- Eu îţi voi dărui ceva. Căci sunt fiica lui Elrond. Nu voi pleca împreună cu el când se va duce la Limanuri; căci alegerea mea este aceeaşi ca a lui Lúthien, cum a ales ea am ales şi eu, atât dulcele cât şi amarul. Vei merge însă tu în locul meu, Purtător al Inelului, atunci când va veni vremea şi dacă vei voi. Dacă rănile te mai dor şi amintirea poverii tale te mai apasă, atunci vei putea trece în Apus, până ce toate rănile şi istovirea ţi s-au tămăduit. Dar acum poartă asta în amintirea Pietrei Elfe şi a Stelei înserării cu care ţi-ai împletit viaţa!

Zicând acestea, scoase o nestemată albă asemenea unei stele, ce odihnea pe pieptul ei atârnată de un lanţ de argint, şi petrecu lanţul pe după gâtul lui Frodo.

- Când te va chinui amintirea temerilor şi a întunericului, nestemata îţi va veni în ajutor, mai spuse ea.

Peste trei zile, aşa cum spusese Regele, Éomer din Rohan intră călare în Oraş şi împreună cu el veni şi un éored alcătuit din cei mai chipeşi cavaleri ai Obştei. Éomer fu primit cu braţele deschise; şi când se aşezară cu toţii la masă în Merethrond, Marea Sală a Banchetelor, băgă de seamă cât de frumoase erau domniţele acolo de faţă şi tare se mai minună. Şi înainte să se retragă pentru a se odihni, îl chemă la sine pe Gimli gnomul şi-l întrebă:

- Gimli, fiu al lui Glóin, ţi-ai pregătit toporul?

- Nu, domnia ta, spuse Gimli, dar pot să-l aduc de-ndată, dacă e nevoie.

- Singur vei hotărî asta. Între noi doi au rămas rostite nişte vorbe nesăbuite despre Doamna din Pădurea de Aur. Acum am văzut-o cu ochii mei.

- Ei bine, şi ce spune domnia ta acum?

- Cu părere de rău n-am să spun că-i cea mai frumoasă doamnă de pe lume.

- Atunci mă duc să-mi iau toporul, hotărî Gimli.

- Dar înainte trebuie să limpezesc un lucru. Dacă aş fi văzut-o între alte doamne, aş fi spus tot ce ţi-ai dori tu să spun. Acum însă trebuie s-o pun înaintea ei pe Regina Arwen, Steaua înserării. Şi sunt gata să mă bat cu oricine zice altminteri. Să cer să mi se aducă sabia?

Gimli făcu o plecăciune adâncă.

- Nu, domnia ta, eu te-am iertat. Ai ales Înserarea; eu însă mi-am dăruit dragostea Dimineţii. Şi inima-mi spune că în curând se va stinge pentru totdeauna.

Şi sosi şi ziua plecării şi numeroşii şi chipeşii oaspeţi veniţi de la Miazănoapte se pregătiră de drum. Cei doi regi, al Gondorului şi al Rohanului, se duseră la Locurile Venerate şi coborâră la criptele din Rath Dínen şi de acolo îl scoaseră pe Regele Théoden pe un catafalc aurit şi cu el străbătură Oraşul în tăcere. Apoi aşezară catafalcul pe un car mare, înconjurat de Călăreţii din Rohan şi cu stindardul lui purtat în frunte; iar Merry, ca scutier al lui Théoden, stătea în car, ţinând armele regelui.

Celorlalţi însoţitori li se aduseră cai pe măsura şi rangul lor;

Frodo şi Sam cel înţelept călăreau alături de Aragorn, Gandalf era calare pe Iute ca Gândul, iar Pippin călărea împreună cu cavalerii din Gondor; Legolas şi Gimli îl călăreau împreună pe Arod, aşa cum făcuseră şi până atunci.

Regina Arwen călărea şi ea laolaltă cu ei. Şi Celeborn şi Galadriel, împreună cu însoţitorii lor, precum şi Elrond şi fiii săi; şi mai erau în mulţimea aceea prinţi din Dol Amroth şi din Ithilien şi număraţi căpitani şi cavaleri. Nicicând nu mai avusese vreun rege al Obştii o asemenea suită pe drum cum avea acum Théoden, fiul lui Thengel, la întoarcerea în ţara lui de baştină.

Fără să se grăbească şi în deplină pace intrară în Anórien şi ajunseră la Codrul Cenuşiu de la poalele muntelui Amon Dîn, şi acolo auziră un zvon dintre dealuri, ca un bubuit de tobe, cu toate că nu puteau zări nici o fiinţă vie. Aragorn porunci să răsune trâmbiţele; iar vestitorii strigară:

- Iată, a venit Regele Elessar! şi dăruieşte Codrul Druadan lui Ghân-buri-Ghân şi poporului său, spre a fi a lor pentru totdeauna; şi nicicând de-acum încolo picior de om să nu-i mai păşească hotarul fără îngăduinţa lor.

Tobele bubuiră mai tare la aceste vorbe, apoi amuţiră.

În sfârşit, după cincisprezece zile de călătorie, carul ce-l purta pe Regele Théoden străbătu plaiurile verzi ale Rohanului şi ajunse în Edoras; şi acolo făcură popas cu toţii. Lăcaşul Auriu era împodobit cu ghirlande care mai de care mai frumoasă şi făclii fără număr îl inundară cu lumina lor, iar ospăţul care urmă fu cel mai mare pe care îl găzduise lăcaşul acela de când fusese construit. După trei zile, Oamenii din Obşte pregătiră funeraliile pentru Théoden; şi el fu aşezat într-un sălaş de piatră cu armele sale alături şi cu multe alte lucruri frumoase pe care le avusese în viaţă, şi deasupra fu înălţat un gorgan măreţ, acoperit cu iarbă verde şi cu veşnicuţe albe. Şi iată că acum erau opt gorgane de partea răsăriteană a Câmpiei Gorganelor.

Apoi Călăreţii de la Curtea Regelui, călare pe cai albi, înconjurară gorganul şi cântară cântecul lui Théoden, fiul lui Thengel, născocit de menestrelul său Gléowine, care nicicând n-a mai scris un alt cântec după aceea. Vocile molcome ale Călăreţilor tulburară chiar şi inimile celor care nu cunoşteau graiul acelui popor; dar stihurile făcură ochii poporului Obştei să se lumineze, căci li se părea că aud din nou tunetul copitelor de la Miazănoapte şi glasul lui Eorl strigând peste vuietul bătăliei pe Câmpia Celebrant, şi povestea regilor continua cu răsunetul cornului lui Helm peste munţi, până când a venit întunecimea şi atunci s-a ridicat la luptă Regele Théoden şi a trecut prin Umbră până a ajuns la foc şi acolo a murit vitejeşte chiar când Soarele s-a reîntors dincolo de orice speranţă şi a strălucit dimineaţa peste Mindolluin.

Merry însă a stat la piciorul gorganului cel verde în tot acest timp şi a plâns şi când se sfârşi cântecul se ridică şi strigă:

- Rege Théoden, Rege Théoden! Adio! Ca un tată mi-ai fost, chiar dacă pentru atât de puţin timp. Adio!

După ce s-a încheiat înmormântarea şi femeile şi-au şters lacrimile şi Théoden a fost în sfârşit lăsat singur în gorganul său, poporul se adună în Lăcaşul Auriu pentru marele praznic, uitând de tristeţi; căci Théoden îşi trăise viaţa şi murise glorios, asemenea celor mai de seamă strămoşi ai săi. Şi când sosi clipa ca, după datina Obştei, să se bea în amintirea regilor, Éowyn, Domniţa Rohanului, ieşi în faţă, daurită precum soarele şi dalbă asemenea zăpezii, şi îi dădu lui Éomer o cupă plină.

Atunci un menestrel şi un cărturar se ridicară de la locurile lor şi înşirară toate numele Seniorilor Obştei în ordine: Eorl cel Tânăr; şi Brego, cel care a construit Lăcaşul; şi Aldor, frate al lui Baldor cel fără de noroc; şi Fréa, şi Fréawine, şi Goldwine, şi Déor, şi Gram; şi Helm care a zăcut ascuns în Văgăuna lui Helm când a fost cotropită Obştea; şi cu gorganul lui se isprăvea şirul celor nouă de pe partea apuseană, căci la acea vreme dinastia s-a întrerupt, după care au urmat gorganele răsăritene; Fréalaf, nepotul de soră al lui Helm; şi Léofa, şi Walda, şi Folca, şi Folcwine, şi Fengel, şi Thengel, şi Théoden, cel de pe urmă. Şi la rostirea numelui lui Théoden, Éomer goli cupa. Apoi Éowyn îi rugă pe chelari să umple din nou cupele şi toţi cei prezenţi se ridicară în picioare şi băură întru slava noului rege, strigând:

- Trăiască Éomer, Rege al Obştei!

La urmă, când praznicul se apropia de sfârşit, Éomer se ridică şi spuse:

- Acesta e un praznic în amintirea Regelui Théoden; dar până să plecăm vreau să vă dau o veste de bucurie, căci el nu s-ar supăra dacă o fac, pentru că a fost ca un tată pentru sora mea Éowyn. Auziţi, prin urmare, oaspeţi ai mei, oameni chipeşi din multe regate, cum nicicând nu s-au fost strânşi în acest lăcaş! Faramir, Majordomul Gondorului şi Prinţ al Ithilienului, o cere de soaţă pe Éowyn, Domniţa Gondorului, iar ea a primit. Astfel că îşi vor jura credinţă unul altuia în faţa voastră a tuturor.

Faramir şi Éowyn păşiră în faţă, ţinându-se de mână şi toţi băură în cinstea lor şi se bucurară:

- Astfel se leagă o dată în plus prietenia dintre Obşte şi Gondor şi cu atât mai mult e prilej de bucurie pentru mine, spuse Éomer.

- Se vede treaba că nu eşti zgârcit, Éomer, spuse Aragorn, dacă primeşti să dăruieşti Gondorului ce ai tu mai frumos în regatul tău!

Éowyn privi adânc în ochi pe Aragorn şi zise:

- Urează-mi fericire, senior şi tămăduitor al meu!

La care el răspunse:

- Ţi-am dorit fericirea de când te-am văzut întâiaşi dată. Îmi simt inima mângâiată să te văd fericită.

Şi când s-a sfârşit ospăţul, cei care urmau să plece îşi luară rămas-bun de la Regele Éomer. Aragorn şi cavalerii săi, precum şi cei veniţi din Lórien şi din Vâlceaua Despicată se pregătiră de drum; Faramir şi Imrahil rămâneau în Edoras; la fel şi Arwen, Steaua Înserării, care-şi luă rămas-bun de la cei din seminţia ei. Nimeni n-a văzut ultima întâlnire dintre ea şi Elrond, căci s-au dus amândoi departe, între dealuri, unde au stat îndelung de vorbă şi amară le-a fost despărţirea, ce avea să dăinuiască dincolo de sfârşitul lumii.

În cele din urmă, înainte ca oaspeţii să pornească la drum, Éomer şi Éowyn veniră la Merry şi îi spuseră:

- Rămas-bun, deocamdată, Meriadoc din Comitat şi Chelar al Obştei! Să-ţi fie cu noroc călătoria şi întoarce-te cât mai curând la noi!

Iar Éomer adăugă:

- Pentru faptele tale de pe câmpiile Fortăreţei Colnicului, regii de altădată te-ar fi încărcat de daruri atât de multe, că un car nu ţi le-ar fi putut duce; dar tu nu vrei să iei nimic cu tine, aşa spui, doar armele ce ţi-au fost date. Şi mă întristează acest lucru, pentru că nu am cu adevărat nici un dar pe măsura faptelor; sora mea însă te roagă să iei acest lucru mic, în amintirea lui Dernhelm şi a cornilor ce anunţă în Obşte venirea dimineţii.

Şi Éowyn îi dădu lui Merry un corn străvechi, mic însă măiestrit lucrat din argint alb şi legat de o curea verde; făuritorii gravaseră pe el un şir de călăreţi în galop, care se înfăşura în spirală din vârful cornului şi până la buză; şi acolo erau înscrise rune cu puteri mari.

- Este o moştenire a familiei noastre, spuse Éowyn. A fost făurit de gnomi şi Scatha Viermele l-a avut în comoara sa. Eorl Tânărul l-a adus de la Miazănoapte. Cel care suflă în el la nevoie umple de teamă inimile duşmanilor săi şi de bucurie inimile prietenilor care îl vor auzi şi vor veni în ajutorul lui.

Merry primi cornul, căci nu-l putea refuza, şi sărută mâna lui Éowyn; iar ei îl îmbrăţişară şi aşa se despărţiră pentru o vreme.

Gata de drum, oaspeţii urcaţi în şa băură un ultim pahar şi plecară în urale de laudă şi prietenie, iar după o vreme ajunseră în Văgăuna lui Helm unde se odihniră timp de două zile. Acolo Legolas îşi ţinu promisiunea pe care i-o făcuse lui Gimli, ducându-se cu el în Peşterile Scânteietoare; şi după ce se întoarseră de acolo, Legolas nu spuse decât că Gimli singur poate să găsească vorbele potrivite pentru a povesti despre ele.

- Şi aş spune că niciodată până acum nu s-a lăudat vreun gnom că l-a învins pe un elf într-o întrecere de cuvinte, mai zise el. Aşa că hai să mergem în Fangorn şi să lămurim lucrurile!

Din Văgăuna lui Helm călătoriră până în Isengard ca să vadă ce ispravă au făcut enţii acolo. Inelul de piatră a fost dărâmat şi îndepărtat în întregime, iar pământurile dinăuntrul inelului au fost preschimbate într-o grădină plină de pomi, străbătută de un pârâu; chiar în mijloc era un lac cu apă limpede, din care încă se înălţa Turnul Orthanc, înalt, de nepătruns, ale cărui ziduri de piatră neagră se oglindeau în apa lacului.

O vreme călătorii statură chiar pe locul unde altădată se găseau Porţile Isengardului; acum acolo se înălţau doi copaci ca două santinele, de o parte şi de alta a unei poteci mărginite de maluri de iarbă verde, şi care ducea spre Orthanc: călătorii priveau şi se minunau de toată această trudă, dar nu vedeau pe nicăieri nici un suflet. Deodată auziră o voce care striga ceva cam aşa, „Hmm-hm,hmm-hm”; şi numai ce apăru Arborebărbos, păşind cu paşi mari pe potecă, şi alături venea Bârnăzor.

- Bun venit în Arboregrădina din Orthanc! spuse el. Ştiam că veniţi, dar eram la treabă sus pe vale; mai sunt multe de făcut. Dar nici voi nu aţi pierdut vremea nici la miazăzi, nici la răsărit, din câte am auzit; şi veştile sunt bune, foarte bune.

Arborebărbos lăudă toate faptele lor despre care părea să ştie tot ce era de ştiut; şi după ce isprăvi cu laudele tăcu şi se uită la Gandalf.

- Aşa, care va să zică! spuse el. Te-ai dovedit cel mai tare, toate strădaniile tale s-au împlinit. Acu’ încotro de îndrepţi? Şi de ce ai venit aici?

- Ca să văd cum vă merge treaba, prietene, spuse Gandalf, şi să-ţi mulţumesc pentru ajutorul pe care mi l-ai dat în tot ce-am izbândit.

- Hm, mda, corect, pentru că se ştie că enţii şi-au jucat rolul. Şi nu numai în treaba cu ăla, hm, blestematul ăla de ucigaş de copaci care a sălăşluit aici. Dar a fost o adevărată invazie de din ăia, burárum, ăia cu-ochi-răi-mâini-negre-picioare-crăcănate-inimi-de-piatră-degete-cu-gheare-pântece-umflate-însetaţi-de-sânge, morimaite-sincahonda, hm, mă rog, voi sunteţi o seminţie tare grăbită şi numele lor întreg este lung cât ani întregi de chin, becisnicii ăia de orci; şi au venit peste Râu şi dinspre Miazănoapte şi au înconjurat întreaga pădure Laurenindórenan în care n-au putut intra mulţumită celor Măreţi care sunt aici.

Făcu o plecăciune către Seniorul şi Doamna Lórienului.

- Şi vietăţile alea ticăloase au fost tare mirate să ne găsească pe Platoul Golaş, căci până atunci nu auziseră de noi; deşi asta se poate spune şi despre seminţii mai de soi. Şi nu mulţi îşi vor aminti de noi, pentru că nu-s mulţi cei care au scăpat vii din mâinile noastre, iar Râul a înghiţit leşurile multora. Dar pentru voi a fost bine, căci dacă nu ne-ar fi întâlnit pe noi, atunci regele ţării de iarbă nu ar fi ajuns departe, iar dacă ar fi făcut-o, n-ar mai fi avut casă unde se întoarcă.

- Ştim asta foarte bine, spuse Aragorn, şi ce-aţi făcut nicicând nu se va uita în Minas Tirith sau în Edoras.

- Nicicând e un cuvânt lung chiar şi pentru mine, răspunse Arborebărbos. Adicătelea atâta timp cât vor dăinui regatele voastre; dar vor avea mult de dăinuit ca să le pară şi enţilor lungi.

- Începe Noul Ev, spuse Gandalf, şi cine ştie dacă în evul ăsta nu se va dovedi că regatele oamenilor te vor întrece în vârstă, Fangorn, prietene? Dar ia să-mi zici tu mie: ce se aude cu treaba pe care te-am rugat s-o faci? Ce face Saruman? Nu s-a săturat de Orthanc? Pentru că nu-mi vine să cred că-i place cum i-ai schimbat priveliştea de la fereastră.

Arborebărbos îl privi pe Gandalf îndelung, o privire aproape pişicheră, ar fi zis Merry.

- Aha! făcu Arborebărbos. Eram sigur că o să mă-ntrebi. Săturat de Orthanc? Până-n gât, în cele din urmă; dar nu neapărat din pricina turnului său, cât a vocii mele. Hmm! I-am înşirat nişte poveşti lungi sau, mă rog, aşa le-aţi socoti voi în vorbirea voastră.

- Şi de ce-a stat să te asculte? Ai intrat în Orthanc? nu pricepu Gandalf.

- Hmm, nu, nu în Orthanc! Ieşea el la fereastră să asculte, pentru că altfel nu avea cum să primească veşti şi, cu toate că le ura, era prea lacom să le afle; şi am avut grijă să le audă pe toate. Dar am adăugat şi de la mine o grămadă, ca să aibă la ce să se gândească. Aşa că i s-a făcut lehamite de-a binelea. Întotdeauna s-a grăbit în toate. Asta l-a nenorocit.

- Dragul meu Fangorn, văd că vorbeşti numai la trecut despre el. Ce poţi să-mi spui despre prezent? E mort cumva?

- Nu, din câte ştiu nu-i mort, spuse Arborebărbos. Dar a plecat. Da, a plecat acum şapte zile. Eu l-am lăsat să plece. Când s-a târât afară, abia dacă mai aveai ce alege din el, iar creatura aia ca un vierme de pe lângă el, aia cel puţin era ca o umbră ştearsă. Gandalf, nu-mi spune că ţi-am promis să-l ţin la păstrare; ştiu. Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Şi i-am ţinut până am fost sigur de el, sigur că n-o să mai poată face nici un rău. Tu ar trebui să ştii că mai mult şi mai mult urăsc să ţin fiinţele vii în cuşcă şi n-aş ţine nici asemenea fiinţe decât dacă altfel nu se poate. Un şarpe fără colţi se poate târî pe unde pofteşte.

- Poate că ai dreptate, spuse Gandalf, dar şarpelui ăstuia mă tem că i-a mai rămas un dinte. Avea otravă în voce şi am eu bănuiala că te-a convins şi pe tine, chiar şi pe tine, Arborebărbos, ştiindu-ţi slăbiciunea inimii. Asta e, s-a dus, nu mai e nimic de spus. Dar Turnul Orthanc va fi de-acum al Regelui, căci al lui este de drept. Deşi poate că nu va avea nevoie de el.

- Asta o să vedem mai încolo, zise Aragorn. Valea asta însă o voi da enţilor, să facă ce vor cu ea, atâta vreme cât vor păzi Turnul ca nimeni să nu intre înăuntru fără învoirea mea.

- E încuiat, spuse Arborebărbos. L-am pus pe Saruman să-l încuie şi să-mi dea mie cheia. Sunt la Bârnăzor.

Bârnăzor se înclină precum un copac bătut de vânt şi îi întinse lui Aragorn două chei mari şi negre, cu o formă tare ciudată, prinse pe un inel de oţel.

- Îţi mulţumesc încă o dată, zise Aragorn, şi rămâneţi cu bine. Fie ca pădurea voastră să crească din nou în linişte şi pace. După ce veţi fi umplut valea asta, mai e loc şi pe partea apuseană a munţilor, pe unde aţi mai umblat voi odată, de mult de tot.

Chipul lui Arborebărbos se întristă.

- Pădurile or creşte ele. Codrii s-or întinde. Dar nu şi enţii. Pentru că nu mai sunt entmlădiţe.

- Poate că veţi avea mai mult noroc în căutarea voastră, zise Aragorn. De-acum vă puteţi îndrepta spre meleagurile răsăritene, unde de mult n-aţi mai putut pătrunde.

Însă Arborebărbos clătină din cap.

- E prea departe până acolo. Şi-s prea mulţi oameni prin locurile acelea în ziua de azi. Dar mi-am uitat îndatoririle de gazdă! Ce-ar fi să rămâneţi o vreme cu noi, să vă odihniţi? Poate că unii dintre voi vor s-o taie prin Pădurea Fangorn, să scurteze drumul, ce ziceţi?

Arborebărbos îşi aţinti privirile asupra lui Celeborn şi a lui Galadriel.

Dar, în afară de Legolas, toţi spuseră că trebuiau să plece ori spre miazăzi, ori spre apus.

- Hai cu mine, Gimli! îl îndemnă Legolas. Cu voia lui Fangorn pot acum să vizitez tainiţele Pădurii Enţilor şi să văd copacii aceia care nu se mai găsesc niciunde altundeva în Pământul de Mijloc. Hai cu mine, ca să-ţi ţii cuvântul dat şi astfel vom călători împreună spre meleagurile noastre în Pădurea Întunecimii şi mai departe.

Gimli primi, dar nu cu mare tragere de inimă, din cât se părea.

- Prin urmare, iată că se sfârşeşte şi cu Frăţia Inelului, spuse Aragorn. Dar nădăjduiesc să vă întoarceţi curând în ţara mea cu ajutorul promis.

- Vom veni, dacă ne vor îngădui seniorii noştri, zise Gimli. Păi, rămâneţi cu bine, hobbiţilor! Să ajungeţi cu bine la voi acasă şi ştiu că n-am să-mi pierd somnul de prea multă grijă pentru voi. Vom trimite vorbă de câte ori vom putea, şi poate că ne vom mai şi întâlni unii-alţii; dar mă tem că niciodată n-o să mai fim cu toţii împreună.

Arborebărbos îşi luă rămas-bun de la fiecare în parte şi se înclină de trei ori, încet, cu veneraţie în faţa lui Celeborn şi a lui Galadriel.

- E multă vreme de când nu ne-am mai întâlnit pe drumuri de pădure sau de munte, A vanimar, vanimálion nostari! spuse el. E trist că ne întâlnim doar la sfârşit. Căci lumea se schimbă; o simt în apă, o simt în pământ, o adulmec în aer. Nu cred că ne vom mai întâlni.

- Nu ştiu, Prea-bătrânule, zise Celeborn.

