Întoarcerea regelui

I Minas Tirith

De la adăpostul pelerinei lui Gandalf, Pippin privi afară. Se întrebă dacă era cu adevărat treaz, ori încă mai dormea, cufundat în acel vis repede schimbător în care căzuse de când începuse marea călătorie călare. Lumea întunecată trecea cu repeziciune pe lângă ei, vântul şuiera cu putere în urechile lui. Nu zărea altceva decât stelele rotitoare şi, departe, în dreapta, umbre uriaşe desenate pe cer, acolo unde munţii de la Miazăzi rămâneau în urmă. Somnoros, Pippin încercă să socotească în minte momentele şi etapele călătoriei lor, dar memoria îi era amorţită, nesigură.

Călăriseră la început cu mare viteză, fără să se oprească, apoi, în zori, Pippin zărise o lucire palidă, aurie, şi curând ajunseseră în oraşul acela tăcut şi în casa cea mare şi pustie de pe deal. Abia apucaseră să se adăpostească acolo, când umbra înaripată a trecut din nou peste ei Şi oamenii s-au pierdut cu firea de frică. Dar Gandalf îi susurase vorbe liniştitoare, astfel că el adormise într-un colţ, obosit însă neliniştit, dându-şi oarecum seama de forfota din jur, veniri, plecări, oameni vorbind între ei, Gandalf împărţind ordine în dreapta şi-n stânga. Şi iarăşi au pornit călare şi au călărit toată noaptea. Fusese a doua, ba nu, a treia noapte de când se uitase la Piatră şi la această amintire îngrozitoare se dezmetici de-a binelea, scuturat de un fior, iar şuierul vântului se umplu deodată de voci ameninţătoare.

Pe cer se aprinsese o lumină, o pălălaie de foc galben în spatele unor bariere întunecate. Preţ de o clipă, Pippin se ghemui înfricoşat, întrebându-se în ce ţară înfiorătoare îl ducea Gandalf. Se frecă la ochi şi abia atunci băgă de seamă că ceea ce vedea era luna, aproape plină, care se ridica deasupra umbrelor de la răsărit. Care va să zică, noaptea abia începuse şi călătoria avea să continue alte multe ore în întuneric. Se foi şi întrebă:

- Unde suntem, Gandalf?

- Pe tărâmul Gondorului, răspunse vrăjitorul. Ţara Anórien încă nu s-a sfârşit.

O vreme se lăsă din nou tăcerea. Apoi:

- Ce-i acolo? strigă Pippin dintr-o dată, încleştându-se de mantia lui Gandalf. Uite! Foc, foc roşu! Sunt dragoni prin părţile astea? Uite, încă unul!

Drept răspuns, Gandalf strigă calului său:

- Vai, Iute ca Gândul! Trebuie să ne grăbim. Nu mai avem timp. Vezi? Focurile de avertizare din Gondor au fost aprinse, semn că se cere ajutor. Războiul a început. Uite, e foc pe Amon Dîn şi pălălaie pe Eilemach; şi uite cum se îndreaptă cu iuţeală spre apus Nardol, Erelas, Min-Rimmon, Calenhad şi halifirienii, spre hotarele Ţinutului Rohan.

În loc să-i dea ascultare, Iute ca Gândul îşi opri galopul, mergând acum la pas, îşi înălţă capul şi necheză. Din întuneric îi răspunseră alte nechezaturi; curând se auzi tropăit de copite şi trei călăreţi se iviră, trecând pe lângă ei ca nişte fantome zburătoare în lumina lunii, făcându-se nevăzuţi la apus. Iute ca Gândul îşi adună şi el puterile şi se avântă înainte, iar noaptea îl învălui precum un vânt vâjâitor.

Pippin simţi cum îl cuprinde din nou picoteala, astfel că nu prea luă seamă la ceea ce-i spunea Gandalf despre obiceiurile din Gondor şi despre Seniorul Oraşului care construise faruri pe vârfurile dealurilor aflate de-a lungul celor două lanţuri de munţi ce formau hotarele; şi cum Seniorul avea în acele locuri posturi de strajă unde se găseau întotdeauna cai pregătiţi gata să-i ducă pe soli până în Rohan, la Miazănoapte; şi în Belfalas, la Miazăzi.

- De mult n-au mai fost aprinse farurile de la Miazănoapte, spuse Gandalf, iar în vremurile de demult ale Ţinutului Gondor nici nu era nevoie de ele, căci locuitorii de aici aveau cele Şapte Pietre.

Pippin se foi înfiorat.

- Dormi, dormi, şi nu te teme! spuse Gandalf. Doar nu te duci, aşa, ca Frodo, în Mordor, ci spre Minas Tirith, şi acolo vei fi mai în siguranţă decât oriunde altundeva în aceste vremuri. Dacă Gondor va fi învins ori Inelul va încăpea pe mâini străine, atunci Comitatul nu va mai fi loc de refugiu.

- Nu mă liniştesc cu nimic vorbele tale, spuse Pippin.

Cu toate acestea, somnul îl cuprinse pe de-a-ntregul. Şi înainte să se cufunde încă o dată într-un vis adânc, îşi mai aminti doar de o străfulgerare a vârfurilor albe şi înalte, sclipind precum nişte insule plutitoare deasupra norilor atunci când prinseră razele lunii ce apunea. Mai apucă să se întrebe pe unde s-o fi aflând Frodo, dacă ajunsese de-acum în Mordor sau zăcea mort pe undeva; şi nu avea de unde şti că Frodo, aflat undeva departe, se uita la aceeaşi lună care apunea dincolo de Gondor cu mult înainte să se ivească zorii.

Pippin se trezi din pricina zvonului de glasuri. Trecuseră încă o zi de fereală şi o noapte de spaime. Se iveau zorii: frigul începutului de zi, neguri cenuşii, reci, care-i împresurau. Iute ca Gândul stătea lângă ei şi din trupul lui asudat se înălţau aburi, grumazul însă şi-l ţinea drept, fără să dea semne de oboseală. Alături se afla o mulţime de oameni înveşmântaţi în mantii grele, iar în spatele lor se ivea din negură un perete de piatră. Părea pe jumătate ruinat, dar înainte să se ridice de tot vălurile nopţii au început să se audă zgomote de muncă zorită: lovituri de ciocane, zăngănit de mistrii, scârţâit de roţi. Torţe şi facle luceau stins ici şi colo prin ceaţă. Gandalf stătea de vorbă cu oamenii aceia care îi aţineau calea; ascultându-i, Pippin îşi dădu dintr-o dată seama că despre el vorbeau.

- Mda, aşa e, te cunoaştem, Mithrandir, spunea mai-marele oamenilor, şi cunoşti parolele celor Şapte Porţi, prin urmare eşti liber să treci. Dar pe însoţitorul tău nu-l cunoaştem. El ce este? Un gnom ieşit din munţii de la Miazănoapte? Nu vrem să avem picior de străin pe meleagurile noastre la această vreme, decât dacă sunt războinici puternici în al căror ajutor şi credinţă ne putem pune nădejdea.

- Voi pune chezăşie pentru el în faţa tronului lui Denethor, nu se lăsă Gandalf. Cât despre vitejia lui, nu se poate măsura cu înălţimea pe care o are. A trecut prin mai multe bătălii şi pericole decât ai făcut-o tu, Ingold, cu toate că eşti de două ori mai înalt decât el; iar acum vine de-a dreptul din toiul luptelor din Isengard, despre care aducem veşti. Şi este cuprins de o mare oboseală, căci altfel l-aş trezi. Numele lui este Peregrin, un om neînchipuit de curajos.

- Om? făcu neîncrezător Ingold, şi ceilalţi izbucniră în râs.

- Om! izbucni Pippin, trezit de-a binelea. Om! Auzi vorbă! Ba sunt hobbit şi tot atât de curajos pe cât sunt de om… poate doar pe ici pe colo, când e nevoie. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de Gandalf!

- Mulţi care au făcut fapte şi mai mari n-ar putea-o spune mai bine, zise Ingold. Dar ce-i un hobbit?

- Un piticuţ, răspunse Gandalf. Nu, nu acela despre care s-a tot vorbit, adăugă văzând mirarea de pe feţele oamenilor. Nu acela, ci unul din neamul lui.

- Da, şi unul care a călătorit cu el, adăugă Pippin. Şi Boromir din oraşul vostru a fost cu noi şi m-a salvat din zăpezile de la Miazănoapte şi până la urmă a fost ucis în timp ce mă apăra de mulţi vrăjmaşi.

- Tăcere! ceru Gandalf. Vestea despre această nenorocire ar fi trebuit spusă mai întâi tatălui.

- Am bănuit-o mai demult, zise Ingold, căci au fost tot felul de semne rele pe aici în ultima vreme. Acum însă treceţi iute! Căci Seniorul Oraşului Minas Tirith va fi nerăbdător să vadă pe oricine aduce veşti despre fiul său, fie că e om sau…

- Hobbit, completă Pippin. Nu prea am cum să-l ajut pe stăpânul vostru, dar voi face tot ce voi putea, în amintirea lui Boromir cel Viteaz.

- Să călătoriţi cu bine! le ură Ingold; oamenii se dădură la o parte ca să-i facă loc lui Iute ca Gândul şi drumeţii trecură printr-o poartă mică din zid. Fie ca sfaturile tale, Mithrandir, să-l ajute pe Denethor în ceasul ăsta de cumpănă şi pe noi aşijderea! strigă Ingold în urma lor. Numai că se spune că obiceiul tău, Gandalf, e să vii cu veşti despre suferinţe şi primejdii.

- Asta pentru că vin arar, doar atunci când e nevoie de ajutorul meu, răspunse Gandalf. Cât despre sfaturi, vouă v-aş spune că v-aţi apucat prea târziu să dregeţi zidul Pelennorului. Curajul va fi cea mai bună pavăză împotriva furtunii ce va veni - curajul şi speranţa pe care vă voi aduce-o eu. Căci nu toate veştile mele sunt rele. Lăsaţi acum mistriile şi ascuţiţi-vă săbiile!

- Sfârşim treaba înainte de lăsatul serii, mai zise Ingold. Partea asta de zid va fi ultima ce va fi folosită drept apărare: aici pericolul de atac este cel mai mic, căci de această parte se află prietenii noştri din Rohan. Îi cunoşti întrucâtva? Or să răspundă oare chemării noastre, ce crezi?

- Da, or să vină. Numai că ei au purtat multe bătălii ca să vă apere. Drumul ăsta nu mai este sigur, cum nu mai e nici un altul. Fiţi cu băgare de seamă! Dacă nu era Gandalf Corb-de-Furtună, aţi fi avut parte în Anórien de-o întreagă oaste vrăjmaşă, nu de Călăreţii din Rohan. Şi primejdia încă n-a trecut. Cu bine şi să nu care cumva să dormiţi!

Acestea fiind zise, Gandalf păşi pe întinderea vastă de pământ aflată dincolo de Rammas Echor. Aşa numeau oamenii din Gondor zidul exterior pe care îl construiseră cu mare trudă după ce Ithilien căzuse sub umbra Duşmanului. Pornea de la poalele muntelui şi după zece leghe se întorcea tot acolo, cuprinzând în arcul său câmpiile Pelennorului: pământuri frumoase şi mănoase pe pantele lungi şi terasele care cădeau până în albia adâncă a râului Anduin. În colţul cel mai îndepărtat de Poarta cea Mare a Oraşului, spre nord-est, zidul se afla la patru leghe depărtare şi străjuia de pe malul încreţit şesurile întinse învecinate cu râul, iar oamenii îl construiseră înalt şi puternic; căci în acel loc, urmând o cale apărată de zid, drumul venea de la vadurile şi podurile din Osgiliath şi trecea printr-o poartă păzită de turnuri crenelate. În cel mai apropiat punct al său, spre sud-est, zidul se afla la ceva mai mult de o leghe de Oraş. În acel loc, Anduin, care făcea un cot larg în jurul dealurilor Emyn Arnen, în Ithilien de la Miazăzi, se întorcea brusc spre apus, încât zidul exterior fusese ridicat chiar pe răzorul lui; sub el se aflau cheiurile şi debarcaderele din Harlond, pentru corăbiile care veneau din ţinuturile de la miazăzi.

Pământurile oraşului erau bogate, cultivate, acoperite de livezi, cu gospodării ce aveau cuptoare de uscat hamei şi hambare, ţarcuri şi staule şi multe râuşoare clipoceau dinspre înălţimi, traversând pajiştile, până în apele Anduinului. Cu toate acestea, nu erau mulţi păstori şi gospodari care să locuiască în acele case, cea mai mare parte a celor din Gondor trăind în cele şapte cercuri ale Oraşului sau în văile înalte ale munţilor de la hotare, în Lossarnach, sau şi mai la miazăzi, în frumosul Lebennin, cu cele cinci izvoare ale sale. Între munţi şi mare trăia un popor viteaz. Erau socotiţi drept oameni din Gondor, dar sângele lor era amestecat şi printre ei se găseau şi din cei scunzi şi oacheşi la înfăţişare, ai căror strămoşi se trăgeau mai degrabă dintre oamenii de mult uitaţi, care sălăşluiseră la adăpostul dealurilor în Anii Întunecaţi dinainte de venirea regilor. Dar dincolo de hotarele acestea, în regatul Belfalas, domnea prinţul Imrahil, în castelul său Dol Amroth, pe malul mării, şi el era de sânge nobil, la fel şi poporul său, oamenii aceia înalţi, mândri, cu ochii cenuşii ca marea.

Gandalf călări o vreme, timp în care lumina zilei prinse putere; Pippin se trezi şi el şi se uită în jur. La stânga zări o mare de ceaţă, înălţându-se ca o umbră rău-prevestitoare spre răsărit; în dreapta lui însă munţii semeţi îşi desfăşurau crestele, întinzându-se de la apus până la un capăt abrupt, râpos, ca şi când în modelarea pământurilor Râul izbucnise printr-o mare barieră, săpând o vale largă menită să devină un câmp de luptă şi înfruntări în vremurile ce aveau să vină. Iar acolo unde se sfârşeau Munţii Albi din Ered Nimradis, Pippin zări, aşa după cum îi promisese Gandalf, urieşenia întunecată a Muntelui Mindolluin, umbrele adânci, vineţii ale ravenelor lui înalte, peretele, sumeţit şi el, albindu-se în strălucirea tot mai puternică a zilei. Iar pe pintenul mult împins în afară al Muntelui se afla Oraşul Străjuit, cu cele şapte ziduri ale sale, făcute dintr-o piatră atât de dură şi de veche, încât nu păreau înălţate de mână de om, ci tăiate din stâncile pământului de către uriaşi.

Sub privirile uimite ale lui Pippin, zidurile de un cenuşiu-şters deveniră albe, împurpurându-se uşor în lumina dimineţii; şi dintr-o dată soarele ieşi de după negura de la răsărit şi trimise o rază ce lovi faţa oraşului. Lui Pippin îi scăpă un ţipăt, căci Turnul Ecthelion, înălţat mult deasupra celui mai înalt zid, apăru parcă desenat pe cer, scăpărând ca un spin de perle şi argint, înalt, frumos, fără cusur, iar fleşa strălucea de ai fi zis că e făcută din cristale; flamuri albe fluturau pe creneluri în vântul dimineţii, şi de undeva de sus şi de departe răsuna o chemare limpede, ca de trâmbiţe de argint.

Şi uite-aşa au călărit Gandalf şi Peregrin până la Poarta cea Mare a oamenilor din Gondor, la răsăritul soarelui, şi porţile de fier se deschiseră în faţa lor.

- Mithrandir! Mithrandir! strigară oamenii. Acum ştim că furtuna se apropie cu adevărat!

- Bate la porţile voastre, întări Gandalf. Am venit pe aripile sale. Lăsaţi-mă să trec! Trebuie să mă înfăţişez în faţa Seniorului vostru, Denethor, cât încă mai are puterea în mâinile sale. Orice s-ar întâmpla de-aici încolo, aţi ajuns să vedeţi sfârşitul acelui Gondor pe care-l cunoaşteţi voi. Lăsaţi-mă să trec!

La auzul vocii sale poruncitoare, oamenii se dădură în lături fără să-i mai pună nici o întrebare, chiar dacă se uitau cu mirare la hobbitul ce şedea în faţa lui în şa, şi la calul care-i purtase. Oamenii Oraşului foloseau arareori cai, iar pe străzi erau văzuţi şi mai puţini, în afară de aceia călăriţi de solii seniorului lor.

- Nu cumva acesta e unul din armăsarii cei mari ai Regelui din Rohan? întrebară ei. Te pomeneşti că rohirimii or să vină să întărească rândurile!

Dar Iute ca Gândul trecu mai departe mândru, urmând drumul şerpuitor.

Minas Tirith era construit pe şapte niveluri, fiecare săpat în munte şi înconjurat de un zid, şi în fiecare zid era o poartă. Porţile însă nu erau aşezate în linie dreaptă: Marea Poartă din Zidul Oraşului se afla în colţul estic, în vreme ce a doua se afla la sud-est, a treia spre nord-vest şi tot aşa, ba la dreapta, ba la stânga, până sus; încât drumul pietruit ce urca spre Citadelă o lua întâi într-o direcţie, apoi în cealaltă pe faţa pintenului. Şi de fiecare dată când trecea prin dreptul Porţii celei Mari intra printr-un tunel boltit, străpungând un perete de stâncă a cărui uriaşă coamă cocoşată tăia în două toate cercurile Oraşului, în afară de primul. Căci, parte datorită formei promontoriului, parte datorită iscusinţei şi trudei celor din străvechime, în spaţiul larg din spatele Porţii celei Mari se înălţa un falnic bastion de piatră, cu o muchie la fel de ascuţită precum carena unei corăbii, îndreptată spre răsărit. Şi se înălţa până în dreptul cercului aflat cel mai sus, iar în vârf avea o coroană de creneluri; şi asta pentru că cei din Citadelă, asemeni marinarilor de pe o corabie, să poată privi din chiar creştetul său până la Poarta aflată şapte sute de picioare mai jos. Intrarea în Citadelă dădea şi ea spre soare-răsare, dar era scobită în inima stâncii; şi astfel o pantă lungă, luminată de felinare, urca în sus până la a şaptea poartă. Aşa ajungeau într-un târziu oamenii la Înalta Curte şi la Piatra Fântânii de la piciorul Turnului Alb; înalt, durat cu multă măiestrie, turnul măsura cincizeci de stânjeni de la bază la vârf, unde flutura Stindardul Majordomilor, la o mie de picioare deasupra câmpiei.

Şi cu adevărat era o cetate puternică, ce nu putea fi cucerită de nici o oştire vrăjmaşă atâta vreme cât se afla cineva înăuntru care să mânuiască arme; doar dacă vrăjmaşul venea din spate şi escalada pantele mai puţin înalte de la poalele Muntelui Mindolluin, pentru a ajunge pe şaua îngustă care lega Dealul Strajei de munte. Dar şaua aceasta, care se întindea până în dreptul celui de-al cincilea zid, era împrejmuită de metereze înalte până la prăpastia ce se căsca deasupra capătului vestic; aici se găseau casele şi criptele boltite ale regilor şi seniorilor dispăruţi, pentru totdeauna cufundaţi în tăcere între munte şi turn.

Pippin se uita cu tot mai mare uimire la marele oraş de piatră, mai întins şi mai minunat decât şi-ar fi putut el imagina vreodată; mai măreţ şi mai puternic decât Isengard şi mult mai frumos. Adevărul însă era că an de an se ruina tot mai mult; şi de pe-acum rămăsese cu jumătate din oamenii care ar fi putut locui în tihnă acolo. Pe fiecare stradă pe care treceau, Pippin şi Gandalf zăreau case mari şi curţi ale căror uşi şi porţi boltite aveau gravate pe ele multe litere frumoase în forme ciudate şi străvechi. Pippin bănuia că erau nume ale unor oameni mari de-ai lor şi ale rubedeniilor care locuiseră odată acolo; acum însă casele erau tăcute, nici un pas nu mai răsuna pe aleile lor largi. Nici o voce nu se auzea din holuri şi nici un chip nu privea pe uşă sau pe geam afară.

În sfârşit, ieşiră din umbra celei de-a treia porţi şi soarele fierbinte care strălucea dincolo de râu lumina aici pereţii netezi, coloanele bine ţintuite în stâncă şi marele arc a cărui piatră de boltă era sculptată asemenea unei coroane şi a unui cap regesc. Gandalf descălecă, caii neavând voie să pătrundă în Citadelă, şi Iute ca Gândul se lăsă mânat de îndemnul blând al stăpânului său.

Străjerii de la porţi purtau veşminte negre, coifurile lor aveau forme ciudate, înalte şi cu apărătoare pentru faţă aproape lipite de obraji, iar deasupra acestor apărătoare se desfăceau aripile albe ale păsărilor mării; coifurile însă luceau ca argintul, fiind cu adevărat făurite din mithril, moşteniri ale gloriei de mult apuse. Tunicile negre aveau drept broderie un copac alb cu flori ca de zăpadă, sub o coroană de argint şi multe stele în colţuri. Astfel arăta uniforma moştenitorilor lui Elendil şi nimeni nu o mai purta acum în întregul Gondor, afară doar de Străjerii Citadelei în faţa Curţii Fântânii unde crescuse odată Copacul Alb.

Din câte se părea, vestea sosirii lor ajunsese cu mult înainte; astfel că au fost lăsaţi imediat să intre, fără să li se adreseze un cuvânt şi fără să li se pună întrebări. Gandalf traversă iute curtea pavată în alb. O mică fântână arteziană se juca în razele soarelui de dimineaţă, înconjurată de verdele-crud al unei pajişti; dar în mijlocul fântânii, aplecat peste bazin, se găsea un copac uscat şi apa picura trist de pe ramurile sale goale şi frânte, înapoi în apa clară din fântână.

Grăbind în urma lui Gandalf, Pippin se uita la copac. Ce trist arăta, îşi spuse el, întrebându-se de ce oare era lăsat acest copac mort acolo unde toate celelalte erau atât de bine îngrijite.

Şapte stele şi şapte pietre şi un copac alb.

Cuvintele murmurate odată de Gandalf îi veneau acum în minte. Şi deodată se pomeni la porţile sălii celei mari de sub turnul scânteietor; urmându-l pe Gandalf, trecu pe lângă paznicii porţilor, înalţi şi tăcuţi, şi intră în umbrele răcoroase, pline de ecou, ale casei de piatră.

În timp ce străbăteau un culoar pavat, lung şi pustiu, Gandalf îi Şopti lui Pippin:

- Fii atent la vorbele pe care le rosteşti, meştere Peregrin! Nu-i vreme de neobrăzări de-ale hobbiţilor. Théoden e un bătrân bun la suflet. Denethor e de alt soi, mândru, iscusit, de viţă mult mai nobilă şi cu mai mare putere, chiar dacă nu e rege. Ţie însă îţi va vorbi cel mai mult, îţi va pune tot soiul de întrebări, pentru că tu eşti cel care-i vei putea povesti despre fiul său Boromir. L-a iubit nespus: poate prea mult; cu atât mai mult cu cât nu se asemănau defel. Dar sub masca acestei iubiri va crede că-i va fi mai uşor să afle de la tine ceea ce doreşte, şi nu de la mine. Nu-i spune mai multe decât e nevoie şi treci sub tăcere misia lui Frodo. O să mă ocup eu de asta când va veni vremea. Şi nu spune nimic nici de Aragorn, decât dacă nu se poate altfel.

- De ce să nu spun? Care-i baiu’ cu Pas Mare? şopti Pippin la rândul său. Voia să vină aici, nu-i aşa? Şi curând chiar o să şi fie aici.

- Poate, poate, zise Gandalf. Deşi, dacă vine, pun capu’ că o va face într-un fel la care nu se aşteaptă nimeni, nici chiar Denethor. Mai bine aşa. Sau măcar să vină fără să-l vestim noi.

Gandalf se opri în faţa unei uşi înalte din metal.

- Vezi, meştere Peregrin, nu mai am vreme acum să te învăţ istoria ţinutului Gondor; deşi tare bine ar fi fost dacă ai fi ştiut câte ceva pe vremea când încă vânai cuiburi de păsări şi trăgeai chiulul în pădurile Comitatului. Fă aşa cum te-am rugat! Nu prea este înţelept ca atunci când îi aduci unui mare senior vestea morţii fiului său să vorbeşti despre sosirea celui care, dacă va veni, îşi va cere dreptul asupra regatului. Ţi-e de ajuns?

- Regatul? nu se dumiri Pippin.

- Da. Dacă ai umblat toate zilele astea cu urechile astupate şi mintea adormită, e vremea să te trezeşti!

Zicând acestea, Gandalf ciocăni la uşă.

Uşa se deschise, dar părea că o făcuse de la sine, pentru că nu se zărea nimeni. Pippin avea în faţa ochilor o sală cât toate zilele. Era luminată de ferestrele adânci aşezate în arcadele largi aflate de o parte şi de alta, dincolo de şirurile de stâlpi înalţi care susţineau tavanul. Erau ca nişte monoliţi de marmură neagră ce se terminau în capiteluri sculptate în multe frunze şi figuri ciudate de animale; şi mult deasupra, în umbră, lucea stins bolta cea largă şi aurită, încrustată cu ornamente ca nişte râuri de multe culori. Nici o draperie sau vreo ţesătură legendară şi nimic altceva ţesut sau dăltuit în lemn nu putea fi văzut în acea sală lungă şi solemnă; doar între stâlpi se găsea o întreagă adunare de siluete înalte, sculptate în piatră rece.

Văzându-le, Pippin îşi aminti deodată de stâncile Argonath cele cioplite şi se simţi copleşit de veneraţie şi teamă privind la acea înşiruire de regi de mult morţi. La capătul cel mai îndepărtat al sălii şi la piciorul unui şir lung de trepte era aşezat un tron înalt, sub un acoperământ de marmură care semăna cu un coif în formă de coroană; în spatele tronului, sculptată pe perete şi încrustată în pietre preţioase - imaginea unui copac înflorit. Tronul însă era gol. La capătul scării, pe cea mai de jos treaptă care era lată şi adâncă, se găsea un jilţ de piatră, negru, fără ornamente, iar pe el şedea un bătrân cu privirile aţintite în poală. În mână ţinea un toiag cu o măciulie rotundă, de aur. Nu-şi ridică privirile. Cu pas solemn, cei doi traversară podeaua cea lungă, apropiindu-se, şi se opriră la numai trei paşi de jilţ. Iar Gandalf spuse:

- Slavă ţie, Senior şi Cârmuitor al oraşului Minas Tirith, Denethor, fiu al lui Ecthelion! Am venit cu sfaturi şi veşti în acest ceas întunecat.

Abia atunci îşi înălţă bătrânul privirile. Pippin îi zări faţa brăzdată, oasele mândre şi pielea precum fildeşul, nasul lung, acvilin, între ochii adânci şi întunecaţi; chipul acesta îi aminti mai puţin de Boromir, cât de Aragorn.

- Cu adevărat e întunecat ceasul, răspunse bătrânul, şi la asemenea vreme eşti aşteptat să vii, Mithrandir. Dar, chiar dacă toate semnele au prezis că sfârşitul Gondorului este aproape, prea puţin înseamnă acum pentru mine acea întunecime, cât propria mea întunecare. Mi s-a spus că aduci cu tine pe cineva care l-a văzut pe fiul meu murind. El este?

- El, spuse Gandalf. Unul dintre cei doi. Celălalt este cu Théoden din Rohan şi poate că va veni mai încolo. Sunt piticuţi, după cum bine vezi, cu toate că nu el este cel despre care au vorbit semnele.

- Tot piticuţ rămâne, se încruntă Denethor, şi prea puţin iubesc acest nume, atâta vreme cât acele vorbe blestemate au venit să ne tulbure socotelile şi să-l trimită pe fiul meu în solia care i-a adus moartea. Pe Boromir al meu! Acum avem nevoie de tine. În locul tău ar fi trebuit să se ducă Faramir.

- S-ar fi dus, ştii bine, îl mustră Gandalf. Nu fi nedrept în suferinţa ta! Boromir a cerut să i se dea solia şi nu ar fi îndurat s-o primească altcineva. A fost un om autoritar, care căpăta tot ceea ce-şi dorea. Am călătorit şi am desluşit mult din firea lui. Dar tu ai pomenit de moartea lui. Ai primit vreo ştire înainte de sosirea noastră?

- Am primit asta, răspunse Denethor şi, lăsând jos toiagul, ridică din poală obiectul la care privise mai înainte. În fiecare mână ţinea câte o jumătate din măreţul corn, frânt la mijloc: cornul unui bizon, legat în argint.

- Păi, ăsta e cornul pe care Boromir îl purta mereu cu sine! strigă Pippin.

- Întocmai, zise Denethor. La rândul meu, l-am purtat şi eu, şi aşa a făcut fiecare dintre fiii cei mari ai casei noastre, cu mult timp în urmă, încă din vremurile apuse dinainte de căderea regilor, când Vorondul, părintele lui Mardil, a vânat vitele sălbatice din Araw, pe îndepărtatele câmpii Rhûn. L-am auzit abia răsunând peste mlaştinile de la miazănoapte, acum treisprezece zile, iar Râul mi l-a adus frânt: nu va mai răsuna nicicând.

Se opri; o tăcere grea se lăsă. Deodată bătrânul aţinti o privire neagră asupra lui Pippin.

- Ce-ai de spus despre asta, piticuţule?

- Treisprezece, treisprezece zile, şovăi Pippin. Da, cam atâtea cred că au trecut. Da, mă aflam lângă el când a suflat din corn. Dar nici un ajutor nu s-a ivit. Doar orci şi mai mulţi.

- Aşa deci, făcu Denethor, scrutând chipul lui Pippin. Zici că erai acolo? Mai spune-mi! De ce n-a venit nici un ajutor? Şi cum de ai scăpat tu, iar el nu, chit că era un om atât de vânjos, şi n-au fost decât orci care să-l înfrunte?

Roşind, Pippin uită de orice teamă.

- Cel mai puternic om poate fi ucis de o singură săgeată, zise el, iar Boromir a fost străpuns de multe. Când l-am văzut ultima oară, se prăbuşise lângă un copac şi-şi smulgea din coapsă o săgeată cu pene negre. Apoi eu mi-am pierdut simţirea şi am fost luat prizonier. Nu l-am mai văzut de atunci şi mai multe nu ştiu. Dar îl cinstesc în gândul meu, căci a fost tare viteaz. A murit ca să ne salveze pe rubedenia mea Meriadoc şi pe mine, răpus în codru de soldăţimea Seniorului Întunecimii; şi chiar dacă el a căzut fără să învingă, recunoştinţa mea e la fel de mare.

Spunând acestea, Pippin îl privi pe bătrân drept în ochi, simţind cum i se trezeşte în mod ciudat mândria, stârnită de dispreţul şi neîncrederea din vocea aceea rece.

- Fără îndoială că un senior atât de mare al oamenilor nu-şi închipuie că un hobbit, un piticuţ din Comitatul de la miazănoapte, ar putea să-i fie de prea mult ajutor; dar oricât ar fi de puţin, eu sunt gata să i-l ofer, drept răsplată pentru ceea ce-i datorez.

Dând la o parte pelerina cenuşie, Pippin scoase la vedere mica lui sabie şi o puse la picioarele lui Denethor.

Un zâmbet palid, ca o lucire de soare cu dinţi într-o după-masă de iarnă, trecu peste chipul bătrânului; îşi aplecă totuşi capul şi, punând deoparte rămăşiţele cornului, întinse mâna către Pippin.

- Dă-mi arma! ceru el.

Pippin o ridică şi îi arătă plăselele.

- De unde-o ai? întrebă Denethor. Mulţi, foarte mulţi ani se află gravaţi pe ea. Aş zice că tăişul i-a fost făurit de cei din neamul nostru de la Miazănoapte, în vremurile de mult apuse, sau mă înşel?

- A fost scoasă din măgurile de la hotarele ţării mele, răspunse Pippin. Dar numai duhurile rele mai sălăşluiesc acum acolo, şi de bunăvoie n-am să spun nimic mai mult despre ele.

- Văd că în jurul tău se ţes poveşti ciudate, zise Denethor şi o dată în plus se dovedeşte că înfăţişarea unui om - sau a unui piticuţ - poate să înşele. Îţi primesc ajutorul. Căci vorbele nu te fac să dai înapoi; şi vorbeşti curtenitor, chiar dacă graiul tău sună ciudat urechilor noastre aici în sud. Iar în zilele ce vor veni vom avea trebuinţă de toţi cei de bună-credinţă, fie ei mari sau mici. Jură-mi credinţă.

- Apucă minerul săbiei, spuse Gandalf, şi repetă după Senior, dacă eşti hotărât să faci asta.

- Sunt.

Bătrânul aşeză sabia în poala sa, iar Pippin puse mâna pe plasele şi repetă rar după Denethor.

- Jur să fiu credincios şi să servesc ţinutul Gondor şi pe Seniorul şi Cârmuitorul său, să vorbesc şi să păstrez tăcerea, să fiu făptuitor şi martor la cele făptuite, să vin şi să plec, la strâmtorare sau la îndestulare, în vreme de pace sau de război, întru viaţă sau întru moarte, din acest ceas încolo, până când seniorul îmi va da dezlegare sau moartea mă va răpune, sau lumea se va sfârşi. Astfel am rostit eu, Peregrin, fiu al lui Paladin din Comitatul Piticuţilor.

- Şi astfel am auzit eu, Denethor, fiu al lui Ecthelion, Senior al Gondorului, Majordom al Măriei sale Regele, şi nu voi uita şi voi răsplăti aşa cum se cuvine ceea ce este dat: credinţa cu dragoste, vitejia cu cinstire, încălcarea jurământului cu răzbunare.

Cu acestea, Pippin îşi primi înapoi sabia şi o vârî în teacă.

- Iar acum, continuă Denethor, prima mea poruncă: vorbeşte şi nu păstra nimic sub tăcere! Spune-mi întreaga ta poveste şi ai grijă să-ţi aminteşti tot ce poţi despre Boromir, fiul meu. Aşează-te şi începe! mai zise, lovind un mic gong de argint de lângă scăunelul pentru picioare.

Pe dată apărură câţiva servitori. Abia atunci băgă de seamă Pippin că aceştia stătuseră tot timpul în nişte alcovuri de-o parte şi de alta a uşii, nevăzuţi atunci când intraseră ei doi.

- Aduceţi vin şi mâncare şi jilţuri pentru oaspeţi, ceru Denethor, şi aveţi grijă să nu ne tulbure nimeni timp de o oră. Apoi către Gandalf: Numai atât pot să stau de vorbă cu voi, căci mai sunt şi alte lucruri de care trebuie să iau seamă. Mult mai însemnate s-ar zice, dar nu şi pentru mine. Poate totuşi vom mai găsi vreme să stăm de vorbă la capătul zilei.

- Poate chiar mai devreme, trag eu nădejde, zise Gandalf. Doar nu am călătorit până aici din Isengard, cale de o sută şi cincizeci de leghe, iute ca vântul, numai ca să-ţi aduc un războinic mărunţel, oricât de curtenitor ar fi el. Oare nu înseamnă nimic pentru tine că Théoden a dus o bătălie măreaţă şi că Isengard a fost înfrânt şi că eu am rupt cârja lui Saruman?

- Înseamnă mult pentru mine. Dar ştiu de-acum destule despre aceste fapte, atât cât îmi sunt de trebuinţă împotriva primejdiei de la Răsărit. Îşi întoarse privirile întunecate spre Gandalf, şi abia acum observă Pippin o asemănare între cei doi şi simţi încordarea dintre ei, ca şi când ar fi zărit o fâşie de foc mocnit întinzându-se de la ochii unuia la ai celuilalt, gata să izbucnească într-o flacără.

Şi, cu adevărat, mai curând Denethor arăta ca un mare vrăjitor, decât Gandalf, mai maiestuos, mai frumos, mai puternic; şi mai bătrân. Şi totuşi, cu un alt simţ decât cel al văzului, Pippin înţelese că Gandalf avea puterea cea mare şi înţelepciunea mai adâncă, şi o măreţie ascunsă. Şi era mai bătrân, mult mai bătrân. „Cu cât mai bătrân?” se întrebă Pippin, apoi îşi spuse că era tare ciudat că nu se gândise la asta până acum. Arborebărbos îi pomenise ceva despre vrăjitori, dar nici chiar atunci nu îl socotise pe Gandalf ca unul dintre ei. Ce era Gandalf? În ce loc şi în ce vremuri îndepărtate venise el pe lume, şi când avea s-o părăsească?

Cu aceasta cugetările lui încetară şi văzu că Denethor şi Gandalf încă se mai priveau în ochi, parcă citindu-şi unul altuia gândurile. Denethor fuse acela care-şi feri primul privirile.

- Mda, zise el. Chiar dacă Pietrele s-au pierdut - aşa se zice - seniorii din Gondor tot au simţul văzului mai ascuţit decât oamenii obişnuiţi, astfel că primesc mai multe veşti decât ceilalţi. Dar acum aşezaţi-vă!

La aceste cuvinte, câţiva bărbaţi aduseră un jilţ şi un scăunel, iar un altul veni cu un platou pe care se aflau o cană şi cupe de argint şi prăjituri albe. Pippin se aşeză, dar rămase cu privirile la seniorul cel bătrân. Oare fusese într-adevăr aşa, sau doar i se păruse, anume că pomenind de Pietre o scăpărare neaşteptată îi apăruse în ochi atunci când şi-i aţintise pe chipul lui Pippin?

- Acum spune-mi povestea ta, vasalul meu, îi ceru Denethor cu blândeţe, dar şi uşor în derâdere. Căci vorbele celui de care s-a apropiat într-atât fiul meu nu pot fi decât bine venite.

Pippin n-avea să uite vreodată acel ceas petrecut în marea sală sub privirea pătrunzătoare a Seniorului din Gondor, împuns când şi când de întrebările lui viclene, şi ştiindu-l în tot acest timp pe Gandalf alături, urmărindu-l, ascultându-l şi (astfel simţise Pippin) stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea şi o mânie tot mai aprinsă. Când se scurse ceasul şi Denethor lovi încă o dată în gong, Pippin era vlăguit. „Nu se poate să fi trecut de nouă, îşi spuse. Aş fi în stare să mănânc trei porţii la micul dejun şi tot nu m-aş sătura.”

- Duceţi-l pe Seniorul Mithrandir la casa pregătită pentru domnia sa, spuse Denethor, iar însoţitorul său poate să fie găzduit împreună cu el până una alta, dacă aşa doreşte. Dar să se dea de veste că l-am primit în slujba mea şi de aici încolo va fi ştiut drept Peregrin fiul lui Paladin şi i se vor spune parolele supuşilor. Înştiinţaţi-i pe Căpitani să vină să mă aştepte aici de cum a bătut de ora trei.

Cât despre domnia ta, Senior Mithrandir, vei veni când şi cum vei pofti. Nimeni nu te va opri să pătrunzi la mine la oricare ceas, fără doar de puţinele ore de somn. Lasă să se stingă mânia faţă de nesocotinţa unui om bătrân, şi apoi întoarce-te spre a-mi oferi sprijin!

- Nesocotinţă? făcu Gandalf. Nu, domnul meu, când ai dat în mintea copiilor eşti ca şi mort. Până şi durerea îţi poate servi drept mască. Crezi tu că nu înţeleg ce urmăreşti atunci când copleşeşti cu întrebări pe cineva ce nu ştie nimic, în vreme ce eu şed alături?

- Dacă pricepi, mulţumeşte-te cu atât, i-o-ntoarse Denethor. Trufia ar fi semn de nesocotinţă dacă refuză ajutorul şi sfatul când e trebuinţă de ele; dar eşti liber să ni le dăruieşti după cum socoteşti de cuviinţă. Să ştii însă că Seniorul Gondorului nu ajunge unealta nici unui gând ascuns, oricât de merituos şi al oricui ar fi acesta. Iar pentru el nu se află ţel mai nobil în lumea de acum decât binele ţării Gondor; cât priveşte cârmuirea ţării, domnul meu, este a mea şi a nici unui alt om, decât doar a regelui, dacă se va întoarce.

- Decât dacă se va întoarce regele? întrebă Gandalf. Ei bine, domnul meu Majordom, îndatorirea ta este să păstrezi liniştea în regat tocmai pentru un asemenea fapt, pe care puţini par acum să-l întrevadă. Şi pentru aceasta vei primi tot ajutorul pe care vei dori să mi-l ceri. Dar ascultă-mă bine: eu unul nu cârmuiesc peste nici o ţară, fie ea Gondor sau alta, mică sau mare. Însă tot ce se află în primejdie în lume aşa cum se află ea acum, intră în grija mea. Cât despre mine, eu nu mă voi abate de la îndatorirea mea, chiar dacă Gondor va trebui să piară, atâta vreme cât această noapte va putea fi trecută de ceva ce va creşte frumos în zilele care vor veni, sau va purta fruct şi va înflori din nou. Căci şi eu sunt Majordom. Sau n-ai ştiut?

Cu aceste vorbe, Gandalf se răsuci pe călcâie şi ieşi cu paşi mari din sală, însoţit de Pippin care alerga pe lângă el.

Cât merseră, Gandalf nu se uită la Pippin şi nici nu-i adresă vreun cuvânt. Călăuza îi conduse de la porţile sălii celei mari, prin Curtea Fântânii, pe o alee mărginită de case înalte de piatră. După mai multe cotituri ajunseră la o casă din apropierea zidului nordic, nu departe de umărul care lega dealul de munte. Intrară, urcară pe o scară largă, cioplită în piatră, la ceea ce era primul cat dacă te uitai dinspre stradă, şi acolo călăuza le arătă o încăpere frumoasă, luminoasă, aerisită, cu perdele minunate, în fir de aur stins, dar neîngreunate de zorzoane. Mobilă puţină, doar o masă mică, două scaune şi o laviţă; însă de o parte şi de alta se găsea câte un alcov cu draperii, iar înăuntrul fiecăruia un pat gata aşternut, vase şi un bol pentru spălat. Trei ferestre înalte şi înguste dădeau spre miazănoapte, spre marele cot al râului Anduin, învăluit încă în ceţuri, şi mai departe spre Emyl Muil şi Rauros. Pippin trebui să se urce pe laviţă ca să poată privi peste pervazul lat de piatră.

- Eşti supărat pe mine, Gandalf? întrebă el după ce călăuza ieşi, închizând uşa în urma lui. Am făcut tot ce-am putut.

- Ai făcut, nu încape vorbă! izbucni Gandalf într-un hohot de râs neaşteptat; se apropie de Pippin, îl înconjură cu un braţ pe după umeri şi privi şi el afară.

Pippin cercetă cu oarecare mirare chipul aflat acum atât de aproape de al lui, căci hohotul acela fusese cu adevărat plin de veselie. Şi totuşi pe obrazul vrăjitorului văzu la început doar semnele adânci ale grijii şi întristării. Dar, privind mai cu băgare de seamă, desluşi sub toate acestea o mare bucurie: o fântână de voioşie care ar fi putut să stârnească râsul în tot regatul, de-ar fi fost lăsată să ţâşnească la suprafaţă.

- Chiar că ai făcut tot ce-ai fi putut mai bine, repetă vrăjitorul; şi sper că va trece multă vreme până când te vei mai găsi încolţit atât de straşnic între doi bătrâni fără pereche de cumpliţi. Dar Seniorul Gondorului a aflat de la tine mai multe decât ai putea crede, Pippin. N-ai putut tăinui faptul că Boromir nu i-a condus pe însoţitorii Inelului după ce-aţi ieşit din Moria şi că printre voi s-a aflat cineva de mare slavă care venea spre Minas Tirith; şi că avea o spadă prea bine cunoscută. Oamenii pun preţ pe poveştile despre zilele de odinioară ale ţării Gondor; şi de când Boromir a plecat de-acasă, Denethor a cugetat îndelung la balada Blestemul lui Isildur.

El nu este ca alţi oameni care trăiesc în aceste vremuri, Pippin, şi oricare ar fi obârşia sa din tată în fiu, printr-o întâmplare a sorţii sângele celor din Apusime curge cu adevărat prin vinele lui; aşa cum curge şi prin vinele celuilalt fiu al său, Faramir, dar nu şi ale lui Boromir, pe care l-a iubit cel mai mult. El vede până departe. Poate să desluşească, dacă voieşte, mult din ceea ce se petrece în minţile oamenilor, chiar ale celora ce trăiesc departe. Nu-l poţi amăgi cu uşurinţă şi e chiar primejdios să încerci.

Să nu uiţi acest lucru! Căci de-acum i-ai jurat supunere. Nu ştiu ce-o fi fost în mintea ta, sau în inima ta, să faci acest lucru. Dar ai făcut bine ce-ai făcut. Nu te-am împiedicat, căci faptele generoase nu trebuiesc zădărnicite cu sfaturi reci. L-ai înduioşat şi i-ai mulţumit (dacă mi-e îngăduit s-o spun) vanitatea şi măcar acum eşti liber să te mişti după pofta inimii prin Minas Tirith - când nu ai treburi de îndeplinit. Căci mai este şi faţa cealaltă a medaliei. Eşti la porunca lui; şi acest lucru nu-l va uita. Fii totuşi cu băgare de seamă!

Tăcu şi oftă.

- Mă rog, n-are rost să ne facem griji de ce ne va aduce ziua de mâine. Căci poţi fi sigur că ziua de mâine va fi mai rea ca cea de azi, şi asta pentru multe zile de aici încolo. Şi nu am ce face mai mult decât am făcut ca să îndrept lucrurile. Tabla a fost aşezată, piesele se mişcă pe ea. O piesă pe care tare îmi doresc s-o găsesc este Faramir, moştenitorul de-acum al lui Denethor. Nu cred că este în Oraş; las’ că nici n-am avut vreme să întreb în dreapta şi-n stânga. Trebuie să plec, Pippin. Trebuie să mă duc la sfatul ăsta al mai-marilor şi să aflu acolo tot ce pot. Mutarea următoare este însă la Duşman, care e gata să atace din plin. Iar pionii vor simţi asta cel mai rău, Peregrin, fiu al lui Paladin, soldat al ţării Gondor. Ascute-ţi tăişul!

Gandalf se îndreptă spre uşă şi acolo se răsuci spre hobbit.

- Mă grăbesc, Pippin. Fă-mi o favoare când vei ieşi. Chiar înainte să te odihneşti, dacă nu eşti prea obosit. Du-te de-l caută pe Iute ca Gândul, vezi dacă e bine găzduit. Oamenii ăştia se poartă bine cu animalele, pentru că sunt un popor bun la suflet şi înţelept, numai că la cai se pricep mai puţin decât alţii.

Zicând acestea, Gandalf ieşi; tot atunci răsună un zvon limpede şi dulce de clopot dinspre turnul citadelei. De trei ori bătu, un glas de argint în văzduh, apoi încetă: al treilea ceas de la răsăritul soarelui.

Nici nu trecu un minut când Pippin ieşi din încăpere, coborî scara şi, ajuns în stradă, privi în jurul său. Soarele strălucea cald şi luminos, turnurile şi casele înalte aruncau umbre lungi, adânci spre apus. Deasupra, în eterul albastru, Muntele Mindolluin îşi înălţa coiful alb şi mantia de zăpadă. Oameni înarmaţi străbăteau căile Oraşului, ca şi când, o dată cu bătaia orologiului, se duceau să schimbe străjile şi să-şi intre în pâine.

- În Comitat am zice că e nouă, spuse Pippin de unul singur, cu voce tare. Taman vremea pentru o gustare copioasă, lângă fereastra deschisă, în soarele de primăvară. Şi cum mi-ar mai plăcea o gustărică! Oare oamenii ăştia mănâncă aşa ceva, sau au şi isprăvit? Şi când iau cina, şi unde?

Tocmai atunci zări un bărbat înveşmântat în negru şi alb, îndreptându-se spre el pe strada îngustă dinspre centrul oraşului. Simţindu-se tare singur, Pippin se hotărî să se adreseze omului ăstuia atunci când va ajunge în dreptul lui; dar n-a fost nevoie să facă el primul pas, căci bărbatul tocmai spre el venea.

- Eşti Peregrin Piticuţul? întrebă acesta. Am auzit că ai jurat credinţă Seniorului şi Oraşului. Bun venit!

Îi întinse mâna şi Peregrin i-o dădu pe a sa.

- Numele meu e Beregond, fiul lui Baranor. În dimineaţa asta n-am nici o îndatorire, astfel că am fost trimis să te învăţ parolele şi să-ţi spun câteva din multele lucruri pe care, fără îndoială, vei dori sa le ştii. Cât despre mine, aş vrea şi eu să aflu câte ceva despre domnia ta. Căci până acum nu ne-a fost dat să vedem vreun piticuţ pe meleagurile astea şi chiar dacă ne-a fost dat să auzim tot felul de zvonuri, se vorbeşte prea puţin despre ei în poveştile pe care le cunoaştem. Unde mai pui că eşti prieten cu Mithrandir. Îl cunoşti bine?

- Bine, răspunse Pippin. Am auzit despre el de când am venit pe lume, chiar dacă nu-s prea mulţi ani de-atunci; iar în ultima vreme am călătorit până departe cu el. Dar e o carte în care ai multe de citit, iară eu nu pot spune că am citit decât o pagină ori două. Cu toate acestea, aş zice că-l cunosc tot atât ca oricare altul, afară de câţiva, foarte puţini. Aragorn, cred, era singurul dintre noi, însoţitorii, care-l cunoştea cu adevărat.

- Aragorn? tresări Beregond. Cine-i?

- Oh, se bâlbâi Pippin, un om care a călătorit cu noi. S-ar putea să se afle în Rohan acum.

- Am auzit că ai fost în Rohan. Şi despre meleagul acela aş avea multe să te întreb; căci ne punem multe din puţinele noastre speranţe în oamenii de acolo. Da’ m-am luat cu vorba şi mai că am uitat de treaba pe care o am de îndeplinit, anume să răspund mai întâi eu la tot ce-ai avea tu să mă întrebi. Ce-ai vrea să ştii, jupâne Peregrin?

- Aăăă, păi, dacă pot să zic aşa, o întrebare care cam arde la ceasul ăsta este, hm, ce-i cu gustarea de dimineaţă şi treburi din astea? Adică, orele de masă, cam care sunt, dacă mă-nţelegi, şi unde-i sufrageria, dacă există aşa ceva? Şi hanurile? M-am uitat în jur, da’ n-am văzut nici unul cât am urcat până aici sus, cu toate că m-a ţinut în puteri nădejdea că om primi o duşcă de bere de cum vom fi ajuns în casa oamenilor ăstora înţelepţi şi primitori.

Beregond îl privi cu un aer grav.

- Cătană bătrână din câte văd, zise. Am auzit că bărbaţii care merg la război nu aşteaptă altceva decât primul prilej să mănânce şi să bea din nou; eu unul nu-s călător de felul meu. Da’ să înţeleg că n-ai mâncat încă pe ziua de azi?

- Mă rog, ca să fiu cinstit, ceva-ceva am îmbucat eu, recunoscu Pippin. Da’ nu mai mult decât o cupă de vin şi o prăjitură albă sau două, cu bunăvoinţa seniorului vostru; nici o grijă, mi le-a scos apoi pe nas cu un ceas întreg de întrebări, şi zău că treaba asta îţi face foame.

Beregond izbucni în râs.

- Când e vorba de masă, şi cel mai mărunt om se dovedeşte demn de fapte mari, aşa zicem noi. Iar domnia ta ţi-ai luat gustarea de dimineaţă la fel ca orice alt bărbat din Citadelă, chiar la mare cinste. Aceasta e o fortăreaţă şi un turn de strajă şi acum se află în stare de război. Ne trezim înainte să răsară soarele, îmbucăm ceva în lumina cenuşie, ne ducem la îndatoririle noastre la primul ceas de lumină. Dar nu-ţi pierde speranţa! Izbucni din nou în râs văzând descumpănirea de pe chipul lui Pippin. Cei care au avut însărcinări grele iau o gustare la mijlocul dimineţii, ca să-şi refacă forţele. Apoi e prânzul, pe la amiază sau puţin după, cum ne îngăduie treburile; şi ne întâlnim la masa zilei, când ne veselim cât ne mai ţin puterile, asta la ceasul apusului.

Hai cu mine! Ne preumblăm puţin şi după aceea mergem să găsim ceva care să ne împrospăteze forţele, să mâncăm şi să bem sus pe metereze şi să admirăm dimineaţa asta frumoasă.

- Stai niţel! se îmbujora Pippin. Lăcomia, sau foamea, cum i-ai zis tu cu delicateţe, m-a făcut să uit cu totul. Gandalf - voi îl numiţi Mithrandir - m-a rugat să mă îngrijesc de calul lui - Iute ca Gândul, un minunat armăsar din Rohan, lumina ochilor regelui de acolo, aşa am auzit, cu toate că i l-a dat lui Mithrandir spre a-l sluji. Îmi vine să cred că noul lui stăpân iubeşte mai mult animalul ăsta decât iubeşte mulţi oameni. Şi dacă bunele lui intenţii au vreo valoare în oraşul vostru, atunci îi veţi arăta lui Iute ca Gândul toată cinstirea voastră: chiar mai mare bunăvoinţă decât i-aţi arătat hobbitului ăstuia, dacă e cu putinţă.

- Hobbit? nu pricepu Beregond.

- Nouă aşa ni se spune, explică Pippin.

- Îmi pare bine s-o aflu, zise Beregond, căci acum pot să-ţi spun că nici o notă ciudată nu strică vorbirea asta frumoasă, iar hobbiţii sunt o seminţie cu un fel tare plăcut de a vorbi. Ei, să mergem! Trebuie să-mi faci cunoştinţă cu acest cal bun. Iubesc animalele şi nu ne e dat prea ades să le vedem în oraşul nostru de piatră; căci neamul meu se trage din văile dintre munţi şi mai înainte din Ithilien. Însă nu ai de ce te teme! Nu vom sta mult din pricina mea, o simplă curiozitate, apoi ne vom duce la popotă.

Într-adevăr, Iute ca Gândul era bine îngrijit şi găzduit, Pippin n-avea de ce să se plângă. Căci în al şaselea cerc, în afara zidurilor citadelei, se găseau nişte grajduri frumoase unde erau ţinuţi câţiva cai iuţi de picior, foarte aproape de locuinţele solilor Seniorului: mesageri gata oricând să o ia din loc la poruncile lui Denethor sau ale căpeteniilor oştilor sale, ce trebuiau duse la îndeplinire fără întârziere. Dar acum atât caii, cât şi călăreţii erau duşi departe.

Iute ca Gândul necheză când Pippin intră în grajd, şi îşi întoarse capul spre el.

- Bună dimineaţa! îl salută Pippin. Gandalf o să vină de cum o putea. Acum e ocupat, dar îţi trimite salutări, iar eu trebuie să mă îngrijesc să nu duci lipsă de nimic; nădăjduiesc să te odihneşti după truda atât de îndelungată.

Iute ca Gândul scutură din cap şi bătu din copită. Dar îl lăsă pe Beregond să-l atingă blând pe cap şi să-i mângâie crupele lungi.

- Arată de parcă abia aşteaptă să pornească într-o cursă, nicidecum ca un cal abia venit de la drum lung, zise Beregond. Cât de puternic şi de mândru e! Unde-i harnaşamentul? Trebuie să fie tare frumos şi bogat.

- Nici unul nu-i destul de frumos şi de bogat pentru el, spuse Pippin. Nu te lasă să-i pui frâu. Dacă se învoieşte să te poarte, te va purta; dacă nu, ei bine, nici un căpăstru şi nici o zăbală, nici un bici ori pinten nu-l va îmblânzi. Rămâi cu bine, Iute ca Gândul! Ai răbdare. Bătălia se apropie.

Armăsarul înălţă capul şi scoase un nechezat de se cutremură grajdul, iar cei doi trebuiră să-şi astupe urechile. Se îndreptară spre ieşire, dar nu înainte de a se îngriji ca ieslea să fie bine umplută.

- Iar acum spre ieslea noastră, zise Beregond şi-l conduse pe Pippin înapoi spre Citadelă şi acolo spre poarta de intrare dinspre nord în turnul cel mare. Coborâră o scară lungă şi răcoroasă, până ajunseră la o alee largă, luminată de felinare. În pereţi se găseau nişte deschizături, şi una dintre ele avea oblonul ridicat.

- Asta e magazia şi popota corpului meu de Străjeri, spuse Beregond. Salutare, Targon! strigă prin deschizătură. E încă devreme, dar am aici un nou-venit pe care Seniorul l-a luat în serviciul său. A venit călare de foarte departe, strângând cureaua, iar în dimineaţa asta a avut o treabă tare neplăcută care l-a flămânzit şi mai mult. Dă-ne ce-ai pe-acolo!

Primiră pâine şi unt, şi brânză şi mere: ultimele din rezerva de peste iarnă, zbârcite însă nestricate şi dulci; şi o garafă de piele cu bere proaspăt scoasă din butoi, şi blide şi căni de lemn. După ce puseră totul într-un coş de nuiele, urcară înapoi în lumina soarelui;

Beregond îl duse pe Pippin într-un loc la capătul estic, mult ieşit în afară, al parapetului, unde se găsea o ambrazură în perete, cu o banchetă de piatră sub pervaz. De acolo puteau să privească la dimineaţa ce se aşternuse peste lume. Mâncară şi băură; vorbiră despre Gondor, despre obiceiurile şi datinile ţinutului, despre Comitat şi ţările ciudate pe care le văzuse Pippin. Şi, pe măsură ce vorbeau, Beregond era tot mai uimit şi îl privea cu şi mai mare uluială pe hobbit care îşi legăna picioarele scurte când şedea pe banchetă ori trebuia să se înalţe pe vârfuri când se uita peste marginea de piatră la pământurile de dedesubt.

- N-am să ascund de domnia ta, jupâne Peregrin, că pentru noi semeni aproape cu unul dintre copiii noştri, un puştan de nouă veri, nu mai mult; cu toate astea, ai îndurat pericole şi ai văzut minuni cu care puţini dintre cei cu bărbi sure dintre noi se pot mândri. Am crezut că a fost doar o toană de-a Seniorului nostru să-şi ia un paj de viţă nobilă, după cum se povesteşte că făceau regii din vechime. Dar văd acum că lucrurile nu stau tocmai aşa cum credeam şi trebuie să-mi ierţi nesocotinţa.

- Ţi-o iert, zise Pippin. Prea mult însă nu ai greşit. Căci nu sunt cu mult mai mare decât un băieţel, după cum socotim noi acasă anii, şi încă mai am patru ani până la „majorat”, cum zicem noi în Comitat. Dar nu-ţi face griji din pricina mea. Vino şi te uită şi spune-mi ce văd eu aici.

Soarele se ridica şi ceţurile din vale se risipiseră. Ultimele se îndepărtau plutind chiar pe deasupra lor, ca nişte fuioare de nori albi purtaţi de vântul tot mai năbădăios dinspre răsărit, ce flutura şi smucea stindardele albe ale Citadelei. Departe jos, pe fundul văii, la vreo cinci leghe măsurate din ochi, Marele Râu putea fi văzut acum, cenuşiu, sclipitor, curgând dinspre nord-vest, făcând un cot uriaş întâi spre sud, apoi din nou spre vest, până se pierdea din vedere într-un abur tremurător dincolo de care, la cincizeci de leghe depărtare, se găsea marea.

Pippin avea în faţa ochilor întregul Pelennor, punctat în zare de gospodării, ziduri mici, grajduri şi staule, dar nicăieri nu zărea vite ori alte animale. Pe multele drumuri şi şleauri care străbăteau câmpurile verzi era un du-te-vino neîntrerupt: un şir lung de care îndreptându-se spre Marea Poartă, altele ieşind prin ea şi depărtându-se. Când şi când, un călăreţ se apropia, descăleca la poartă şi intra în Oraş. Dar cea mai mare parte a traficului se desfăşura pe drumul principal, care o lua spre sud, apoi, făcând un cot mai scurt decât al râului, trecea pe la poalele dealurilor, dispărând curând din vedere. Drumul era lat, bine pavat, iar de-a lungul laturii dinspre răsărit se găsea o alee verde, anume pentru călărie, apoi un zid. Pe alee galopau călăreţi în sus şi-n jos, iar drumul părea blocat de marile care acoperite ce se îndreptau spre miazăzi. Curând însă Pippin îşi dădu seama că totul era, în fapt, foarte bine ordonat: carele se mişcau în trei şiruri, unul mai iute, cele trase de cai, altul mai încet, cele mari, trase de boi şi cu coviltire frumoase, în multe culori; pe marginea apuseană se înşiruiau căruţele şi teleguţele, multe la număr, la care se opinteau oamenii.

- Acela-i drumul spre văile Tumladen şi Lossarnach şi spre satele de munte, şi mai departe spre Lebennin, explică Beregond. Sunt ultimele care ce îi duc în bejenie pe bătrâni, pe copii şi pe femeile ce-i însoţesc. Toţi trebuie să se depărteze de Poartă şi să lase drumul liber încă înainte de prânz, cale de o leghe: aşa sună porunca. Trist, dar aşa trebuie făcut. Oftă, apoi adăugă: Poate că puţini dintre cei despărţiţi acum se vor mai întâlni. Şi întotdeauna au fost prea puţini copii în oraşul ăsta; acum n-a mai rămas nici unul - în afară de câţiva flăcăi care n-au vrut să plece şi mai găsesc câte ceva de făcut pe aici: e şi fiul meu printre ei.

O vreme rămaseră tăcuţi. Pippin se uita cu nelinişte spre răsărit, ca şi când în orice clipă mii de orci ar fi putut inunda câmpurile.

- Ce văd acolo? întrebă el, arătând spre mijlocul cotului cel mare al Râului Anduin. Un alt oraş, sau ce?

- A fost un oraş, răspunse Beregond, oraşul principal din Gondor, citadela noastră nefiind decât o fortăreaţă. Acelea sunt ruinele Osgiliathului, pe ambele maluri ale râului, pe care vrăjmaşii noştri l-au cucerit cu mult timp în urmă şi i-au dat foc. Dar noi l-am recucerit în zilele de tinereţe ale lui Denethor: nu ca să locuim în el, ci pentru a-l păstra ca un avanpost şi să reconstruim podul pentru trecerea oştirilor noastre. Apoi au venit Călăreţii cei Crunţi din Minas Morgul.

- Călăreţii Negri? căscă Pippin ochii lui mari, întunecaţi deodată din pricina unei vechi spaime renăscute.

- Da, erau negri şi văd că ştii ceva despre ei, cu toate că nu i-ai pomenit în nici una din poveştile tale.

- Ştiu, şopti Pippin, dar nu voi vorbi despre ei acum, atât de aproape, de aproape.

Vocea i se frânse. Pippin îşi înălţă ochii deasupra Râului şi i se păru că nu putea vedea altceva decât o umbră mare şi ameninţătoare. Or fi fost munţi care se înălţau la orizont, crestele lor zimţate îmblânzite de cele aproape douăzeci de leghe de văzduh împâclit; sau nu era altceva decât un zid de nor şi dincolo de el o negură şi mai adâncă. Numai că, în timp ce privea, i se păru că negureala aceea creştea şi se îngroşa foarte încet, pentru ca, la fel de încet, să nimicească tărâmurile soarelui.

- Atât de aproape de Mordor? întrebă cu glas scăzut Beregond. Arareori îi spunem pe nume; dar de când ne ştim, vieţuim aici având acea umbră în faţa ochilor: uneori mai aproape şi mai întunecată. Acum creşte şi se întunecă; din care pricină teama şi neliniştea noastră cresc şi ele. Iar Călăreţii cei Crunţi, cu mai puţin de un an în urmă, au recucerit toate trecerile peste râu şi mulţi dintre oamenii noştri cei mai buni au fost ucişi. Boromir a fost cel care, într-un târziu, a alungat duşmanul de pe malul apusean şi încă mai avem în stăpânirea noastră jumătatea de pe malul nostru a oraşului Osgiliath. Pentru scurtă vreme. Acum însă ne aşteptăm la un nou atac acolo. Poate cel mai important atac al războiului care va să vie.

- Când? Ai vreo bănuială? Căci noaptea trecută am văzut focurile de avertizare şi solii călare; şi Gandalf mi-a spus că toate astea erau semn că a început războiul. Se grăbea cu disperare, aşa mi s-a părut. Iar acum mi se pare că totul s-a liniştit.

- Doar pentru că acum totul e pregătit, zise Beregond. Precum respiraţia adâncă înaintea saltului.

- Dar de ce-au fost aprinse focurile noaptea trecută?

- E mult prea târziu să mai trimiţi după ajutor când eşti asediat. Nu ştiu însă ce-au hotărât Seniorul şi căpitanii săi la sfat. Ei au multe căi de a afla noutăţile. Seniorul Denethor nu e ca toţi ceilalţi oameni: el vede până departe. Se spune că, atunci când stă noaptea de unul singur în încăperea lui din vârful Turnului şi îşi îndreaptă gândul într-o parte sau alta, poate citi câte ceva din ce se va întâmpla în viitor; cică uneori răscoleşte chiar şi mintea Duşmanului, se luptă cu el. Şi de aceea a îmbătrânit el atât, cu mult înainte să-i fi venit vremea. Dar lăsând asta la o parte, stăpânul meu Faramir este pe alte meleaguri, dincolo de Râu, într-o solie plină de primejdii, şi se prea poate să fi trimis ceva veşti.

Dar dacă mă întrebi pe mine ce anume a aprins focurile, aş zice că sunt zvonurile aduse ieri seară din Lebennin. O mare armie se adună la gurile Anduinului, în fruntea căreia se află piraţii din Umbar de la Miazăzi. De mult nu le mai este teamă de puterea Gondorului şi s-au aliat şi ei cu Duşmanul, iar acum pun la cale un atac puternic menit să-l sprijine. Căci va atrage o parte însemnată din ajutorul pe care speram să-l primim din Lebennin şi Belfalas, unde se găsesc mulţi oşteni şi viteji. Tot mai mult ni se îndreaptă gândurile spre miazănoapte, spre Rohan; şi cu atât mai mult ne bucurăm de veştile despre victorie pe care le-aţi adus voi.

Numai că - tăcu puţin, se ridică în picioare, privi în jur spre miazănoapte, spre răsărit şi spre miazăzi - cele petrecute la Isengard ar trebui să fie semn pentru noi că suntem prinşi într-o capcană mare şi înconjuraţi de intrigi din toate părţile. Gata cu ciondănelile la vaduri, cu năvălirile dinspre Ithilien şi Anórien, gata cu pândele şi jafurile. Ăsta e un război pus la cale de mult, iar noi nu suntem decât o rotiţă în el, oricât ar vorbi mândria în noi. Lumea a început să se mişte departe la Răsărit, dincolo de Marea Interioară, aşa am aflat; şi la miazănoapte, în Codrul Întunecat, şi dincolo de ea; şi la miazăzi, în Harad. Iar acum toate tărâmurile vor fi puse la încercare, ori vor ţine piept, ori vor cădea - sub puterea Umbrei.

Dar, jupâne Peregrin, măcar cu asta ne putem lăuda: vom fi întotdeauna ţinta urii celei mai înverşunate a Seniorului Întunecimii, căci ura asta izvorăşte din străfundurile vremurilor şi de peste adâncimile Mării. Aici va cădea mai grea lovitura ciocanului. Şi din această pricină a venit Mithrandir cu atâta grabă încoace. Căci dacă şi noi cădem, cine mai rămâne în picioare? Şi, jupâne Peregrin, vezi mata vreo nădejde că vom rămâne în picioare?

Pippin nu răspunse. Se uită la zidurile cenuşii, la turnuri, la flamurile minunate, la soarele din înaltul cerului, apoi la negura tot mai deasă de la Răsărit; şi se gândi la degetele lungi ale Umbrei aceleia: la orcii din păduri şi munţi, la trădarea de la Isengard, la păsările care deoache, la Călăreţii Negri ajunşi până pe pajiştile din Comitat - şi la acea grozăvenie înaripată, nazgûlii. Se cutremură şi speranţele părură a i se nărui. Şi tocmai atunci soarele păli preţ de o clipă şi se întunecă, de-ai fi zis că o aripă neagră trecuse peste el. Lui Pippin i se năzări că aude, aproape dincolo de putinţa urechii de a auzi, undeva în înalt, departe, în tăriile cerului, un strigăt: stins, dar care îi făcu inima cât un purice, plin de cruzime, rece. Pippin albi şi se rezemă de zid.

- Ce-a fost asta? întrebă Beregond nedumerit. Ai simţit şi tu ceva?

- Da, murmură Pippin. E semnul căderii noastre, umbra sfârşitului, un Călăreţ Crunt al văzduhului.

- Da, umbra sfârşitului, spuse Beregond. Mă tem că Minas Tirith va cădea. Vine noaptea. Parcă mi s-a răpit însăşi căldura sângelui.

O vreme rămaseră amândoi cu capetele plecate, fără să vorbească. Deodată, Pippin ridică privirile şi văzu că soarele încă mai strălucea, iar flamurile fluturau în vânt. Se scutură ca să-şi vină în fire.

- A trecut, zise. Nu, inima mea nu se lasă cuprinsă încă de disperare. Gandalf a căzut şi apoi s-a întors, şi acum e cu noi. O să rezistăm, chiar dacă într-un singur picior, o să rămânem îngenuncheaţi, dar atât.

- Bine zis! strigă Beregond, ridicându-se în picioare şi agitându-se în sus şi-n jos. Nu, nu, chiar dacă toate pe lume se sfârşesc într-un târziu, Gondor încă nu va pieri. Nici când zidurile vor fi cucerite de un duşman nesăbuit care va înălţa mormane de leşuri în faţa lor. Mai sunt şi alte fortăreţe şi căi de a scăpa în munţi. Trebuie să mai fie vreo vale cu iarba verde unde speranţa şi memoria să nu piară.

- O fi precum spui, dar aş vrea să se sfârşească odată, de-i bine sau de-i rău, oftă Pippin. Nu-s războinic de felul meu şi mă înfioară orice gând la luptă; dar mai rău decât să mă aflu în pragul unei bătălii de care nu pot să scap nici că se poate. Încă de pe acum mi se pare lungă ziua! Aş fi mai fericit dacă n-am fi siliţi să stăm şi să privim, fără să facem vreo mişcare, fără să lovim noi primii. În Rohan n-ar fi atacat nimeni dacă n-ar fi fost Gandalf, aşa-mi vine să cred.

- Ah, acum pui degetul pe-o rană pe care mulţi o simt! zise Beregond. Dar poate că lucrurile se vor schimba după ce se întoarce Faramir. E cutezător, mult mai cutezător decât îl cred mulţi; în ziua de azi oamenilor le vine greu să-şi închipuie că un căpitan poate fi înţelept şi ştiutor într-ale baladelor şi datinilor de demult şi-n acelaşi timp un bărbat viteaz şi iute la minte când e pe câmpul de bătălie. Aşa e Faramir. Mai puţin nesăbuit şi avântat ca Boromir, dar la fel de hotărât. Dar, chiar şi aşa stând lucrurile, ce poate el face? Nu putem lua cu asalt munţii de… de pe tărâmul celălalt. Avem bătaie scurtă şi nu putem lovi decât dacă se apropie îndeajuns duşmanul. Iar atunci mâna trebuie să ne fie tare grea! mai zise el lovind mânerul săbiei.

Pippin îl privi: înalt, mândru, impunător, ca toţi bărbaţii pe care-i întâlnise în ţara asta; şi cu sclipiri în ochi atunci când vorbea de lupte. „Vai mie! Îmi simt mâna uşoară ca un fulg, gândi el, dar de spus nu spuse nimic. Zicea Gandalf ceva de un pion? O fi; dar de partea cealaltă a tablei de şah.”

Şi au tot vorbit până când soarele a ajuns în tăria cerului şi deodată clopotele prinseră a bate amiaza, iar în Citadelă începu agitaţia; căci cu toţii, în afară de sentinele, se duceau la masă.

- Vii cu mine? întrebă Beregond. Azi mă poţi însoţi la popota mea. Nu ştiu la ce companie vei fi trimis; ori poate că Seniorul te va păstra pentru treburile sale. Dar vei fi bine venit. Şi e bine să întâlneşti cât mai mulţi oameni, cât mai e încă vreme.

- Vin bucuros, spuse Pippin. Mă simt singur, ca să-ţi spun adevărul. Cel mai bun prieten al meu a rămas în Rohan şi n-am mai avut pe nimeni cu care să stau de vorbă sau să glumesc. Nu s-ar putea totuşi să vin în compania ta? Tu eşti căpitanul? Pentru că dacă eşti, poate îţi stă în putere să mă iei la tine, sau să pui o vorbă bună pentru mine?

- Ne, ne, râse Beregond. Nu-s eu căpitanul. N-am nici slujbă, nici rang, nici putere, sunt doar un oştean simplu din Compania a Treia a Citadelei. Cu toate acestea, jupâne Peregrin, e la mare cinste în Oraş să fii oştean al Strajei Turnului din Gondor, şi asemenea oameni se bucură de respect în ţară.

- Văd că n-am cale de-ntors, îşi acceptă Pippin soarta. Du-mă înapoi în camera noastră şi dacă nu-l găsesc pe Gandalf acolo, o să merg unde voieşti - ca oaspete al domniei-tale.

Gandalf nu era în încăpere şi nu lăsase nici un mesaj; astfel că Pippin îl însoţi pe Beregond şi fu prezentat celor ce formau Compania a Treia. Din câte se părea, Beregond fu întâmpinat cu aceeaşi cinstire ca şi oaspetele său care fu primit cu braţele deschise. Se spuseseră de-acum multe în Citadelă despre însoţitorul lui Mithrandir şi despre sfatul tainic pe care-l avusese cu Seniorul: unii auziseră că un Prinţ al Piticuţilor sosise de la Miazănoapte ca să jure credinţă Gondorului şi să pună în slujba lui cinci mii de săbii. Mai erau unii care spuneau că atunci când vor veni Călăreţii din Rohan, fiecare va aduce în spatele său pe şa un războinic piticuţ, mic de stat, dar tare voinic.

Cu părere de rău, Pippin a trebuit să spulbere această poveste, numai că tot nu a putut scăpa de noul său rang, tocmai potrivit, socoteau bărbaţii aceştia, pentru cineva care a fost prietenul lui Boromir, iar Seniorul l-a primit cu atâta cinstire; i-au mulţumit că a venit în mijlocul lor; i-au ascultat poveştile şi vorbele despre ţări străine; şi i-au pus în faţă atâta mâncare şi băutură câtă îşi putea el dori. Cu adevărat, singura lui grijă era aceea de a fi „atent”, după cum îl sfătuise Gandalf, şi să nu-şi lase gura s-o ia razna, după obiceiul hobbiţilor când se află printre prieteni.

Într-un târziu, Beregond se ridică în picioare.

- De data asta ne luăm rămas-bun! zise. De-acum şi până la apus e rândul meu să fac de strajă, şi treabă au şi toţi ceilalţi de-aici, aşa cred. Dar dacă te simţi singur, aşa cum spui, poate vrei să faci un tur vesel al Oraşului. Fiul meu te-ar însoţi bucuros. Pot să spun că e un băiat bun. Dacă-ţi face plăcere, coboară până la Cercul cel mai de Jos şi întreabă unde este Vechea Casă de Oaspeţi, în Fortăreaţa Celerdain, Strada Lămpărarilor. Ai să-l găseşti acolo, cu alţi băietani care au rămas în Oraş. S-ar putea să fie lucruri demne de văzut la Poarta cea Mare înainte să se închidă.

Şi cu aceste vorbe, Beregond ieşi; curând plecară şi ceilalţi. Ziua era încă frumoasă, deşi se înceţoşa, iar vremea era caldă pentru luna martie, chiar şi acolo, departe în sud. Pippin ar fi avut chef să doarmă, dar parcă era prea mare mohoreală în încăperea aia a lor, aşa că hotărî să coboare şi să cerceteze Oraşul. Întâi trecu - la Iute ca Gândul, ca să-i ducă resturile de mâncare pe care le păstrase anume pentru el. Armăsarul le mâncă bucuros, deşi nu s-ar fi zis că ducea lipsă de ceva. Apoi îşi continuă drumul în jos, pe multe străzi ocolite.

Oamenii se uitau lung la el. Afişând o politeţe gravă, îl salutau după felul celor din Gondor, cu capul plecat şi mâinile la piept. Însă după ce trecea de ei, Pippin auzea tot felul de strigăte, căci cei aflaţi afară îi chemau pe cei dinăuntru ca să-l vadă pe Prinţul Piticuţilor, însoţitorul lui Mithrandir. Mulţi foloseau alt grai decât Limba Comună, dar în scurtă vreme a aflat măcar ce înseamnă Emil i Pheriannath, înţelegând că rangul său ajunsese în Oraş cu mult înaintea lui.

După ce străbătu multe străzi boltite şi alei şi trotuare frumoase, ajunse în sfârşit la cercul cel mai de jos şi mai mare, iar acolo fu îndrumat spre Strada Lămpărarilor, o cale largă ce cobora până la Poarta cea Mare. Găsi şi Vechea Casă de Oaspeţi, o clădire mare din piatră cenuşie, roasă de vreme, cu două aripi ce porneau de la stradă şi duceau până în spate; în faţă, o fâşie de gazon, apoi casa cu multe ferestre şi cu o verandă împodobind întreaga faţadă; veranda însăşi avea coloane şi un rând de trepte ce coborau până la gazon. Printre coloane se jucau nişte băieţandri, singurii copii pe care-i văzuse Pippin în Minas Tirith, aşa că se opri să se uite la ei. Deodată, unul dintre ei îl zări şi, cu un strigăt, sări peste fâşia de iarbă şi veni în stradă, urmat de alţi câţiva. Se proţăpi în faţa lui Pippin, măsurându-l din cap până-n picioare.

- Salutare! zise puştiul. De unde vii? Eşti străin de oraş?

- Am fost, îl corectă Pippin, dar acum se zice că am devenit un bărbat al Gondorului.

- I-auzi! făcu puştiul. Înseamnă că toţi suntem bărbaţi pe-aici. Da’ câţi ani ai şi cum te cheamă? Eu am împlinit zece şi în curând o să măsor cinci picioare înălţime. Sunt mai înalt decât tine. Numa’ că tata e Străjer, unul dintre cei mai înalţi. Tatăl tău ce e?

- La care întrebare să răspund mai întâi? Tatăl meu lucrează pământurile din Izvorul Mic, lângă Târgupitit, în Comitat. Am aproape douăzeci şi nouă de ani, care va să zică în asta te întrec; chiar dacă n-am decât patru picioare înălţime şi nu prea mai am cum creşte, decât poate în lăţime.

- Douăzeci şi nouă! fluieră băietanul a mirare. Păi eşti bătrân! La fel de bătrân ca şi unchiul meu Iorlas. Da’ pun rămăşag - adăugă el plin de speranţă - că te pot face să stai în cap sau să te răstorn pe spate.

- E cu putinţă, dacă te las eu, zise Pippin şi izbucni în râs. Şi mai gândesc că aş putea şi eu face acelaşi lucru cu tine: ştim şi noi câteva şmecherii de trântă în ţărişoara mea acolo, unde, trebuie să-ţi spun, nu prea vezi pe alţii la fel de voinici şi de puternici ca mine; şi n-am îngăduit până acum nimănui să mă răstoarne cu picioarele în sus. Aşa că, dacă e să ne măsurăm puterile, şi n-am altă cale de ieşire, se prea poate să fiu nevoit să te omor. Căci atunci când o să mai creşti puţin, o să vezi că oamenii nu-s totdeauna ceea ce par; şi chiar dacă mă vei fi luat tu drept un străinaş d-ăla bleg pe care-l poţi da gata uşor, ei bine, te avertizez: nu sunt aşa ceva, sunt din neamul piticuţilor, necruţător, curajos şi rău!

Şi Pippin se strâmbă atât de cumplit, încât băiatul se dădu îndărăt câţiva paşi, ca în clipa următoare să înainteze din nou, cu pumnii strânşi şi ochii scăpărând de dorinţa de a lupta.

- Nu! izbucni Pippin în râs. Să nu crezi nici ce îndrugă străinii despre ei înşişi! Nu-s un luptător. Dar mai politicos ar fi ca acela care mă provoacă la luptă să spună şi cine este.

Băiatul îşi împinse ţanţoş pieptul înainte:

- Sunt Bergil, fiul lui Beregond, din Corpul de Străjeri.

- Aşa gândeam şi eu, spuse Pippin, căci semeni cu tatăl tău. Îl cunosc, el m-a trimis să te caut.

- Atunci de ce n-ai spus aşa de la bun început? întrebă Bergil şi dintr-o dată un aer de disperare se aşternu pe chipul lui. Să nu-mi zici că s-a răzgândit şi mă trimite împreună cu toate copiliţele alea! Da’ n-are cum, au plecat şi ultimele care.

- Mesajul lui nu-i chiar atât de rău, chiar dacă nu e bun. A zis că în loc să mă răstorni cu picioarele în sus, poate ţi-ar surâde mai degrabă să-mi arăţi Oraşul şi să-mi veseleşti singurătatea. Iar eu, în schimb, îţi pot spune poveşti despre ţări îndepărtate.

Bergil bătu din palme şi râse a uşurare.

- Ce bine! strigă el. Vino, atunci! Voiam să mergem la Poartă, să ne uităm şi noi. Aşa că hai!

- Ce se întâmplă acolo?

- Se zice că încă înainte de apusul soarelui or să apară Căpitanii din Ţări Străine pe Drumul de la Miazăzi. Vino cu noi şi-ai să vezi.

Bergil se dovedi un fârtat bun, cel mai bun pe care-l avusese Pippin de când se despărţise de Merry, încât nu trecu mult şi amândoi râdeau şi vorbeau veseli în timp ce străbăteau străzile fără să le pese de privirile nenumărate ce se aţinteau asupra lor. Curând se pomeniră prinşi într-o îmbulzeală de oameni care se îndreptau spre Poarta cea Mare. Acolo Pippin crescu mult în ochii lui Bergil, căci îşi rosti numele, spuse parola şi străjerul îl salută şi-l lăsă să treacă; mai mult chiar, îl lăsă şi pe tovarăşul său să treacă o dată cu el.

- Asta e bine! zise Bergil. Noi, băieţii, nu mai avem voie să trecem de Poartă fără să fim însoţiţi de cineva mai în vârstă. Acum o să vedem mai bine.

Dincolo de Poartă, o mulţime de oameni se strânsese pe marginea drumului principal şi a locului pietruit unde se întâlneau toate celelalte drumuri care duceau spre Minas Tirith. Ochii lor căutau spre miazăzi şi curând se auzi un murmur:

- Se vede praf acolo! Vin!

Pippin şi Bergil dădură din coate ca să ajungă în rândul din faţă al mulţimii şi acolo rămaseră în aşteptare. De la oarece depărtare răsunară chemări de corn şi strigăte de bucurie se rostogoliră spre ei precum pala unui vânt. Apoi văzduhul fu sfâşiat de un sunet de trâmbiţă şi peste tot în jur oamenii începură să strige.

- Forlong! Forlong! se auzea înjur.

- Ce strigă? întrebă Pippin.

- A venit Forlong, îl lămuri Bergil; bătrânul Forlong cel Gras, Seniorul din Lossarnach. Acolo trăieşte bunicul meu. Urraa! Uite-l. Bunul şi bătrânul Forlong!

În frunte venea la pas un cal mare, cu picioare groase, aducând pe spinare un bărbat lat în umeri, pântecos, dar bătrân, cu barbă sură, cu toate acestea purtând za, coif negru şi o suliţă lungă şi grea. În urmă-i mărşăluia mândru un şir colbuit de bărbaţi, bine înarmaţi cu securi mari de bătălie; întunecaţi la chip, mai mici de statură şi mai oacheşi decât toţi bărbaţii pe care-i văzuse Pippin în Gondor.

- Forlong! strigară oamenii. Prieten credincios, prieten adevărat! Forlong!

Dar după ce trecură bărbaţii din Lossarnach aceleaşi voci murmurară:

- Atât de puţini! Câţi sunt, două sute? Şi noi care nădăjduiam să fie măcar de zece ori pe atât. Asta da veste pentru flota neagră! S-arunce în luptă doar o părticică din forţa lor. Dar, cât o fi, tot e un câştig.

Şi au urmat şi celelalte companii, una după alta, şi toate au fost primite cu ovaţii şi strigăte de bucurie şi au intrat pe Poartă, oamenii din Ţările Străine venind să apere Oraşul Gondor într-un ceas de mare cumpănă, dar de fiecare dată prea puţini, mai puţini decât se aşteptase de la ei şi decât li se ceruse drept ajutor. Oamenii din Valea Ringló urmându-l pe fiul seniorului lor, Dervorin, care veneau pe jos: trei sute numărau aceştia. Din Morthond, ţinutul muntos, marea Vale a Rădăcinii Negre, Duinhir cel înalt cu fiii săi, Duilin şi Derufin, şi cinci sute de arcaşi. Din Anfalas, Ţărmul Vechi cel îndepărtat, un şir lung de bărbaţi de neamuri diferite, vânători şi păstori şi bărbaţi din sătucuri, cam sărăcăcios înarmaţi, fără doar de cei de la curtea seniorului lor, Golasgil. Din Lamedon, câţiva munteni cu chipuri încrâncenate, fără căpitan. Câţiva din neamul pescăresc din Ethir, şi vreo sută şi ceva de suliţaşi de pe corăbii. Hirluin cel Bălai din Dealurile Verzi din Pinnath Gelin, cu trei sute de bărbaţi chipeşi, înveşmântaţi în straie verzi. Şi la urmă, şi cel mai mândru, venea Imrahil, Prinţul din Dol Amroth, rubedenie de-a Seniorului, cu flamuri aurii purtând însemnele acestuia, Corabia şi Lebăda Argintie, însoţit de o ceată de cavaleri în armuri, călare pe caii suri; şi-n urma lor, şapte sute de războinici, înalţi precum nişte prinţi, cu ochi cenuşii şi părul negru, care înaintau cântând.

Şi asta era tot, mai puţin de trei mii cu totul. Alţii nici că aveau să mai vină. Strigătele lor şi tropăiturile picioarelor pătrunseră în oraş şi se stinseră. Privitorii rămaseră o vreme tăcuţi. Văzduhul era plin de praf, căci vântul murise şi înserarea era apăsătoare. Ceasul la care se închideau porţile se apropia, soarele roşiatic apusese în spatele crestei Mindolluin. Umbrele coborau peste Oraş.

Privind spre cer, lui Pippin i se păru că acesta căpătase culoarea cenuşie, ca şi când o mare de colb şi de fum atârna deasupră-le, prin care lumina pătrundea palidă. Dar la Apus soarele ce apunea aprinsese negurile, încât Mindolluin se desena negru pe o pâclă arzândă, smălţuită de tăciuni încinşi.

- Astfel se sfârşeşte în urgie o zi frumoasă! cugetă el, uitând de băietanul ce-l însoţea.

- Astfel se va sfârşi de nu mă întorc înainte să bată clopotele de seară, zise Bergil. Vino! Auzi cum ne cheamă surla care anunţă închiderea Porţii.

Se reîntoarseră în Oraş, ţinându-se de mână, după ce trecuseră ultimii de Poartă înainte să fie închisă; şi pe când ajunseră pe Strada Lămpărarilor, toate clopotele din turnuri băteau cu solemnitate. Lumini se aprinseră deodată în spatele multor ferestre şi cântece răsunau din casele şi barăcile construite de-a lungul zidurilor, unde se adăposteau cei şapte sute de războinici.

- Cu bine, pentru seara asta, zise Bergil. Salută-l pe tata din partea mea şi mulţumeşte-i pentru fârtatul pe care mi l-a trimis. Şi mai vino, rogu-te, cât de curând. Aproape că mi-aş dori să nu fie război, căci tare bine ne-am mai fi distrat. Ne-am fi putut duce la Lossarnach, la casa bunului meu; e tare bine să fii acolo primăvara, pădurile şi câmpurile sunt pline de flori. Da’ poate tot o să ajungem până acolo împreună. N-o să-l înfrângă niciodată pe Seniorul nostru, iar tata e tare viteaz. Cu bine şi întoarce-te!

Se despărţiră şi Pippin se grăbi înapoi spre citadelă. Drumul îi părea lung; efortul îl încălzise, îi era foame; şi noaptea cobora cu repeziciune şi neagră. Nici o stea nu străpungea bolta. Ajunse în sfârşit la popotă, chiar dacă întârziase la masa de seară, iar Beregond îl salută cu bucurie şi-l pofti să ia loc lângă el ca să audă ce veşti îi aducea despre fiul său. După ce isprăvi de mâncat, Pippin mai zăbovi o vreme, apoi îşi luă rămas-bun, căci îl cuprinsese o apăsare ciudată şi îşi dorea tare mult să-l vadă pe Gandalf.

- Ştii cum să ajungi? întrebă Beregond din pragul sălii celei mici, din partea de nord a Citadelei, unde şezuseră până atunci. Noaptea e întunecoasă, încă mai întunecoasă de când s-a dat ordinul ca luminile să fie făcute cât mai mici în Oraş, pentru ca nici una să nu răzbată dincolo de ziduri. Şi-ţi mai zic de un ordin: vei fi chemat la Seniorul Denethor mâine la primul ceas al zilei. Mă tem că nu vei face parte din Compania a Treia. Da’, să tragem nădejde că ne vom revedea. Cu bine şi dormi în pace!

Încăperea era cufundată în întuneric, doar un lămpaş mic licărea pe masă. Gandalf nu era acolo. Pippin simţi că apăsarea ce-l cuprinsese s-a făcut deodată şi mai grea. Se urcă pe banchetă şi încercă să se uite afară pe geam, dar era ca şi cum ar fi privit într-o fântână de întuneric. Coborî, închise obloanele şi se băgă în pat. O vreme rămase întins, atent să audă zgomotele întoarcerii lui Gandalf, dar curând se cufundă într-un somn agitat.

Cândva în timpul nopţii fu trezit de o lumină; Gandalf se întorsese şi acum măsura camera în sus şi-n jos, dincolo de perdeaua alcovului: pe masă se găseau luminări şi suluri de pergament. Pippin îl auzi pe vrăjitor oftând şi murmurând:

- Când oare se va întoarce Faramir?

- Salutare! făcut Pippin scoţându-şi capul de după perdea. Am crezut că m-ai uitat de tot. Mă bucur să te văd acasă. A fost o zi lungă.

- Numai că noaptea va fi prea scurtă, zise Gandalf. M-am întors aici pentru că am nevoie de puţină linişte şi singurătate. Mai bine dormi acolo-n pat cât mai ai în ce să dormi. La răsăritul soarelui te voi duce din nou la Seniorul Denethor. Ba nu, nu când răsare soarele, ci când se va trimite după tine. Întunecimea a început, Zori nu vor mai fi.

II Trecerea Frăţiei Sure

Gandalf plecase şi copitele tropăitoare ale lui Iute ca Gândul se pierduseră în noapte atunci când Merry se întoarse la Aragorn. Nu mai avea cu sine decât o bocceluţă, căci îşi pierduse raniţa la Parth Galen şi tot ce-i mai rămăsese erau câteva lucruri trebuincioase pe care le culesese dintre ruinele de la Isengard. Hasufel încălecase de-acum. Legolas şi Gimli erau şi ei acolo, cu calul lor.

- Vasăzică, au mai rămas patru din însoţitorii Purtătorului Inelului, zise Aragorn. Vom călători împreună mai departe. Dar nu vom merge singuri, aşa cum am crezut. Regele e hotărât să pornească fără nici o altă zăbavă. De când a apărut umbra înaripată, el doreşte să se întoarcă între dealuri la ascunzişul întunericului.

- Şi de-acolo unde mai departe? vru să ştie Legolas.

- Încă nu pot să spun. Cât despre rege, peste patru seri se va duce la Edoras, să cerceteze trupele, aşa cum a voit el. Şi cred că acolo va afla veşti despre război, iar Călăreţii din Rohan se vor îndrepta spre Minas Tirith. Cât despre mine, şi cei care mă vor însoţi…

- Eu, da! strigă Legolas.

- Şi Gimli împreună cu el! strigă gnomul la rândul său.

- Ei bine, continuă Aragorn, cât despre mine, în faţa mea se-ntinde întunericul. Şi eu trebuie să mă duc la Minas Tirith, dar încă nu zăresc drumul. Se apropie un ceas de mult pregătit.

- Nu mă lăsaţi în urmă! se rugă Merry. Nu v-am prea fost până acum de mare ajutor; dar nu vreau să fiu lăsat deoparte, ca o sarsana de care-ţi aduci aminte după ce s-a isprăvit totul. Călăreţii n-or să vrea să-şi bată capul cu mine tocmai acum, aşa cred. Chiar dacă regele a spus că mă vrea să şed lângă el atunci când se va întoarce la casa lui, pentru a-i povesti despre Comitat.

- Da, întări Aragorn, şi aş zice că drumul tău este tot acelaşi cu al lui, Merry. Dar să nu te aştepţi la bucurie când vei ajunge la capăt. Mă tem că va trece multă vreme până când Théoden va şedea iarăşi liniştit în Lăcaşul Auriu. Multe speranţe se vor ofili în Primăvara asta încrâncenată.

Curând, toţi erau gata de plecare: douăzeci şi patru de cai, cu Gimli aşezat în spatele lui Legolas, iar Merry în faţa lui Aragorn. Şi iată-i călărind cu repeziciune prin noapte. Abia dacă trecuseră de movilele de la Vadurile Isen, când un Călăreţ veni în galop de la coada şirului.

- Măria ta, suntem urmăriţi de nişte călăreţi. Când am trecut vadul mi s-a părut că îi aud. Acum nu mai e nici o îndoială. Ne vor ajunge, căci vin mâncând pământul.

Théoden porunci pe dată oprirea. Călăreţii se răsuciră şi-şi pregătiră suliţele. Aragorn descălecă şi-l coborî şi pe Merry din şa, apoi, trăgându-şi spada din teacă, se postă lângă scara de la şaua regelui. Éomer şi scutierul său se duseră înapoi la coada şirului. Merry se simţea mai nefolositor ca oricând, ca un bagaj de care nimeni nu avea nevoie, şi se întreba ce avea el să facă dacă se va încinge o luptă. Să zicem că mica escortă a regelui avea să cadă înfrântă în mâinile duşmanului, iar el reuşea să scape în beznă - singur - pe câmpiile pustii ale ţinutului Rohan, fără habar unde anume se afla pe întinderile acelea nesfârşite. „Zadarnic!” cugetă el. Îşi scoase sabia din teacă şi-şi strânse şi mai tare brâul.

Luna care apunea era ascunsă de un nor mare, purtat de vânt, dar dintr-o dată ieşi de după acesta. Atunci auziră cu toţii tropăitul copitelor şi în aceeaşi clipă văzură nişte siluete negre care se apropiau iute pe drumul dinspre vad: razele lunii scăpărau când şi când în vârfurile suliţelor. Merry n-ar fi putut spune câţi erau cei care-i urmăreau, dar păreau cel puţin la fel de mulţi cât escorta regelui.

Când urmăritorii ajunseră cam la cincizeci de paşi distanţă, Éomer strigă:

- Opriţi! Opriţi! Cine călăreşte în Rohan?

Urmăritorii îşi înfrânară brusc armăsarii. Urmă o tăcere; şi apoi, în lumina lunii zăriră un călăreţ descălecând şi înaintând încet. Mâna lui apăru albă atunci când şi-o înălţă, cu palma răsucită spre ei, în semn de pace; dar oamenii regelui îşi încleştară mâinile pe arme. La zece paşi de ei omul se opri. Era înalt, o umbră întunecată, care stătea în picioare. Apoi răsună vocea lui clară:

- Rohan? Rohan aţi spus? Un cuvânt care ne bucură. Căutăm ţara asta de multă vreme şi cu mare grăbire.

- Aţi găsit-o, zise Éomer. Trecând vadurile din urmă aţi pătruns în ea. Dar ăsta e tărâmul lui Théoden, Regele. Nimeni nu călăreşte aici fără învoirea lui. Cine eşti? Şi ce-i cu graba asta?

- Halbarad Dunadan, Pribeag de la Miazănoapte sunt, strigă omul. Îl căutăm pe unul Aragorn, fiu al lui Arathorn, şi am auzit că ar fi în Rohan.

- Şi l-aţi şi găsit! strigă Aragorn. Dând lui Merry frâul să-l ţină, alergă şi îl îmbrăţişa pe noul-venit. Halbarad! strigă. Dintre toate bucuriile la aceasta mă aşteptam cel mai puţin!

Merry scoase un oftat de uşurare. Se temuse ca nu cumva la mijloc să fie o altă şmecherie de-a lui Saruman, pentru a-l atrage într-o cursă pe rege când acesta avea numai câţiva oameni în preajmă; dar, din câte se părea, nu era nevoie să moară în apărarea lui Théoden, sau nu încă. Astfel că îşi băgă sabia la loc în teacă.

- Toate-s bune, îl linişti Aragorn, întorcându-se la ei. Sunt din neamul meu, din ţara aceea îndepărtată unde-mi e sălaşul. Dar de ce au venit şi câţi sunt, ne va spune Halbarad.

- Treizeci mă însoţesc, răspunse Halbarad. E tot ce-am putut strânge în grabă din neamul nostru; dar fraţii Elladan şi Elrohir ni s-au alăturat, dorind să meargă la război. Am călărit cât am putut de repede după ce-am primit solia de la tine.

- Numai că eu nu v-am trimis nici o solie, decât poate prin puterea vrerii mele. Adesea mi s-au îndreptat gândurile spre voi şi mai rar atât de mult ca în această noapte; dar vorbă nu v-am trimis. Acum veniţi! Asemenea treburi pot să mai aştepte să fie lămurite. Ne găsiţi călărind în grabă şi mânaţi de primejdie. De-acum însoţiţi-ne dacă regele vă dă învoire.

Théoden se bucură cu adevărat de veşti.

- E bine! zise. Dacă rubedeniile astea îţi seamănă în vreun fel, nobile Aragorn, treizeci de asemenea cavaleri vor fi o forţă ce nu poate fi măsurată după câte capete sunt.

Şi Călăreţii o porniră din nou, iar Aragorn călări o vreme împreună cu dúnedainii; şi după ce îşi împărtăşiră noutăţile de la Miazănoapte şi de la Miazăzi, Elrohir îi spuse:

- Îţi aduc veste de la tatăl meu: Zilele sunt scurte. Dacă te grăbeşti, adu-ţi aminte de Căile Morţilor.

- Întotdeauna zilele mele mi s-au părut prea scurte pentru a putea să-mi împlinesc dorinţele, răspunse Aragorn. Dar cu adevărat mare va trebui să-mi fie graba ca s-o apuc pe drumul acela.

- Vom vedea curând, spuse Elrohir. Dar să nu mai vorbim despre asemenea lucruri la drum deschis!

Iar Aragorn se întoarse spre Halbarad.

- Ce este ceea ce porţi acolo, cu tine? Căci vedea că, în loc de suliţă, acesta ducea un toiag înalt, de parcă era un stindard, numai că era bine înfăşurat într-o ţesătură neagră, legată cu multe chingi.

- Este un dar ce ţi-l aduc din partea Doamnei din Vâlceaua Despicată, lămuri Halbarad. Ea l-a făcut, în taină, şi multă vreme i-a trebuit pentru aceasta. Îţi trimite însă şi câteva vorbe: Zilele sunt acum scurte. Nădejdea noastră poate să se împlinească, ori piere orice nădejde. Prin urmare, îţi trimit ţie ceea ce am făcut pentru tine. Cu bine, Piatră Elfă!

La care Aragorn răspunse:

- Acum ştiu ce aduci cu tine. Păstrează-l tu pentru mine încă o vreme!

Şi, răsucindu-se, privi departe, spre Miazănoapte, sub panoplia stelelor strălucitoare, dar nu mai spuse nimic altceva, rămânând tăcut cât a mai durat călătoria în acea noapte.

Noaptea era târzie, la Răsărit cerul se arăta cenuşiu când, călărind dinspre Viroaga Văgăunii, ajunseră la Cetatea Cornului. Acolo urmau să rămână şi să se odihnească o vreme, pentru a se sfătui.

Merry dormi până fu trezit de către Legolas şi Gimli.

- Soarele e sus pe cer, zise elful. Ceilalţi s-au trezit cu toţii, îşi văd de treburi. Haide, jupâne Trântor, vino să priveşti locurile astea cât mai poţi!

- Acum trei nopţi a fost o bătălie aici, spuse Gimli, şi tot aici Legolas şi cu mine am jucat un joc pe care l-am câştigat eu doar cu un orc în plus. Vino să vezi cum a fost! Şi sunt grote, Merry, o minune de grote! Ce zici, Legolas, le vizităm?

- Nu! Nu avem timp, răspunse elful. Nu te pripi că strici minunea! Ţi-am dat cuvântul să mă întorc aici, împreună cu tine, dacă vom mai avea parte de o zi de pace şi libertate. Acum însă e aproape de ora prânzului, oră la care mâncăm şi ne aşternem din nou la drum, aşa am auzit.

Merry se ridică şi căscă. Puţinele ore de somn nu-i fuseseră de ajuns; era obosit şi posomorât. Îi era tare dor de Pippin şi se simţea ca o povară, în vreme ce toţi ceilalţi se socoteau cum să se grăbească mai mult într-o treabă pe care el n-o pricepea prea bine.

- Unde este Aragorn? întrebă.

- Într-o încăpere undeva sus, în Cetate, zise Legolas. Nu a dormit şi nu s-a odihnit, aşa am eu impresia. S-a dus acolo acum câteva ore, spunea că vrea să stea să se gândească şi numai rubedenia aia a lui, Halbarad, l-a însoţit; îl apasă o îndoială întunecată, sau poate o grijă.

- Ciudat mai arată oamenii ăştia veniţi acum, spuse Gimli. Voinici, falnici, încât Călăreţii din Rohan par nişte flăcăiandri pe lângă ei; înverşunaţi la chip, bătuţi de soare şi vânt precum stânca mâncată de vreme, cam aşa cum arată Aragorn; şi tăcuţi.

- Dar, asemenea lui Aragorn, sunt cuviincioşi atunci când rup tăcerea, adăugă Legolas. Şi i-ai băgat în seamă pe fraţii Elladan şi Elrohir? Veşmintele le sunt mai puţin mohorâte decât ale celorlalţi, şi sunt chipeşi şi măreţi precum seniorii elfi; ceea ce nu e câtuşi de puţin de mirare la fiii lui Elrond din Vâlceaua Despicată.

- De ce au venit? Ai aflat ceva? vru să ştie Merry. Se îmbrăcase între timp şi-şi petrecuse mantia pe după umeri; toţi trei se îndreptară spre poarta ruinată a Cetăţii.

- Au răspuns unei chemări. După cum ai auzit şi tu, spuse Gimli. Ziceau că au primit veste în Vâlcea: Aragorn are trebuinţă de rubedeniile sale. Lăsaţi-i pe dúnedaini să se ducă la el în Rohan! Da’ nici ei nu mai ştiu acum cine le-a trimis această solie. Îmi vine să cred că e mâna lui Gandalf la mijloc.

- Ba nu, a lui Galadriel, îl contrazise Legolas. Nu ne-a trimis ea prin Gandalf veste despre Frăţia Sură de la Miazănoapte?

- Aşa e, ai dreptate, îşi aminti Gimli. Doamna Pădurii! Citea multe inimi şi aleanuri doamna asta. Ascultă, Legolas, ce-ar fi să ne dorim şi noi pe câţiva din seminţiile noastre?

Legolas se opri în faţa porţii şi îşi îndreptă ochii luminoşi spre miazănoapte şi spre răsărit şi tulburarea se aşternu pe chipul lui frumos.

- Nu cred că ar veni careva, spuse. Ei nu au de ce să pornească la război; pentru că războiul a pornit-o de-acum spre tărâmurile lor.

O vreme cei trei prieteni merseră alături, vorbind de una, de alta despre bătălie, coborând la vale după ce trecură de poarta sfărâmată, trecând de movilele celor căzuţi în luptă, înălţate pe pajiştea verde de lângă drum, până ce ajunseră pe Stăvilarul lui Helm de unde priviră în Văgăună. Gruiul Morţii se afla chiar acolo, negru, înalt, pietros, şi iarba brăzdată şi călcată în picioare de către huorni se vedea cu limpezime. Dunlendingii[1] şi mulţi oameni din garnizoana Cetăţii trudeau la Stăvilar, pe câmpuri şi în jurul zidurilor dărâmate de dincolo de ele; numai că totul părea cufundat într-o linişte ciudată: o vale istovită, odihnind după o mare furtună. După o vreme, cei trei prieteni întoarseră spatele priveliştii şi se duseră să ia prânzul în Sala cea mare a Cetăţii.

Regele sosise înaintea lor şi de cum intrară ei îl chemă pe Merry la sine, poftindu-l să se aşeze alături.

- Nu aşa aş fi vrut să arate totul, zise Théoden, căci prea puţin se aseamănă locul acesta cu frumoasa mea casă în Edoras. Iar prietenul tău e dus, deşi aici ar trebui să fie, cu noi. Va mai trece însă multă vreme până vom şedea tu şi cu mine la masa mea îmbelşugată din Lăcaşul Auriu; vreme nu va fi de benchetuit când mă voi întoarce acolo.

Acum însă, dă-i drumul! Mănâncă şi bea şi să stăm de vorbă cât mai putem. Apoi vei călări împreună cu mine.

- Mi-e îngăduit? făcu Merry surprins şi încântat. Ce minunat ar fi! Nicicând nu se simţise mai recunoscător pentru asemenea vorbe omenoase. Mă tem că stau în drumul tuturor, murmură el; dar să ştiţi că tare aş vrea să fac şi eu ce-mi stă în puteri.

- Nu mă îndoiesc, nu mă îndoiesc, zise regele. Am pregătit un ponei de muntean, un animal bun, anume pentru tine. Te va purta la fel de iute ca orice cal pe drumurile pe care le vom străbate. Căci din Cetate o s-o luăm pe poteci de munte, nu prin câmpie, astfel vom ajunge în Edoras prin Valea Calvarului, unde mă aşteaptă Lady Éowyn. Vei fi scutierul meu, dacă voieşti. Éomer, se află ceva straie de luptă prin locul ăsta, pe care le-ar putea purta Thainul, scutierul meu?

- Nu prea sunt depozite de arme pe-aici, Măria ta, răspunse Éomer. Poate că o să găsim totuşi un coif care să i se potrivească; za ori sabie însă nu avem pentru cineva de înălţimea lui.

- Sabie am eu, răspunse Merry, coborând de pe locul său şi trăgând din teaca neagră tăişul lui mic, dar scăpărător. Copleşit dintr-o dată de dragoste pentru bătrânul acesta, îngenunche într-un genunchi, îi luă mâna şi i-o sărută.

- Pot să aşez sabia lui Meriadoc din Comitat în poala Măriei tale, Rege Théoden? strigă el. Primeşte-mi serviciile, dacă voieşti!

- Bucuros, răspunse regele; şi aşezându-şi mâinile lungi şi bătrâne pe creştetul castaniu al hobbitului, îi dădu binecuvântarea sa. Şi-acum ridică-te, Meriadoc, cavaler de Rohan şi al casei de Meduseld! spuse. Ia-ţi sabia şi poart-o cu noroc!

- Ca un tată îmi veţi fi.

- Pentru o vreme, da, răspunse Théoden.

Apoi statură de vorbă în timp ce mâncau, până îi întrerupse Éomer:

- Măria ta, aproape că a sosit ceasul să ne aşternem la drum. Să-i rog pe oameni să sufle din corni? Dar Aragorn unde e? Jilţul lui e gol, iar el nu a mâncat.

- Ne pregătim de plecare, hotărî Théoden, iar Seniorului Aragorn să-i fie trimisă vorbă că ora e târzie.

Însoţit de garda sa şi de Merry, regele trecu de poarta Cetăţii spre pajiştea unde se strângeau Călăreţii. Mulţi încălecaseră. Avea să fie o companie mare; căci regele lăsa doar o garnizoană mică în Cetate şi toţi cei de care nu era nevoie acolo călăreau spre Edoras, unde aveau să se înarmeze. O mie de suliţaşi plecaseră de cu noapte într-acolo; dar tot mai erau vreo cinci sute sau chiar mai mulţi care îl însoţeau pe rege, mai toţi bărbaţi de pe plaiurile şi văile din Depresiunea de Apus.

Ceva mai la o parte stăteau Pribegii, tăcuţi, aliniaţi, înarmaţi cu suliţe, arcuri şi săbii. Erau înveşmântaţi în mantii de-un cenuşiu închis, iar glugile erau trase peste coif şi cap. Caii erau puternici, falnici, dar neţesălaţi; iar unul n-avea călăreţ, tocmai calul lui Aragorn, pe care-l aduseseră cu ei din meleagul nordic; Roheryn era numele lui. Nici o strălucire de nestemată sau aur şi nici un alt ornament nu împodobea harnaşamentele sau armurile; iar călăreţii nu purtau nici un alt însemn ori blazon, în afara paftalei de argint, sub forma unei stele cu raze, care prindea fiecare pelerină pe umărul stâng.

Regele urcă în şa, Coamă de Zăpadă se numea calul, iar lângă el Merry aburcă pe poneiul său, Stybba. Numaidecât pe poartă ieşi Éomer, şi cu el veneau Aragorn şi Halbarad care purta marele toiag învelit în negru, şi încă doi bărbaţi înalţi, nici tineri nici bătrâni. Atât de mult semănau cei doi, feciorii lui Elrond, încât puţini puteau să-i deosebească: cu păr negru, ochi cenuşii, iar pielea obrajilor albă ca a elfilor; înveşmântaţi la fel, cu zale strălucitoare sub mantii gri-argintii. În urma lor veneau Legolas şi Gimli. Dar Merry avea ochi doar pentru Aragorn, atât de uimitoare era schimbarea pe care o vedea în el ca şi când într-o singură noapte ani fără număr se prăvăliseră peste el. Posomorit îi era chipul, pământiu, istovit.

- Mintea mi-e cuprinsă de tulburare, Măria ta, zise el, oprindu-se lângă calul regelui. Am auzit vorbe ciudate şi presimt primejdii în depărtare. Am stat şi-am cumpănit îndelung şi mă tem că trebuie să mă îndrept spre altă ţintă. Spune-mi Théoden, acum te îndrepţi spre Valea Calvarului, cât vei face până acolo?

- E trecut cu o oră de amiază, zise Éomer. Înainte să pogoare noaptea celei de-a treia zile de-acum încolo ar trebui să ajungem la Fort. O noapte va fi trecut atunci după Luna plină, iar adunarea poruncită de Rege va urma a doua zi. Mai iute de-atât nu izbutim dacă e să strângem forţele din Rohan.

Aragorn rămase tăcut o vreme.

- Trei zile, murmură el, şi abia atunci va începe adunarea. Dar pricep că nu se poate mai repede.

Ridică privirile şi pe faţa lui se citea că luase o hotărâre, căci era mai puţin chinuită.

- Atunci, cu voia Măriei tale, am ales altminteri pentru mine şi fârtaţii mei. Va trebui să ne urmăm drumul nostru, fără să ne mai ferim. Pentru mine vremea tăinuirii a trecut. Mă voi îndrepta spre răsărit, pe cel mai iute drum, şi voi urma Căile Morţilor.

- Căile Morţilor! exclamă Théoden, înfiorat. De ce le pomeneşti?

Éomer se răsuci spre Aragorn, aţintindu-l cu privirea, iar lui Merry i se păru că feţele Călăreţilor care se aflau în apropiere şi auziseră cele spuse păliră deodată.

- Dacă s-ar afla cu adevărat asemenea căi, mai zise Théoden, poarta lor se găseşte în Valea Calvarului; dar nici o fiinţă vie nu poate trece de ea.

- Vai, vai, Aragorn, prietene! se întrista Éomer. Nădăjduisem că vom merge la război împreună; dar dacă tu cauţi Căile Morţilor, înseamnă că a sosit clipa despărţirii noastre şi nu prea cred că ne vom mai întâlni vreodată sub soare.

- Cu toate acestea, acel drum îl voi urma. Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Éomer, poate că ne e dat să ne mai întâlnim în bătălie, chiar dacă între noi se vor afla toate armiile din Mordor.

- Vei face precum voieşti, prinţe Aragorn, zise Théoden. Aşa ţi-o fi scris, să apuci pe căi ciudate pe care alţii nu-ndrăznesc. Mă amărăşte despărţirea asta, ce-mi împuţinează forţele; dar acum trebuie s-o apuc pe cărări de munte, fără altă zăbavă. Cu bine!

- Cu bine, Măria ta! răspunse Aragorn. Spre victorie să ţi se îndrepte paşii! Cu bine, Merry! Te las în mâini bune, mai bune decât speram atunci când i-am hăituit pe orci până în Fangorn. Legolas şi Gimli or să mai vâneze cu mine, aşa nădăjduiesc; dar n-o să te uităm nicicând.

- Cu bine! zise Merry.

Nu mai ştia ce să spună. Se simţea foarte mic şi era zăpăcit şi întristat de toate aceste vorbe sumbre. Mai mult ca oricând simţea acum lipsa veseliei de nestăvilit a lui Pippin. Călăreţii erau gata de drum, nu mai aveau astâmpăr; Merry nu-şi mai dorea decât să pornească odată şi să se isprăvească totul cât mai repede.

Apoi Théoden îi mai spuse ceva lui Éomer, după care, înălţându-şi mâna, strigă spre Călăreţi şi aceştia porniră. Traversară Stăvilarul şi coborâră spre Văgăună, de unde, cotind brusc spre răsărit, o luară pe un drumeag ce înainta pe la poalele dealurilor preţ de o milă sau poate mai mult, până când, cotind spre miazăzi, se întorcea înapoi, pierzându-se printre dealuri. Aragorn călări până la Stăvilar, privind cum coboară oamenii regelui spre Viroagă. Apoi se răsuci spre Halbarad şi spuse:

- Au plecat trei fiinţe pe care le iubesc, pe cea mai mică în egală măsură ca pe celelalte. Habar n-are piticuţul spre ce se îndreaptă; dar şi dacă ar şti, tot s-ar duce.

- Or fi cei din Comitat un popor mic, dar cu virtuţi nepreţuite, zise Halbarad. Nu ştiu ei cât trudim să le apărăm hotarele, însă nu le port pică pentru asta.

- Şi uite că sorţile ni s-au împletit, spuse Aragorn. Dar, vai! de-aici încolo ne despărţim. Asta e, să îmbuc şi eu ceva şi apoi o să trebuiască s-o luăm din loc în mare grabă. Veniţi, Legolas şi Gimli! Avem de vorbit cât mănânc.

Se întoarseră tustrei în Cetate; o vreme însă Aragorn şezu tăcut la masa din sală, iar ceilalţi îl aşteptară să se hotărască să vorbească.

- Hai! îl îndemnă Legolas într-un târziu. Spune ce ai de spus şi uşurează-ţi inima şi alungă umbra! Ce s-a întâmplat de când ne-am reîntors în locul ăsta sumbru în dimineaţa cenuşie?

- O luptă mult mai cruntă pentru mine, decât bătălia pentru Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am privit în Piatra Orthanc, prieteni.

- Ai privit în piatra aia blestemată a magiei! exclamă Gimli şi chipul lui fu cuprins de teamă şi uluire. Lui… i-ai zis ceva? Chiar şi Gandalf se temea de întâlnirea asta.

- Uiţi cu cine vorbeşti, zise Aragorn aspru şi ochii lui scăpărară. Nu mi-am făcut oare cunoscut titlul de nobleţe în faţa desonului din Edoras? Ce anume te temi că i-aş putea spune? Nu, Gimli, îşi înmuie el vocea; aerul sever îi pieri de pe chip, acum arăta ca şi când se perpelise nopţi întregi chinuit de durere. Nu, prieteni, eu sunt stăpânul de drept al Pietrei şi am dreptul şi puterea să o folosesc, sau cel puţin aşa gândesc eu. De dreptul pe care-l am nu se poate îndoi nimeni. Puterea mi-a ajuns… pe muchie de cuţit.

Trase adânc aer în piept.

- A fost o luptă amarnică şi istovirea nu se lasă dusă uşor. Nu i-am spus nici un cuvânt şi până la urmă am făcut ca Piatra să se supună voinţei mele. El n-o să poată îndura aşa ceva. M-a zărit. Da, jupâne Gimli, m-a văzut, dar sub altă înfăţişare decât aceea pe care-o aveţi voi în faţa ochilor. Dacă acest lucru o să-l ajute, atunci am greşit ce-am făcut. Dar nu cred, nu, nu cred. L-a lovit drept în inimă, să ştie că trăiesc şi că am păşit pe pământul ăsta - eu aşa socotesc; căci până acum n-a ştiut asta. Ochii din Orthanc nu au străpuns armura lui Théoden; numai că Sauron nu a uitat de Isildur şi de sabia lui Elendil. Acum, tocmai în ceasul în care să se împlinească marile lui planuri, apar moştenitorul lui Isildur şi Sabia; căci am arătat tăişul făurit din nou. Încă nu e atât de puternic încât să nu-i mai fie teamă: nu, nu, îndoiala îl roade fără milă.

- Cu toate acestea, are mare putere, spuse Gimli; şi acum o să lovească şi mai iute.

- Lovitura pripită nimereşte adesea pe de lături, zise Aragorn. Trebuie să-l încolţim de duşman, să nu-l mai aşteptăm pe el să facă prima mutare. Vedeţi voi, prietenii mei, când am reuşit să stăpânesc Piatra, am aflat multe lucruri. Am văzut cum o mare primejdie se apropie pe neaşteptate de Gondor, venind dinspre Miazăzi, şi aceasta va atrage împotrivă-i o mare parte din forţa de apărare din Minas Tirith. Dacă nu i se ţine piept fără zăbavă, nici n-o să treacă zece zile de-acum încolo şi Oraşul va fi pierdut - eu aşa socotesc.

- Atunci pierdut va fi, zise Gimli. Căci ce ajutor poate fi trimis într-acolo şi cum ar putea să ajungă la timp?

- De trimis, n-am ce trimite, astfel că trebuie să mă duc eu însumi. Însă nu se află decât un singur drum prin munţi care mă va scoate la liman înainte ca totul să fie pierdut: Căile Morţilor.

- Căile Morţilor! exclamă Gimli. Un nume de temut; şi câtuşi de puţin pe placul oamenilor din Rohan, din câte am văzut eu. Oare cei vii pot urma această cale fără a pieri? Şi chiar dacă o iei pe acolo, cum vei putea ţine doar tu piept atacurilor asupra Mordorului?

- De la venirea rohirrimilor, răspunse Aragorn, nimeni dintre cei vii n-a mai umblat pe acea cale, căci închisă le este. Dar în ceasul ăsta întunecat, moştenitorul lui Isildur o poate folosi, numai să cuteze: Ascultaţi ce vă spun! Iată ce solie mi-au adus fiii lui Elrond de la tatăl lor din Vâlceaua Despicată, cel mai înţelept printre învăţaţii într-ale poveştilor din trecut: Rugaţi-l pe Aragorn să-şi amintească de cuvintele clarvăzătorului şi de Căile Morţilor.

- Şi care-ar fi cuvintele clarvăzătorului? vru să ştie Legolas. Şi Aragorn răspunse:

- Iată ce-a spus Malbeth clarvăzătorul, în zilele lui Arvedui, ultimul rege din Fornost:

- Întunecate căi, fără-ndoială, zise Gimli, dar nu mai întunecate decât îmi par stihurile astea.

- De reuşeşti să le desluşeşti mai bine, te rog, atunci, să mă-nsoţeşti, căci pe acea cale o voi apuca acum. N-o fac cu bucurie, să ştii; doar nevoia mă împinge. Prin urmare, n-aş vrea să vii decât dacă ţi-e voia astfel, căci vei avea de înfruntat osteneală şi frică mare şi poate şi alte cele încă şi mai mari.

- Voi merge cu tine chiar şi pe Căile Morţilor, oriunde-ar duce astea, răspunse Gimli.

- Vin şi eu, spuse Legolas, pentru că nu mă tem de morţi.

- Trag nădejde că cei care-au fost uitaţi n-au uitat cum să se lupte, zise Gimli, altfel nu văd de ce i-am tulbura.

- Vom afla numai de vom ajunge la Erech, spuse Aragorn. Dar jurământul pe care-l făcuseră le cerea să lupte împotriva lui Sauron, prin urmare trebuie să lupte dacă e să-şi împlinească jurământul. La Erech se află o altă piatră neagră, adusă, din cât se spune, din Númenor, de către Isildur; şi a fost aşezată pe o colină, şi pe ea i-a jurat Regele Munţilor credinţă atunci, la începuturile tărâmului Gondor. Când însă s-a întors Sauron, şi iarăşi a devenit puternic, Isildur le-a cerut Muntenilor să-şi împlinească jurământul, dar ei n-au vrut: pentru că în Anii întunecimii s-au închinat lui Sauron.

Şi-atunci Isildur i-a spus Regelui lor: „Cel de pe urmă rege vei fi. Şi de Apusul dovedi-se-va mai puternic decât al tău Stăpân Întunecat, blestem rostesc asupra ta şi a lor tăi: în veci să nu găsiţi odihnă pân’ce jurământul nu vi-l veţi împlini. Căci războiul acesta ani nenumăraţi va dura şi încă o dată veţi fi chemaţi, când se va apropia sfârşitul.” Şi au fugit din faţa mâniei lui Isildur, necutezând să meargă la război de partea lui Sauron; şi s-au ascuns în locuri tainice în munţi, rupând legăturile cu alţi oameni şi pierind încet între înălţimile pustii. Şi spaima de Morţii fără Somn bântuie Muntele Erech şi toate locurile prin care a umblat seminţia lor. Iar eu pe-acolo trebuie s-o iau, căci nimeni altcineva dintre cei vii nu mă poate ajuta.

Aragorn se ridică în picioare.

- Veniţi! strigă el, scoţând sabia care scapără în sala abia luminată a Cetăţii. Spre Piatra Erech! Voi căuta Căile Morţilor. Veniţi cu mine cei ce voiţi!

Legolas şi Gimli nu răspunseră, se ridicară totuşi şi-l urmară pe Aragorn afară din sală. Pe pajişte încă îi aşteptau Pribegii cu capetele acoperite de glugi. Legolas şi Gimli urcară în şa. Aragorn sări pe spinarea lui Roheryn. Apoi Halbarad înălţă un corn mare şi chemarea acestuia răsună în Văgăuna lui Helm; şi cu acestea, porniră în galop, coborând precum tunetul povârnişul Viroagei, urmăriţi de privirile uluite ale bărbaţilor lăsaţi în urmă pe Stăvilar sau în Cetate.

În vreme ce Théoden urma potecile cuminţi de pe coline, Frăţia Sură străbătu cu mare iuţeală câmpia, iar a doua zi după-amiază ajunseră la Edoras; acolo făcură un popas scurt înainte să o ia pe vale în sus, şi astfel sosiră la Fortul Văii Calvarului o dată cu lăsatul întunericului.

Lady Éowyn îi întâmpină bucuroasă de venirea lor; căci nicicând nu-i fusese dat să vadă oameni mai straşnici ca dúnedainii şi chipeşii fii ai lui Elrond; dar cel mai mult au poposit privirile ei asupra lui Aragorn. Şi când s-au aşezat cu toţii la masă, au stat la sfat împreună, astfel că ea află despre toate cele ce se întâmplaseră de când plecase Théoden, căci până atunci doar veşti aduse în mare grabă îi ajunseseră la ureche; auzind despre bătălia din Văgăuna lui Helm şi despre măcelărirea fără milă a vrăjmaşilor lor şi despre atacul neaşteptat al lui Théoden şi a cavalerilor săi, ochii ei scăpărară.

Într-un târziu spuse:

- Domnii mei, trebuie că sunteţi osteniţi şi tare v-ar prinde bine să mergeţi la culcare în paturile ce v-au fost pregătite acum în grabă. Mâine însă veţi fi găzduiţi după cinstirea pe care o meritaţi.

- Nu, domniţă, se împotrivi Aragorn, nu trebuie să-ţi faci griji din pricina noastră! Dacă putem să ne odihnim trupurile aici în astă-noapte şi să îmbucăm ceva mâine dimineaţă va fi de ajuns. Căci mă aflu pe drum cu o solie ce nu poate suferi amânare, astfel că pornim la primul ceas al zilei.

La aceste vorbe ea zâmbi:

- Atunci, domnul meu, ai dat dovadă de multă bunăvoinţă să te abaţi atâta amar de cale din drumul domniei-tale doar pentru a-i aduce veşti lui Éowyn şi pentru a-i vorbi în exilul ei.