- Nu în Pământul de Mijloc, spuse Galadriel, şi nu înainte ca meleagurile ce zac sub valuri să se înalţe din nou. Abia atunci, cine ştie, ne vom întâlni din nou în văile mănoase din Tasarinan, la vreme de primăvară. Rămâi cu bine!

În fine, era rândul lui Merry şi a lui Pippin să-şi ia rămas-bun de la ent şi, când se uită la ei, Arborebărbos se veseli întrucâtva.

- Ei bine, piticuţilor veseli, vreţi să mai trageţi o duşcă împreună cu mine înainte de plecare?

- De bună seamă, răspunseră ei, aşa că entul îi luă cu sine la umbra unui copac şi acolo hobbiţii văzură că fusese pregătit un ulcior mare de piatră. Arborebărbos umplu trei cupe şi băură toţi trei, şi hobbiţii văzură cum ochii entului privesc la ei peste buza cupei.

- Fiţi cu băgare de seamă, cu băgare de seamă! spuse el. Căci aţi crescut ceva de când nu v-am mai văzut.

Izbucniră în râs şi îşi goliră cupele.

- Păi, cu bine, atunci! zise el. Şi nu uitaţi că dacă auziţi veşti despre entsoaţe prin ţărişoara voastră, să-mi trimiteţi vorbă.

Şi cu acestea, îşi flutură mâinile sale mari către toţi şi se pierdu printre copaci.

Călătorii călăreau acum mai iute, îndreptându-se spre Strunga Rohan; aproape de locul unde Pippin privise în Piatra Turnului Orthanc, Aragorn îşi luă rămas-bun de la ei. Despărţirea aceasta îi îndurera pe hobbiţi; căci Aragorn nu-i dezamăgise niciodată şi fusese călăuza lor prin multe primejdii.

- Mi-aş dori să avem o Piatră ca să ne putem vedea prietenii în ea, spuse Pippin, şi ca să putem vorbi cu ei chiar dacă suntem departe!

- Mai e o singură piatră pe care aţi putea-o folosi, răspunse Aragorn, şi asta pentru că sunt sigur că n-aţi dori să vedeţi ce v-ar arăta Piatra din Minas Tirith. Dar Palantírul din Orthanc va rămâne în păstrarea Regelui, ca să vadă ce se petrece în regatul său şi ce fac supuşii săi. Nu uita, Peregrin Took, tu eşti cavaler al Gondorului, şi nu te eliberez din serviciul meu. Acum îţi dau voie să pleci, dar s-ar putea să te chem înapoi. Şi nu uitaţi, dragi prieteni din Comitat, că regatul meu se întinde până la Miazănoapte, şi-ntr-o bună zi voi veni până acolo.

Aragorn îşi luă rămas-bun de la Celeborn şi de la Galadriel.

- Piatră Elfă, prin întunecime ai venit la noi, retrezindu-ne speranţa, şi acum ţi-ai împlinit toate dorinţele. Foloseşte-ţi din plin zilele! îi ură Galadriel.

- Frate al nostru, rămâi cu bine! Fie ca soarta ta să fie alta decât a mea şi comoara ta să rămână cu tine până la sfârşit!

Şi cu aceasta se despărţiră. Şi era vremea apusului; când, după o vreme, priviră în urmă, îl zăriră pe Regele Apusului în şa, înconjurat de cavalerii săi; soarele ce apunea strălucea deasupra lor şi făcea ca zalele şi armele lor să lucească asemenea aurului roşu, iar mantia albă a lui Aragorn părea să se fi preschimbat într-o flacără. Şi atunci Aragorn ridică piatra verde şi din mâna lui ţâşni o flacără verde.

După ce urmară valea Isenului o vreme, călătorii, tot mai puţini o apucară spre apus şi trecură prin Strungă în pustietăţile de dincolo, apoi o luară spre miazănoapte şi trecură hotarul ţării Murge. Dunlendingii o rupeau la fugă din calea lor şi se piteau care pe unde apuca, căci se temeau de seminţia elfilor, cu toate că puţini dintre aceştia ajungeau prin partea locului; dar călătorii nu-i băgară în seamă: încă erau mulţi şi aveau tot ceea ce le trebuia; aşa că îşi văzură de drum în linişte şi tihnă, poposind şi ridicând corturile când pofteau.

În a şasea zi de la despărţirea de Rege, traversară o pădure ce cobora din dealurile de la poalele Munţilor Ceţoşi, aflaţi acum în dreapta lor. Şi când ieşiră din nou la loc deschis, la ceasul scăpătatului, ajunseră din urmă un bătrân sprijinit într-un toiag, îmbrăcat în zdrenţe cenuşii sau poate de un alb murdar, la picioarele căruia se târa un cerşetor scâncitor şi scheunător.

- Ei, ei, Saruman! zise Gandalf. Încotro aşa grăbit?

- Ce te priveşte? făcu el ţâfnos. Tot mai vrei să-mi porunceşti unde şi ce să fac, nu te mulţumeşte că am ajuns în ruină?

- Cunoşti răspunsurile; nu şi nu. Dar, oricum, vremea strădaniilor mele se apropie de sfârşit. Greul apasă acum umerii regelui. Dacă ai fi avut răbdare să aştepţi în Turnul Orthanc, l-ai fi văzut şi ţi-ar fi arătat cât de înţelept şi milostiv este.

- Atunci cu atât mai bine am făcut că am plecat mai devreme, zise Saruman. N-am nici un chef să-l văd. Iar dacă vrei un răspuns la prima ta întrebare, ei bine, caut o cale să ies din regatul lui.

- Păi atunci chiar că ai apucat-o pe un drum greşit şi nu văd cum ai să reuşeşti în călătoria asta a ta. Ne dispreţuieşti chiar într-atât ajutorul? Pentru că noi vrem să te ajutăm.

- Pe mine? făcu Saruman. Nu, te rog, nu-ţi râde de mine! Mai bine să te văd încruntat. Cât despre Doamna asta de-aici, n-am nici o încredere în ea: întotdeauna m-a urât şi ţi-a ţinut ţie partea. Sunt pe deplin încredinţat că anume te-a adus prin părţile astea ca să ai plăcerea să te bucuri de sărăcia mea. Dacă aş fi avut vreun semn că o să mă urmăreşti, fii sigur că nu ţi-aş fi făcut plăcerea asta.

- Ascultă, Saruman, zise Galadriel, noi avem alte rosturi şi alte griji mult mai importante decât să te vânăm pe tine. Mai degrabă recunoaşte că a dat norocul peste tine; căci acum ţi se oferă ultima şansă.

- Dacă ar fi cu adevărat ultima, m-aş bucura, spuse Saruman, căci n-ar trebui să mă mai ostenesc să o refuz încă o dată. Nu mai am nici o nădejde, dar nu vreau să le împărtăşesc pe-ale voastre, dacă aveţi aşa ceva.

Preţ de o clipă, ochii lui scăpărară.

- Plecaţi! Nu mi-am pierdut degeaba vremea cercetând toate acestea. Singuri v-aţi pecetluit soarta şi o ştiţi prea bine. Şi în timp ce hălăduiesc aşa, mă gândesc că v-aţi dărâmat propriile voastre case când aţi distrus-o pe a mea, un gând care, trebuie să recunosc, mă mângâie întrucâtva. Şi, dacă nu-s indiscret, ce corabie vă va purta înapoi peste marea cea mare? întrebă el batjocoritor. O corabie cenuşie, plină de fantome?

Izbucni în râs, dar vocea lui era spartă şi hâdă.

- Ridică-te, netotule! strigă el către celălalt cerşetor care se aşezase în drum, şi-l lovi cu toiagul. Întoarce-te! Dacă spilcuiţii ăştia merg pe acelaşi drum cu noi, atunci noi o apucăm pe altul. Hai, urneşte-te sau nu-ţi primeşti coaja la cină!

Cerşetorul se întoarse şi trecu pe lângă ei, abia mergând şi adus de spate.

- Bietu’ şi bătrânu’ Grima! se smiorcăi el. Bietu’ şi bătrânu’ Grima! Mereu bătut şi înjurat. Ah, cât îl urăsc! Ah, de l-aş putea părăsi!

- Atunci părăseşte-l! zise Gandalf.

Dar Limbă de Vierme se mulţumi să-i arunce o privire scurtă şi îngrozită, cu ochii lui împăienjeniţi, după care se târşâi iute la adăpost în spatele lui Saruman. Şi trecând pe lângă călăreţi, cei doi nenorociţi ajunseră în dreptul hobbiţilor. Văzându-i, Saruman se opri şi se holbă la ei; dar ei îl priveau cu milă.

- Vasăzică, şi voi aţi venit să vă desfătaţi, micuţii mei? Nu vă pasă de nevoile unui cerşetor, nu-i aşa? Pentru că voi aveţi tot ce vreţi, mâncărică, haine frumoase şi cea mai bună iarbă pentru pipele voastre. Aaaa, da, ştiu, ştiu! Ştiu de unde vine. Nu i-aţi da unui cerşetor o pipă plină, nu-i aşa?

- Dacă aş avea, ţi-aş da, spuse Frodo.

- Îţi dau ce mi-a rămas mie, numai să aştepţi niţel, zise Merry.

Coborî de pe ponei şi răscoli în traista agăţată de şa. Apoi întinse lui Saruman o punguliţă de piele.

- Vezi ce mai găseşti. Poţi s-o iei pe toată. Atât mi-a mai rămas de la Isengard.

- Ea mea, a mea, da, şi cumpărată scump tare! strigă Saruman, apucând strâns punga. E doar o plată simbolică; căci ai luat mult mai mult, pun rămăşag. Da’ un cerşetor trebuie să fie recunoscător când hoţul îi înapoiază chiar şi o fărâmă din ce-a fost a lui. Mă rog, să nu te miri când o să ajungi acasă dacă ai să găseşti lucrurile mai puţin bune în Meleagul de la Miazăzi decât ar fi pe placul tău. Multă vreme o să ducă ţărişoara ta lipsă de frunze d-astea!

- Mulţumesc! răspunse Merry. În cazul ăsta, îmi iau punguliţa înapoi, pentru că nu e a ta, ci a bătut cale lungă împreună cu mine. N-ai decât să înveleşti buruiana într-o zdreanţă de-a ta!

- După plată şi răsplată, pufni Saruman şi, întorcându-i spatele lui Merry, îi dădu un şut lui Limbă de Vierme şi porni în direcţia pădurii.

- Da’ ştii că-mi place! izbucni Pippin. I-auzi, hoţ! Ce să mai zicem noi atunci că am încăput pe mâinile duşmanului şi-am fost răniţi şi târâţi de orci prin tot Rohanul?

- Ah, oftă Sam. Şi-a pomenit ceva de cumpărat. Cum naiba? Iar ce-a spus despre Meleagul de la Miazănoapte nu mi-a plăcut câtuşi de puţin. E timpul să ne întoarcem acasă.

- Da, aşa zic şi eu, spuse Frodo. Dar nu putem ajunge mai iute dacă e să-l vedem pe Bilbo. Întâi mă duc în Vâlceaua Despicată, orice s-ar întâmpla.

- Aşa e mai bine să faceţi, consimţi Gandalf. Dar vai de nenorocitul ăsta de Saruman! Mă tem că pentru el nu se mai poate face nimic. S-a veştejit de tot. Însă şi aşa, tot îmi vine să cred că Arborebărbos nu are dreptate: încă mai e în stare să facă rău, chiar dacă mic şi meschin.

A doua zi ajunseră în partea nordică a ţării Murge, unde nu mai locuia nici un om, cu toate că ţinutul era verde şi plăcut. Septembrie venea cu zile aurii şi nopţi argintii, şi călătorii îşi urmară calea nestingheriţi până la râul Gârla Lebedelor; găsiră vechiul vad, la răsărit de cascadă, unde râul cădea abrupt în luncă. Departe la apus, se zăreau în ceaţă iazurile şi ostroavele printre care râul îşi croia valea până la Torentul Cenuşiu: acolo, în pădurea de stuf îşi făceau cuibare lebede făr’ de număr.

Şi ajunseră şi în Eregion, şi zorii unei dimineţi minunate se revărsară sclipind peste ceţurile lucitoare; şi privind din tabăra lor aşezată pe o dâlmă, călătorii văzură la orizontul răsăritean trei piscuri avântate spre cer printre norii plutitori, luminate de primele raze ale Soarelui: Caradhras, Celebdil şi Fanuidhol. În apropierea lor se găseau Porţile Moriei.

Zăboviră acolo şapte zile încheiate, căci sosise ceasul unei noi despărţiri şi nici unul nu se grăbea să facă primul pas. Curând, Celeborn şi Galadriel şi suita lor aveau să o apuce spre răsărit, să treacă de Trecătoarea Cornului Roşu, în jos pe Scara Pârâiaşului Tainic, până la Râul Argintului şi de acolo în ţara lor. Făcuseră tot ocolul acesta pe drumuri apusene pentru că avuseseră multe de vorbit cu Elrond şi Gandalf, iar acum descoperiseră că încă mai aveau ce să-şi spună, Astfel că, după ce hobbiţii se cuibăreau în culcuşurile lor, ei rămâneau de vorbă până târziu în noapte, sub acoperişul de stele, amintindu-şi de evuri trecute şi de bucuriile şi suferinţele pe care le trăiseră pe lume, sau se sfătuiau în privinţa zilelor ce aveau să urmeze. Dacă s-ar fi întâmplat să treacă pe-acolo vreun drumeţ pribeag, n-ar fi avut multe de văzut sau de auzit, ci i s-ar fi năzărit că zăreşte nişte forme cenuşii, tăiate în piatră, monumente ridicate în amintirea cine ştie căror fapte şi rătăcite pe meleaguri pustii. Căci stăteau nemişcaţi şi nu-şi vorbeau prin viu grai, ci îşi priveau unii altora gândurile; şi numai ochii lor strălucitori se mişcau sau se aprindeau şi mai tare, în urmărirea gândurilor.

A venit însă şi momentul în care nu mai rămăsese nimic nespus, astfel că se despărţiră din nou, pentru o vreme, până când sosea ceasul ca cele Trei Inele să dispară din această lume. Făcându-se repede nevăzuţi printre pietre şi umbre din pricina mantiilor cenuşii, seminţia din Lórien îşi urmă drumul spre munţi; iar cei care mergeau spre Vâlceaua Despicată statură îndelung sus pe dâlmă şi priviră în urmă-i, până zăriră o scăpărare ca de fulger în ceaţa tot mai deasă; după care nu se mai văzu nimic. Frodo ştia că Galadriel îşi ridicase inelul, în semn de rămas-bun.

- Ce mi-aş fi dorit să mă întorc în Lórien, oftă Sam şi îşi întoarse privirile de la munţi.

Într-o seară, străbătând podişul ierbos, s-au pomenit dintr-o dată, aşa cum li se părea întotdeauna călătorilor, la marginea acestuia, deasupra văii adânci a Vâlcelei Despicate, şi au văzut departe jos făcliile aprinse în casa lui Elrond. Au coborât în vale, au traversat podul şi au ajuns la uşă şi toată casa s-a umplut de lumină şi cântec de bucurie, căci, iată, se întorsese Elrond.

Primul lucru pe care l-au făcut hobbiţii înainte de a mânca, de a se spăla sau chiar de a-şi dezbrăca mantiile, a fost să-l caute pe Bilbo. L-au găsit singur-singurel în odăiţa lui. Peste tot vrafuri de hârtii, tocuri de scris şi condeie; Bilbo însă şedea într-un jilţ în faţa unui foc mic şi vesel. Arăta foarte bătrân, dar împăcat şi somnoros.

La intrarea lor, el a deschis ochii şi şi-a înălţat privirile.

- Salutare, salutare! Vasăzică v-aţi întors? Şi mâine e ziua mea. Aţi nimerit la tanc! Ştiţi că împlinesc o sută douăzeci şi nouă de ani? Şi dacă mi se mai dă un an de viaţă, o să-l ajung pe Bătrânul Took. Mi-ar plăcea să-l întrec; dar asta vom mai vedea.

După sărbătorirea zilei de naştere a lui Bilbo, hobbiţii au mai rămas câteva zile în Vâlceaua Despicată şi în tot acest timp au stat mult împreună cu bătrânul lor prieten care-şi petrecea mai toată vremea în odăiţă, de unde ieşea numai ca să mănânce. La mese era foarte punctual, ca de obicei, şi arareori i se întâmpla să nu se trezească la timp pentru ele. Adunaţi în jurul focului, hobbiţii i-au povestit pe rând tot ceea ce-şi puteau aminti din călătoriile şi aventurile lor. La început, Bilbo s-a prefăcut a lua notiţe; dar deseori aţipea; şi când se trezea spunea: „Ce minunat! Ce minunat! Dar unde rămăsesem?” Astfel că ei reluau povestea de acolo de unde îl cuprinsese pe el somnul. Singura parte care părea să-l fi stârnit cu adevărat şi să-l ţină treaz a fost episodul încoronării şi căsătoriei lui Aragorn.

- Am fost invitat la nuntă, desigur. Şi cât am mai aşteptat clipa aceasta. Dar, nu ştiu cum s-a făcut că atunci când a fost să plec, mi-am dat seama că aveam multe de făcut aici; şi împachetatul îţi dă atâtea bătăi de cap.

Trecuseră aproape două săptămâni când, într-o bună dimineaţă, Frodo se uită pe geam afară şi văzu că noaptea căzuse bruma, încât plasele de păianjen arătau ca nişte ţesături albe. Şi brusc îşi dădu seama că trebuia să plece şi să-şi ia rămas-bun de la Bilbo. Vremea încă era liniştită şi frumoasă, după una dintre cele mai minunate veri de care-şi aminteau oamenii; însă iată că intraseră în octombrie şi în curând vremea avea să se schimbe, aducând ploi şi vânt urât. Şi drumul până acasă era lung. Dar nu gândul la vreme îl frământa pe el. Ci avea simţământul ăsta că trebuia neapărat să se întoarcă în Comitat. Şi Sam simţea acelaşi lucru. Cu o seară înainte chiar îi spusese lui Frodo:

- Ei, domnu’ Frodo, departe am mai umblat şi multe am văzut, da’ nu cred că am găsit un alt loc mai grozav ca ăsta. Aici găseşti câte puţin din toate, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun: şi din Comitat, şi din Pădurea de Aur, şi din Gondor, şi case regeşti şi hanuri, păşuni şi munţi, toate laolaltă. Da’ nu ştiu cum, simt aşa că trebuie s-o pornim la drum curând. Ca să fiu sincer, îmi fac griji din pricina Unchiaşului meu.

- Da, Sam, din toate câte puţin, doar Marea lipseşte, răspunsese Frodo; iar acum îşi repetă în sinea lui; „Doar Marea lipseşte.”

În acea zi Frodo vorbi cu Elrond şi hotărâră să plece a doua zi dimineaţa.

- Cred că o să vin şi eu, spuse Gandalf, spre încântarea lor. Măcar până în Bree. Vreau să-l văd pe Captalan.

Seara îşi luară rămas-bun de la Bilbo.

- Ei, dacă trebuie să plecaţi, atunci trebuie, spuse el. Îmi pare rău. O să vă duc dorul. Îmi place să vă ştiu pe-aici, pe-aproape. Dar acum mi s-a făcut tare somn.

După care îi dădu lui Frodo vesta de mithril şi sabia Sting’ uitând că i le mai dăduse o dată; îi mai dădu însă şi trei cărţi cu datini şi legende, pe care le scrisese de-a lungul timpului cu scrisul său mărunt şi fin şi pe care le intitulase Traduceri din elfică, de B.B. - titlul fiind scris pe copertele roşii.

Lui Sam îi dădu o punguliţă cu aur.

- Cam ultima picătură din prada lui Smaug. S-ar putea să-ţi de folos dacă ai de gând să te însori, Sam.

La care vorbe Sam roşi.

- Vouă, tinereilor, nu prea am ce să vă dau, se întoarse el spre Merry şi Pippin, în afară de nişte sfaturi bune. Şi după ce le dădu sfaturile cuvenite, adăugă după cum era obiceiul în Comitat: Să nu vi se urce la cap prea tare că n-o să vă mai încapă pălăriile! Numai că dacă nu vă opriţi din crescut, curând şi pălăriile şi hainele o să vă ardă la buzunare.

- Dar tu vrei să-l întreci pe Bătrânul Took, i-o-ntoarse Pippin. Aşa că nu văd de ce n-am încerca şi noi să-l întrecem pe Muget de Taur.

Bilbo izbucni în râs şi scoase din buzunar două pipe frumoase, cu muştiuc din sidef şi împodobite cu argint filigranat.

- Gândiţi-vă la mine când fumaţi cu pipele astea! îi rugă el. Le-am primit de la elfi, le-au făcut anume pentru mine, dar eu nu mai fumez acum. Şi spunând acestea, capul îi căzu în piept şi aţipi pe loc; iar când se trezi, spuse: Unde rămăsesem? Aa, da, împărţeam daruri. Că mi-am adus aminte: ce s-a ales de inelul meu, Frodo, pe care mi l-ai luat?

- L-am pierdut, Bilbo dragă, spuse Frodo. Am scăpat de el, ştii doar.

- Ce păcat! Mi-ar fi plăcut să-l văd. Ba nu, ce prost sunt! Doar de-asta-i plecat în călătorie, să scapi de el, nu-i aşa? Dar totul e aşa de încâlcit, pentru că multe altele s-au amestecat în povestea asta: treburile lui Aragorn, şi Staful Alb şi Gondorul, şi Călăreţii şi Sudiştii şi olifanţii - chiar ai văzut unul, Sam? - şi peşteri, şi turnuri, şi copaci de aur, şi naiba ştie câte şi mai câte.

Desigur că eu m-am întors acasă din călătoria mea pe un drum mult prea drept. Cred că Gandalf ar fi putut să mă ducă să-mi arate şi mie una-alta. Dar dacă aş fi făcut asta, licitaţia s-ar fi isprăvit înainte să apuc eu să mă întorc şi aş fi dat de un bucluc mult mai mare decât cel în care am intrat. Oricum, acum e prea târziu; şi chiar cred că e mult mai comod să stau aici şi să mi se povestească. Focul e tare plăcut şi mâncarea e foarte bună şi sunt elfi pe care-i poţi vedea oricând ai chef. Ce-şi mai poate dori un hobbit?

Şi în timp ce murmura ultimele cuvinte, capul îi căzu de tot în piept şi Bilbo se cufundă într-un somn adânc.

O dată cu lăsarea nopţii, odaia era tot mai întunecoasă şi focul mai luminos; hobbiţii îl priviră pe Bilbo cum dormea şi văzură că faţa lui zâmbea. Rămaseră o vreme acolo în tăcere, apoi Sam se uită înjur, la odăiţă şi la umbrele ce dansau pe pereţi şi spuse încetişor:

- Nu cred, domnu’ Frodo, că a scris prea mult cât am fost noi plecaţi. Povestea noastră n-o s-o scrie niciodată.

La aceste cuvinte, Bilbo deschise un ochi, ca şi cum l-ar fi auzit. Se foi în jilţ şi se trezi de-a binelea.

- Ştiţi, mă fură somnul în ultima vreme, explică el. Iar când am timp de scris, îmi place mai mult să scriu poezii. Mă-ntreb, Frodo, dragule, dacă te-ar deranja să faci puţină ordine pe-aici înainte de a pleca? Să-mi strângi însemnările şi hârtiile şi jurnalul şi să le iei cu tine, dacă vrei. Vezi tu, nu mai am mult timp ca să aleg şi să aranjez totul. Pune-l pe Sam să te ajute şi după ce-ai pus totul la punct, întoarce-te ca să mă uit şi eu ce-ai făcut. N-o să fiu prea aspru cu criticile.

- Bineînţeles că o să fac ce-mi spui! răspunse Frodo. Şi bineînţeles că o să mă întorc iute; nu mai e nici o primejdie. Acum avem un rege adevărat care o să se îngrijească în curând şi de drumuri.

- Îţi mulţumesc, dragul meu prieten! Îmi iei o adevărată povară de pe cap, să ştii. În clipa următoare adormi buştean.

A doua zi, Gandalf şi hobbiţii se despărţiră de Bilbo în odaia lui, pentru că afară era prea frig; apoi îşi luară rămas-bun de la Elrond şi de la toţi ai casei.

În prag, Elrond îi ură lui Frodo drum bun, îl binecuvântă şi-i spuse:

- Ascultă-mă, ori te întorci foarte curând, ori cred că nu mai e nevoie să vii aici. Cam la vremea asta a anului, când frunzele se auresc înainte să cadă, caută-l pe Bilbo în pădurile Comitatului. Voi fi cu el.

Nimeni altcineva n-a auzit aceste cuvinte, iar Frodo le-a păstrat doar pentru sine.

VII Spre casă

În sfârşit, hobbiţii priveau spre casă. Erau nerăbdători să revadă Comitatul; la început au mers încet, din pricină că Frodo avea un fel de nelinişte în el. Când au ajuns la Vadul Urşilor, el s-a oprit şi mai că n-ar fi voit să-şi mâie calul în apele râului; prietenilor nu le-a scăpat că ochii lui păreau să nu-i vadă, nici pe ei şi nici ce era în jurul lor. Toată ziua aceea Frodo a rămas tăcut. Era şase octombrie.

- Te doare ceva, Frodo? îl întrebă Gandalf încet în timp ce călărea alături de el.

- Mda, mă doare. Umărul. Rana mă înţeapă şi amintirea Întunecimii mă apasă. Azi se împlineşte anul.

- Din păcate, unele răni nu se vindecă niciodată pe de-a-ntregul, oftă Gandalf.

- Mă tem că rana mea e de acest soi. Nu am cum să mă întorc cu adevărat acasă. Da, ajung în Comitat, dar nu mi se va mai părea la fel; pentru că nu voi fi acelaşi. Sunt rănit de cuţit, de vârf ascuţit, de dinte veninos şi de o lungă povară. Unde mai pot eu găsi odihna?

Gandalf nu-i răspunse.

La capătul zilei următoare durerea şi neliniştea trecuseră si Frodo era din nou vesel, atât de vesel de parcă nu-şi amintea de întunericul de cu o zi înainte. Au continuat călătoria cu bine, zilele treceau cu repeziciune; căci călăreau în tihnă şi adeseori zăboveau pe frumoasele plaiuri împădurite unde frunzele erau roşii şi galbene în soarele toamnei. Şi au ajuns şi la Ţancul Vremii; era la scăpătat şi umbra dealului se întindea neagră pe drum. Frodo i-a rugat să se grăbească. Nu s-a uitat nici o clipă spre deal, ci a călărit mai departe prin umbra lui, ţinându-şi capul plecat şi strângându-şi pelerina în jurul trupului. În noaptea ceea vremea a dat semne de schimbare, vântul a început să bată dinspre Apus, aducând cu el ploaie; sufla tare şi tăios, frunzele galbene se învârteau precum păsările în văzduh. Când au ajuns la Pădurea Rea, ramurile erau aproape despuiate şi o perdea grea de ploaie ascundea Dealul Bree de ochii lor.

Aşa s-a făcut că la capătul unei seri vijelioase şi umede, în ultimele zile ale lui octombrie, după ce au urcat drumul în pantă, cei cinci călători ajunseră la Poarta dinspre Miazăzi a satului Bree. Era încuiată zdravăn; ploaia le bătea în faţă şi norii joşi se fugăreau pe cerul tot mai întunecat, încât cei cinci se simţiră oarecum descumpăniţi, căci se aşteptaseră la o primire mai călduroasă.

Fură nevoiţi să strige de mai multe ori până când Portarul se îndură să iasă, cu un ciomag în mână, după cum observară ei. Îi privi cu teamă şi neîncrezător; dar când îl recunoscu pe Gandalf şi văzu că însoţitorii săi erau hobbiţi, în ciuda straielor lor străine de partea locului, se lumină la faţă şi le ură bun venit.

- Poftiţi, intraţi! îi invită el, descuind poarta. N-o să stăm de poveşti aici în frig şi umezeală, o noapte de câine. Da’ bătrânu’ Barley sigur o să vă primească cu braţele deschise la Ponei şi-acolo o să auziţi tot ce-i de auzit.

- Şi-acolo o să auziţi mai târziu tot ce-avem noi de zis, şi chiar mai multe, zise Gandalf râzând. Ce face Harry?

Portarul sudui.

- S-a dus, spuse. Da’ mai bine-l întrebaţi pe Captalan. Seară bună!

- Seară bună! îi urară la rândul lor şi trecură mai departe.

Abia acum băgară de seamă că în spatele gardului viu ce mărginea pe o parte drumul fusese construită o baracă joasă şi lungă şi din ea ieşiseră câţiva oameni care stăteau şi se uitau la ei peste gard. Când ajunseră în dreptul casei lui Bill Ferigă, văzură că gardul viu crescuse neîngrijit şi netuns de multă vreme, iar ferestrele erau toate oblonite.

- Oare i-ai făcut de petrecanie când l-ai lovit cu mărul ăla? îl întrebă Pippin pe Sam.

- N-am eu norocu’ ăsta, domnu’ Pippin, răspunse Sam. Dar tare-aş vrea să ştiu ce s-a ales de bietu’ poneiu’ ăla. M-am gândit de multe ori la el, şi la lupii ăia care urlau, şi la tot.

Ajunseră într-un târziu şi la Poneiul în două Picioare, unde lucrurile păreau neschimbate pe dinafară; în spatele perdelelor roşii de la ferestrele de la parter se zăreau lumini. Aşa că traseră de clopotul de la intrare. Nob veni la uşă, deschise o ferestruică şi îşi furişă o privire afară; şi când îi văzu stând sub felinar, scoase un strigăt de surpriză.

- Domnu’ Captalan! Stăpâne! urlă el. S-au întors!

- Chiar aşa? Ei las’ că-i învăţ eu minte, se auzi vocea domnului Captalan, şi numai ce ieşi val-vârtej din casă cu o bâtă zdravănă în mână. Dar când văzu cine erau întorşii, se opri brusc şi încruntătura neagră de pe chipul lui se preschimbă în uimire şi încântare.

- Nob, neghiob cu minte de câlţi ce eşti! strigă el. Nu poţi să zici numele vechilor noştri prieteni? Auzi, să mă sperii tu în halu’ ăsta, şi pe asemenea vremuri. Măi să fie, măi să fie! Şi de unde-mi veniţi, mă rog frumos? Nu mă aşteptam să vă mai văd pe vreunu’ pe-aici, zău aşa: s-o apucaţi aşa pe pustii, cu Pas Mare ăla şi cu toţi Oamenii Negri mişunând peste tot. Da-s bucuros de-a binelea că vă văd, şi mai ales pe Gandalf. Intraţi! Intraţi! Aceleaşi camere ca data trecută? Sunt libere. Da, aproape toate camerele sunt libere în ziua de azi, nu mă feresc să v-o spun, căci o să aflaţi şi singuri în curând. Să văd ce putem pregăti de cină, şi cât mai repede; da’ nu prea am ajutoare deocamdată. Hei, Nob, trântore! Spune-i lui Bob! Ah, tot uit, Bob s-a dus; se întoarce seara la ai lui acasă, mai nou. Mda. Nob, ia poneii oaspeţilor şi du-i în grajd! Iar dumneata, Gandalf o să vrei să-ţi duci singur calul la grajd, nu-i aşa? Frumos animal, ţi-am zis-o încă de când l-am văzut întâiaşi dată. Păi, hai, intraţi! Simţiţi-vă ca acasă!

Domnul Captalan, cel puţin, nu-şi schimbase câtuşi de puţin felul de a vorbi şi părea că-şi ducea viaţa în acelaşi iureş clocotitor. Cât despre muşterii, aproape că nu era nimeni în preajmă, totul era tăcut; din Sala Mare se auzea un murmur stins de două-trei voci, mai multe. Iar faţa hangiului arăta cam vârstată şi roasă de griji, acum că o puteau vedea mai bine în lumina celor două lumânări pe care le aprinsese pentru a le lumina drumul.

Îi conduse pe coridor până în salonaşul pe care-l ocupaseră în acea noapte ciudată cu mai mult de un an în urmă; iar ei se luară după el oarecum neliniştiţi, căci nu aveau nici o îndoială că bătrânul Barliman era ros de gânduri în ciuda aerului său curajos. Lucrurile nu mai erau cum fuseseră odată. Dar călătorii nu spuseră nimic, aşteptau să vadă ce s-a mai întâmplat.

După cum bănuiseră, domnul Captalan veni în salonaş după cină, să vadă dacă totul fusese pe placul lor. Şi fusese, într-adevăr: cel puţin în privinţa berii sau a merindelor gătite la Poneiul, nici o schimbare în rău.

- N-am să cutez chiar atât de mult încât să vă invit în Sala Mare în seara asta, zise Captalanul. Trebuie că sunteţi obosiţi; şi oricum nu prea e nimeni acolo. Dar dacă-mi puteţi dărui o jumate de oră înainte să mergeţi la culcare, tare-aş vrea să stau niţel de vorbă cu Domniile voastre, aşa, liniştit, între noi.

- Chiar asta voiam şi noi să facem, zise Gandalf. Nu suntem obosiţi. Am venit fără nici o grabă. Ne-a murat ploaia, am îngheţat, ne era foame, dar mulţumită ţie am scăpat şi de astea. Hai, şezi colea! Şi dacă ai nişte buruiană de pipă, ţi-am fi recunoscători.

- Uff, orice altceva să-mi fi cerut vă dădeam bucuros, numai asta nu, zise Captalanul. E unul dintre lucrurile ce aproape că nu se mai găsesc prin părţile astea, numa’ ce apucăm să creştem pe lângă casă şi alea nu-s de ajuns. Din Comitat nu mai primim nimic în ultima vreme. Da’ să văd ce pot face.

Când se întoarse, le dădu cât să le ajungă pentru o zi sau două; un cocoloş de frunze netăiate.

- De pe terasele noastre de la miazăzi, explică el, cel mai bun pe care-l avem, da’ nu se compară cu cel din Meleagul de la Miază-zi, aşa am spus întotdeauna, chiar dacă ţin cu Bree în mai toate cele, să-mi fie cu iertare.

Îl poftiră să şadă într-un jilţ mare lângă foc, Gandalf se aşeză de partea cealaltă a vetrei, iar hobbiţii pe nişte taburete între ei; şi astfel stătură şi vorbiră mai multe jumătăţi de oră şi îşi împărtăşiră toate noutăţile pe care dorea domnul Captalan să le audă ori să le dea în vileag. Cele mai multe lucruri pe care le povesteau ei umpleau de mirare şi uluială pe gazda lor şi întrecea de departe orice închipuire a minţii sale; şi arareori provocau un comentariu mai adânc decât: „Nu mai spune!” repetat adeseori în ciuda a ceea ce auzea domnul Captalan cu propriile sale urechi.

- Ia nu mai spune, domnu’ Baggins; sau ăi fi domnu’ Subdeal? M-am zăpăcit de tot. Nu mai spune, domnu’ Gandalf! Al naibii să fiu! Cine să-şi închipuie aşa ceva în ziua de azi!

Cât despre veştile sale, lui Captalan nu-i ajungea o singură gură să spună tot ce avea de spus. Lucrurile erau departe de a fi bune, zicea el. Afacerile nici măcar bunicele nu mai erau, dimpotrivă, rele de tot.

- Nimeni nu mai vine în Bree de Afară. Iar cei dinăuntru stau mai tot timpul închişi în casă, cu uşile zăvorite. Totu’ se trage de la străinii şi teleleii care-au început să sosească pe Calea Verde anu’ trecut, după cum bănuiesc că vă amintiţi; da’ mai târziu au venit şi mai mulţi. Unii erau nişte vai-de-capu’-lor, fugeau de necaz; da’ cei mai mulţi erau oameni răi, puşi pe hoţii şi ticăloşii. Şi-au fost belele chiar aici în Bree, belele mari. Am avut parte chiar şi de o încăierare, şi unii au fost omorâţi, omorâţi de-a binelea! Puteţi să credeţi aşa ceva?

- Da, eu da, zise Gandalf. Câţi?

- Trei şi doi, răspunse Captalanul, voind să spună că trei din Neamul Mare şi doi din Neamul Mic. Bietu’ Mat Iarba Neagră şi Rowlie Măr Pădureţ, şi micu’ Tom Scai Ghimpos din Pestedeal; şi Willie Maluri de Dinsus, şi unul din familia Subdeal, din Căpiţa: băieţi de treabă cu toţii, le simţim lipsa; şi Harry Iarba Ciutei, ăla de era la Poarta de la Apus şi ăla de-i zicea Bill Ferigă s-au dat cu străinii şi cu ei s-au tot dus; şi am eu aşa o bănuială că ăştia doi i-au lăsat să intre. În noaptea încăierării, vreau să spun. Şi asta a fost după ce le-am arătat pe unde sunt porţile şi i-am dat afară; adică înainte de sfârşitu’ anului; iar încăierarea a fost la începutu’ anului cestălalt, după zăpada grea ce-am avut-o.

Şi-acu’ s-au dat pe jaf şi trăiesc Afară, se-ascund în păduri dincolo de Fundurâului, şi-n pustietăţile de la miazănoapte. E cam ca în vremurile alea rele despre care povestesc legendele. Drumurile sunt primejdioase şi nimeni nu se-ncumetă să meargă prea departe, iar oamenii se încuie în case de cum apune soarele. Ţinem străjeri de jur împrejurul gardului, iar noaptea porţile sunt bine păzite.

- Să ştiţi că noi n-am avut nici o bătaie de cap pe drum, zise Pippin, şi-am venit agale şi n-am stat de veghe. Credeam că am lăsat în urmă toate problemele astea.

- Ei, Jupâne, aflaţi că nu le-aţi lăsat şi tare-i păcat, oftă Captalanul. Da’ nu-i de mirare că nu v-au sâcâit. Nu se iau de cine-i înarmat cu spade şi coifuri şi scuturi şi toate cele. Îi face să se gândească de două ori, zău. Şi trebuie să spun că şi pe mine m-a luat niţel cu frig când v-am văzut.

Abia acum înţeleseră hobbiţii că oamenii îi priviseră uluiţi nu din pricină că erau surprinşi de întoarcerea lor, ci pentru că se minunau de tot harnaşamentul. Ei înşişi se obişnuiseră într-atât să poarte arme şi să călătorească printre oşteni înarmaţi până-n dinţi, încât uitaseră că zalele lucioase care se întrezăreau de sub mantiile lor şi coifurile din Gondor şi din Obşte, precum şi frumoasele însemne de pe scuturile lor aveau să pară ca de pe altă lume în propriul lor ţinut. Gandalf, şi el, călărea acum pe calul lui mare şi sur, înveşmântat în alb tot, cu o mantie albastră cu argintiu pe deasupra şi cu sabia cea lungă, numită Glamdring, prinsă la şold.

Gandalf izbucni în râs.

- Măi, măi, zise, dacă ăştia se tem de noi cinci, apoi să ştii că am avut parte de duşmani mai de temut în drumurile noastre. Dar, oricum, or să te lase în pace noaptea cât suntem noi pe-aici.

- Şi cât veţi sta? întrebă Captalanul. N-am să ascund că tare ne-ar bucura să vă avem o vreme printre noi. Vedeţi dumneavoastră, nu prea suntem obişnuiţi cu asemenea belele; iar Pribegii au plecat cu toţii, aşa vorbeşte lumea. Nu cred că până acum am priceput noi prea bine ce-au făcut ei pentru noi. Căci am avut parte de jivine mai rele decât bandiţii. Iarna trecută urlau lupii pe la garduri. Şi-n păduri bântuie tot felu’ de lighioane negre, atât de înspăimântătoare că-ţi îngheaţă sângele-n vine numa’ când te gândeşti Ia ele. Tare ne mai frământă toate astea, vă zic.

- Te cred, zise Gandalf. Aproape toate meleagurile au fost cuprinse de tulburare în zilele din urmă, de mare tulburare. Dar, capul sus Barliman! Aţi fost în pragul unor nenorociri cu adevărat mari şi mă bucur că nu vi s-a întâmplat nimic mai rău de-atât. Acum vin vremuri mai bune. Mai bune poate decât îţi aminteşti că ai trăit vreodată. Pribegii s-au întors. Noi am venit înapoi cu ei. Şi avem din nou rege, Barliman. În curând o să-şi îndrepte gândurile şi prin părţile voastre.

Şi atunci Calea Verde va fi din nou deschisă şi solii lui vor veni spre miazănoapte şi se va vântura multă lume în sus şi-n jos şi tot ce-i rău va fi alungat din pustietăţi. Crede-mă că timpul scurs nu s-a irosit în zadar şi unde a fost odată sălbăticie vor fi din nou oameni şi câmpii.

Domnul Captalan clătină din cap.

- Dacă pe drum umblă câţiva oameni de bună-credinţă şi cuviincioşi, n-au decât să umble cât or vrea, n-avem noi treabă cu ei. Da’ ne-am săturat de gloate şi de tâlhari. Şi nu vrem nici picior de străin în Bree. Sau prin preajmă. Vrem să fim lăsaţi într-ale noastre. N-am chef să ne vină pe cap o adunătură de străini şi să-şi facă sălaş aici şi să strice frumuseţe de natură.

- O să fiţi lăsaţi într-ale voastre, Barliman, zise Gandalf împăciuitor. E loc destul pentru alte aşezări între Isen şi Torentul Cenuşiu, sau de-a lungul malurilor la miazăzi de Coniaied, fără suflare de om pe distanţe de zile-ntregi de călărit până-n Bree. Unde mai pui că mulţi au trăit la miazănoapte, la mai bine de o sută de mile de-aici, la capătul celălalt al Căii Verzi; pe Gruiurile de la Miazănoapte sau în preajma Lacului Amurgului.

- Acolo sus, la Stăvilarul Morţilor? întrebă Captalanul, privindu-i cu şi mai multă neîncredere. Alea-s locuri bântuite, aşa umblă vorba. În afară de tâlhari, nimeni nu bate locuri din alea.

- Pribegii le bat, zise Gandalf. Stăvilarul Morţilor, zici tu. Da, aşa s-a numit mulţi ani la rând; dar numele său adevărat, Barliman, este Fornost Erain, Fortăreaţa de la Miazănoapte a Regilor. Şi într-o bună zi regele se va duce acolo; şi-atunci prin Bree o să treacă mulţi oameni de soi.

- Mă rog, asta mai sună a încurajare, dacă-mi daţi voie, zise Captalanul. Şi poate o să fie bine şi pentru trebuşoarele noastre de pe-aici. Numa’ să ne lase satu’n pace.

- O să vi-l lase, îl asigură Gandalf. Îl cunoaşte şi-l iubeşte.

- Oare? făcu Captalanul uluit. Deşi nu văd de unde şi până unde, doar stă cocoţat pe tronu’ lui mare din castelu’ ăla mare, la sute de mile depărtare. Şi nu m-ar mira să aflu că-şi bea vinu’ din pocal de aur. Ce-i Poneiu’‚ pentru el, sau ce-s ulcelele cu bere? Nu că berea mea n-ar fi bună, Gandalf. E chiar neobişnuit de bună de când ai venit toamna trecută şi-ai descântat-o dumneata ştii cum. Şi-asta a fost o mare mângâiere cu atâtea necazuri în jur, crede-mă.

- Aaa, da’ el zice că berea ta e întotdeauna grozavă, spuse Sam.

- El?

- Da, el. El e Pas Mare. Căpetenia Pribegilor. Încă nu ţi-a intrat în cap?

I-a intrat, în sfârşit, şi chipul lui era uluiala însăşi. Ochii i se rotunjiseră pe faţa lui lătăreaţă, gura i se deschise larg, răsuflarea i se opri în piept.

- Pas Mare! explodă el când îşi recapătă suflul. Ăla, cu coroană şi toate cele şi cu pocal de aur! Da’ unde-ajungem?

- În vremuri mai bune, pentru Bree în orice caz, răspunse Gandalf.

- Trag nădejde, zău aşa. Ei, să ştiţi că vorba asta pe care-am avut-o cu voi a fost cea mai frumoasă pe care-am avut-o de când mă ştiu. Şi n-am să ascund că voi dormi mai bine în noaptea asta şi cu inima mai uşoară. Mi-aţi dat multe la care să mă gândesc, da’ mai e şi mâine o zi. Mă trage aţa spre pat acu’ şi cred că şi domniile voastre aţi fi bucuroase să vă culcaţi. Hei, Nob! strigă el, îndreptându-se spre uşă. Nob, trântore! Barliman se pocni cu palma peste frunte. Nob! De ce-mi aminteşte mie asta? se întrebă el.

- Sper că nu e încă o scrisoare de care ai uitat, domnule Captalan? îl luă Merry peste picior.

- Ei, ei, domnu’ Brandybuck, nu-mi mai amintiţi de povestea aia! Da’ uite că mi-aţi întrerupt gându’. Unde rămăsesem? Nob, grajd, aa! Da, asta era. Am ceva aici de-al domniilor voastre. Dacă vă amintiţi de Bill Ferigă şi de furtu’ cailor: poneiu’ ăla de l-aţi cumpărat, ştiţi, e aici. A venit înapoi singur-singurel. Da’ pe unde-a hălăduit ştiţi domniile voastre mai bine decât mine. Era răpciugos ca un câine bătrân şi slab ca un umeraş de haine, da’ viu. S-a îngrijit Nob de el.

- Ce? Bill al meu? strigă Sam. Înseamnă că m-am născut sub o zodie norocoasă, orice-ar zice unchiaşu’. Încă o dorinţă care mi s-a împlinit. Unde-i?

Sam refuză să meargă la culcare înainte să-l vadă pe Bill în grajd.

Călătorii au rămas în Bree toată ziua următoare şi domnul Captalan nu s-a putut plânge de lipsă de muşterii la ceasurile serii. Curiozitatea învinsese orice teamă şi hanul s-a umplut de lume. În semn de politeţe pentru gazda lor, hobbiţii s-au dus seara în Sala Mare şi au stat o vreme acolo, răspunzând nenumăratelor întrebări. Şi cum ţinerea de minte a celor din Bree era straşnică, Frodo a fost întrebat de mai multe ori dacă şi-a scris cartea.

- Încă nu, răspunse el într-un târziu. Acum mă duc acasă şi mă apuc să fac ordine în însemnări.

Le făgădui că va scrie şi despre uluitoarele întâmplări din Bree, pentru ca să facă mai interesantă o carte ce altfel ar fi părut că se ocupă mai cu seamă de treburi „de la miazănoapte”, îndepărtate şi mai puţin importante.

Apoi unul dintre cei mai tineri aflaţi acolo ceru un cântec. Primi însă numai sâsâituri drept răspuns şi priviri încruntate, încât nu-şi mai repetă dorinţa. Era limpede că nimeni nu mai dorea evenimente ciudate în Sala Mare.