- Nici un bărbat nu s-ar gândi că şi-a irosit vremea cu o asemenea călătorie, nu se lăsă Aragorn mai prejos. Cu toate acestea, domniţă, trebuie să ştii că nu aş fi putut să vin până aici dacă drumul pe care îl am de urmat nu ar fi trecut pe la Adăpostul din Valea Calvarului.

- Atunci, domnul meu, răspunse ea cu vocea cuiva căruia nu-i place ceea ce tocmai a auzit, înseamnă că te-ai rătăcit; căci din Valea Calvarului nici un drum nu porneşte spre răsărit sau spre miazăzi; şi ai face mai bine să te întorci pe unde ai venit.

- Câtuşi de puţin, domniţă, nu m-am rătăcit; căci aceste meleaguri mi-a fost dat să le străbat înainte să te fi născut domnia ta pentru a le dărui din frumuseţea-ţi. Valea aceasta are totuşi o cale de ieşire, şi eu pe aceea o voi urma. Mâine o voi apuca pe Căile Morţilor.

Éowyn se uită la el ca trăsnită, sângele i se scurse din obraji şi multă vreme nu scoase nici un cuvânt, şi astfel rămaseră cu toţii cufundaţi în tăcere.

- Dar, Aragorn, vorbi ea în cele din urmă, oare solia ta este aceea de a căuta moartea? Căci asta este tot ce vei găsi pe drumul acela. Morţii nu-i îngăduie pe cei vii să treacă.

- Pe mine poate că or să mă îngăduie, spuse Aragorn; măcar voi face încercarea. Este singurul drum care-mi poate fi de folos.

- Dar e nebunie curată. Uită-te la bărbaţii aceştia, vestiţi şi viteji, pe care nu ar trebui să-i duci cu tine în lumea umbrelor, ci în luptă să-i conduci, unde este nevoie de ei. Te conjur, rămâi aici şi însoţeşte-l pe fratele meu; căci numai aşa inimile noastre se vor bucura şi speranţele ne vor spori.

- Nu e nebunie, domniţă, răspunse Aragorn; calea aceasta a fost aleasă pentru mine. Iar cei care mă însoţesc o fac de bunăvoie; şi dacă ei doresc acum să nu mă urmeze, ci să se alăture rohirrimilor, sunt liberi s-o facă. Eu însă mă voi duce pe Căile Morţilor, singur de va fi nevoie.

Nimeni nu mai spuse un cuvânt după acestea şi îşi continuară masa în tăcere; ea însă nu-şi dezlipea ochii de la chipul lui Aragorn şi comesenii înţeleseră că era chinuită de gânduri. În cele din urmă se ridicară cu toţii şi, mulţumindu-i pentru ospeţie, îi urară noapte bună şi se duseră la culcare.

Dar când Aragorn ajunse la baraca ce avea să-i găzduiască pe el, pe Legolas şi pe Gimli, şi după ce însoţitorii săi intrară, numai ce apare Lady Éowyn şi-l cheamă pe nume. El se răsuci şi o zări precum o scăpărare în noapte, căci era înveşmântată în alb; ochii ei însă erau ca de jar.

- Aragorn, de ce vrei să mergi pe drumul acela al morţii?

- Pentru că aşa trebuie. Numai astfel am vreo speranţă să-mi împlinesc menirea în războiul împotriva lui Sauron. Nu eu aleg căile primejdiei, Éowyn. De-ar fi să merg acolo unde mi-a rămas inima, departe în Nord, acum aş hălădui prin minunata Vâlcea Despicată.

O vreme ea rămase tăcută; cugetând parcă la ce ar fi putut să însemne aceste vorbe. Deodată îşi puse mâna pe braţul lui.

- Eşti un senior neînduplecat şi hotărât şi astfel îşi câştigă bărbaţii renumele. Câteva clipe tăcu iarăşi, apoi continuă: Domnul meu, dacă trebuie să pleci, atunci lasă-mă să călăresc în urma ta. Căci mi s-a urât să stau ascunsă între dealuri, doresc să dau piept cu primejdia şi lupta.

- Ai o datorie faţă de poporul tău, răspunse el.

- Numai asta aud, datorie, strigă ea. Dar oare nu fac şi eu parte din Casa lui Eorl, nu-s şi eu străjer şi nu dădacă la copil? Destul am aşteptat şi mi-au şovăit picioarele. Dar acum nu-mi mai şovăie, aşa-mi pare, prin urmare nu am voie să fac cu viaţa mea ceea ce vreau?

- Puţini pot face asta cu onoare. În privinţa domniei tale, domniţă: n-ai acceptat de bunăvoie să-ţi cârmuieşti poporul până la întoarcerea seniorului lor? Dacă n-ai fi fost aleasă, în locul lui ar fi pus un mareşal ori un căpitan, care nu ar fi putut să-şi părăsească postul călare pe cal, oricât ar fi fost de sătul de ceea ce făcea.

- Şi să fiu mereu aleasă? se îndârji ea. Să fiu mereu lăsată în urmă atunci când Călăreţii pleacă, să am grijă de gospodărie în vreme ce ei îşi câştigă renumele, ca la întoarcere să-i aştepte mâncarea gata gătită şi paturile aşternute?

- Poate că va veni curând o vreme când nu se va mai întoarce nici unul. Va fi nevoie atunci de vitejie fără renume, căci nimeni nu-şi va aminti faptele ce sunt făcute pentru apărarea ultimă a caselor voastre. Dar nici nu vor fi faptele mai puţin vitejeşti doar pentru că nu sunt ridicate în slăvi.

- Ceea ce ai spus vrea să însemne: eşti femeie, locul tău este în gospodărie. Dar după ce bărbaţii mor în bătălie şi onoare, ai şi tu voie să mori arsă în casă, pentru că bărbaţii n-or să mai aibă nevoie de ea. Eu însă mă trag din Casa Eorl, nu-s servitoarea nimănui. Ştiu să călăresc, să mânuiesc spada şi nu mă tem nici de moarte, nici de durere.

- De ce anume te temi, domniţă?

- De colivie. Să fiu ţinută după gratii până ce obişnuinţa şi bătrâneţea vor ajunge să nu le mai bage în seamă, iar din nădejdea de a împlini fapte mari nu va mai rămâne nici o dorinţă ori amintire.

- Dar mie mi-ai spus să nu mă aventurez pe drumul pe care l-am ales, pentru că este primejdios?

- E un sfat, nimic mai mult. Dar nu-ţi spun să fugi de primejdie, ci să te avânţi în bătălia în care spada îţi poate câştiga renumele şi victoria. Nu-mi place să văd cum sunt aruncate la vechituri lucruri preţioase.

- Nici mie, spuse el. Prin urmare, ascultă-mă, domniţă: Rămâi pe loc! Căci solia ta nu se găseşte la Miazăzi.

- Şi nici a celor care merg cu domnia ta. Te însoţesc doar pentru că nu vor să vă despărţiţi - pentru că te iubesc.

Spunând acestea, Éowyn se făcu nevăzută în noapte.

Zorii luminau de-acum cerul, dar soarele încă nu se ivise la orizontul răsăritean, atunci când Aragorn se pregăti de plecare. Tovarăşii săi îl aşteptau călare, iar el tocmai voia să se aburce în şa când Lady Éowyn veni să-şi ia rămas-bun de la ei. Purta veşminte de Călăreţi şi o sabie încinsă la brâu. În mână ţinea un pocal, pe care-l duse la buze, sorbi din el şi le ură drum bun şi fără zăbavă; apoi întinse pocalul lui Aragorn, care luă o sorbitură şi zise:

- Rămâi cu bine, Stăpână a ţinutului Rohan! Beau pentru norocul bun al Casei din care te tragi, al domniei tale şi al poporului pe care-l cârmuieşti. Iar fratelui astfel să-i spui: dincolo de umbre poate că ne vom întâlni din nou!

La vorbele acestea, Gimli şi Legolas, care se aflau în apropiere, ar fi jurat că o văd plângând, ceea ce, la o fiinţă atât de vitează şi de mândră, părea încă şi mai dureros. Dar ea nu spuse decât atât:

- Aragorn, chiar vei pleca?

-Da.

- Atunci nu mă laşi să mă alătur vouă, aşa cum v-am rugat?

- Nu, domniţă. Căci nu pot îngădui un asemenea lucru fără învoire de la rege şi de la fratele domniei tale; iar ei nu se întorc decât abia mâine. Pentru mine însă fiecare ceas, fiecare minut e preţios. Cu bine!

Atunci ea căzu în genunchi:

-Te conjur!

- Nu, domniţă, zise el din nou şi, apucând-o de mână, o ridică în picioare.

Îi sărută mâna, sări în şa, dădu pinteni calului şi porni în galop fără să se uite în urmă; şi numai cei care îl cunoşteau bine şi se aflau în preajmă îi văzură durerea de pe chip.

Éowyn rămase nemişcată ca o stană de piatră, cu pumnii încleştaţi pe lângă trup, şi îi urmări cu privirea până intrară în umbrele întunecatului Dwimorberg, Muntele Bântuit, în care se afla Poarta Morţilor. Când se pierdură din vedere, ea se răsuci pe călcâie, împiedicându-se ca un nevăzător, şi se întoarse la casa ei. Însă nici unul dintre supuşii săi nu a văzut scena despărţirii, căci stăteau ascunşi de teamă şi nu aveau să iasă la iveală decât după ce se lumina bine de ziuă şi nesocotiţii străini se vor fi dus cu totul.

Iar unii dintre ei spuneau:

- Sunt creaturi elfeşti. N-au decât să se ducă acolo unde le e locul, în întunecime, şi nicicând să nu se mai întoarcă. Ne e de ajuns că trăim timpuri rele.

Dimineaţa era încă cenuşie, soarele nu se înălţase peste crestele negre ale Muntelui Bântuit ce se afla în faţa lor. O spaimă îi cuprinsese încă de când trecuseră printre şirurile de pietre străvechi, şi astfel ajunseră la Crângul Tainic. Acolo, în întunecimea arborilor negri, pe care nici măcar Legolas nu se simţea în stare s-o îndure prea mult, dădură peste o scobitură ce se deschidea la poala muntelui şi chiar în mijlocul potecii se afla o piatră colosală ce semăna cu un deget al sorţii.

- Îmi îngheaţă sângele în vine, zise Gimli, dar ceilalţi nu spuseră nimic şi vocea lui fu înăbuşită de covorul jilav de ace de brad de pe jos.

Caii se împotriviră să treacă de piatră, încât călăreţii se văzură nevoiţi să descalece şi să-i ia de dârlogi. Şi astfel ajunseră în sfârşit în fundul văioagei; acolo se înălţa un adevărat perete de stâncă, în care Poarta Întunecată se deschidea înaintea lor ca o gură a nopţii. Semne şi chipuri erau cioplite deasupra arcului ei larg, prea întunecate şi ele pentru a putea fi citite, iar teama se răspândea din ea asemenea unor vapori cenuşii.

Grupul se opri, inima fiecăruia părea să se fi oprit şi ea în piept, în afară de aceea a lui Legolas elful, pe care stafiile oamenilor nu-l înspăimântau.

- Poarta asta e rea, zise Halbarad, şi moartea mea să află dincolo de ea. Cu toate acestea voi cuteza să-i trec pragul; dar caii nu o vor face.

- Dar trebuie să intrăm, prin urmare şi caii vor intra, zise Aragorn. Căci dacă vom pătrunde în această întunecime, multe mile ne vor sta înainte şi cu fiecare oră pe care o pierdem, triumful lui Sauron se apropie tot mai mult. Urmaţi-mă!

Aragorn porni primul, şi atât de puternică se dovedi voinţa lui, încât dúnedainii şi caii îl urmară. Şi cu adevărat, dragostea pe care o purtau caii Pribegilor pentru stăpânii lor era îndestul de mare pentru ca ei să se arate gata să înfrunte până şi spaima Porţii dacă stăpânii nu se pierdeau cu firea mergând alături de ei. Doar Arod, calul din Rohan, refuză să meargă, rămânând ţintuit, tremurând şi asudând pradă unei spaime de ţi-era mai mare mila să-l priveşti. Legolas însă îi acoperi ochii cu mâinile şi îi cântă în ureche câteva vorbe care străbătură blânde bezna, până când calul se lăsă dus de dârlogi, astfel că şi Legolas păşi dincolo de prag. În urmă rămase numai Gimli, gnomul.

Genunchii îi tremurau; Gimli se simţi cuprins de mânie împotriva lui însuşi.

- Aşa ceva n-am mai pomenit, zise el, ca un elf să îndrăznească să păşească în lumea subpământeană, iar un gnom să se codească!

Cu aceste vorbe se avântă înăuntru. Lui însă i se păru că-şi târa picioarele peste prag; ca în clipa următoare peste ochii lui să se pogoare ca o negură, tocmai lui să i se întâmple asta, lui Gimli, fiul lui Glóin, care umblase neînfricat prin atâtea adâncimi ale lumii.

Aragorn mergea în frunte ţinând aprinsă deasupra capului una din torţele pe care le adusese cu sine de la Adăpostul din Valea Calvarului; Elladon, în coada şirului, ducea o altă torţă aprinsă; rămas în urmă, Gimli se chinuia să-l întreacă, dar se împiedica tot timpul. Nu vedea nimic în afară de lucirea stinsă a torţelor; iar când tovarăşii săi se opreau din mers, i se părea că e înconjurat de peste tot de o şopotire nesfârşită de voci, un murmur de cuvinte în nici una din limbile pe care le auzise vreodată.

Nimic nu-i ataca şi nu li se împotrivea. Cu toate acestea frica punea tot mai mult stăpânire pe gnom pe măsură ce înainta - mai cu seamă pentru că ştia acum că nu mai era cale de întors; toate căile rămase în spatele lor erau înţesate de nevăzuţii stăpâni ai locului care-i urmau în întuneric.

Şi astfel a trecut timp fără de măsură până când lui Gimli îi fu dat să vadă o primejdie de care apoi avea să-şi aducă aminte cu oroare. Drumul era larg, din câte îşi putea el da seama, dar dintr-o dată grupul ajunsese într-un imens spaţiu gol, fără urmă de pereţi într-o parte sau în alta. Gimli era atât de copleşit de teamă, încât abia mai putea merge. Undeva în stânga, ceva sclipi în întuneric la apropierea torţei lui Aragorn. Acesta se abătu din drum ca să vadă ce anume putea să sclipească astfel.

- Oare nu se teme? murmură gnomul pentru sine. În oricare altă peşteră, Gimli fiul lui Glóin s-ar fi repezit primul la lucirea aurului. Dar nu aici! N-are decât să zacă acolo ce-o-fi, neatins!

Cu toate acestea, se apropie şi el şi-l văzu pe Aragorn îngenunchind în timp ce Elladon ţinea ridicate ambele torţe. În faţa lui se găseau osemintele unui om deosebit de mare. Purtase za, armura încă se mai afla acolo întreagă. Căci aerul peşterii era uscat precum colbul, iar zaua aurită. Centura era din aur şi granate, şi greu de aur îi era coiful de pe capul numai oase, întors cu faţa în jos. Căzuse aproape de peretele îndepărtat al peşterii, după cum se putea vedea acum, în faţa unei uşi de piatră ce se închisese cu repeziciune: căci oasele mâinii rămăseseră încleştate în crăpătura ei. O spadă cu tăişul crestat şi frânt zăcea lângă el, cu care, pare-se, scobise în stâncă într-o ultimă încercare disperată.

Aragorn nu-l atinse, îl privi doar o vreme, apoi se ridică şi oftă.

- Până şi florile de simbelmynë,[2] mor, murmură el. Nouă colnice şi încă şapte înverzite-s de iarbă şi la capăt au ajuns lungii ani de când zace la uşa pe care în zadar s-a chinuit s-o deschidă. Unde duce oare? De ce să fi vrut să treacă dincolo? Nimeni nu va şti vreodată.

Căci nu asta e solia mea! strigă el, întorcându-se spre peşteră, spre întunericul şopotitor din spatele lor. Păstraţi-vă comorile şi tainele pe care le-aţi strâns în Anii Blestemaţi! Nu cerem decât să ne putem grăbi. Lăsaţi-ne să trecem şi apoi puteţi veni! Vă chem să veniţi la Piatra Erech!

Nici un răspuns altul decât tăcerea deplină, mai înspăimântătoare decât şopotirile dinainte; apoi o pală îngheţată care făcu torţele să pâlpâie şi apoi să se stingă de tot, nemaiputând să fie reaprinse. Despre ceea ce a urmat Gimli avea să-şi amintească prea puţin. Ceilalţi o porniră la drum fără zăbavă, dar el rămânea mereu la coadă, urmărit de o spaimă ce părea să-l caute anume pe el, gata-gata să-l înghită; şi de un zvon asemenea ecoului părelnic a mii şi mii de picioare. Se împiedica atât de ades, încât ajunse să se târască în patru labe, precum o fiară, simţind că nu mai poate îndura: ori ajungea la un capăt al drumului şi reuşea să scape, ori fugea îndărăt să dea piept cu teama aceea care-l urmărea.

Pe neaşteptate auzi clipocit de apă, un zgomot dur şi limpede ca o cădere de piatră într-un vis de umbre întunecate. Bezna se subţia şi, hop! drumeţii trecură de o altă intrare, cu pragul de sus înalt, boltit şi larg şi cu un râuşor care curgea pe lângă ei; dincolo de intrare se zărea un drum care cobora abrupt printre pereţii de stâncă ce-şi desenau pe cer, mult deasupra lor, muchiile ascuţite ca o lamă de cuţit. Atât de adâncă şi de îngustă era acea ravenă, încât cerul apărea negru, cu stele mici clipind pe el. Cu toate acestea, după cum avea să afle Gimli mai târziu, mai erau două ceasuri până la apusul soarelui în acea zi, aceeaşi în care porniseră din Valea Calvarului; deşi, din câte ar fi putut el spune atunci, pe loc, se prea putea să fie amurgul unei zile dintr-un cu totul alt an sau chiar dintr-o altă lume.

Drumeţii încălecară din nou şi Gimli sui în şa împreună cu Legolas. Călăreau în şir; seara pogorî peste lume aducând cu sine un amurg senin de un albastru-adânc; teama încă nu-i părăsise. Vrând să-i spună ceva lui Gimli, Legolas se răsuci spre el şi atunci gnomul zări sclipirea din ochii senini ai elfului. În urma lor venea Elladan, ultimul dintre ei, dar nu şi dintre cei care coborau atunci pe acelaşi drum.

- Morţii sunt pe urmele noastre, spuse Legolas. Văd forme de oameni şi de cai şi stindarde palide, ca fuioarele de nori şi lăncii precum promoroaca într-o noapte ceţoasă de iarnă. Morţii sunt pe urmele noastre.

- Da. Morţii vin din urmă. Au fost chemaţi să se adune, răspunse Elladan.

Într-un târziu ieşiră din ravenă, atât de brusc încât ai fi zis că ţâşniseră printr-o crăpătură din perete; la picioarele lor se căscau prăvălişurile unei văi largi şi abrupte, iar pârâul care curgea pe lângă ei cădea cu vuiet rece peste multe cascade.

- Unde-n Pământul de Mijloc ne aflăm? întrebă Gimli, iar Elladan răspunse:

- Am coborât de la izvoarele lui Morthond, râul cel lung cu ape reci ca gheaţa ce se varsă într-un târziu în mare după ce spală înălţimile Dol Amroth. De-acum nu va mai trebui să întrebaţi de unde-i vine numele: Rădăcina Neagră îl numesc oamenii.

Valea Morthond forma un golf mare ale cărui ape se loveau de feţele sudice ale muntelui. Pantele sale abrupte erau acoperite de iarbă; dar la acel ceas totul apărea cenuşiu căci soarele apusese; departe jos, luminiţe licăreau în casele oamenilor. Valea era mănoasă, drept pentru care mulţi oameni sălăşluiau în ea.

Fără să se răsucească în şa, Aragorn strigă tare, cât să-l audă toată lumea:

- Prieteni, daţi uitării oboseala! Călăriţi, daţi pinteni! Trebuie să ajungem la Piatra Erech înainte ca astă zi să se stingă, iar drumul ne stă încă lung în faţă.

Şi astfel, fără să se mai uite în urmă, au străbătut plaiurile acelea muntoase până ajunseră la un pod peste torentul tot mai vijelios, dincolo de care găsiră un drum ce cobora la şes.

Luminile se stingeau în case şi cătunuri la apropierea lor, uşile erau închise degrabă, pe câmpuri oamenii izbucneau în ţipete îngrozite şi o rupeau la fugă precum ciutele hăituite. Şi de peste tot se auzea acelaşi strigăt în înserarea tot mai adâncă: „Regele Morţilor! Regele Morţilor ne atacă!”

Clopote băteau departe în vale şi toată suflarea din partea locului fugea din calea lui Aragorn; dar în graba lor, călăreţii Frăţiei Sure călăreau precum nişte adevăraţi vânători, până când caii începură să se împiedice de oboseală. Şi astfel, cu puţin înainte de miezul nopţii, în întunericul la fel de adânc precum bezna peşterilor, ajunseră în sfârşit la Dealul Erech.

De multă vreme dealul acela şi câmpurile pustii din preajma lui erau bântuite de spectrul Morţilor. Căci în vârful dealului se găsea o piatră neagră, rotundă ca un glob uriaş şi înaltă cât un stat de om, cu toate că jumătate din ea era îngropată în pământ. Părea venită din altă lume, ca şi când picase din cer, după cum credeau unii; dar cei care-şi mai aminteau legendele din Apusime povesteau că fusese adusă din ruinele de la Númenor şi pusă acolo de către Isildur însuşi, la descălecatul său. Nici unul dintre locuitorii văii nu cuteza să se apropie de ea şi nici să-şi facă sălaşuri în apropiere; căci spuneau că era locul de întâlnire al Oamenilor-umbre care se adunau acolo în vremuri de ameninţare şi spaimă, strângându-se în jurul Pietrei şi şuşotind.

La acea Piatră ajunse grupul de călăreţi şi se opri în tăria nopţii. Elhorin îi dădu lui Aragorn un corn de argint în care acesta suflă; celor ce se aflau în preajmă li se păru că aud cum alte cornuri răspund chemării, ca un ecou în grote adânci undeva departe. Nici un alt sunet nu desluşiră, cu toate acestea simţeau că dealul pe care se aflau ei fusese înconjurat de o mare armie; dinspre munţi cobora un vânt rece, precum răsuflarea duhurilor. Aragorn însă descălecă, se apropie de Piatră şi strigă cu voce de tunet:

- Voi cei ce-aţi încălcat jurământul, de ce-aţi venit?

O voce se auzi în noapte, ca venită de undeva de departe, care îi răspunse:

- Pentru a ne împlini jurământul şi astfel a ne găsi pacea.

- Iată, ceasul acela a sosit, în sfârşit, zise Aragorn. Acum eu mă îndrept spre Pelargir, pe malul râului Anduin, iar voi mă veţi urma. Şi când tot acest meleag va fi fost curăţat de servitorii lui Sauron, abia atunci voi spune că jurământul a fost împlinit, iar voi veţi găsi pacea şi veţi putea pleca pentru totdeauna. Căci eu sunt Elessar, moştenitorul lui Isildur asupra ţinutului Gondor.

Rostind acestea, îl rugă pe Halbarad să desfăşoare marele stindard pe care-l adusese cu sine; dar, ce să vezi! stindardul era negru, iar dacă se afla vreun însemn pe el, întunericul îl ascundea. Şi se lăsă tăcerea şi nici şoaptă, nici oftat nu se mai auzi cât fu noaptea de lungă. Călăreţii înnoptară lângă Piatră, dar nu le fu dat să doarmă prea mult, căci simţeau împresurarea Umbrelor.

Când se iviră zorile reci şi palide, Aragorn se ridică în pripă şi, sculându-i pe toţi ai săi, îşi reluară călătoria cu şi mai mare grabă şi oboseală, cum nici unul dintre ei nu mai cunoscuse până atunci, în afară de el, Aragorn, încât numai voinţa lui îi împingea înainte. Nici un alt om muritor nu ar fi avut puterea să îndure, decât doar dúnedainii de la Miazănoapte, şi împreună cu ei Gimli gnomul şi Legolas dintre elfi.

Trecură de Strâmtoarea lui Tarlang şi ajunseră în Lameon; Armia Umbrelor venea fără milă din urmă, iar în faţa lor se întindea spaima pe care o trezeau, şi asta până ajunseră la Calembel, pe râul Ciril şi soarele coborî sângeriu în spatele culmilor Pinnath Gelin, în Apus, în urma lor. Oraşul-căpetenie şi forturile din Ciril îi întâmpinară pustii, căci mulţi bărbaţi plecaseră la război şi toată suflarea ce mai rămăsese în acele locuri se refugiase între dealuri la aflarea veştii că se apropia Regele Morţilor. Ziua următoare însă zorii nu se mai iviră şi Frăţia Sură intră în întunecimea Furtunii din Mordor şi pierdută fu pentru ochii muritorilor; numai Morţii îi urmară.

III Adunarea din Rohan

De-acum toate drumurile se îndreptau spre Răsărit pentru a da piept cu războiul care stătea să înceapă şi cu asaltul Umbrei. Şi în vreme ce Pippin se afla la Marea Poartă a Oraşului şi privea cum îşi făcea intrarea Prinţul din Dol Amroth, cu flamurile sale, Regele ţinutului Rohan cobora din munţi.

Ziua se stingea. În ultimele raze ale soarelui umbrele Călăreţilor se desfăşurau prelungi şi ascuţite pe drum, înaintea lor. Întunericul se furişase în pădurile de brad ce acopereau povârnişurile munţilor. Regele domolise galopul calului acum, la capătul zilei. Poteca pe care venea el coti pentru a înconjura un pinten de stâncă şi intră sub bolta întunecoasă a copacilor, foşnind şoptit. Călăreţii coborau tot mai jos, într-un şir lung şi şerpuitor. Când într-un târziu ajunseră în partea de jos a defileului, se pomeniră că seara se lăsase în văioage. Soarele dispăruse, Amurgul împresura cascadele.

Toată ziua îi însoţise curgerea sprinţară a unui pârâu ce izvora din pasul înalt rămas în urmă şi îşi croia valea îngustă printre pereţii stâncoşi acoperiţi de pini; aici, printr-o poartă de piatră, scăpa din strâmtoarea înălţimilor şi se revărsa într-o vale mai largă. De-a lungul ei înaintară Călăreţii şi dintr-o dată Valea Calvarului apăru în faţa ochilor lor, răsunând în înserare de tumultul apelor. Izvorul Zăpezii, ce se unea acolo cu firul unui pârâiaş, se prăvălea vijelios şi înspumat peste pietre, până jos în Edoras, printre dealurile înverzite, udând câmpiile. În dreapta, la capătul celălalt al văii largi, semeţul Ţanc al Voinicului domina peste nenumăraţii săi versanţi, înconjurat de nori; însă vârful său crenelat, îngropat sub zăpezi veşnice, strălucea mult deasupra lumii, cu umbre albastre pe faţa dinspre Răsărit, pătat cu roşu de soarele însângerat pe faţa dinspre Apus.

Merry privi cu uimire la acest ţinut străin despre care auzise multe poveşti în timpul călătoriei lor lungi. O lume fără cer, în care ochiul lui zărea, prin spărturi nedesluşite de văzduh adumbrit, doar povârnişuri, pereţi masivi de stâncă în spatele altor pereţi masivi şi cascade neîndurătoare învăluite în aburi. Preţ de o clipă, Merry se pierdu în visare, ascultând vuietul apei, şoapta copacilor întunecaţi, pietrele care crăpau şi nesfârşita tăcere ce pândea dincolo de toate aceste zvonuri. Iubea munţii sau îndrăgise gândul la ei ce se ţesuse din poveşti aduse de departe; acum însă era doborât de greutatea copleşitoare a Pământului de Mijloc. Îi era dor să închidă acea imensitate afară, iar el să se refugieze într-o cameră liniştită, în faţa focului din vatră.

Era foarte obosit, căci, deşi călătoriseră încet, aproape că nu se opriseră din călărit pentru a se odihni. Oră după oră timp de aproape trei zile istovitoare urcase şi coborâse, peste trecători, prin văi lungi, peste multe pâraie. Uneori, acolo unde drumul se lăţea, călărise alături de rege, fără să bage de seamă că mulţi dintre Călăreţi zâmbeau văzându-i aşa: hobbitul pe poneiul lui micuţ, flocos şi sur, iar Seniorul Rohanului pe marele lui cal alb. Stătuse atunci de vorbă cu Théoden, povestindu-i despre ţinutul său şi despre felul de a fi al celor din Comitat, sau ascultând la rândul său poveşti despre Obşte şi despre vitejii oameni din străvechime. Dar cea mai mare parte a timpului, mai ales în această din urmă zi, Merry călărise de unul singur în spatele regelui, cufundat în tăcere, încercând să priceapă vorbirea aceea domoală şi sonoră a bărbaţilor care veneau în urma lui. Era o limbă ce părea să aibă multe cuvinte cunoscute de el, numai că erau rostite parcă mai profund şi cu mai multă forţă decât în Comitat, şi cu toate acestea nu reuşea să le lege pe înţeles. Uneori câte un călăreţ îşi înălţa vocea clară într-un cântec vesel, şi Merry îşi simţea inima tresăltând, deşi nu ştia despre ce era vorba în cântecul acela. Cu toate acestea, fusese singur şi nicicând parcă atât de singur ca acum, la capătul zilei. Se întreba unde-o fi ajuns Pippin în toată acea lume străină; şi ce se alesese de Aragorn şi Legolas şi Gimli. Şi deodată, cu o gheară de gheaţă în jurul inimii, se gândi la Frodo şi la Sam. „Pe ei îi uit! îşi spuse el cu reproş. Şi tocmai ei sunt mai importanţi decât noi toţi ăştialalţi. Şi am venit ca să-i ajut; dar acum trebuie să fie la sute de mile depărtare, dacă mai sunt în viaţă.” Tremură înfiorat.

- În sfârşit, Valea Calvarului! spuse Éomer. Călătoria noastră aproape a ajuns la capăt.

Se opriră. Potecile care ieşeau din defileul îngust coborau abrupt. Valea cea largă de jos, cufundată în amurg, abia se întrezărea, parcă printr-o fereastră înaltă. O singură luminiţă sclipea pe malul râului.

- S-o fi terminând ea călătoria asta, spuse Théoden, dar eu mai am mult de mers. Noaptea trecută a fost lună plină, astfel că mâine dimineaţă voi pleca spre Edoras, la sfatul obştei.

- De vrei să-mi urmezi povaţa, zise Éomer cu voce coborâtă, după sfat te vei întoarce aici, până când se va sfârşi războiul, de-o fi să-l câştigăm sau să-l pierdem.

Théoden zâmbi.

- Nu, fiul meu, şi tare te-aş ruga să nu susuri în urechile mele bătrâne vorbele mieroase ale lui Limbă de Vierme. Se ridică în scări şi privi înapoi la lungul şir al oamenilor săi, care se pierdea în întunericul din urmă, şi zise: Ani îndelungaţi îmi par să fi trecut de când am pornit spre apus, chiar de-au fost doar câteva zile; dar nicicând nu mă voi mai sprijini de-un toiag. De-o fi să pierdem războiul, ce rost mai are să mă ascund în munţi? Iar de-o fi să-l câştigăm, gândeşti că voi suferi vreo clipă că-mi irosesc şi ultimele puteri, chiar de-ar fi să cad în luptă? Dar să lăsăm astea acum. La noapte voi rămâne în Adăpostul din Valea Calvarului. Măcar atât ne-a mai rămas, o noapte de pace. Să mergem!

Ajunseră în vale în amurgul târziu. Izvorul Zăpezii curgea aici pe lângă peretele apusean al văii; poteca îi duse curând la un vad unde apele puţin adânci şopoteau peste pietre. Vadul era păzit. Când se apropie regele, mulţi bărbaţi săriră în drum din umbrele stâncilor; dar văzând cine era musafirul, strigară cu voci pline de bucurie:

- Théoden Regele! Regele Théoden! Se întoarce Regele Obştei! Unul dintre ei suflă cu putere în corn. Valea se umplu de ecou. Alţi corni răspunseră şi pe malul celălalt al râului se iviră lumini.

Deodată izbucni un cor de trâmbiţe de undeva de pe înălţimi, răsunând pare-se, dintr-o scobitură care strângea toate notele într-o singură voce, rostogolind-o şi izbind-o de pereţii de stâncă.

Aşa s-a întors Regele Obştei victorios din Apus în Adăpostul din Valea Calvarului, la poalele Munţilor Albi. Găsi acolo adunată tot ce mai rămăsese din forţa poporului său; căci de cum se dusese vestea sosirii lui, căpitanii încălecaseră degrabă să-l întâmpine la vad, aducând cu ei veşti de la Gandalf. În fruntea lor se afla Dûnhere, căpetenia locuitorilor din Valea Calvarului.

- Stăpâne, acum trei zile în zori Iute ca Gândul a venit iute ca vântul din Apus în Edoras, aducându-l cu sine pe Gandalf care ne-a umplut inimile de bucurie, vestindu-ne despre victoria domniei tale. Şi ne-a mai zis că domnia ta porunceai să grăbim adunarea Călăreţilor. Şi după aceea a venit Umbra înaripată.

- Umbra înaripată? făcu Théoden. Am zărit-o şi noi, dar asta a fost în toiul nopţii dinaintea celei în care ne-a părăsit Gandalf.

- Se prea poate, stăpâne. Numai că aceeaşi Umbră, ori poate alta asemenea ei, o întunecime zburătoare ca o pasăre monstruoasă, a trecut peste Edoras în acea dimineaţă şi toată suflarea s-a cutremurat de teamă, căci peste Meduseld a dat roată, apoi s-a lăsat în jos până aproape de coama casei, şi făcând aceasta s-a auzit un ţipăt care ne-a oprit inimile în loc şi alta nu. Atunci Gandalf ne-a sfătuit să nu ne strângem pe câmpie, ci să te întâmpinăm aici, în vale, la pavăza munţilor. Şi ne-a mai rugat să nu aprindem lumini sau focuri, decât atât cât este de trebuinţă. Şi aşa am făcut. N-am putut să nu dăm ascultare sfaturilor lui Gandalf. Nădăjduim că şi domnia ta ne-ar fi sfătuit la fel. Până acum nu ne-a mai fost dat să vedem astfel de lucruri rele în Valea Calvarului.

- Aţi făcut bine, încuviinţă Théoden. Acum mă voi duce la Adăpost, iar acolo, înainte să mă retrag, mă voi întâlni cu mareşalii şi căpitanii. Spune-le să vină la mine cât mai curând cu putinţă!

Drumul o lua spre răsărit, traversând valea care în acel loc nu era îi lată de o jumătate de milă. Peste tot în jur, dâmburi şi scobituri acoperite de iarbă crudă, cenuşie în întunericul ce cobora, dar în faţă, departe,, în capătul celălalt al văii, Merry zări un perete încreţit, ultimul dâmb-martor al marilor rădăcini ale Ţancului Voinicului, străpuns de apele râului în vremuri apuse.

Oriunde pământul se întindea drept, oamenii se strânseseră la marginea drumului, izbucnind în urale la vederea regelui şi a călăreţilor ce veneau de la Apus; însă în spatele lor, până departe, se vedeau şiruri ordonate de corturi şi barăci, şi rânduri de cai legaţi de ţăruşi, precum şi grămezi de arme şi piramide de suliţi zburlite ca rămurişul încâlcit al copacilor abia sădiţi. Întreaga suflare adunată acolo se cufunda acum în întuneric şi, cu tot vântul rece al nopţii, care sufla dinspre înălţimi, nici un lămpaş şi nici un foc nu fusese aprins. Cu mantale groase pe umeri, străjerii treceau în sus şi-n jos.

Merry se întrebă câţi bărbaţi se strânseseră acolo. Nu le putea ghici numărul în întuneric, dar lui i se păreau a fi mii şi mii de soldaţi, în timp ce se uita ba într-o parte ba în alta, suita regelui ajunse sub stânca impunătoare ce închidea valea la răsărit; acolo drumul începea deodată să urce şi Merry îşi ridică uimit privirile. Aşa ceva încă nu-i mai fusese dat să vadă, căci drumul era o lucrare măreaţă, făcută de mâna omului în timpuri pe care nici măcar legendele nu şi le aminteau. Urca unduindu-se ca un şarpe şi sfredelind peretele stâncii. Abrupt precum o scară, urca în curbe strânse, înainte, înapoi şi iar înainte. Caii puteau să-l răzbească, iar căruţele, dacă erau mânate încet, îl urcau şi ele, dar nici un vrăjmaş nu ar fi putut veni pe această cale, decât doar zburând prin văzduh, atunci când drumul era păzit în partea lui de sus. La fiecare cotitură se găseau piloni mari de piatră ciopliţi după chipul şi asemănarea oamenilor, cu mădulare butucănoase şi urieşeşti, picioarele ţinute cruciş şi braţele scurte încrucişate peste pântece umflate. Unele chipuri, o dată cu trecerea vremii, îşi pierduseră trăsăturile, în afară de găvanele întunecate ale ochilor care încă se aţinteau triste asupra trecătorilor. Călăreţii aproape că nici nu le băgau în seamă. Porecliseră ciopliturile oamenii-Púkel şi nici că le pasau de ei: nu mai aveau nici o putere şi nu mai inspirau teamă; Merry însă privea cu mirare şi aproape cu milă la statuile acelea care se înălţau mohorâte în noapte.

După o vreme, uitându-se în urmă, văzu că se afla la câteva sute de picioare deasupra văii, dar departe, jos, reuşi cu greu să desluşească în beznă un şir lung şi şerpuitor de Călăreţi care treceau prin vad şi se îndreptau spre tabăra ce fusese pregătită pentru ei. Numai regele şi gărzile sale urcau sus, în Adăpost. Într-un târziu, suita regelui ajunse la un mal abrupt; drumul, tăiat printre doi pereţi de stâncă, urca o pantă scurtă şi ieşea pe un platou întins. Oamenii îl numeau Câmpul Firien, o păşune de munte acoperită cu iarbă verde şi iarbă-neagră. Mult deasupra văii adânci a Izvorului Zăpezii, înaintând până la poalele munţilor celor mari din zare: Ţancul Voinicului la miazăzi, iar la miazănoapte zimţii ca de ferăstrău ai masivului Irensaga, între care se desfăşura peretele neguros al Muntelui Bântuit, Dwimorberg, sumeţindu-se din spatele clinelor abrupte de pini întunecaţi. Două şiruri de pietre înalte şi fără formă împărţeau platoul în două, pierzându-se în noapte şi dispărând printre copaci. Cei care cutezau să urmeze acea cale ajungeau curând la Crângul Tainic, sub Dwimorberg, unde străjuia ameninţător pilastrul de stâncă şi se căsca umbra porţii interzise.

Astfel arăta întunecatul Adăpost al Văii Calvarului, făurit de oameni de mult daţi uitării. Numele lor se pierduse, nici măcar cântecele sau legendele nu-şi mai aminteau de ele. Ce gând îi mânase să-l făurească - oraş să fi fost, ori poate un templu tainic, ori mormânt regesc - nimeni n-ar fi putut spune. Aici trudiseră în Anii Întunecimii, înainte ca vreo corabie să fi ajuns la ţărmurile apusene sau Gondor, cel al dúnedainilor, să fi fost întemeiat; acum dispăruseră cu totul, doar oamenii-Púkel rămăseseră, şezând la cotiturile drumului.

Merry se uită lung la şirurile de pietre aşezate în picioare; mâncate şi înnegrite de vreme, crăpate unele, altele sparte; precum şiruri de dinţi bătrâni şi flămânzi. Se întreba ce rost aveau pietrele acelea şi nădăjduia ca regele să nu le urmeze în bezna din partea cealaltă a Platoului. Abia atunci băgă de seamă că de-o parte şi de alta a căii pietroase se aflau corturi şi barăci; nu erau aşezate în apropierea copacilor, ci mai curând erau îngrămădite cât mai departe de aceştia, spre buza stâncii. Cele mai multe se găseau în dreapta, unde platoul se lărgea; în stânga - o tabără mai mică, în mijlocul căreia se zărea un pavilion înalt. De acolo se îndrepta acum către ei un călăreţ, astfel că suita se abătu de la drum.

Pe măsură ce se apropiau, Merry văzu că cel care venea în întâmpinarea lor era o femeie, cu cosiţe lungi care luceau în ultimele scăpărări ale amurgului, dar pe cap purta un coif şi era înveşmântată precum un războinic până la brâu, de care avea încinsă o sabie.

- Slăvit să fii, Senior al Obştii! strigă ea. Inima-mi tresaltă de bucurie că te-ai întors.

- Toate-s bune cu tine, Éowyn? întrebă Théoden drept salut.

- Toate-s bune, răspunse ea; Merry însă ar fi zis că vocea o trădează, ca şi când femeia ar fi plâns, deşi era greu de crezut acest lucru, văzându-i faţa atât de severă. Toate bune, repetă ea. Drumul i-a obosit pe oameni, mai cu seamă că au trebuit să plece în grabă atât de mare de acasă. S-au rostit vorbe grele, căci a trecut multă vreme de când războiul ne-a alungat de pe câmpiile cele verzi; dar lucruri rele nu s-au întâmplat. Totul este aranjat cum se cuvine, după cum bine poţi vedea. Adăpostul tău este pregătit; am primit veşti despre tine, ştiam până şi ceasul la care aveai să soseşti.

- Prin urmare Aragorn a sosit, înţelese Éomer. Mai este aici?

- Nu, a plecat, zise Éowyn, răsucindu-se şi privind către munţii întunecaţi şi desenaţi pe cerul de la miazăzi şi de la răsărit.

- Încotro s-a dus?

- Nu ştiu, răspunse ea. A sosit noaptea şi a plecat ieri dimineaţă, înainte să apuce Soarele să se ivească de după culmile munţilor. S-a dus.

- Eşti îndurerată, fiica mea, zise Théoden. Ce s-a întâmplat? Spune-mi, a zis ceva despre acel drum? şi arătă în depărtare, de-a lungul şirului de pietre, spre Dwimorberg. Despre Căile Morţilor?

- Da. Şi a pătruns în umbrele de unde nu s-a întors nimeni. N-am putut să-l fac să se răzgândească. S-a dus.

- Atunci drumurile noastre s-au despărţit, zise Éomer. E pierdut pentru noi. Va trebui să mergem mai departe fără el şi nădejdile noastre încep să se năruie.

Călăriră în tăcere prin iarba scurtă a platoului, până ajunseră la pavilionul regelui. Merry văzu că totul era pregătit pentru găzduirea lor, şi nici chiar el nu fusese dat uitării. Un cort mic fusese înălţat lângă cel al regelui; Merry rămase singur lângă cort, în vreme ce oamenii treceau în sus şi-n jos prin faţa lui, intrând la rege şi sfătuindu-se cu acesta. Noaptea se adâncea şi culmile abia zărite ale munţilor de la apus purtau coroane de stele, dar cerul răsăritean era întunecat şi fără nici o stea. Pietrele înşiruite păleau în beznă; dincolo de ele, încă şi mai întunecată decât noaptea, pândea umbra tot mai întinsă a muntelui Dwimorberg.

- Căile Morţilor, murmură el pentru sine. Căile Morţilor? Ce-nseamnă toată povestea asta? Toţi m-au părăsit. Toţi s-au dus mânaţi de câte-o soartă. Gandalf şi Pippin la război, în Răsărit; Sam şi Frodo în Mordor; iar Pas Mare şi Legolas şi Gimli pe Căile Morţilor. Îmi va veni şi mie rândul, curând, aşa-mi pare. Mă-ntreb ce-or tot vorbi atâta şi ce-o fi având regele de gând să facă. Căci de-acum trebuie să mă duc încotro se duce el.

Pradă acestor gânduri apăsătoare, îşi aminti deodată că îi era tare foame, astfel că se ridică să vadă dacă mai era vreunul în tabăra aceea ciudată, care să simtă acelaşi lucru. Dar chiar atunci răsună o trâmbiţă şi un bărbat veni să-l poftească pe scutierul Merry să-l servească pe rege la masă.

Câteva draperii brodate despărţeau de restul pavilionului un colţişor aşternut cu blănuri; acolo, la o masă mică şedea Théoden împreună cu Éomer şi Éowyn şi Dúnhere, seniorul din Valea Calvarului. Merry stătea lângă jilţul regelui, servindu-l până când regele, dând la o parte gândurile ce-l măcinaseră până atunci, se răsuci spre el zâmbind.

- Hai, meştere Meriadoc! zise el. N-am să te las să stai în picioare. Vei şedea lângă mine atâta vreme cât mă aflu pe pământurile mele, şi-mi vei veseli inima cu poveşti.

Astfel că hobbitului i se făcu loc la stânga regelui, dar nimeni nu-i ceru să spună vreo poveste. Nici nu s-a vorbit prea mult în acest răstimp, toţi mâncau şi beau în tăcere; într-un târziu, luându-şi inima-n dinţi, Merry dădu glas întrebării ce-l rodea:

- De două ori până acum, stăpâne, am auzit pomenindu-se de Căile Morţilor. Ce-s alea? Şi încotro s-a dus Pas Mare, vreau să spun Seniorul Aragorn?

Regele oftă, dar nimeni nu răspunse; în cele din urmă, Éomer se îndură de hobbit şi spuse:

- Nu ştiu şi inimile noastre ni-s grele. Cât despre Căile Morţilor, tu însuţi ai păşit pe primele lor trepte. Nu, să nu crezi că am cobit!

Dar drumul pe care am urcat duce la Poartă, acolo, în Crângul Tainic. Dar ce se află în spatele ei, nimeni nu ştie.

- Nimeni nu ştie, vorbi Théoden, cu toate acestea aflăm câte ceva din legende străvechi, despre care arar se mai aminteşte acum. Dacă se află un sâmbure de adevăr în poveştile astea din bătrâni, care au ajuns de la cei din Casa Eorl până la noi din tată în fiu, atunci uşa de sub Dwimorberg duce la un drum tainic ce trece pe sub munte spre un capăt uitat de lume. Dar ca să-i desluşească secretele nimeni nu s-a încumetat după Baldor, fiul lui Brego, cel care i-a trecut pragul şi de atunci n-a mai fost văzut printre cei vii. A făcut un jurământ pripit atunci când a suflat din corn la petrecerea dată de Brego pentru a sărbători Lăcaşul Auriu Meduseld ce tocmai fusese construit, şi nicicând n-a mai ajuns să se aşeze pe jilţul cel înalt pe care-l moştenea de drept.

Gura lumii vorbeşte că Morţii din Anii întunecimii păzesc calea şi nu îngăduie nici unui om viu să pătrundă în sălile lor ascunse; când şi când însă ei înşişi sunt văzuţi, ca nişte umbre, trecând pragul încoace şi coborând drumul de piatră. Atunci locuitorii din Vale îşi închid iute uşile şi-şi oblonesc fereştile şi stau pitiţi de frică. Numai că Morţii ies arar şi doar în vremuri de mare tulburare şi când se apropie moartea.

- Însă în Vale se mai spune că de curând, când au fost nopţile fără lună, o mare armie a trecut în devălmăşie pe aici, se băgă în vorbă Éowyn. Dincotro a venit, nimeni nu ştie, a luat-o însă în sus pe drumul de piatră şi s-a făcut nevăzută în munţi, ca şi când ar fi mers la o întâlnire.

- Atunci de ce a luat-o Aragorn pe-acolo? întrebă Merry. Nu puteţi să-mi desluşiţi acest lucru?

- Nimeni din lumea celor vii nu poate spune ceva despre noima faptei sale, zise Éomer, decât doar dacă ţi-o fi spus ţie nişte vorbe ca prieten al său, pe care noi să nu le fi auzit.

- Tare schimbat mi s-a părut de când l-am văzut prima oară în casa regelui, spuse Éowyn; mai posomorit, îmbătrânit. Parcă însemnat de soartă, ca o fiinţă pe care o cheamă Moartea la sine.

- Poate că a şi fost chemat, îşi dădu cu părerea Théoden; inima-mi spune că n-am să-l mai văd niciodată. Cu toate astea, e o faţă regească menită unui destin măreţ. Şi mângâie-te cu acest gând, fiica mea, căci mângâiere îmi pare mie că-ţi trebuie în durerea pe care ţi-a pricinuit-o ăst oaspete. Se spune că atunci când neamul Eorling a coborât de la Miazănoapte şi a luat-o de-a lungul Izvorului Zăpezii în căutarea unor locuri bine ferite unde să se refugieze în vremuri de restrişte, Brego şi fiul său Baldor au urcat Scara Adăpostului şi au ajuns în dreptul Porţii. Pe prag şedea un bătrân, mai bătrân decât vremea; fusese odată înalt şi maiestuos, dar acum arăta vârstat precum o piatră veche. Şi drept piatră l-au şi luat, căci nu s-a clintit din loc şi n-a rostit nici o vorbă, până când n-au încercat să treacă pe lângă el şi să intre. Atunci abia s-a înălţat din el o voce, de-ai fi zis că venea din pământ, şi cu mare uimire au auzit-o rostind într-o limbă de la soare-apune: Drumul este închis.

S-au oprit, s-au uitat la el şi au băgat de seamă că încă era viu; iar bătrânul nu le-a întors privirea. Drumul este închis, a zis din nou vocea lui. A fost făcut de cei ce-s morţi şi al Morţilor rămâne până la capătul zilelor. Drumul este închis.

Şi când va fi acel capăt al zilelor? ar fi întrebat Baldor. Dar n-a primit răspuns la întrebare. Căci bătrânul a murit în acel ceas şi a căzut cu faţa la pământ; şi de atunci neamul nostru n-a mai aflat nimic despre străvechii sălăşluitori ai munţilor. Dar poate că a sosit acum tocmai acel capăt al zilelor şi Aragorn va fi lăsat să treacă.

- Dar cum poate cineva să afle dacă e sau nu e capătul acela, fără să încerce Poarta? vru să ştie Éomer. Eu unul n-am s-o apuc pe acel drum, de-ar fi să am în faţa mea toate armiile din Mordor şi eu aş fi de unul singur şi n-aş avea nici o altă cale de retragere. Mare păcat că o asemenea soartă s-a abătut asupra unui om atât de viteaz în ceasul ăsta de mare restrişte! Nu-s ele destule relele de pe lume, fără să trebuiască să le căutăm sub pământ? Războiul bate la uşă.

Se opri deodată, căci în acea clipă de afară se auzi un zgomot, o voce de bărbat strigând numele lui Théoden şi străjile care împiedicau pe cineva să intre.

În clipa următoare draperia fu dată la o parte şi mai-marele străjerilor apăru în prag.

- A venit un bărbat, stăpâne, un călăreţ cu o solie din Gondor. Doreşte să se înfăţişeze Domniei voastre de îndată.

- Lasă-l să intre! spuse Théoden.

Intră un bărbat înalt şi, văzându-l, Merry îşi înăbuşi un strigăt; căci preţ de o clipă i se năzări că Boromir înviase din morţi. Dar îşi dădu repede seama că se înşelase; bărbatul era un străin, chiar dacă semăna cu Boromir de-ai fi zis că-i era rubedenie, la fel de înalt, cu ochii cenuşii şi înfăţişare mândră. Era înveşmântat precum un călăreţ, mantie verde-închis peste o za lucrată măiestrit; coiful avea gravată în partea din faţă o stea mică de argint. În mână ţinea o săgeată, cu pene negre şi legată în oţel, dar vârful îi era vopsit în roşu.

Căzu în genunchi şi întinse săgeata către Théoden.

- Slavă ţie, Senior al neamului rohirrimilor, prieten al ţinutului Gondor! spuse. Hirgon mă cheamă, sol călare al lui Denethor, şi-ţi aduc acest semn de război. Gondor se află la mare ananghie. Adeseori ne-a ajutat neamul rohirrimilor, numai că acum Seniorul Denethor vă cere să-i trimiteţi în ajutor întreaga voastră putere, şi cu iuţeala cea mai mare, altfel Gondorul va cădea.

- Săgeata Roşie! zise Théoden luând-o în mâna sa, ca cineva care primeşte o chemare la război de mult aşteptată, dar tot pe atât de înfricoşătoare atunci când, în cele din urmă, află de ea. Mâna îi tremura. Săgeata Roşie n-a fost văzută în Obşte de când mă ştiu eu pe pământ! continuă el. A sosit cu adevărat clipa? Şi cât socoteşte oare Seniorul Denethor că poate fi toată această putere şi iuţeală a mea?

- Numai domnia ta poate şti acest lucru cel mai bine, stăpâne, răspunse Hirgon. Dar nu va trece mult până ce Minas Tirith va fi înconjurat, şi de nu vă stă în putere să înfrângeţi asediul pe care-l pun la cale multe puteri, Seniorul Denethor mă roagă să vă spun că, după judecata lui, e mai bine ca oştirile rohirrimilor să se afle înăuntrul zidurilor oraşului său, decât în afara lor.

- Numai că el ştie foarte bine că noi suntem o seminţie ce luptăm mai curând călare, la loc deschis, şi că suntem împrăştiaţi în multe locuri, încât e nevoie de timp pentru a-i strânge pe toţi Călăreţii noştri. Nu este oare adevărat, Hirgon, că Seniorul din Minas Tirith ştie mai multe decât lasă să se înţeleagă prin această solie? Căci noi suntem de-acum în război, după cum ai văzut şi tu, fără îndoiala încât nu ne-ai găsit chiar nepregătiţi. Gandalf cel Sur a fost printre noi, şi chiar acum ne pregătim pentru bătălie în Răsărit.

- Nu pot să spun ce ştie sau ce bănuieşte Seniorul Denethor din toate aceste lucruri, răspunse Hirgon. Ştiu doar că noi suntem la mare ananghie. Seniorul meu nu vă porunceşte, ci vă roagă să vă amintiţi de vechi prietenii şi jurăminte făcute de mult şi spre binele domniilor voastre să faceţi tot ceea ce vă stă în puteri. Am aflat că mulţi regi au pornit din Răsărit pentru a servi sub stindardul Mordorului. De la Miazănoapte şi până în câmpiile Dagorlad e mare tulburare şi zvon de război. La Miazăzi se urneşte neamul haradrimilor şi spaima a cuprins toate ţinuturile noastre de coastă, încât prea puţin sprijin ne va veni din cea parte. Grăbiţi-vă! Căci sub zidurile oraşului Minas Tirith se va hotărî soarta vremii noastre, şi dacă puhoiul nu va putea fi oprit acolo, se va revărsa peste toate frumoasele câmpii din Rohan şi nici măcar în ăst Adăpost dintre munţi nu se va mai afla apărare.

- Întunecate veşti, zise Théoden, dar nu şi neaşteptate. Lui Denethor spune-i însă că am veni în ajutorul celor din Rohan chiar şi dacă nimic nu l-ar ameninţa. Numai că am suferit pierderi însemnate în bătăliile cu trădătorul de Saruman. Şi încă trebuie să cumpănim la fruntariile noastre de la miazănoapte şi răsărit, după cum dau de înţeles chiar veştile de la el. Forţa asta pe care o stăpâneşte Seniorul întunecimii este atât de mare, încât ne poate ţine pe toţi încleştaţi în bătălie în faţa oraşului şi în astă vreme el să atace şi mai avan peste Râu, dincolo de Poarta Regilor.

Dar să nu ne mai irosim vorbele cu sfaturi prevenitoare. Vom veni. Mâine începe înarmarea. Când totul va fi pus în ordine, pornim. Am trimis călare la câmpie zece mii de suliţaşi ca să bage groaza în vrăjmaşii noştri. Acum mă tem că vor fi mai puţini; căci n-am să-mi las fortăreţele nepăzite. Dar chiar şi aşa, măcar şase mii tot mă vor urma. Ci spune-i lui Denethor că la acest ceas de restrişte însuşi regele Obştii va coborî în ţinutul Gondor, chiar dacă nicicând nu va face drumul de întoarcere. Drumul este lung, dar omul şi animalul trebuie să ajungă la capătul lui cu destulă putere să poată lupta. De mâine dimineaţă într-o săptămână veţi auzi strigătul Fiilor lui Eorl coborând de la Miazănoapte.

- O săptămână! exclamă Hirgon. Asta e, dacă aşa trebuie să fie, atunci aşa să fie. Nu se ştie însă dacă peste şapte zile de-acum încolo vă va fi dat să mai găsiţi doar ziduri preschimbate în ruine, asta dacă nu cumva primim un ajutor de unde nici cu gândul nu gândim. Măcar îi vei tulbura pe orci şi pe oamenii ăia oacheşi de la festinul lor din Turnul Alb.

- Măcar atât, aşa e, spuse Théoden. Dar eu însumi abia am sosit de la bătălie şi dintr-o călătorie lungă şi-acum mă voi duce să mă odihnesc. Rămâi aici peste noapte. Mâine vei vedea adunarea armiei din Rohan şi vei porni la drum cu inima mai uşoară după o asemenea privelişte, şi mai iute de picior pentru a duce veştile. Sfaturile sunt mai bune dimineaţa, iar noaptea poate schimba multe gânduri.

Cu aceste vorbe, regele se ridică din jilţ şi toţi ceilalţi făcură la fel.

- Duceţi-vă acum la culcare şi dormiţi bine, le ură el. Jupâne Meriadoc, nu mai am trebuinţă de serviciile dumitale în seara asta. Mâine dimineaţă însă fii pregătit, căci te voi chema de cum răsare soarele.

- Voi fi gata, zise Merry, chiar de mă vei ruga să te însoţesc pe Căile Morţilor.

- Nu cobi! îl mustră regele. Nu se ştie dacă nu cumva or să fie mai multe drumuri cărora să li se potrivească acest nume. Eu însă n-am spus că te voi ruga să mă însoţeşti pe vreun drum. Noapte bună!

- N-am să rămân aici numai ca să-l slujesc când o fi să se întoarcă! murmură Merry. N-am să rămân aici, n-am să rămân.

Tot repetându-şi aceste vorbe, adormi într-un târziu în cortul său. Fu trezit de un bărbat care-l zgâlţâia.

- Trezeşte-te, jupâne Holbytla, trezeşte-te! striga acesta.

Cu greu Merry se smulse din visele sale adânci şi sări în capul oaselor speriat. Afară era încă întuneric, cel puţin aşa i se păru lui.

- Care-i baiul? întrebă.

- Te cheamă regele.

- Da’ încă n-a răsărit Soarele.

- Aşa-i, şi nici n-o să răsară astăzi, jupâne Holbytla. Ai zice că nici nu va mai răsări vreodată. Sub norul ăsta, Timpul însă nu stă pe loc, chiar de-i pierdut Soarele pentru totdeauna. Grăbeşte-te!

Îmbrăcându-se în grabă cu ce i-a căzut la îndemână, Merry se uită afară. Lumea întreagă era cufundată în întuneric. Însuşi văzduhul părea cafeniu, iar lucrurile din jur erau negre şi cenuşii şi lipsite de umbră; peste tot împrejur domnea o linişte profundă. Nu se zărea nici urmă de nor, decât poate departe, la apus, unde cele mai îndepărtate degete bâjbâitoare ale marelui întuneric se târau încă încoace şi printre ele picura o geană de lumină. Deasupra capului atârna un acoperiş greu, mohorât şi fără de formă, iar lumina mai curând lipsea decât creştea.

Merry văzu că mulţi oameni stăteau şi se uitau în sus, murmurând; chipurile lor erau cenuşii, triste şi pe unele dintre ele se citea spaima. Cu inima strânsă se îndreptă spre pavilionul regelui. Hirgon, călăreţul din Gondor, ajunsese acolo înaintea lui şi alături de el se afla un alt om, semănând cu acesta la chip şi purtând aceleaşi veşminte, numai că era mai scund şi mai lat în umeri. Când intră Merry, acesta tocmai îi vorbea regelui.

- Vine dinspre Mordor, stăpâne, spunea. A început de cu seară, după apusul soarelui. De pe crestele Lanţului Răsăritean al ţinutului domniei tale l-am văzut înălţându-se şi târându-se pe cer şi cât am călărit întreaga noapte s-a întins în urma mea, mâncând stelele. Acum norul cel mare atârnă peste întreg ţinutul, de aici până la Munţii Umbrei; şi se îngroaşă tot mai mult. Războiul a început.

O vreme regele rămase tăcut. Într-un târziu spuse:

- Vasăzică am ajuns şi la asta în cele din urmă; marea bătălie a vremurilor noastre, în care vor dispărea multe. Măcar nu mai e nevoie să ne ascundem. Vom apuca pe drumul drept şi deschis şi cât se va putea de iute. Să sune adunarea, fără zăbavă, nu mai aşteptăm pe nimeni care zăboveşte. Aveţi provizii îndestulătoare în Minas Tirith? Căci dacă e să pornim acum în grabă mare, atunci trebuie să călătorim fără altceva decât cu atâta hrană şi apă cât să ne ajungă până la bătălie.

- Proviziile sunt de mult pregătite, îl linişti Hirgon. Călătoriţi cu poveri cât mai uşoare şi cât puteţi de iute!

- Atunci, Éomer, dă-le de ştire pristavilor, porunci Théoden. Călăreţii să se încoloneze!

Éomer ieşi şi curând se auziră trâmbiţe răsunând în Adăpost, cărora alte trâmbiţe le răspunseră de jos, din vale; însă chemarea lor nu mai era limpede şi vitează, cum i se păruse lui Merry cu o seară înainte. Ci mohorâtă, aspră în văzduhul acela greu, un hârâit ameninţător.

Regele se răsuci spre Merry.

- Plec la război, jupâne Meriadoc, zise. Peste puţin timp mă aştern la drum. Te eliberez de orice îndatorire faţă de mine, dar nu înseamnă că pun capăt şi prieteniei ce ţi-o port. Vei rămâne aici şi, dacă doreşti, poţi să intri în serviciul lui Lady Éowyn, căci ea va cârmui poporul cât lipsesc eu.

- Da’… da’… domnia ta, se bâlbâi Merry, ţi-am oferit spada mea. Nu vreau să mă despart de domnia ta astfel, Rege Théoden. Şi cum toţi prietenii mei au plecat la bătălie, m-aş ruşina să rămân de căruţă.

- Dar noi călătorim pe cai înalţi şi iuţi, spuse Théoden; şi oricât de vitează e inima ta, nu poţi călări un asemenea animal.