Nici un necaz ziua, nici un zgomot noaptea, nimic nu a tulburat pacea satului Bree cât au stat călătorii acolo; numai că a treia zi dimineaţa s-au trezit devreme, căci ploaia nu încetase şi ei doreau să ajungă în Comitat înainte de căderea nopţii, şi drumul era lung. Sătenii ieşiseră cu toţii să-i conducă şi erau mai veseli acum decât fuseseră tot anul acela; iar cei care n-apucaseră să-i vadă pe străini cu tot harnaşamentul îi priveau acum cu gurile căscate: pe Gandalf cu barba lui albă şi cu lumina aceea ce părea să iasă din el, ca şi când mantia albastră era doar un nor peste lumina soarelui; şi pe cei patru hobbiţi care semănau cu nişte cavaleri rătăcitori din poveşti străvechi aproape uitate. Chiar şi cei care izbucniseră în râs când se vorbise despre Rege începeau să creadă că ceva-ceva adevăr tot era în vorbele acelea.

- Păi, s-aveţi noroc la drum şi la sositu’ acasă! le ură domnul Captalan. Ar fi trebuit să vă previn că nici în Comitat nu-i tocmai bine, dacă ceea ce-am auzit e adevărat. Tot felu’ de trăsnăi ciudate, aşa se zice. Da’ uite-aşa ne luarăm cu unele şi uitarăm de altele, unde mai pui că şi mie-mi bubuia capu’ d-ale mele. Da’ dacă-mi daţi voie, aţi venit schimbaţi din peregrinările voastre şi-arătaţi acum ca unii care pot să dea piept cu necazurile ce-au scăpat din hăţuri. Sunt sigur c-o să le daţi de capăt cât de curând. S-aveţi noroc! Şi cu cât veniţi mai des înapoi, cu atât o să mă bucur mai tare.

Îşi luară rămas-bun de la el şi, după ce ieşiră prin Poarta de la Apus se aşternură la drum întins spre Comitat. Bill poneiul îi însoţea, încărcat şi acum de bagaje, dar tropăia voiniceşte pe lângă Sam şi avea un aer tare mulţumit.

- Mă-ntreb ce-a vrut să spună Barliman, zise Frodo.

- Am eu aşa o bănuială-două, mormăi Sam ursuz. Ce-am văzut în Oglindă - copaci tăiaţi, tot felul de lucruri şi unchiaşu’ meu bătrânu’ aruncat în uliţă din Vizuina lui. Trebuia să mă fi grăbit să ajung mai repede.

- Este limpede că ceva nu e în ordine în tot Meleagul de la Miazăzi, spuse Merry. Nu se mai găseşte buruiană de pipă.

- Orice-ar fi, poţi fi sigur că Lotho e capu’ tuturor relelor, zise Sam.

- Vârât până-n gât, poate, dar nu neapărat capul, spuse Gandalf. L-aţi uitat pe Saruman. S-a arătat interesat de Comitat încă înaintea celor din Mordor.

- Nu-i nimic, eşti tu cu noi, aşa că lucrurile se vor lămuri iute, zise Merry împăcat.

- Sunt cu voi acum, dar curând nu voi mai fi. Nu vin în Comitat. Treburilor de acolo singuri trebuie să le daţi de capăt; pentru asta aţi fost pregătiţi. Încă nu aţi înţeles? Vremea mea s-a sfârşit, nu mai este treaba mea să îndrept lucrurile şi nici să-i ajut pe alţii s-o facă. Cât despre voi, dragii mei prieteni, voi n-o să aveţi nevoie de nici un ajutor. Aţi crescut mari de-acum. Şi aţi crescut chiar foarte sus: sunteţi printre cei mari de tot şi nu mă mai tem câtuşi de puţin pentru voi.

Şi dacă vreţi să ştiţi, curând mă despart de voi. Mă duc să stau de vorbă pe îndelete cu Bombadil: o vorbă lungă cum n-am avut de când mă ştiu. El e din cei ce prind cheag, iar eu am fost mereu o piatră sortită să se rostogolească. Dar zilele rostogolirii se sfârşesc, aşa că acum avem multe să ne povestim.

Nu trecu mult şi ajunseră la acel loc de pe Drumul spre Răsărit unde se despărţiseră odată de Bombadil; trăgeau nădejde, aproape că se aşteptau să-l vadă stând acolo şi salutându-i. Dar nu se vedea nici urmă de el. Iar la miazăzi, Gruiurile-gorgane erau îngropate într-o ceaţă deasă şi o pâclă groasă se lăsase peste Pădurea Bătrână din depărtare.

Se opriră şi Frodo privi cu jind spre miazăzi.

- Tare mi-aş dori să-l mai văd o dată pe bătrân, zise el. Ce-o mai fi făcând?

- La fel de bine ca întotdeauna, poţi fi sigur, răspunse Gandalf. Netulburat, şi aş zice că nici prea interesat de ce-am făcut sau am văzut noi, decât poate doar de vizitele noastre la enţi. Poate că ceva mai încolo o să vină vremea să te duci să-l vezi. Dar în locul vostru eu m-aş grăbi spre casă, căci altfel n-o să ajungeţi la Podul Viniac înainte să se închidă porţile.

- Dar nu sunt porţi acolo, zise Merry, în orice caz nu pe Drum; doar ştii asta foarte bine. E Poarta Ţării Iedului; însă pe acolo pot trece oricând vreau.

-Vrei să zici că n-au fost porţi, îl corectă Gandalf. Ei bine, acum veţi da peste câteva. Şi veţi avea de furcă până şi la Poarta Ţării Iedului, mai mult decât vă închipuiţi. Dar o să vă descurcaţi, fiţi fără grijă. Cu bine, prieteni! Nu pentru ultima oară, nu încă. Cu bine!

Îl trase pe Iute ca Gândul de frâu ca să coboare de pe drum şi marele armăsar sări peste şanţul verde care, în acest loc, era chiar lipit de drum; şi apoi, la un strigăt al lui Gandalf, dus a fost, gonind spre Gruiurile-gorgane precum vântul de la Miazănoapte.

- Iată-ne deci şi aici, numai noi patru, ca atunci când am pornit-o la drum, spuse Merry. I-am lăsat pe toţi în urmă, unul după altul. Parcă-i un vis care se destramă încet.

- Nu şi pentru mine, spuse Frodo. Mie mi se pare ca şi când aş adormi la loc.

VIII Se face curăţenie în Comitat

Trecuse de miezul nopţii când, uzi şi obosiţi, călătorii ajunseră în sfârşit în Coniaied şi găsiră drumul închis. La ambele capete ale podului, câte o poartă mare cu ţăruşi; iar pe celălalt mal al râului se zăreau nişte case nou-construite: cu două caturi, ferestre înguste şi dreptunghiulare, lipsite de grădini şi slab luminate, mohorâte şi fără să semene cu nimic din Comitat.

Bătură la poartă, strigară, dar nu primiră nici un răspuns: şi numai ce deodată, spre surprinderea lor, se auzi un corn chemând şi luminile de la ferestre se stinseră. O voce strigă în întuneric:

- Cine-i? Şterge-o! Nu poţi intra. Nu vezi ce scrie: Intrarea interzisă între apus şi răsărit?

- E la mintea cocoşului că în întuneric nu vedem ce scrie, strigă Sam drept răspuns. Şi dacă hobbiţii din Comitat sunt siliţi să rămână pe-afară în ploaie pe o noapte ca asta, vă fac bucăţi-bucăţele afişul când dau de el.

La aceste vorbe se auzi o fereastră trântindu-se şi o ceată de cu lămpaşe ieşiră buluc din casa din stânga. Deschiseră poarta de la capătul celălalt şi câţiva dintre ei traversară podul. Când dădură cu ochii de călători, păru să-i cuprindă frica.

- Haideţi, măi! îi chemă Merry, recunoscându-l pe unul dintre ei. Dacă nu mă cunoşti, Hob Hayward, s-ar cuveni s-o faci. Sunt Merry Brandybuck şi aş dori să ştiu ce-i cu toată povestea asta şi ce face aici unul din Ţara Iedului aşa ca tine. Te ştiam la Poarta Fânului.

- Al naibii să fiu! E jupânu’ Merry, zău aşa, şi-mbrăcat de zici că pleacă la bătălie! exclamă bătrânul Hob. Păi, lumea vorbea c-ai murit! Că te-ai rătăcit în Pădurea Bătrână, aşa se zvonea. Mă bucur să văd că eşti în viaţă!

- Atunci nu te mai zgâi la mine printre gratii şi deschide poarta! ceru Merry.

- Fără supărare, Stăpânu’ Merry, da’ avem ordin.

- Ordin de la cine?

- De la şefu’ din Fundătura.

- Şefu’? Şefu’? Adică domnu’ Lotho? nu pricepu Frodo.

- Aşa cred, domnu’ Baggins; da’n ziua de azi trebuie să spunem „şefu”, aşa şi nicicum altfel.

- Ce vorbeşti, frate?! făcu Frodo. Păi să ştii că mă bucur că a uitat de numele de Baggins. Însă este limpede că a sosit timpul ca familia să-l ia la scuturat şi să-i arate lungul nasului.

De cealaltă parte a porţii hobbiţii amuţiră.

- Nu-i bine să vorbiţi aşa, zise unul dintre ei. O să-i ajungă la urechi. Şi dacă faceţi atâta tărăboi o să-l treziţi pe Omu’ Mare a’ şefului.

- O să-l trezim într-un fel care o să-l lase cu gura căscată, nu se potoli Merry. Dacă vreţi să spuneţi că nepreţuitul vostru şef tocmeşte bandiţi din pustie, înseamnă că am întârziat cam multişor cu întorsul. Sări jos din şa şi, zărind afişul în lumina lămpaşelor, îl smulse şi-l aruncă peste poartă. Hai, Pippin! zise el. Doi suntem de-ajuns.

Merry şi Pippin se căţărară pe poartă; când îi văzură ce fac, hobbiţii de pe partea cealaltă o rupseră la fugă. Alt corn răsună. Din casa mai mare, din dreapta, se ivi o matahală şi se opri sub felinarul din prag.

- Ce-i asta? mârâi matahala înaintând. Forţaţi poarta? Valea de-aici ori vă frâng grumazurile alea mici şi jegoase!

Dar se opri brusc, căci zări sclipirea săbiilor. Bill Ferigă, spuse Merry, dacă nu deschizi poarta până număr la zece, o să-ţi pară rău. Trec oţelul ăsta prin tine dacă nu faci ce-ţi spun. Şi după ce deschizi porţile, treci frumuşel prin ele şi te nevăzut. Eşti un ticălos şi-un tâlhar de drumul mare.

Bill Ferigă făcu feţe-feţe, îşi târşâi picioarele până la poarta şi o descuie.

- Dă-mi mie cheia, ceru Merry.

Dar ticălosul i-o azvârli în cap şi o rupse la fugă în întuneric. Când trecu pe lângă ponei, unul dintre ei azvârli din picioarele dindărăt şi-l pocni în plină fugă. Bill făcu un salt înainte, scoase un urlet şi-n clipa următoare se pierdu în beznă şi nimeni n-a mai auzit de el vreodată.

- Curat lucrat, Bill, zise Sam către ponei.

- Cu tine am terminat, Om Mare, spuse Merry. De şef ne ocupăm mai încolo. Până una-alta, vrem găzduire pentru o noapte şi pentru că, din câte-mi dau seama, aţi dărâmat Hanul Podului şi-aţi clădit căsoaiele astea îngrozitoare, va trebui să ne luaţi la voi.

- Îmi pare rău, domnu’ Frodo, zise Hob, da’ nu e voie.

- Ce nu e voie?

- Să primim în casă pe oricine aşa, tam-nesam, să mâncăm mai mult decât ni se dă voie şi altele de felu’ ăsta.

- Ce naiba se-ntâmplă prin locurile astea? întrebă Merry nedumerit de-a binelea. Aţi avut un an prost, asta e? Şi eu care credeam că aţi avut o vară frumoasă şi o recoltă bogată.

- Păi anu’ fuse bun, nu-i vorbă, zise Hob. Grâne avurăm din belşug, da’ nu prea ştim ce se-alege de ele. E toţi „perceptorii” şi „împărţitorii” ăştia, zic eu, care merge peste tot şi socoteşte, şi măsoară, şi ia, şi duce la păstrare. Ăştia mai mult ia decât împarte şi noi rămânem cu buzele umflate, că ce ne-a luat nu mai vedem înapoi.

- Hai, gata! făcu Pippin căscând. Mi-a ajuns pentru seara asta. Avem mâncare în raniţă. Dă-ne o cameră unde să ne punem capu’. O să fie oricum mai bună decât multe locuri pe care mi-a fost dat să le văd.

Hobbiţii de la poartă încă dădeau din colţ în colţ, era limpede că oricum ar fi întors-o tot încălcau o lege sau alta; dar n-aveai cum să refuzi patru asemenea călători poruncitori, înarmaţi până-n dinţi, dintre care doi erau neobişnuit de spătoşi şi de vânjoşi. Frodo le porunci să încuie porţile la loc. Avea şi paza asta rostul ei, la urma urmei, atâta vreme cât dădeau târcoale toţi netrebnicii. Apoi cei patru prieteni intrară în casa străjii şi încercară să se simtă cât mai acasă cu putinţă. Locul era gol şi urât, cu o vatră mică şi prăpădită în care nu se putea face un foc ca lumea. În încăperile de sus, şiruri de paturi mici şi tari, şi pe fiecare perete un afiş şi o listă de Reguli. Pippin le smulse pe toate de pe pereţi. Bere nu era; iar mâncare cât să le-ajungă pe-o măsea, dar cu ce mai aduseseră călătorii, reuşiră să încropească o cină mulţumitoare pentru toţi; iar Pippin încălcă Regula 4, punând pe foc toată provizia de lemne pentru a doua zi, apoi se întoarse spre Hob:

- Şi-acum, ce-ar fi să fumăm o pipă în timp ce ne povesteşti ce s-a mai întâmplat în Comitat?

- Nu mai avem buruiană de pipă, spuse Hob, nu mai e decât pentru oamenii şefului. Proviziile s-a dus toate, din cât se pare. Convoaie întregi de care pline cu buruiană, aş-am auzit, au luat drumu’ vechi ce iese din Meleagu’ de la Miazăzi, dincolo de Vadu’ Sarn. A fost cam pe la sfârşitu’ anului trecut, după ce-aţi plecat voi. Da’ şi înainte de asta dispărea fără ştirea nimănui, aşa, câte-un pic, câte-un pic. Lotho ăla…

- Acuma să taci, Hob Hayward! strigară câţiva dintre ceilalţi hobbiţi. Ştii că nu-i îngăduit să vorbim astfel. O să audă şefu’ şi o să dăm toţi de belea.

- N-ar auzi nimic dacă n-ar fi şi ciripitori printre noi, pufni Hob înfierbântat.

- Bine, bine! îl potoli Sam. De-ajuns. Nu vreau să mai aud nimic. Nici tu bun-venit, nici tu bere, nici tu pipă, în schimb reguli şi vorbe orceşti cu ghiotura. Nădăjduiam să-mi pot trage şi eu sufletul, da’ văd că-i treabă nu glumă şi belele cât cuprinde. Hai să ne culcăm acum şi să nu ne mai gândim la nimic până mâine!

Era limpede că noul „şef” avea mijloacele sale de a primi veşti. Între Pod şi Fundătura erau mai bine de patruzeci de mile, cu toate acestea cineva le străbătuse în mare grabă. Frodo şi prietenii săi aveau să descopere acest lucru în curând.

Nu-şi făcuseră nici un plan bine stabilit, se gândiseră să meargă mai întâi toţi la Scobitura Râului şi să se odihnească acolo o vreme. Dar acum, văzând cum stau lucrurile, au hotărât să se îndrepte direct spre Hobbiton. Astfel că a doua zi o luară pe Drum cu pas mărit şi hotărât. Vântul se potolise, cerul însă era mohorât. Câmpiile arătau triste şi părăsite; dar, la urma urmei, era prima zi de noiembrie şi sfârşitul toamnei. Chiar şi aşa, miriştea părea să ardă mai dihai ca de obicei şi fumul se înălţa din multe locuri peste tot în jur. Un vălătuc mare se vedea în depărtare, spre Cornu Împădurit.

La lăsatul serii ajunseră aproape de Frogmorton, un sat aşezat la dreapta Drumului, cam la douăzeci şi două de mile de Pod. Voiau să rămână acolo peste noapte, Buşteanul Plutitor era un han bun în Frogmorton. Dar când ajunseră la capătul de răsărit al satului, dădură peste o barieră de care atârna o pancartă mare cu următorul anunţ: DRUM ÎNCHIS; iar în spatele ei stătea o ceată mare de şirifi cu bâte în mâini şi pene la căciuli, şi cu un aer important pe chipuri, dar şi speriat.

- Ce-i asta? întrebă Frodo căruia-i venea să izbucnească în râs.

- E ce e, domnu’ Baggins, spuse şeful şirifilor, un hobbit cu două pene. Sunteţi arestaţi pentru că aţi Trecut de Poartă fără învoire şi aţi Rupt Regulamentul, şi i-aţi Atacat pe Portari, şi aţi Pătruns, şi aţi Dormit în clădiri din Comitat fără învoire, şi i-aţi Mituit pe Paznici cu Mâncare.

- Şi mai ce? pufni Frodo.

- Deocamdată atât pentru început, zise şeful.

- Aş mai putea şi eu adăuga câteva, dacă vreţi, zise Sam. Vă Facem şefu’ în Toate Felurile, Dorim să-i pocnim Faţa Buboasă şi Credem că voi şirifii arătaţi ca nişte Dobitoci.

- Uite ce-i, Domnu’, gata. Ordinu’ şefului e să veniţi binişor cu noi. O să vă ducem la Lângă Ape şi acolo vă predăm Oamenilor Şefului; şi după ce vede şefu’ ce şi cum stă treaba cu voi, puteţi spune ce aveţi de spus. Dar dacă nu vă arde să staţi în Beciuri mai mult decât e nevoie, aţi face mai bine să fiţi scurţi la vorbă, eu aşa vă zic.

- Nu fiţi caraghioşi! zise Frodo. Merg unde poftesc şi când cred eu de cuviinţă. Din întâmplare mă îndrept spre Fundătura cu nişte treburi, dar dacă ţineţi neapărat să mergeţi şi voi, e treaba voastră.

- Prea bine, domnu’ Baggins, spuse şeful şi deschise bariera. Să nu uitaţi însă că v-am arestat.

- N-o să uit, făgădui Frodo. Niciodată. Dar s-ar putea să vă iert. Numai că astăzi nu mă duc cu nici un chip mai departe, aşa că, dacă binevoiţi să mă escortaţi până la Buşteanul Plutitor, v-aş fi îndatorat.

- Nu pot să fac asta, domnu’ Baggins. Hanul e închis. E o casă a şirifilor la capătul celălalt al satului. Vă duc acolo.

- Foarte bine, acceptă Frodo. Mergeţi înainte şi vă urmăm.

Sam, care-i măsurase pe şirifi din cap până-n picioare, îl ochi pe unul pe care-l cunoştea.

- Hei, Robin Smallburrow[9]! strigă el. Vino-ncoa, vreau să am o vorbă cu tine.

Furişând o privire timidă către şeful său care arăta furibund, dar nu îndrăznea să se amestece, şiriful Smallburrow rămase în urmă ca să meargă alături de Sam care coborâse de pe ponei.

- Uite ce-i, Păunaşul Codrilor! începu Sam. Tu eşti de felul tău din Hobbiton şi ar trebui să ai mai multă minte-n cap, nu să te apuci să-l pândeşti pe domnu’ Frodo şi aşa mai departe. Şi de ce-i hanu’ închis, mă rog frumos?

- Toate-s închise, răspunse Robin. Şefului ăl mare nu-i place berea. De-aici a-nceput totu’. Da’ acu’ cred că Oamenii lui o ţin pe toată pentru ei. Şi nu-i place ca lumea să umble încoace şi-ncolo; dar dacă vrea cu tot dinadinsu’ sau trebuie, atunci merge la casa şirifilor şi acolo explică ce treabă are de umblă.

- Ar trebui să-ţi fie ruşine că te-ai băgat într-o asemenea neghiobie, îl mustră Sam. Pe vremuri îţi plăceau hanurile mai mult pe dinăuntru decât pe dinafară. Una-două îţi iţeai capu’ înăuntru, ori în timpul serviciului, ori după.

- Şi-acu’ aş face la fel, Sam, dacă aş putea. Dar nu mă judeca prea aspru. Ce pot să fac? Ştii de ce m-am băgat la şirifi acu’ şapte ani, înainte să înceapă toate astea. Puteam să străbat Comitatu’, să mă întâlnesc cu unii-alţii, să aflu veşti şi să ştiu unde-i berea a bună. Acu’ e altfel.

- Dar las-o atunci baltă, termină cu şirifatul, dacă nu mai e o slujbă demnă.

- Nu ne este îngăduit.

- Ascultă, dacă mai aud mult treaba asta cu neîngăduitul, mă supăr rău de tot, izbucni Sam.

- N-aş putea spune că mi-ar părea rău s-o văd şi pe asta, zise Robin coborând vocea. Dacă ne-am supăra cu toţii, poate că am izbuti să facem ceva. Da’ e Oamenii ăştia, Sam, Oamenii şefului. Îi trimite peste tot şi dacă vreunu’ d-ai noştri din seminţia mică îşi cere drepturile, îl duc fedeleş la Beciuri. I-am dus pe moş Flourdumpling şi pe moş Will Whitfoot[10]. Primaru’ întâi şi-ntâi şi apoi pe mulţi alţii. În ultima vreme e tot mai rău. Acu’ îi mai şi bat.

- Atunci de ce munceşti pentru ei? se mânie Sam. Cine te-a trimis la Frogmorton?

- Nimeni. Aici stăm, în casa a’ mare a şirifilor. Acu’ suntem Prima Trupă din Meleagu’ de la Răsărit. E sute de şirifi, şi-ncă mai vrea, cu toate regulile astea noi. Mulţi e băgaţi fără voia lor, da’ nu toţi. Chiar şi în Comitat e d-unii care le place să-şi vâre nasu’ în treburile altora şi să se dea mari. Şi chiar mai rău: e unii care fac pe iscoadele pentru şefu’ şi Oamenii lui.

- Aha! Care va să zică, aşa aţi prins de veste despre noi, da?

- Da. Nu ne mai e îngăduit să folosim Serviciul Poştei, da’ ei foloseşte Serviciu’ Poştei Fulger ăla vechi şi ţine mesageri anume tocmiţi în anumite locuri. A venit ieri seara târziu unu’ din Dâra Albă cu o „solie tainică” şi altu’ de-aici a dus-o mai departe. Şi un alt mesaj a venit azi după-masă înapoi care zice să vă aresteze şi să vă ducă la Lângă Ape, nu de-a dreptu’ la Beciuri. E limpede că şefu’ vrea să vă vadă pe loc.

- N-o să mai fie chiar atât de nerăbdător după ce isprăveşte domnu’ Frodo cu el, îl linişti Sam.

Casa şirifilor din Frogmorton era la fel de proastă ca şi cea de la pod. Avea un singur cat, dar aceleaşi ferestre înguste şi era zidită din cărămizi nearse, tare urâte şi prost aşezate. Înăuntru era jilav şi nici un pic de veselie, iar cina le-a fost servită la o masă lungă, neacoperită şi nefrecată de săptămâni de zile. La aşa decor, aşa mâncare. Călătorii erau bucuroşi că plecau de-acolo. Până la Lângă Ape erau optsprezece mile. Au plecat la zece dimineaţa. Ar fi pornit ei mai devreme, dar au vrut să-l scoată din minţi pe şeful şirifilor cu moşmondeala lor. Vântul se mutase de la apus la miazănoapte şi sufla mai rece, dar nu mai ploua.