- Atunci leagă-mă de spinarea unuia dintre ei, sau lasă-mă să atârn de scară sau orice altceva, nu se dădu bătut Merry. De alergat e cale lungă; dar voi alerga dacă altfel nu se poate, chiar de-ar fi să-mi tocesc picioarele şi să ajung la câteva săptămâni după voi.

Théoden zâmbi.

- Decât aşa, mai degrabă te duc cu mine în şa, pe Coamă de Nea, spuse el. Măcar până la Edoras să călăreşti cu mine, şi acolo poţi să rămâi să admiri Lăcaşul Auriu; căci aceasta este calea pe care o voi urma. Stybba te poate duce atâta drum; marea cursă nu va începe decât când vom ajunge la câmpie.

- Vino, Meriadoc! spuse Éowyn, ridicându-se în picioare. Vreau să-ţi arăt veşmintele pe care ţi le-am pregătit.

Ieşiră împreună şi, în vreme ce treceau printre corturi, ea adăugă:

- E singura rugăminte pe care mi-a făcut-o Aragorn, anume să fii înarmat pentru bătălie. I-am îndeplinit-o după cum am putut mai bine. Căci inima-mi spune că vei avea trebuinţă de ele înainte să se sfârşească totul.

Îl duse pe Merry la o baracă aflată printre corturile unde era adăpostită garda regală; şi acolo un armurier îi aduse lui Éowyn un coif mic, un scut rotund şi alte lucruri trebuincioase.

- Za nu am găsit care să ţi se potrivească, şi nici timp nu am avut să făurim o asemenea cămaşă; dar uite aici un veston de piele, un brâu şi un pumnal. Spadă ai.

Merry făcu o plecăciune şi domniţa îi arătă scutul, care semăna cu acela ce-i fusese dat lui Gimli şi purta pe el însemnul calului alb.

- Ia toate aceste lucruri şi să-ţi poarte noroc! Drum bun, jupâne Meriadoc! Dar poate că ne vom mai întâlni noi doi.

Şi astfel a fost că în tristeţea tot mai apăsătoare din jur, Regele Obştii se pregăti să-şi conducă armia de Călăreţi pe drumul ce se îndrepta spre răsărit. Inimile erau grele şi mulţi tremurau de frică la adăpostul întunericului. Cu toate acestea, erau un popor dârz, credincios stăpânului lor, încât văicăreli ori suspine nu se prea auzeau, nici măcar în tabăra din Adăpost unde erau găzduiţi cei refugiaţi din Edoras - femei, copii, bătrâni. Ştiau ce le era sortit, dar aşteptau totul în tăcere.

Alte două ore trecură ca gândul, regele încalecă pe calul său alb care lucea în lumina aceea palidă. Arăta mândru şi înalt, chiar dacă pletele ce ieşeau de sub coif erau ninse; şi mulţi se minunară de el şi prinseră curaj văzându-l atât de falnic şi netemător.

Iar dincolo, pe pajiştile netede de pe malul râului zgomotos, Călăreţii înarmaţi până-n dinţi, cam la vreo cinci mii şi cinci sute, erau rânduiţi în companii multe la număr, şi pe lângă ei alte sute de bărbaţi ce aduceau cai de rezervă purtând poveri uşoare. O singură trâmbiţă răsună. Regele înălţă mâna, după care, în tăcere, armia Obştii se urni din loc. În frunte mergeau doisprezece dintre oamenii de casă ai regelui, călăreţi vestiţi în tot ţinutul. După ei veneau regele cu Éomer la dreapta sa. Îşi luase rămas-bun de la Éowyn sus, în Adăpost, şi amintirea îl îndurera; acum însă trebuia să se gândească la drumul ce-i stătea în faţă. În urma lui venea Merry, călare pe Stybba, împreună cu cei doi soli din Gondor, urmaţi imediat de alţi doisprezece călăreţi de casă ai regelui. Trecură prin dreptul coloanelor lungi de bărbaţi care aşteptau aspri şi împietriţi la chip. Dar când ajunseră aproape de capătul şirului, unul dintre aceşti bărbaţi îşi ridică privirile şi le aţinti asupra hobbitului. Un bărbat tânăr, îşi spuse Merry întorcându-i căutătura, mai scund şi mai firav decât mulţi dintre ei. Sclipirea din ochii lui limpezi şi cenuşii îl înfioră pe hobbit, căci dintr-o dată îşi dădu seama că privea la chipul unui om fără de speranţă care merge să-şi găsească moartea.

Pe drumul cenuşiu porniră, de-a lungul Izvorului Zăpezii ce se prăvălea peste pietrele albiei; printre cătunele Pârâiaşul de Sus şi Furtunoasa de Jos, unde din pragul întunecat al caselor îi priveau multe chipuri triste de femei; şi astfel, fără corn sau harpă, sau glasuri cântătoare de bărbaţi, începu marele marş spre Răsărit, despre care cântecele din Rohan aveau să povestească vreme de multe vieţi omeneşti ce au urmat.

Cu adevărat, în tot mai adâncă înnegurare ajunse regele în Edoras, cu toate că ziua era la amiază. Acolo se opri doar cât să i se alăture alţi şaizeci de Călăreţi ce ajunseseră mai târziu la locul de adunare. Mâncă ceva şi se pregăti din nou de drum, luându-şi rămas-bun de la scutierul său. Dar Merry îl rugă încă o dată să-i îngăduie să-l însoţească.

- Asta nu e o călătorie pentru căluţi ca Stybba, după cum ţi-am mai spus, răspunse Théoden. Şi într-o bătălie din cea pe care presimt că o vom purta pe câmpiile din Gondor, ce vei face Domnia ta, jupâne Meriadoc, chiar de eşti thain al sabiei şi inima ţi-e mai mare decât statul?

- Cât despre asta, cine-ar putea şti? cugetă Merry. Dar, pe de altă parte, stăpâne, de ce m-ai luat drept scutier, dacă nu pentru a sta alături de Domnia ta? Unde mai pui că nu-mi doresc să povestească mai încolo cântecele despre mine c-am fost mereu lăsat de căruţă!

- Te-am primit în slujba mea pentru a te proteja, precum şi pentru că aşa am vrut. Nici unul dintre Călăreţii mei nu te poate duce drept povară. Dacă bătălia s-ar ţine în faţa porţilor mele, poate că de faptele tale şi-ar aminti menestrelii; dar până la Fortăreaţa Colnicului, unde este stăpân Denethor, mai sunt o sută de leghe. Şi cu asta am zis ce-am avut de spus.

Merry făcu o plecăciune şi se depărta nefericit, privind însă lung la şirurile de călăreţi. Companiile se pregăteau de plecare: bărbaţii strângeau chingile, potriveau şeile, îşi mângâiau caii; unii priveau cu nelinişte la cerul tot mai coborât. Un călăreţ se apropie pe neobservate de hobbit şi-i şopti la ureche:

- Unde nu te aştepţi se deschide un drum, aşa spune o vorbă de-a noastră. Iată-mă-s.

Merry ridică privirile şi văzu că era călăreţul tânăr pe care-l băgase de seamă în acea dimineaţă.

- Doreşti să mergi acolo unde merge şi Seniorul Obştii: ţi-o citesc pe chip.

- Aşa e, recunoscu Merry.

- Atunci vei merge cu mine. Te voi duce în şa înaintea mea, la adăpostul mantiei mele, până ajungem departe, pe câmp şi întunericul devine şi mai negru. O asemenea silinţă nu trebuie refuzată. Nu scoate nici un cuvânt despre asta nimănui, şi vino!

- Îţi mulţumesc din suflet! răspunse Merry. Mulţumesc, domnule, chiar dacă nu-ţi cunosc numele.

- Chiar nu mi-l ştii? şopti Călăreţul. Atunci spune-mi Dernhelm[3].

Aşa s-a făcut că, atunci când regele porni la drum, în faţa lui Dernhelm, în şa, şedea Meriadoc hobbitul, şi marele armăsar sur Suflare de Vânt nici nu se sinchisea de povară; căci Dernhelm era mai uşor ca mulţi bărbaţi, chiar dacă sprinten şi bine legat.

Tot mai adânc pătrundeau în negură. Noaptea făcură popas în desişul sălciilor din locul unde Izvorul Zăpezii se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, la douăsprezece leghe la răsărit de Edoras. Şi apoi mai departe, străbătând Landele; şi Hotarul Smârcurilor unde, la dreapta lor, codrii de stejar urcau până la poalele dealurilor, sub umbra aruncată de întunecatul Halifirien, aproape de fruntariile Gondorului; dar departe, la stânga lor, negurile adăstau peste mlaştinile muiate de gurile Scăldătorii Enţilor. Şi în acest timp primeau veşti despre războiul de la Miazănoapte. Oameni singuratici, călărind ca nebunii, aduceau vorbă despre vrăjmaşii ce atacau hotarele răsăritene, despre armate întregi de orci care pătrundeau în Platoul Golaş al Rohanului.

- Călăriţi mai departe! Tot înainte! striga Éomer. Prea târziu să ne abatem din drum. Smârcurile Scăldătoarei o să ne apere flancul. Iuţeală e tot ce ne trebuie acum. Călăriţi!

Regele Théoden părăsi astfel ţinutul său şi, leghe după leghe, drumul cel lung începu să cotească, lăsând în urmă dealurile pe care se aprindeau focurile de avertizare: Calenhad, Min-Rimmon, Erelas, Nardol. Focurile erau stinse pe culmile lor. Pământurile erau cenuşii peste tot în jur şi tăcute; iar umbra se adâncea din ce în ce în faţa lor, iar nădejdile mureau în inimi.

IV Asediul Gondorului

Pippin fu trezit de Gandalf. În încăperea lor erau aprinse lumânările, căci prin ferestre pătrundea doar o rază de lumină; văzduhul era greu, ca înaintea tunetului.

- Ce oră-i? întrebă Pippin căscând.

- Trecut de două, spuse Gandalf. E vremea să te scoli şi să te găteşti. Eşti chemat la Seniorul oraşului să afli care ţi-s îndatoririle.

- Şi o să-mi dea să şi mănânc?

- Nu! Eu îţi dau; e tot ce primeşti până la prânz. Mâncarea este de-acum drămuită, aşa sună porunca.

Pippin privi chiondorâş la bucăţica de pâine şi fărâma de unt câtuşi de puţin îndestulătoare (gândi el), alături de care se găsea o cană de lapte smântânit.

- De ce m-ai adus aici? întrebă el.

- Ştii foarte bine de ce. Ca să te feresc de nenorociri; şi dacă nu-ţi place că te afli aici, aminteşte-ţi rogu-te că ţi-ai făcut-o cu mâna ta.

Pippin tăcu mâlc.

După puţină vreme, străbătea încă odată, alături de Gandalf, coridorul friguros până la uşa ce dădea în Sala Turnului. Acolo şedea Denethor, în întunecimea cenuşie a marii încăperi, ca un păianjen bătrân şi răbdător (îşi spuse Pippin); ai fi zis că nu se clintise câtuşi de puţin din ziua precedentă. Îi făcu semn lui Gandalf să se aşeze, dar hobbitul fu lăsat să stea în picioare, nebăgat în seamă. Deodată, bătrânul se răsuci spre el:

- Ei, jupâne Peregrin, nădăjduiesc că ţi-ai petrecut ziua de ieri cu folos şi după bunul plac, aşa e? Deşi mă tem că în oraşul ăsta masa nu e într-atât de îmbelşugată precum ţi-ai dori.

Pippin avu sentimentul stânjenitor că mai tot din ceea ce spusese ori făcuse ajunsese oarecum la cunoştinţa Seniorului Oraşului şi că bătrânul putea chiar să-i citească şi gândurile. Nu răspunse.

- Acum că eşti în serviciul meu, ce ai dori să faci?

- Credeam, stăpâne, că-mi veţi spune care mi-s îndatoririle.

- Ţi le voi spune, după ce voi afla de ce eşti în stare, i-o întoarse Denethor. Dar asta poate că voi afla mai curând dacă te ţin alături de mine. Scutierul meu a cerut învoire să se ducă la garnizoana aflată în afara Turnului, astfel că o vreme o să-i ţii locul. Mă vei servi, vei fi solul meu şi vei sta de vorbă cu mine dacă războiul şi sfatul îmi vor lăsa ceva răgaz. Ştii să cânţi?

- Da. Mă rog, da, destul de bine pentru ai mei acasă. Dar, stăpâne, noi nu avem cântece potrivite pentru săli din cele mari şi pentru vremuri de război. Arareori cântăm despre lucruri mai cumplite decât vântul ori ploaia. Şi cele mai multe din cântecele mele sunt despre lucruri ce ne fac să râdem; sau despre mâncare şi băutură, de bună seamă.

- Şi de ce ar fi asemenea cântece nepotrivite pentru sălile mele, sau pentru ceasuri ca acestea de acum? Oare noi cei care trăim de atâta vreme sub apăsarea Umbrei nu avem voie să auzim ecouri dintr-o lume ce nu a fost tulburată de ea? Abia atunci vom simţi că veghea noastră nu a fost în zadar, deşi poate că nimeni nu ne va mulţumi pentru ea.

Pippin simţi cum i se strânge inima. Nu-i plăcea defel ideea de a-i cânta vreun cântec din Comitat Seniorului din Minas Tirith, cu atât mai puţin cele caraghioase pe care le ştia cel mai bine; erau prea… mă rog, prea de la ţară pentru o asemenea ocazie. Dar, deocamdată, fu iertat de această încercare. Nu i se porunci să cânte. Denethor se întoarse către Gandalf, ca să-l întrebe despre rohirrimi şi despre ce anume aveau ei de gând să facă, şi ce gândea Éomer, nepotul regelui, de toate câte se întâmplau. Da’ multe mai ştia Seniorul despre o seminţie care trăia atât de departe, îşi spunea uimit Pippin, gândindu-se că trebuie să fi trecut mulţi ani de când Denethor însuşi plecase pe meleaguri străine.

La un moment dat, Denethor îi făcu semn hobbitului că poate să plece.

- Du-te la arsenalul Citadelei, îi spuse, şi ia-ţi de acolo uniforma Turnului şi toate cele de trebuinţă. Am dat poruncă încă de ieri să-ţi fie pregătite. După ce te-ai echipat, întoarce-te aici!

Şi, într-adevăr, Pippin se pomeni curând înveşmântat în straie ciudate, negre şi argintii la culoare. Avea o cămaşă de zale micuţă, ca pentru el, cu inele făcute parcă din oţel, cu toate că erau negre ca tăciunele; şi un coif înalt, în formă de coroană, cu aripi mici de corb de o parte şi de alta, cu o stea de argint în mijlocul inelului coroanei. Peste za i se dăduse un surtuc scurt, negru, cu broderie de argint pe piept, înfăţişând Copacul. Vechile lui haine au fost împăturite frumos şi puse deoparte, dar i s-a îngăduit să păstreze mantia cenuşie primită în Lórien, nu însă şi să o poarte cât era la datorie. Arăta acum ca un adevărat Ernil i Pheriannath, Prinţul Piticuţilor, cum îl numiseră cei de acasă - numai că el nu ştia acest lucru, doar că se simţea tare stingherit. Şi întunecimea începu să-i apese inima.

Ziua rămase înnegurată şi întunecoasă. De la zorii lipsiţi de soare şi până seara, umbra densă se adânci şi mai mult şi inimile tuturor celor din Oraş erau grele. În înaltul cerului, un nor mare se târa încet spre apus dinspre Tărâmul Negru, devorând orice rază de lumină, purtat de vântul războiului; sub el, văzduhul era neclintit, rară pic de vânt, parcă întreaga Vale a Anduinului stătea în aşteptarea unei furtuni devastatoare.

Cam pe la ceasurile unsprezece, eliberat în sfârşit din serviciu pentru un scurt răgaz, Pippin plecă să caute ceva de mâncare şi de băut ca să-şi mai veselească inima grea şi să poată îndura mai uşor sarcina de a-l servi pe Senior. La popotă îl întâlni din nou pe Beregond, care tocmai sosise de la Pelennor, unde fusese trimis cu o solie pentru cei din Turnurile de Pază dinspre Drumul Pietruit. Urcară împreună pe ziduri, căci Pippin se simţea ca într-o închisoare chiar şi în spaţioasa citadelă. Se aşezară din nou unul lângă altul în ambrazura ce dădea spre răsărit, tot acolo unde mâncaseră şi stătuseră de vorbă cu o zi înainte.

Era ceasul apusului, dar uriaşul nor se întinsese de-acum până departe, spre vest, şi doar atunci când se cufundă în mare reuşi Soarele să scape de apăsarea norului şi să trimită o ultimă rază de rămas-bun înainte de lăsarea întunericului, şi tot atunci îl zări şi Frodo, la Răscruce, atingând capul regelui căzut. Dar până la câmpiile Pelennor, străjuite de Mindolluin, nu ajunse nici o rază; acestea au rămas cafenii şi mohorâte.

Lui Pippin i se părea că trecuseră ani mulţi de când şezuse întâia dată acolo, într-un timp pe jumătate uitat când încă mai era hobbit, un călător cu inima uşoară, aproape neatinsă de primejdiile prin care trecuse. Şi uite că acum era un soldăţel într-un oraş ce se pregătea pentru marele asalt, îmbrăcat în veşmintele mândre însă mohorâte ale Turnului de Strajă.

În altă vreme şi în alt loc poate că Pippin s-ar fi mândrit cu noul lui veşmânt, dar ştia că de data asta nu lua parte la un joc; ci era fără nici o urmă de îndoială slujitorul unui stăpân înverşunat aflat în cea mai cumplită primejdie. Cămaşa lungă de zale îl împovăra, iar coiful îi apăsa creştetul. Mantia şi-o pusese deoparte, pe bancheta de piatră. Îşi întoarse privirile obosite de la câmpurile de jos, tot mai întunecate, şi căscă, apoi oftă.

- Te-a obosit ziua de azi? întrebă Beregond.

- Cam aşa, spuse Pippin, foarte tare. Obosit de stat degeaba şi de aşteptare. Mi-am tocit călcâiele bătându-le la uşa stăpânului meu ore nesfârşit de lungi, în timp ce el ţinea sfat cu Gandalf şi Prinţul şi alţi mai-mari. Iar eu nu-s deprins, jupâne Beregond, să-i servesc flămând pe alţii în timp ce mănâncă. Crede-mă, e o încercare tare dureroasă pentru un hobbit, zău aşa. Cu siguranţă că ai să zici că ar trebui să mă simt mult mai onorat. Dar cu ce mă aleg din onoarea asta? Dacă-i pe-aşa, ce rost mai are să mănânci şi să bei sub umbra asta târâtoare? Ce mai înseamnă? Până şi aerul pe care-l respirăm pare gros şi cafeniu! Întunecimi din astea sunt obişnuite pe aici pe la voi când bate vântul dinspre Răsărit?

- Ba deloc, asta nu-i vreme din lumea noastră. E o unealtă a răutăţii lui; vapori din clocotirile Muntelui de Foc, pe care îi trimite el ca să ne întunece inimile şi judecata şi chiar izbuteşte. Uf, de s-ar întoarce odată Seniorul Faramir. El nu s-ar pierde cu firea. Dar cine să ştie dacă se va întoarce vreodată de dincolo de Râu, din întunecime?

- Mda, făcu Pippin, şi Gandalf e neliniştit. Îmi vine să cred că a fost tare descumpănit că nu l-a găsit pe Faramir aici. Unde s-o fi dus? A plecat de la sfatul cu Seniorul încă înainte de masa de prânz şi nu era în toane bune, aşa mi s-a părut. Te pomeneşti că presimte că va primi veşti proaste.

Dintr-o dată, în timp ce vorbeau, ceva îi făcu să îngheţe, să se preschimbe în stane. Pippin se ghemui la pământ şi-şi duse mâinile la urechi; dar Beregond, care, vorbind de Faramir, îşi îndreptase privirile dincolo de parapet, rămase încremenit, fără să-şi întoarcă ochii măriţi de uluială. Pippin cunoştea ţipătul cutremurător pe care-l auzise: acelaşi pe care-l auzise cu mult timp în urmă, în Smârcurile din Comitat, dar acum răsunase mai puternic, mai plin de ură, străpungându-i inima cu o disperare otrăvitoare.

Într-un târziu, Beregond spuse cu mare greutate:

- Au venit! Fă-ţi curaj şi priveşte! Jos acolo, la creaturile alea scârbavnice.

Fără tragere de inimă, Pippin se cocoţă pe bancheta de piatră şi privi peste zid. Dedesubt se desluşea cu greu Pelennorul, pierzându-se spre abia ghicita linie a Râului cel Mare. Numai că acum, Pippin zări în văzduhul de sub el, rostogolindu-se cu repeziciune peste câmpie, precum umbre ale unei nopţi venite prea devreme, cinci creaturi aducând a păsări, asemenea în hidoşenie cu zburătoarele ce se hrănesc cu stârvuri, dar mai mari decât vulturii şi la fel de crude precum Moartea. Ba se repezeau până la o aruncătură de săgeată de ziduri, ba se depărtau în cercuri largi.

- Călăreţii Negri! murmură Pippin. Călăreţi Negri ai văzduhului! Beregond! strigă el deodată, vezi cum caută ceva? Uite cum se rotesc si se reped de fiecare dată până la locul acela acolo jos! Şi vezi ceva mişcându-se pe pământ? Nişte fiinţe mici şi negre. Da, bărbaţi călare: patru sau cinci. Ah! Nu mă pot uita! Gandalf! Gandalf, Salvează-ne!

Încă un ţipăt prelung izbucni şi apoi se stinse, şi Pippin se dădu îndărăt de la zid, gâfâind ca un animal încolţit. Pierdut şi parcă venind de departe prin acel ţipăt cutremurător, Pippin auzi înălţându-se până la el, de jos, chemarea unei trâmbiţe, sfârşită pe o notă înaltă şi prelungă.

- Faramir! Seniorul Faramir! El sună din trâmbiţă! strigă Beregond. Inimă vitează! Dar cum să răzbească el până la Poartă, când ulii ăştia, scârboşeniile astea venite parcă din iad folosesc alte arme decât frica? Uite! Nu se dau bătuţi. Vor ajunge la Poartă! Nu! Caii-s apucaţi de streche. Uite! l-au aruncat din şa; acum aleargă pe jos. Nu, unul a rămas în şa, dar fuge după ceilalţi cai. Ăsta trebuie să fie Căpitanul, el poate să stăpânească şi fiarele şi oamenii. Ah! o zburătoare d-astea îngrozitoare se repede asupra lui. Ajutor! Ajutor! Nu iese nimeni să-l ajute? Faramir!

Strigând acestea, Beregond porni ca din puşcă şi dispăru în întuneric. Ruşinat de spaima lui, în vreme ce Beregond străjerul se gândise, iată, mai întâi la căpitanul pe care-l iubea atât, Pippin se cocoţă înapoi pe banchetă şi se uită afară. În aceeaşi clipă zări o scăpărare de alb şi argintiu venind dinspre Miazănoapte, asemenea unei stele mici peste câmpiile cufundate în noapte: se apropia cu iuţeala unei săgeţi şi creştea văzând cu ochii, urmând aceeaşi direcţie cu a celor patru care fugeau spre Poartă. Lui Pippin i se năzări că zăreşte o lumină palidă înconjurând scăpărarea, în faţa căreia umbrele grele se retrăgeau; şi apoi, pe măsură ce se apropia de el, i se păru că aude, ca un ecou din ziduri, o voce măreaţă chemând.

- Gandalf! strigă Pippin. Gandalf! Mereu apare când nevoia e mai mare. Du-te! Du-te, Călăreţule Alb! Gandalf! Gandalf! ţipă el sălbatic, parcă era un spectator la o cursă nemaipomenită, îndemnând un alergător ce nu mai are nevoie de încurajări.

Numai că umbrele cele întunecate şi rotitoare îl zăriseră şi ele pe nou-venit. Una se îndreptă spre el; dar, din câte îşi dădu Pippin seama, Gandalf ridică mâna şi din ea ţâşni în sus un toiag de lumină albă. Nazgûlul scoase un vaier lung şi se depărta iute; ceilalţi patru ezitară, apoi se înălţară în spirale rapide şi o luară spre răsărit, făcându-se nevăzuţi într-un nor jos; peste Pelennor negura părea că se rărise întrucâtva.

Pippin privi la ce se întâmpla pe pământ şi-i văzu pe cel rămas în şa şi pe Călăreţul Alb întâlnindu-se şi oprindu-se, în aşteptarea celor care rămăseseră fără cai. Din Oraş ieşeau acum Călăreţi, alergându-le în întâmpinare; curând zidurile exterioare îi ascunse privirii şi Pippin înţelese că trecuseră sub Poartă. Bănuind că vor veni fără întârziere la Turn şi la Majordom, fugi şi el către intrarea citadelei. Acolo i se alăturară mulţi alţii care urmăriseră de pe zidurile înalte cursa şi cum fuseseră salvaţi cei patru.

Nu trecu mult până când de pe străzile ce urcau dinspre cercurile exterioare se auzi larmă mare, cu urale şi voci care strigau numele lui Faramir şi Mithrandir. Curând Pippin zări torţe şi doi călăreţi care înaintau încet, urmaţi de o mulţime de oameni: unul dintre cei doi era înveşmântat în alb, însă fără lucirea dinainte, ci palid în lumina crepusculară, ca şi când focul i se stinsese ori fusese acoperit; celălalt purta straie întunecate şi ţinea capul plecat. Au descălecat amândoi şi, dând caii în grija rândaşilor, se apropiară de santinela porţii: Gandalf ţinându-se drept, cu mantia cenuşie fluturând în spate şi cu un foc încă mocnind în priviri; însoţitorul său, îmbrăcat în verde, cu mers încet, clătinându-se puţin, ca un om obosit ori rănit.

Pippin îşi făcu loc în faţă când cei doi trecură pe sub felinarul agăţat de bolta porţii, şi văzând chipul palid al lui Faramir, simţi cum i se opreşte respiraţia în piept. Era faţa cuiva peste care se abătuse o spaimă sau o suferinţă mare, dar care izbutise să o înfrângă şi acum era liniştit. Stătu o vreme de vorbă cu străjerul porţii, mândru şi grav, şi, privindu-l, Pippin îşi dădu seama cât de mult semăna cu fratele său Boromir - pe care Pippin îl îndrăgise din prima clipă, admirându-i felul maiestuos, dar în acelaşi timp cumsecade, de a se purta. Cu toate acestea, uitându-se la Faramir, hobbitul îşi simţi inima dintr-o dată cuprinsă în mod ciudat de un sentiment care nu-l mai încercase până atunci. Omul acesta avea un aer de mare nobleţe, aşa cum numai Aragorn trăda uneori, poate mai puţin nobil ca al acestuia din urmă, dar şi mai puţin imprevizibil şi distant: aerul unui Rege al Oamenilor, născut mai de curând, însă purtând înţelepciunea şi tristeţea Seminţiei Străvechi. Acum înţelegea de ce Beregond îi rostea numele cu iubire. Era o căpetenie pe care oamenii o urmau de bunăvoie, chiar şi sub umbra aripilor negre.

- Faramir! strigă el cu voce tare, laolaltă cu ceilalţi. Faramir!

Şi Faramir, prinzând vocea lui ciudată printre uralele oamenilor din Oraş, se răsuci şi privi uimit în jos spre el.

- Dar tu de unde-ai apărut? întrebă. Un piticuţ, şi încă îmbrăcat uniforma Turnului! De unde…?

Dar Gandalf se apropie iute de el şi spuse:

- A venit cu mine din Ţara Piticuţilor. Cu mine a venit. Dar să nu mai zăbovim aici. Sunt multe de spus şi de făcut, iar tu eşti ostenit. Ne va însoţi. Va trebui s-o facă, pentru că, dacă nu cumva şi-o fi uitat noile îndatoriri mai curând decât le uit eu, trebuie să se găsească din nou în preajma stăpânului său în acest ceas. Haide, Pippin, urmează-ne!

În cele din urmă ajunseră în camera de taină a Seniorului Oraşului. Câteva jilţuri adânci fuseră aşezate în jurul unui vas plin cu jăratic; vinul nu întârzie să apară; iar Pippin, aproape nebăgat în seamă, stătea în spatele jilţului lui Denethor, fără să-şi mai simtă oboseala, atât de dornic era să prindă tot ce se spunea.

Faramir luă o bucată de pâine albă şi o cană cu vin şi se aşeză pe un taburet la stânga tatălui său. De partea cealaltă, la o oarecare distanţă, şedea Gandalf, într-un jilţ din lemn sculptat; părea că doarme. Căci la început Faramir vorbi doar de solia ce i se încredinţase cu zece zile în urmă, iar acum aducea veşti despre Ithilien şi despre mişcările Duşmanului şi ale aliaţilor săi; povesti despre lupta dusă pe drum când oamenii din Harad şi fiara lor uriaşă fuseseră nimiciţi: era ca un căpitan care dă socoteală mai-marelui său despre fapte ce mai fuseseră auzite şi înainte, mărunţişuri despre răfuieli la hotare ce acum păreau fără rost şi încă şi mai mărunte, despuiate de fala lor.

Dintr-o dată Faramir privi spre Pippin.

- Dar acum am ajuns la lucruri ciudate, zise el. Căci acesta nu e primul piticuţ pe care mi-a fost dat să-l văd apărând din legendele de la Miazănoapte pe tărâmurile de la Miazăzi.

La aceste vorbe, Gandalf tresări şi-şi încleştă mâinile pe braţele jilţului; nu spuse însă nimic, şi cu o privire opri exclamaţia ce dădea să scape de pe buzele lui Pippin. Denethor privi la chipurile lor şi clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să le dea de înţeles că citise multe pe ele înainte ca vorbele să fi fost rostite. Încet, în timp ce toţi ceilalţi stăteau tăcuţi şi ascultau, Faramir le depănă povestea sa, cu ochii aţintiţi aproape tot timpul la Gandalf, deşi când şi când şi-i furişa spre Pippin, parcă pentru a-şi reîmprospăta în minte amintirea celorlalţi hobbiţi văzuţi de el.

În vreme ce le spunea cum se întâlnise cu Pippin şi cu servitorul său şi cum şi ce anume se întâmplase la Henneth Annûn, Pippin băgă de seamă că mâinile lui Gandalf tremurau încleştate pe lemnul sculptat al jilţului. Arătau albe şi bătrâne şi, privindu-le, Pippin înţelese, cu un fior de teamă ce-l cuprinsese brusc, că Gandalf, însuşi Gandalf, era tulburat, chiar speriat. Aerul din încăpere era închis, neclintit. Într-un târziu, când Faramir vorbi despre despărţirea de călători şi de hotărârea lor de a ajunge la Cirith Ungor, vocea îi căzu, iar el dădu din cap şi oftă. Gandalf ţâşni în picioare.

- Cirith Ungor? Valea Morgul? întrebă el. Când, Faramir, când? Când te-ai despărţit de ei? Când ar fi să ajungă în Valea aia blestemată?

- Acum două zile, dimineaţa, m-am despărţit de ei, răspunse Faramir. Cincisprezece leghe sunt de acolo până la Valea Morgulduin, dacă au luat-o drept spre Miazăzi; iar de acolo încă cinci leghe la apus de Turnul cel blestemat. Mai iute de azi nu au cum să ajungă, şi poate că nici nu au ajuns încă. Da, înţeleg de ce te temi. Dar întunericul nu e pricinuit de încercarea lor. A început ieri pe înserat şi până la lăsatul nopţii întregul Ithilien era acoperit de umbră. Pentru mine este limpede că Duşmanul plănuia de mult să ne atace şi ceasul asaltului fusese hotărât înainte să le dau eu drumul călătorilor să plece.

Gandalf măsura încăperea fără astâmpăr.

- Acum două zile dimineaţa, aproape trei zile de călătorie! cumpăni el cu voce tare. Cât e de departe locul unde v-aţi despărţit?

- Douăzeci şi cinci de leghe, să zic, în linie dreaptă. Dar n-am putut ajunge mai degrabă. Aseară am făcut popas la Cair Andros, insula aceea lungă din mijlocul Râului, spre miazănoapte, pe care o ţinem spre apărare; şi aveau cai ţinuţi pe malul ăstălalt. Pe măsură ce e întindea întunericul, am ştiut că trebuia să mă zoresc, astfel că am pornit încoace cu trei însoţitori ce se simţeau în stare să călărească. Pe ceilalţi din compania mea i-am trimis spre miazăzi, să se alăture garnizoanei de la vadurile Osgiliath. Nădăjduiesc că n-am greşit făcând astfel? întrebă el privind la tatăl său.

- Dacă ai greşit? izbucni Denethor şi ochii îi scăpărară dintr-o dată. De ce mă întrebi pe mine? Oamenii se aflau sub comanda ta. Ori te pomeneşti că îmi ceri să judec toate faptele tale? Te porţi cu umilinţă în preajma mea, dar de multă vreme nu-mi mai iei în seamă sfaturile. Poftim, ai vorbit cu meşteşug, ca întotdeauna; dar oare nu ţi-am văzut privirile-ţi aţintite asupra lui Mithrandir, să vezi dacă spuneai bine ceea ce spuneai, sau poate că dezvăluiai prea multe? De multă vreme ţi-e inima în mâinile lui.

Tatăl tău, fiule, o fi el bătrân, dar încă n-a dat în mintea copiilor. Văd şi aud la fel de bine ca întotdeauna; şi tare puţine mi-au mai rămas ascunse din ceea ce ai spus doar pe jumătate sau ai lăsat nerostit. Cunosc dezlegarea multor cimilituri. Vai, vai, bietul Boromir!

Faramir însă spuse liniştit:

- Dacă ceea ce am făcut nu-ţi este pe plac, tată, tare bine ar fi fost dacă aş fi ştiut sfatul tău înainte să mi se pună pe umeri povara unei hotărâri atât de grele.

- Şi oare asta te-ar fi făcut să-ţi schimbi hotărârea? întrebă Denethor. Tot cum te-ar fi tăiat pe tine capul ai fi făcut, eu aşa socotesc. Prea bine te cunosc. De când te ştiu nu ţi-ai dorit altceva decât să apari maiestuos şi mărinimos ca un rege de demult, milostiv şi blând. S-ar potrivi toate acestea celor de viţă nobilă atunci când au frâiele în mâinile lor şi trăiesc în pace. Dar în vremuri de restrişte blândeţea poate fi răsplătită cu moarta.

- Atunci aşa să fie.

- Aşa să fie! strigă Denethor. Dar nu-i doar moartea ta la mijloc, Senior Faramir; ci şi a tatălui tău şi a întregului tău popor, pe care va trebui să-l protegui de-acum, căci Boromir s-a dus.

- Ai fi vrut poate să fi fost el în locul meu şi eu în al lui?

- Da, aşa aş fi vrut, cu adevărat. Căci Boromir mi-a fost credincios, nu s-a luat după sfaturile unui vrăjitor. Şi-ar fi amintit ce nevoie îl apasă pe tatăl său şi n-ar fi irosit norocul dat de soartă. El mi-ar fi adus un dar pe măsură de măreţ.

La care vorbe, lăsând preţ de o clipă orice reţinere deoparte, Faramir spuse:

- Te-aş ruga, tată, să-ţi aminteşti de ce am fost eu, şi nu el, cel care m-am aflat în Ithilien. Măcar o dată sfatul tău a fost urmat întocmai nu cu mult timp în urmă. Cel care i-a dat lui Boromir acea solie a fost tocmai Cârmuitorul Oraşului.

- Nu mai răscoli fierea în paharul pe care singur mi l-am pregătit să-l beau, îi ceru Denethor. Oare n-am gustat-o îndeajuns atâtea nopţi la rând, presimţind că la fund voi da peste ce-i încă şi mai amar? Şi cu adevărat aşa este. Ce n-aş da să nu fi fost aşa! Ce n-aş da ca obiectul acela să fi ajuns la mine!

- În privinţa asta poţi să stai liniştit! se băgă în vorbă Gandalf. Nicicând Boromir nu ţi l-ar fi adus ţie. A murit, şi bine a făcut că a murit; să doarmă în pace! Dar tu te amăgeşti singur. Boromir ar fi întins mâna după acest obiect şi luându-l ar fi căzut în ispită. L-ar fi păstrat pentru sine şi când ar fi venit înapoi acasă nu ţi-ai mai fi recunoscut fiul.

Chipul lui Denethor căpătă o expresie rece şi aspră.

- Pe Boromir nu l-ai fi putut mânui la fel de uşor, asta e, nu-i aşa? murmură el. Dar eu, care i-am fost tată, pot spune că mi l-ar fi adus mie. Eşti înţelept, Mithrandir, nu zic nu, însă nu stăpâneşti toată înţelepciunea lumii, oricâte vicleşuguri ai folosi. Şi se pot găsi sfaturi care nu sunt nici lucrări vrăjitoreşti şi nici pripeli nechibzuite. În această privinţă am de partea mea mai multă ştiinţă în înţelepciune decât ţi-ai putea imagina.

- Şi câtă ar fi înţelepciunea asta a ta? vru să ştie Gandalf.

- Destulă ca să înţeleg că două sunt nesăbuinţele ce trebuiesc ocolite. Primejdios este a folosi obiectul. Dar e curată nebunie, în acest ceas, să-l trimiţi cu un piticuţ fără minte chiar în ţara Duşmanului, aşa cum ai făcut tu împreună cu fiul ăsta al meu.

- Şi ce-ar fi făcut Seniorul Denethor?

- Nici una, nici cealaltă. Cu siguranţă însă că nimic nu l-ar fi convins să lase obiectul la voia întâmplării dincolo de orice speranţă, fără doar dacă ar fi nebun de-a binelea, riscând ruina tuturor dacă Duşmanul ar pune din nou mâna pe ceea ce a pierdut. Nu, nu, ar trebui păstrat bine, ascuns, ascuns undeva în adânc şi întuneric. Nicicum folosit, zic eu, decât dacă, împins de nevoie, n-ar mai avea altă ieşire, dar până atunci ar trebui ţinut cât mai departe de el, şi doar dacă victoria ar fi atât de deplină încât ceea ce ar urma nu ne-ar mai tulbura pe noi, căci cu toţii am fi morţi.

- Domnia ta nu te gândeşti decât la Gondor, ca întotdeauna, spuse Gandalf. Dar mai sunt şi alţi oameni, şi alte vieţi, iar timpul încă nu s-a sfârşit. Cât despre mine, mi-e milă chiar şi de sclavii lui.

- Şi unde vor căuta ajutor ceilalţi oameni, după ce cade Gondorul, întrebă Denethor. Dacă aş avea obiectul acela în tainiţele adânci ale Citadelei, n-am mai tremura de spaimă sub întunericul ăsta, temându-ne de tot ce poate fi mai rău, iar sfaturile noastre n-ar mai fi tulburate. Dacă nu crezi că pot să rezist acestei încercări, înseamnă că nu mă cunoşti.

- Oricum ar fi, încredere nu am în tine, recunoscu Gandalf. Dacă aş fi avut, aş fi trimis obiectul aici de la bun început, să ai tu grijă de el, şi n-am mai fi pătimit atâta nici eu, nici alţii. Iar acum, auzindu-te cum vorbeşti, am chiar şi mai puţină încredere în tine, cam tot atâta câtă am avut în Boromir. Stai aşa, nu te înfuria! Nici în mine nu am încredere, încât am refuzat obiectul chiar şi atunci când mi-a fost dăruit de bunăvoie. Tu eşti puternic, Denethor, şi stăpân pe tine însuţi în multe privinţe; dar dacă ai fi primit obiectul acesta, te-ar fi răpus. De-ar fi îngropat sub rădăcinile adânci ale muntelui Mindolluin, şi tot ţi-ar frige mintea pe măsură ce întunericul s-ar adânci, şi lucruri şi mai rele ce va să vină s-ar abate asupra noastră.

Preţ de o clipă, ochii lui Denethor scăpărară din nou când se aţintiră asupra lui Gandalf şi Pippin simţi în aer încordarea ce o năştea înfruntarea voinţelor lor; iar privirile lor păreau mai curând tăişuri scânteinde ce le ţâşneau din ochi. Pippin se temea chiar să nu fie lovit de unul dintre ele. Denethor însă îşi regăsi stăpânirea de sine şi îşi potoli mânia. Ridică din umeri şi zise:

- Dacă eu! Dacă tu! Vorbe şi îndoieli deşarte. A intrat în Umbră şi numai timpul ne va arăta ce soartă îl aşteaptă şi ne aşteaptă şi pe noi. Şi timpul ăsta nu va fi prea lung. Până atunci, fie ca toţi cei care luptăm fiecare cum ştie împotriva Duşmanului să ne unim şi să ne păstrăm speranţele cât mai putem să o facem, iar când acestea se vor fi sfârşit, măcar curajul să-l mai avem să murim liberi. Cum e garnizoana din Osgiliath, ce zici? întrebă el adresându-i-se lui Faramir.

- Prea puternică nu-i. Ţi-am spus doar. Am trimis acolo compania din Ithilien ca să o întărească.

- Mă tem că nu-i destul, zise Denethor. Acolo se va da primul atac. E nevoie de o căpetenie vitează acolo.

- Şi acolo şi în multe alte părţi, oftă Faramir. Îmi pare rău de Boromir, căci şi eu l-am iubit, să ştii! Se ridică în picioare. Îmi îngădui să mă retrag, tată?

Cuprins de ameţeală, se sprijini de jilţul părintelui său.

- Văd că eşti ostenit, zise Denethor. Mi s-a spus că ai venit călare de departe şi fără zăbavă, şi încă sub umbrela răului din văzduh.

- Să nu vorbim acum despre asta.

- Atunci n-o să vorbim. Du-te şi te odihneşte. Căci mâine ne aşteaptă nevoi şi mai mari.

Se despărţiră cu toţii de Seniorul Oraşului şi se duseră să mai afle puţină odihnă cât încă se mai putea. Afară întunericul era deplin, fără nici o stea pe cer; însoţit de Pippin care ducea o torţă mică, Gandalf se îndreptă spre casa care-i găzduia. N-au scos o vorbă până s-au văzut în spatele uşii încuiate. Abia colo Pippin îl luă pe Gandalf de mână.

- Zi-mi, rogu-te, mai este vreo nădejde? Pentru Frodo, vreau să spun; sau mai ales pentru Frodo, măcar atât.

Gandalf îşi puse mâna pe creştetul lui Pippin.

- Nicicând nădejdea n-a fost prea mare, răspunse el. Doar nădejdea nebunului, după cum mi s-a spus. Şi când am mai auzit şi de Cirith Ungol… Tăcu dintr-o dată şi, cu paşi mari, se îndreptă spre fereastră, ca şi când ochii lui ar fi putut să străpungă noaptea de la Răsărit. Cirith Ungol! murmură el. De ce pe acea cale, mă întreb eu? Se răsuci spre Pippin: Chiar acum, Pippin, aproape că mi s-a oprit inima în piept la auzul acestui nume. Adevărul însă este că eu cred că Faramir ne-a adus puţină speranţă o dată cu veştile sale. Căci pare limpede că vrăjmaşul nostru a dat semnalul de începere a războiului şi a făcut prima mişcare cât Frodo se mai afla în libertate. Prin urmare, multe zile de aici încolo, ochii vrăjmaşului vor fi îndreptaţi în toate părţile, numai spre ţara sa nu. Şi totuşi, Pippin, chiar şi de la depărtarea aceasta îi simt graba şi teama. A pornit lupta mai curând decât ar fi trebuit. S-a petrecut ceva care l-a stârnit.

Gandalf râmase o vreme dus pe gânduri.

- Poate, murmură el, poate chiar şi nesăbuinţa ta, băiete, a dat o mână de ajutor. Ia să văd: cam acum cinci zile a descoperit că l-am alungat pe Saruman şi că am luat Piatra. Şi ce-i cu asta? Tot n-am putea-o folosi cu prea mult folos şi fără ştiinţa lui. Oare?! Stau eu şi mă întreb. Aragorn? Vremea lui se apropie. Şi e puternic şi neîndurător din fire, să ştii, Pippin; cutezător, hotărât, n-are nevoie de alţi sfătuitori decât propria sa judecată şi, dacă e nevoie, ştie să-şi pună pielea la bătaie. Poate că aici se află răspunsul. Poate că el a folosit Piatra şi s-a arătat Vrăjmaşului, stârnindu-l, tocmai asta vrând. Stau şi mă întreb. Oricum nu vom afla răspunsul până nu ajung aici Călăreţii din Rohan, dacă nu cumva vor sosi prea târziu. Ne aşteaptă zile tare negre. Să dormim cât mai putem!

- Dar…, începu Pippin.

- Dar ce? în seara aceasta nu îngădui decât un singur dar.

- Gollum, zise Pippin. Cum naiba au putut să meargă împreună cu el, urmându-l chiar? Şi, din câte am văzut, lui Faramir nu i-a plăcut câtuşi de puţin locul în care îi ducea, cum de altfel nici ţie nu-ţi place. Care-i baiul?

- Nu-ţi pot spune acum. În inima mea însă am presimţit că Frodo şi Gollum se vor întâlni înainte să se sfârşească toate. Fie de bine, fie de rău. Dar în seara asta nu voi vorbi despre Cirith Ungol. Trădare, mă tem de trădare; vietatea aceea nenorocită va trăda. Aşa trebuie să fie, şi cu asta basta. Să nu uităm că un trădător poate să se trădeze pe sine şi prin asta să facă un bine la care nici nu se gândea. Se întâmplă uneori şi astfel. Noapte bună!

Următoarea zi veni cu o dimineaţă asemenea unor zori mohorâţi, încât oamenii, cu toate că prinseseră ceva curaj o dată cu venirea lui Faramir, simţiră cum se pierd din nou cu firea. Umbrele înaripate n-au mai fost zărite în acea zi, cu toate acestea, când şi când, deasupra oraşului, sus de tot, răsuna un ţipăt stins, şi mulţi din cei care-l auzeau rămâneau ţintuiţi de o spaimă trecătoare, iar cei cu inima mai slabă erau cuprinşi de tremur şi plângeau.

Faramir plecase din nou la drum.

- Nu-i dau nici o clipă de răgaz, murmurau oamenii. Seniorul îşi hăituie fiul fără milă, unde mai pui că acum trebuie să trudească cât pentru doi, pentru el şi pentru cel care nu se va mai întoarce. Şi oamenii priveau spre Miazănoapte, întrebând: Unde sunt Călăreţii din Rohan?

Şi, cu adevărat, Faramir nu plecase de bunăvoie. Dar Seniorul Oraşului era în acelaşi timp şi mai-marele Sfatului, iar în acea zi nu avea nici o dorinţă să se supună vrerii altora. Sfatul se strânsese la primul ceas al zilei. După judecata căpeteniilor, din pricina ameninţării de la Miazăzi, forţele lor erau mult prea slabe să atace primele fără ajutor din partea Călăreţilor din Rohan. Însă până soseau aceştia, trebuiau să trimită oameni înarmaţi pe ziduri, şi apoi să stea şi să aştepte.

- Cu toate acestea, spusese Denethor, nu ar trebui să renunţăm prea uşor la fortificaţiile Rammas din afara zidurilor, clădite cu atâta trudă. Iar Vrăjmaşul va trebui să plătească scump dacă va trece Râul. Şi dacă-l trece, nu-i va ajunge puterea să atace Oraşul, din pricina mlaştinilor de la miazănoapte de Cair Andros, şi din pricina lăţimii râului la miazăzi, dinspre Lebennin, căci acolo are nevoie de multe bărci. Atacul nemilos îl va da la Osgiliath, aşa cum a mai făcut-o şi înainte, când i-a ţinut Boromir piept.

- Atunci doar ne-am încercat forţele, zisese Faramir. Astăzi însă va trebui să-l facem pe Duşman să plătească de zece ori mai mult pentru pierderile pe care le vom suferi când va trece râul, şi tot vom regreta acest schimb. Căci dacă pentru el pierderea unei oştiri e o nimica toată, pentru noi e mult şi pierderea unei companii. Iar retragerea celor pe care-i vom trimite departe, pe câmpul de luptă, va fi primejduită, dacă Duşmanul izbuteşte să treacă în număr mare.

- Şi cum rămâne cu Cair Andros? întrebase Seniorul. Trebuie să rezistăm şi acolo dacă apărăm Osgiliathul. Să nu uităm primejdia ce vine din stânga noastră. Nu ştim dacă rohirrimii vor veni până la urmă. Dar Faramir ne-a povestit ceva despre un număr mare de războinici care s-ar îndrepta către Poarta Neagră. Şi mă gândesc că s-ar putea ca de acolo să se ivească nu numai o singură oştire, şi că acestea or să atace din mai multe părţi.

- Riscurile sunt mari în orice război, spuse Denethor. Cair Ansris este plin de oameni înarmaţi şi oricum nu mai putem trimite alte forţe. Dar nu voi renunţa la Râu şi la Pelennor fără luptă - măcar atâta vreme cât avem aici o căpetenie care încă mai are curajul să îndeplinească vrerea seniorului său.

La aceste vorbe, în sală s-a lăsat tăcerea. Într-un târziu Faramir vorbi:

- Nu mă împotrivesc vrerii domniei tale. Deoarece Boromir ţi-a fost răpit, mă voi duce eu în locul lui şi voi face tot ceea ce-mi va în putinţă - dacă aşa îmi porunceşti.

- Aşa îţi poruncesc, întări Denethor.

- Atunci, cu bine! zise Faramir. Dar de-o fi să mă întorc, fie ca gândurile tale pentru mine să fie mai bune!

- Să văd mai întâi cum te vei întoarce, răspunse Denethor.

Gandalf a fost ultimul care a mai vorbit cu Faramir, înainte ca acesta să o pornească spre răsărit.

- Nu-ţi primejdui viaţa cu pripeală sau din prea mare amărăciune, îi zise. Va fi nevoie de tine aici, şi nu pentru război, ci pentru alte treburi. Tatăl tău te iubeşte, Faramir, şi îşi va aduce aminte de iubirea asta înainte să se sfârşească totul. Cu bine!

Aşa a plecat Seniorul Faramir din nou la drum, luând cu sine atâţia bărbaţi câţi se arătaseră dornici să-l însoţească sau de câţi se putea lipsi fortăreaţa. De pe ziduri, câţiva oameni îşi mijeau privirile prin întunecime spre oraşul în ruină şi se întrebau ce anume se întâmpla în acel loc, căci de zărit nu se putea zări nimic. Alţii însă priveau spre miazănoapte, socotind în gând câte leghe îi despărţeau de Théoden, aflat în Rohan.

- Oare va veni? se întrebau ei. Îşi va aminti de vechea noastră alianţă?

- Da, va veni, răspundea Gandalf, chiar dacă soseşte prea târziu. Dar gândiţi-vă puţin! În cel mai bun caz Săgeata Roşie a ajuns la el abia acum două zile, iar din Edoras sunt multe leghe lungi până aici.

Veştile au sosit după căderea nopţii. Venind dinspre vaduri, un bărbat a năvălit călare şi a anunţat că o oştire apăruse din Minas Morgul şi se apropia de Osgiliath; ei i se alăturaseră regimente de la Miazăzi, precum şi Haradruin, cel înalt şi crud.

- Şi am mai aflat, spuse solul, că în fruntea lor s-ar afla din nou Căpetenia Neagră, şi teama de el i-a luat-o înainte, cuprinzând malul cestălalt al Râului.

Cu aceste vorbe rău-prevestitoare s-a sfârşit şi a treia zi de când sosise Pippin în Minas Tirith. Puţini au fost cei care s-au dus să se odihnească în acea noapte, căci nu prea mai aveau nădejde ca Faramir să poată apăra vadurile atât cât era nevoie.

Ziua următoare, cu toate că întunecimea era deplină şi nu avea cum să se mai adâncească, a îngreunat şi mai mult inimile oamenilor, şi o mare teamă a pus stăpânire pe ei. Iar veştile rele, altele şi mai multe, nu au întârziat să apară. Trecerea peste Anduin căzuse în mâinile Duşmanului. Faramir se retrăgea spre zidurile Pelennorului, regrupându-şi oamenii la Fortăreţele Zăgazului; dar Duşmanul era de zece ori mai numeros.

- Dacă învinge la Pelennor, îi va avea pe vrăjmaşi în spate, spunea solul. Au plătit scump trecerea peste râu, dar nu într-atât pe cât nădăjduisem noi. Şi-au pregătit bine planul de luptă. Abia acum ne-am dat seama că îşi construiau de mult pe ascuns un număr mare de plute şi bărci acolo, în Osgiliathul Răsăritean. Parcă se umpluseră apele râului de gândaci, atâţia erau cei care le treceau. Dar cel care ne înfrânge este Căpetenia Neagră. Puţini vor fi cei ce vor rămâne pe loc şi vor putea să îndure chiar şi numai vestea sosirii lui. Înşişi supuşii lui se pierd cu firea în faţa lui şi sunt în stare să se spintece cu propria lor mână dacă el le-o cere.

- Înseamnă că de mine e nevoie acolo mai mult decât aici, spuse Gandalf şi numaidecât porni la drum şi lucirea lui albă pieri curând din vedere.

Şi toată noaptea aceea Pippin rămase singur şi fără de somn, sus pe ziduri, cu privirile îndreptate către răsărit.

Nici nu s-a stins bine dangătul primelor clopote ale noii zile, răsunând mai curând a derâdere în bezna fără geană de lumină, când Pippin zări deodată, la mare depărtare, cum izbucnesc focuri în locurile acelea nedesluşite unde se înălţau zidurile Pelennorului. Străjile au dat alarma şi toţi bărbaţii Oraşului au pus mâna pe arme. Când şi când se vedea o scăpărare roşiatică, şi încet, prin văzduhul greu, răzbăteau bubuituri surde.

- Au cucerit zidul! strigau bărbaţii. Şi îl puşcă pentru a face spărturi în el. Vin încoace!

- Unde-i Faramir? strigă Beregond cuprins de disperare. Să nu-mi spuneţi că s-a prăpădit!

Primele veşti le-a adus Gandalf. Sosi la mijlocul dimineţii, însoţit de câţiva călăreţi şi escortând un şir de care. Erau pline de răniţi, toţi cei care fuseseră salvaţi cu chiu cu vai de la Forturile Zăgazului. Se duse drept la Denethor, fără să mai piardă o clipă. Seniorul Oraşului se afla într-o încăpere înaltă, deasupra Sălii din Turnul Alb, iar lângă el se găsea Pippin; îşi mijea ochii prin ferestrele întunecate ce dădeau spre nord, sud şi est, ca şi când ar fi vrut să străpungă umbrele pieirii ce-l înconjurau din toate părţile. Spre miazănoapte privea el mai cu seamă, oprindu-se uneori să asculte, ca şi când prin cine ştie ce ştiinţă străveche urechile ar fi prins ropotul copitelor pe câmpiile îndepărtate.

- A venit Faramir? întrebă el.

- Nu, răspunse Gandalf. Dar l-am lăsat în viaţă. A hotărât să rămână în ariergardă, de teamă ca nu cumva oamenii lui să se retragă din Pelennor, fugind care încotro vede cu ochii. Poate că va izbuti să-i ţină la un loc pe toţi atât cât va fi nevoie, dar tare mă îndoiesc. Duşmanul pe care îl are de înfruntat este mult prea puternic. Căci iată a venit cel de care mă temeam eu.

- Doar n-o fi chiar Seniorul Întunecimii? strigă Pippin, atât de îngrozit încât uită de buna-cuviinţă.

Denethor pufni într-un hohot amar.

- Nu, încă nu, jupâne Peregrin! El va veni doar atunci când va putea să mă răstoarne în triumf, după ce totul va fi fost câştigat. Îi foloseşte pe alţii drept arme ale sale. Aşa fac toţi marii cârmuitori, dacă sunt înţelepţi, jupâne Piticuţ. Oare de ce altfel şed eu aici, în turnul meu, şi cuget şi privesc şi aştept, sacrificându-i până şi pe proprii mei fii? Căci sabia încă o mai pot mânui.

Se ridică în picioare, îşi desfăcu mantia cea lungă şi neagră şi, ce să vezi! Pe dedesubt era înveşmântat în zale, încins la brâu cu o sabie pe măsură, vârâtă într-o teacă neagră încrustată în argint. Spuse:

- Astfel umblu şi astfel dorm de mulţi ani, până când trupul meu, odată cu trecerea vremii, îşi va pierde vigoarea şi temeritatea.

- Numai că acum Seniorul din Barad-dûr, cel mai cumplit dintre căpeteniile lui a ajuns să stăpânească zidurile tale exterioare, spuse Gandalf. Cel ce a fost odată Regele Angmar, Vrăjitorul, Duhul Inelului, Stăpânul Nazgûlilor, o suliţă a groazei în mâna lui Sauron, umbra disperării.

- Ia seama, Mithrandir, că ai avut un duşman pe măsura ta, nu-l iertă Denethor. Eu unul ştiu de multă vreme cine este căpetenia supremă din Turnul Întunecimii. Te-ai întors numai pentru a ne spune atâta lucru? Sau te pomeneşti că te-ai retras din pricină că duşmanul s-a dovedit mai puternic decât tine?

Pippin se înfiora la gândul că Gandalf ar putea izbucni plin de mânie, dar teama lui era neîntemeiată, căci Gandalf răspunse cu blândeţe:

- Poate că aşa este. Dar încă n-a sosit clipa să ne măsurăm puterile. Şi dacă vorbele din bătrâni sunt adevărate, nu de mâna omului va cădea el, iar soarta ce-l aşteaptă, ascunsă le este până şi înţelepţilor. Oricum ar fi, Căpetenia Disperării încă nu forţează înaintarea, cel puţin nu acum. El conduce cu acea înţelepciune despre care tocmai ai pomenit, stând în urma sclavilor săi şi mânându-i din spate pentru împlinirea smintelii lui.

Nu, eu am venit mai curând pentru a-i apăra pe cei ce mai pot fi încă tămăduiţi; căci Rammas a fost spart în multe locuri şi curând oastea din Morgul va pătrunde peste tot. Mai ales pentru a spune acestea am venit eu. Curând bătălia se va purta aici, pe câmpie. Trebuie pregătiţi oamenii. Să fie din cei călări; numai în ei mai putem avea puţină speranţă, căci singura slăbiciune a duşmanului asta este: nu are destui călăreţi.

- Nici noi nu avem mulţi. De-ar fi să vină cei din Rohan, ar fi tocmai la ţanc, zise Denethor.

- Mă tem că pe alţii o să-i vedem sosind mai întâi, îl avertiză Gandalf. Fugarii din Cair Andros au şi ajuns. Insula a căzut. O altă oştire a venit dinspre Poarta Neagră, de la nord-est.

-Ştii, Mithrandir, unii te învinuiesc că îţi place să aduci veşti proaste, dar pentru mine nimic nu-i nou din ceea ce spui, am aflat totul încă de aseară. Cât despre oamenii noştri, m-am şi gândit la asta. Să coborâm.

Şi timpul trecea şi la un moment dat străjerii de pe ziduri au văzut cum se retrag soldaţii lor. La început s-au întors în devălmăşeală grupuri mici de bărbaţi istoviţi şi cei mai mulţi dintre ei erau răniţi; alergau cuprinşi de panică, de-ai fi zis că-i urmărea ceva. Spre răsărit se zăreau licărind focuri îndepărtate; dar din ce în ce mai mult, ba într-o parte, ba în alta, focurile acestea păreau să cuprindă întreaga câmpie. Casele şi hambarele erau înghiţite de pălălaie. Apoi, din nenumărate locuri porniră cu repeziciune mici pâraie de flăcări roşii, tăindu-şi drum prin întuneric şi îndreptându-se toate spre panglica lată a drumului care ducea de la Poarta Oraşului până la Osgiliath.

- Vrăjmaşul, murmurară oamenii. Stăvilarul n-a mai rezistat. Uite-i cum se revarsă prin spărturi! Şi parcă aduc torţe cu ei. Ai noştri unde-s?

Seara se lăsa tot mai adâncă, lumina era atât de slabă, încât până şi cei care puteau zări până departe abia mai desluşeau limpede ce se petrecea pe câmpie, în afară de focurile din ce în ce mai multe şi de liniile de foc ce se tot lăţeau şi înaintau văzând cu ochii. Într-un târziu, la mai puţin de o milă de Oraş, se ivi o mulţime de oameni, oarecum mai ordonată şi care nu fugea, ci mărşăluia, fără să se risipească.

Străjerii îşi ţinură respiraţia.

- Mai mult ca sigur că în fruntea lor se află Faramir, îşi dădură ei cu părerea. El are puterea să stăpânească om şi fiară deopotrivă. El va izbândi.

Cei care se retrăgeau se aflau la câteva sute de picioare de zid. Din întunecime, din spatele lor, se ivi un grup mic de călăreţi care se apropiau în galop, tot ceea ce mai rămăsese din ariergardă. Dintr-o dată se răsuciră pe loc, pentru a înfrunta liniile de focuri ce se apropiau. Şi brusc izbucni un vuiet de strigăte înfiorătoare. Călăreţii duşmanului se dădură la o parte şi din urmă limbile de foc se revărsară ca nişte torente, rânduri după rânduri de orci purtând torţe, şi bărbaţi sălbatici de la Miazăzi ducând stindarde roşii, scoţând strigăte în graiurile lor aspre, năvălind tot mai mulţi, prinzând pe fugari din urmă. Şi cu un ţipăt pătrunzător, din cerul întunecat se prăvăliră înaripatele umbre, nazgûlii însetaţi să ucidă.

Retragerea deveni o devălmăşie. Oamenii se repezeau care încotro, înnebuniţi, pierduţi, lepădându-şi armele, strigând cuprinşi de frică, prăbuşindu-se la pământ.

Şi pe neaşteptate o trâmbiţă răsună din Citadelă şi Denethor făcu semn trupei de atac să intre în luptă. Ascunsă în umbra Porţii şi la adăpostul zidurilor exterioare, aceasta aşteptase semnalul lui: şi erau acolo toţi călăreţii care mai rămăseseră în Oraş. Dădură pinteni cailor şi se repeziră în formaţie compactă, în galop, atacând cu strigăt mare. De pe ziduri li se răspunse cu un alt strigăt; căci undeva în faţă pe câmpie, călăreau cavalerii-lebădă din Dol Amroth, în frunte cu Prinţul lor şi stindardul lui albastru.

- Amroth pentru Gondor! strigară ei. Amroth pentru Faramir!