Cavalcada care părăsea satul era de-a dreptul caraghioasă, cu toate că puţinii care ieşiseră să se uite la „arestarea” călătorilor nu prea păreau siguri dacă hohotele de râs erau îngăduite. Doisprezece şirifi fuseseră aleşi să escorteze „prizonierii”, numai că Merry îi obliga să meargă în faţă, în vreme ce Frodo şi ai săi veneau călare în urma lor. Merry, Pippin şi Sam călăreau în tihnă, râzând, vorbind, cântând, iar şirifii mergeau târâş-grăpiş, încercând să arate cât mai severi şi mai importanţi. Frodo însă era tăcut şi mai curând trist şi gânditor.

Ultima persoană prin dreptul căreia trecură era un unchiaş bătrân şi vânjos, care tundea un gard.

- Salutare, salutare! rânji el. Acu’ cine-a arestat pe cine?

Doi dintre şirifi părăsiră imediat formaţia şi se îndreptară spre el.

- Şefu’! strigă Merry. Porunceşte oamenilor tăi să se întoarcă imediat la locurile lor, dacă nu vrei să mă ocup eu de asta!

La o poruncă tăioasă a şefului, cei doi hobbiţi veniră înapoi cu feţe îmbufnate.

- Hai, daţi-i drumul! ordonă Merry, după care călătorii avură grijă ca poneii lor să grăbească pasul într-atât, încât să-i împingă pe şirifi din spate cât mai repede cu putinţă.

Soarele răsări, vântul sufla rece, cu toate acestea şirifii începură curând să gâfâie şi să asude.

La Piatra celor Trei Hotare se dădură bătuţi. Făcuseră aproape paisprezece mile cu o singură oprire, la prânz. Acum era ora trei. Erau flămânzi, cu tălpile numai băşici şi nu mai puteau ţine pasul.

- Păi atunci veniţi cum puteţi! le spuse Merry. Noi mergem mai departe.

- La revedere, Păunaşul Codrilor! zise Sam. Te aştept în faţă la Dragonul Verde, dacă n-ai uitat unde-i. Să nu te mocoşeşti pe drum!

- Nesocotiţi arestul, asta faceţi, spuse şeful pe un ton nenorocit şi n-am să fiu eu cel răspunzător.

- O să nesocotim încă multe lucruri şi n-o să-ţi cerem să fii răspunzător, i-o-ntoarse Pippin. Hai noroc!

Călătorii îşi continuară drumul la trap şi când soarele începea să coboare spre Colinele Albe aflate la zenitul apusean, ajunseră la Lângă Ape, pe malul heleşteului întins al satului; abia acolo avură primul şoc cu adevărat dureros. Era chiar ţara lui Frodo şi a lui Sam şi abia acum îşi dădeau seama că le păsa de ea mai mult decât de orice alt loc de pe lume. Multe din casele pe care le ştiau acolo dispăruseră. Unele păreau a fi fost arse până-n temelii. Şirul atât de plăcut al vechilor văgăune ale hobbiţilor de pe malul nordic al Heleşteului erau părăsite, iar buruienile năpădiseră micile lor grădini care înainte coborau până jos la marginea apei. Mai rău decât atât, pe Malul Heleşteului, acolo unde Drumul Hobbiton se găsea foarte aproape de ţărm, apăruse un întreg lanţ de case noi şi urâte. Drumul fusese cândva mărginit de copaci. Nici urmă de ei. Uitându-se disperaţi de-a lungul drumului, spre Fundătura, zăriră în depărtare un coş înalt de cărămizi din care se vălătucea spre cerul serii un fum negru.

Sam simţea că-l ia cu ameţeală.

- Mă duc direct acasă, domnu’ Frodo! strigă el. Mă duc să văd ce s-a întâmplat. Vreau să-l găsesc pe unchiaş.

- Sam, mai întâi să vedem ce ne aşteaptă, îl domoli Merry. Pun rămăşag că „şefu”’ şi-a pregătit ceata de ticăloşi. Mai bine să găsim pe cineva care să ne poată spune cum stau lucrurile pe-aici.

Dar în satul Lângă Ape toate casele şi văgăunile erau închise şi nimeni nu le-a ieşit în întâmpinare. Lucrul acesta avu darul să-i mire, dar curând descoperiră pricina. Când ajunseră la Dragonul Verde, ultima casă din capătul dinspre Hobbiton, acum pustie şi cu ferestrele sparte, zăriră nu fără tulburare că de zidul hanului stăteau rezemaţi câţiva bărbaţi mătăhăloşi, cu chipuri livide şi încruntate şi o lucire duşmănoasă în ochii lor saşii.

- Ăştia seamănă cu prietenul ăla al lui Bill Ferigă din Bree, spuse Sam.

- Seamănă cu mulţi pe care i-am văzut în Isengard, murmură Merry.

Bandiţii aveau bâte în mâini şi corni prinşi la brâu, dar nici o altă armă la vedere. La apropierea călătorilor, îşi părăsiră locurile de lângă zid şi ieşiră în drum, blocându-le înaintarea.

- Unde credeţi voi că mergeţi? întrebă unul dintre ei, cel mai mare şi mai fioros din ceată. Pentru voi drumul se sfârşeşte aici. Şi unde-s comorile alea de şirifi?

- Vin în urmă domol, răspunse Merry. Poate că îi dor picioarele. Le-am promis că-i aşteptăm aici.

- Ce v-am spus, hă? se-ntoarse netrebnicul către ceilalţi. I-am zis Iu’ Sharkey că nu se poate pune temei pe neghiobii ăia mici. Ar fi trebuit să trimită pe câţiva d-ai noştri.

- Şi cu ce-ar fi schimbat situaţia, mă rog frumos? vru să ştie Merry. Nu suntem deprinşi cu tâlhari în ţara asta, dar ştim cum să ne descurcăm cu ei.

- Tâlhari, zici? mârâi omul. Vas’ că ăsta-i felu’ în care-mi vorbeşti? Ia vezi de ţi-l schimbă, altfel ţi-l schimbăm noi. Vă cam luaţi nasu’ la purtare, voi ăştia micuţii. Nu vă încredeţi prea mult în mărinimia şefului. Acum a venit Sharkey, şi şefu’ o să facă aşa cum vrea Sharkey.

- Şi cam ce-ar vrea el? întrebă Frodo liniştit.

- Ţara asta trebuie să se trezească şi să-şi pună lucrurile în ordine, spuse netrebnicul, şi Sharkey o să aibă grijă ca acest lucru să se întâmple; şi n-o să vă fie moale dacă-i forţaţi mâna. Aveţi nevoie de un şef mai mare aici. Şi-o să vă vină unu’ înainte să se încheie anu’, dacă mai faceţi multe nazuri. O să vă învăţăm noi minte, neam de şobolănei ce sunteţi.

- Mda. Mă bucur că vă ştiu planurile, spuse Frodo. Tocmai mă îndreptam spre domnul Lotho şi cred că o să fie şi el interesat să le afle.

Netrebnicii pufniră în râs.

- Lotho! Ştie, nu-ţi face griji. O să facă exact aşa cum spune Sharkey. Pentru că dacă un şef dă bătăi de cap, îl schimbăm una-două. Pricepi? Şi dacă seminţiile mici încearcă să se vâre acolo unde nu-s dorite, le putem împiedica să facă prostii. Pricepi?

- Da, pricep, zise Frodo. Întâi şi-ntâi pricep că pe-aici aţi rămas în urma vremurilor şi a noutăţilor. S-au petrecut multe de când aţi plecat de la Miazăzi. Vremea voastră s-a sfârşit, a voastră şi a tuturor celorlalţi ticăloşi. Turnul Întunecimii a căzut, acum este un Rege în Gondor. Isengard a fost distrus, nepreţuitul vostru stăpân a ajuns cerşească prin pustietăţi. L-am lăsat în urmă pe drum. De-acum pe Calea Verde vor veni solii Regelui şi nu toţi bătăuşii ăia din Isengard.

Omul se uită lung la el şi zâmbi.

- Cerşetor prin pustietăţi! îl îngână el pe Frodo. Nu mai spune!? Şi ce te-mpăunezi cu asta, bă, ţângău ţanţoş? Dar asta n-o să ne împiedice să trăim în ţărişoara asta a voastră îmbelşugată unde voi aţi ars destul gazu’ de pomană. Şi ziceai ceva de solii Regelui? Asta le dau! zise, pocnindu-şi degetele în nasul lui Frodo. Şi când oi vedea unu’, mă mai gândesc dacă merită osteneala să-l bag în seamă.

Era prea mult pentru Pippin. Gândurile sale se întoarseră la câmpia Cormallen şi-n faţa lui se afla un ticălos cu ochi saşii care-l făcea „ţângău ţanţoş” pe Purtătorul Inelului. Îşi dădu pelerina pe spate, trase sabia din teacă şi argintul şi mătasea Gondorului luciră pe el atunci când înaintă spre netrebnici.

- Sunt sol al Regelui, spuse. Vorbeşti cu prietenul regelui şi unul dintre cei mai vestiţi din meleagurile de la Apus. Eşti ticălos şi nesăbuit. Jos, în genunchi, aici în drum, şi cere iertare, altfel bag otrava orcească în tine!

Sabia sclipi în soarele ce asfinţea. Merry şi Sam îşi scoaseră şi ei săbiile şi veniră în sprijinul lui Pippin; Frodo însă nu se clinti. Ticăloşii bătură în retragere. Până acum avuseseră de-a face doar cu ţărani speriaţi din ţinutul Bree şi cu hobbiţi zăpăciţi ori fanfaroni. Dar nişte hobbiţi netemători, cu săbii strălucitoare şi feţe încruntate, ei bine, asta da surpriză. Şi era ceva în vocile acestor nou-veniţi cum nu le mai fusese dat să audă până atunci. Îi luă cu un fior rece pe spinare.

- Plecaţi! zise Merry. Şi dacă mai tulburaţi satul ăsta, o să vă pară rău.

Cei trei hobbiţi făcură încă un pas înainte şi atunci ticăloşii se răsuciră pe călcâie şi o luară la sănătoasa în sus pe Drumul Hobbiton, fără să uite să sufle din corn în timp ce fugeau.

- Mda, nu ne-am întors prea devreme, zise Merry.

- Nici o zi prea devreme. Poate prea târziu ca să-l mai salvăm Lotho, spuse Frodo. Neghiob nenorocit, dar mi-e milă de el.

- Să-l salvăm pe Lotho? Ce vrei să spui? nu pricepu Pippin. Adică să-l distrugem, poate asta-i vrut să spui.

- Nu cred că înţelegi prea bine cum stau treburile, Pippin. Lotho n-a vrut niciodată ca lucrurile să ia o asemenea întorsătură, întotdeauna a fost un neghiob afurisit, dar acum a căzut în cursă. Ticăloşii sunt în frunte, jefuiesc, bagă spaima-n toată lumea, cârmuiesc şi distrug cum îi taie capul, toate în numele lui. Şi nici treaba asta n-o să mai ţină mult. Pentru că acum e prizonier în Fundătura, aşa bănuiesc, şi e tare speriat. Ar trebui să încercăm să-l salvăm.

- Bată-mă să mă bată! exclamă Pippin. Dintre toate sfârşiturile pe care le-ar fi putut avea călătoria noastră, la ăsta mă aşteptam cel mai puţin; să fiu nevoit să mă lupt cu nişte doar-pe-jumate-orci şi nişte bandiţi chiar în Comitat - ca să-l salvez pe Lotho Bubosu?

- Să te lupţi? se miră Frodo. Da, poate că o să se ajungă şi la asta. Dar nu uitaţi: dintre hobbiţi nu trebuie să moară nici unul, chiar dacă au trecut la vrăjmaş. Trecut de tot, nu doar că se supun ordinelor acestor ticăloşi din pricină că sunt speriaţi. Nici un hobbit n-a omorât vreodată înadins alt hobbit aici în Comitat şi n-o să începem noi s-o facem. Şi dacă se poate să nu omorâm pe nimeni, cu atât mai bine. Păstraţi-vă firea şi stăpâniţi-vă mâinile până în ultima clipă!

- Dar dacă ticăloşii ăştia sunt prea mulţi, cu siguranţă o să se ajungă la luptă, protestă Merry. Poţi să fii oricât de trist şi de descumpănit, dragul meu Frodo, cu asta n-ai să salvezi nici Comitatul şi nici pe Lotho.

- Aşa e, zise şi Pippin. A doua oară n-o să-i mai speriem la fel de uşor. Acum i-am luat pe nepregătite. Doar ai auzit chemarea cornilor? Cu siguranţă că sunt şi alţi ticăloşi undeva prin apropiere. Când or să fie mai mulţi, or să aibă mai mult curaj. Ar trebui să ne gândim să ne adăpostim undeva peste noapte. La urma urmei, suntem doar patru, chiar dacă suntem înarmaţi.

- Am o idee, se lumină Sam. Hai să mergem la bătrânu’ Tom Cotton, pe uliţa de la miazăzi! A fost întotdeauna un hobbit curajos şi are o mulţime de băieţi care-s prieteni cu mine.

- Nu! se opuse Merry. Nu-i bine „să ne adăpostim”, asta au făcut toţi până acum şi asta le place şi ticăloşilor ăstora. Or să năvălească peste noi, or să ne încolţească şi după aceea ne scot afară pe brânci sau ne dau foc înăuntru. Nu, trebuie să facem ceva acum, pe loc.

- Să facem ce? întrebă Pippin.

- Să ridicăm Comitatul în picioare! spuse Merry. Acum! Să-i trezim pe toţi ai noştri! Nu le place nimic din ce se întâmplă, este limpede; nimănui, în afară de unul sau doi nemernici şi câţiva nebuni care vor să fie băgaţi în seamă. Dar locuitorii Comitatului au avut o viaţă atât de tihnită atât de multă vreme, încât nu ştiu ce să facă. Însă e de ajuns un chibrit ca să se aprindă scânteia. Oamenii şefului ştiu acest lucru, fără îndoială. Or să încerce să ne calce în picioare şi să ne strivească iute. Nu avem decât puţin timp.

- Sam, tu dacă vrei, repede-te până la ferma lui Cotton. El e starostele aici, şi cel mai curajos. Hai, du-te.

- Eu o să suflu în cornul din Rohan şi aşa o muzică am să le fac cum n-au mai auzit nicicând.

Se reîntoarseră în mijlocul satului. Acolo Sam trase de hăţuri şi o luă la vale pe ulicioara care ducea spre gospodăria lui Cotton, în partea de sud a satului. Nu ajunsese prea departe când auzi o chemare limpede de corn înălţându-se în văzduh. Răsună până departe, peste câmpuri şi dealuri; şi atât de puternică era chemarea aceea, încât Sam însuşi aproape că dădu să se întoarcă din drum şi să se repeadă înapoi. Poneiul lui se cabra şi necheză.

-Diiii, băiete! înainte! strigă el. O să ne întoarcem curând.

Apoi îl auzi pe Merry schimbând nota şi cornul intona chemarea din Ţara Iedului, care cutremură văzduhul.

“Săriţi! Săriţi! Primejdie, foc, vrăjmaşi! Săriţi! Foc, vrăjmaşi!”

În urma lui, Sam auzi tumult de voci, hărmălaie, uşi trântite. În faţa lui, lumini se aprinseră deodată în înserare; câinii lătrau; picioare lipăiau. Înainte să apuce să ajungă la capătul uliţei, numai ce-i văzu pe fermierul Cotton împreună cu trei dintre flăcăii lui, Tom cel Mic, Jolly şi Nick, alergând spre el. Cu topoare în mâini i se puseră în drum.

- Nu! Nu-i unu’ din ticăloşii ăia, îl auzi Sam pe fermier. E un hobbit după înălţime, da-i ciudat îmbrăcat. Hei! strigă el. Cine eşti şi ce-i cu tot vacarmu’ ăsta?

- Sunt Sam. Sam Gamgee. M-am întors.

Fermierul Cotton se apropie şi se holbă la el în lumina amurgului.

- Măi să fie! exclamă el. Vocea-i tot a ta şi nici chipul nu ţi-e mai bocciu ca înainte, Sam. Da’ aş fi trecut pe lângă tine pe uliţă fără să te recunosc, îmbrăcat cum eşti. Ai umblat pe meleaguri străine, din cât se pare. Ne temeam că ai murit.

- N-am murit! Nici domnu’ Frodo. E aici cu prietenii lui. Din pricina asta-i vacarmul. Scoală Comitatul în picioare. Vrem să-i alungăm pe toţi nemernicii ăştia şi pe şeful lor. Acum începem.

- Bine, aşa-i bine! strigă fermierul Cotton. Vas’ că a-nceput, în sfârşit! M-au mâncat palmele tot anu’, da’ ai noştri n-au vrut să mă ajute. Şi trebuia să mă gândesc la nevastă şi la Rosie. Nemernicii ăştia nu se dau înapoi de la nimic. Da’ acu’ să mergem, băieţi! Lângă Ape se răscoală! Suntem alături de voi!

- Şi doamna Cotton şi Rosie? întrebă Sam. Nu trebuie să fie lăsate singure.

- Nib al meu e cu ele. Da’ poţi să te duci să-l ajuţi, dacă la asta te gândeşti, zâmbi cu înţeles fermierul Cotton.

Şi cu acestea, fugi spre sat, urmat de fiii săi.

Sam porni în galop spre casă. Lângă uşa mare şi rotundă din capul scărilor ce urcau din curtea largă stăteau doamna Cotton şi Rosie, iar în faţa lor Nib, strângând în mâini o furcă.

- Eu sunt! strigă Sam, înaintând acum la trap. Sam Gamgee! Aşa că nu încerca să mă înţepi, Nib. Oricum, am o za pe mine.

Sări din şa şi urcă treptele. Îl priveau în tăcere.

- Bună seara, doamnă Cotton! Bună, Rosie!

- Bună, Sam! spuse Rosie. Pe unde-ai umblat? Se spunea că ai murit; dar eu te aştept din primăvară. Nu te-ai prea grăbit, nu-i aşa?

- Poate că nu, se fâstâci Sam. Dar mă grăbesc acum. Vrem să-i mătrăşim pe netrebnici şi trebuie să mă întorc iute la domnu Frodo. Da’ m-am gândit să vin să văd cum o mai duce doamna Cotton, şi tu, Rosie.

- O ducem bine, mulţumim, spuse doamna Cotton. Sau aşa ar trebui, de n-ar fi netrebnicii ăştia de bandiţi.

- Păi, hai, şterge-o! spuse Rosie. Dacă de domnu’ Frodo ai avut grijă în tot timpul ăsta, de ce vrei să-l părăseşti tocmai când primejdia-i mai mare?

Asta era prea mult pentru Sam. I-ar fi luat o săptămână întreagă să răspundă, aşa că mai bine tăcu. Făcu stânga-mprejur, încăleca în şa, dar când dădu pinteni poneiului, Rosie cobori în fugă treptele.

- Zic că arăţi bine, Sam, zise ea. Du-te acum! Dar ai grijă de tine şi vino aţă înapoi după ce-ai isprăvit cu ticăloşii ăia!

Când ajunse înapoi, tot satul era în picioare. Pe lângă mulţi tineri, se strânseseră peste o sută de hobbiţi vânjoşi, cu topoare, baroase, cuţite cu lamă lungă şi bâte zdravene; câţiva aveau arcuri de vânătoare. Şi încă mai veneau şi alţii de la fermele din împrejurimi.

Câţiva săteni aprinseseră un foc mare, ca să mai însufleţească atmosfera, dar şi pentru că era unul dintre lucrurile interzise de şef. Ardea tot mai luminos, pe măsură ce se adâncea noaptea. La porunca lui Merry, alţii se apucaseră să baricadeze drumul la ambele capete ale satului. Când veniră şirifii la capătul din vale, râmaseră fără grai; dar când înţeleseră cum stă treaba, cei mai mulţi dintre ei îşi scoaseră penele de la căciuli şi se alăturară răsculaţilor. Ceilalţi se făcură nevăzuţi.

Sam îi găsi pe Frodo şi pe prietenii lui lângă foc, stând de vorbă cu bătrânul Tom Cotton şi înconjuraţi de o mulţime de săteni din Lângă Ape, care îi priveau plini de admiraţie.

- Bun, şi care-i următoarea mişcare? întrebă fermierul Cotton.

- Nu pot să spun până nu ştiu mai multe. Câţi bandiţi din ăştia sunt?

- Greu de spus. Tot vine şi pleacă. Câteodată e cincizeci în cocioabele alea ale lor în sus pe drumu’ spre Hobbiton; da’ de acolo dau iama în jur şi jefuiesc sau, cum zic ei, „adună”. Da’n juru’ Şefului nu e niciodată mai puţini de douăzeci - aşa-i zice ei, şefu’. E la Fundătura, sau a fost; da’ ăla nu mai iese la suprafaţă. Nimeni nu l-a mai văzut de vreo săptămână sau două; da’ Oamenii nu lasă pe nimeni să se apropie.

- Nu-s numai în Hobbiton, nu-i aşa? întrebă Pippin.

- Nu, şi-asta-i rău, zise Cotton. Mai este destui în jos, spre miază-zi în Valea Lungă şi pe lângă Vadu’ Sarn, aş-am auzit; şi unii se pitesc în Cornu împădurit; şi mai are adăposturi la Răspântie. Şi-apoi e Beciurile, cum le zice ei: vechile tuneluri de provizii din Michel Delving, alea le-a făcut temniţe pentru ăi’ de le ţin piept. Da’ tot n-aş zice că-s mai mulţi de trei sute cu totu’ în Comitat, poate mai puţin. Dacă suntem uniţi, îi dovedim.

- Arme au? întrebă Merry.

- Bice, cuţite, ciomege, destul pentru ticăloşiile lor; până acu’ n-au arătat că ar avea mai multe, spuse Cotton. Da’ aş zice că mai are şi d’altele dacă e să se ajungă la luptă. Unii are arcuri, asta-i sigur. A tras în unu’ sau doi d’ai noştri.

- Ce ţi-am spus, Frodo! sări Merry. Ştiam că va trebui să luptăm. Deci au început să omoare.

- Nu chiar, zise Cotton. Adică nu în treaba asta cu arcu’. Cei din familia Took a început. Adică tătâne-tău, domnu’ Peregrin, n-a vrut nici să stea de vorbă cu Lotho ăsta, de la bun început; spunea că dacă e cineva să facă pe mai-marele în vremuri din astea, apoi acela nu poate fi decât Thainul Comitatului şi nu un ajuns. Lotho şi-a trimis oamenii, da’ n-au scos-o la capăt cu el. Tookşii-s tare norocoşi, au vizuinile alea adânci în Dealurile Verzi, Marile Tuneluri, cum li se zice, şi tâlharii ăştia nu pot să-i înhaţe; unde mai pui că nu-i lasă pe bandiţi să le calce pământurile. Dacă o fac totuşi, începe vânătoarea. Trei a împuşcat dintre ei pentru că a dat târcoale şi a jefuit. După treaba asta nemernicii s-a ticăloşit şi mai mult. Şi n-au mai scăpat din ochi Ţara Iedului. Nimeni nu mai iese şi nu mai intră acolo.

- Bravo, Took! strigă Pippin. Dar acum va intra cineva. Am şi pornit spre Tuneluri. Mai vine cineva cu mine la Târgupitit?

Pippin plecă însoţit de vreo şase flăcăi călare pe ponei.

- Ne vedem curând! strigă el. Sunt doar vreo paisprezece mile peste câmp. Mă întorc mâine dimineaţă cu o armată întreagă de Tookşi.

Înainte să dispară de tot, înghiţiţi de întunericul tot mai adânc, Merry suflă din corn în direcţia lor. Mulţimea chiui.

- Chiar dacă aşa s-au întâmplat lucrurile, nu vreau să ucideţi pe nimeni; nici dintre ticăloşi, decât dacă e neapărată nevoie, pentru a-i împiedica să facă rău vreunuia de-ai noştri.

- Bine! acceptă Merry. Dar de-acum ne putem aştepta în orice clipă la o vizită din partea haitei din Hobbiton. N-or să vină doar ca să negociem. Vom încerca să vorbim frumos cu ei, dar trebuie să ne aşteptăm la ce-i mai rău. Acum însă am un plan.

- În regulă, spuse Frodo. Atunci las în seama ta totul. Tocmai atunci se apropiară în fugă câţiva hobbiţi care fuseseră trimişi spre Hobbiton.

- Vin! spuseră ei. Vreo douăzeci şi mai bine. Doi însă au apucat-o spre apus, peste câmp.

- Înseamnă că spre Răspântie, ca să mai adune câţiva, zise Cotton. Cinşpe mile dus-întors. Cu ăia nu trebuie să ne batem capu’ acu’.

Merry se apucă imediat de dat ordine. Fermierul Cotton eliberă drumul, trimiţându-i acasă pe toţi, în afară de hobbiţii mai în vârstă, care aveau arme. N-au trebuit să aştepte mult. Curând auziră voci puternice şi tropăitul unor picioare greoaie. Mai trecu puţin şi o bandă întreagă de tâlhari apăru pe drum, îndreptându-se spre ei. Când dădură cu ochii de barieră, izbucniră în râs. Nu-şi imaginau că în ţărişoara aia putea să existe ceva care să poată ţine piept la douăzeci dintre ei în acelaşi timp.

Hobbiţii deschiseră bariera şi se dădură în lături.

- Mulţam! hohotiră Oamenii. Acum fuguţa acasă, înainte să fiţi biciuiţi. Apoi, mărşăluind pe drum, începură să strige: Stingeţi luminile! Intraţi în case şi acolo să rămâneţi! Dacă nu, o să luăm cincizeci dintre voi şi-i închidem în Beciuri pentru un an întreg, înăuntru! Mahăru’ îşi pierde răbdarea.

Nimeni nu luă în seamă poruncile lor; în loc de aceasta, pe măsură ce treceau bandiţii, hobbiţii strângeau rândurile în spatele lor şi-i urmau. Când Oamenii ajunseră la foc, îl găsiră acolo pe fermierul Cotton care şedea singur-singurel şi-şi încălzea mâinile.

- Cine eşti şi ce-ţi închipui că faci aici? îl luă la rost căpetenia bandiţilor.

Fermierul Cotton îşi ridică încet privirile spre ei.

- Tocmai voiam să vă întreb acelaşi lucru, zise el. Asta nu e ţara voastră şi nu sunteţi doriţi aici.

- Tu, în schimb, eşti dorit oricum, zise căpetenia. Te vrem. Ridicaţi-l, băieţi! Beciurile-s de el, şi daţi-i ceva să-şi ţină fleanca.

Oamenii făcură un pas spre Cotton, dar se opriră brusc. În jurul se iscă un vuiet de voci şi dintr-o dată îşi dădură seama că fermierul Cotton nu era singur. Erau împresuraţi. În întuneric, la marginea cercului de lumină, se găsea un inel de hobbiţi care se furişaseră din umbre. Vreo două sute, fiecare purtând o armă de-un fel sau altul.

Merry păşi în faţă.

- Ne-am mai întâlnit, se adresă el căpeteniei, şi te-am prevenit să nu te întorci aici. Te avertizez din nou: staţi în lumină şi sunteţi înconjuraţi de arcaşi. Dacă-l atingeţi numai şi cu un deget pe acest fermier sau pe oricare altul, veţi fi ucişi. Lăsaţi jos toate armele!

Căpetenia privi înjur. Era prins în capcană. Dar nu era speriat, căci îi avea pe ortacii săi care să-l apere. Ştia prea puţine despre hobbiţi ca să înţeleagă în ce primejdie se afla. Nesăbuit, hotărî să lupte. Nu-i va fi greu să scape din încercuire, îşi închipuia el.

- Pe ei, băieţi! strigă el. Beliţi-i!

Cu un cuţit lung în mâna stângă şi o bâtă în dreapta, se repezi spre cercul hobbiţilor, încercând să treacă cu forţa şi să fugă înapoi în Hobbiton. Ţinti o lovitură năprasnică asupra lui Merry care se găsea în drumul lui. În clipa următoare căzu mort, cu patru săgeţi înfipte în el.

Asta a fost de-ajuns pentru ceilalţi. Se predară. Hobbiţii le luară armele, iar pe ei îi legară unul de altul şi-i duseră într-o cocioabă goală, construită chiar de ei, şi acolo îi legară fedeleş de mâini şi de picioare şi-i încuiară înăuntru sub pază. Căpetenia moartă fu târâtă din drum şi îngropată.

- Pare cam prea simplu, nu-i aşa? întrebă Cotton. Am spus eu că-i putem dovedi. Da’ aveam nevoie de o chemare. Te-ai întors chiar la timp, domnu’ Merry.

- Încă mai sunt multe de făcut, zise el. Dacă ai socotit bine, înseamnă că n-am isprăvit decât cu o mână de bandiţi. Dar acum e întuneric. Cred că următoarea lovitură trebuie să aştepte până mâine dimineaţă, când ne vom duce la şef.

- De ce să nu mergem acum? întrebă Sam înflăcărat. Încă nu-i trecut de şase. Şi vreau să-l văd pe unchiaş. Ştiţi cumva ce s-a ales de el, domnu’ Cotton?

- N-o duce prea bine, da’ nici prea rău, Sam, răspunse fermierul. Ăştia a săpat peste tot în Puşcă-ntraistă şi asta a fost o lovitură tare tristă pentru el. Stă acu’ în una din casele alea noi pe care le-a zidit Oamenii şefului, când încă mai făceau şi altele decât să dea foc şi să jefuiască: cam la o milă de capătul lui Lângă Ape. Da’ vine pe la mine când apucă şi am grijă să-l hrănesc mai bine decât apucă ăia săraci de tot. Asta împotriva Regulilor, să fim înţeleşi. L-aş fi ţinut cu mine, da’ nu-i îngăduit aşa ceva.

- Mulţam, domnu’ Cotton, şi n-am să uit asta, spuse Sam. Da’ vreau să-l văd. Şefu’ ăla şi Sharkey ăla, cum li se spune, pot să pricinuiască mare rău înainte de venirea dimineţii.

- Bine, Sam, acceptă Cotton. Alege-ţi unu’ sau doi băieţi şi duceţi-vă să-l aduceţi la mine acasă. Nu-i nevoie să te apropii de vechiu’ Hobbiton peste Apă. Sally al meu o să-ţi arate drumu’.

Sam plecă. Merry alese grupurile care să facă de strajă peste noapte în jurul satului şi la bariere. Apoi el şi Frodo plecară împreună cu fermierul Cotton. Statură cu întreaga familie în bucătăria caldă, iar fermierul şi ai lui le puseră câteva întrebări politicoase despre călătoriile lor, dar abia dacă ascultau răspunsurile: gândul lor era la ceea ce se petrecuse în Comitat.

- Totu’ a-nceput cu Bubosu’, cum îi spunem noi, povesti fermierul Cotton, şi a-nceput la scurtă vreme după plecarea dumitale, domnu’ Frodo. Avea tot felu’ de bazaconii-n cap, Bubosu’ ăsta voia ca totu’ să fie al lui şi dup-aia să poruncească-n dreapta şi-n stânga. Curând s-a aflat că avea mai mult decât era bine pentru el; şi mereu punea mâna pe tot mai mult, numa’ că de unde făcea rost de bani nimeni n-ar fi putut spune: mori, slădării, hanuri, ferme, plantaţii de rădăcina-pipei. Din cât se pare, moara Iu’ Roşcovanu’ o cumpărase înainte de-a veni la Fundătura.

Bunînţeles că începuse cu averea din Meleagu’ de la Miazăzi, rămasă de la tătâne-său; şi-am auzit că vindea buruienile cele mai bune şi vreun an sau doi le-a tot trimis pe alte meleaguri. Da’ la sfârşitu’ anului trecut a-nceput să scoată peste hotare lăzi întregi, nu numa’ buruieni. Şi recolta s-a tot împuţinat şi venea şi iarna. Lumea s-a înfuriat, da’ el a ştiut cum să le răspundă. Şi-atunci a venit mulţi Oameni, mai cu seamă bandiţi din ăştia, în care mari, unii ca să plece cu carele pline către miazăzi, alţii însă ca să rămână. Şi după ăştia a venit şi mai mulţi. Şi înainte să ne dezmeticim noi, se şi aşezaseră ba ici, ba colo, în tot Comitatu’ şi tăiau copacii şi săpau şi-şi construiau şoproane şi case după placul lor. La început Bubosu’ a plătit tot ce luau şi toate stricăciunile, da’ n-a trecut mult şi-a început ei să dea porunci în dreapta şi-n stânga şi să ia tot ce poftea.

Lumea iar s-a burzuluit, da’ nu destul. Bătrânu’ Will Primaru’ s-a dus la Fundătura să se plângă, da’ n-a apucat să ajungă acolo. L-au prins ticăloşii şi l-au luat şi l-au închis într-o văgăună în Michel Delving şi acolo e şi acu’. Şi dup-aia, asta să fi fost curând după Anu’ Nou, n-a mai fost primar şi Bubosu’ s-a pus singur şirif-şef, sau şefu’, atât, şi făcea cum îl tăia capu’; şi dacă vreunu’ „îşi lua nasu’ la purtare”, cum zicea ei, iute ajungea lângă Will. Şi treaba s-a tot împuţit. De fumat numa’ Oamenii mai avea ce fuma; iar şefului nu-i plăcea berea, şi aia era doar pentru Oamenii lui, aşa că a-nchis toate hanurile; şi totu’, în afară de reguli, a-nceput să se împuţineze, numa’ dacă apucai să mai piteşti câte ceva înainte să vină bandiţii ăştia să strângă, cică pentru „împărţeală cinstită”: adicătelea ei avea şi noi nu, doar firimiturile cu care te mai alegeai la casele şirifilor, dacă nu-ţi stăteau în gât. Totu’ rău, rău şi iar rău. Da’ de când a venit Sharkey, prăpăd şi alta nu.

- Cine-i Sharkey ăsta? întrebă Merry. L-am auzit pe unul dintre bandiţi vorbind de el.

- Banditu’ ăl’ mai mare dintre toţi, aşa pare. La ultima recoltă, cam pe la sfârşitu’ lui octombrie, atunci am auzit întâiaşi dată de el. De văzut nu l-am văzut, da’ stă la Fundătura; şi el e şefu’ adevărat acu’, îmi vine să cred. Toţi bandiţii face cum zice el; şi ce zice el sună cam aşa: hăcuieşte, arde, prăpădeşte; şi-acu’ a ajuns şi să ucidă. Nu mai are nici o noimă nimic din ce face ăştia. Taie copacii şi-i lasă să zacă, pârjoleşte casele da’ altele nu zideşte în locu’ lor.

Moara lu’ Roşcovanu, să zicem. Bubosu a dărâmat-o de cum a venit la Fundătura. Apoi a adus nu ştiu câţi oameni jegosi ca să construiască o moară mai mare, pe care a umplut-o cu roţi şi tot felu’ de născoceli de pe alte meleaguri. Numa’ că neghiobului ăluia de Ted i-a plăcut şi stă şi munceşte acolo şi curăţă roţi pentru Oameni, în locu’ unde tătâne-său a fost morar şi stăpân pe moara lui. Mai are şi alte mori. Da’ trebuie să ai grăunţe ca să poţi măcina; da’ sămânţă nu mai era nici pentru moara veche, necum pentru aia nouă. Iar de când a venit Sharkey, nu mai macină de nici un fel. Ciocănesc toată ziua acolo şi numa’ fum şi putoare iese şi nu mai e linişte nici măcar noaptea în Hobbiton. Şi-anume varsă toată murdăria afară de-au spurcat toată Apa din vale şi-acu’ ajunge şi-n Coniaied. Dacă vor să preschimbe Comitatu’ într-o pustiiciune, apoi au pornit-o pe calea cea bună. Şi nu cred că neghiobu’ ăla de Bubos e-n spatele tărăşeniei ăsteia. Vă spun eu că-i Sharkey.

- Aşa e! se băgă în vorbă Tom cel Mic. Păi cum, au luat-o până şi pe maica a’ bătrână a lui Bubosu, pe Lobelia, şi-o-ndrăgea Bubosu ca nimeni altu’. Au văzut câţiva din Hobbiton cum s-a-ntâmplat. Cică vine bătrâna pe uliţă cu umbrela aia veche a ei. Şi câţiva bandiţi urcau cu un car mare.

„Da’ un’ vă duceţi?”, întreabă ea.

„La Fundătura”, răspunde ei.

„Pentru care treabă?”

„Să construim nişte şoproane pentru Sharkey.”

„Da’ cin’ v-a zis că puteţi?”

„Sharkey. Aşa că şterge-o din drum, cotoroanţo!”

„Vă dau eu Sharkey, ticăloşi bandiţi şi împuţiţi ce sunteţi!”, zice ea şi se repede cu umbrela la căpetenie, unu’ de două ori cât ea. Aşa că au luat-o. Au târât-o în Beciuri, la vârsta ei. I-au luat şi pe alţii de care ne pare mai rău, da’ zău că ea s-a arătat mai vitează decât mulţi.

Chiar atunci în încăpere năvăli Sam împreună cu unchiaşul său. Bătrânul Gamgee nu arăta cu mult mai bătrân, doar că era mai tare de urechi.

- Bună seara, domnu’ Baggins! spuse el. Tare mă bucur să vă văd întreg şi nevătămat acasă. Da’ am eu un dinte împotriva dumitale, ca să zic aşa, şi dacă nu cutez prea mult. N-ar fi trebuit în vecii vecilor să vindeţi Fundătura, aşa cum v-am spus mereu. D-aici a pornit tot răul. Şi-n vreme ce domnia voastră băteaţi meleaguri străine, vânând Oameni Negri prin coclaurile munţilor, cum mi-a povestit Sam, cu toate că nu-mi zice limpede de ce, ăştia vin şi sapă toată Puşca-ntraistă şi-mi fac praf şi pulbere bunătate de cartofi!

- Îmi pare tare rău, domnule Gamgee, zise Frodo. Dar acum m-am întors şi voi face tot ce pot să îndrept lucrurile.

- Păi mai frumos nici că puteaţi s-o spuneţi, zise unchiaşul. Domnu’ Frodo Baggins e un adevărat gentlehobbit, întotdeauna am spus asta, orice-aţi gândi domniile voastre despre alţii care poartă acelaşi nume, să-mi fie cu iertare. Şi trag nădejde că Sam s-a purtat cuviincios şi aţi fost mulţumit de el?

- Foarte mulţumit, domnule Gamgee. Mai mult chiar, dacă puteţi crede aşa ceva, este unul dintre cei mai vestiţi din toate meleagurile, şi peste tot se scriu cântece despre faptele lui măreţe, de-aici şi până la Mare şi până dincolo de Râul cel Mare.

Sam roşi, dar îl privi recunoscător pe Frodo, căci ochii lui Rosie străluceau şi faţa ei era numai zâmbet pentru Sam.

- Îmi vine greu să cred, zise unchiaşul, cu toate că, din câte văd, s-a înhăitat cu tot felu’ de neamuri străine. Ce s-a ales din jiletca ta? Nu-mi place să te văd cu fierăraiele astea pe tine, chiar dacă-ţi sade bine în ele.

Toţi ai casei fermierului Cotton şi oaspeţii se treziră devreme a doua zi dimineaţa. Nici un zgomot nu tulburase noaptea, dar nimeni nu se îndoia că necazurile aveau să se ivească înainte să se însereze.

- Pare-se că n-a rămas picior de bandit în Fundătura, zise Cotton, da’ ne putem aştepta oricând să apară şleahta de la Răspântie.

După micul dejun veni un sol din ţara Tuk. Era înflăcărat nevoie mare,

- Thainul a sculat toată ţara, zise el, şi veştile se răspândesc ca focul în toate părţile. Bandiţii care ne supravegheau ţara şi-au luat tălpăşiţa spre miazăzi, ăia care au scăpat cu viaţă. Thainul s-a luat după ei, ca să prindă clica cea mare pe drum; pe domnu’ Peregrin l-a trimis încoa’ cu toţi de care s-a putut lipsi.

Veştile care au urmat nu erau tot atât de bune. Merry fusese plecat toată noaptea şi se întoarse pe la zece dimineaţa.

- E o bandă cam la patru mile de-aici, zise el. Vin pe drumul dinspre Răspântie, dar li s-au alăturat şi alţi bandiţi răzleţi, veniţi de prin alte locuri. Sunt vreo sută, dacă nu şi mai bine; şi dau foc la tot pe unde trec. Blestemaţii!

- Ah! ăştia nu stau la vorbe, ăştia ucid dacă poate, zise fermierul Cotton. Dacă Took nu vine mai degrabă, mai bine ne punem la adăpost şi tragem fără vorbă. Fără luptă nu isprăvim trebuşoara asta, domnu’ Frodo.

Cei din neamul Took veniră într-adevăr mai degrabă. Nu trecu mult şi numai ce-i văzură, o sută-n cap, din Târgupitit şi Dealurile Verzi, cu Pippin în frunte. Merry avea acum destui hobbiţi voinici ca să dea piept cu bandiţii. Din spusele cercetaşilor, netrebnicii veneau în grup compact, ştiau că toată ţara se ridicase împotrivă-le şi aveau de gând să înăbuşe fără milă răscoala, chiar în inima ei, în Lângă Ape. Dar oricât de fioroşi erau, n-aveau printre ei nici o căpetenie care să se priceapă la război. Drept care veneau fără fereală. Astfel că Merry îşi făcu iute planurile.

Bandiţii înaintau tropăind pe Drumul de Miazăzi şi, fără să se oprească o luară pe Drumul care ducea în Lângă Ape şi urca printre maluri înalte ce se terminau în partea de sus cu garduri vii joase. La un cot, să fi tot fost vreo patru sute de picioare de la drumul principal, dădură peste ditamai bariera improvizată din căruţe vechi răsturnate. Asta îi făcu să se oprească în sfârşit. În aceeaşi clipă, băgară de seamă că, de ambele laturi, de-a lungul gardurilor ce se aflau chiar deasupra capetelor lor, erau înşiraţi hobbiţi. În spatele lor, alţi hobbiţi împingeau şi mai multe căruţe ce stătuseră ascunse pe un câmp din apropiere, astfel că şi calea de întoarcere le era blocată. De deasupra se auzi o voce: era a lui Merry.

- Vasăzică, aţi nimerit într-o capcană şi amicii voştri din Hobbiton au păţit la fel, şi unul este mort, iar ceilalţi au fost luaţi prizonieri. Depuneţi armele! Apoi depărtaţi-vă douăzeci de paşi şi aşezaţi-vă. Cine-ncearcă să fugă, va muri pe loc.

Bandiţii însă nu se lăsau intimidaţi cu una-cu două. Câţiva se supuseră, dar imediat săriră ceilalţi cu gura, astfel că prinseră din nou curaj. Vreo douăzeci se năpustiră asupra căruţelor. Şase căzură săgetaţi, dar restul reuşiră să scape, omorâră doi hobbiţi şi se risipiră spre Cornu Împădurit. Mai căzură doi în timp ce fugeau. Merry suflă cu putere în corn şi alţi corni îi răspunseră din depărtare.

- N-or să ajungă departe, spuse Pippin. Peste tot acolo sunt vânătorii noştri.

Oamenii prinşi în capcană, vreo optzeci câţi mai rămăseseră, încercară să scape căţărându-se peste bariere şi pe maluri, astfel că hobbiţii se văzură nevoiţi să tragă în ei cu săgeţi sau să-i spintece cu topoarele. Dar mulţi dintre cei mai vânjoşi şi mai disperaţi scăpară prin partea dinspre apus, atacându-şi vrăjmaşii cu furie, fiind acum mai curând porniţi să ucidă decât să fugă. Căzură răpuşi câţiva hobbiţi, ceilalţi şovăiau, când Merry şi Pippin, care erau în partea răsăriteană, veniră de partea ceastălaltă şi se aruncară asupra ticăloşilor. Merry însuşi îşi înfipse sabia în căpetenia lor, o brută cu ochi saşii, ca un orc din cei mari. Apoi îşi regrupă forţele, făcând un cerc mare de arcaşi în jurul Oamenilor care mai rămăseseră în viaţă.

Într-un târziu, lupta se sfârşi. Aproape şaptezeci de bandiţi zăceau morţi pe câmp şi vreo doisprezece fuseseră făcuţi prizonieri. Dintre hobbiţi muriseră nouăsprezece şi aproape treizeci erau răniţi. Încărcară bandiţii morţi în căruţe şi-i duseră la o veche groapă de nisip din apropiere, unde îi îngropară: în Groapa Bătăliei, cum avea să se numească mai apoi. Pe hobbiţii răpuşi îi aşezară unul lângă altul într-un mormânt săpat în coasta dealului, unde mai târziu a fost aşezată o lespede mare, înconjurată de o grădină. Astfel s-a încheiat Bătălia de la Lângă Ape, în 1419, ultima bătălie purtată în Comitat şi singura de la cea din 1147 de la Câmpiile Verzi, departe în Meleagul de la Miazănoapte. Ca urmare, cu toate că, din fericire, a costat puţine vieţi, îşi are un capitol aparte în Cartea Roşie, iar numele tuturor celor care au luat parte la ea au fost consemnate într-un Sul pe care istoricii Comitatului îl învăţau pe de rost. Faima şi prosperitatea de care s-a bucurat ulterior familia Cotton din acea vreme datează; dar primii în lista de pe Sul se află, fără doar şi poate, numele Căpitanilor Meriadoc şi Peregrin.

Frodo luase şi el parte la bătălie, dar nu-şi scosese sabia din teacă, rostul lui de căpătâi fiind acela să-i împiedice pe hobbiţii furioşi de uciderea semenilor lor, să nu-i măcelărească pe acei duşmani care-şi aruncau armele. După ce s-a încheiat lupta şi s-au da ordinele pentru împlinirea celorlalte rânduieli, Merry, Pippin şi Sam i se alăturară lui Frodo şi tuspatru se întoarseră în sat împreună cu fermierul Cotton şi ai lui. Mâncară un prânz târziu după-masă, apoi Frodo zise oftând:

- Cred că a sosit vremea să ne ocupăm de „şef.”.

- Da, cu cât mai repede cu atât mai bine, consimţi Merry. Şi să nu aveţi milă! El e vinovatul pentru că i-a adus pe aceşti bandiţi şi pentru tot răul făcut de aceştia.

Fermierul Cotton strânse vreo douăzeci şi ceva de hobbiţi voinici.

- Asta pentru că n-avem cum şti de n-or mai fi alţi bandiţi la Fundătura, explică el.

Porniră pe jos, în frunte cu Frodo, Sam, Merry şi Pippin.