Asemenea tunetului se repeziră asupra duşmanului din ambele părţi ale armiei care se retrăgea; dar un călăreţ îi întrecu pe toţi, iute ca vântul când trece prin iarbă: îl purta Iute ca Gândul, iar călăreţul strălucea dezvăluit încă o dată, cu o lumină ţâşnind din mâna lui ridicată.

Nazgûlii ţipară şi se făcură nevăzuţi, căci Căpetenia lor nu era pregătită să înfrunte focul alb al duşmanului său. Oştirile din Morgul, cu gândul numai la prada lor, se pomeniră atacate cu sălbăticie, încât rupseră rândurile şi se risipiră precum scânteile purtate de vânt. Scoţând strigăte de bucurie, fugarii se întoarseră şi se năpustiră asupra urmăritorilor lor. Cei vânaţi acum erau chiar vânătorii. Retragerea se preschimbă într-un atac dezlănţuit. Câmpia era plină de orci şi oameni răpuşi şi peste toţi şi toate se înălţa în rotocoale fumul torţelor azvârlite la pământ. Cavaleria îşi continuă asaltul.

Dar Denethor nu le îngădui să se depărteze prea mult. Cu toate că duşmanul fusese oprit şi chiar alungat pentru moment, dinspre Răsărit veneau oştiri nemăsurat de puternice. Trâmbiţă răsună din nou, anunţând retragerea. Cavaleria Gondorului se opri, la adăpostul ei, celelalte companii se regrupară. Fără grabă se întoarseră spre Citadelă. Ajunseseră la Poarta Oraşului, intrară în pas mândru; la fel de mândri îi primiră locuitorii Oraşului, strigând întru lauda lor, dar inimile le erau grele văzând cât se împuţinase armia lor. Faramir pierduse o treime din oamenii lui. Dar unde era Faramir?

El veni cel mai de pe urmă. Întâi oamenii lui. Apoi cavalerii călare, iar după ei stindardul din Dol Amroth şi Prinţul. Şi în braţele sale, în faţa lui pe cal, aducea trupul rubedeniei sale, Faramir, fiul Denethor, găsit pe câmpul de luptă.

- Faramir! Faramir! strigau pe străzi oamenii, izbucnind în plâns.

Dar el nu răspunse, astfel că l-au dus pe drumul şerpuitor până sus în Citadelă, la tatăl său. Chiar înainte ca nazgûlii să se retragă din calea Călăreţului Alb, dădură un ultim atac ucigător, iar Faramir, care tocmai îl încolţise pe unul dintre fioroşii războinici călare din Harad, căzuse secerat la pământ. Numai atacul cavalerilor din Dol Amroth l-a salvat de săbiile roşii ale celor de la Miazăzi, care l-ar fi căsăpit bucăţi-bucăţele.

Prinţul Imrahil îl aduse pe Faramir la Turnul Alb.

- Fiul domniei tale s-a întors după ce a împlinit fapte mari, spuse el, povestind tot ceea ce văzuse.

Însă Denethor se ridică în picioare şi, fără să spună un cuvânt, privi la chipul fiului său. Porunci apoi să se pregătească chiar acolo în încăpere un pat pentru Faramir şi, după ce-l vor fi culcat în el, să iasă toţi din încăpere. Acestea fiind împlinite, Denethor urcă singur în camera lui tainică din vârful turnului; şi mulţi dintre cei care au privit într-acolo au putut vedea o lumină palidă lucind şi licărind o vreme prin ferestrele înguste, apoi stingându-se de tot. Într-un târziu coborî şi Denethor; şi ducându-se la Faramir, se aşeză lângă el fără să scoată un cuvânt, dar chipul lui era pământiu, mai cadaveric decât al fiului său.

Oraşul era acum asediat, împresurat din toate părţile de vrăjmaşi. Rammas fusese spart, Pelennorul abandonat în mâinile Duşmanului. Ultimele veşti de dincolo de ziduri au fost aduse de bărbaţii care fugiseră încoace pe drumul de miazănoapte, înainte ca Poarta să fi fost închisă. Numai ei mai rămăseseră din straja ce fusese pusă acolo unde drumurile dinspre Anórien şi Rohan pătrundeau în câmpiile din afara Oraşului. De la poartă i-a condus Ingold, acelaşi care-i lăsase să intre pe Gandalf şi pe Pippin cu numai cinci zile înainte, când soarele încă mai răsărea şi aducea speranţă dimineaţa.

- N-am primit nici o veste de la rohirrimi, zise Ingold. Cei din Rohan nu vin acum. Iar dacă vin, nu ne va sluji la nimic. Căci am aflat că înaintea lor a sosit o altă oştire, peste Râu, dinspre Andros, din cât se spune. Şi este puternică: batalioane de orci de-ai Ochiului şi nenumărate companii de oameni de un soi de care noi n-am întâlnit până acum. Nu-s înalţi, ci laţi în umeri şi tare fioroşi la înfăţişare, bărboşi cum sunt gnomii şi cu topoare drept arme. Vin dintr-o ţară sălbatică, de undeva din întinsul Răsărit, aşa se bănuie. Au pus stăpânire pe drumul de miazănoapte, şi mulţi au intrat în Anórien. Rohirrimii nu au cum să se apropie.

Poarta era zăvorită. Întreaga noapte străjerii de pe ziduri au auzit freamătul Duşmanului care se agita pe câmpie, pârjolind iarbă şi copaci şi ciopârţind orice fiinţă omenească li se ivea în cale, vie sau moartă. În întuneric era greu de ghicit câţi anume trecuseră peste apa Râului, dar când dimineaţa se furişă peste câmpie, sau mai bine spus umbra palidă a unei dimineţi, şi-au dat seama că nici măcar spaima din timpul nopţii nu le socotise bine numărul. Câmpia era înnegrită de companiile mărşăluitoare, întinzându-se cât putea ochiul cuprinde în întunecimea aceea; ca o ciupercă otrăvitoare uriaşă, peste tot în jurul oraşului se ridicaseră tabere nesfârşite de corturi negre sau sângerii.

Orcii săpau ca furnicile, săpau şiruri de tranşee adânci într-un cerc uriaş, la un zbor de săgeată depărtare de ziduri, nu mai mult; şi pe măsură ce isprăveau de săpat o tranşee, o umpleau cu foc, deşi, cum anume erau acestea aprinse ori împiedicate să se stingă, dacă prin ştiinţa lor sau prin cine ştie ce vrăjitorie, nimeni nu-şi putea da seama. Şi au continuat să trudească, sub privirile celor din Minas Tirith, care nu aveau cum să-i împiedice pe orci. Şi după ce era isprăvită o linie de tranşee, care mari se apropiau; şi curând după aceea alte companii ale duşmanului veneau şi la adăpostul unei tranşee înălţau maşinăriile acelea uriaşe care aruncau proiectile. Nimic de soiul ăsta sau care să bată atât de departe nu se afla pe zidurile Oraşului, ca să întoarcă atacul.

La început locuitorii au râs, fără să se teamă prea mult de pregătirile duşmanului. Căci zidul principal al Oraşului era tare înalt şi gros, îl duraseră númeroneenii înainte ca puterea şi priceperea lor să se fi risipit în exil; iar în afară, suprafaţa lui semăna cu Turnul din Orthanc, dură, de nerăzbit, ca tăişul oţelului ori dogoarea focului, de nedărâmat decât prin vreo răscolire a pământului pe care se sprijinea.

- Nu, nu, spuneau asediaţii, nici de-ar veni Cel fără Nume, nici măcar el n-ar putea pătrunde aici, atâta vreme cât suntem noi în viaţă.

Dar alţii întrebau:

- Cât suntem în viaţă? Cât va mai dura viaţa noastră? Duşmanul are o armă cu care, de când a început lumea aceasta, multe fortăreţe de neînfrânt a dărâmat: Foamea. Drumurile ne sunt tăiate. Rohan nu va veni.

Dar maşinăriile nu şi-au irosit proiectilele împotriva zidului invincibil. Cel care poruncea asaltul asupra celui mai mare duşman al Seniorului din Mordor nu era nici incendiator, nici căpetenie orcească. Ci o putere şi o minte a răului însuşi. De cum au fost ridicate în vălmăşag de strigăte şi scârţâituri de frânghii şi gruie, marile catapulte au şi început să arunce proiectile, dar le aruncau în sus, încât treceau pe deasupra meterezelor şi cădeau bufnind în primul cerc al Oraşului; şi prin cine ştie ce meşteşug tainic, multe dintre ele izbucneau în flăcări încă înainte de a atinge pământul.

Curând, primejdia ca în spatele zidului să izbucnească un pârjol deveni atât de mare, încât cei care nu păzeau zidurile erau nevoiţi să se lupte cu flăcările ce ţâşneau peste tot. Apoi, o dată cu proiectilele cele mari a venit încă o rafală, mai puţin distrugătoare, însă cu atât mai cumplită. Peste tot pe străzile şi pe aleile din spatele Porţii cădeau şi se rostogoleau mici proiectile rotunde care nu ardeau. Dar când oamenii s-au repezit să vadă ce anume puteau fi acelea, au izbucnit în ţipete sau în lacrimi. Căci duşmanul arunca în Oraş capetele tuturor celor care căzuseră în lupta de la Osgiliath sau pe zăgazul Rammas, sau pe câmpuri. Priveliştea era cum nu se poate mai îngrozitoare: cu toate că unele dintre ele erau zdrobite, diforme, iar altele fuseseră retezate cu cruzime, multe mai purtau trăsături ce puteau fi recunoscute şi nu era greu de ghicit că oamenii aceia muriseră în chinuri groaznice; iar chipurile fuseseră însemnate cu mârşavul semn al Ochiului fără de Pleoapă. Dar aşa pocite şi pângărite cum erau, tot se mai întâmpla ca cei din oraş să mai vadă o dată chipul cuiva pe care-l cunoscuseră înainte, care odată umblase mândru de uniforma sa soldăţească sau trudise la câmp sau venise în vreo zi de sărbătoare de prin văile înverzite dintre dealuri.

În zadar îşi agitau bărbaţii pumnii la vrăjmaşii haini care viermuiau dincolo de Poartă. Nu le păsa acelora de blestemele lor şi nici ei nu pricepeau graiurile oamenilor din apus care strigau cu voci aspre ca ale fiarelor sau păsărilor de stârvuri. Dar curând puţini au mai rămas în Minas Tirith dintre aceia care aveau temeritatea să înfrunte armiile Mordorului. Căci Seniorul întunecimii s-a dovedit că mai avea o armă, încă şi mai nemilos de iute decât foamea: spaima şi disperarea.

Nazgûlii s-au întors şi, după cum Seniorul întunecimii, Seniorul lor, creştea în putere şi nu pregeta să şi-o arate, la fel şi vocile lor, care nu dădeau glas la altceva decât vrerii şi ticăloşiei lui, se dovedeau tot mai grele de răutate, răspândind şi mai multă groază. Se roteau deasupra Oraşului precum vulturii care-şi aşteaptă tainul din carnea oamenilor sortiţi pieirii. Zburau apoi până piereau din vedere şi unde nu-i mai putea atinge nici o săgeată, cu toate acestea erau mereu acolo şi vocile lor aducătoare de moarte umpleau văzduhul. Şi cu fiecare strigăt deveneau tot mai greu de îndurat. În cele din urmă, până şi cei mai tari de inimă se aruncau la pământ atunci când ameninţarea nevăzută trecea pe deasupra lor, sau, dacă rămâneau în picioare, îşi lăsau armele să cadă din mâinile lipsite de vlagă, în vreme ce în minţile lor îşi făcea loc întunericul şi atunci nu se mai gândeau la război, ci numai cum să se ascundă şi să se târască, şi numai la moarte.

Cât a durat acea zi neagră, Faramir a zăcut pe patul său din încăperea din Turnul Alb, pradă unei fierbinţeli fără de speranţă; pe moarte, a spus careva, şi curând toţi cei aflaţi pe ziduri şi pe străzi numai asta spuneau, „pe moarte”, şi lângă el se afla tatăl său, fără să scoată o vorbă, doar veghetor, şi nu mai lua câtuşi de puţin seamă la apărare.

Ore mai întunecate ca acestea nu-i fusese încă dat lui Pippin să cunoască, nici măcar atunci când se aflase în ghearele lui Uruk-hai. Datoria sa era aceea de a-l sluji pe Stăpân, ceea ce şi făcea, stând uitat, aşa i se părea, lângă uşa încăperii neluminate, stăpânindu-şi cât putea mai bine propriile sale temeri. Şi cum stătea acolo şi se uita, i se păru că Denethor îmbătrâneşte văzând cu ochii, ca şi când ceva se frânsese în voinţa sa mândră şi mintea lui neîndurătoare fusese învinsă. Poate că ceea ce o măcinase erau durerea şi remuşcarea. Pippin zări lacrimi pe faţa aceea ce nu cunoscuse lacrima înainte, ceea ce încă şi mai greu de îndurat decât mânia.

- Nu plângeţi, stăpâne, murmură el. Poate că se va tămădui. Pe Gandalf l-aţi întrebat?

- Nu-ncerca să mă alini cu vrăjitorii! îi ceru Denethor. Nădejdea nebunului a dat greş. Duşmanul a descoperit-o şi acum puterea lui sporeşte; ne citeşte gândurile şi orice am face nu e decât spre pieirea noastră.

Mi-am trimis fiul fără să-i mulţumesc, fără să-l binecuvântez, l-am trimis într-o primejdie fără rost, şi iată-l cum zace cu otrava umplându-i sângele. Vai, vai, oricare-ar fi de-aici încolo soarta războiului, spiţa mea se sfârşeşte, însăşi Casa Majordomului a fost înfrântă. Neamuri mărunte vor domni de-acum încolo peste ceea ce a mai rămas din Regii Oamenilor, pitindu-se în munţi până când cu toţii vor fi stârpiţi.

La uşă veniră bărbaţi strigând după Seniorul Oraşului să iasă.

- Nu, nu voi coborî, spuse el. Trebuie să stau lângă fiul meu. Poate că va vorbi înainte să se sfârşească. Numai că sfârşitul lui e aproape. Urmaţi pe cine voiţi, şi pe Marele Nebun de-o fi să fie, chiar dacă nădejdea lui a murit. Eu aici rămân.

Aşa s-a făcut că a ajuns Gandalf să comande ultima apărare a Oraşului din Gondor. Oriunde se ducea, inimile oamenilor prindeau din nou putere şi umbrele înaripate piereau din amintire. Neobosit bătea el drumul între Citadelă şi Poartă, de la miazănoapte şi miazăzi, făcând înconjurul zidului, şi împreună cu el mergea Prinţul din Dol Amroth, cu cămaşa lui din zale lucitoare. Căci el şi cavalerii săi încă se mai ţineau de adevăraţi seniori ai númeroneenilor. Cei care-i vedeau şuşoteau: „Adevăr grăiesc poveştile de demult: prin venele seminţiei acesteia curge sânge elfesc, căci poporul lui Nimrodel a vieţuit cumva pe tărâmurile celea.” Şi câte unul prindea atunci să cânte în întuneric, câteva strofe doar, din balada lui Nimrodel sau din alte cântece din Valea Anduinului, din anii de demult pieriţi.

Şi cu toate acestea… cum se depărtau ei, umbrele se apropiau din nou de oameni şi inimile lor îngheţau şi vitejia Gondorului se preschimba în cenuşă. Şi astfel au trecut ei dintr-o întunecată zi a spaimei în întunericul unei nopţi disperate. Focurile ardeau nestăpânite în primul cerc al oraşului, iar în multe locuri garnizoanei de pe zidul exterior i se tăiase orice cale de retragere. Numai că aceia foarte devotaţi, care încă mai rămăseseră la posturile lor, erau puţini; cei mai mulţi fugiseră în spatele celei de-a doua porţi.

Dincolo de câmpul de luptă, departe, peste Râu, se duraseră cu repeziciune poduri şi, cât a fost ziua aceea de lungă, încă şi mai multe oştiri şi maşinării de război s-au revărsat dincoace de ape. Şi iată că la miezul nopţii a început atacul. Avangarda a trecut prin tranşeele de foc pe tot felul de căi ocolite ce fuseseră lăsate anume printre ele. Înaintau fără să ia seamă la câţi pierdeau dintre ei în timp ce se apropiau grămadă şi intrau în bătaia arcurilor celor de pe ziduri. Numai că acolo sus rămăseseră mult prea puţini pentru a le mai pricinui mari pagube, cu toate că lumina focurilor dezvăluia multe ţinte pentru arcaşii iscusiţi cu care se lăudase Gondorul odată. Şi atunci, dându-şi seama că vitejia Oraşului fusese îngenuncheată, Căpetenia nevăzută şi-a dezlănţuit puterea. Încet, grozavele turnuri de asediu înălţate în Osgiliath s-au pus în mişcare prin întuneric.

Şi din nou veniră solii la uşa încăperii din Turnul Alb şi Pippin îi lăsă să intre, căci veştile lor nu sufereau amânare. Denethor îşi întoarse încet ochii de la chipul lui Faramir şi se uită în tăcere la ei.

- Primul cerc al Oraşului e în flăcări, stăpâne, spuseră ei. Ce porunceşti, Măria ta? Încă eşti Senior şi Majordom. Nu toţi vor să-l urmeze pe Mithrandir. Oamenii fug de pe ziduri, le lasă neapărate.

- De ce? întrebă Denethor. De ce fug, nebunii de ei? Mai bine să ardă mai curând decât mai târziu, căci cu toţii vom arde. Întoarceţi-vă la rugul vostru! Iară eu? Eu mă voi duce acum spre propriul meu rug. Propriul meu rug! Fără mormânt pentru Denethor şi Faramir. Fără mormânt! Fără somnul cel prelung al morţii îmbălsămate. Vom arde precum regii păgâni de dinainte ca vreo corabie să fi plutit coace dinspre Apus. Apusul n-a izbândit. Duceţi-vă şi ardeţi!

Fără plecăciuni şi fără să răspundă, solii se răsuciră pe călcâie şi ieşiră în fugă din încăpere.

Denethor se ridică în picioare şi dădu drumul mâinii încinse de febră a lui Faramir, pe care o ţinuse până atunci într-ale sale.

- El a şi început să ardă, spuse el mâhnit. Sălaşul spiritului său se năruie.

Se apropie de Pippin şi privi cu blândeţe în jos spre el.

- Rămâi cu bine, îi zise. Rămâi cu bine, Peregrin, fiu al lui Paladin! Scurt a fost serviciul tău în slujba mea şi iată că acum se apropie de sfârşit. Te eliberez de puţinul care a mai rămas. Te du si mori aşa cum crezi tu că îţi este mai bine. Şi cu cine vei voi, chiar şi cu acel prieten a cărui nesăbuinţă te-a adus în pragul acestei morţi. Cheamă-i la mine pe slujitorii mei şi apoi te du. Cu bine!

- Eu nu-mi iau rămas-bun, stăpâne, zise Pippin, îngenunchind. Deodată se ridică în picioare, îl privi pe bătrân drept în ochi - după cum era obiceiul hobbiţilor - şi spuse: vă las acum, stăpâne, pentru că, într-adevăr, tare mult vreau să-l văd pe Gandalf. Dar nu este nebun; şi nu mă voi gândi la moarte atâta timp cât el nu-şi pierde speranţa în viaţă. Cât priveşte jurământul ce l-am făcut şi slujba la domnia voastră, nu doresc să fiu eliberat cât încă mai sunteţi în viaţă. Iar de-o fi ca ei să pătrundă până în Citadelă, nădăjduiesc să fiu aici şi să stau alături de domnia voastră şi să dovedesc că merit măcar armele pe care mi le-aţi dat.

- Fă cum pofteşti, jupâne Piticuţ, spuse Denethor. Dar viaţa mea s-a frânt. Trimite slujitorii la mine!

Şi cu aceste vorbe se întoarse la Faramir.

Pippin se duse să-i cheme pe slujitori, şi aceştia veniră: şase bărbaţi vânjoşi şi chipeşi care îndeplineau treburile gospodăreşti. Porunca stăpânului îi făcuse să tremure de frică. Însă Denethor îi rugă, cu voce blândă, să aşeze peste trupul lui Faramir cuverturi calde şi apoi să-l scoată de acolo. Iar ei se supuseră şi, ridicând patul, îl scoaseră din încăpere. Păşeau încet, pentru a nu-l zgâlţâi prea tare pe omul cuprins de fierbinţeală, şi în urma lor venea Denethor, sprijinit în toiag; ultimul venea Pippin.

Şi astfel au ieşit din Turnul Alb, ca şi când mergeau la o înmormântare, şi au pornit prin întuneric spre locul unde norul ce atârna deasupra oraşului era luminat de jos de licăriri de-un roşu-stins. Şi cu acelaşi pas domol au traversat curtea cea mare şi, la un cuvânt al lui Denethor, s-au oprit lângă Copacul Veştejit.

În jur era linişte, nu se auzea decât freamătul războiului de jos, din Oraş. Şi picurul trist, în havuzul întunecat, al apei de pe ramurile moarte. Apoi cortegiul a trecut pe sub poarta Citadelei şi prin faţa străjerilor care-i priveau uluiţi şi deznădăjduiţi. Luând-o spre apus, după un timp au ajuns la o uşă ce se deschidea în zidul din spate al celui de-al şaselea cerc. Era numită Pen Hollen, pentru că stătea mereu zăvorită, nu se deschidea decât la funeralii şi numai Seniorul Oraşului o putea folosi, ori cei care duceau ofrande la morminte, ori îngrijeau de criptele morţilor. Din spatele uşii pornea un drum şerpuit ce cobora cu multe ocolişuri până la fâşia de pământ aflată în umbra prăpastiei lui Mindolluin, acolo unde se găseau marile cripte ale Regilor şi ale Majordomilor morţi.

Lângă drum, într-o căsuţă, stătea portarul; cu teamă în ochi şi un felinar în mână se apropie de cortegiu. La porunca Seniorului, descuie uşa şi aceasta se deschise fără zgomot; iar ei trecură, luând cu ei felinarul portarului. Întunericul ascundea drumul ce urca spre ei printre ziduri străvechi şi balustrade sprijinite pe nenumăraţi stâlpi care apăreau fantasmatici în raza legănată a felinarului. Ecoul însoţea zgomotul paşilor lor care coborau încet, tot mai jos, până când, în cele din urmă, ajunseră la Strada Tăcută, Rath Dínen, aflată între cupole palide şi săli pustii şi chipuri ale celor morţi de mult; şi intrară în Casa Majordomilor şi aşezară pe pământ povara ce-o purtaseră.

Privind neliniştit în jur, Pippin văzu că se afla într-o încăpere larg boltită, învăluită ca de nişte draperii de umbrele uriaşe pe care micul felinar le arunca pe pereţii ei ascunşi vederii. Şi abia desluşit se întrezăreau multe şiruri de mese tăiate din marmură; pe fiecare masă zăcea o siluetă care dormea cu mâinile încrucişate, cu capul sprijinit de piatră. Însă chiar lângă ei se afla o masă lată şi goală. Pe această masă, la un semn al lui Denethor, l-au întins ei pe Faramir şi alături pe tatăl său, şi i-au acoperit cu acelaşi acoperământ pe amândoi Şi au stat apoi cu capetele plecate precum îndoliaţii la patul celui mort. Într-un târziu, Denethor spuse cu voce şoptită:

- Aici vom aştepta. Dar să nu trimiteţi după îmbălsămători. Ci lemne să ne aduceţi, care ard iute, şi să le puneţi peste tot în jur şi sub masă; şi turnaţi ulei peste ele. Şi când vă voi ruga eu, să aruncaţi torţa. Faceţi precum v-am poruncit şi nu-mi mai vorbiţi. Rămâneţi cu bine!

- Cu voia domniei voastre, stăpâne! spuse Pippin, şi răsucindu-se pe călcâie o rupse la fugă îngrozit din casa morţii. „Bietul Faramir! Mai curând are nevoie de leacuri, nu de lacrimi. Ah, unde să-l găsesc pe Gandalf? Unde-i îmbulzeala mai mare, îmi vine să cred; şi n-o să aibă timp de pierdut cu muribunzii sau nebunii”.

La uşă se întoarse către servitorul care rămăsese acolo de pază.

- Stăpânul tău nu-i în toate minţile, spuse. Nu vă pripiţi! Nu aduceţi foc aici atâta vreme cât Faramir trăieşte!

- Cine cârmuieşte Minas Tirith? întrebă omul. Seniorul Denethor ori Pribeagul cel Sur?

- Din cât se pare, nimeni altcineva decât Pribeagul cel Sur, răspunse Pippin şi cu acestea o porni înapoi pe drumul şerpuit în sus, cât de repede erau picioarele lui în stare să-l ducă, trecu pe lângă portarul uluit, ieşi pe uşă şi o ţinu tot aşa până când ajunse aproape de poarta Citadelei. Straja îl opri când ajunse în dreptul ei. Recunoscu vocea lui Beregond.

- Încotro alergi aşa, jupâne Peregrin? strigă.

- Să-l găsesc pe Mithrandir.

- Soliile Seniorului nu suferă amânare, iar eu nu am căderea să le ţin în loc, zise Beregond; dar spune-mi totuşi: ce se petrece? Încotro s-a dus Stăpânul meu? Eu abia am intrat în gardă, dar am auzit că a trecut pe aici în drum spre Uşa Zăvorită şi câţiva bărbaţi mergeau în faţa lui, purtându-l pe Faramir.

- Aşa este, s-a dus spre Strada Tăcută.

Beregond îşi lăsă capul în piept ca să-şi ascundă lacrimile.

- Umbla vorba că e pe moarte, oftă el, şi uite că acum e mort.

- Nu, încă n-a murit. Şi eu cred că moartea lui mai poate fi împiedicată. Dar, Beregond, Seniorul Oraşului a căzut înainte ca Oraşul lui să fie cucerit. Mintea i s-a tulburat şi din această pricină e periculos.

Şi pe nerăsuflate îi povesti despre cuvintele şi faptele ciudate ale lui Denethor.

- Trebuie să-l găsesc pe Gandalf cât mai iute.

- Atunci trebuie să cobori până jos, unde se dă bătălia.

- Ştiu. Am plecat cu învoirea Seniorului. Dar, Beregond, încearcă, dacă poţi, să împiedici să se întâmple ceva rău.

- Seniorul nu îngăduie celor ce poartă însemnele negre şi argintii să-şi părăsească postul, oricare ar fi pricina, decât la porunca lui.

- Ei bine, acum ai de ales între reguli şi viaţa lui Faramir, spuse Pippin. În ce-l priveşte pe Denethor, mă tem că vei avea de înfruntat un smintit, nu un senior. Acum trebuie să fug. Mă voi întoarce, dacă voi putea.

Şi porni în fugă în jos, tot mai jos, spre oraşul exterior. Pe lângă el treceau oameni care fugeau de pârjol, şi unii care-i băgau de seamă uniforma se întorceau să strige după el, dar lui nu-i păsa. În sfârşit, trecu de cea de-a Doua Poartă, dincolo de care focuri se înălţau uriaşe între ziduri. Şi totuşi, totul părea nefiresc de tăcut. Nici zgomote, nici strigăte de bătălie sau zăngănit de arme. Dintr-o dată se auzi un strigăt înfiorător. Urmă o zguduitură cumplită şi un bubuit ce se prelungi într-un ecou adânc. Luptându-se din răsputeri să-şi înfrângă teama şi groaza care-i înmuia genunchii, Pippin dădu un colţ şi se pomeni în spaţiul larg ce se deschidea în spatele Porţii Oraşului. Se opri ca trăsnit. Îl găsise pe Gandalf; dar în clipa următoare, se retrase, ghemuindu-se în umbră.

Atacul cel mare începuse imediat după miezul nopţii, şi de atunci nu slăbise câtuşi de puţin. Tobele bubuiseră una-ntruna. Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, companie după companie de vrăjmaşi atacau fără încetare zidurile. Veneau monştri neînchipuit de mari, ca nişte case mişcătoare în lumina roşie şi spasmodică, mûmakilii din Harad, trăgând pe străzi, drept prin mijlocul focurilor, turnuri şi maşinării urieşeşti. Căpeteniei lor nu-i prea păsa ce făceau aceştia sau câţi aveau să moară dintre ei: singurul ei gând era acela de a cerca forţa apărării şi de a le da de furcă oamenilor din Gondor în cât mai multe locuri deodată. Greutatea cea mai mare avea s-o azvârle asupra Porţii. O fi fost ea foarte trainică, făurită din oţel şi fier şi apărată de turnuri şi bastioane din piatră cu neputinţă de cucerit numai că tocmai ea era cheia, punctul cel mai slab din tot acel zid înalt şi de nepătruns.

Tobele bubuiau din ce în ce mai tare. Focuri izbucneau peste tot. Maşinării colosale traversau câmpia; şi în mijlocul lor se afla un berbece uriaş, lung cât un copac de o sută de picioare, legănându-se de lanţuri puternice. Vreme multă a trebuit ca să fie turnat în fierăriile tenebroase ale Mordorului, şi capul său hidos, din oţel negru, primise forma unui lup fioros; fusese vrăjit să aducă numai prăpăd şi nenorocire. Grond îi era numele, în amintirea Barosului din străvechea Lume Subpământeană. Fiare nemiloase îl trăgeau, orci îl înconjurau, iar în urmă-i veneau căpcăunii munţilor, ca să-l mânuiască.

În jurul Porţii, rezistenţa era încă dârză, cavalerii din Dol Amroth şi cei mai neînfricaţi din garnizoană ţinând cu îndârjire piept atacului. Proiectilele şi săgeţile cădeau cu nemiluita; turnurile de asediu se năruiau sau izbucneau dintr-o dată în flăcări. La picioarele zidurilor, de o parte şi de alta a lor, pământul era îngropat sub mormane de sfărâmături şi sub trupurile celor răpuşi; vrăjmaşii însă veneau tot mai mulţi, pradă parcă nebuniei.

Grond se târa înainte. Nici un foc nu cădea pe scheletul ce-l susţinea. Când şi când, unii din monştrii aceia imenşi care-l împingeau îşi ieşeau din minţi şi dădeau iama în orcii fără număr care străjuiau berbecele, apoi leşurile erau aruncate în lături din calea berbecelui, dar alţi orci, şi mai mulţi, le luau locul.

Grond se târa înainte. Tobele bubuiau sălbatic. Deasupra movilelor de cărnuri spintecate apăru o formă hidoasă: un călăreţ înalt, cu capul acoperit de o glugă şi trupul învelit într-o mantie neagră, încet, călcând pe cei căzuţi sub copitele calului, se apropia fără să se ferească de săgeţi. Se opri la un moment dat şi scoase o sabie lungă cu lamă nelucitoare. În acea clipă, o teamă cumplită puse stăpânire pe toţi, apărători şi duşmani deopotrivă, şi mâinile oamenilor căzură fără vlagă pe lângă trupuri şi nici un arc nu mai zbârnâi. Preţ de o clipă, totul încremeni.

Tobele bubuiau şi duduiau. Cu o forţă uriaşă, Grond fu împins în faţă de către nişte mâini la fel de uriaşe. Ajunse la Poartă. Îşi luă avânt. Un bubuit adânc zgudui Oraşul precum tunetul ce se rostogoleşte printre nori. Dar poarta de fier şi stâlpii de oţel nu se clintiră.

Atunci Căpitanul Negru se înălţă în scări şi strigă cu vocea lui înspăimântătoare, rostind într-un grai de mult uitat vorbe de putere şi groază, menite să sfărâme inimi şi piatră laolaltă. Poarta Gondorului crăpă. Lovită parcă de un descântec nimicitor, se sfărâmă; un fulger de lumină orbitoare izbucni şi aripile porţii se sfărâmară în mii de bucăţele.

Şi atunci intră călare Stăpânul nazgûlilor. O siluetă copleşitoare, neagră, desenată pe focurile din spatele său, astfel se înfăţişa Călăreţul, răspândind în jur o mare de disperare. Intră călare Stăpânul nazgûlilor, pe sub bolta porţii pe unde nici un duşman nu trecuse vreodată, şi toată suflarea omenească fugi din calea lui.

Toţi, în afară de unul singur. Aşteptând acolo, tăcut şi nemişcat, în spaţiul din faţa Porţii, stătea Gandalf călare pe Iute ca Gândul: singurul dintre toţi caii de pe pământ care putea să îndure grozăvenia aceea, nemişcat, înţepenit pe picioarele lui, precum un chip gravat.

- Nu poţi pătrunde aici, spuse Gandalf, şi uriaşa umbră se opri locului. Du-te înapoi, în hăul care ţi-a fost sortit! Du-te înapoi! Prăvăleşte-te în nimicnicia care vă aşteaptă pe tine şi pe stăpânul tău. Du-te!

Călăreţul Negru îşi lăsă gluga pe spate şi, să vezi şi să nu crezi! purta o coroană regească; numai că era aşezată pe un cap ce nu se vedea. Focurile roşii străluceau între coroană şi umerii laţi şi întunecaţi, acoperiţi de mantie. Dintr-o gură nevăzută izbucni un hohot de râs nimicitor.

- Nebun bătrân! zise călăreţul. Nebun bătrân! A sosit vremea mea. Nu recunoşti Moartea atunci când ţi se înfăţişează înaintea ochilor? Acum ai să mori şi sudalmele tale vor suna în pustiu!

Şi cu aceste vorbe ridică sus spada şi tăişul acesteia fu străbătut de flăcări. Gandalf nu se clinti. Şi chiar în acea clipă, undeva într-o ogradă din Oraş, se auzi un cântat de cocoş. Cârâitul ascuţit şi limpede al unui cocoş căruia nu-i păsa de vrăjitorii, nici de război, salutând doar dimineaţa care aducea zorile pe cer, mult deasupra Umbrelor morţii.

Şi parcă răspunzându-i, de undeva de departe se auzi un alt zvon. Corni, corni, corni. Răsuna stins ecoul chemării lor între pereţii întunecoşi ai muntelui Mindolluin. Chemarea dezlănţuită a cornilor celor mari de la Miazănoapte. Rohan sosise, în sfârşit.

V Marşul rohirrimilor

Era întuneric şi Merry nu putea zări nimic de acolo de unde stătea întins pe pământ, învelit într-o pătură; cu toate că noaptea era înăbuşitoare, fără nici o adiere de vânt, peste tot în jurul lui copacii nevăzuţi suspinau încetişor. Merry îşi înălţă capul. Şi auzi din nou un sunet ca de tobe în depărtare, dinspre dealurile împădurite şi terasele muntelui. Bătăile încetau brusc şi iar începeau, din altă direcţie, ba mai aproape, ba mai departe. Oare cei care făceau de strajă le auziseră şi ei? se întrebă Merry.

Nu le putea vedea, dar ştia că de jur împrejur se aflau companiile rohirrimilor. Simţea prin întuneric mirosul cailor, îi auzea cum se mişcă şi cum lovesc din copite în pământul acoperit cu ace de brad. Oştirea făcuse popas în pădurile de pini ce creşteau în jurul Farului Silenach, un ţanc înălţându-se mult deasupra lungilor culmi ale Pădurii Druadan, care însoţeau drumul principal din Anórienul de Răsărit.

Merry era prea obosit ca să doarmă. Călărise patru zile fără întrerupere şi întunericul tot mai adânc se lăsase ca o povară pe inima lui. Începea să se întrebe de ce ţinuse atât de mult să vină, când avusese toate motivele, chiar stăpânul îi poruncise, să rămână acasă. Se întrebă dacă regele cel bătrân ştia că porunca lui fusese încălcată şi era supărat din această pricină. Poate că nu. Din câte se părea, Dernhelm se înţelesese cu Elfhelm[4], mareşalul care comanda éoredul în care călăreau ei. El şi oamenii săi nu-l băgau în seamă pe Merry şi se prefăceau că nu-l aud atunci când vorbea. Ca şi când n-ar fi fost mai mult decât o altă boccea pe care o ducea Dernhelm. Lui Dernhelm nici nu-i păsa, căci nu vorbea niciodată cu nimeni. Merry se simţea mic, nedorit de nimeni şi singur. Iar acum timpul nu mai avea răbdare şi oştirea se afla în primejdie. Îi despărţea mai puţin de o zi de zidurile exterioare ale oraşului Minas Tirith, care înconjurau pământurile oraşului. Cercetaşii fuseseră trimişi înainte. Unii dintre ei nu se întorseseră. Alţii veniseră degrabă înapoi, spunând că drumul era blocat. O oştire vrăjmaşă făcuse tabără chiar pe drum, la trei mile depărtare de Amon Dîn, şi câteva cete înarmate se apropiau de ei, mai aveau de străbătut trei leghe şi ajungeau aici. Orcii mişunau pe dealurile şi prin pădurile care mărgineau drumul. Regele şi Éomer ţineau sfat la adăpostul nopţii.

Merry îşi dorea să aibă pe cineva cu care să stea de vorbă şi gândul îi zbură la Pippin. Ceea ce îi spori neliniştea. Bietul Pippin, închis în marele oraş de piatră, singur şi înspăimântat. Tare ar fi vrut Merry să fie un călăreţ înalt, aşa ca Éomer, să poată sufla şi el din corn sau ce-o fi fost, şi să fugă în galop să-şi salveze prietenul. Se ridică în capul oaselor, ascultând bubuitul tobelor care reîncepuse, Parcă mai aproape de data asta. La un moment dat, auzi nişte voci care vorbeau în şoaptă şi văzu nişte felinare, pe jumătate acoperite, trecând printre copaci. Oamenii din preajma lui începură să se foiască şovăielnici prin întuneric.

O siluetă înaltă apăru din senin, se împiedică de Merry şi bodogăni câteva înjurături la adresa rădăcinilor de copaci. Merry recunoscu vocea mareşalului Elfhelm.

- Nu sunt rădăcină de copac, domnule, zise el, nici raniţă, ci un hobbit pe care domnia ta tocmai l-a lovit. Nu pretind scuze, dar măcar spune-mi ce se petrece.

- Orice se poate petrece în întunericul ăsta blestemat, răspunse Elfhelm. Oricum, stăpânul meu a trimis vorbă că trebuie să fim gata: în orice clipă putem primi ordin de plecare.

- Asta înseamnă că duşmanul se apropie? vru să ştie Merry cuprins de nelinişte.

- Nicidecum, duşmanul este pe drum, nu aici, între dealuri. Ce auzi tu sunt woseii, Oamenii Sălbatici ai Pădurii - ăsta-i felul lor de a vorbi între ei când se află departe unii de ceilalţi. Se zice că încă şi acum mai bântuie Pădurea Druadan. Sunt urmaşii unei seminţii din alte vremuri, au mai rămas puţini, trăiesc ascunşi, sălbatici şi temători, precum fiarele. Nu se războiesc nici cu Mordorul, nici cu Obştea; dar întunericul ăsta şi apropierea orcilor îi nelinişteşte: se tem să nu se întoarcă Anii Întunecimii. Şi teama lor s-ar putea adeveri. Să fim mulţumiţi că nu ne vânează pe noi: căci, din câte se spune, folosesc săgeţi otrăvite şi sunt vânători neîntrecuţi. Dar s-au pus în slujba lui Théoden. Chiar acum una din căpeteniile lor este dusă la rege. Într-acolo se îndreaptă luminile. Cam asta este ceea ce-am aflat, altceva nimic. Şi acum trebuie să mă duc să împlinesc poruncile stăpânului meu. Strânge-ţi şi tu lucrurile, jupâne Raniţă!

Şi dispăru în întuneric.

Lui Merry nu-i prea plăcură veştile astea despre sălbatici şi săgeţi otrăvite, dar şi fără ele se simţea apăsat de o spaimă mare. Nu mai suporta aşteptarea. Dorea să ştie ce avea să se întâmple. Se ridică de jos şi fără să piardă multă vreme porni precaut în urma ultimului felinar, înainte ca acesta să dispară cu totul printre copaci.

Ajunse curând la un loc deschis unde, sub un copac falnic, se găsea un cort mic, înălţat anume pentru rege. Un felinar mare, acoperit în partea de sus, atârna de o cracă, aruncând în jos un palid cerc de lumină. Acolo şedeau Théoden şi Éomer, iar în faţa lor, pe pământ, stătea o piticanie de om, vârstat ca o piatră roasă de vreme, cu firele bărbii rare răzleţite pe pieptul lui scobit, ca nişte fuioare de muşchi uscat. Picioare scurte şi braţe dolofane, gros şi îndesat la trup, cu un acoperământ de ierburi în jurul şalelor. Merry parcă mai văzuse undeva fiinţa asta, şi deodată îşi aminti de Oamenii Púkel din Valea Calvarului. Ai fi zis că era una din acele figuri străvechi readuse la viaţă, sau te pomeneşti că era o creatură coborâtă în linie dreaptă de-a lungul anilor fără număr din modelele folosite de meşteri cioplitori cu multă vreme în urmă.

Cei trei tăceau când s-a apropiat Merry, târându-se neauzit, apoi Sălbaticul începu să vorbească, răspunzând, din câte se părea, unei întrebări puse mai înainte. Vocea lui era adâncă şi guturală, dar, spre surprinderea lui Merry, vorbea în Limba Comună, doar că oarecum poticnit şi amestecând tot felul de cuvinte ciudate.

- Nu, părinte al călăreţilor, spuse el. Noi nu luptăm. Doar vânăm. Omorâm gorgûni în pădure, urâm pe orci. Şi voi urâţi pe gorgûni. Noi ajutăm cum putem. Sălbaticii au urechi şi ochi lungi; ştiu toate potecile. Sălbaticii trăiesc aici dinainte de Casele de Piatră; dinainte ca Oamenii înalţi să vină din Apă.

- Dar noi avem nevoie de ajutor în bătălie, spuse Éomer. Cum o să ne ajutaţi tu şi-ai tăi?

- Adunăm veşti, zise Sălbaticul. Noi privim din dealuri. Noi urcăm munţi înalţi şi privim jos. Oraşul de Piatră e închis. Foc arde acolo afară; acum şi înăuntru. Vreţi să veniţi acolo? Atunci trebuie să vă grăbiţi. Dar gorgûni şi oameni de tare departe - şi îşi flutură spre răsărit un braţ noduros - stau pe drumul de cai. Foarte mulţi, mai mulţi decât Călăreţii.

- De unde ştii? întrebă Éomer.

De pe chipul teşit şi din ochii negri ai bătrânului nu se putea citi nimic, dar vocea îi era morocănoasă, semn că nu-i plăcuse ceea ce auzise.

- Sălbaticii sunt sălbatici, liberi, dar au copii, răspunse el. Eu sunt mare căpetenie Ghân-buri-Ghân. Eu număr multe lucruri: stelele pe cer, frunzele în copaci, oamenii în întuneric. Voi sunteţi de douăzeci de ori câte douăzeci numărate de zece ori şi încă cinci. Ei sunt mai mulţi. Bătălie mare, şi cine va câştiga? Şi încă şi mai mulţi se învârt în jurul zidurilor Oraşului de Piatră.

- Vai! Adevăr grăieşte, zise Théoden. Cercetaşii noştri spun că au săpat şanţuri pe drum şi au înfipt ţăruşi. N-avem cum le înlătura din cale dacă atacăm, pe neaşteptate.

- Oricum ar fi, trebuie să ne grăbim, spuse Éomer. Fortăreaţa Colnicului a fost incendiată!

- Lasă pe Ghân-buri-Ghân să isprăvească! zise Sălbaticul. Ştie şi alte drumuri. El vă va duce pe drum ce nu are gropi, unde nu umblă gorgûni, numai sălbatici şi fiare. Multe drumuri au fost făcute când Seminţia Caselor de Piatră a fost puternică. Au tăiat dealuri aşa cum taie vânătorii carnea fiarelor. Sălbaticii cred că s-au hrănit cu pietre. Treceau prin Druadan spre Rinimon în care mari. Nu se mai duc. Drumul a fost uitat, dar nu şi de Sălbatici. Peste deal şi dincolo de deal încă se găseşte sub iarbă şi copaci, acolo, dincolo de Rinimon, până jos la Dîn, şi la capăt se întoarce înapoi spre drumul Călăreţilor. Sălbaticii or să vă arate drumul. Atunci veţi omorî pe gorgûni şi veţi alunga întunecimea rea cu fier sclipitor, şi Sălbaticii se pot întoarce să doarmă în pădurile sălbatice.

Éomer şi regele se sfătuiră în graiul lor. După o vreme, Théoden se răsuci spre Sălbatic.

- Ne învoim, zise. Chiar dacă lăsăm în urmă o oaste întreagă de duşmani, cui îi mai pasă? Dacă e să cadă Oraşul de Piatră, atunci nu mai avem cale de întors. Dar dacă îl salvăm, atunci oastea orcilor nu mai are pe unde să se întoarcă. Dacă eşti de bună-credinţă, Ghân-buri-Ghân, te vom răsplăti regeşte şi te vei bucura pe veci de prietenia Obştii.

- Oamenii morţi nu sunt prietenii oamenilor vii şi nu le faceţi daruri, spuse Sălbaticul. Dar dacă veţi trăi după întunecime, atunci lăsaţi în pace pe Sălbatici în pădure şi nu-i mai vânaţi ca pe fiare. Ghân-buri-Ghân nu vă duce în capcană. El însuşi va merge cu părintele Călăreţilor şi, dacă vă duce greşit, omorâţi-l.

- Aşa să fie! zise Théoden.

- Cât ne ia ca să ocolim duşmanul şi să ne reîntoarcem la drum? întrebă Éomer. Trebuie să mergem la pas dacă ne călăuzeşti tu; şi nu mă îndoiesc că drumul este îngust.

- Sălbaticii merg repede pe picioarele lor, spuse Ghân. Drumul este larg pentru patru cai, în Valea Carelor de Piatră, încolo - şi îşi flutură mâna spre miazăzi - dar îngust la început şi la sfârşit. Sălbaticul ar putea să ajungă pe jos de aici până la Dîn între răsăritul soarelui şi amiază.

- Atunci trebuie să le dăm căpeteniilor cel puţin şapte ceasuri, socoti Éomer; iar pentru restul oştirii, vreo zece. Pot să ne întârzie lucruri neaşteptate şi dacă oştirea este înşirată de-a lungul drumului, o să ne ia multă vreme până om putea-o pune din nou în ordine când ieşim dintre dealuri. Cât o fi ora acum?

- Cine poate şti? oftă Théoden. Peste tot e numai noapte.

- E numai întuneric, dar nu e numai noapte, îl contrazise Ghân. Când vine Soarele noi îl simţim, chiar dacă este ascuns. Acum urcă peste munţii de la Răsărit. În câmpiile cerului se deschide ziua.

- Atunci s-o pornim la drum cât mai curând cu putinţă, hotărî Éomer. Chiar şi aşa avem puţine speranţe să ajungem astăzi la timp ca să ajutăm Gondorul.

Merry nu mai aşteptă să audă şi altceva, ci se furişă de acolo ca să se pregătească pentru plecarea în marş. Era ultima etapă înaintea bătăliei. Nu prea credea că vor fi mulţi cei care aveau să iasă vii din această încercare. Dar gândul Ia Pippin şi la flăcările ce cuprinseseră Minas Tirith îi dădu puteri să-şi înfrângă spaima.

În acea zi toate au mers ca pe roate, fără să vadă sau să audă ceva ce le-ar fi dat de înţeles că vrăjmaşul îi aştepta ca să-i atace. Sălbaticii trimiseseră înainte drept scut câţiva vânători pricepuţi de-ai lor pentru ca nici un orc sau vreo iscoadă să nu prindă de veste despre mişcările de trupe din regiunea dealurilor. Lumina devenea tot mai palidă pe măsură ce ei se apropiau de oraşul asediat, iar Călăreţii treceau în şiruri lungi, ca nişte umbre întunecate de oameni şi cai. Fiecare companie avea drept călăuză un pădurean sălbatic; bătrânul Ghân mergea alături de rege. La începutul marşului pierduseră mai mult timp decât plănuiseră, şi aceasta deoarece Călăreţilor care îşi duceau caii de dârlogi le trebuise ceva vreme să găsească poteci potrivite peste culmile despădurite din spatele taberei lor, care coborau până în Valea Caselor de Piatră. Era târziu după-amiaza când ariergarda ajunse într-un ţinut de desiş cenuşiu, întins Până pe coastele răsăritene ale muntelui Amon Dîn, ascunzând un mare defileu în lanţul de dealuri înşiruite de la răsărit până la apus, între Nardol şi Dîn. Era defileul prin care trecuse, cu atâta vreme în urmă, uitatul drum al carelor, ca apoi să se unească cu drumul principal al Călăreţilor ce începea prin Oraş şi străbătea Anórien, dar, de nenumărate vieţi omeneşti, copacii puseseră stăpânire pe el, făcându-l dispară, rupt pe alocuri şi îngropat sub frunzele strânse de veacuri. Iată că tocmai desişul acesta oferea călăreţilor ultima speranţă de nu fi descoperiţi înainte de a se arunca în bătălia la câmp deschis; în urma lor se aflau drumul şi lunca Anduinului, în vreme ce la răsărit şi la miazăzi costişele erau golaşe, stâncoase, căci dealurile gurguite se adunau unele în altele şi urcau, culme după culme, până în masivul şi umerii Mindolluinului.

Companiei din frunte i se făcu semn să oprească şi, pe măsură ce ieşeau din strunga Văii Caselor de Piatră, cei ce veneau din urmă se răspândeau, căutându-şi loc de popas sub coroanele cenuşii ale copacilor. Regele chemă căpitanii la sfat. Éomer trimise iscoade să cerceteze drumul; dar bătrânul Ghân clătină din cap.

- Nu are rost să trimiţi Călăreţi. Sălbaticii au văzut tot ce poate fi văzut în văzduhul rău. Vor veni curând şi vor vorbi cu mine aici.

Căpitanii veniră după cum sunase porunca şi atunci, dintre copaci, apărură cu fereală alte forme púkel, care semănau într-atât cu bătrânul Ghân, încât lui Merry îi venea greu să-i deosebească. O vreme statură de vorbă cu Ghân într-un grai gutural ciudat. Apoi Ghân se întoarse spre rege.

- Sălbaticii spun multe, zise el. Întâi fiţi cu băgare de seamă! Încă-s mulţi oameni în tabără, dincolo de Dîn, la o oră de mers într-acolo, - şi îşi flutură braţul spre apus, spre ţancul negru. Dar nu se vede nici unul între acest loc şi noile ziduri ale Seminţiei Pietrei. Mulţi îşi caută de treabă acolo. Zidurile nu mai sunt în picioare: gorgûni le dărâmă cu tunet de pământ şi cu măciuci de fier negru. Nu se tem de nimic şi nu se uită înjur. Ei cred că prietenii lor păzesc toate drumurile.

Zicând acestea, bătrânul Ghân scoase un sunet gâlgâit, ca şi când ar fi râs, sau cel puţin aşa părea.

- Veşti bune! strigă Éomer. Chiar şi în întunericul acesta nădejdea licăre din nou. Adesea urzelile duşmanului ne sunt de folos, în ciuda lui. Blestematul ăsta de întuneric ne proteguie ca o mantie. Iar acum, în dorinţa lor nestăpânită de a distruge Gondorul piatră cu piatră, orcii lui mi-au alungat cea mai cumplită frică. Ar fi putut păstra zidul exterior multă vreme, ca să ni se împotrivească. Dar acum putem pătrunde prin el - dacă izbutim să ajungem până acolo.

- Îţi mulţumesc încă o dată, Ghân-buri-Ghân al pădurilor, zise Théoden. Fie ca norocul să te însoţească pentru veştile bune pe care ni le-ai adus şi pentru că ne-ai călăuzit!

- Omorâţi-i pe gorgûni! Omorâţi neamul orcilor! Nici un alt cuvânt nu bucură mai mult pe Sălbatici, răspunse Ghân. Alungaţi cu fier strălucitor văzduhul rău şi întunericul!

- Pentru a împlini acestea am călătorit atât de departe, zise Regele. Şi vom încerca să le ducem la bun sfârşit. Dar cât vom izbuti din acestea, numai mâine vom şti.

Ghân-buri-Ghân se ciuci la pământ şi îl atinse cu fruntea lui cărnoasă, ca semn de rămas-bun. Apoi se ridică a plecare. Dar dintr-o dată rămase cu privirile aţintite în sus, precum o vietate speriată a pădurii care adulmecă un miros ciudat. În ochii lui sclipi o luminiţă.

- Se schimbă vântul! strigă şi, zicând acestea, el împreună cu tovarăşii săi dispărură ca prin farmec în umbrele întunericului, fără ca vreun călăreţ din Rohan să-i mai vadă vreodată.

Nu mult după aceea, departe la răsărit tobele îşi reluară bubuitul stins. Dar inima nici unuia dintre călăreţi nu se umplu de teamă că sălbaticii ar fi putut să-i trădeze. Chiar dacă păreau atât de ciudaţi şi de lipsiţi de farmec.

- Nu mai avem nevoie de călăuză, zise Elfhelm, căci printre noi se află călăreţi care au străbătut drumul pe jos la Fortăreaţa Colnicului în vreme de pace. Eu sunt unul dintre aceştia. După ce ajungem la drum, se face un cot spre miazăzi, şi de acolo mai sunt şapte leghe până la zidul pământurilor ce ţin de oraş. Şi aproape tot drumul de-o parte şi de alta este iarbă din belşug. Acolo au călărit soliile din Gondor cel mai iute, aşa ne-au spus. Vasăzică şi noi putem străbate distanţa aceea iute şi fără multă zarvă.

- Atunci, dacă e să ne înfruntăm cu fapte crunte pentru care vom avea nevoie de toată puterea noastră, zise Éomer, sfatul meu este să te odihnim acum şi să pornim la drum la noapte şi să ne cumpănim timpul astfel încât să ajungem la câmpie mâine pe lumină, câtă o fi şi aceasta, sau când ne dă semn stăpânul nostru.

Regele consimţi şi căpitanii plecară. Dar nu trecu mult şi Elfhelm se întoarse.

- Stăpâne, cercetaşii n-au găsit nimic demn de luat în seamă dincolo de pădurea cenuşie, în afară de doi oameni: morţi amândoi. Şi doi cai morţi.

- Şi? Ce-i cu asta? făcu nedumerit Éomer.

- Păi, stăpâne, erau soli călări din Gondor. Unul s-ar putea să fie Hirgon, căci mâna lui era încă încleştată pe Săgeata Roşie, dar capul i-a fost retezat. Şi încă ceva: s-ar părea, din câte ne spun semnele, că fugeau spre apus atunci când au fost răpuşi. După cum înţeleg eu, când s-au întors, au dat peste duşmani sub zidul exterior, sau poate chiar îl luau cu asalt - asta a fost acum două nopţi, dacă au avut cai din cei odihniţi de la forturi, cum obişnuiau ei să facă. N-au izbutit să ajungă în Oraş şi s-au întors.

- Vai şi-amar! suspină Théoden. Înseamnă că Denethor nu a primit vestea apropierii noastre şi e pradă disperării.

- „Nevoia nu rabdă amânare, dar mai bine mai târziu decât niciodată”, zise Éomer. Şi bine ar fi ca de data asta vorba din bătrâni să se adeverească mai mult decât oricând de când se ştie omenirea grăind în grai omenesc.

Se lăsase noaptea. Armia Rohanului înainta în tăcere de-o parte şi de alta a drumului care trecea aproape de poalele muntelui Mindolluin şi care acum cotea către miazăzi. În depărtare şi aproape în faţa lor se zărea o lucire roşiatică sub cerul negru, coastele muntelui desenându-se şi ele la fel de negre în acea lumină. Călăreţii se apropiau de Rammas, zidul Pelennorului; dar ziua încă nu se arăta.

Regele călărea în mijlocul companiei aflate în frunte, înconjurat de suita sa. Urma compania lui Elfhelm - sau éored, cum i se spunea în Rohan; abia acum băgă Merry de seamă că Dernhelm îşi părăsise locul şi călărea tot înainte în întuneric, ajungând din urmă suita regală. Merry auzi voci în faţă, care şuşoteau, semn că se ţinea un mic sfat. Câţiva călăreţi se avântaseră până în apropiere de zid şi acum se întorseseră şi se duseseră drept la rege.

- Sunt focuri mari, Măria ta, spuse unul. Oraşul întreg este cuprins de flăcări şi câmpia este plină de duşmani. Dar, din câte ne-am dat noi seama, nu le pasă decât de atac şi doar puţini au mai rămas pe zidul exterior, fără căpetenie, mânaţi de dorinţa de a distruge.

- Măria ta, îţi aminteşti de vorbele Sălbaticului? îl întrebă altul. Eu unul, când e pace, îmi duc viaţa pe Platoul Golaş. Widfara îmi este numele şi am un nas care adulmecă şi el veştile văzduhului. Vântul se schimbă. Se simte o răsuflare de la Miazăzi; un iz de mare, chiar dacă abia simţit. Dimineaţa ne va aduce noutăţi. Deasupra vălătucilor de fum va fi ceaţă atunci când veţi trece de zid.

- Dacă cele ce spui se vor adeveri, Widfara, fie să trăieşti ani mulţi şi binecuvântaţi după ce această zi se va fi sfârşit! îi ură Théoden. Apoi se răsuci către oamenii din suita sa, aflaţi în apropiere, şi de data asta vorbi răspicat, astfel că mulţi călăreţi care se aflau în prima companie îi auziră vorbele:

- A sosit clipa, Călăreţi ai Obştei, fii ai lui Eorl! Duşmani şi focuri se află în faţa noastră, iar casele voastre au rămas departe în urmă. Dar, cu toate că veţi lupta pe un câmp străin, gloria pe care o să v-o câştigaţi aici a voastră va fi pentru totdeauna. De jurat aţi jurat: nu vă rămâne decât să împliniţi jurământul faţă de stăpân şi de glie şi în numele prieteniei!

Călăreţii îşi loviră suliţele de scuturi.

- Éomer, fiule! Tu te afli în fruntea primei éored, zise Théoden, şi veţi călări în urma stindardului regal, pe centru. Elfhelm, tu şi oamenii tăi o luaţi prin dreapta când trecem de zid. Iar Grimbold se va duce cu ai săi prin stânga. Companiile din spate se vor lua după cele trei din frunte, fiecare cum poate sau crede de cuviinţă. Loviţi duşmanul oriunde îl găsiţi. Alte planuri nu ne putem face acum, căci încă nu ştim cum stau lucrurile pe câmpul de luptă. Înainte! Şi nu vă temeţi de întuneric!

Compania din frunte porni de îndată şi călări cât de repede putea, căci întunericul stăruia încă deplin, în ciuda celor prevestite de Widfara. Merry călărea în spatele lui Dernhelm, ţinând frâul cu o singură mână, în vreme ce cu cealaltă încerca să-şi slăbească sabia în teacă. Abia cum simţea pe deplin adevărul din vorbele bătrânului rege: „într-o astfel de bătălie, tu ce ai face, Meriadoc?” „Ceea ce fac acum, îşi spuse în sinea lui, încurc un călăreţ şi trag nădejde să rămân în şa şi să nu mă pomenesc călcat în copite de ceilalţi cai!”

Aveau mai puţin de o leghe până acolo unde se înălţaseră mai înainte zidurile exterioare. Curând ajunseră; prea curând pentru Merry. Strigăte sălbatice izbucniră şi arme se încleştară, dar şi acestea s-au isprăvit repede. În preajma zidurilor rămăseseră puţin orci şi, luaţi pe nepregătite, au fost iute răpuşi ori puşi pe fugă. În faţa ruinelor porţii nordice a zidului, Rammas regele s-a oprit încă o dată. Prima éored s-a grupat în spatele şi de o parte şi de alta a lui. Dernhelm se ţinea aproape de rege, cu toate că Elfhelm şi compania lui se aflau în dreapta. Oamenii lui Gromhold s-au întors din drum, îndreptându-se spre o spărtură mare în zid, ceva mai departe, spre răsărit.

Merry privea din spatele lui Dernhelm. În depărtare, la vreo zece mile distanţă, poate mai mult, ardea un foc mare, dar între acest foc şi călăreţi erau alte şiruri de focuri ce formau un semicerc uriaş - cel mai apropiat punct al acestuia se afla la mai puţin de o leghe distanţă. Altceva Merry nu prea reuşea să mai desluşească pe câmpia aceea întunecată şi nu vedea nici vreun semn încurajator care să anunţe dimineaţa, iar vântul nu adia nici a schimbare, nici a neschimbare.

Armia Rohanului porni din nou, tăcută, spre câmpia Gondorului, pătrunzând încet, dar necontenit, precum un flux ce se revarsă prin spărturile unui dig pe care oamenii l-au crezut de neînfrânt. Dar mintea şi voinţa Căpitanului Negru erau îndreptate acum numai asupra oraşului ce pierea încet şi nici un val nu se îndrepta spre el ca să-i dea de ştire că planurile lui şchiopătau în vreun fel.

După o vreme, regele îşi îndreptă oştirea întrucâtva către răsărit, pentru a putea ajunge între linia focurilor asediatoare şi câmpurile din afara zidurilor oraşului. Continuau să înainteze fără ca cineva să li se opună, iar Théoden încă nu dădea semnalul. Şi iată că se opri din nou, pentru a treia oară. Oraşul se găsea mai aproape. În văzduh plutea miros de arsură şi o umbră vestitoare de moarte. Caii erau neliniştiţi. Regele însă şedea neclintit în şa, pe Coamă de Nea, privind la agonia oraşului Minas Tirith, parcă împietrit de suferinţă ori poate de teamă. Părea să se împuţineze la trup, apăsat de bătrâneţe. Merry însuşi avea sentimentul că era apăsat de groază şi de îndoială, ca de o mare greutate. Inima abia îi bătea. Timpul părea suspendat în şovăire. Ajunseseră prea târziu! Prea târziu era mai rău decât niciodată! Poate că lui Théoden îi va pieri curajul, îşi va lăsa în piept capul lui bătrân, se va întoarce din drum, se va furişa şi se va ascunde în munţi.

Dar, dintr-o dată, Merry o simţi fără urmă de îndoială: simţi schimbarea. Simţea vântul pe obraji! Licărea o geană de lumină. Departe, tare departe spre miazăzi, norii se desenau neclar ca nişte forme cenuşii aflate la mare distanţă, care se vălătuceau în sus şi se risipeau: dimineaţa se ivea din spatele lor.

Dar în aceeaşi clipă explodă o altă lumină, ca şi când un fulger ar fi ţâşnit din pământ de undeva de sub Oraş. Preţ de o fracţiune de secundă spânzură în văzduh, acolo departe, în alb şi negru, un turn orbitor precum un ac sclipitor; şi apoi, când întunericul se închise la loc peste ea, peste câmpuri se rostogoli un bubuit cumplit.

La auzul acestui zgomot, silueta cocârjată a regelui se îndreptă dintr-o dată. Regele părea din nou înalt şi semeţ; se ridică în scări şi strigă cu voce tare şi mai limpede decât ar fi putut vreodată să răsune o voce de muritor:

Zicând acestea, luă un corn mare de la Guthláf, purtătorul stindardului regal, şi suflă în el cu o asemenea putere, încât cornul se sfărâmă. În clipa următoare, toţi cornii oştirii îşi uniră glasurile şi acest cântec al Rohanului se revărsă peste câmpuri precum o furtună Şi umplu munţii la fel ca bubuitul unui tunet.

„Călăriţi, călăriţi! Călăriţi spre Gondor!”

Deodată regele strigă ceva calului său şi Coamă de Nea ţâşni. În urmă-i flutura stindardul calului alb pe un câmp verde, dar regele i-o luă cu mult înainte. Cavalerii din suită goneau după el mâncând pământul, dar şi pe aceştia îi lăsă mult în spate. Éomer îl urmă şi el, atât de iute, încât coada albă a coifului său plutea în vânt, şi prima linie a primei companii mugea în galopul ei, ca un val ce se sparge înspumat la mal, dar nici ei n-au reuşit să-l ajungă pe Théoden. Părea cuprins de nebunie, sau poate furia bătăliei moştenită de la străbunii săi îi curgea acum prin vine ca un foc nou, iar Coamă de Nea îl purta în spinare ca pe un zeu din străvechime, ca pe Oromë cel Mare, în bătălia valarilor, când lumea era încă tânără. Scutul de aur era descoperit şi, minune! deodată începu să strălucească asemenea Soarelui, iar iarba se făcu verde sub picioarele albe ale armăsarului său. Căci iată că venise dimineaţa, şi o dată cu ea un vânt dinspre mare; şi întunericul fu alungat şi oştirile Mordorului izbucniră într-un urlet prelung şi, cuprinse de groază, o rupseră la fugă şi pieiră şi copitele urgiei trecură peste ele, şi atunci întreaga armie a Rohanului izbucni în cântec, şi cântau, şi măcelăreau, căci îi cuprinsese bucuria bătăliei şi sunetul cântecului lor, atât de frumos şi de cumplit, ajunse până în Oraş.

VI Bătălia de pe Câmpiile Pelennor

Dar nici căpeteniile orcilor şi nici tâlharii nu se aflau în fruntea atacului asupra Gondorului. Întunericul începea să se risipească prea curând, înainte de clipa hotărâtă de Stăpânul său; îl trădase deocamdată, lumea toată se întorsese împotrivă-i; victoria îi scăpa printre degete chiar în clipa în care întinsese mâna ca să o apuce. Dar braţul lui era lung. Încă se mai afla la cârmă, stăpân peste puteri nebănuite. Rege, Duh al Inelelor, Senior peste nazgûli, multe erau armele sale. Părăsi Poarta şi se făcu nevăzut.

După ce ajunse la drumul dinspre Poarta ce dădea spre Râu, Théoden, Regele Obştei, o apucă spre Oraş, care se afla la mai puţin de o milă distanţă. Îşi domoli puţin goana, căutând alţi duşmani, şi cavalerii îl prinseră din urmă, şi printre ei era şi Dernhelm. În faţă, ceva mai aproape de ziduri, oştenii lui Elfhelm se răspândiseră printre maşinăriile de război, secerând, spintecând, împingând vrăjmaşii în gropile de foc. Întreaga jumătate nordică a câmpiilor Pelennor fusese cotropită, taberele ardeau vâlvătaie, orcii fugeau spre Râu precum turmele de sălbăticiuni din calea vânătorilor; iar rohirrimii se răspândeau în toate părţile, după bunul lor plac. Dar încă nu învinseseră asediul şi nu recuceriseră Poarta. Mulţi duşmani se mai găseau în faţa ei, şi mai departe, pe câmpie, erau alte oştiri de-ale lor, ce nu fuseseră încă înfruntate. Dincolo de drum, spre miazăzi, aştepta armata principală a haradrimilor, cu ai săi călăreţi strânşi în jurul stindardului căpeteniei lor. Şi când căpetenia privi într-acolo şi, în lumina tot mai puternică, văzu flamura regală, băgă de seamă că ea se afla în faţă, departe de bătălia ce se ducea, şi era însoţită doar de câţiva oameni. Şi se simţi cuprins de o asemenea mânie, încât văzu roşu, scoase un strigăt, îşi înălţă stindardul, un şarpe negru pe o întindere purpurie, şi se repezi asupra calului alb pe câmp verde, urmat de mare mulţime de războinici de-ai săi; şi când îşi scoaseră sudiştii spadele cu tăiş lat, păru că scapără stelele cerului.

Atunci îl zări şi Théoden şi, fără să mai aştepte atacul lui, îi strigă ceva lui Coamă de Nea şi porni în galop să-l întâmpine. Cumplită a fost încleştarea lor. Dar furia albă a celor de la Miazănoapte a stins repede furia fierbinte a celorlalţi, iar cavalerii lor s-au dovedit mai pricepuţi să-şi mânuie suliţele lor lungi, şi mult mai îndârjiţi. Chiar dacă erau mai puţini la număr, şi-au tăiat drum printre duşmani precum taie focul potecă prin pădure. Unde era îmbulzeala mai aprigă, acolo se avânta fiul lui Théoden, fiul lui Thengel, şi suliţa lui se frânse atunci când se înfipse în căpetenia duşmană. Îşi trase sabia din teacă şi se repezi la stindard, retezându-l, şi o dată cu acesta îl spintecă şi pe purtătorul lui; şi şarpele negru căzu la pământ. Atunci toţi cei care mai rămăseseră în viaţă dintre călăreţii sudişti făcură stânga-mprejur şi o rupseră la fugă.

Dar, ce să vezi! Dintr-o dată, în toiul victoriei regelui, scutul său de aur păli. Dimineaţa cea nouă se stinse pe cer. În jurul lui căzu întunericul. Caii se ridicară în două picioare şi nechezară sălbatic. Azvârliţi din şei, oamenii orbecăiau de-a buşilea pe pământ.

- Veniţi cu mine! Veniţi cu mine! striga Théoden. Sus, eorlingilor! Nu vă temeţi de întuneric!

Dar Coamă de Nea, înnebunit de spaimă, se ridică şi el în două picioare, luptându-se cu văzduhul, şi apoi, cu un nechezat cumplit, se prăbuşi într-o parte: o săgeată neagră îl străpunsese. Regele căzu prins sub trupul lui.

Marea umbră coborî ca un nor de furtună. Şi numai ce se văzu că era o creatură înaripată: de-o fi fost pasăre, întrecea în mărime orice altă pasăre, şi avea trupul pleşuv, fără puf şi fără pene, iar aripile sale uriaşe păreau ţesute din piele între degetele îngherate. Şi pe deasupra, mai şi putea. O fi fost, poate, o creatură dintr-o altă lume, de mult apusă, al cărei soi, vieţuind în cine ştie ce munţi uitaţi şi reci, luminaţi doar de raza lunii, a supravieţuit timpului său şi în vreun cuib al groazei a adus pe lume înainte de vreme acest ultim vlăstar, pus numai pe ticăloşii. L-a luat la sine Seniorul Întunecimii şi l-a hrănit cu carne de fiară până ce a crescut mai mare decât orice altă zburătoare; şi apoi l-a dat slujitorului său, în loc de armăsar. Iar acum cobora, cobora tot mai jos, şi deodată, strângându-şi ţesăturile îngherate, scoase un strigăt croncănit şi se aşeză pe trupul lipsit de viaţă al lui Coamă de Nea, înfigându-şi în el ghearele şi plecându-şi grumazul lung şi pleşuv.

Pe spinarea lui se găsea o formă uriaşă, ameninţătoare, acoperită de o mantie neagră. Purta pe creştet o coroană de oţel, dar între marginea acesteia şi mantie nimic nu se zărea, în afară de lucirea ucigaşă a unei perechi de ochi: Stăpânul nazgûlilor. Se înălţase din nou în văzduh ca să-şi cheme armăsarul înainte să se fi risipit întunericul, şi iată că acum se reîntorsese aducând prăpăd cu sine, preschimbând speranţa în deznădejde şi victoria în moarte. Drept armă avea o ghioagă neagră şi nemaivăzut de mare.

Dar Théoden nu fusese părăsit chiar de toţi. Cavalerii din suita sa ori zăceau răpuşi în jur, ori, nemaiputând stăpâni strechea ce-i apucase pe armăsarii lor, fuseseră duşi de aceştia hăt departe. Unul totuşi rămăsese pe loc: Dernhelm cel tânăr, a cărui credinţă înfrângea orice teamă: şi plângea cu lacrimi amare, căci îşi îndrăgise stăpânul ca pe propriul său tată. Cât despre Merry, cât durase cavalcada, fusese purtat de Dernhelm în spate, pe şa, în deplină siguranţă; dar apoi Suflare de Vânt, înnebunit de groază, i-a azvârlit din şa, iar acum galopa ca turbat pe câmpie. Merry se târa în patru labe, parcă era o sălbăticiune năucă, groaza îi era atât de mare, încât nu mai vedea nimic în faţa ochilor şi-i venea să vomite.

„Omul regelui! Omul regelui! îi striga inima în piept. Trebuie să stai lângă el. Ca un tată îmi vei fi, aşa ai spus.” Dar voinţa lui era surdă iar trupul îi tremura tot. Nu îndrăznea să deschidă ochii sau să şi-i ridice de la pământ.

Deodată, prin negura ce-i cotropise mintea, i se păru că îl aude pe Dernhelm vorbind; dar vocea i se părea ciudată, amintindu-i de o altă voce cunoscută.

- Dispari, spurcăciune scârbavnică, stăpân al stârvurilor! Lasă-i pe morţi să doarmă în pace!

Şi o altă voce îngheţată îi răspunse:

- Nu te băga între nazgûl şi prada sa! Căci nu te va răpune şi pe tine. Ci te va duce în casele tânguirii, dincolo de orice întunecime, unde carnea îţi va fi devorată şi mintea-ţi stafidită va rămâne dezvelită în faţa Ochiului Cel Fără de Pleoapă.

Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă.

- N-ai decât să faci ce pofteşti. Dar te voi împiedica de-mi va sta în putinţă.

- Să mă împiedici? Nebunule. Nici un bărbat nu mă poate înfrunta! Atunci lui Merry îi fu dat să audă cel mai ciudat zgomot din câte ar fi putut să audă în acel ceas. I se păru că Dernhelm izbucneşte în râs, şi vocea aceea limpede era ca o coardă de oţel.

- Numai că eu nu sunt bărbat. Ai în faţa ta o femeie. Sunt Éowyn, fiica lui Éomund. Iar acum te-ai aşezat între mine şi cel care mi-a fost stăpân şi de-acelaşi sânge cu mine. Dispari, dacă nu eşti nemuritor! Altfel, fiinţă vie ori duh întunecat de-i fi, te spintec dacă-l atingi.

Creatura înaripată ţipă la ea, dar Duhul Inelului nu răspunse, ci rămase tăcut, pradă parcă unei îndoieli neaşteptate. Cât despre Merry, era atât de uluit, încât uită de frică. Acolo, la câţiva paşi de el, se afla fiara aceea urieşească, şi totul în jurul ei părea cufundat în beznă, iar deasupra ei se înălţa Stăpânul nazgûlilor, asemenea unei umbre a disperării. Puţin mai la stânga, cu faţa spre ei, stătea aceea căreia el îi spusese până atunci Dernhelm. Coiful care-i ţinuse ascunsă taina căzuse acum, încât părul bălai, scăpat din legăturile în care fusese ţinut, lucea precum aurul stins, răsfirat pe umerii ei. Ochii cenuşii ca marea erau neîndurători, sălbatici, dar pe obraji îi şiroiau lacrimi. Într-o mână ţinea sabia, cu cealaltă înălţă scutul pentru a se feri de grozăvenia ce o zărea în ochii duşmanului ei.

Era ea, Éowyn, dar în acelaşi timp şi Dernhelm. Căci în mintea lui Merry scăpără deodată amintirea chipului pe care-l văzuse în Valea Calvarului, când pornise oştirea la drum: chipul celui care merge să-şi caute moartea, care nu mai are nici o speranţă. Inima îi fu cuprinsă de milă, dar şi de mare uimire şi pe neaşteptate curajul seminţiei sale, căruia îi trebuia ceva timp ca să se stârnească, se retrezi în el. Îşi încleştă mâna. Ea nu trebuie să moară, atât de frumoasă, atât de deznădăjduită! Sau măcar să nu moară singură, fără nimeni care să-i sară în ajutor.

Cu toate că faţa vrăjmaşului lor nu era întoarsă spre el, Merry abia îndrăznea să se mişte, temându-se ca nu cumva ochii aceia vestitori de moarte să se întoarne asupra lui. Încet, foarte încet, începu să se târască într-o parte; dar Căpitanul Negru nu-l lua în seamă nici cât pe-o râmă ce se târăşte în noroi, atât era de cuprins de îndoială şi de pornit împotriva femeii dinaintea lui.

Deodată, fiara urieşească îşi zbătu aripile hidoase şi văzduhul se umplu de o duhoare cumplită. Se înălţă, apoi se repezi ca o săgeată spre Éowyn, ţipând şi lovind cu ciocul şi ghearele.

Dar Éowyn nu se clinti; era fecioara rohirrimilor, vlăstar de regi, subţire la trup, ca un tăiş de oţel, frumoasă, dar neiertătoare. Lovi iute, o singură dată, cu pricepere, nimerind în plin. Grumazul întins al fiarei fu retezat şi căpăţâna căzu ca o piatră. Éowyn sări înapoi, ferindu-se de matahala ce se prăbuşi grămadă, cu aripile întinse în lături, iar trupul, un morman fără viaţă prăvălit la pământ; şi tot atunci pieri şi umbra. Éowyn fu dintr-o dată scăldată în lumină şi părul ei străluci în razele soarelui.

Numai că tot atunci, din mormanul de carne Călăreţul Negru se ridică înalt şi ameninţător, deasupra lui Éowyn. Cu un strigăt greu de ură, care arse auzul precum o picătură de venin, îşi repezi buzduganul. Scutul lui Éowyn se sfarâmă în bucăţi, braţul i se frânse, iar ea căzu în genunchi. El se lăsă asupra ei ca un nor şi ochii îi scăpărară; îşi înălţă din nou buzduganul, de data asta pentru a ucide.

Dar pe neaşteptate el însuşi se prăbuşi în faţă, cu un ţipăt de durere sfâşietoare, şi lovitura lui nimeri aiurea, înfigând buzduganul în pământ. Sabia lui Merry îl străpunsese pe la spate, prin mantia cea neagră şi, pe sub cămaşa lungă de zale, îi pătrunsese în muşchiul din spatele genunchiului său neînchipuit de mare.

- Éowyn! Éowyn! strigă Merry .

Clătinându-se şi reuşind cu greu să se ridice în picioare, Éowyn îşi înfipse cu ultimele ei puteri sabia între mantie şi coroană, tocmai când umerii uriaşi se înclinară spre ea. Sabia se frânse în aşchii sclipitoare. Coroana se rostogoli clincănind pe pământ. Éowyn căzu peste duşmanul ei răpus. Dar, ce să vezi! mantia şi cămaşa cea lungă de zale erau goale. Zăceau acum fără formă pe pământ, sfâşiate, mototolite; şi un ţipăt cutremură văzduhul, strângându-se într-un vaiet ascuţit, dus de vânt, un glas fără trup ce se subţie până pieri şi fu înghiţit fără să mai fie auzit vreodată în acel ev al lumii acesteia.

Meriadoc rămăsese acolo, în mijlocul măcelului, clipind asemenea unei cucuvele în lumina zilei, căci lacrimile îl orbeau; şi ca prin ceaţă privi la capul bălai al lui Éowyn, aşa cum zăcea ea acolo fără să se mişte; şi privi la chipul regelui căzut în deplină glorie. Căci Coamă de Nea, în agonia sa, izbutise să se dea la o parte de pe trupul lui Théoden; dar tot el pecetluise soarta stăpânului său.

Apoi Merry se aplecă, luă mâna regelui într-a sa, ca să o sărute; şi, minune! Théoden deschise ochii şi privirea îi era limpede, iar vocea liniştită, chiar dacă trudnică.

- Rămâi cu bine, jupâne Holbytla! spuse el. Trupul mi-e frânt. Mă duc la străbunii mei. Şi acum nu voi mai avea de ce să mă ruşinez alături de măreţia lor. Am doborât şarpele negru. O dimineaţă sumbră, şi o zi veselă, şi un apus auriu!

Merry nu putea vorbi din pricina lacrimilor care-l podidiră din nou. Într-un târziu îngăimă:

- Iartă-mă, stăpâne, dacă ţi-am încălcat porunca, cu toate că atât cât te-am slujit n-am făcut altceva mai breaz decât să plâng la despărţirea noastră.

Bătrânul rege zâmbi.

- Nu te jeli! Fapta ţi-a fost iertată. O inimă vitează nu trebuie refuzată. Fie ca de acum încolo să trăieşti în binecuvântare; şi când vei şedea în pace cu pipa ta, gândeşte-te la mine! Căci de-acum nicicând nu voi mai şedea cu tine în Meduseld, aşa cum ţi-am făgăduit şi nu te voi asculta vorbindu-mi despre ierburi. Închise ochii şi Merry îşi lăsă capul în piept. Unde-i Éomer? întrebă regele după un timp. Vederea mi se întunecă şi aş dori să-l văd înainte să mă duc. El trebuie să mă urmeze la tron. Îi voi trimite vorbă şi lui Éowyn. Ea… ea nu a vrut să mă lase să plec de lângă ea, iar acum nu-mi va mai fi dat să o văd vreodată, pe ea care mi-a fost mai dragă decât o fiică.

- Stăpâne, stăpâne, începu Merry, abia găsindu-şi vorbele, ea e…

Dar în aceeaşi clipă se stârni vuiet mare şi de peste tot începură să răsune cornii şi trâmbiţele. Merry privi în jur: uitase de război şi de lumea întreagă şi multe ceasuri păreau să se fi scurs de când regele pornise în galopul pieirii sale, cu toate că nu trecuse de fapt decât puţin timp. Acum abia văzu că-i păştea pericolul de a fi prinşi în mijlocul bătăliei celei mari ce avea să izbucnească în curând.

Vrăjmaşul îşi împrospăta forţele cu oştiri noi ce se apropiau cu repeziciune, venind dinspre Râu; de sub ziduri înaintau legiunile din Morgul; iar dinspre câmpurile sudice înaintau pedeştrii din Harad, calea deschizându-le-o călăreţii, iar în urma lor se iveau spinările colosale ale mûmakililor, ducând turnurile de război. În schimb la miazănoapte, coama albă a lui Éomer conducea marele front al rohirrimilor pe care izbutise să-i regrupeze; iar dinspre Oraş sosea toată suflarea ce se mai găsea înăuntru, aducând într-un car lebăda de argint din Dol Amroth şi alungind vrăjmaşii de la Poartă.

O întrebare stărui preţ de o clipă în mintea lui Merry: „Unde-i Gandalf? Nu-i aici? Oare el nu i-ar fi putut salva pe rege şi pe Éowyn?” Tocmai atunci ajunse şi Éomer lângă el, şi împreună cu el se aflau cavalerii casei regale, câţi mai rămăseseră în viaţă şi care izbutiseră să-şi înfrâneze caii. Priviră cu uimire la hoitul fiarei răpuse care zăcea acolo; dar caii nu voiau nicicum să se apropie. Atunci Éomer sări din şa, se apropie de rege şi rămase acolo tăcut, pradă durerii şi deznădejdii.

Unul dintre cavaleri luă stindardul regelui din mâna lui Guthláf, care-l purtase până căzuse răpus, şi îl ridică peste capetele tuturor. Încet Théoden deschise ochii. Văzând stindardul, făcu un semn cum că Flamura regală trebuia dată lui Éomer.

- Slavă ţie, Rege al Obştei! zise el. Călăreşte acum spre victorie! Şi spune-i lui Éowyn că-mi iau rămas-bun de la ea.

Şi cu aceste vorbe s-a stins, fără să ştie că Éowyn zăcea în apropiere de el. Iar cei care se aflau acolo au început să plângă strigând: „Regele Théoden! Regele Théoden!”

Éomer însă le spuse:

Dar şi el plângea în timp ce rostea aceste vorbe.

- Cavalerii lui să rămână aici, cu el, zise, şi să-i poarte trupul cu cinstire de pe câmp, pentru ca bătălia să nu-l sfârtece! Aşa, şi împreună cu el pe toţi oamenii regelui care zac răpuşi aici.

Şi se uită la fiecare în parte, amintindu-şi de numele lor. Deodată îşi zări sora, pe Éowyn, acolo unde căzuse ea, şi o recunoscu. Preţ de o clipă, rămase stană de piatră, ca un om care strigă şi în mijlocul strigătului o săgeată îi străpunge inima; apoi chipul îi păli de moarte şi o furie rece îl năpădi, încât o vreme nu mai fu în stare să scoată nici un cuvânt. O mare tulburare îl cuprinse.

- Éowyn, Éowyn! strigă el într-un târziu, Éowyn, cum ai ajuns tu aici? Ce nebunie sau vrăjitorie ticăloasă este la mijloc? Moarte, moarte, moarte! Moartea să ne ia pe toţi!

Şi fără să se mai sfătuiască cu nimeni sau să aştepte ca cei din Oraş să apuce să se apropie, dădu pinteni calului, ajunse în fruntea oştirii sale, suflă din corn şi porunci începerea atacului. Vocea lui limpede răsună peste întinderea câmpiei.

- Moarte! Înainte, înainte spre prăpăd şi al lumii sfârşit!

Şi cu aceste vorbe, oastea se urni. Dar rohirrimii nu mai cântau. Moarte, strigau ei într-un singur glas, puternic şi dătător de fiori. Şi alergarea deveni galop, tot mai iute, asemenea unui val uriaş ce se apropie, şi oastea trecu ca fulgerul pe lângă regele ei căzut, cu vuiet mare, spre miazăzi.

Meriadoc rămăsese pe loc, clipind din pricina lacrimilor; nimeni nu-i adresa nici un cuvânt, parcă nici nu-l băgau în seamă. Îşi şterse lacrimile, se aplecă să ridice scutul verde pe care i-l dăruise Éowyn şi şi-l prinse de spate. Apoi îşi căută spada pe care o lăsase să cadă; căci atunci când lovise, braţul îi amorţise dintr-o dată, iar acum nu putea să-şi folosească decât braţul stâng. O găsi, arma lui era acolo, numai că, să vezi şi să nu crezi! tăişul îi fumega precum un vreasc uscat aruncat pe foc; sub privirile sale, lama se zgârci, se tot zgârci, până pieri de tot.

Aşa a pierit sabia din Gruiurile-gorgane, făurită de Apuseni. Ce s-ar mai fi bucurat să-i ştie soarta cel care o făurise pe îndelete, cu atâta amar de vreme înainte în Regatul de la Miazănoapte, când dúnedainii încă erau tineri, iar mai năprasnic printre vrăjmaşii lor era Angmar, ţinutul groazei, şi regele lui vrăjitor. Nici un alt tăiş, oricât de măiastre ar fi fost mâinile ce-l făuriseră, n-ar fi putut răni un duşman într-atât de cumplit, despicând carnea nemurită, rupând vraja care legase muşchii săi nevăzuţi de a sa voinţă.

Cavalerii îl ridicară pe rege şi, făcând o targă din suliţe şi mantii, îl întinseră pe ea şi-l purtară spre oraş; alţii o ridicară încet pe Éowyn şi o purtară în urma regelui. Dar pe cei din suita lui, care se prăpădiseră, încă nu-i puteau duce de pe câmp; şapte cavaleri pieriseră acolo şi printre ei se afla şi Déorwine, căpetenia lor. Astfel că îi aleseră dintre duşmanii căzuţi şi de lângă stârvul fiarei şi-i întinseră deoparte, înfigând suliţe în pământ în jurul lor. Iar mai târziu, după ce totul s-a sfârşit, s-au întors călăreţii şi au făcut un foc mare şi au ars hoitul fiarei; însă lui Coamă de Nea i-au săpat mormânt şi i-au pus piatră deasupra pe care au gravat în graiurile Gondorului şi al Obştei:

Verde şi lungă a crescut iarba în Vâlceaua Coamei de Nea, însă petecul de pământ pe care a fost arsă fiara a rămas pentru totdeauna înnegrit şi sterp.

Alături de cei care purtau cele două trupuri mergea Merry, încet, apăsat de tristeţe, fără să-i mai pese de bătălie. Era sfârşit, îndurerat peste poate, mădularele îi tremurau înfrigurate. Dinspre Mare venea o ploaie grea, de-ai fi zis că întreaga natură îi plângea pe Théoden şi pe Éowyn, înăbuşind focurile din Oraş cu lacrimi cenuşii. Deodată, ca prin ceaţă, Merry văzu apropiindu-se avangarda Gondorului. Imradil, Prinţul castelului Dol Amroth se opri în faţa lor.

- Ce povară duceţi cu voi, Oameni din Rohan? strigă el.

- Pe Regele Théoden, răspunseră aceştia. A murit. Acum e rege Éomer, el se află în fruntea oastei: cel cu panaşul alb în vânt.

Auzind acestea, prinţul descăleca, îngenunche lângă targă în semn de cinstire a regelui şi a atacului său vitejesc, şi îl jeli. Se ridică apoi, şi mare mirare îl cuprinse când privi spre Éowyn.

- Aveţi şi o femeie printre voi sau mă înşel? De când vin femeile rohirrimilor la război în ajutorul vostru?

- Numai una a venit, răspunseră ei. Este Lady Éowyn, sora lui Éomer; şi n-am avut ştiinţă că se afla printre noi până în acest ceas şi ne căim amarnic.

Văzând cât de frumoasă este, cu toate că obrajii îi erau palizi şi reci, prinţul îi atinse mâna şi se aplecă să o privească mai de aproape.

- Oameni din Rohan! strigă el. N-aveţi vraci printre voi? E rănită, poate rănită de moarte, dar îmi vine să cred că încă mai trăieşte.

Îşi puse apărătoarea de braţ în dreptul buzelor ei reci şi numai ce apăru pe suprafaţa lucioasă ca o oglindă o umbră de abur.

- Iute, să ne grăbim, zise, şi în clipa următoare trimise degrabă un călăreţ înapoi în Oraş pentru a aduce ajutoare. Iar el se înclină adânc, îşi luă rămas-bun de la cei căzuţi şi, urcând în şa, se întoarse la bătălie.

De data aceasta lupta fu crâncenă pe câmpiile Pelennor; zăngănitul armelor umplea văzduhul, amestecându-se cu urletele oamenilor şi nechezatul cailor. Cornii chemau, trâmbiţele răsunau, mûmakilii mugeau sub şfichiul bicelor care-i mânau la război. Sub zidurile sudice ale Oraşului, pedestraşii Gondorului se încleştau cu legiunile din Morgul care-şi păstraseră toată forţa adunată acolo. Călăreţii, în schimb, o apucaseră spre răsărit, pentru a veni în ajutorul lui Éomer: Húrin cel înalt, Păstrătorul Cheilor, Seniorul din Lossarnach, şi Hirluin din Dealurile Verzi, şi Prinţul Imradil cel Chipeş înconjurat de cavalerii săi.

Dar ajutorul lor venea prea târziu pentru rohirrimi; soarta se întorsese împotriva lui Éomer, furia lui îl trădase. Mânia primului său atac zdrobise prima linie a duşmanilor, călăreţii săi tăiaseră poteci adânci în rândul sudiştilor, răsturnându-i de pe şei şi secerându-le pedestraşii. Numai de mûmakili nu era chip să se apropie, căci caii nechezau, se ridicau în două picioare şi o luau razna ca muşcaţi de streche; astfel că nimeni nu îndrăznea să înfrunte hidoşeniile acelea monstruoase care se înălţau ca nişte adevărate turnuri de apărare pentru haradrimii strânşi în jurul lor. Şi dacă la începutul atacului numai haradrimii erau de trei ori mai numeroşi decât rohirrimii, curând numărul lor avea să fie şi mai mare, căci noi legiuni se revărsau acum pe câmpul de luptă venind dinspre Osgiliath. Acolo se strânseseră ele pentru a distruge Oraşul şi a cuceri Gondorul, aşteptând chemarea Căpitanului lor. Căpitanul Mordorului fusese nimicit; dar Gothmog, mâna lui dreaptă, îi luase locul în fruntea oştirilor; răsăritenii înarmaţi cu topoare, şi variagii din Khand, sudiştii în purpură, şi din îndepărtatul Harad o seminţie de oameni negri, aducând pe jumătate a căpcăuni cu ochi albi şi limbi roşii. Unii dintre aceştia îi atacau pe la spate pe rohirrimi, alţii se grupaseră în partea dinspre soare-apune, pentru a ţine în loc armia Gondorului şi a o împiedica să îşi unească forţele cu cei din Rohan.

Soarta bătăliei în acea zi începea să se întoarcă împotriva Gondorului, spulberându-le orice speranţă, când, deodată, un nou strigăt izbucni în Oraş - era cam pe la mijlocul dimineţii - şi un vânt grozav se stârni împingând ploaia către miazănoapte şi lăsând soarele să strălucească. În văzduhul acela de cleştar, străjerii de pe ziduri zăriră în depărtare o nouă privelişte de groază care le nărui şi ultima speranţă.

Căci Râul Anduin, după ce făcea cotul la Harlond, curgea în aşa fel încât din Oraş puteai privi de-a lungul lui pe mai multe leghe şi cei cu vederea bună desluşeau orice corabie ce se apropia. Încât privind acum într-acolo, străjerii scoaseră un strigăt de disperare; pe suprafaţa scăpărătoare a râului zăreau o întreagă flotă adusă parcă de vânt: corăbii de război, cu multe rânduri de vâsle şi pânze negre umflate de briză.

- Corsarii din Umbar! strigară oamenii. Corsarii din Umbar! Priviţi! Vin Corsarii din Umbar! Înseamnă că Belfalas a fost cucerit, şi Ethir la fel, şi Lebenninul a căzut. Corsarii ne atacă! Ultima lovitură a destinului!

Şi fără să răsune vreo comandă în Oraş, căci nu mai era nimeni care să dea porunci, câţiva s-au repezit să tragă clopotele în semn de alarmă; şi alţii au suflat din trâmbiţe retragerea.

- Înapoi pe ziduri, strigau ei. Înapoi pe ziduri! Întoarceţi-vă în Oraş înainte să ne copleşească duşmanul!

Dar vântul care împingea corăbiile abătea şi zarva înspăimântată a celor de pe ziduri.

Rohirrimilor nu le trebuiau şi mai multe veşti sau spaime. Vedeau prea bine şi singuri pânzele negre. Căci Éomer era la mai puţin de o milă depărtare de Harlond; din faţă îl ameninţau vrăjmaşii strânşi grămadă între oamenii săi şi port, iar din spate năvăleau alţii, izolându-l pe Prinţ. Astfel că privind spre Râu, orice nădejde pieri în inima lui şi blestemă vântul pe care îl binecuvântase înainte. Oştirile Mordorului, în schimb, prinseră puteri noi şi se avântară în luptă cu şi mai multă furie şi sete de sânge.

Éomer nu-şi pierdu cumpătul şi mintea i se limpezi deodată. Porunci să se sune din corn pentru ca toţi cei ce puteau să ajungă la el să se strângă sub stindardul său; gândul lui era acela de a forma un zid de apărare cu care să ţină piept atacului, să lupte până la ultimul om şi să facă fapte de vitejie pe câmpiile Pelennorului, demne de a fi cântate apoi în cântece, chiar dacă nu va mai rămâne nici un suflet de om în Apus care să-şi amintească de ultimul Rege al Obştii. Astfel că îşi mână calul până în vârful unui dâmb înierbat şi acolo îşi înfipse stindardul şi Calul Alb flutură în vânt.

Din îndoieli, din întuneric spre răsăritul zilei sui, Cu sabia lucind în soare, cântând în măreţia lui. Am călărit pân-la hotarul speranţei, altă cale nu-i…

Şi-acum, prăpăd, apus de sânge şi îndurarea nimănui!

Rosti aceste versuri râzând în hohote. Căci se simţea din nou cuprins de beţia luptei; trupul nu-i purta nici o rană, era tânăr, era rege: stăpân peste un neam de temut. Şi astfel râzând în faţa disperării, îşi îndreptă încă o dată privirile spre corăbiile negre şi îşi ridică sabia a sfruntare.

În clipa următoare însă chipul îi fu cuprins de uimire şi o mare bucurie se aşternu peste el; îşi aruncă sabia în sus, în lumina soarelui şi, când o prinse, izbucni în cântec. Ochii tuturor îi urmară privirea şi, să vezi şi să nu crezi! pe corabia ce se găsea înaintea tuturor celorlalte se înălţă deodată un stindard care prinse a flutura în vânt atunci când corabia coti încet spre portul Harlond. Pe flamură se arătă în toată măreţia lui un Copac Alb, însemnul Gondorului; era însă înconjurat de Şapte Stele, iar deasupra se găsea o coroană înaltă, însemnele lui Elendil pe care nici un senior nu le mai purtase de ani fără număr. Stelele străluceau în razele soarelui, căci fuseseră brodate din nestemate de către Arwen, fiica lui Elrond; iar coroana sclipea în lumina dimineţii, fiind cusută din mithril şi fir de aur.

Astfel venea Aragorn, fiul lui Arathorn, Elessar, moştenitorul lui Isildur, după ce străbătuse Căile Morţilor, adus de vântul ce sufla dinspre Mare până în regatul Gondor; şi veselia rohirrimilor se revărsă într-un torent de hohote de râs şi în scăpărări de tăişuri, iar bucuria şi minunarea Oraşului izbucniră în cântec de trâmbiţe şi-n zvon de clopote. Oştirile Mordorului erau însă atât de uluite, încât nu le venea să creadă că nu e o vrăjitorie la mijloc care făcuse ca propriile lor corăbii să fie pline de vrăjmaşi; şi o teamă cumplită puse stăpânire pe ele când înţeleseră că soarta se întorsese împotrivă-le şi că sfârşitul le era aproape.

Cavalerii din Dol Amroth porniră în galop către răsărit, alungind din calea lor duşmanul: căpcăuni, şi variagi, şi orci care urau lumina soarelui. Éomer ţâşni în galop spre miazăzi şi oamenii vrăjmaşi fugeau din faţa lui, numai că în curând se pomeniră prinşi între ciocan şi nicovală. Căci iată că din corăbii coborau degrabă pe cheiurile din Harlond oameni care se şi repezeau spre miazănoapte asemenea unei furtuni. Şi printre ei se aflau Legolas şi Gimli purtându-şi toporul, şi Halbarad cu stindardul, şi Elladan şi Elrohir cu stele pe sprâncenele lor, şi dúnedainii cu braţele lor nemiloase, Pribegii de la Miazănoapte, în fruntea florii seminţiei din Lebennin şi Lamedon şi din ţinuturile de la Miazăzi. Dar în fruntea tuturor mergea Aragorn, ducând Flacăra Apusului, sabia Andúril asemenea unui foc reaprins, Narsil cea refăurită şi la fel de ucigaşă ca în vremurile de-altădată; şi deasupra sprâncenei lui strălucea Steaua lui Elendil.

Şi astfel s-au reîntâlnit după multă vreme Éomer şi Aragorn, în toiul bătăliei, şi s-au sprijinit în săbiile lor, şi s-au privit, şi tare s-au mai bucurat.

- Iată că ne întâlnim din nou, spuse Aragorn, chiar dacă între noi se află toate oştirile Mordorului. Nu ţi-am spus eu în Cetatea Cornului că aşa are să se întâmple?

- Ai spus, într-adevăr, recunoscu Éomer, dar speranţele ne înşeală adesea şi pe atunci nu ştiam că ai puterea să vezi ce va să vină. De două ori fie binecuvântat ajutorul nesperat şi nicicând n-a fost o întâlnire între prieteni mai plină de bucurie ca acum. Îşi strânseră mâinile. Şi cum nu se poate mai nimerită, adăugă Éomer. Ai venit la ţanc, prietene. Căci mulţi au pierit dintre noi şi mare amărăciune s-a abătut asupra noastră.

- Să-i răzbunăm, atunci, fără să mai pierdem vremea cu vorba! zise Aragorn şi împreună se reîntoarseră la luptă.

Mult au mai avut de luptat, şi din greu; căci sudiştii erau luptători neînfricaţi şi neîndurători, şi încrâncenaţi în disperarea lor; iar răsăritenii erau puternici şi înăspriţi de războaie şi nu se umileau cerând îndurare. Astfel că în tot locul, lângă casele sau hambarele arzânde, pe grădişti şi măguri, sub zidul cetăţii ori pe câmpie, se regrupau şi porneau din nou atacul şi aşa s-au luptat până când ziua a ajuns pe sfârşite. Şi soarele a coborât într-un târziu dincolo de creasta Mindolluin, incendiind tot cerul cu o mare de vâlvătaie, încât dealurile şi munţii păreau scăldaţi în sânge; focul se oglindea în Râu şi iarba Pelennorului apărea roşie în întunericul nopţii ce se lăsa. La acel ceas s-a sfârşit marea bătălie de pe câmpiile Gondorului; şi nici un vrăjmaş nu a rămas viu dincoace de zidul Rammas. Toţi au fost răpuşi, fără doar de aceia care au fugit să piară, din pricina rănilor ori înecaţi în volbura roşie a râului. Prea puţini au mai apucat să ajungă în Morgul sau Mordor; iar în ţinutul haradrimilor n-a mai ajuns decât o poveste adusă de undeva de foarte departe: o veste despre mânia şi spaima din Gondor.

Aragorn şi Éomer şi Imrahil au călărit înapoi, spre Poarta Oraşului, dar erau prea istoviţi să se mai poată bucura ori întrista. Erau nevătămaţi, căci norocul le surâsese, iar priceperea lor şi tăria braţelor se dovediseră neîntrecute, şi cu adevărat puţini îndrăzniseră să le aţină calea ori să-i privească în faţă atunci când se dezlănţuise mânia lor. Dar mulţi alţii se întorceau răniţi sau schilodiţi, sau rămăseseră morţi pe câmp. Topoarele îl hăcuiseră pe Forlong când îl găsiseră luptând de unul singur şi fără cal; iar Duilin din Morthond şi fratele său fuseseră terciuiţi sub copite în timpul atacului asupra mûmakililor, când se apropiaseră împreună cu arcaşii lor pentru ca săgeţile să nimerească dihăniile drept în ochi. Nici chipeşul Hirluin nu avea să se întoarcă în Pinnath Gelin, nici Grimbold în Luminişul Sălbatic, nici Halbarad Pribeagul cu braţul lui nemilos în Ţinutul de la Miazănoapte. Nu fuseseră puţini cei care căzuseră, vestiţi sau neştiuţi, căpetenii sau oşteni de rând; căci bătălia fusese mare şi nici o poveste n-a cuprins până acum întreaga jertfă pe care a cerut-o. Mult, mult mai târziu Gorganele din Fortăreaţa Colnicului aveau să fie cântate de un povestaş din Rohan astfel:

VII Rugul lui Denethor

Gandalf rămase neclintit chiar şi după ce umbra întunecată s-a retras din dreptul Porţii. Pippin însă se ridică în picioare, ca şi când o mare povară îi fusese luată de pe umeri; şi aşa stătu ca să asculte cornii chemând şi i se păru că răsunetul lor o să-i facă inima să plesnească, atâta bucurie o umpluse dintr-o dată. Şi nicicând după aceea nu avea să mai audă vreun corn în depărtare fără să i se umezească ochii. Dar acum, dintr-o dată, îşi aminti de solia ce-o purta, astfel că se repezi înainte. În aceeaşi clipă, Gandalf tresări, îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi dădu să iasă pe poartă.

- Gandalf, Gandalf! strigă Pippin. Iute ca Gândul se opri locului.

- Ce cauţi aici? îl luă la rost Gandalf. Oare nu e o lege în Oraşul ăsta care spune că aceia ce poartă veşmântul negru cu argintiu trebuie să rămână în Citadelă atâta vreme cât stăpânul lor nu le îngăduie să plece?

- Mi-a îngăduit, răspunse Pippin. Mi-a spus să plec. Numai că sunt înspăimântat. În locul acela e pe cale să se petreacă ceva cumplit. Îmi vine să cred că Seniorul şi-a pierdut minţile. Tare mă tem că îşi va lua viaţa şi-l va omorî şi pe Faramir. Nu poţi să faci ceva să-l împiedici?

Gandalf privi prin Poarta căscată, spre câmpia de unde se auzea tot mai puternic zvon de bătălie. Îşi încleştă pumnul.

- Trebuie să plec, zise. Călăreţul Negru a ieşit din bârlog şi vrea să ne nimicească pe toţi. Nu am timp de pierdut.

- Dar Faramir! strigă Pippin. El n-a murit şi or să-l ardă de viu dacă nu-i opreşte careva.

- Să-l ardă de viu? nu pricepu Gandalf. Ce-i toată povestea asta? Spune-mi repede!

- Denethor s-a dus la Cripte, lămuri Pippin, şi l-a luat şi pe Faramir cu sine, şi zice că toţi o să ardem şi el nu vrea să mai aştepte, şi ei trebuie să facă un rug şi să-l ardă pe el acolo, şi pe Faramir. Şi şi-a trimis oameni să aducă lemne şi ulei. Şi eu i-am spus lui Beregond, dar mă tem că n-o să îndrăznească să-şi părăsească postul; e pus de strajă. Şi, oricum, ce poate el să facă? Pippin îşi spuse povestea pe nerăsuflate, întinzând mâinile sale tremurătoare şi punându-le pe genunchii lui Gandalf. Nu-l poţi salva pe Faramir? mai întrebă el.

- Poate că pot, răspunse Gandalf, dar dacă e s-o fac, mă tem că alţii vor pieri. Mda, trebuie să vin cu tine, căci nu văd de unde ar putea primi alt ajutor. Numai că mult mai rău şi multă întristare se vor abate asupra noastră din pricina asta. Duşmanului îi stă în putere să ne lovească până şi în inima fortăreţei noastre. Căci vrerea lui îi e puterea, şi ea e cea care s-a dezlănţuit.

Acestea fiind zise, Gandalf nu mai pierdu nici o clipă; îl prinse pe Pippin, îl aburcă pe cal în faţa lui şi cu o singură vorbă îl întoarse pe Iute ca Gândul din drum. Urcară în tropăit de copite străzile în pantă ale oraşului Minas Tirith, în vreme ce, în urma lor, larma luptei se înteţea. Peste tot în jur oamenii se scuturau de disperarea şi groaza ce-i cuprinsese, îşi luau armele şi strigau unii la alţii: „Au venit cei din Rohan!” Căpitanii strigau, companiile îşi strângeau din nou rândurile; mulţi nu mai avuseseră răbdare şi porniseră în marş în jos spre Poartă.

La un moment dat, Gandalf şi Pippin se întâlniră cu Prinţul Imrahil, care-i întrebă:

- Hei, încotro, Mithrandir? Rohirrimii se luptă pe câmpiile Gondorului! Trebuie să strângem laolaltă toate forţele pe care le mai avem.

- Toţi bărbaţii să pună mâna pe arme, şi încă n-or să fie de ajuns, răspunse Gandalf. Grăbiţi-vă. Voi veni şi eu când voi putea. Acum, însă am o solie pentru Seniorul Denethor ce nu mai poate să aştepte. Tu vei fi căpetenie în lipsa lui!

Îşi continuară drumul; şi pe măsură ce urcau şi se apropiau de Citadelă, simţeau vântul suflându-le din faţă şi desluşiră în depărtare scăpărarea dimineţii, o lumină ce creştea pe orizontul de la miazăzi. Ceea ce lor însă nu le dădea prea multă speranţă, căci nu ştiau ce rău îi aştepta la capătul drumului şi se temeau să nu ajungă prea târziu.

- Întunericul se apropie de sfârşit, zise Gandalf, dar încă atârnă greu deasupra Oraşului ăstuia.

Când ajunseră la poarta Citadelei, o găsiră nepăzită.

- Înseamnă că Beregond s-a dus acolo, spuse Pippin şi în inima lui licări speranţa.

Fără să intre în Citadelă, o luară în grabă pe drumul ce ducea spre Uşa Închisă. Stătea larg deschisă, iar păzitorul ei zăcea întins pe pământ, în faţa ei. Fusese răpus şi cheia dispăruse.

- Mâna Duşmanului! zise Gandalf. Asemenea fapte îi plac lui: să învrăjbească prietenii între ei; să tulbure inimile întru trădare.

Descălecând, îi spuse armăsarului să se întoarcă la grajdul lui.

- Căci, prietene, mai zise el, noi doi de mult ar fi trebuit să fim pe câmpul de bătălie, dar acum mă ţin în loc alte treburi. Dar de te voi chema, să vii deîndată!

Trecură de Uşă şi coborâră drumul şerpuit şi abrupt. Cerul se lumina tot mai mult, iar coloanele înalte şi chipurile cioplite ce mărgineau drumul treceau pe lângă ei domol, asemenea unor stafii cenuşii.

Liniştea fu spartă brusc de strigăte şi zăngănit de arme care veneau de jos: de când fusese construit Oraşul, niciodată nu mai fuseseră auzite asemenea zgomote în locurile acelea sacre. Ajunşi pe Rath Dínen, Gandalf şi Pippin aproape că o rupseră la fugă spre Casa Majordomilor, care se desena nedesluşit în lumina amurgului, sub marea sa cupolă.

- Opriţi-vă! Opriţi-vă! strigă Gandalf, repezindu-se spre treptele de piatră din faţa uşii. Opriţi nebunia asta!

Acolo se aflau slujitorii lui Denethor cu săbiile într-o mână şi torţe în cealaltă; pe cea mai de sus treaptă, sub porţi, stătea Beregond, de unul singur, înveşmântat în straiele negre cu argintiu ale străjerilor; apăra cu îndârjire intrarea. Doi slujitori căzuseră răpuşi de sabia lui, pângărind treptele cu sângele lor; ceilalţi îl ocărau şi-l blestemau, îl învinuiau de nesupunere şi trădare faţă de Seniorul său.

Gandalf şi Pippin încă nu ajunseseră la trepte când din casa morţilor răzbătu până la ei vocea lui Denethor care striga:

- Grăbiţi-vă, grăbiţi-vă! Îndepliniţi ce v-am rugat! Răpuneţi-l pe renegatul ăsta! Sau trebuie s-o fac cu propria mea mână?

În acea clipă, uşa din spatele lui Beregond, pe care acesta o ţinea închisă cu mâna stângă, fu deschisă cu o smucitură şi în prag apăru Seniorul Oraşului, înalt, înverşunat; ochii lui scăpărau ca două focuri, iar în mână ţinea sabia.

Dar Gandalf urcă în fugă treptele şi oamenii se feriră în lături din calea lui şi îşi acoperiră ochii cu mâinile; căci venirea lui părea asemenea unei lumini orbitor de albe într-un loc întunecat, iar mânia lui îi copleşi. Îşi înălţă mâna şi în aceeaşi clipă sabia lui Denethor se ridică şi ea, scăpă din încleştarea pumnului său şi căzu undeva în spatele Seniorului, în umbrele sălaşului; iar Denethor, ca trăsnit, se dădu înapoi din faţa lui Gandalf.

- Ce se-ntâmplă aici, Măria ta? întrebă vrăjitorul. Sălaşurile morţilor nu-s locuri potrivite pentru cei vii. Şi de ce luptă oamenii aici, la cripte, când bătălia este-n toi în faţa Porţii? Oare să fi ajuns Vrăjmaşul nostru chiar până pe Rath Dínen?

- Şi de când, mă rog, trebuie Seniorul Oraşului să-ţi dea dumitale socoteală? se oţărî Denethor. Ori poate că nu mai am puterea să poruncesc slujitorilor mei?

- Ba ai, cum să nu. Numai că s-ar putea ca alţii să se opună vrerii tale atunci când se preschimbă în nebunie şi ticăloşie. Unde-ţi este fiul, Faramir?

- Zace acolo, înăuntru, cuprins de-acum de flăcări. I-au aprins trupul pe dinăuntru. Dar în curând totul va arde. Apusul nu a izbândit. Totul va fi cuprins de un foc uriaş şi acesta va fi sfârşitul. Cenuşă! Cenuşă şi fum purtate de vânt!

Văzând ce nebunie îl cuprinsese, Gandalf se temu că Denethor chiar făcuse o ticăloşie, încât se repezi înainte, urmat de Beregond şi Pippin; Denethor se retrase să se lipească de masa dinăuntru. Acolo zăcea întins Faramir, cufundat în visele stârnite de febră. Sub masă şi pe ea, în jurul trupului său, fuseseră îngrămădite lemne, stropite din belşug cu ulei, asemenea veşmintelor lui Faramir şi cuverturii ce-l acoperea; dar focul încă nu fusese pus. În acea clipă, Gandalf îşi arătă forţa ce se ascundea în el, aşa cum se ascundea lumina puterii lui sub mantia sa cenuşie. Sări pe grămada de lemne, ridică în braţe trupul rănitului şi sări iară jos, purtându-l ca pe o povară uşoară spre intrare. Dar chiar atunci Faramir gemu şi, încă pradă visului, îşi chemă tatăl.

Denethor tresări ca şi când ar fi fost trezit dintr-o transă, flacăra se stinse în ochii lui şi el începu să plângă.

- Nu-mi lua fiul! se rugă el. Mă strigă.

- Aşa e, te strigă, răspunse Gandalf, dar tu încă nu poţi veni la el. Căci mai înainte de toate va trebui să-şi caute tămăduirea pe pragul dintre viaţă şi moarte şi prea bine s-ar putea să n-o găsească. Câtă vreme tu trebuie să te întorci la bătălia Oraşului tău, unde s-ar putea să te aştepte moartea. Şi tu ştii asta foarte bine în inima ta.

- El nu se va mai trezi, zise Denethor. Bătălia e zadarnică. De ce ne-am mai dori noi să trăim? De ce să nu ne îndreptăm spre moarte împreună?

- Majordom al Gondorului, puterea să-ţi hotărăşti ceasul morţii nu ţi-a fost dată. Doar regii păgâni, aflaţi sub stăpânirea Puterii Întunecimii, au făcut aceasta, luându-şi singuri viaţa din mândrie şi disperare, şi ucigându-şi toate rubedeniile pentru a-şi uşura propria lor moarte.

Spunând acestea, trecu pragul cu Faramir în braţe, scoţându-l din casa morţii, şi-l întinse pe catafalcul pe care fusese adus până acolo şi care fusese lăsat la intrare. Denethor veni în urma lui şi se opri în uşă, cuprins de tremur şi privind cu alean la chipul fiului său. Şi preţ de o clipă, toţi cei aflaţi acolo stăteau tăcuţi şi nemişcaţi martori la chinul sufletesc al Seniorului lor. Denethor şovăi.

- Vino! îl îndemnă Gandalf. E nevoie de noi. Încă mai sunt multe pe care le poţi face.

Pe neaşteptate, Denethor izbucni în râs. Se îndreptă de spate, rămase aşa, înalt şi mândru, preţ de câteva clipe, apoi se repezi înăuntru la masă şi luă de pe ea perna pe care se sprijinise capul lui.

Reveni în prag, dădu la o parte învelitoarea şi numai ce apăru între mâinile sale un palantír. Şi când îl ridică, li se păru celor ce priveau că sfera prinsese a străluci de o flacără aflată înăuntrul ei, încât chipul palid al Seniorului arăta parcă luminat de un foc roşu, şi ca şi când ar fi fost cioplit în piatră dură, înăsprit de umbre întunecate, nobil, mândru şi neîndurător. Ochii îi scânteiau.

- Mândrie şi disperare! strigă el. Gândeai oare că-s orbi ochii Turnului Alb? Nu, Nebunule Sur, am văzut mai multe decât ai tu habar. Căci speranţa ta este necunoaştere, nimic mai mult. Te du. Străduieşte-te să tămăduieşti! Hai, du-te şi te luptă! Vanitate. Pentru peticul acela de loc pe care ai putea să ieşi învingător pe câmpul de bătălie, pentru o singură zi. Dar nimic nu va putea să ţină piept Puterii ce se ridică acum. Iar către Oraşul acesta nu şi-a întins până acum decât primul deget de la o mână. Răsăritul întreg s-a pus în mişcare. Şi chiar în clipa aceasta vântul speranţei tale te trădează şi împinge în sus pe apele Anduinului o flotă de pânze negre. Apusul a dat greş. Pentru toţi cei ce nu vor să cadă în sclavie a sosit timpul plecării.

- Cu asemenea sfaturi nu am nici o îndoială că Duşmanul va ieşi învingător, zise Gandalf.

- Atunci eşti liber să speri, râse Denethor. Crezi că nu te cunosc, Mithrandir? Speranţa ta este să cârmuieşti în locul meu, să stai în spatele fiecărui tron, de la miazăzi, de la miazănoapte sau de la apus. Ţi-am citit gândurile şi vicleşugurile. Crezi că nu ştiu că tu i-ai poruncit piticuţului ăstuia de-aici să-şi ţină gura? Că l-ai adus ca să stea iscoadă chiar în încăperea mea? Cu toate acestea, cât am vorbit împreună am aflat numele şi socotelile fiecăruia dintre cei care te însoţesc. Prin urmare: cu mâna ta stângă mă vei folosi o vreme drept pavăză împotriva Mordorului, iar cu dreapta îl vei aduce pe Pribeagul acela de la Miazănoapte, ca să-mi ia locul.

Dar ascultă-mă ce-ţi spun, Gandalf Mithrandir, n-am să fiu unealta ta! Sunt Majordom al Casei regale din Anórien. N-am să mă dau la o parte ca să fiu cămăraşul ramolit al unui ajuns. Chiar daca se dovedeşte întemeiat dreptul lui la tron, el tot din ramura lui Isildur se trage, din nici o alta mai de soi. Nu mă voi supune unui asemenea cârmuitor, ultimul dintr-o casă decăzută şi de mult văduvită de măreţie şi demnitate.

- Şi tu ce-ai vrea, dacă ţi s-ar împlini voia? întrebă Gandalf.

- Aş vrea ca toate să rămână aşa cum au fost pe vremea mea şi pe vremea stră-strămoşilor mei: să fiu pe mai departe Cârmuitorul acestui Oraş şi să pot lăsa tronul unui fiu al meu care să-şi fie propriul său stăpân şi nu învăţăcelul unui vrăjitor. Dar dacă soarta mi-e potrivnică în vremea mea, atunci nu vreau nimic: nici viaţa să-mi fie scurtată, nici iubirea înjumătăţită, nici onoarea ştirbită.

- Mie nu mi s-ar părea cu nimic ştirbită onoarea Majordomului care, cu cea mai bună-credinţă, lasă pe mâinile altuia grijile sale, zise Gandalf. Şi nici iubirea înjumătăţită. Şi nici nu-l vei lipsi pe fiul tău de ceea ce i se cuvine, atâta vreme cât pieirea lui e îndoielnică.

La aceste cuvinte, ochii lui Denethor scânteiară din nou şi, punând piatra la subsuoară, scoase din teacă un cuţit cu lamă lungă şi din doi paşi fu lângă catafalc. Dar Beregond făcu un salt şi se puse între el şi Faramir.

- Aşa, care va să zică! strigă Denethor. Jumătate din iubirea fiului meu ai furat-o de mult. Acum vrei să furi şi inimile cavalerilor mei, pentru ca în cele din urmă să-mi răpească de tot fiul. Dar măcar într-o privinţă n-ai să-mi poţi nesocoti vrerea: să-mi hotărăsc singur sfârşitul.

Veniţi încoace! strigă el către slujitorii săi. Veniţi, dacă nu sunteţi cu toţii trădători!

Atunci doi dintre ei urcară în fugă treptele. Denethor smulse cu iuţeală o torţă din mâna unuia şi sări înapoi în sălaş. Înainte ca Gandalf să-l poată împiedica, el aruncă focul în grămada de lemne din care izbucni pe dată pălălaie.

În clipa următoare, Denethor se sui pe masă şi, învăluit de limbile focului şi de fum, îşi luă cârja de majordom de la picioarele sale si o frânse de genunchi. Aruncă cele două bucăţi în foc, apoi se întinse pe masă şi, cu amândouă mâinile, strânse palantírul la piept. Mai târziu, s-a zis că de atunci, orice om care privea în Piatra aceea nu vedea altceva decât două mâini bătrâne scorojindu-se în flăcări – asta dacă nu cumva avea o voinţă atât de puternică, încât putea preschimba imaginea în ceea ce dorea el să vadă.

Îndurerat peste măsură şi îngrozit de privelişte, Gandalf îşi feri privirile şi închise uşa. Preţ de câteva clipe rămase în prag, cufundat în gânduri şi tăcut, în vreme ce afară răzbătea vuietul flăcărilor dinăuntru. Şi deodată Denethor scoase un urlet cumplit, după care nici un sunet nu se mai auzi de la el şi nici unei fiinţe muritoare nu-i mai fu dat să-l vadă vreodată.

- Aşa s-a stins Denethor, fiul lui Ecthelion, spuse Gandalf. Se răsuci spre Beregond şi slujitorii Seniorului, care stăteau ca împietriţi. Şi aşa se sfârşesc zilele Gondorului, cele pe care le-aţi cunoscut voi; s-au sfârşit până la urmă. Fapte rele s-au petrecut aici; dar fie ca duşmănia dintre noi să o lăsaţi deoparte, căci de Duşman a fost stârnită şi voinţei lui îi face pe plac. Aţi fost prinşi într-o plasă de porunci potrivnice, pe care nu voi aţi ţesut-o. Dar la aceasta să vă gândiţi, slujitori ai Seniorului, orbi în supunerea voastră, că dacă n-ar fi fost Beregond să trădeze, Faramir, Căpitanul Turnului Alb, ar fi ars şi el.

Duceţi din acest loc nefericit pe cei dintre voi care au pierit. Iar noi îl vom duce pe Faramir, Majordom al Gondorului, undeva unde să poată dormi în pace, sau să moară, dacă asta îi va fi soarta.

Şi astfel Gandalf şi Beregond ridicară targa şi o purtară înapoi spre Casele Tămăduirii, iar Pippin venea în urma lor, cu capul căzut în piept. Slujitorii Seniorului rămăseseră privind ca trăsniţi la sălaşul morţilor; iar când Gandalf ajunse la capătul străzii Rath Dínen, se auzi un zgomot mare. Privind peste umăr, văzură cum marea cupolă a sălaşului se crapă şi dinăuntru prind a se vălătuci spre înalt fuioare de fum, ca apoi, cu scrâşnet şi huruit de pietre, să se năruie într-o ploaie de scântei; flăcările însă, nedomolite, dănţuiau şi zvâcneau printre ruine. Cuprinşi de groază, slujitorii o rupseră la fugă pe urmele lui Gandalf.

Ajunseră, în sfârşit, înapoi la Uşa Majordomului şi Beregond privi îndurerat la portar.

- Pentru fapta aceasta mă voi căi câte zile oi mai avea, spuse el, dar mă grăbeam atât de tare, încât m-a luat ca un fel de nebunie, iar el nu voia să mă asculte, ci a scos sabia la mine.

Beregond închise uşa şi o încuie cu cheia pe care o smulsese de la omul ucis.

- Cheia asta va fi dată de-acum Seniorului Faramir, mai spuse el.

- Prinţul din Dol Amroth cârmuieşte în lipsa Seniorului, zise Gandalf, dar pentru că el nu se află aici, iau asupra mea toate cele ce-s de făcut. Te rog, aşadar, să păstrezi tu cheia şi s-o păzeşti până ce Oraşul îşi va fi regăsit liniştea.

Apoi se îndreptară spre cercul cel mai de sus al Oraşului şi, odată intraţi, porniră spre Casele Tămăduirii, scăldaţi de lumina dimineţii. Casele acestea erau frumoase, zidite la o oarecare depărtare de toate celelalte, anume pentru cei foarte suferinzi, dar acum fuseseră pregătite să-i îngrijească pe cei răniţi în bătălie şi pe muribunzi. În apropiere se găsea poarta Citadelei, din al şaselea Cerc, şi zidul dinspre miazăzi, iar de jur împrejurul lor erau o grădină şi o pajişte cu câţiva copaci, singurul loc de felul său în Oraş. Locuiau aici câteva femei, cărora li se îngăduise să rămână în Minas Tirith anume pentru că se pricepeau să tămăduiască ele însele, ori îi ajutau pe tămăduitori.

Gandalf şi însoţitorii săi tocmai ajunseseră cu targa la uşa principală a Caselor, când dinspre câmpia din faţa Porţii Oraşului auziră un strigăt mare ce se preschimbă într-un ţipăt ascuţit care sfâşie văzduhul şi se stinse dus de vânt. Un strigăt atât de cumplit, încât îi împietri pe toţi, dar când se stinse, îşi simţiră inimile tresăltând de o speranţă pe care n-o mai trăiseră de când se abătuse asupra lor întunecimea venită de la Răsărit; şi li se păru dintr-o dată că lumina se limpezeşte şi soarele străbătu printre nori.

Însă chipul lui Gandalf era abătut şi încordat; rugându-i pe Beregond şi pe Pippin să-l ducă pe Faramir în Casele Tămăduirii, el urcă pe zidul din apropiere; silueta lui se desenă ca o statuie înveşmântată în alb, şi aşa rămase, neclintit, uitându-se în zare. Şi astfel era puterea privirii lui, încât cuprinse dintr-o dată tot ceea ce se petrecuse acolo, departe; şi când Éomer ieşi singur din rândurile oştenilor săi şi se opri lângă cei căzuţi, Gandalf oftă, se înfăşură în mantie şi coborî de pe ziduri. Iar când Beregond şi Pippin ieşiră din Casele Tămăduirii, îl găsiră stând în faţa uşii, adâncit în gânduri.