Era unul dintre cele mai triste momente din viaţa lor. Marele horn se înălţa în faţa lor; şi cu cât se apropiau mai mult de bătrânul sat de peste Apă, printre şiruri de case noi şi mizere de-o parte şi de alta a drumului, văzură noua moară în toată urâţenia ei, posomorită şi răpănoasă: o clădire masivă din cărămidă, încălecând râul şi spurcându-i apele cu o scursură grea de aburi şi duhoare. De-a lungul Drumului spre Lângă Ape, toţi copacii fuseseră doborâţi.

Traversând podul şi ridicându-şi privirile spre Măgură, simţiră că li se opreşte respiraţia în piept. Nici măcar ceea ce întrezărise Sam în Oglindă nu-l pregătise pentru ceea ce le era dat să vadă acum. Hambarul cel Vechi, de pe partea apuseană, fusese dărâmat, în locul lui fiind ridicate şiruri de şoproane smolite, castanii dispăruseră fără urmă. Terasele şi gardurile vii - praf şi pulbere. Care mari se îngrămădeau de-a valma pe-un tăpşan fără fir de iarbă. Puşca-ntraistă, rândul de vizuini ale hobbiţilor, stătea căscat ca o carieră de nisip şi pietriş. Fundătura, aflată mai sus, nu se zărea din Pricina unui talmeş-balmeş de barăci mai mari.

- L-au tăiat! urlă Sam. Au tăiat Copacul Petrecerii!

Şi arătă cu mâna spre locul unde se aflase copacul sub care Bilbo îşi ţinuse Discursul de Adio. Acum zăcea retezat şi mort în câmp. Ca şi când acesta fusese picătura ce-a revărsat paharul, Sam izbucni în plâns.

Un hohot de râs îl făcu pe Sam să-şi înghită restul lacrimilor. Peste zidul scund al ogrăzii morii stătea aplecat un hobbit ursuz, chipul îi era mânjit de funingine şi mâinile aşijderea.

- Nu-ţi place, Sam? rânji el. Da’ tu întotdeauna-i fost slab de inimă. Credeam c-ai plecat cu o corabie de-a ălora de care tot băteai câmpii, să pluteşti pe mare. Ce-ţi veni să te-ntorci? Acu’ avem treabă de făcut în Comitat.

- Văd, spuse Sam. Timp să te speli n-ai, da’ să sprijini zidul ai. Da’ ascultă la mine, jupân Roşcovan, am nişte poliţe de plătit în satu’ ăsta, aşa că isprăveşte cu rânjitu’, că altfel ţi se ridică nota de n-ai s-o poţi duce.

Ted Roşcovanul trase un scuipat peste zid.

- Haida-de! pufni el. Nu te poţi atinge de mine. Îs prieten cu Mahăru’. Da’ el o să se atingă de tine, n-ai grijă, dacă mă mai ameţeşti mult cu meliţa aia a ta.

- Nu-ţi mai răci gura de pomană cu măscăriciul ăsta, Sam! îl sfătui Frodo. Sper să nu fie mulţi hobbiţi care să se fi schimbat în halul ăsta. Ar fi o pacoste mult mai rea decât tot răul pe care l-au făcut Oamenii.

- Eşti jegos şi neobrăzat, Roşcovane, spuse Merry. Şi ţi-ai făcut greşit toate socotelile. Tocmai mergem la Măgura să-l scoatem de-acolo pe nepreţuitul tău Mahăr. Cu Oamenii lui am isprăvit.

Ted căscă gura ca un peşte pe uscat, căci abia acum băgă de seamă escorta care, la un semn al lui Merry, începu să traverseze podul. Sări jos de pe zid, se repezi în moară şi de acolo ieşi val-vârtej cu un corn în care suflă din toţi bojocii.

- Vezi să nu rămâi fără aer! râse Merry. Eu am unul mai bun. Şi ridicându-şi cornul de argint, suflă în el, şi chemarea lui limpede răsuna peste Măgură, şi din toate vizuinile, şi şoproanele, şi casele prăpădite din Hobbiton răspunseră glasuri de hobbiţi care se revărsau afară şi, cu strigăte şi urale li se alăturară, urcând împreună drumul spre Fundătura.

În vârful uliţei, ceata se opri, lăsându-i pe Frodo şi ai săi să-şi continue drumul singuri; în sfârşit ajunseră la locul atât de drag lor odinioară. Grădina era plină de colibe şi şuri, unele atât de aproape de vechile ferestre dinspre apus, încât le luase de tot lumina. Peste tot mormane de gunoaie şi resturi. Uşa era plină de crăpături; lanţul clopoţelului atârna desprins din perete şi clopoţelul nu mai suna. Bătură la uşă, dar nimeni nu răspunse. În cele din urmă o împinseră şi uşa se deschise singură. Intrară. Înăuntru - duhoare, murdărie, dezordine: din câte se părea, locul nu mai era locuit de-o bucată bună de vreme.

- Unde se ascunde mizerabilul ăla de Lotho? întrebă Merry. Scotociseră în fiecare încăpere şi în afară de şobolani şi şoareci nu dăduseră peste nici un alt suflet viu. Să-i punem pe ceilalţi să caute în şoproane?

- E mai rău ca-n Mordor! spuse Sam. Într-un fel chiar cu mult mai rău. Adică te trăsneşte dintr-o dată, ca să zic aşa; pentru că eşti acasă, dar ţi-o aminteşti cum arăta înainte de a ajunge în ruină.

- Da, e Mordorul, spuse şi Frodo. Una din lucrările sale. Saruman n-a încetat o clipă să-i desăvârşească opera, chiar şi atunci când îşi închipuia că trudeşte pentru sine. La fel s-a întâmplat şi cu aceia care s-au lăsat amăgiţi de Saruman, aşa ca Lotho.

Merry privi înjur îngrozit şi scârbit.

- Haide afară! spuse. Dacă aş fi ştiut ce mare rău a făcut Saruman, până-n cot mi-aş fi vârât pumnul în gâtlejul lui.

- De bună seamă, de bună seamă! Dar n-ai făcut-o, aşa că pot să vă urez bun-venit acasă.

În prag stătea însuşi Saruman, arătând bine hrănit şi peste măsură de încântat; ochii lui scăpărau cu răutate şi amuzament. Frodo se dumiri dintr-o dată.

- Sharkey! strigă el. Saruman izbucni în râs.

- Vas’ că ai auzit de numele ăsta, nu-i aşa? Aşa-mi spuneau cam toţi ai mei în Isengard. Poate în semn de dragoste pentru mine[11]. Dar desigur că nu v-aţi aşteptat să mă vedeţi aici.

- Eu nu, recunoscu Frodo. Însă ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. O răutate mică, dar mârşavă: m-a prevenit Gandalf că încă mai eşti în stare de aşa ceva.

- În stare şi-ncă cum, zise Saruman, şi n-aş spune că e mică. Ce-am mai râs de voi, măi senioraşi hobbiţei, călăreaţi cu toate mărimile alea şi vă simţeaţi atât de apăraţi şi eraţi atât de încântaţi de măruntele voastre fiinţe. Gândeaţi că v-aţi descurcat cum nu se poate mai bine şi acum vă puteţi întoarce acasă ţanţoşi nevoie mare, la un trai tihnit în ţara voastră. Casa lui Saruman se poate duce de râpă, el poate fi aruncat pe drumuri, dar de-ale voastre nu se poate atinge nimeni. Oho, nu! Gandalf se va îngriji de trebuşoarele voastre.

Saruman izbucni din nou în râs.

- Dar nu e el omul ăla! După ce uneltele şi-au împlinit rostul, le aruncă. Voi însă vă ţineţi scai de el, trândăviţi, staţi la taclale, faceţi de două ori drumul. „Mă rog, dacă-s neghiobi, eu o să ajung înaintea lor şi le dau o lecţie”, mi-am zis eu. „Rău cu rău se plăteşte.” Lecţia ar fi fost şi mai amară dacă mi-aţi fi dat ceva mai mult timp şi mai mulţi Oameni. Dar am făcut şi aşa destule ca să vă vină greu să le îndreptaţi sau să le îndepărtaţi din vieţile voastre. Şi-mi va fi foarte plăcut să mă gândesc la asta şi să le pun în balanţă cu propriile mele suferinţe.

- Păi, dacă asemenea lucruri îţi fac plăcere, zise Frodo, chiar că mi-e milă de tine. Mă tem că vei găsi plăcere doar în amintiri. Hai, acum să pleci şi să nu te mai întorci niciodată!

Hobbiţii din sate îl văzuseră pe Saruman ieşind din una dintre colibe şi iute se buluciseră la intrarea în Fundătura. Când auziră porunca lui Frodo, prinseră a murmura furioşi:

- Nu-l lăsaţi să plece! Omorâţi-l! E un ticălos şi-un ucigaş. Omorâţi-l. Saruman privi la feţele lor duşmănoase şi zâmbi.

- Omorâţi-l! îngână el. Omorâţi-l, dacă credeţi că sunteţi de-ajuns, vitejii mei hobbiţi! Se îndreptă de spate şi îşi aţinti asupra lor privirea întunecată a ochilor lui negri. Dar să nu gândiţi că, dacă am pierdut tot ce aveam, mi-am pierdut şi toată puterea! Cine mă loveşte va fi blestemat. Şi dacă sângele meu pângăreşte Comitatul, ţara voastră se va veşteji şi nicicând nu va mai fi tămăduită.

Hobbiţii bătură în retragere. Dar Frodo nu se lăsă intimidat:

- Să nu-l credeţi! Şi-a pierdut toată puterea, în afară de glas care încă vă mai poate speria şi amăgi. Dar nu-l voi ucide. Nu are rost să răspunzi cu răzbunare la răzbunare: nu aşa îndreptăm lucrurile. Te du, Saruman, pe unde-i mai iute!

- Vierme! Vierme! strigă Saruman; şi dintr-o cocioabă din apropiere se ivi Limbă de Vierme, târându-se aproape ca un câine. Hai la drum, din nou, Vierme! zise Saruman. Sătenii ăştia de treabă şi senioraşii lor ne dau din nou cu şutul. Haide!

Saruman se întoarse să plece şi Limbă de Vierme porni şonticăit în urma lui. Dar chiar când Saruman trecu pe lângă Frodo, în mâna lui luci o lamă de cuţit şi-n clipa următoare o înfipse în hobbit. Lama nimeri în zaua ascunsă şi se frânse. Câţiva hobbiţi, cu Sam în frunte, se repeziră strigând şi-l trântiră pe netrebnic la pământ. Sam scoase sabia.

- Nu, Sam! îl opri Frodo. Nici măcar acum să nu-l ucizi. Căci nu m-a rănit. Şi, oricum, nu vreau să fie omorât în starea asta ticăloasă în care se află. Odată a fost mare, de o nobleţe asupra căreia n-ar trebui să îndrăznim să ridicăm mâna. A decăzut şi este peste puterile noastre să-l lecuim; dar, cu toate acestea, i-aş cruţa viaţa, nădăjduind că poate îşi va găsi leacul într-o bună zi.

Saruman se ridică în picioare şi se uită lung la Frodo. În ochii lui se desluşea un amestec ciudat de uimire, respect şi ură.

- Ai crescut, Piticuţule, zise el. Da, ai crescut foarte mult. Eşti înţelept şi crud. Îmi lipseşti răzbunarea de toată dulceaţa ei, şi-acum trebuie să plec de-aici cu amar în suflet şi îndatorat milosteniei tale. Urăsc milostenia asta şi te urăsc pe tine! Ei bine, voi pleca, şi nu-ţi voi mai pricinui necazuri. Dar să nu te aştepţi să-ţi urez viaţă îndelungată şi fericire. Nu vei avea parte de nici una. Dar asta nu din pricina mea. Eu doar ţi-o prezic.

Plecă, şi hobbiţii se dădură la o parte ca să-l lase să treacă; dar încheieturile degetelor li se albiră de cât de tare strângeau armele în mâini. Limbă de Vierme şovăi, apoi îşi urmă stăpânul.

- Limbă de Vierme! strigă Frodo în urma lui. Nu trebuie să-l urmezi. Nu ştiu ca tu să-mi fi pricinuit vreun rău. Poţi să rămâi o vreme aici, să te odihneşti şi să mănânci, până prinzi puteri şi poţi pleca de unul singur.

Limbă de Vierme se opri şi privi peste umăr la el, aproape gata să rămână. Dar Saruman se răsuci pe călcâie.

- Nici un rău, zici? chicoti el. Oho, nu! Chiar şi când se furişează noaptea afară, o face doar ca să se uite la stele. Dar oare am auzit pe cineva întrebând unde se piteşte bietu’ Lotho? Tu ştii, nu-i aşa, Vierme? Nu vrei să le spui?

- Nu, nu, scheună Limbă de Vierme şi se făcu mic la pământ.

- Atunci am să le spun eu. Viermele l-a omorât pe şefu’ vostru, amărâtul de el, pe micuţul vostru Mahăr. Nu-i aşa, Vierme? L-a înjunghiat în somn, aşa cred. Şi sper că l-a îngropat, deşi Viermele a fost tare flămând în ultima vreme. Nu, Viermele nu e chiar atât de drăguţ. Mai bine îl lăsaţi cu mine.

În ochii roşii ai lui Limbă de Vierme se aprinse o ură sălbatică.

- Tu mi-ai sspuss ss-o fac, tu m-ai făcut ss-o fac, sâsâi el. Saruman izbucni în râs.

- Tu faci totdeauna ce-ţi spune Sharkey să faci, nu-i aşa, Vierme? Ei bine, acum îţi spune: urmează-mă!

Îl izbi în faţă pe Limbă de Vierme care se târa în patru labe, apoi se răsuci pe călcâie şi porni. Dar în acea clipă ceva plesni: dintr-o dată, Limbă de Vierme se ridică în picioare, scoase un cuţit ţinut ascuns până atunci şi, cu un mârâit ca de câine, îi sări lui Saruman în cârcă, îi smuci capul pe spate, îi spintecă gâtlejul şi, cu un urlet, fugi pe uliţă la vale. Înainte ca Frodo să se dezmeticească ori să-şi recapete glasul, trei arcuri de-ale hobbiţilor vibrară şi Limbă de Vierme căzu mort.

Spre uluiala celor de faţă, în jurul trupului lui Saruman se alese o ceaţă deasă care se înălţă încet în înaltul înaltului, asemenea fumului de la un foc, şi alcătui acolo, în văzduh, o siluetă palidă, înfăşurată în giulgiu, rămânând atârnată deasupra Măgurii. Şovăi câteva clipe, privind spre Apus; dar dintr-acolo veni o pală rece, silueta se legănă şi, cu un oftat, se risipi în nimicnicie.

Frodo privi la trupul de pe pământ cu milă şi groază, căci în timp ce privea, i se păru că ani lungi de moarte se arătau dintr-o dată în acel trup, care se-mpuţină şi faţa smochinită se preschimbă în zdrenţe de piele pe o tigvă hidoasă. Frodo ridică poala pelerinei murdare ce căzuse alături, acoperi rămăşiţele cu ea şi plecă de acolo.

- Şi acesta-i sfârşitul poveştii ăsteia, zise Sam. Urât sfârşit, mi-aş fi dorit să nu trebuiască să-l văd; dar bine c-am scăpat.

- Şi nădăjduiesc că e şi sfârşitul cel de pe urmă al Războiului, zise Merry.

- Şi eu sper asta, oftă Frodo. Lovitura cea mai de pe urmă. Dar când te gândeşti că aici a trebuit să cadă, chiar la uşa Fundăturii! Între toate speranţele şi temerile mele, este ultimul lucru la care m-am aşteptat.

- Eu n-aş zice că-i sfârşitul, până nu curăţăm toată murdăria asta, spuse Sam posomorit. Şi-asta o să ne ia mult timp şi muncă multă.

IX Limanurile Cenuşii

Curăţenia cerea într-adevăr multă muncă, dar le-a luat mai puţin timp decât se temuse Sam. A doua zi după bătălie, Frodo se duse călare la Michel Delving şi eliberă prizonierii din Beciuri. Unul dintre primii pe care-i găsiră era Fredegar Bolger, care nu mai era Grăsunu’ de-altădată. Fusese prins când bandiţii afumaseră o ceată de răzvrătiţi, silindu-i să iasă din Scobiturile Sparte, în apropierea dealurilor din Spăimoasa, unde-i dusese Grăsunu’ din ascunzătorile lor.

- Mai bine veneai cu noi, zău aşa, bietule Fredegar bătrâne! zise Pippin în timp ce-l scoteau de-acolo pe braţe, căci era prea slăbit să umble singur.

El deschise un ochi şi încercă un zâmbet viteaz.

- Cine-i uriaşul ăsta tânăr cu voce de tunet? şopti el. Că n-o fi micul Pippin? Ce măsură porţi la pălărie?

A urmat Lobelia. Sărmana de ea, arăta bătrână tare şi firavă când au scos-o dintr-o celulă întunecoasă şi îngustă. A ţinut să iasă singură, şonticăit, dar pe picioarele ei; şi a avut parte de o asemenea primire, cu aplauze şi urale atunci când a apărut sprijinindu-se de braţul lui Frodo, dar strângând în mână umbrela, încât s-a pierdut cu firea şi a izbucnit în plâns. Nicicând înainte nu se bucurase de simpatia lor. Dar vestea despre uciderea lui Lotho a doborât-o, încât n-a mai vrut să se întoarcă la Fundătura. I-a dat-o înapoi lui Frodo şi s-a întors printre ai ei, neamul Bracegirdle din Sticlăţapănă.

Şi când amărâta a murit în primăvara următoare - la urma urmei, avea mai mult de o sută de ani - Frodo a rămas mirat şi a fost tare mişcat: banii ei şi ai lui Lotho i-a lăsat lui pentru a-i ajuta pe hobbiţii rămaşi pe drumuri în urma nenorocirilor. Şi astfel s-a sfârşit vrajba dintre ei.

Bătrânul Will Whitfoot stătuse cel mai mult în Beciuri şi, chiar dacă se purtaseră cu el cu mai puţină asprime decât cu alţii, a avut nevoie de multă hrană înainte să-şi ocupe din nou jilţul de Primar; astfel că Frodo a primit să fie Vechilul lui până avea să-şi revină în puteri. Singurul lucru pe care l-a făcut Frodo ca Vechil al Primarului a fost să micşoreze numărul şirifilor la câţi fuseseră şi să le dea numai acele îndatoriri pe care le avuseseră înainte. Merry şi Pippin au primit misia de a-i vâna pe ultimii bandiţi, pe care au şi împlinit-o foarte curând. Aflând despre Bătălia din Lângă Ape, bandele de la miazăzi au fugit din ţară, nepreavrând să-i ţină piept Thainului. Înainte de sfârşitul Anului, puţinii supravieţuitori au fost împresuraţi în păduri şi cei dintre ei care s-au predat au fost duşi frumuşel la hotare.

În acest timp, truda de a repara stricăciunile continua şi Sam era ocupat până peste cap. Hobbiţii pot trudi asemenea furnicilor când îi apucă sau când e nevoie. Acum erau mii de truditori, de toate vârstele, de la puradei şi copilite de hobbiţi, mici, dar sprinteni, până la mătuşicile şi unchieşii hodorogiţi şi plini de negi. Înainte de Sărbătoarea Iernii nu mai rămăsese nici o cărămidă în picioare din noile case ale şirifilor sau din tot ceea ce zidiseră „Oamenii lui Sharkey”; însă aceleaşi cărămizi au fost folosite pentru a repara multe din vechile văgăuni, pentru a le face mai confortabile şi mai uscate. Au fost găsite provizii mari de tot felul de obiecte şi alimente şi de bere, dosite de bandiţi în şoproane şi hambare şi în vizuini părăsite, dar mai ales în tunelurile din Michel Delving şi în carierele din Spăimoasa; încât acea Sărbătoare a fost mai veselă decât sperase oricare dintre ei.

Unul dintre primele lucruri făcute în Hobbiton chiar şi înainte de dărâmarea morii celei noi, a fost curăţirea Măgurii şi a Fundăturii şi reconstruirea vizuinilor din Puşcă-ntraistă. Partea din faţă a noii gropi de nisip a fost nivelată şi preschimbată într-o mare grădină acoperită, iar vizuinile noi au fost săpate în latura dinspre miazăzi, spre adâncul Măgurii, şi pereţii au fost întăriţi cu cărămizi.

Unchiaşul şi-a reocupat vizuina de la Numărul Trei; şi adesea spunea fără să-i pese de-l auzea cineva:

- Cine seamănă vânt, culege furtună, asta-i vorba mea. Da’ totu-i bine când se termină cu bine!

Nu s-au prea înţeles ce nume să dea noului rând de vizuini. Cineva s-a gândit la Grădinile Bătăliei sau Tunelurile mai hune. Dar după o vreme, buna judecată a hobbiţilor a hotărât să i se spună Noul Rând. Iar în Lângă Ape îl numeau în glumă Fundătura lui Sharkey.

Cea mai mare pagubă, şi cea mai rea, erau copacii, căci din ordinul lui Sharkey fuseseră tăiaţi fără noimă peste tot în Comitat; Sam suferea din pricina asta mai mult decât din oricare alta. Căci rana aceasta avea nevoie de mult timp ca să se vindece şi numai stă-strănepoţii săi, îşi spunea el, aveau să vadă Comitatul aşa cum trebuia să fie.

Apoi, dintr-o dată, într-o bună zi, căci până atunci, timp de săptămâni, fusese prea ocupat ca să se gândească la aventurile lui, şi-a amintit de darul lui Galadriel. Astfel că a scos cutia şi a arătat-o celorlalţi Călători (aşa le spuneau acum toţi), cerându-le sfatul.

- Chiar mă-ntrebam când ai să te gândeşti la ea, spuse Frodo. Deschide-o!

Era plină de o ţărână cenuşie, moale şi fină, iar la mijloc se găsea o sămânţă, ca o nucă mică învelită într-o coajă argintie.

- Ce să fac cu asta? întrebă Sam.

- Arunc-o în văzduh într-o zi vântoasă şi las-o să-şi împlinească rostul! spuse Pippin.

- Unde? nu pricepu Sam.

- Alege-ţi un loc drept răsadniţă şi vezi ce se-ntâmplă cu plantele de-acolo, zise Merry.

- Dar sunt sigur că Doamnei nu i-ar plăcea să păstrez totul doar pentru grădina mea, acum când atât de mulţi dintre noi au avut de pătimit.

- Pune-ţi la bătaie mintea şi cunoştinţele, Sam, îl îndemna Frodo, şi-apoi foloseşte darul pentru a te ajuta în ceea ce vrei sa faci şi a face chiar mai bine. Dar foloseşte-l cu măsură. Nu prea a mult şi gândesc că fiece sămânţă îşi are rostul ei.

Astfel că Sam a plantat lăstare în toate locurile unde fuseseră retezaţi copaci deosebit de frumoşi sau de îndrăgiţi, şi a pus câte un fir din preţioasa ţărână în pământul de la rădăcina fiecăruia. Şi aşa a făcut în lungul şi-n latul Comitatului; dar dacă s-a gândit cu osebire la Hobbiton şi Lângă Ape nimeni nu i-a găsit vină din pricina asta. Şi la urmă a văzut că-i mai rămăsese puţină ţărână; aşa că s-a dus la Piatra celor Trei Hotare, care se afla chiar în mijlocul Comitatului, şi a aruncat ţărână în văzduh, binecuvântând-o. Mica sămânţă argintie a plantat-o în Pajiştea Petrecerii, pe locul unde fusese înainte copacul; tare era curios ce avea să iasă din ea. A aşteptat răbdător iarna întreagă, stăpânindu-se să nu se ducă una-două acolo ca să vadă dacă se întâmpla sau nu ceva.