Se uitară întrebător la el. Gandalf tăcu o vreme, apoi zise:

- Majordomii credeau că este o taină bine păstrată doar pentru ei, dar eu ştiu de mult că aici, în Turnul Alb, ca şi în Orthanc, se află pusă la adăpost una dintre cele Şapte Pietre. Pe vremea când încă era înţelept, Denethor nu a voit să o folosească şi nici să-l întărite pe Sauron, ştiindu-şi prea bine măsura puterii sale. Dar înţelepciunea l-a părăsit; şi mă tem că atunci când primejdia pentru regatul său a început să crească, el a privit în Piatră şi s-a lăsat amăgit de ceea ce a zărit acolo: şi îmi vine să cred că nu numai o dată, după plecarea lui Boromir. Denethor era mult prea puternic pentru a putea fi supus de Puterea Întunecimii, cu toate acestea vedea în Piatră numai acele lucruri pe care Puterea îi îngăduia să le vadă. Fără doar şi poate că tot ceea ce afla îi era adesea de mare ajutor; cu toate acestea imaginea care i s-a arătat asupra marii puteri a Mordorului i-a sporit disperarea din suflet într-atât încât l-a făcut să-şi piardă minţile.

- Acum abia înţeleg ceva ce mi s-a părut tare ciudat atunci! spuse Pippin şi amintirea îl făcu să se cutremure înfiorat. La un moment dat Seniorul a ieşit din încăperea în care se găsea Faramir şi, când s-a întors, parcă arăta schimbat, a fost pentru prima oară că am avut impresia asta, nu ştiu cum să zic, parcă bătrân şi frânt.

- Chiar la ceasul la care Faramir a fost adus în Turn, mulţi dintre noi am zărit o lumină nefirească în camera cea mai de sus, spuse Beregond. Dar mai văzusem noi lumina aia şi altă dată, iar prin Oraş umbla vorba că Seniorul se lupta uneori cu vrăjmaşul în gândurile sale.

- Vai, vai! înseamnă că bănuielile mele se adeveresc, oftă Gandalf. Uite aşa a pătruns vrerea lui Sauron în Minas Tirith; şi uite aşa am fost eu nevoit să zăbovesc aici. Şi tot aici să mai rămân, căci în curând mi se vor ivi şi altele de făcut, nu am numai grija lui Faramir.

Dar acum trebuie să cobor pentru a-i întâmpina pe aceia care vin. Mi-a fost dat să văd pe câmp ceva ce mi-a îndurerat amarnic inima şi mă tem că o jale încă şi mai mare ne aşteaptă. Vino cu mine Pippin! Dar tu, Beregond, întoarce-te în Citadelă, şi spune-i mai-marelui Străjerilor toate cele câte s-au petrecut. Mă tem că va fi nevoit să te dea afară din trupele de străjeri; dar spune-i, dacă îmi îngădui să-i dau un sfat, că ar face bine să te trimită la Casele Tămăduirii, pentru a servi drept strajă şi slujitor al căpitanului tău, şi să fii la căpătâiul lui când se va trezi - dacă se va mai trezi vreodată. Căci mulţumită ţie a scăpat de foc. Du-te! Iar eu mă voi întoarce curând.

Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi o porni împreună cu Pippin spre Oraşul de jos. Şi în timp ce ei grăbeau pe străzi la vale, vântul aduse cu sine o ploaie cenuşie care înăbuşi focurile, astfel că în faţa celor doi se înălţa acum o perdea groasă de fum.

VIII Casele Tămăduirii

Ochii lui Merry înotau într-o ceaţă de lacrimi şi sfârşeală, când oştenii au ajuns aproape de Poarta distrusă a oraşului Minas Tirith. Nici nu băgă în seamă prăpădul şi măcelul de peste tot în jur. Văzduhul era greu de focuri, fum şi duhoare: căci multe maşinării de război fuseseră pârjolite ori căzuseră în gropile arzânde, la fel şi dintre cei răpuşi, mulţi ajunseseră pradă focurilor, şi unde te uitai zăreai hoiturile monştrilor de la Miazăzi, pe jumătate arse, ori strivite sub pietre, în vreme ce alte dihănii din acelea mari căzuseră săgetate în ochi de arcaşii viteji din Morthond. Ploaia adusă de vânt încetase de la o vreme; soarele strălucea în înaltul cerului; dar toată partea de jos a oraşului era încă învăluită într-un fum gros.

Oamenii apucaseră să taie drum prin năruiturile bătăliei; calea spre oraş era astfel deschisă şi tocmai acum câţiva oameni ieşeau aducând cu ei tărgi. Pe una dintre ele o aşezară pe Éowyn, punându-i sub trup perne moi; trupul regelui însă îl acoperiră cu o ţesătură de aur, iar targa lui fu înconjurată de făclii aprinse ale căror flăcări, abia zărindu-se în lumina soarelui, se zbăteau în suflarea vântului.

Astfel au intrat Théoden şi Éowyn în Oraşul Gondorului şi toţi cei care-i vedeau îşi descopereau capetele şi se înclinau; trecură prin cenuşa şi fumegarea primului cerc pârjolit şi de acolo urcară în sus pe străzile pietruite. Lui Merry urcuşul acesta i se părea că durează de o veşnicie, o călătorie fără rost într-un vis îngrozitor, înaintând la nesfârşit spre un capăt nedesluşit pe care amintirile nu-l pot cuprinde, încet, luminile torţelor din faţa lui licăriră şi se stinseră şi Merry se pomeni umblând în întuneric. „Ăsta e un tunel ce duce la un mormânt, îşi zise în sinea sa; şi acolo vom sta cu toţii pe vecie.” Dar dintr-o dată, în visul acesta al lui răsună o voce vie:

- Hei, Merry! Slavă cerului că te-am găsit!

Ridică privirile şi ceaţa de pe ochi păru să i se risipească. Şi numai ce-l zări pe Pippin! Stăteau faţă în faţă pe o străduţă îngustă care altfel era pustie. Merry se frecă la ochi.

- Unde-i regele? întrebă. Şi Éowyn?

Simţi că i se înmoaie picioarele, aşa că se aşeză pe un prag şi începu să plângă.

- Au fost duşi în Citadelă, răspunse Pippin. Aş zice că ai adormit de-a-n picioarelea şi ai luat-o prin altă parte. Când au descoperit că nu te aflai printre ei, Gandalf m-a trimis să te caut. Bietul de tine, Merry bătrâne! Tare mă bucur că te văd din nou! Da’ eşti răpus de oboseală, aşa că nu te mai chinui şi eu cu pălăvrăgeala mea. Spune-mi numa’, eşti cumva rănit?

- Nu. Sau, mă rog, nu cred. Doar că braţul drept nu-mi mai e de nici un folos, înţelegi, Pippin? Asta de când l-am înjunghiat. Sabia mea a ars ca o surcea, de n-a mai rămas nimic din ea.

Chipul lui Pippin fu cuprins de nelinişte.

- Trebuie să vii cu mine, acum, cât mai iute cu putinţă. Ah, de-aş putea să te duc eu în spate. Nu mai eşti în stare să mergi pe picioarele tale. N-ar fi trebuit să te lase să mergi pe jos; iartă-i, te rog. S-au petrecut atâtea lucruri îngrozitoare în Oraş, Merry, încât e de înţeles că un biet hobbit care vine din bătălie este trecut cu vederea..

- Nu e întotdeauna o nenorocire să fii trecut cu vederea, spuse Merry. Uite, chiar acum am fost trecut cu vederea de… Nu. Nu pot vorbi despre asta. Ajută-mă, Pippin! Iarăşi mi se întunecă în faţa ochilor şi braţul mi-e atât de rece.

- Reazămă-te de mine, Merry, băiatule! Haide! Pas după pas. Nu-i departe.

- O să mă îngropi?

- Nu, nici prin gând nu-mi trece! exclamă Pippin, încercând să pară vesel, cu toate că inima îi era strânsă în chingile fricii şi ale milei. Nu. Acum o să mergem la Casele Tămăduirii.

Părăsiră aleea aceea mărginită de case înalte de o parte şi de alta şi de zidul exterior al celui de-al patrulea cerc, şi reveniră în strada principală care urca până în Citadelă. Mergeau încet, punând pas după pas, şi Merry se clătina şi murmura ca şi când ar fi vorbit în somn.

„N-am să izbutesc să-l duc până acolo, îşi spuse Pippin. Oare nu-i nimeni care să-mi ajute? Nu pot să-l las aici.”

Chiar atunci, spre surprinderea lui, în urma lor apăru alergând un băietan şi când trecu pe lângă ei, Pippin îl recunoscu a fi Bergil, fiul lui Beregond.

- Salutare, Bergil! strigă el. Un’ te duci? Mă bucur să te văd din nou, şi încă în viaţă.

- Alerg cu veşti pentru tămăduitori! N-am timp de zăbovit.

- Foarte bine, foarte bine, încuviinţă Pippin. Dar spune-le acolo sus că am cu mine un hobbit bolnav, un perian, aşa să le spui, care a venit de pe câmpul de bătălie. Nu cred că mai are puterea să meargă până acolo. Dacă îl găseşti pe Mithrandir, spune-i ce ţi-am zis, că tare are să se bucure.

Bergil îşi continuă fuga mai departe.

„Mai bine aştept aici”, îşi zise Pippin.

Îl lăsă pe Merry să alunece încet la pământ, într-un petec de soare, iar el se aşeză alături, luând capul lui Merry în poala sa. Îi cercetă cu degete blânde trupul şi mădularele, apoi luă mâna prietenului său într-ale sale. Mâna dreaptă era rece ca gheaţa.

Nu trecu mult şi Gandalf însuşi veni la ei. Se lăsă jos lângă Merry şi îi mângâie sprâncenele; apoi îl ridică încetişor în braţe.

- Ar fi trebuit adus în urale în Oraş, spuse el. Mi-a răsplătit peste poate încrederea; căci dacă Elrond nu s-ar fi înduplecat la rugămintea mea, nici unul dintre voi n-ar fi pornit în călătoria asta; şi atunci cu mult mai cumplite ar fi fost ticăloşiile ce s-au petrecut in această zi. Oftă, apoi adăugă: Şi uite că s-a mai ivit ceva de care trebuie să mă îngrijesc, şi în tot acest timp soarta bătăliei stă în cumpănă.

Într-un târziu, Faramir şi Éowyn şi Meriadoc ajunseră tustrei să fie culcaţi în paturile din Casele Tămăduirii; şi acolo au fost bine îngrijiţi. Cu toate că leacurile băbeşti nu se mai bucurau de preţuirea ce-o câştigaseră în zilele de demult, Gondorul era încă vestit pentru ştiinţa tămăduirii şi pentru priceperea de a obloji răni şi suferinţe trupeşti şi toate boleşniţele cărora le cădeau pradă muritorii de la răsărit de Mare. Numai bătrâneţea nu se supunea acestei ştiinţe, împotriva ei nu găsiseră nici un leac; iar vieţile lor se scurtaseră tare mult, abia dacă întreceau cu puţin pe aceea a altor oameni, iar cei dintre ei care treceau în plină vigoare hotarul a de cinci ori câte douăzeci de ani se împuţinaseră peste măsură, doar câţiva mai erau prin familii din cele nobile. Numai că acum până şi ştiinţa lor se dovedea neputincioasă; căci mulţi erau cuprinşi de o suferinţă ce nu se lăsa tămăduită; i-au pus numele de Umbra Neagră, căci se trăgea de la nazgûli. Cei pe care-i cuprinsese boala aceasta cădeau încet într-un vis tot mai adânc, apoi se cufundau într-o tăcere deplină şi-i năpădea un frig de moarte şi mureau. Iar cei care-i îngrijeau pe piticuţ şi pe Domniţa din Rohan ar fi jurat că pe aceştia doi boala îi lovise cel mai rău. Încă mai vorbeau, când şi când, pe măsură ce trecea dimineaţa, murmurând în vis; cei care vegheau la căpătâiul lor ascultau aceste murmure, în speranţa că vor putea desluşi ceva ce i-ar fi putut face să înţeleagă anume care le era suferinţa. Dar curând bolnavii începură să se cufunde în întunecime şi când soarele ajunse deasupra orizontului apusean, o umbră cenuşie se aşternu peste chipurile lor. Faramir, în schimb, ardea de o fierbinţeală ce nu se domolea cu nici un chip.

Gandalf trecea neliniştit de la unul la altul, iar priveghetorii îi repetau tot ceea ce puteau ei auzi. Şi astfel a trecut ziua aceea, în timp ce afară lupta se purta mai departe cu speranţe schimbătoare şi veşti ciudate; Gandalf încă aştepta şi supraveghea, refuzând să se ducă la bătălie; şi asta până când, într-un târziu, apusul roşu umplu tot cerul şi lumina ce pătrundea pe fereşti cădea pe chipurile cenuşii ale bolnavilor şi atunci li se păru celor ce se aflau în preajmă că în acea strălucire chipurile lor se îmbujorară uşor, ca şi când li s-ar fi întors sănătatea în obraji, dar nădejdea s-a dovedit deşartă.

Şi atunci o femeie bătrână, Ioreth, cea mai bătrână dintre femeile ce îngrijeau de bolnavi în acele case, privi la chipul lui Faramir şi izbucni în plâns, căci toată lumea îl iubea.

- Vai, vai! numai de n-ar muri. Şi de-ar mai fi regi în Gondor cum se spune că au fost odată! Căci e o vorbă din bătrâni care zice aşa: „Mâinile unui rege sunt mâini de tămăduitor”. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie.

- Oamenii-şi vor aminti multă vreme vorbele tale, Ioreth! zise Gandalf care se afla în preajmă. Căci e multă nădejde în ele. Poate că s-a şi întors cu adevărat un rege în Gondor; sau încă n-ai auzit veştile ciudate ce-au fost aduse în Oraş?

- Am avut prea multă bătaie de cap ba cu una, ba cu alta ca să iau seamă la toate strigătele şi urletele, răspunse femeia. Singura mea speranţă este ca netrebnicii ăia spintecători să nu intre în sălaşul ăsta şi să-i tulbure cumva pe suferinzi.

După aceste vorbe, Gandalf ieşi în grabă afară. Pălălaia din văzduh se stingea încet, şi dealurile ce până atunci arătaseră ca şi când ar fi ars mocnit păleau pe măsură ce înserarea cenuşie se furişa peste câmpie.

În vreme ce soarele cobora în spatele dealurilor, Aragorn şi Éomer, şi Imrahil se apropiau de Oraş împreună cu căpitanii şi cavalerii lor; şi ajunşi în faţa Porţii, Aragorn spuse:

- Uitaţi-vă cum apune soarele parcă într-un mare foc! E semn că multe lucruri iau sfârşit şi se năruie şi că lumea îşi schimbă cursul. Dar Oraşul acesta şi întreg regatul au rămas de ani îndelungaţi în grija Majordomilor, şi mă tem că dacă pătrund în el nepoftit, s-ar putea să se işte multe îndoieli şi neînţelegeri, care n-au ce căuta aici atâta vreme cât se mai poartă războiul acesta. Nu voi intra, nu voi cere nimic, până nu vom vedea cine va izbândi: noi sau Mordorul. Să se ridice corturile aici, pe câmpie, şi aici voi sta şi voi aştepta să fiu primit de Seniorul Oraşului.

- Dar tu ai apucat să înalţi stindardul regilor şi să înfăţişezi tuturor însemnele Casei lui Elendil, zise Éomer. Vrei oare ca acestea să fie puse la îndoială?

- Nu, răspunse Aragorn. Dar socotesc că încă nu s-a împlinit timpul; şi nu am de gând să mă cert, decât cu Vrăjmaşul nostru al tuturor şi cu slujitorii lui.

La care Prinţul Imrahil zise:

- Cuvintele Măriei tale sunt înţelepte, dacă este îngăduit unei rudenii de-a Seniorului Denethor să-ţi dea sfaturi în această treabă. Seniorul are o voinţă de fier şi e tare mândru, dar bătrân; şi a fost în toane tare ciudate de când a fost doborât fiul său. Cu toate astea, eu nu te-aş lăsa să rămâi ca un cerşetor la uşă.

- Nu-s cerşetor, răspunse Aragorn. Mai curând Căpetenie de Pribegi, neobişnuiţi cu oraşele şi casele de piatră.

Porunci apoi ca stindardul lui să fie strâns; şi desprinse şi steaua Regatului de la Miazănoapte de pe sprânceană şi o dădu spre păstrare fiilor lui Elrond.

Prinţul Imrahil şi Éomer din Rohan îşi luară rămas-bun de la el şi, intrând în Oraş, îl străbătură, trecând prin toată viermuiala de oameni, până sus în Citadelă; ajunşi în Sala Turnului, îl căutară pe Majordom. Dar îi găsiră jilţul gol, iar în faţa treptelor pe un catafalc de onoare zăcea întins Théoden, Regele Obştei; în jurul lui ardeau douăsprezece torţe şi stăteau de strajă doisprezece străjeri, cavaleri din Rohan şi Gondor. Draperiile catafalcului erau albe cu verde, însă pe trupul regelui fusese întinsă o cuvertură mare din fir de aur, ce-l acoperea până pe piept, iar deasupra, scoasă din teacă, sabia lui şi scutul la picioare. Lumina torţelor scânteia în părul lui alb precum barele în ploaia de stropi ai unei furtuni, dar chipul regelui era frumos şi tânăr, doar că pacea aşternută pe el nu ţinea de tinereţe; părea mai curând să doarmă.

Cei doi rămaseră o vreme tăcuţi lângă rege, apoi Imrahil întrebă:

- Dar unde-o fi Majordomul? Şi unde-i Mithrandir?

- Majordomul Gondorului se găseşte în Casele Tămăduirii, răspunse unul dintre străjeri.

- Unde-i Lady Éowyn, sora mea? întrebă la rândul său Éomer. Căci ar trebui să se afle aici, lângă rege, să i se arate aceeaşi cinstire ca şi lui. Pe ea unde au aşezat-o?

- Dar Lady Éowyn era încă în viaţă când au adus-o, răspunse Imrahil. Sau n-ai ştiut de acest lucru?

Auzind asemenea veste, în inima lui Éomer renăscu speranţa la care nici măcar nu îndrăznise să viseze, şi o dată cu ea îngrijorarea şi teama, încât nu mai spuse nici un cuvânt, ci se răsuci pe călcâie şi părăsi în grabă încăperea; Prinţul îl urmă deîndată. Ajunşi afară, văzură că noaptea se lăsase şi cerul se umpluse de stele. Porniră spre Casele Tămăduirii. În faţa uşii se întâlniră cu Gandalf care era însoţit de un bărbat acoperit din cap până-n picioare de o mantie cenuşie. Îl salutară pe Gandalf şi-i spuseră că îl căutau pe Majordom.

- Ni s-a zis că s-ar afla în sălaşul acesta. A fost cumva rănit? Şi unde-i Lady Éowyn?

- E înăuntru, răspunse Gandalf. Nu a murit, dar nici departe nu e. Cât despre Seniorul Faramir, el a fost rănit de o săgeată otrăvită, după cum aţi auzit; el este Majordomul acum, căci Denethor s-a dus, iar casa lui a ajuns o grămadă de cenuşă.

Vorbele lui Gandalf îi uimi şi-i îndurera în egală măsură pe cei doi.

- Prin urmare, spuse Imrahil, victoria a fost văduvită de bucurie şi a fost câştigată cu un preţ nemăsurat de mare dacă amândouă regatele, Rohan şi Gondor, şi-au pierdut în aceeaşi zi cârmuitorii. Éomer a rămas stăpân peste rohirrimi. Dar acum cine va conduce Oraşul? Să nu trimitem după Seniorul Aragorn?

- A şi sosit, răsună glasul omului ascuns de mantie. Bărbatul păşi în lumina făcliilor de la uşă, şi abia atunci văzură ei că în faţa lor se afla Aragorn, care-şi pusese peste cămaşa de zale o mantie cenuşie din cele ţesute în Lórien, şi nu purta nici un alt însemn în afară de piatra verde a lui Galadriel.

- Am venit pentru că aşa m-a rugat Gandalf, spuse el. Deocamdată însă nu-s decât Căpitanul dúnedainilor din Arnor; iar Seniorul din Dol Amroth va cârmui Oraşul până se trezeşte Faramir. Dar iată sfatul meu: Gandalf să fie cel care să ne cârmuiască pe toţi în zilele ce vor urma, până când vom isprăvi ce e de isprăvit cu vrăjmaşul. Ceilalţi consimţiră.

- Să nu stăm în prag, zise Gandalf, căci timpul nu ne aşteaptă. Să intrăm.

- Şi să ştiţi de la mine, venirea lui Aragorn este singura nădejde ce a mai rămas pentru cei care zac acolo înăuntru. Aşa a spus Ioreth, înţeleapta Gondorului: „Mâinile regelui sunt mâini de tămăduitor. Astfel se cunoaşte când regele e cel în drept să fie”.

Aragorn intră primul, urmat de ceilalţi. Intrarea era păzită de doi Străjeri înveşmântaţi în uniforma Citadelei: unul era înalt, celălalt însă părea un copilandru; şi când dădu cu ochii de nou-veniţi, scoase un strigăt de surpriză şi bucurie.

- Pas Mare! Ce minunat! Să ştii că m-am gândit că eşti tu acolo, în corăbiile negre. Dar toţi din jur strigau corsarii, corsarii, şi nimeni nu voia să mă asculte. Cum s-a întâmplat?

Aragorn izbucni în râs şi îl luă pe hobbit de mână.

- Că bine ne-am mai întâlnit! zise el. Dar acum nu avem încă timp pentru poveşti de călătorie.

- Oare aşa am ajuns să vorbim regilor noştri? îl întrebă Imrahil pe Éomer. Dar poate că va purta coroana sub un alt nume!

Auzindu-l, Aragorn se răsuci spre el:

- Că bine zici, căci în graiul nobil al strămoşilor eu sunt Elessar, Piatra Elfă şi Înnoitorul - şi zicând acestea, ridică la vedere de la piept piatra verde ce o ţinea ascunsă acolo. Dar casa mea, dacă voi întemeia vreuna, se va numi Pas Mare. În graiul nobil nici nu va suna atât de pocit, astfel că Telcontar vom fi şi eu şi vlăstarele trupului meu.

Acestea fiind zise, intrară în sfârşit în Casă; şi în timp ce se îndreptau spre încăperile unde erau îngrijiţi cei suferinzi, Gandalf povesti despre faptele lui Éowyn şi Meriadoc.

- Am stat mult la căpătâiul lor şi la început au vorbit mult în vis, înainte să se cufunde în întunericul aducător de moarte. Şi mai am şi eu ceva putere să văd lucruri ce se petrec la mare depărtare.

Aragorn se duse mai întâi la Faramir, apoi la Lady Éowyn şi la urmă la Merry. Privi la chipurile lor, le cercetă rănile şi oftă.

- Trebuie să-mi folosesc toată puterea şi priceperea ce mi-au fost date, spuse el. Ce n-aş da să fie şi Elrond aici, căci el este cel mai bătrân din seminţia noastră şi are cea mai mare putere.

Văzând cât de amărât şi de obosit era Aragorn, Éomer îi spuse:

- Nu crezi că ar trebui mai întâi să te odihneşti puţin şi să mănânci?

- Nu, căci pentru aceştia trei, şi mai ales pentru Faramir, sorocul e aproape. Trebuie să mă grăbesc peste măsură.

O chemă pe Ioreth la el şi o întrebă:

- Aveţi aici în Casă puse deoparte ierburile tămăduirii?

- Da, stăpâne, dar mă tem că nu-s destule pentru toţi cei ce vor avea nevoie de ele. Ştiu însă că altele nici că avem unde să găsim; căci în zilele astea cumplite totul s-a învălmăşit sau a pierit în foc şi pârjol, şi au rămas puţini flăcăi pe care să-i trimiţi să caute, iar drumurile sunt închise. Am şi pierdut socoteala zilelor de când am văzut pe ultimul cărăuş venind din Lossarnach la noi la târg! Astfel că ne străduim aici să ne descurcăm cu ceea ce avem, după cum îşi va da seama şi Măria ta.

- Întâi să văd şi apoi îţi voi spune ce gândesc, zise Aragorn. Până una-alta, nici de vorbit nu mai prea e răgaz. Aveţi athelas?

- Nu ştiu, stăpâne, sau, mai bine spus, numele ăsta nu mi-e ştiut. Mă duc să-l întreb pe spiţer; el cunoaşte toate numele cele vechi.

- Se mai numeşte frunza regilor, spuse Aragorn; poate că pe ăsta-l ştii, căci pe la ţară toţi îi spun aşa în ziua de azi.

- Aha! se dumiri Ioreth. Dacă Măria ta mi-ar fi spus aşa de la bun început, aş fi putut să-i răspund. Nu, nu avem o asemenea plantă, sunt sigură. Nici nu ştiam că are vreo virtute iarba asta; am dat de multe ori peste ea în pădure, şi de fiecare dată le spuneam suratelor mele „frunza regilor, ziceam, ce nume ciudat, de ce s-o fi numind aşa?! Căci dacă aş fi rege, mi-aş dori să am ierburi mai de soi în grădina mea.” Când o sfărâmi între degete, are miros dulce, nu-i aşa? Poate că nu-i bine spus dulce; mai curând priincios.

- Priincios, chiar aşa, încuviinţă Aragorn. Şi acum, măicuţă dacă-l iubeşti pe Seniorul Faramir, fugi la fel de iute precum ţie limbariţa şi găseşte-mi frunza regilor, dacă a mai rămas vreuna în Oraş.

- Iar dacă nu, se băgă în vorbă Gandalf, mă reped călare până în Lossarnach, cu Ioreth pe şa în spatele meu, şi acolo ea o să mă ducă în pădure, auzi, Ioreth? nu la suratele tale. Şi Iute ca Gândul o s-o înveţe ce înseamnă să te grăbeşti.

După plecarea lui Ioreth, Aragorn le rugă pe celelalte femei să pună apă la încălzit. Apoi luă mâna lui Faramir într-a sa, iar pe cealaltă şi-o aşeză pe fruntea bolnavului. Era scăldată în sudoare: Faramir însă nu se mişcă, nu dădu nici un semn de viaţă, parcă nici nu mai respira.

- E dus aproape de tot, zise Aragorn, întorcându-se către Gandalf. Dar asta nu i se trage de la rană. Vezi? Rana se vindecă. Dacă ar fi fost nimerit de o săgeată a nazgûlilor, aşa cum ai crezut tu, ar fi murit chiar în acea noapte. Mai curând aş zice că rana i-a fost făcută de o săgeată de-a celor de la miazăzi. Cine i-a scos-o? Aţi păstrat-o?

- Eu am scos-o din rană, zise Imrahil, şi i-am oblojit rana. Dar n-am păstrat săgeata, aveam prea multe de făcut. Din câte îmi amintesc eu, era o săgeată ca acelea folosite de sudişti. Dar îmi vine să cred că a venit dinspre umbrele din văzduh, căci altfel nu înţeleg de unde fierbinţeala asta a lui şi boleşniţa; rana nu a fost nici adâncă Şi nici mortală. Atunci cum se explică?

- Oboseala, răspunse Aragorn, durerea pricinuită de supărarea tatălui său, o rană şi, peste toate acestea, Răsuflarea Neagră. E un bărbat cu o voinţă de fier, căci înainte de a ieşi la bătălie pe zidurile exterioare, a fost foarte aproape de a cădea sub puterea Umbrei. Întunecimea trebuie că l-a surprins cu încetul chiar în timp ce el lupta şi se străduia să nu-şi piardă avanpostul. Ah, de-aş fi putut ajunge aici mai iute!

Chiar atunci intră spiţerul.

- Măria ta a întrebat de frunza regelui cum o numesc cei din popor, spuse el; sau athelas, în graiul celor nobili, sau al acelora ce ştiu câte ceva din graiul valinorean…

- Eu ştiu graiul acesta, îl întrerupse Aragorn, şi totuna-i pentru mine că-i spun asëa oranion ori frunza regelui, atâta vreme cât o ai.

- Să-mi fie cu iertare, stăpâne! Bag seamă că nu eşti un simplu căpitan de oşti, ci ai cunoştinţă şi despre vechea noastră învăţătură. Dar, vai! stăpâne, nu avem buruiana asta în Casele Tămăduirii, unde numai cei greu vătămaţi ori suferinzi sunt aduşi spre a fi tămăduiţi. Căci noi nu o ştim să aibă altă virtute decât aceea de a îndulci miasmele, sau să alunge niscai greutate trecătoare a trupului. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva luăm seamă la versurile de demult, pe care le rostesc femeile când şi când, chiar şi buna noastră Ioreth, fără să le priceapă:

O biată poezioară acolo, mă tem, nimic mai mult, pocită şi mai mult de slaba ţinere de minte a bătrânelor. Te las pe Măria ta să-i desluşeşti înţelesul, dacă are vreunul. Ştiu doar că bătrânii încă mai folosesc o fiertură din buruiana asta împotriva durerilor de cap.

- Atunci, în numele regelui, strigă Gandalf, te du şi adă-mi pe unul din bătrânii aceştia mai puţin învăţaţi, dar mai înţelepţi, care are buruiana în casă!

Aragorn îngenunche lângă Faramir şi îşi puse o mână pe fruntea lui. Şi cei care priveau simţiră că acolo se dădea o mare luptă. Căci chipul lui Aragorn deveni cenuşiu, cuprins ca de o mare sfârşeală; şi când şi când rostea numele lui Faramir, dar de fiecare dată tot mai slab îl desluşeau urechile lor, de-ar fi zis că însuşi Aragorn se depărta de ei, îndreptându-se spre o vale întunecoasă, strigând după cel se pierduse acolo.

Într-un târziu, Bergil dădu buzna înăuntru, aducând într-o legătură şase frunze.

- Frunza regelui, stăpâne, gâfâi el; dar nu-i proaspătă, din păcate. A fost culeasă cam acum două săptămâni, poate mai mult. Nădăjduiesc să-ţi fie de trebuinţă, stăpâne.

Privind spre Faramir, izbucni în plâns. Dar Aragorn zâmbi.

- Sunt bune, zise. Răul cel mare a trecut. Aşează-te şi trage-ţi sufletul!

Luând frunzele, le aşeză pe palmele sale şi suflă asupra lor, apoi le sfărâmă şi deodată o prospeţime vie umplu încăperea, ca şi când aerul însuşi înviase şi palpita, scăpărând de bucurie. Aragorn aruncă frunzele zdrobite în oalele cu apă clocotită ce-i fuseseră aduse şi, în clipa următoare, povara ce apăsase inimile celor din încăpere dispăru. Căci mireasma învălui pe fiecare precum amintirea dimineţilor înrourate ale soarelui neumbrit, într-un tărâm unde lumea minunată a Primăverii a rămas doar o amintire fugară. Aragorn se ridică, el însuşi înviorat, şi ochii lui zâmbeau când apropie una din oale de chipul cufundat în vis al lui Faramir.

- Ia te uită! exclamă Ioreth, adresându-se femeii de lângă ea. Cine-ar fi crezut? Buruiana asta-i mai bună decât mi-am închipuit. Îmi aminteşte de trandafirii din Imloth Melui, când eram copilă, şi pe-atunci regii nici că-şi doreau ceva mai bun.

Deodată Faramir dădu semn de viaţă, deschise ochii şi îi aţinti asupra lui Aragorn care se aplecă asupra lui; în privirile sale scapără lumina recunoaşterii şi a iubirii.

- Măria ta, m-ai chemat, spuse el cu voce stinsă. Am venit. Ce-mi porunceşte regele?

- Să nu mai umbli printre umbre, ci să te trezeşti! răspunse Aragorn. Eşti istovit. Odihneşte-te o vreme, hrăneşte-te bine şi fii pregătit pe când mă voi întoarce.

- Aşa voi face, Măria ta. Căci cine ar putea sta cu mâinile în sân când s-a întors regele?

- Cu bine, atunci, pentru o vreme! spuse Aragorn. Trebuie să mă duc şi la alţii care au nevoie de mine.

Şi părăsi încăperea însoţit de Gandalf şi Imrahil; Beregond şi fiul său rămaseră pe loc, abia stăpânindu-şi bucuria. Pippin îl urmă pe Gandalf şi, când să închidă uşa, o auzi pe Ioreth exclamând:

- Rege! Aţi auzit ce ziceam? Mâini de tămăduitor, asta am zis.

Curând vestea cum că regele se întorsese cu adevărat printre ei şi după bătălie a alinat şi a tămăduit părăsi Casele Tămăduirii şi se răspândi în tot Oraşul.

Când o văzu pe Éowyn, Aragorn spuse:

- Inima e îndurerată şi trupul a primit o lovitură straşnică. Braţul frânt a fost îngrijit cu pricepere şi se va tămădui cu timpul, dacă ea are puterea să trăiască. Braţul ce ţine scutul i-a fost schilodit; dar răul cel mare vine din braţul ce ţine spada. Căci din el viaţa pare să se fi scurs, chiar dacă nu-i frânt.

Vai, vai! A înfruntat un vrăjmaş mai presus de puterea trupului sau a minţii ei. Iar cei care ridică arma asupra unui asemenea duşman trebuie să fie mai de neînfrânt decât oţelul. Dacă nu-i nimiceşte cumva însăşi spaima de a-i ţine piept. O ursită ticăloasă a dus-o în calea lui. Tocmai pe ea, copila cea frumoasă, cea mai frumoasă domniţă dintre regine. Şi uite că nu ştiu cum să-i vorbesc. În prima clipă când m-am uitat la ea şi i-am simţit nefericirea, mi s-a părut că am în faţa ochilor o floare albă, înaltă şi dreaptă, graţioasă ca un crin, dar totodată aspră, ca şi când spiritele elfilor ar fi făurit-o din oţel. Sau să fi fost oare un îngheţ cel ce i-a preschimbat seva în gheaţă, şi iat-o rămasă aşa, dulce-amară, frumoasă încă la vedere, dar lovită, şi în curând are să se prăbuşească şi să moară? Suferinţa ei a început nu de azi, ci demult, mai demult, nu-i aşa, Éomer?

- Mă minunează întrebarea ta, stăpâne, răspunse acesta. Nu te învinovăţesc nici de boala ei şi de nimic altceva; dar nu ştiu ca Éowyn, sora mea, să fi fost atinsă de vreun îngheţ înainte să te fi văzut pe tine întâia dată. Multe griji şi dureri a avut şi le mărturisea mie cât a fost Limbă de Vierme la curte şi regele s-a aflat sub vraja lui; şi temerile îi sporeau pe măsură ce-l îngrijea pe rege. Dar nici grija şi nici teama n-au adus-o în această stare!

- Ascultă-mă, prietene, spuse Gandalf, tu aveai cai şi făptuiseşi fapte de arme şi câmpiile toate erau deschise în faţa ta; dar ea avea în trupul ei de fecioară un spirit şi o temeritate pe potriva a lor tale, dacă nu cumva le şi întrecea. Era însă sortită să îngrijească de un om bătrân pe care-l iubea ca pe propriul ei tată, şi să-l vadă dând în doaga copilăriei, umilitoare şi ruşinoasă; încât ursita ei i se părea mai nedemnă chiar şi decât a cârjei pe care se sprijinea el.

Şi gândeşti că Limbă de Vierme picura otravă doar în urechile lui Théoden? „Nătărău bătrân! Ce-i Casa lui Eorl altceva decât un grajd acoperit cu paie, unde tâlharii beau în puturoşenie şi prăsilele li se tăvălesc pe jos laolaltă cu câinii?” N-ai mai auzit vorbele astea? Saruman le rostea, dascălul lui Limbă de Vierme. Numai că îmi vine să cred că acasă Limbă de Vierme ştia să îmbrobodească înţelesul în cuvinte mai alese. Dacă dragostea ce o nutrea Éowyn pentru tine, domnul meu, şi dorinţa de a-şi împlini îndatorirea nu i-ar fi pecetluit buzele, poate că ai fi auzit-o rostind astfel de vorbe. Dar cine poate şti ce şoptea întunericului, în singurătate, în ceasurile amare ale nopţii, când întreaga ei viaţă i se părea că se strâmtorează şi pereţii cămăruţei se strâng în jurul ei, ca o cuşcă ce ţine zăvorită înăuntru o sălbăticiune?

Éomer nu spuse nimic, îşi privi doar sora, ca şi când în mintea lui cumpănea într-un fel nou toate zilele trecute ale vieţii lor împreună.

- Am văzut şi eu ce ai văzut tu, Éomer, spuse Aragorn. Puţine sunt mâhnirile printre toate năpastele acestei lumi, care să aducă mai multă amărăciune şi ruşinare în inima unui bărbat cum este aceea de a i se fi dăruit iubirea unei domniţe atât de frumoase şi viteze, iar el să nu-i poată răspunde pe măsură. Amărăciunea şi mila m-au însoţit tot timpul de când am lăsat-o în deznădejde în Valea Calvarului şi am pornit-o pe Căile Morţilor; şi pe acel drum nici o teamă nu a fost mai mare ca teama de ce i s-ar putea întâmpla ei. Cu toate acestea, Éomer, îţi spun că pe tine te iubeşte mai adevărat decât pe mine; pe tine te iubeşte şi te cunoaşte; în mine ea nu iubeşte decât o umbră şi gând: o speranţă de glorie şi fapte măreţe, şi de tărâmuri mult îndepărtate de câmpiile Rohanului.

Poate că îmi stă în putere să-i vindec trupul şi s-o chem înapoi din valea întunecoasă. Dar ce va fi în ea când se va trezi: speranţă, uitare, deznădejde, asta n-am de unde să ştiu. Şi dacă va fi disperare, atunci ea va muri dacă nu va avea parte de o altă tămăduire pe care eu nu i-o pot aduce. Vai şi-amar! căci faptele ei au aşezat-o între reginele cele mărite.

După ce spuse acestea, Aragorn se aplecă asupra ei, privi la chipul care cu adevărat era alb ca un crin, rece precum îngheţul şi neclintit asemenea pietrei cioplite. Dar Aragorn o sărută pe frunte, îi rosti încetişor numele şi spuse:

- Éowyn, fiică a lui Éomund, trezeşte-te! Căci duşmanul tău s-a stins!

Ea nu se clinti, însă începu din nou să respire adânc, şi pieptul i se ridica şi se lăsa iarăşi în jos sub pânza albă a cuverturii. Încă o dată Aragorn sfărâmă două frunze de athelas şi le aruncă în apă aburindă; îi spălă apoi cu fiertură fruntea şi braţul rece, lipsit de viaţă, ce zăcea pe cuvertură.

Şi atunci, fie că Aragorn avea cu adevărat ceva din uitatele haruri ale Apusenilor, ori poate vorbele ce le spusese despre Lady Éowyn pătrunseseră adânc în inimile celor aflaţi în preajmă, dar când aburul dulce al ierburilor se răspândi în încăpere, lor li se păru că un vânt sturlubatic se furişase prin fereastră, fără să poarte cu sine vreo mireasmă, ci era ca un aer tare proaspăt şi curat şi tânăr, pe care nici o fiinţă omenească nu-l respirase vreodată, căci acum cobora pentru prima oară, nou-născut, de pe munţii înzăpeziţi, de sus, de sub panoplia stelelor, sau venea de pe ţărmuri de argint din depărtare, udate de mări de spumă.

- Trezeşte-te, Éowyn, Doamnă a Ţării Rohan! spuse Aragorn încă o dată şi îi luă mâna dreaptă într-a sa şi o simţi încălzindu-se de viaţa ce revenea în ea. Trezeşte-te! Umbra a trecut şi întunecimea întreagă s-a risipit şi totul e curat! Puse mâna ei în mâna lui Éomer şi se dădu deoparte. Cheam-o pe nume! mai zise el, apoi ieşi tăcut din încăpere.

- Éowyn, Éowyn! strigă Éomer printre lacrimi. Iar ea deschise ochii şi murmură:

- Éomer! Ce bucurie-mi văd ochii? Căci mi s-a spus că ai pierit. Ba nu, acelea au fost doar vocile întunecate din visul meu. De când visez?

- Nu de mult, surioară, spuse Éomer. Dar nu te mai gândi la asta!

- Ce sfârşeală ciudată e în mine. Trebuie să mă odihnesc puţin. Dar, spune-mi, ce s-a întâmplat cu Seniorul Obştei? Vai! Să nu-mi spui că am visat; căci ştiu că nu e aşa. A murit, aşa cum a spus că are să se întâmple.

- A murit, spuse Éomer, dar şi-a luat rămas-bun prin mine de la Éowyn, mai dragă lui decât o fiică. Zace acum în Citadela Gondorului, unde a fost dus cu toată cinstirea ce i se cuvine.

- Mă dor cele ce-mi spui. Dar e mai bine decât tot ceea ce îndrăznisem să nădăjduiesc în zilele acelea întunecate, când Casa lui Eorl îmi părea mai nedemnă de orice onoare decât bordeiul unui cioban. Şi ce s-a întâmplat cu scutierul regelui, piticuţul? Éomer, înnobilează-l la rang de cavaler al Obştei Călăreţilor, căci este tare viteaz!

- Zace într-o cameră alăturată, aici, în Casele Tămăduirii şi mă voi duce acum la el, spuse Gandalf. Éomer va rămâne cu tine o vreme. Dar nici să nu vorbeşti de război sau nenorociri, până nu te întremezi de tot. Tare ne bucurăm să te vedem trezindu-te întru sănătate şi speranţă, viteaza noastră domniţă!

- Întru sănătate? făcu Éowyn mirată. Poate aşa o fi. Măcar atâta vreme cât se mai găseşte vreo şa goală a cine ştie cărui Călăreţ căzut, în care eu să mă pot sui, şi câtă vreme mai este ceva de făcut. Dar întru speranţă? Nu ştiu, zău aşa.

Gandalf şi Pippin intrară în camera lui Merry, unde-l găsiră pe Aragorn stând lângă pat.

- Vai, bietul meu Merry! strigă Pippin şi alergă la pat, căci lui i părea că prietenul său arăta mai rău ca înainte şi chipul îi devenise pământiu, ca şi când peste el s-ar fi lăsat povara multor ani de durere; dintr-o dată, Pippin fu cuprins de teama că Merry va muri.

- Nu te teme, îi zise Aragorn. Am venit la timp şi l-am chemat înapoi. E obosit acum şi are dureri mari, căci a fost rănit ca şi Lady Éowyn, când a îndrăznit să lovească în jivina aceea ucigătoare. Dar relele acestea pot fi învinse, căci spiritul lui e puternic şi plin de veselie. Durerea nu o va uita, dar nu-i va întuneca inima, ci îl va face mai înţelept.

Aragorn îşi puse mâna pe capul lui Merry, şi-o trecu blând prin cârlionţii castanii, îi atinse pleoapele şi îi rosti numele. Şi când aroma de athelas se furişă în încăpere, precum mireasma orhideelor şi a ierbii negre în lumina soarelui plină de albine, Merry se trezi brusc şi spuse:

- Mi-e foame. Cât o fi ceasul?

- Trecut de cină, răspunse Pippin, dar aş zice că-ţi pot aduce câte ceva de mâncare dacă mă vor lăsa.

- Te vor lăsa, zise Gandalf. Şi orice îşi mai doreşte ăst Călăreţ din Rohan, şi poate fi găsit în Minas Tirith unde numele lui se află la mare cinste.

- Minunat! zise Merry. Atunci aş dori mai întâi cina, după aceea o pipă. Zicând acestea, chipul i se umbri. Nu, fără pipă. Nu cred că am să mai fumez vreodată.

- De ce nu? nu pricepu Pippin.

- Cum să zic, aproape că şopti Merry, el a murit. Mi-am amintit acum de tot. Mi-a zis că-i pare rău că n-o să mai poată sta la poveşti cu mine despre ierburi. Aproape că ăsta a fost ultimul lucru pe care l-a spus. N-o să mai pot niciodată fuma fără să mă gândesc la el şi la ziua aceea, Pippin, când a venit călare în Isengard şi a fost atât de politicos.

- Atunci fumează şi gândeşte-te la el! îl sfătui Aragorn. A avut o inimă bună şi a fost un rege mare şi şi-a împlinit jurămintele; şi s-a ridicat din umbre pentru o ultimă dimineaţă minunată. L-ai slujit puţin, dar răstimpul acesta trebuie să-ţi rămână ca o amintire plină de bucurie şi cinstire până la capătul zilelor.

Merry zâmbi.

- Dacă Pas Mare îmi aduce toate cele trebuincioase, voi fuma şi mă voi gândi. Aveam în raniţa mea nişte tutun din cel mai bun de-al lui Saruman, dar ce s-a ales de raniţă în timpul bătăliei habar nu mai am.

- Jupâne Meriadoc, zise Aragorn, dacă îţi închipui că am străbătut munţii şi regatul Gondor prin foc şi sabie ca să aduc ierburi unui oştean delăsător, care-şi rătăceşte raniţa, te înşeli amarnic. Dacă nu va fi fost găsită raniţa ta, va trebui să trimiţi după spiţerul acestei Case. Şi el îţi va spune că nu ştia că buruiana pe care ţi-o doreşti avea vreo virtute, dar că oamenii de rând o numesc buruiana apuseanului, iar cei de viţă îi spun galenas, şi ţi-ar mai spune şi alte nume în graiuri mult mai iscusite, şi după ce ar adăuga câteva versuri pe jumătate uitate pe care oricum nu le pricepe, ţi-ar zice cu părere de rău că nu se găseşte aşa ceva în Casă, şi te va lăsa să cugeti la istoria graiurilor. Şi la fel voi face eu acum. Căci n-am mai dormit într-un pat din acesta de când am plecat din Valea Calvarului, şi n-am mai pus nimic în gură de seara trecută.

Merry îi luă mâna şi i-o sărută.

- Îmi pare cumplit de rău, spuse. Nu mai zăbovi nici o clipă! Din noaptea aceea din Bree şi până acum nu ţi-am fost decât povară. Dar aşa e felul seminţiei mele, să vorbească în răspăr în clipe de cumpănă şi să spună mai puţin decât gândesc. Ne temem să nu spunem prea mult. Nu ne găsim vorbele potrivite şi atunci facem glume nelalocul lor.

- Ştiu asta prea bine, altfel nici n-aş fi stat de vorbă cu voi, zise Aragorn. Îi doresc Comitatului să nu-şi piardă veselia în veci!

Îl sărută pe Merry şi ieşi, urmat de Gandalf.

Pippin rămase pe loc.

- A fost vreodată unul care să-i semene? În afară de Gandalf, de bună seamă. Cred că sunt neamuri pe undeva. Mă, zăpăcitule, mă, păi raniţa ta e aici lângă pat şi o duceai în spate când te-am întâlnit! Bineînţeles că a văzut-o tot timpul cât ţi-a vorbit. Şi mai am şi eu provizia mea. Haide! Uite aici, Frunză din Valea Lungă. Umple pipa până mă reped să găsesc ceva de-ale gurii. După care ne facem puţin de cap. Măiculiţă dragă! Noi ăştia din neamurile Took şi Brandybuck nu suntem făcuţi să trăim multă vreme la înălţime.

- Nu prea! recunoscu Merry. Eu unul câtuşi de puţin. Sau nu încă. Dar, Pippin, măcar acum putem să-i vedem şi să-i cinstim cum se cuvine. Cel mai bine e să iubeşti mai întâi ceea ce ţi se potriveşte să iubeşti, eu aşa gândesc: trebuie să porneşti de undeva, să prinzi rădăcini într-un loc, şi Comitatul are pământul adânc. Dar mai sunt şi alte lucruri mult mai adânci şi mult mai înalte, şi nici un unchiaş n-ar putea să aibă grijă de grădina sa în pace sau ceea ce socoteşte el a fi pace, dacă n-ar fi aceste lucruri, fie că are habar de ele sau nu. Eu mă bucur că am habar de ele, un pic acolo. Da’ să mă baţi şi nu ştiu de ce vorbesc aşa. Unde-i frunza aia? Şi fă bine şi scoate pipa din raniţă, dacă nu s-o fi frânt.

În acest timp, Aragorn şi Gandalf s-au dus la Supraveghetorul Caselor Tămăduirii ca să-i spună că Faramir şi Éowyn vor trebui să mai rămână acolo încă multe zile sub îngrijire.

- Lady Éowyn, adăugă Aragorn, va voi să se ridice din pat şi să plece; dar să nu i se îngăduie să facă acest lucru; vezi ce faci ca să-i împiedici, măcar zece zile de azi încolo.

- Cât despre Faramir, zise Gandalf, curând va trebui să afle că tatăl lui e mort. Dar să nu i se spună întreaga poveste a nebuniei lui Denethor decât după ce s-a întremat îndeajuns să se poată apuca de îndatoririle sale. Ai grijă să nu-i ia gura pe dinainte pe Beregond şi perianii care au fost de faţă!

- Şi celălalt perian, Meriadoc, ce fac cu el, că şi el este în grija mea? vru să ştie Supraveghetorul.

- Aş zice că mâine va avea voie să se ridice puţin din pat, spuse Aragorn. Dacă vrea, lasă-l. Poate chiar să se plimbe niţeluş însoţit de prietenii săi.

- De minune seminţia asta a lor, dădu Supraveghetorul din cap. Vână tare, aş zice.

La intrare se strânsese o mulţime de oameni ca să-l vadă pe Aragorn, şi când el ieşi, îl urmară; iar după ce mâncă în sfârşit de cină, veniră mulţi să-l roage să le tămăduiască rubedeniile ori prietenii ale căror vieţi le erau primejduite de răni sau alte vătămării sau se aflau sub Umbra Neagră. Şi Aragorn se ridică de la masă şi ieşi cu ei afară; acolo trimise după fiii lui Elrond şi împreună trudiră până târziu în noapte. Se răspândise vestea în tot oraşul: „S-a întors Regele. Regele a venit înapoi.” Şi i-au dat numele de Piatra Elfă, din pricina pietrei verzi pe care o purta, şi astfel numele ce-i fusese prorocit la naştere că-l va purta cândva îi fu acum ales chiar de către poporul său.

Şi când nu se mai simţi în stare să trudească, se înveli în mantie, se strecură afară din Oraş şi ajunse la cortul său cu puţin înainte să se ivească zorii şi izbuti să doarmă o vreme. Iar dimineaţa, stindardul castelului Dol Amroth, o corabie albă precum o lebădă, pe o mare albastră, prinse a flutura în vârful Turnului şi oamenii îl văzură şi se întrebară dacă nu cumva venirea Regelui fusese doar un vis.

IX Ultimul sfat

Dimineaţa veni după ziua bătăliei, frumoasă, cu nori străvezii şi vânt bătând spre apus. Treziţi încă de la primele ceasuri, Legolas şi Gimli cerură acum îngăduinţa să se ducă în Oraş; ardeau de nerăbdare să-i vadă pe Merry şi pe Pippin.

- Tare mă bucur să aud că sunt în viaţă, spuse Gimli; prea ne-au chinuit când am străbătut Rohanul şi n-aş fi vrut ca toate chinurile astea să fi fost în van.

Astfel se făcu că elful şi gnomul intrară împreună în Minas Tirith; cei care-i zăreau trecând se minunau de o asemenea pereche; căci Legolas avea chipul mai frumos decât îşi putea închipui mintea omenească, şi mergea cântând un cântec elf cu o vece nespus de limpede; Gimli se ţinea tare ţanţoş, mângâindu-şi barba ţi privind în jur.

- Au şi zidărie bună pe-aici, zise el privind zidurile, dar nu peste tot, iar străzile ar fi putut fi mai bine gândite. Când o să se suie Aragorn pe tron, o să-i ofer serviciile meşterilor pietrari de la Munte şi vom face din oraşul acesta un loc pe cinste.

- Au nevoie de mai multe grădini îşi dădu Legolas cu părerea. Casele sunt ca moarte şi prea puţine vietăţi cresc pe aici cu bucurie. Dacă o să se suie Aragorn pe tron, seminţia Pădurii îi va aduce păsări care să cânte şi copaci care să nu moară.

În sfârşit ajunseră la Prinţul Imrahil şi Legolas îl privi şi făcu o plecăciune adâncă; căci vedea că avea în faţă o fiinţă prin venele căreia cu adevărat curgea sânge elfesc.

- Să trăieşti, Măria ta! zise. Multă vreme a trecut de când poporul din Nimrodel a părăsit ţinuturile împădurite ale Lórienului, cu toate acestea, din cât se poate vedea, nu toţi au pornit peste mare, spre apus, din portul din Amroth.

- Cu adevărat aşa cum spun legendele ţării mele, încuviinţă Prinţul; şi totuşi de ani fără număr nu s-a mai văzut picior de seminţie bălaie prin acele locuri. Şi mă minunez când văd un elf taman aici, în mijlocul atâtor necazuri şi al războiului. Ce vânt te aduce pe aici?

- Sunt unul dintre cei Nouă Însoţitori care a pornit la drum împreună cu Mithrandir din Imladris, răspunse Legolas, şi împreună cu acest gnom, prietenul meu, l-am însoţit pe Seniorul Aragorn. Dar acum vrem să-i vedem pe prietenii noştri, Meriadoc şi Peregrin, care, din câte ni s-a spus, se află în grija Domniei tale.

- Îi veţi găsi în Casele Tămăduirii, iar eu vă voi conduce până acolo

- E de ajuns, Măria ta, să trimiţi pe cineva care să ne arate drumul, zise Legolas. Căci avem o solie din partea lui Aragorn pentru domnia ta. Nu voieşte să mai intre încă o dată în oraş la acest ceas. Dar e nevoie ca toţi căpitanii să ţină sfat de îndată şi vă roagă pe domnia ta şi pe Éomer din Rohan să coborâţi la corturile lui cât mai repede cu putinţă. Mithrandir este acolo.

- Ne von duce, spuse Imrahil şi se despărţi de cei doi cu vorbe curtenitoare.

- Mândru senior, şi mare căpitan al oamenilor, zise Legolas. Dacă se mai află astfel de oameni în Gondor, în aceste zile ale pieririi, mare trebuie să-i fi fost gloria în zilele puterii sale.

- Şi fără îndoială că zidurile acestea sunt cu mult mai vechi şi au fost înălţate când s-a construit întâi oraşul, comentă Gimli. Aşa e cu toate lucrurile pe care le încep oamenii: un îngheţ primăvara, o grindină vara, şi gata, s-a dus cu făgăduielile lor.

- Dar rareori dau greş cu sămânţa lor, i-o întoarse Legolas. Stă în colb şi putregăieşte şi numai ce răsare când şi unde te aştepţi mai puţin. Faptele oamenilor vor dura mai mult decât noi. Gimli.

- Ca până la urmă să nu se aleagă nimic de ele, decât un ar-fi-pu-tut-să-fie… aşa am eu impresia, nu se lăsă gnomul.

- Noi, elfii, nu avem de unde şti asemenea lucru, puse Legolas capăt discuţiei.

Tocmai atunci apărură şi slujitorii Prinţului, ca să-i conducă până la Casele Tămăduirii; acolo îşi găsiră prietenii în grădină şi tare se mai veseliră cu toţii de revedere. O vreme se plimbară şi vorbiră, bucurându-se de acel răgaz de pace şi odihnă în lumina dimineţii, acolo sus, în cercurile vântoase ale Oraşului. Şi când Merry obosi, coborâră şi se aşezară pe zid, cu spatele la pajiştea verde a sălaşului; în faţa lor, departe spre miazăzi, se afla Anduinul sclipind în soare şi ducându-şi apele departe, până unde nici măcar Legolas nu mai putea zări, în câmpiile întinse şi aburul verde din Lebennin şi Ithilienul de la Miazăzi.

În timp ce prietenii lui vorbeau, Legolas rămase tăcut şi privi spre soare şi atunci văzu păsări albe de mare, zburând în susul Râului.

- Priviţi! strigă el. Pescăruşi! Zboară departe de mare. Tare mă miră păsările astea şi mă tulbură. Nu le-am ştiut niciodată în viaţa mea înainte să ajungem la Pelargir, şi acolo le-am auzit ţipând în văzduh când ne-am dus la bătălia corăbiilor. Atunci m-am oprit locului, uitând de războiul din Pământul de Mijloc; căci glasurile lor îmi vorbeau despre Mare. Marea! Vai! N-am văzut-o încă. Dar adânc în inimile tuturor celor din neamul meu sălăşluieşte dorul de Mare, pe care mai bine să nu-l stârneşti. Vai, pescăruşilor! Nu-mi voi mai găsi liniştea sub fagi sau ulmi.

- Nu vorbi aşa! îl mustră Gimli. Sunt încă sumedenie de lucruri pe care merită să le vezi în Pământul de Mijloc, şi multe sunt de făcut. Dar dacă întregul neam bălai se va refugia la Limanuri, lumea va fi tare tristă pentru cei sortiţi să rămână.

- Cu adevărat tristă şi mohorâtă! spuse Merry. Să nu te duci la Limanuri, Legolas. Întotdeauna se va găsi o seminţie, mare sau mică că, şi vor fi câţiva gnomi înţelepţi aşa ca Gimli care vor avea nevoie de tine. Cel puţin aşa nădăjduiesc eu. Cu toate că, nu ştiu de ce, dar simt că partea cea mai rea a războiului va încă să vină. Ah, cum aş vrea să se fi sfârşit, să se fi sfârşit de tot!

- Nu fiţi atât de cătrăniţi! izbucni Pippin. Soarele străluceşte, suntem cu toţii împreună măcar o zi sau două. Vreau să-mi mai povestiţi despre voi toţi. Hai, Gimli! Tu şi cu Legolas mi-aţi tot pomenit de nu ştiu câte ori până acum despre ciudata voastră călătorie cu Pas Mare, dar nu mi-aţi povestit nimic despre ea.

- O fi strălucind soarele aici, spuse Gimli, însă sunt câteva amintiri despre drumul acela pe care nu vreau să le scot din întunecime. Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, cred că pentru nici o prietenie din lume nu aş fi apucat-o pe Căile Morţilor.

- Căile Morţilor? tresări Pippin. L-am auzit pe Aragorn pomenind ceva despre asta şi mă-ntrebam ce poate să însemne. Nu vreţi să ne lămuriţi şi pe noi?

- Nu de voie, mărturisi Gimli. Căci pe acel drum am dat de ruşine: Gimli, fiul lui Glóin, care credea despre sine că e mai vânjos decât oamenii şi mai temerar sub pământ decât orice elf. Dar n-am dovedit nici una, nici alta; şi am fost făcut să merg pe drumul acela doar de voinţa Iui Aragorn.

- Şi de dragostea pentru el, adăugă Legolas. Căci toţi cei cărora le este dat să-l cunoască ajung să-l îndrăgească, fiecare în felul său, chiar şi domniţa cea neprietenoasă a rohirrimilor. Am părăsit Valea Calvarului la primul ceas al dimineţii zilei în care ai sosit tu acolo, Merry, şi o asemenea spaimă îi cuprinsese pe toţi, încât nimeni n-a venit să ne privească plecând, în afară de Lady Éowyn, care zace acum rănită acolo jos, în Casele Tămăduirii. Mâhnire adâncă a fost la acea despărţire, ceea ce m-a îndurerat peste măsură.

- Vai! Eu n-am simţit durere decât pentru mine, spuse Gimli. Nu! Nu am să vorbesc despre călătoria asta.

Şi amuţi; dar Pippin şi Merry erau atât de nerăbdători să afle veşti, încât în cele din urmă Legolas le spuse:

- O să vă spun atât cât să vă găsiţi liniştea; căci eu n-am simţit groaza şi nu m-am temut de umbrele oamenilor, căci le socoteam neputincioase şi şovăitoare.

Şi le povesti pe nerăsuflate despre drumul bântuit de sub munţii de acolo, nouăzeci de leghe şi încă trei, până la Pelargir pe râul Anduin.

- Patru zile şi patru nopţi şi încă o zi, a cincea, am călărit de pe Piatra Neagră, povesti el. Şi în întunecimea Mordorului am prins din nou speranţa; căci în întunecimea aceea Armia Umbrelor părea să devină mai puternică şi mai înfricoşătoare la privit. Pe unele le vedeam călări, pe altele alergând pe jos, dar toate înaintau la fel de iute. Tăcute erau, dar ochii le străluceau. Şi în ţinutul muntos Lamedon ne-au ajuns din urmă caii, erau peste tot în jurul nostru şi ne-ar fi întrecut dacă nu le-ar fi oprit Aragorn.

La porunca lui au rămas în urmă. „Chiar şi umbrele oamenilor ascultă de porunca lui, mi-am zis în gând. Încă-l pot ajuta când va avea nevoie de ele!”

Şi am călărit încă o zi întreagă de lumină şi apoi a venit ziua fără zori, dar noi am călărit înainte şi am traversat râurile Ciril şi Ringló; şi în a treia zi am ajuns la Linhir, deasupra gurilor râului Gilrain. Şi acolo oamenii din Lamedon au apărat vadurile împotriva seminţiilor sângeroase din Umbar şi Harad care veniseră pe râu în sus. Dar şi apărătorii şi vrăjmaşii au uitat de bătălia lor şi au fugit care încotro atunci când am venit noi, şi strigau ca din gură de şarpe că Regele Morţilor se năpustise asupra lor. Doar Angbor, Seniorul din Lamedon, a avut curajul să ne aştepte; şi Aragorn l-a rugat să-şi strângă oamenii şi să ne urmeze, de-ar cuteza, după ce va fi trecut Armia Cenuşie.

„La Pelargir, moştenitorul lui Isildur va avea nevoie de voi”, le-a spus el.

Şi aşa am trecut râul Gilrain, scoţând din bârlogurile lor pe toţi aliaţii Mordorului şi alungându-i din calea noastră; şi abia atunci ne-am luat şi noi un timp de răgaz. Dar curând Aragorn s-a ridicat în picioare şi a strigat: „Vai şi-amar! Minas Tirith este atacat. Mă tem că va cădea înainte să apucăm noi să venim în ajutor.” Aşa că am sărit pe cai şi am pornit la drum înainte să se fi sfârşit noaptea, alergând cu toată puterea de care erau în stare caii noştri peste câmpiile Lebennin.

Legolas se opri din vorbă şi oftă, apoi, întorcându-şi privirile spre miazăzi, cântă încetişor:

- Verzi sunt acele câmpii în cântecele seminţiei mele; dar atunci erau întunecate, pustiiciuni fumurii în bezna dinaintea noastră. Şi peste întinderea necuprinsă, călcând sub copite, fără să ne pese, iarbă şi flori deopotrivă, am vânat vrăjmaşi o zi întreagă şi încă o noapte, până când, într-un târziu amarnic, am ajuns în sfârşit la Râul cel Mare.