Primăvara i-a întrecut până şi cele mai nebuneşti speranţe. Copacii înmugureau şi creşteau, ca şi când timpul însuşi se grăbea şi voia să facă într-un an cât în douăzeci. Pe Pajiştea Petrecerii, o mlădiţă minunată şi fragedă se ivise: cu coaja argintie şi frunze lungi; iar în aprilie i s-au deschis florile de aur. Era, nici mai mult nici mai puţin, un copac mallorn, minunea-minunilor în întreg ţinutul, în anii care aveau să urmeze, avea să crească frumos şi mlădiu, ducându-i-se faima în cele patru zări, şi neamuri de tare departe băteau cale lungă numai ca să-l vadă: singurul mallorn la apus de Munţi şi la răsărit de Mare şi unul dintre cei mai frumoşi din lume.

Una peste alta, 1420 a fost un an minunat în Comitat. Nu numai răsărituri de soare pline de splendoare şi ploi mângâietoare, la timpul potrivit şi atât cât trebuia, dar parcă era şi altceva: un aer al bogăţiei şi al rodniciei, o strălucire a frumuseţii ce întrecea verile pieritoare care pâlpâie şi se trec pe acest Pământ de Mijloc. Toţi copiii ce s-au născut sau au fost concepuţi în acel an, şi au fost mulţi, erau frumoşi la înfăţişare şi voinici, şi mulţi dintre ei aveau părul bogat şi auriu, ceea ce fusese lucru rar înainte printre hobbiţi. Fructele erau atât de multe, încât copiii aproape că se scăldau în fragi cu smântână; iar mai târziu în an se întindeau pe pajişti sub pruni şi mâncau până când sâmburii se înălţau ca nişte mici piramide sau precum movilele de tigve retezate de un cuceritor, şi abia după aceea se mutau în alt loc. Şi nimeni n-a fost suferind şi toţi erau mulţumiţi, în afara celor care trebuiau să tundă iarba.

În Meleagul de la Răsărit, viile erau grele de ciorchini, iar recolta de „frunze” uluitor de bogată; şi peste tot era atât de mult grâu, încât la vremea secerişului hambarele s-au umplut ochi. În Meleagul de la Miazănoapte orzul a fost atât de grozav, că berea făcută din malţul anului 1420 n-a fost uitată vreme îndelungată şi a ajuns de pomină. Şi cu adevărat, o generaţie mai târziu se mai găsea câte-un moşneag în cine ştie ce han care, după ce golea o halbă de bere binemeritată, o punea jos cu un oftat: „Ah! Berea aia adevărată din 1420, aia da bere!”

Sam a stat la început la fermierul Cotton acasă, împreună cu Frodo; dar după ce s-a isprăvit de săpat Noul Rând, s-a mutat cu Unchiaşul. Pe lângă toate celelalte treburi de care se îngrijea, supraveghea şi curăţirea şi repararea Fundăturii; dar adesea pleca prin diverse colţuri ale Comitatului, unde-l mânau îndatoririle sale de silvicultor. Astfel că n-a fost acasă la începutul lui martie şi n-a ştiut că Frodo zăcuse bolnav. Pe treisprezece ale lunii aceleia, fermierul Cotton l-a găsit pe Frodo întins în pat; strângea în pumn o piatră albă atârnată de un lanţ în jurul gâtului şi părea că pluteşte într-un fel de vis:

- S-a dus pentru totdeauna, spunea el, şi acum totul e întunecat şi pustiu.

Dar criza a trecut şi când s-a întors Sam pe douăzeci şi cinci, Frodo îşi revenise şi nu i-a spus nimic lui Sam despre sine. Între timp, Fundătura era gata, astfel că Merry şi Pippin au venit din Scobitura Râului cu mobila cea veche şi toate cele trebuincioase, iar vechea vizuină arăta curând aproape la fel cum arătase întotdeauna.

Şi când totul a fost în sfârşit gata, Frodo spuse:

- Când ai de gând să te muţi cu mine, Sam? Sam avea un aer cam stânjenit.

- Nu-i nevoie să vii chiar acum, dacă nu vrei. Dar ştii că Unchiaşul e în vecini şi o să fie bine îngrijit de văduva Rumble.

- Nu-i asta, domnu’ Frodo, zise el roşindu-se ca o pătlăgică.

- Atunci ce-i?

- Rosie, Rose Cotton. Nu i-a prea plăcut că am mers pe meleaguri străine, săraca fată; da’ cum eu nu am zis nimica, n-a putut nici ea să se plângă. Şi n-am spus nimica pentru că mai întâi aveam o treabă de făcut. Da’ acu’ am vorbit şi ea zice: „Ei bine, ai irosit un an, de ce să mai aşteptăm?” „Irosit? fac eu. N-aş zice aşa.” Da’ pricep unde bate ea. Şi mă simt rupt în două, ca să zic aşa.

- Înţeleg, vrei să te însori, dar vrei şi să stai cu mine la Fundătura? Dar, dragul meu Sam, e atât de simplu! Însoară-te cât poţi de repede şi apoi mută-te la mine cu Rosie. Loc este berechet la Fundătura pentru o familie atât de mare cât vrei tu să ţi-o faci.

Şi aşa a rămas hotărât. Sam Gamgee s-a însurat cu Rose Cotton în primăvara lui 1420 (un an vestit, de altfel, şi pentru nunţile sale) şi amândoi au venit să locuiască la Fundătura. Iar dacă Sam se socotea norocos, Frodo gândea că el însuşi e mult mai norocos; căci nici un alt hobbit din Comitat nu era la fel de bine îngrijit ca el. Şi după ce toate lucrările de reparaţii au fost plănuite şi pornite, el s-a retras într-o existenţă liniştită, scriind mult şi recitindu-şi toate însemnările. Şi când a avut loc Târgul Liber în mijlocul verii, a renunţat la postul de Vechil al Primarului, iar dragul şi bătrânul Will Whitfoot a mai avut încă şapte ani de atunci încolo onoarea să fie starostele Banchetelor.

Merry şi Pippin au locuit o vreme împreună în Scobitura Râului, astfel că toată ziua-bună ziua era o vântureală întreagă între Fundătura şi Ţara Iedului. Celor doi tineri Călători le mersese vestea în tot Comitatul cu cântecele şi poveştile lor, şi veşmintele preţioase şi cu minunatele petreceri pe care le dădeau. Când vorbea despre ei, lumea zicea „ca nişte mari seniori”, gândind numai de bine; căci le încălzea inimile să-i vadă călărind cu strălucitoarele lor cămăşi de zale şi cu minunatele scuturi, râzând şi cântând cântece de pe meleaguri străine; şi deşi crescuseră atât de mult şi arătau atât de semeţi, nu însemna că se schimbaseră în firea lor, decât poate doar în aceea că aveau vorbă mai aleasă şi erau mai prietenoşi şi mai plini de veselie decât oricând înainte.

Frodo şi Sam au revenit la îmbrăcămintea lor obişnuită, şi numai atunci când era nevoie îşi puneau amândoi pelerinele lungi şi cenuşii, din ţesătura aceea fină, prinse la gât cu agrafe măiestrit lucrate; iar domnu’ Frodo purta întotdeauna o nestemată albă agăţată de un lanţ în jurul gâtului, la care îşi ducea adesea mâna ca să o pipăie.

Toate mergeau acum bine şi erau speranţe de şi mai bine; iar Sam era ocupat până peste cap şi tot atât de fericit pe cât îşi putea dori un hobbit să fie. Nimic nu i-a stricat bucuria în acel an, fără doar de o oarecare îngrijorare pentru stăpânul său. Frodo se retrăsese încet din toate cele câte se făceau în Comitat şi Sam suferea când vedea de cât de puţină preţuire se bucura stăpânul său în ţară. Puţini cunoşteau sau doreau să afle despre faptele şi peripeţiile sale; admiraţia şi respectul lor se îndreptau în special către domnul Meriadoc şi domnul Peregrin şi către el însuşi, Sam (dar Sam nu ştia acest lucru). Iar în toamnă, umbra unor vechi necazuri şi-a făcut din nou simţită prezenţa.

Într-o seară, Sam intră în camera de lucru a lui Frodo şi văzu că stăpânul său arăta ciudat. Era foarte palid şi ochii săi păreau să zărească lucruri îndepărtate.

- Ce s-a-ntâmplat, domnu’ Frodo?

- Sunt rănit, rănit; nu se va vindeca niciodată cu totul.

Dar apoi se ridică din pat şi tulburarea păru să treacă, iar a doua zi era iarăşi el cel dintotdeauna. Abia mai târziu şi-a amintit Sam că ziua cu pricina fusese şase octombrie. Cu doi ani înainte, în acea zi fusese tare întuneric în viroaga de pe Ţancul Vremii.

Timpul s-a scurs şi aşa a venit şi anul 1421. Frodo a căzut din nou bolnav în martie, dar cu mare efort a reuşit să-şi ascundă suferinţa, pentru că Sam avea alte griji pe cap. Pe douăzeci şi cinci martie s-a născut primul dintre copiii lui Sam şi ai lui Rosie. O zi pe care Sam şi-a notat-o.

- Domnu’ Frodo, m-am cam împotmolit. Rose şi cu mine ne hotărâsem să-l numim Frodo, cu îngăduinţa domniei voastre; dar nu e un el, ci o ea. O scumpete de copiliţă cum şi-ar dori orice părinte, seamănă mai mult cu Rosie decât cu mine, din fericire. Dar nu ştim ce să facem.

- Sam, de ce nu te iei după vechile noastre obiceiuri? Alege un nume de floare, aşa ca Rose. Jumătate din copiliţele Comitatului au nume de flori, şi ce-ar putea fi mai frumos decât asta?

- Cred că aveţi dreptate, domnu’ Frodo, zise Sam. Am auzit câteva nume frumoase pe unde-am umblat, da’ cred că-s prea pompoase pentru viaţa de zi cu zi, ca să zic aşa. Unchiaşu’ meu spune: „Scurtează-l de la bun început şi-atunci nu mai trebuie să-l scurtezi înainte să-l foloseşti.” Da’ dacă e să-i punem nume de floare, atunci nu-mi fac griji de lungime: trebuie să fie o floare frumoasă, pentru că, vedeţi, socotesc că e o copilă foarte frumoasă şi va fi şi mai frumoasă.

Frodo rămase o clipă pe gânduri.

- Atunci, Sam, ce-ai zice de elanor, steaua-soarelui, îţi aminteşti de floarea aceea mică şi aurie din iarba din Lothlórien?

- Din nou aveţi dreptate, domnu’ Frodo! exclamă Sam încântat. Asta-i ce voiam.

Micuţa Elanor avea aproape şase luni şi 1421 intrase în anotimpul toamnei, când Frodo îl chemă într-o bună zi pe Sam în camera lui de lucru.

- Joi o să fie ziua lui Bilbo, Sam. Şi-l va întrece pe Bătrânu’ Took. Va împlini o sută treizeci şi unu!

- Cu adevărat! Cu totul neobişnuit!

- Ei bine, Sam, vreau să stai de vorbă cu Rose şi să vezi dacă se poate lipsi de tine ca să mergi cu mine. Bineînţeles că acum nu mai poţi pleca pentru mult timp sau departe, mai spuse el oarecum cu părere de rău.

- Mda, şi-asta nu-i prea bine, domnu’ Frodo.

- Nu e, desigur. Dar nu-i nimic. Mă poţi conduce. Spune-i lui Rose că n-o să lipseşti mult, cel mult o săptămână; şi vei veni înapoi întreg şi nevătămat.

- Aş dori să pot merge cu domnia voastră până în Vâlceaua Despicată, domnu’ Frodo, să-l văd pe domnu’ Bilbo, spuse Sam. Cu toate acestea, singurul loc în care vreau cu adevărat să fiu e aici. Sunt rupt în două.

- Bietul Sam! Aşa ai să te simţi, din păcate. Dar o să-ţi treacă. Ţi s-a menit să fii puternic şi întreg, şi aşa vei fi.

În următoarele două zile, Frodo îşi revizui toate hârtiile şi scrierile împreună cu Sam şi îi dădu cheile. Era acolo o carte mare cu coperte simple, din piele roşie; paginile sale înalte erau acum aproape umplute. La început erau multe file acoperite de scrisul subţire şi săltăreţ al lui Bilbo; restul, cele mai multe, erau scrise cu scrisul sigur şi curgător al lui Frodo. Cartea era împărţită în capitole, dar capitolul optzeci nu fusese încheiat, după care urmau câteva pagini goale. Pagina de titlu avea multe titluri pe ea, tăiate unul după celălalt:

Aici se sfârşea scrisul lui Bilbo şi începea cel al lui Frodo:

- Ia te uită, aproape că aţi isprăvit-o, domnu’ Frodo! exclamă Sam. V-aţi ţinut de ea, trebuie să recunosc.

- Aproape am terminat-o, Sam. Ultimele pagini îţi rămân ţie de umplut.

Pe douăzeci şi unu septembrie porniră la drum împreună, Frodo pe poneiul care-l purtase tot timpul din Minas Tirith, şi care acum se numea Pas Mare, iar Sam călare pe preaiubitul său Bill. Era o dimineaţă aurie minunată şi Sam nu întrebă încotro se îndreptau: avea el bănuielile sale şi asta-i era de-ajuns.

O apucară pe Drumul spre Stogu, peste dealuri, îndreptându-se spre Cornu Împădurit şi-acolo îşi lăsară poneii să umble în voie. Făcură popas la Dealurile Verzi şi pe douăzeci şi doi septembrie coborâră încet la vale spre liziera pădurii, la ceasul la care după-amiaza făcea loc înserării.

- Păi ăsta-i chiar copacul după care v-aţi pitit când s-a arătat prima oară Călăreţul Negru, domnu’ Frodo! spuse Sam, arătând în stânga lor. Acum îmi pare-un vis.

Se înserase, stelele luceau pe cerul răsăritean atunci când ei trecură prin dreptul stejarului scorburit, cotiră şi coborâră panta dealului spre desişurile de aluni. Sam călărea tăcut, cufundat în amintiri. Deodată îşi dădu seama că Frodo cânta încetişor, pentru sine, vechiul lor cântec de drumeţie, doar cuvintele nu erau chiar la fel.

Şi parcă răspunzându-i de jos din vale, se auziră nişte glasuri care cântau şi ele, urcând pe acelaşi drum:

Frodo şi Sam se opriră şi rămaseră tăcuţi în umbrele blajine, până zăriră un licăr de lumini pe măsură ce se apropiau călătorii.

Şi erau acolo Goldor şi mulţi elfi frumoşi; şi, spre mirarea lui Sam, Elrond şi Galadriel veneau şi ei călare. Elrond purta o mantie cenuşie şi avea o stea pe frunte şi o harpă de argint în mână, iar pe deget un inel de aur cu o piatră albastră mare, Vilya se numea, cea mai puternică dintre cele Trei. Iar Galadriel călărea pe un armăsar alb şi era înveşmântată în alb-strălucitor, asemenea norilor din jurul Lunii; căci ea însăşi părea să strălumineze de o lumină blândă. Pe degetul ei se afla Nenya, inelul făurit în mithril, ce purta o singură piatră albă sclipind ca o stea îngheţată. Călărind încet în urma lor pe un ponei sur şi părând a moţăi, venea Bilbo însuşi.

Elrond îi salută cu un aer solemn şi binevoitor, iar Galadriel le zâmbi.

- Ei, jupâne Sam cel înţelept, spuse ea, aud şi văd că ai ştiut cum să-mi foloseşti darul. Comitatul va fi mai binecuvântat şi mai iubit ca oricând înainte.

Sam făcu o plecăciune, dar parcă-şi înghiţise limba. Uitase cât de frumoasă era Doamna.

Atunci se trezi şi Bilbo şi deschise ochii.

- Salutare, Frodo! zise. L-am întrecut pe Bătrânu’ Took! Vasăzică, am făcut-o şi pe asta. Acum cred că sunt pregătit să plec într-o altă călătorie. Vii şi tu?

- Da, vin, spuse Frodo. Purtătorii Inelului trebuie să meargă împreună.

- Un’ vă duceţi, stăpâne? strigă Sam, cu toate că în sfârşit înţelesese ce se petrecea.

- La Limanuri, Sam.

- Şi eu nu pot să vin.

- Nu, Sam. Nu încă, oricum nu mai departe de Limanuri. Cu toate că şi tu ai fost Purtător al Inelului, chiar dacă pentru un timp scurt. Poate va veni şi vremea ta. Să nu fii trist, Sam. Nu poţi tot timpul să te rupi în două. Va trebui să fii unul singur şi întreg mulţi ani de-acum înainte. Ai atât de multe lucruri de care să te bucuri şi atâtea de făcut.

- Da’ credeam că şi domnia voastră o să se bucure de Comitat mulţi, mulţi ani, după tot ce aţi făcut, bâigui Sam cu lacrimi în ochi.

- Aşa am gândit şi eu, odată. Dar am fost rănit mult prea în adânc, Sam. Am încercat să salvez Comitatul şi a fost salvat, dar nu pentru mine. Adesea aşa se întâmplă, Sam, când lucrurile sunt în primejdie: cineva trebuie să renunţe la ele, să le piardă, pentru ca alţii să le poată avea. Tu însă eşti moştenitorul meu: tot ce-am avut sau aş fi putut avea îţi las ţie. Şi apoi o ai pe Rose şi pe Elanor; Şi va veni şi flăcăiandrul Frodo, şi fătuca Rosie, şi Merry, şi Zulufiaurii şi Pippin; şi poate şi alţii încă, pe care nu-i pot vedea. Va fi nevoie de mâinile şi de mintea ta peste tot. Vei fi Primarul, desigur, atât cât vei vrea să fii, şi cel mai vestit grădinar din istorie; şi vei citi din Cartea Roşie şi vei păstra vie amintirea evului care-a trecut, pentru ca lumea să-şi amintească de Marea Primejdie şi să-şi iubească încă şi mai mult ţara îndrăgită. Şi astea te vor ţine ocupat şi fericit ca nimeni altul, atât cât va dăinui partea ta din Poveste.

Hai acum, călăreşte cu mine!

Şi atunci Elrond şi Galadriel porniră mai departe; căci al Treilea Ev se încheiase şi Zilele Inelului trecuseră şi cu aceasta se sfârşeau şi povestea şi cântecul despre acele vremi. Şi împreună cu ei au plecat mulţi elfi din Seminţia celor Nobili care nu mai avea să se afle pe Pământul de Mijloc; şi printre ei, copleşiţi de o tristeţe în acelaşi timp binecuvântată şi fără urmă de amărăciune, călăreau Sam şi Frodo, iar Bilbo şi elfii erau încântaţi să le arate toate onorurile.

Cu toate că au călărit chiar prin mijlocul Comitatului cât au fost seara şi noaptea de lungi, nimeni nu i-a văzut trecând, în afară de sălbăticiuni; sau ici şi colo un drumeţ în întuneric, care zărea o sclipire pe sub copaci sau o lumină şi o umbră trecând prin iarbă după apusul Lunii. Şi după ce au ieşit din Comitat, trecând pe la poalele dinspre miazăzi ale Colinelor Albe, au ajuns la Gruiurile din Zare, şi la Turnuri, de unde au privit Marea îndepărtată; şi astfel au coborât în cele din urmă spre Mithlond, la Limanurile Cenuşii din lungul estuar al râului Lune.

Când ajunseră la porţi, Círdan Făuritorul de Corăbii ieşi în întâmpinarea lor. Era înalt foarte şi barba îi atârna lungă, şi era cărunt şi bătrân, doar ochii îi străluceau ca nişte stele; şi privind la ei făcu o plecăciune şi spuse:

- Totul e pregătit.

Apoi Círdan îi conduse la Limanuri şi acolo era ancorată o corabie mare, iar pe chei îi aştepta o siluetă înveşmântată toată în alb. Şi când aceasta se întoarse şi veni spre ei, Frodo văzu că era Gandalf; iar pe mână purta al Treilea Inel, Măreţul Naryo, iar piatra din el era roşie ca para focului. Tare se mai bucurară cei care aveau să plece, căci înţeleseră că şi Gandalf va călători cu ei.

Dar Sam avea acum inima grea de amărăciune şi i se părea că, oricât de dureroasă va fi despărţirea, mult mai dureros va fi drumul spre casă, de unul singur. Dar cum stătea el acolo şi privea la elfii ce urcau pe corabie şi toţi se pregăteau de plecare, numai ce apărură Merry şi Pippin, galopând cu sufletul la gură. Şi Pippin râdea şi plângea în acelaşi timp.

- Ai mai încercat tu o dată să ne tragi clapa, Frodo, dar n-ai reuşit, spuse el. De data asta aproape că ai izbutit, dar nu până la capăt. Însă n-a mai fost Sam cel care te-a trădat, ci Gandalf însuşi!

- Da, spuse Gandalf; căci e mai bine să vă întoarceţi acasă câteştrei, decât singur. Ei bine, dragi prieteni, iată-ne în cele din urmă pe ţărmul Mării şi aici se sfârşeşte şi Frăţia noastră pe Pământul de Mijloc. Mergeţi în pace! N-am să vă spun să nu plângeţi, căci nu toate lacrimile sunt rele.

Apoi Frodo îi sărută pe Merry şi pe Pippin şi ultimul pe Sam, şi urcă pe corabie; pânzele fură înălţate, vântul le umflă şi încet corabia se desprinse de la ţărm şi porni în jos, de-a lungul estuarului cenuşiu; şi lumina sticluţei lui Galadriel, pe care o purta Frodo cu sine, luci şi apoi pieri. Şi corabia ieşi în Marea cea Mare şi trecu spre Apus, până când, într-un târziu, într-o noapte ploioasă, Frodo simţi în nări o mireasmă dulce în văzduh şi auzi zvon de cântec ce venea peste ape. Şi i se năzări că, aşa cum văzuse şi în visul din casa lui Bombadil, cortina cenuşie a ploii se preschimbă într-o sticlă argintie şi se dă la o parte şi el zăreşte ţărmurile albe şi dincolo de ele un meleag verde şi îndepărtat, scăldat de scăpărarea unui răsărit de soare.

Pentru Sam însă seara se adânci în întunecime, aşa cum stătea el la Limanuri; şi când privi la marea cenuşie, zări doar o umbră pe ape, ce se pierdu curând spre Soare-apune. Şi rămase el acolo îndelung, până târziu în noapte, auzind doar suspinul şi murmurul valurilor la ţărmul Pământului de Mijloc, şi foşnetul lor pătrunse adânc în inima sa. Lângă el stăteau Merry şi Pippin şi nici unul n-a scos o vorbă.

Într-un târziu, cei trei prieteni traseră de dârlogi şi, fără să mai arunce nici o privire îndărăt, porniră încet către casă; şi nu-şi vorbiră până în Comitat, dar fiecare se simţea mângâiat la gândul că prietenii îi erau alături.

Şi trecură şi peste coline şi ajunseră la Drumul de Răsărit şi de acolo Merry şi Pippin se îndreptară spre Ţara Iedului şi numai ce se apucară de cântat în timp ce călăreau. Sam însă o luă spre Lângă Ape şi ajunse înapoi la Măgură pe înserat. Şi merse mai departe şi zări lumina galbenă şi focul din vatră, cina era pregătită, şi el era aşteptat. Şi Rose îl trase înăuntru, îl aşeză pe jilţul său şi i-o puse pe micuţa Elanor în poală.

El trase adânc aer în piept.

- Ei bine, m-am întors, spuse.