Atunci am simţit în inima mea că ne-am apropiat de Mare; căci tare întinse păreau apele în întuneric şi negândit de multe păsări de mare chemau pe ţărmuri. Vai, vai, tânguirea pescăruşilor! Nu mi-a spus mie Doamna să mă feresc de ei? Şi acum nu-i mai pot uita.

- Eu unul m-am făcut că nu-i aud, spuse Gimli; căci în sfârşit ajunsesem la o luptă din aia adevărată. Acolo la Pelargir se afla oastea principală din Umbar, cincizeci de corăbii mari iar vase mai mici făr’ de număr. Mulţi dintre cei pe care-i urmărisem ajunseseră înaintea noastră la porturi, aducând teama cu ei; astfel că unele corăbii ridicaseră ancora şi o porniseră la vale, încercând să-şi găsească scăparea pe Râu sau să ajungă la ţărmul mai îndepărtat; cât despre vasele mai mici, multe ardeau vâlvătaie. Dar haradrimii, înghesuiţi în ţărmul stâncos, au făcut stânga-mprejur şi în disperarea lor ne-au înfruntat cu sălbăticie; şi când ne-am măsurat din priviri au izbucnit în hohote, căci la acea vreme încă erau o oştire numeroasă.

Aragorn însă s-a oprit în loc şi a strigat cu glas mare: „Acum să veniţi! În numele Pietrei Negre vă chem!” Şi dintr-o dată, Oştirea Umbrelor care rămăsese în urmă până în ultima clipă, înainta ca o maree cenuşie, măturând totul din cale. Am auzit ţipete stinse, corni abia chemând, şi un murmur ca de voci nenumărate şi îndepărtate: ai fi zis că era ecoul cine ştie cărei bătălii uitate din Anii Întunecimii de demult. Săbii cu tăiş abia sclipind fură scoase din teacă; dar nu ştiu dacă tăişurile lor încă mai puteau muşca, căci Morţii nu mai aveau trebuinţă de nici o armă, ci doar de teamă. Nimeni n-a putut să le ţină piept.

S-au dus la fiece corabie ce pornise pe râu, apoi au trecut peste apă la cele care erau ancorate; şi toţi marinarii au fost cuprinşi de nebunia spaimei şi s-au aruncat peste bord, în afară de sclavii legaţi în lanţuri de ramele lor. Fără teamă ne mânam caii printre duşmanii care fugeau, alungându-i ca pe nişte frunze, până am ajuns la ţărm. Acolo, Aragorn a trimis pe fiecare corabie rămasă ancorată câte un dúnedain, pentru a-i linişti pe captivi, rugându-i să lase deoparte orice teamă, căci de acum încolo erau liberi.

Înainte să se sfârşească acea zi întunecată, nu mai rămăsese nici urmă de duşman care să ni se împotrivească; se înecaseră cu toţii, ori fugeau spre miazăzi, nădăjduind să se reîntoarcă pe jos în ţinuturile lor. Ce ciudat şi ce minunat, îmi ziceam în sinea mea, ca toate socotelile Mordorului să fie răsturnate de duhurile spaimei şi întunericului. Cu propriile sale arme fusese înfrânt!

- Ciudat, într-adevăr, spuse Legolas. În acel ceas m-am uitat la Aragorn şi mi-am zis ce senior mare şi cumplit ar fi devenit cu toată puterea voinţei sale, dacă ar fi luat el Inelul. Nu degeaba se teme Mordorul de el. Dar cu mult mai nobil e spiritul lui decât puterea de înţelegere a lui Sauron; căci nu e el unul din vlăstarele lui Lúthien? Niciodată nu va pieri seminţia lor, oricâţi ani s-ar scurge la mijloc.

- Ochii gnomilor nu văd atât de departe, zise Gimli. Dar măreţ era, cu adevărat, Aragorn în acea zi. Să vezi şi să nu crezi! Întreaga flotă neagră se afla în mâinile lui; el şi-a ales corabia cea mai mare dintre toate şi a urcat pe punte. Apoi a poruncit să se sune din toata trâmbiţele luate de la vrăjmaşi; şi Oastea Umbrelor s-a retras pe ţărm. Au rămas acolo tăcute, aproape nevăzute, nu se zărea decât lucirea roşie din ochii umbrelor, ce prinseseră vâlvătaia corăbiilor arzânde. Şi cu glas mare Aragorn a strigat către morţi:

„Ascultaţi acum vorbele Moştenitorului lui Isildur! Jurământul vostru a fost împlinit. Întoarceţi-vă şi nu mai tulburaţi nicicând văile! Duceţi-vă şi găsiţi-vă odihna!”

La aceste cuvinte, Regele morţilor a ieşit în faţa oştirii, a frânt suliţa şi a aruncat-o la pământ. A făcut o plecăciune adâncă şi s-a întors către ai săi; şi, cât ai clipi, întreaga oştire cenuşie s-a retras şi a dispărut precum ceaţa alungată de un vânt neaşteptat; iar mie mi s-a părut că mă deştept dintr-un vis.

În acea noapte noi ne-am odihnit, în vreme ce alţii au trudit. Căci mulţi prizonieri dintre cei eliberaţi erau locuitori ai Gondorului, prinşi în timpul raidurilor; şi curând s-au strâns mulţi şi din Lebennin şi din Ethir şi Angbar din Lamedon a venit cu toţi călăreţii pe care-i găsise. Odată pierită teama de cei morţi, veneau în ajutorul nostru şi ca să-l vadă pe Moştenitorul lui Isildur; căci vestea acestui nume se întinsese ca focul în întuneric.

Şi uite că ne apropiem de sfârşitul poveştii noastre. Căci în timpul serii şi a nopţii aceleia, multe corăbii au fost pregătite şi oamenii s-au urcat la bordul lor; iar dimineaţa flota a ridicat ancora. Câtă vreme pare să fi trecut de-atunci, şi uite că n-a fost decât acum două dimineţi, a şasea zi de când am pornit din Valea Calvarului. Cu toate acestea, Aragorn era mânat de teama că ajungem prea târziu.

„Sunt patruzeci de leghe şi încă două din Pelargir şi până la cheiurile din Harlond, ne-a spus el. Dar dacă nu ajungem până mâine acolo, totul e zadarnic.”

Ramele erau acum mânuite de oameni liberi, şi vârtos mai ştiau să tragă la ele; dar înaintarea noastră în susul Râului cel Mare era greoaie, căci ne împotriveam curgerii sale, şi, cu toate că râul nu se-ndreaptă chiar atât de iute spre miazăzi, vântul nu ne ajuta câtuşi de puţin. Şi cumplită apăsare aş fi simţit în inimă, cu toată victoria noastră din port, dacă Legolas nu ar fi izbucnit dintr-o dată în râs.

„Ridică-ţi fruntea, fiu al lui Durin! a strigat el. Căci nu-i zadarnică zicala ce zice că nădejdea apare când te aştepţi mai puţin”. Dar ce nădejde vedea el de atât de departe, nu a vrut să ne spună. Noaptea s-a lăsat, adâncind şi mai mult întunericul, dar inimile ne ardeau în piept căci departe, spre miazănoapte, zăream lucirea roşie sub nor şi Aragorn a zis: „Minas Tirith e în flăcări.”

- Dar la miezul nopţii, speranţa a renăscut cu adevărat în inimile noastre, continuă Gimli. Oameni încercaţi de mare, din cei ce veneau din Ethir, au privit spre miazăzi şi au spus că simţeau vântul proaspăt venind dinspre Mare şi aducând schimbarea. Cu mult înainte să se ivească zorile, pânzele corăbiilor au fost înălţate şi am prins viteză, până când zorile au albit spuma din jurul provelor. Şi astfel s-a făcut, după cum ştii, că am ajuns la al treilea ceas al zilei cu vânt bun şi soarele încă nedezvăluit şi am înălţat marele stindard în bătălie. Măreaţă zi a fost. Şi măreţ ceas, orice ar fi să vină de aici încolo.

- Să vină orice-ar veni, marile fapte nu pier, spuse Legolas. Şi faptă mare a fost să străbatem Căile Morţilor, şi mare va rămâne, chiar de nu va fi mai nimeni viu în Gondor care s-o cânte în zilele ce va să vie.

- Şi tare mă tem că aşa se va întâmpla, zise Gimli. Căci tare mai sunt încruntate chipurile lui Aragorn şi al lui Gandalf. Şi tare-aş vrea să ştiu ce sfat ţin ei acolo în corturile de sub ziduri. Din partea mea, mi-aş dori, ca şi Merry, ca victoria noastră să fi adus cu sine şi sfârşitul războiului. Dar, orice-ar mai fi de făcut, trag nădejde să fiu şi eu cu ceva de folos întru onoarea poporului Muntelui Singuratic.

- Şi eu, pentru seminţia Pădurii celei Mari, zise Legolas, şi pentru dragostea ce-o port Seniorului Copacului Alb.

Şi după aceste vorbe se lăsă tăcerea între ei, dar o vreme râmaseră aşezaţi pe înălţimea aceea, fiecare frământat de propriile sale gânduri, în vreme ce Căpitanii ţineau sfat.

După ce Prinţul Imrahil s-a despărţit de Legolas şi Gimli, a trimis de îndată vorbă lui Éomer; împreună au coborât din Oraş şi au ajuns la corturile lui Aragorn, ce fuseseră înălţate pe câmpie, nu departe de locul unde căzuse regele Théoden. Şi s-au aşezat la sfat împreună de Gandalf şi Aragorn şi fiii lui Elrond.

- Domnii mei, începu Gandalf, ascultaţi ce a spus Majordomul Gondorului înainte să moară: „Poate că veţi triumfa pe câmpiile Pelennorului vreme de o zi, dar împotriva Puterii ce s-a dezlănţuit acum nu e chip să învingeţi”. Nu vă îndemn la disperare, aşa cum a făcut el, ci să cântăriţi la adevărul acestor vorbe.

Pietrele Văzătoare nu mint şi nici chiar Seniorul din Barad-dûr nu le poate face să mintă. Poate să aleagă, să zicem, prin puterea voinţei sale ce anume să fie văzut de minţile mai slabe, sau le poate face pe acestea să desluşească anapoda ceea ce văd. Dar nu avem de ce ne îndoi că atunci când Denethor a văzut forţe mari pornite împotriva lui în Mordor şi altele care urmau să se mai strângă, a văzut adevărul.

Abia am izbutit cu forţele noastre să respingem primul mare asalt. Următorul va fi cu mult mai mare. Înseamnă că nu e nici o speranţă la sfârşitul acestui război. Aşa cum a văzut Denethor. Victoria nu poate fi câştigată cu arma, fie că şedeţi aici îndurând atac după atac, fie că ieşiţi la luptă, pentru a fi copleşiţi dincolo de Râu. Trebuie să alegeţi ce-i mai puţin rău din toate relele; şi din prevedere ar trebui să întăriţi toate fortificaţiile pe care le aveţi şi acolo să aşteptaţi începerea luptei; căci astfel veţi mai amâna puţin sfârşitul vostru.

- Să înţelegem că ne sfătuieşti să ne retragem în Minas Tirith sau Dol Amroth, sau în Valea Calvarului, şi să stăm liniştiţi precum copiii cocoţaţi pe castele de nisip când vine fluxul? întrebă Imrahil.

- Şi nici n-ar fi un sfat nou, răspunse Gandalf. N-aţi făcut exact la fel cât a trăit Denethor? Nu! Eu am spus că aşa ar fi prudent. Am spus că victoria nu poate fi câştigată prin forţa armelor. Încă mai nădăjduiesc în victorie, dar nu cu armele. Căci în tot ce punem noi la cale trebuie să ne amintim de Inelul Puterii, temelia Turnului Barad-dûr şi nădejdea lui Sauron.

Şi dacă e să vorbim de acest obiect, seniori, ştiţi cu toţii îndeajuns ca să pricepeţi cum stăm şi noi şi Sauron. Dacă pune el mâna pe Inel curajul vostru nu face două parale, iar victoria lui va fi grabnică şi deplină: atât de deplină, încât nimeni nu-i va putea ghici sfârşitul câtă vreme va mai fi această lume. Dacă inelul va fi distrus, Sauron se va prăbuşi; şi se va prăbuşi atât de jos, încât nimeni nu va putea spune dacă se va mai înălţa vreodată. Căci va pierde ceea ce are el mai bun în puterea ce a avut-o în firea sa încă de la început, şi tot ceea ce a fost început sau s-a făcut cu această putere se va nărui şi el va rămâne schilodit pentru totdeauna, preschimbându-se în spirit al răului şi nimic mai mult, care se roade pe sine înconjurat de tenebre, dar care nu va mai putea nicicând să crească ori să prindă iarăşi formă. Şi astfel va fi dat la o parte un rău mare al acestei lumi.

Dar mai sunt şi alte rele care pot să vină; căci Sauron însuşi nu este decât un slujitor, un sol, ca să spun aşa. Numai că treaba noastră nu este să cunoaştem toate mişcările acestei lumi, ci să facem ce ne stă în putinţă ca să ajutăm evul acesta în care ne este dat să trăim, smulgând din rădăcini răul pe câmpurile pe care le cunoaştem, astfel ca aceia care vor trăi după noi să aibă o ţarină curată pe care să o poată însămânţa. Cum va fi vremea atunci, nu ne stă nouă în putinţă să hotărâm.

Sauron ştie toate acestea şi mai ştie că acest obiect preţios pe care l-a pierdut a fost regăsit; dar încă nu ştie unde se află, sau cel puţin asta e nădejdea noastră. Astfel că acum stă în cumpănă. Căci dacă l-am găsit noi, se află printre noi câţiva destul de puternici care să-l poată stăpâni. Şi acest lucru îi este cunoscut. Oare nu ghicesc corect, Aragorn, când spun că i te-ai arătat în Piatra din Orthanc?

- Ba m-am arătat încă înainte de a pleca din Cetatea Cornului, răspunse Aragorn. Am socotit că sosise clipa cea mai potrivită şi că tocmai de aceea venise Piatra la mine. Trecuseră zece zile de când Purtătorul Inelului o luase spre răsărit de la Cascadele Rauros, astfel că, mi-am zis eu, Ochiul lui Sauron ar trebui atras afară din propriul său tărâm. Prea arar a fost stârnit de când s-a întors în Turnul său. Deşi, dacă aş fi ghicit cât de iute avea să se urnească din loc drept răspuns, poate că nu aş fi îndrăznit să mă arăt. Abia de-am avut răgaz să vin în ajutorul vostru.

- Dar nu pricep, făcu Éomer. Zici că totul e în zadar dacă pune el mâna pe Inel. Atunci de ce să nu creadă şi el că e în zadar să ne atace dacă noi suntem cei care avem Inelul?

- Încă nu e sigur, răspunse Gandalf. Unde mai pui că el nu şi-a clădit puterea aşteptând până când duşmanii lui vor fi fost în siguranţă, aşa cum am făcut noi. În plus, n-am putea învăţa de pe o zi pe alta cum să folosim întreaga putere. Inelul nu poate fi folosit deci de un singur stăpân odată, nu de mai mulţi; iar el aşteaptă pentru clipa vrajbei, când unul dintre cei mari ai noştri devine stăpân şi-i înlătură pe toţi ceilalţi. Într-o asemenea clipă Inelul l-ar putea ajuta dacă el se mişcă repede.

Stă la pândă. Vede multe şi aude multe. Nazgûlii lui încă bântuie. Au trecut peste câmpia asta înainte de răsăritul soarelui, cu toate că puţini dintre cei obosiţi sau adormiţi au băgat de seamă. Cercetează toate semnele: sabia care i-a răpit comoara a fost făurită la loc; vânturile norocului suflând înspre partea noastră şi neaşteptata înfrângere a primului său atac; căderea marelui său Căpitan.

Se va îndoi tot mai mult, chiar şi acum, în timp ce stăm şi vorbim aici. Ochiul lui s-a mijit în direcţia noastră, orb la aproape orice altceva ce mişcă. Şi asupra noastră trebuie să-l ţinem. În aceasta zace toată speranţa noastră. Iată, prin urmare, sfatul meu. Nu avem Inelul. Din înţelepciune ori din nesăbuinţă a fost trimis departe pentru a fi distrus, ca să nu ne distrugă el pe noi. Fără el nu putem înfrânge prin forţă forţa lui Sauron. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ţine Ochiul departe de adevărata primejdie ce-l pândeşte. Nu putem câştiga victoria cu armele, dar cu armele putem să-i dăm Purtătorului Inelului singura lui şansă, oricât ar fi de firavă.

Aşa cum a început Aragorn, tot astfel trebuie şi noi să mergem mai departe. Trebuie să-l împingem pe Sauron să arunce în luptă tot ce are. Să-i scoatem din bârlog toată forţa lui ascunsă, ca să-şi golească de tot ţara. Trebuie să pornim neîntârziat în calea lui. Să fim momeala lui, chiar dacă fălcile sale se vor închide asupra noastră. Va muşca din momeală, plin de speranţă şi cu lăcomie, căci îşi va închipui că graba asta nu poate fi altceva decât mândria stăpânului Inelului: şi va zice: „Hait! Uite cum îşi întinde gâtul prea curând şi prea departe. Îl las să vină şi una-două îl voi prinde într-o capcană din care nu mai are scăpare. Şi acolo o să-l zdrobesc şi ceea ce mi-a luat cu neruşinare va fi din nou al meu pentru totdeauna.”

Trebuie să intrăm cu ochii larg-deschişi în capcana aceea, cu temeritate, dar cu puţină nădejde pentru noi. Căci, seniorii mei, se prea poate ca noi înşine să pierim cu toţii într-o bătălie neagră, departe de tărâmurile locuite; astfel încât, chiar de-ar fi să cadă Barad-dûr, noi vom mai trăi să vedem evul cel nou. Dar, socotesc eu, asta ne este datoria. Şi mai bine aşa, decât să pierim oricum - căci oricum vom pieri, dacă rămânem pe loc - şi să ştim, murind, că nici un ev nou nu ne va urma.

Rămaseră cu toţii tăcuţi o vreme. Într-un târziu Aragorn vorbi:

- Aşa cum am început, aşa voi merge înainte. Ajungem acum la acea muchie unde speranţa şi disperarea se înrudesc. A ne clătina înseamnă a ne prăbuşi. Nici unul să nu respingă sfaturile lui Gandalf, ale cărui îndelungi strădanii de-a-l înfrânge pe Sauron vor fi în sfârşit puse la încercare. Dacă n-ar fi fost el, totul ar fi fost pierdut de multă vreme. Cu toate acestea, eu nu doresc să poruncesc nimănui. Fiecare să facă aşa cum crede de cuviinţă.

Atunci vorbi Elrohir:

- De la Miazănoapte am venit mânaţi de acest gând şi de la Elrond, tatăl nostru, acest sfat l-am primit. Nu ne vom întoarce îndărăt.

- Cât despre mine, spuse Éomer, am prea puţină ştiinţă despre toate aceste lucruri atât de adânci; şi nici nu am nevoie să le ştiu. Mi-e de ajuns să ştiu ceea ce ştiu, anume că aşa cum Aragorn a venit în ceas de nevoie în ajutorul meu şi al poporului meu, aşa îl voi ajuta şi eu când mă cheamă. Voi merge.

- Seniorul Aragorn, spuse Imrahil, este pentru mine seniorul meu, fie că-mi cere sau nu să-l recunosc ca atare. Dorinţa lui este poruncă pentru mine. Voi merge şi eu. Deocamdată însă voi ţine o vreme locul Majordomului Gondorului şi datoria mea dintâi este să mă gândesc la poporul său. Şi trebuie să fim şi prevăzători, fără doar şi poate. Să fim pregătiţi pentru orice ar fi să vină, bun sau rău. Se prea poate, nu-i aşa, să învingem, şi câtă vreme mai avem o fărâmă de speranţă, Gondorul trebuie să fie apărat. Nu vreau să ne întoarcem victorioşi într-un Oraş căzut în ruină şi o ţară pustiită m urma noastră. Şi iată că aflăm de la rohirrimi că la miazănoapte încă se mai află o oştire ce nu a intrat în luptă.

- Ai dreptate în tot ce spui, zise Gandalf. Nu te sfătuiesc să laşi Oraşul nepăzit. Într-adevăr, oştirea pe care o vom duce spre răsărit nu trebuie să fie chiar atât de mare cât să atace în forţă Mordorul, ci doar cât să facă faţă unei bătălii. Şi trebuie să pornească la drum cât mai curând cu putinţă. Prin urmare, îi întreb acum pe Căpitani: câţi oşteni putem strânge cu care să pornim la drum în cel mult două zile? Şi să fie oameni neînfricaţi, care să meargă de bunăvoie, ştiind ce primejdii îi pasc.

- Toţi sunt istoviţi şi foarte mulţi poartă răni mai uşoare sau mai grele, răspunse Éomer, cât despre cai, am pierdut mulţi şi asta este foarte rău. Dacă e să o pornim atât de curând, atunci n-am speranţă să adun nici măcar două mii şi să las tot pe atâţia să apere Oraşul.

- Nu trebuie să punem la socoteală numai pe cei care au luptat pe câmpia aceasta, zise Aragorn. Forţe noi se îndreaptă spre noi dinspre fortificaţiile de la miazăzi, acum că malurile Râului au fost eliberate. Patru mii am trimis la drum acum două zile din Pelargir, trecând prin Lossarnach; neînfricatul Angbor se află în fruntea lor. Dacă pornim peste două zile, vor fi aici înainte să plecăm. Mulţi alţii au fost rugaţi să mă urmeze pe Râu în sus în orice corabie vor găsi; şi cu câteva corăbii au şi ajuns la Harlond. După socoteala mea, putem strânge şapte mii de oşteni călări şi pedeştrii, şi încă să lăsăm Oraşul mai bine apărat decât atunci când a început atacul.

- Poarta a fost distrusă, mai zise Imrahil, şi unde să găsesc acum oameni pricepuţi care s-o facă la loc?

- În Erebor, în Regatul lui Dáin, meşteşugul acesta este cunoscut, răspunse Aragorn; şi dacă nu ne pierdem toate speranţele, atunci voi trimite la timp pe Gimli, fiul lui Glóin, să-i cheme în ajutor pe făurarii munţilor. Oamenii însă sunt mai buni decât porţile, şi nici o Poartă nu va ţine piept Duşmanului nostru dacă e părăsită de oameni.

Astfel s-a sfârşit sfatul seniorilor: anume că urmau să pornească în dimineaţa celei de-a treia zile însoţiţi de şapte mii de oşteni, dacă vor Putea să strângă atâţia; cei mai mulţi dintre ei vor fi pedeştri, din pricina tărâmurilor primejdioase în care aveau să meargă. Aragorn urma să adune vreo două mii dintre cei pe care-i strânsese sub porunca sa la Miazăzi; însă Imrahil trebuia să vină cu trei mii şi cinci sute; iar Éomer cu cinci sute de rohirrimi, rămaşi fără cai, însă războinici temuţi, iar el însuşi avea să comande alţi cinci sute dintre cei mai buni călăreţi de-ai săi; şi mai era nevoie de încă o companie de cinci sute de cai, printre care urmau să călărească fiii lui Elrond împreună cu dúnedainii şi cavalerii din Dol Amroth: una peste alta, şase mii pedeştri şi o mie călare. Dar forţa principală a rohirrimilor, care rămânea călare şi în stare să lupte, cam trei mii sub comanda lui Elfhelm, trebuia să păzească Drumul Apusean împotriva vrăjmaşului aflat în Anórien. Fără altă clipă de zăbavă, trimiseră solii călare pentru a aduna toate veştile pe care le puteau afla la miazănoapte; şi la miazăzi, din Osgiliath şi de-a lungul drumului spre Minas Morgul.

Şi după ce socotiră pe toţi războinicii şi plănuiră călătoriile pe care le aveau de făcut şi drumurile ce le aveau de ales, Imrahil izbucni dintr-o dată în râs.

- Ah, strigă el, e cea mai mare glumă din toată istoria Gondorului: să pornim însoţiţi de şapte mii, abia dacă numărăm câţi oşteni se aflau în avangardă în zilele sale de glorie, ca să atacăm munţii şi poarta de nepătruns a Tărâmului Negru! E ca şi când un ţânc ar ameninţa un cavaler îmbrăcat în za, cu un arc făcut dintr-o creangă de salcie verde şi o sfoară! Dacă Seniorul întunecimii ştie atâtea câte spui tu că ştie, Mithrandir, n-o să zâmbească el mai degrabă, decât să se teamă, şi cu degetul lui mic să ne strivească aşa cum ar strivi un ţânţar ce încearcă să-l înţepe?

- Nu, va încerca să prindă ţintarul şi să-i ia acul, răspunse Gandalf. Şi printre noi se află nume care fac mai mult decât o mie de cavaleri înzăuaţi. Nu, nu va zâmbi.

- Şi nici noi, răspunse Aragorn. Dacă asta e o glumă, e prea amară ca să râdem. Nu, este ultima mişcare într-un mare joc primejdios şi, ori de o parte, ori de alta, va pune capăt jocului.

Apoi îşi trase sabia Andúril din teacă şi o ridică în soare, ca să strălucească.

- Nu vei mai intra în teacă până nu se va da şi ultima bătălie, spuse el.

X Poarta Neagră se deschide

Două zile mai târziu, oştirea Apusului era strânsă pe câmpiile Pelennor. Oastea orcilor şi a răsăritenilor se reîntorsese venind dinspre Anórien, dar urmărită şi împrăştiată fiind de rohirrimi, dăduse bir cu fugiţii fără să se împotrivească prea mult, îndreptându-se spre Cail Andros; odată înlăturată această primejdie şi cu noile forţe care veneau dinspre Miazăzi, Oraşul era apărat cum nu se putea mai bine. După spusele cercetaşilor, nici un duşman nu rămăsese pe drumurile răsăritene până departe, la Răscrucea Regelui Căzut. Totul era pregătit pentru ultima lovitură.

Legolas şi Gimli urmau să călărească din nou împreună alături de Aragorn şi Gandalf care se aflau în avangardă, laolaltă cu dúnedainii şi fiii lui Elrond. Dar Merry, spre ruşinea lui, nu avea să-i însoţească.

- Nu eşti destul de întremat pentru o astfel de călătorie, i-a explicat Aragorn. Dar nu-i nici un motiv de ruşine, aşa să ştii. Chiar dacă n-o să mai faci nimic în războiul ăsta, tu ţi-ai câştigat onoarea cea mare. Va merge Peregrin, în numele seminţiei din Comitat; şi să nu-l invidiezi pentru norocul de-a putea înfrunta pericolul, căci, chiar dacă a făcut atât cât l-a lăsat soarta să facă, încă n-a făcut ceva pe măsura faptelor tale. Drept e însă că toţi ne găsim acum în aceeaşi primejdie. Dac-o fi şi-o fi ca noi să ne dăm amarnicul sfârşit în faţa Porţii Mordorului, vei pieri şi tu, c-o fi aici sau în altă parte, unde te-o duce valul cel negru. Rămâi cu bine!

Amărât şi descurajat, Merry stătea acum şi se uita cum se adună oştirea. Bergil era şi el acolo, la fel de abătut; căci tatăl lui avea să comande o companie a Oamenilor Oraşului; el unul nu putea să se întoarcă la Străjeri până nu va fi fost judecată fapta sa. În aceeaşi companie se afla şi Pippin, ca oştean al Gondorului. Merry îl zări, nu prea departe, o siluetă micuţă, dar sumeţită, printre bărbaţii cei înalţi din Minas Tirith.

În sfârşit răsunară trâmbiţele şi oştirea se puse în mişcare. Trupă după trupă şi companie după companie se îndreptară pe rând spre răsărit. Şi mult timp după ce pieiră din vedere de-a lungul drumului cel mare spre Zăgaz, Merry rămase neclintit în loc. Ultima oglindire a soarelui de dimineaţă în vreun coif sau vreo suliţă scapără şi se stinse şi ea, şi Merry tot acolo sta, cu capul plecat şi inima grea, simţindu-se singur, fără nici un prieten. Toţi cei pe care-i îndrăgea plecaseră spre întunecimea aceea care atârna peste îndepărtatul cer de la răsărit; şi prea puţină nădejde îi mai rămăsese în inimă că avea să-l mai revadă pe vreunul dintre ei vreodată.

Parcă rechemată de disperarea din sufletul său, durerea din braţ se trezi din nou, şi Merry se simţi slăbit şi bătrân, iar lumina soarelui i se păru deodată firavă. Tresări când îl atinse mâna lui Bergil.

- Vino, jupâne Perian! spuse băiatul. Văd că încă te mai doare. Te ajut să te întorci la Tămăduitori. Dar nu te teme! Vor veni înapoi. Oamenii din Minas Tirith nu vor fi niciodată înfrânţi. Şi acum îi au cu ei şi pe Seniorul Piatra Elfă, şi pe Beregond Străjerul.

Oastea ajunse la Osgiliath înainte de amiază. Toţi meşterii şi cei care puteau să muncească trudeau din răsputeri. Unii întăreau bacurile şi podurile de bărci construite de duşmani şi distruse in parte atunci când aceştia se retrăseseră; alţii strângeau provizii şi ceea ce rămăsese de la duşmani; iar alţii, pe malul răsăritean al Râului, ridicau în grabă fortificaţii.

Avangarda trecu printre ruinele Vechiului Gondor şi peste Râul cel lat şi urmă drumul drept şi lung care fusese construit în zilele de glorie pentru a lega frumosul Turn al Soarelui de Turnul Lunii cel înalt care acum era Minas Morgul în blestemata sa vale. Se opriră dincolo de Osgiliath, la vreo cinci mile distanţă, şi acolo se încheie prima zi a marşului.

Dar călăreţii merseră mai departe şi până să se însereze ajunseră la Răscruce şi la marele cerc al copacilor şi peste tot era linişte. Nu văzuseră nici urmă de duşman, nu auziseră nici un ţipăt ori vreo chemare, nici o săgeată nu ţâşnise de după vreun bolovan ori din desişurile ce mărgineau drumul, cu toate acestea, cu cât înaintau mai mult, cu atât se simţeau mai supravegheaţi de tot ceea ce-i înconjura. Copac şi piatră, fir de iarbă şi frunză erau în ascultare, iar în zare, soarele apunea peste Valea Anduinului şi crestele albe ale munţilor se îmbujorau în văzduhul albăstrui; doar Ephel Dúath era ascuns în umbră şi înnegurare.

Atunci Aragorn trimise trâmbiţaşii la fiecare din cele patru drumuri ce tăiau cercul copacilor, pentru a suna din trâmbiţe, şi vestitorii strigară cu glas mare:

- Seniorii Gondorului s-au reîntors şi tot acest meleag ce al lor a fost îndărăt şi-l vor lua.

Hidoasa căpăţână de orc înfiptă în trunchiul sculptat fu rostogolită la pământ şi sfărâmată în bucăţi, şi în locul ei înălţară din nou capul bătrânului rege, căci acolo îi era locul, încins cu aceleaşi vechi flori albe şi galbene; apoi trudiră să spele şi să înlăture toate vorbele de ocară pe care orcii le scrijeliseră pe piatră.

Ţinură sfat; unii gândeau ca Minas Morgul să fie atacat primul, Şi dacă vor reuşi să-l cucerească, atunci trebuie distrus până în temelii.

- Şi, zise Imrahil, poate că drumul care duce de aici şi până la trecătoarea de acolo de sus se va dovedi o cale mult mai uşoară ca să-l atacăm pe Seniorul întunecimii, decât poarta sa de la miazănoapte.

Gandalf însă se împotrivi fără să stea în cumpănă, şi asta din pricina răului care pusese stăpânire pe acea vale, unde minţile celor vii pierdeau stăpânirea de sine, cuprinse de groază, dar şi din cauza veştilor pe care le adusese Faramir. Căci dacă într-adevăr putătorul Inelului pe acea cale o apucase, cu nici un chip nu trebuia atras Ochiul Mordorului într-acolo. Prin urmare, a doua zi când sosi şi grosul armatei, puseră o strajă puternică la Răscruce, pentru a-şi asigura cât de cât apărarea în cazul în care Mordorul ar fi avut de gând să trimită trupe peste Pasul Morgul, sau să-şi aducă încă şi mai mulţi oşteni de la Miazăzi. Straja fu aleasă mai cu seamă din rândul arcaşilor, care cunoşteau drumurile din Ithilien şi aveau să stea ascunşi în pădurile şi pe coastele din jurul răspântiei. Gandalf şi Aragorn porniră cu avangarda către intrarea în Valea Morgul şi de acolo priviră spre oraşul ticălos.

Arăta întunecat şi lipsit de viaţă; orcii şi creaturile încă şi mai josnice care sălăşluiseră acolo fuseseră ucişi în bătălie, iar nazgûlii bântuiau pe alte meleaguri. Cu toate acestea, aerul din vale apăsa îngreunat de teamă şi vrăjmăşie. Avangarda trecu podul blestemat, aprinse focuri care cuprinseră cu limbi roşii câmpurile duhnitoare şi plecă.

Ziua următoare, a treia de când părăsise Minas Tirith, armata porni în marşul spre miazănoapte, de-a lungul drumului. Vreo sută de mile aveau de străbătut de la Răscruce şi până la Morannon, şi ce primejdii puteau să-i pască până ajungeau acolo nimeni n-ar fi putut spune. Înaintau la loc deschis, dar cu simţurile la pândă, şi înaintea lor, în faţa flancului răsăritean, călăreau cercetaşii; în partea aceea se întindeau desişuri întunecate şi un adevărat labirint de ravene stâncoase şi săritori, în spatele cărora se înălţau pantele fioroase ale muntelui Ephel Dúath. Vremea se păstra frumoasă peste lume, vântul continua să bată dinspre apus, dar nimic nu putea risipi negurile şi ceţurile triste ce atârnau în jurul Munţilor Umbrei; dincolo de acestea, când şi când se vălătuceau în sus perdele groase de fum, rămânând agăţate în vânturile văzduhului.

În timp ce înaintau, Gandalf îi punea pe trâmbiţaşi să sune din trâmbiţe şi atunci pristavii strigau:

- Sosit-au Seniorii Gondorului! Părăsiţi aceste pământuri, ori dacă nu, ieşiţi de-i înfruntaţi!

- Nu mai spuneţi „Seniorii Gondorului”, le atrase Imrahil luarea aminte. Spuneţi „Regele Elessar”.Căci acesta-i adevărul, chiar dacă el încă nu s-a urcat pe tron; şi-l veţi tulbura mult mai mult pe duşman dacă folosiţi acest nume.

Şi de atunci, de trei ori pe zi, pristavii vesteau sosirea Regelui Elessar. Dar nimeni nu se arăta pentru a răspunde sfruntării.

Cu toate că înaintarea lor părea să se desfăşoare în linişte şi pace, inimile tuturor oştenilor, de la cel mai înalt în rang şi până la cel de pe urmă soldat de rând, erau grele şi cu fiecare milă pe care o străbăteau spre miazănoapte prevestirea răului îi apăsa tot mai greu. Abia către sfârşitul celei de-a doua zile de când plecaseră de la Răscruce li s-a ivit ocazia să pună mâna pe arme, atunci când o armată de orci şi răsăriteni încercă să prindă în ambuscadă companiile aflate în frunte; şi asta tocmai în locul în care Faramir răpusese pe oamenii din Harad şi drumul înainta printr-o strâmtoare adâncă ce tăia pintenii dealurilor estice. Însă Căpitanii Apusului fuseseră preveniţi de cercetaşii conduşi de Mablung, oamenii destoinici din Henneth Annûn, care-şi cunoşteau rostul foarte bine; astfel că ambuscada se dovedi o capcană chiar pentru cei care-o puseseră la cale. Călăreţii făcură un ocol mare către vest şi atacară duşmanul dinspre flancul stâng şi din spate, răpunându-l sau silindu-l să fugă spre dealurile estice.

Victoria nu prea avu darul să-i îmbărbăteze pe căpitani.

- E un şiretlic, spuse Aragorn; şi aş zice că rostul lui a fost mai curând să ne facă să credem că Duşmanul ar fi slab, decât să ne provoace pierderi, cel puţin deocamdată.

Şi din acea seară, nazgûlii şi-au făcut apariţia, urmărind fiecare mişcare a armatei. Încă zburau în înaltul văzduhului, nevăzuţi de ochii pământeni, fără doar de aceia ai lui Legolas, dar prezenţa lor putea fi simţită precum o umbră tot mai adâncă şi o strângere a soarelui. Şi cu toate că Duhurile Inelelor nu se lăsau în jos asupra vrăjmaşului lor şi zburau în tăcere, fără să scoată nici un ţipăt, teama pe care o stârneau nu putea fi alungată.

Vremea trecea şi călătoria fără de speranţă se apropia de sfârşit. În a patra zi de când părăsiseră Răscrucea, şi în a şasea de când plecaseră din Minas Tirith, au ajuns în cele din urmă la hotarele lumii vii, intrând în pustiiciunea ce-i despărţea de porţile Trecătorii Cirith Gorgor; desluşeau mlaştinile şi uscăciunea care se întindeau la nord şi la vest de Emyn Muil. Atât de lipsite de orice urmă de viaţă erau acele locuri, şi atât de adâncă groaza pe care o răspândeau, încât unii oşteni se pierdură cu firea cu totul, nemai simţindu-se în stare nici să umble şi nici să călărească mai departe spre miazănoapte.

Aragorn îi privi şi ochii îi erau plini de milă, nu de mânie; căci aceştia erau bărbaţii tineri din Rohan, din îndepărtata Depresiune de Apus, şi ţărani din Lossarnach, şi pentru toţi aceştia Mordorul fusese încă din copilărie un nume al răului, dar cu atât mai nereal, o legendă ce nu-şi avea locul în viaţa lor simplă; şi iată că acum mergeau ca nişte bărbaţi în toată firea, într-un coşmar din cele mai negre care devenea realitate şi nu pricepeau nimic din acest război, anume de ce trebuia soarta să-i ducă spre o asemenea încercare.

- Înturnaţi-vă, le spuse Aragorn. Dar păstraţi-vă onoarea, câtă v-a mai rămas, şi n-o rupeţi la fugă! Ar mai fi ceva ce aţi putea face voi, fără a vă acoperi cu totul de ruşine. Apucaţi-o spre sud-vest, până ajungeţi la Cair Andros, şi dacă se mai află încă în mâinile duşmanilor, aşa cum cred eu, recuceriţi-l, dacă puteţi; şi păziţi-l până la ultimul om întru apărarea Gondorului şi al Rohanului!

După aceste vorbe, unii dintre ei se ruşinară de mila ce le-o arătă Aragorn, încât izbutiră să-şi învingă teama şi merseră mai departe, iar în alţii se retrezi nădejdea când aflară că mai era o treabă vitejească mai pe măsura puterilor lor şi pe care o puteau duce la îndeplinire, astfel că se întoarseră din drum. Şi cum mulţi oşteni fuseseră lăsaţi la Răscruce, Căpitanii Apusului aveau acum mai puţin de şase mii de luptători cu care să înfrunte, în sfârşit, Poarta Neagră şi puterea Mordorului.

Înaintau încet, aşteptându-se oricând ca Duşmanul să răspundă provocării lor, şi acum stăteau toţi la un loc, căci ar fi fost o irosire zadarnică să trimită în faţă cercetaşi ori grupuri mici din oastea principală. La căderea nopţii, la capătul celei de-a cincea zile de mărşăluială dinspre Valea Morgul, îşi aşezară ultima tabără; aprinseră focuri de jur împrejur din puţinele vreascuri şi tufărişuri uscate pe care le mai găsiseră. Îşi petrecură ceasurile nopţii stând de strajă, şi în tot acest timp simţiră peste tot multele lucruri pe jumătate nevăzute care mişunau şi le dădeau târcoale, şi auziră urletul lupilor. Vântul murise, văzduhul întreg părea neclintit. De zărit nu zăreau aproape nimic, căci, cu toate că cerul era senin şi luna cernită răsărea deja de patru nopţi, din pământuri se înălţau fumuri şi aburi, încât secera albicioasă a astrului era înconjurată de ceţurile Mordorului.

Se făcuse frig. Pe măsură ce se apropiau zorii, vântul se stârni din nou, dar acum sufla dinspre miazănoapte şi curând prinse să se înteţească. Vietăţile care bântuiseră noaptea pieriră cu toatele, încât meleagul părea pustiu. Spre nord, printre puţurile duhnitoare din pământ, se înălţau primele gorgane urieşeşti şi colnicele de scorie şi stânci prăvălite şi ţărână răscolită, vărsăturile spiţei viermilor din Mordor; însă spre miazăzi şi de-acum foarte aproape, se desena ameninţător masivul Cirith Gorgor şi Poarta Neagră la mijloc, străjuită de o parte şi de alta de cele Două Turnuri ale Colţilor, înalte şi întunecate. Căci în timpul ultimului lor marş, Căpitanii părăsiseră vechiul drum care o cotea spre răsărit, evitând astfel primejdiile ce pândeau între dealuri, astfel că acum se apropiau de Morannon dinspre nord-vest, aşa cum făcuse şi Frodo.

Cele trei aripi mari ale Porţii Negre erau bine zăvorite sub bolţile lor mohorâte. Pe metereze nu se zărea ţipenie. Totul era tăcut, însă la pândă. Căpitanii ajunseseră la capătul călătoriei lor nebuneşti, Şi acum stăteau ca pierduţi şi înfriguraţi în lumina cenuşie a dimineţii timpurii, în faţa turnurilor şi a zidurilor pe care oştirea lor n-avea nici o speranţă să le ia cu asalt, nici chiar dacă ar fi adus cu ea maşinării de război, iar Duşmanul n-ar fi avut altă forţă decât i-ar fi trebuit să apere poarta şi zidul. Dar ei ştiau că toate dealurile şi stâncile din jurul Morannonului erau împânzite de duşmani pitiţi în ascunzători, iar defileul îngropat în umbre de dincolo de poartă era un furnicar de văgăuni şi tuneluri tăinuind puzderie de fiinţe ticăloase. Şi cum stăteau ei aşa, văzură nazgûlii cum se strâng şi încep să se rotească precum vulturii deasupra Turnurilor Colţurilor; şi înţeleseră fără urmă de tăgadă, că erau supravegheaţi îndeaproape. Cu toate acestea, Duşmanul nu dădea nici un semn.

N-aveau altceva de ales, decât să-şi joace cartea până la capăt. Astfel că Aragorn îşi răspândi oştirea după cum socoti el că era mai bine; o împărţi pe două gruiuri uriaşe de piatră sfărâmată şi pământ, înălţate de orci în ani de muncă fără număr. Înaintea lor, către Mordor, se întindea ca un şanţ de apărare o fâşie lată şi lungă de mlaştini din care se înălţa un abur puturos, şi de ochiuri de apă la fel de rău mirositoare. După ce oştirea îşi ocupă poziţiile, Căpitanii se îndreptară călare spre Poarta Neagră, însoţiţi de o gardă numeroasă, formată din călăreţi, pristavi şi trâmbiţaşi, şi ducând cu ei stindardul. Gandalf se afla în fruntea pristavilor; urmau Aragorn împreună cu fiii lui Elrond, cu Éomer din Rohan şi cu Imrahil: Legolas, Gimli şi Peregrin au fost şi ei rugaţi să li se alăture, astfel ca toţi duşmanii Mordorului să aibă câte un martor.

Ajunşi la o aruncătură de suliţă de Morannon, desfăşurară stindardul şi suflară în trâmbiţe; şi pristavii ieşiră în faţă şi strigară cu glas mare, ca să se audă dincolo de meterezele Mordorului.

- Ieşi şi te înfăţişează! Să iasă Seniorul Tărâmului Negru! Să-l judecăm. Căci cu păcat a pornit război împotriva Gondorului şi i-a subjugat ţinuturile. Este pricina pentru care Regele Gondorului îi cere să-şi ispăşească ticăloşiile şi apoi să părăsească aceste meleaguri pentru totdeauna. Ieşi şi te înfăţişează!

Urmă o tăcere lungă, fără ca vreun strigăt sau alt sunet să răzbească dinspre zid sau metereze. Sauron însă îşi făcuse de mult socotelile şi gândul lui era ca mai întâi să se joace cu şoriceii ăştia cu cât mai multă cruzime cu putinţă, înainte să-i lovească de moarte. Aşa s-a făcut că tocmai când căpitanii dădeau să se întoarcă la oştenii lor, tăcerea fu spartă dintr-o dată. Se auzi în munţi o cavalcadă ca de bubuituri prelungi de tobe uriaşe, apoi nişte zbierete de corni ce făcură ca stâncile să se cutremure şi îi asurziră pe oşteni. Şi în acest vacarm uşa din mijloc a Porţii Negre se deschise cu o smucitură şi un zornăit infernal, şi prin ea ieşiră trimişii Turnului întunecimii.

În frunte se afla o creatură deşirată şi scârbavnică, călare pe un cal negru, dacă jivina aceea putea fi numită cal; căci era o hidoşenie uriaşă, cu un chip ca o mască înspăimântătoare, aducând mai curând a craniu decât a cap de vietate, şi care scotea foc prin găvanele ochilor şi pe nări. Călăreţul era înveşmântat în negru şi negru îi era coiful înalt. Cu toate acestea, nu era un Duh al Inelelor, ci o fiinţă omenească. Era însuşi Locotenentul Turnului Barad-dûr, al cărui nume nici o poveste nu l-a amintit vreodată; căci nici chiar el nu-l mai ţinea minte, ci spunea despre sine: „Sunt Gura lui Sauron”. Se spune însă că era un proscris, trăgându-se din neamul celor care sunt numiţi Númenóreenii Negri; îşi făcuseră sălaşurile în Pământul de Mijloc în anii în care Sauron fusese mare şi tare, iar acum pe el îl venerau, căci prinseseră patima ticăloşiilor. Proscrisul intrase în slujba Turnului întunecimii atunci când puterea acestuia începuse din nou să se facă simţită, şi vicleşugurile sale l-au înălţat tot mai mult în graţiile Seniorului; a deprins multe din tainele vrăjitoriei, încât reuşea să citească gândurile lui Sauron, şi era mai crud decât oricare orc.

Iată, prin urmare, cine era cel care a ieşit pe uşa din mijloc, însoţit de o trupă mică de oşteni în armuri negre, purtând un stindard, un singur stindard negru pe care era desenat în roşu Ochiul cel Rău. Se opri la câţiva paşi în faţa Căpitanilor Apusului, îi măsură din priviri şi izbucni în râs.

- E vreunul în adunătura asta care să aibă căderea să negocieze cu mine? întrebă el. Sau cu destulă minte ca să mă înţeleagă? Altcineva afară de tine, de bună seamă! pufni el batjocoritor, adresându-se cu dispreţ lui Aragorn. Căci ca să fii rege îţi trebuie ceva mai mult decât un ciob de sticlă elfească sau o gloată ca asta. Ce zic eu aici? Păi orice tâlhar de codru poate să adune o asemenea şleahtă!

Aragorn nu răspunse vorbelor de ocară, ci îi prinse privirea şi i-o ţinu şi astfel se înfruntară cei doi o vreme; dar curând, cu toate că Aragorn nu se clintise şi nu-şi dusese mâna la sabie, celălalt se pierdu cu firea şi se dădu înapoi ca sub ameninţarea unei lovituri.

- Sunt vestitor şi legat, nu pot fi atacat! strigă el.

- Acolo unde se ţine seamă de asemenea legiuire e în obicei ca legaţii să lase deoparte necuviinţele, zise Gandalf. Nu te-a ameninţat nimeni. Nu ai de nimic a te teme din partea noastră, până nu-ţi vei fi îndeplinit solia. Dar dacă stăpânului tău nu i-a venit mintea la cap, atunci tu şi toţi servitorii săi veţi fi în mare primejdie.

- Aşa, deci! se dumiri Trimisul. Care va să zică, mata eşti staroste aici, tataie cu barbă sură? Parc-am auzit noi de matale când şi când, de cum te vânturi prin lume şi cum cloceşti de la depărtare tot felul de urzeli şi de ticăloşii, aşa-i? Numa’ că de data asta ţi-ai vârât nasu’ prea adânc în oală, jupâne Gandalf; şi-ai să vezi ce păţeşte unu’ care-şi răsfiră plasele neghioabe la picioarele lui Sauron cel Mare. Drept mărturie a celor spuse, am câteva lucruri pe care am fost rugat să ţi le arăt - matale anume, dacă ai îndrăzni cumva să te înfăţişezi aici.

Făcu semn unuia dintre străjerii lui şi acesta înainta aducând o boccea de cârpă neagră.

Trimisul desfăcu bocceaua şi, spre mirarea şi deznădejdea tuturor Căpitanilor, ridică de jos mai întâi o sabie mică, asemănătoare cu aceea pe care o purtase Sam, apoi o mantie cenuşie cu o pafta elfică, şi la urmă pieptarul din za de mithril, cea pe care o îmbrăcase Frodo pe sub veşmintele lui ponosite. Ca o negreală se aşternu peste ochii lor şi într-un răstimp de tăcere li se păru ca şi când întreaga lume încremenise, iar inimile lor încetaseră să mai bată şi ultima speranţă le pierise. Din spatele Prinţului Imrahil unde stătuse până atunci, Pippin se repezi înainte cu un ţipăt de durere.

- Tăcere! ceru Gandalf aspru, dându-i lui Pippin un brânci în spate; dar Trimisul izbucni într-un hohot răsunător şi strigă:

- După cum văd, mai aveţi un zvânturatic din ăia cu voi! Ce folos trageţi de pe urma lor zău că nu pot pricepe; dar ca să-i trimiteţi ca iscoade în Mordor întrece toate obişnuitele voastre nesăbuinţe, îi mulţumesc totuşi flăcăiaşului ăstuia, căci este limpede că a mai văzut lucruşoarele, încât ar fi fără nici un rost să vă faceţi că habar n-aveţi ce-s şi ale cui.

- Nu doresc să mă prefac că nu ştiu, răspunse Gandalf. Ba le ştiu şi le cunosc întreaga poveste şi, în ciuda dispreţului tău, spurcată Gură a lui Sauron, nu poţi să spui acelaşi lucru. Ce nu pricep eu e de ce le-ai adus aici?

- Tunică de gnom, mantie elfească, tăiş din Apusul decăzut, şi spion din mica ţară de şobolani numită Comitat - ne, ne, nu-ncepe! Le ştim prea bine - astea-s semne de uneltire. Acum, se prea poate ca acela care le-a purtat să fie o creatură după a cărei pierdere să nu te smiorcăi, da’ poate fi şi altfel: te pomeneşti că-i cineva drag ţie? Dacă aşa stă treaba, ia stai puţin la sfat cu mintea care ţi-a mai rămas. Căci lui Sauron nu-i plac iscoadele şi soarta aceluia acum zace în mâinile tale.

Nimeni nu răspunse; dar Trimisul le vedea chipurile pământii de frică şi ochii măriţi de groază, şi iar izbucni în hohot de râs, căci ar fi zis că jocul era pe placul lui.

- Bine, aşa-i bine! Înţeleg că vă era drag. Sau poate că voiaţi ca să nu dea greş în trebuşoara pe care l-aţi pus s-o facă? Păi, a cam dat. Şi-acu’ are să îndure ani în şir tortura înceată, pe cât de lungă şi de înceată se pricep s-o născocească ştiinţele noastre din Marele Turn, şi nu va fi lăsat niciodată liber, decât după ce-l vom fi schimbat şi înfrânt cu totul şi abia când se va întoarce la voi veţi vedea ce aţi făcut. Şi cum am zis aşa va fi - dacă nu vă învoiţi la ceea ce vă va cere Seniorul.

- Spune ce ne cere, zise Gandalf stăpân pe sine, dar cei aflaţi lângă el desluşiră semnele chinului pe chipul său şi li se păru că în faţa lor aveau un bătrân zbârcit, zdrobit, înfrânt în cele din urmă. Nu aveau nici o îndoială că se va învoi.

- Asta e ceea ce vă cere el, zise Trimisul şi zâmbi, privind la fiecare pe rând. Gloata Gondorului şi aliaţii săi amăgiţi de acesta se vor retrage neîntârziat dincolo de Anduin, dar nu înainte de a jura că nu-l vor mai ataca pe Marele Sauron cu oştiri, fie făţiş ori în taină. Toate pământurile la răsărit de Anduin vor fi pentru totdeauna ale lui Sauron, şi numai ale lui. Meleagul de la apus de Anduin, până la Munţii Ceţoşi şi la Strunga Rohan, va plăti tribut Mordorului, iar oamenii de acolo nu vor purta arme, dar vor fi lăsaţi să-şi rânduiască singuri treburile obştii. Vor ajuta însă la reconstruirea Isengardului, pe care l-au distrus cu atâta nesocotinţă, iar acesta al lui Sauron va fi şi acolo va sta locotenentul lui: nu Sauron, ci unul mult mai demn de încredere.

Uitându-se în ochii lui, Căpitanii îi citiră pe dată gândul. El avea să fie acel locotenent şi avea să adune sub stăpânirea sa tot ceea ce mai rămânea din Apus; avea să fie tiranul lor, iar ei sclavii lui.

Dar Gandalf spuse:

- E cam mult ce ne cere pentru eliberarea unui singur slujitor: în schimbul lui stăpânul tău vrea să primească tot ceea ce ar trebui să câştige purtând nenumărate războaie! Sau poate, cine ştie, câmpia Gondorului i-o fi năruit orice speranţă pe care şi-o punea în războiul acesta încât s-a gândit c-ar fi mai bine să se tocmească? Şi dacă, într-adevăr, noi punem un preţ atât de mare pe prizonierul acesta, ce siguranţă avem că Sauron, Mârşavul Maestru al Trădării, îşi va ţine cuvântul? Unde-i prizonierul acesta? Să ne fie adus aici, să ne fie predat, şi atunci vom sta să cumpănim la ceea ce ne cere.

Zicând acestea, lui Gandalf, care îl scruta cu atenţie, ca un om ce înfruntă un duşman de moarte, i se păru că, preţ de o răsuflare, Trimisul se pierdu cu firea; în clipa următoare însă izbucni din nou în râs.

- Nu te lua la harţă, în neobrăzarea ta, cu Gura lui Sauron! strigă el. Ceri garanţii! Ei bine, Sauron nu-ţi dă nici o garanţie. Dacă vrei îndurare din partea lui, întâi să faci aşa cum cere el. Acestea sunt condiţiile lui. Le primeşti, bine, nu le primeşti, iarăşi bine!

- Iată ce vom primi! spuse Gandalf deodată. Îşi desfăcu mantia şi o lumină albă ţâşni ca un tăiş de sabie în întunericul pulpanei. În faţa mâinii lui ridicate, mârşavul Trimis se trase îndărăt, iar Gandalf înainta şi culese de pe jos pieptarul, mantia elfică şi sabia. Pe acestea le vom lua în amintirea prietenului nostru, strigă el. Cât despre condiţiile voastre, le respingem în întregime. Piei de aici, căci misia ta s-a sfârşit şi moartea vă dă târcoale. Nu am venit să irosim vorbe tocmindu-ne cu Sauron, perfidul şi blestematul; şi cu atât mai puţin cu unul dintre sclavii lui. Piei şi să nu te mai văd!

De data aceasta trimisul Mordorului nu mai râse. Obrazul i se schimonosi de uluială şi mânie, asemenea unei fiare sălbatice care, în timp ce-şi pândeşte prada, este plesnită peste bot cu o nuia înspinată. Furia îl copleşi, gura i se îmbăloşă, zgomote nedesluşite îi bolboroseau în gâtlej. Iar când privi la chipurile crunte ale Căpitanilor şi la ochii lor ucigători, teama deveni mai puternică decât furia din el: scoase un strigăt înfiorător, se răsuci pe călcâie, sări în şa şi porni într-un galop dezlănţuit, urmat de garda sa, către Cirith Gorgor. Dar tot atunci, în timp ce galopau, oştenii săi suflară în corni, dând un semnal asupra căruia se înţeleseseră dinainte; şi până să ajungă ei la poartă, Sauron porni atacul-surpriză.

Tobele prinseră a bubui şi focuri izbucniră. Toate porţile din Morannon se deschiseră larg. Prin ele năvăli o oaste nemăsurat de mare, şi tot atât de iute precum apele vijelioase când este ridicat un zăgaz.

Căpitanii săriră pe cai şi se întoarseră la armia lor şi din piepturile oştenilor Mordorului ţâşni un urlet batjocoritor. Colbul se învolbură, îmbâcsind văzduhul, atunci când de undeva din apropiere se ivi o oaste de răsăriteni, care aşteptase semnalul în umbrele munţilor Ered Lithui, dincolo de Turnul mai îndepărtat. Din dealurile ce mărgineau Morannonul se revărsară orci fără de număr. Oamenii Apusului erau prinşi în capcană şi curând, de jur împrejurul gorganelor cenuşii pe care stăteau ei, armate de zeci de ori mai numeroase decât ei îi înconjură într-o mare vrăjmaşă. Sauron prinsese prada mult dorită în fălci de oţel.

Lui Aragorn prea nu îi mai rămăsese timp să-şi desfăşoare oştirea. El unul stătea pe unul dintre gorgane, alături de Gandalf, înălţând cu disperare frumosul stindard al Copacului şi Stelelor. Pe celălalt gorgan, aflat la oarece depărtare, fluturau stindardul Rohanului şi cel din Dol Amroth, Calul Alb şi Lebăda Argintie. Şi de jur împrejurul gorganelor, oştenii formaseră câte un cerc de apărare, un cordon zburlit de suliţi şi săbii. Dar în faţă, către Mordor, unde avea să se dea primul atac nemilos, se aflau, la stânga, fiii lui Elrond înconjuraţi de dúnedaini, iar la dreapta, Prinţul Imrahil împreună cu oştenii înalţi şi chipeşi din Dol Amroth, şi bărbaţii cu chipuri ascuţite din Turnul Străjii.

Vântul prinse a bate, trâmbiţele răsunară şi săgeţile zbârnâiră; dar soarele care urca pe cerul de la miazăzi fu învăluit de negurile Mordorului, încât se zărea printr-o ceaţă ameninţătoare, îndepărtat, de un roşu-mohorât, de-ai fi zis că era sfârşitul zilei sau poate sfârşitul întregii lumi a luminii. Şi din întunecimea ce se adâncea se iviră nazgûlii, cu glasurile lor reci strigând vorbe aducătoare de moarte; şi în acea clipă orice speranţă se nărui.

Pippin se încovoiase ca lovit de groaza ce pusese stăpânire pe el când îl auzise pe Gandalf respingând condiţiile şi condamnându-l pe Frodo la chinurile din Turn; dar izbutise să se stăpânească şi acum se afla alături de Beregond în prima linie a Gondorului, împreună cu oamenii lui Imrahil. Căci mai bine să moară cât mai iute cu putinţă şi astfel să scape de amarnica poveste a propriei sale vieţi, dacă totul se ducea de râpă.

- Ce n-aş da să fie Merry aici, se pomeni el vorbind de unul singur şi tot felul de gânduri îl străfulgerară în vreme ce privea cum se apropie atacul duşmanului. „Măi să fie, îşi spuse în gând, parcă-l înţeleg pe Denethor mai bine acum. S-ar putea să murim amândoi, Merry şi cu mine, şi dacă tot e să murim, de ce să n-o facem? Dar cum el nu este aici, nădăjduiesc să găsească o cale mai uşoară. Iar eu trebuie să-mi dau adevărata măsură.”

Îşi trase sabia din teacă, o privi, se uită la împletitura de roşu şi auriu; şi literele curgătoare ale Númenorului scăpărară precum focul pe tăiş. „Pentru un asemenea ceas a fost făcută sabia asta. Ah, dacă l-aş putea spinteca pe ticălosul ăsta de Trimis, atunci aproape că aş fi la fel de viteaz ca bătrânul Merry. Tot o să spintec eu până la urmă o halcă din jivină. Ce n-aş da să văd din nou lumina răcoroasă a soarelui şi iarba verde!”

Şi chiar în timp ce el gândea astfel, atacul se dezlănţui asupra lor. Împiedicaţi să înainteze de smârcurile de la poalele dealurilor, orcii se opriră şi trimiseră o ploaie de săgeţi asupra liniilor de apărare. Dar printre ei se năpusti cu mugete de fiară o întreagă armie de căpcăuni de la munte, dinspre Gongoroth. Mai înalţi şi mai laţi în umeri decât seminţia oamenilor erau ei, şi înveşmântaţi într-o plasă deasă de solzi cornoşi, sau poate că aceea era hidoasa lor piele; aveau însă şi scuturi mari şi rotunde şi în pumnii noduroşi strângeau baroase negre, grele, dar uşor de mânuit. Săreau în ochiurile mlaştinilor fără să le pese şi treceau prin ele urlând. Şi se prăvăliră asupra oamenilor din Gondor precum o furtună, izbind coifuri, capete, braţe şi scuturi, asemenea fierarilor care bat pe nicovală fierul încins. Alături de Pippin, Beregond stătea ca năuc, împietrit, şi deodată căzu: uriaşa căpetenie a căpcăunilor care-l izbise se aplecă asupra lui, întinzând spre el o labă închircită; căci aceste creaturi crunte obişnuiau să muşte grumazurile celor pe care-i doborau la pământ.

Dar tot atunci Pippin fanda înainte şi tăişul purtând însemnele Apusimii străpunse pielea căpcăunului şi îi pătrunse adânc în măruntaie, încât sângele negru ţâşni gâlgâind. Căpcăunul se împletici şi se prăbuşi asemenea unei stânci, îngropând sub trup pe toţi cei aflaţi dedesubt. Pippin fu năpădit de întunecime, duhoare şi o durere sfâşietoare, şi mintea lui se cufundă în beznă.

„Se sfârşeşte aşa cum mi-am închipuit”, zise gândul lui, înainte să se stingă; şi chicoti uşor, aproape amuzat că, în sfârşit, putea să se lepede de orice îndoială, grijă şi teamă. Şi chiar în clipa în care îşi lua zborul spre uitare, gândul auzi voci, care păreau să strige într-o lume uitată, aflată undeva la o mare înălţime:

- Vin Vulturii! Vin Vulturii!

Preţ de o clipă, gândul lui Pippin şovăi. „Bilbo! şopti. Dar nu! Vulturul ăla venea într-o poveste de-a lui, cu mult, tare mult timp în urmă. Asta de acum e povestea mea, şi ea s-a sfârşit. Adio!” Şi gândul fugi spre depărtări, iar ochii nu mai văzură nimic.