Interviu cu un vampir

PARTEA A PATRA

— Cam ăsta ar fi sfîrşitul povestirii. Bineînţeles, ştiu că te întrebi ce s-a mai întîmplat cu noi după aceea. Ce s-a ales de Armand? Unde m-am dus? Ce-am făcut? Dar, să ştii că nu prea s-a-ntîmplat nimic. Nimic ce să nu fi fost inevitabil. Plimbarea mea prin Luvru în noaptea aceea pe care ţi-am descris-o a fost de-a dreptul profetică.

Nu m-am schimbat deloc după asta. N-am căutat nimic în singura mare sursă de schimbare care e umanitatea. Şi nici în dragostea şi preocuparea mea faţă de frumuseţea lumii, n-am căutat nimic care să poată fi înapoiat umanităţii. Beam din frumuseţea lumii aşa cum bea un vampir. Eram mulţumit. Eram plin pînă la refuz. Dar eram mort. Şi neschimbat. Povestea s-a sfîrşit la Paris, aşa cum ţi-am spus.

Multă vreme am crezut că moartea Claudiei fusese cauza acestui sfîrşit. Că, dacă aş fi văzut-o plecînd din Paris în siguranţă, împreună cu Madeleine, lucrurile ar fi stat altfel între mine şi Armand. Aş fi putut să iubesc şi să doresc din nou, să caut o asemănare cu viaţa muritoare care să fie bogată şi variată, deşi nefirească. Dar am ajuns să-mi dau seama că nu era adevărat. Chiar dacă Claudia n-ar fi murit, chiar dacă eu nu l-aş fi dispreţuit pe Armand pentru faptul că o lăsase să moară, totul ar fi fost la fel. Să ajungi să cunoşti răul încetul cu încetul sau să fii catapultat în el… Însemna acelaşi lucru. Pînă la urmă, nu voiam nimic. Şi, nemeritînd altceva mai bun, m-am închis ca un păianjen în flăcăruia unui băţ de chibrit. Pînă şi Armand, care era tovarăşul meu constant, unicul meu tovarăş, exista la o mare distanţă de mine, în dosul acelui văl care mă despărţea de toate vietăţile, un văl care era un fel de giulgiu.

Dar ştiu că eşti curios să afli ce s-a mai întîmplat cu Armand. Şi noaptea e pe sfîrşite. Vreau să-ţi spun asta pentru că e foarte important. Povestea ar fi incompletă fără acest amănunt.

După ce-am părăsit Parisul, am călătorit prin toată lumea, aşa cum ţi-am spus; mai întîi Egipt, apoi Grecia, Italia, Asia Mică — oriunde voiam eu, de fapt, şi oriunde mă împingea dorinţa de a găsi arta. În cursul acelor ani, timpul a încetat să mai aibă sens şi eram adesea preocupat de lucruri foarte simple — un tablou într-un muzeu, o fereastră de catedrală, o statuie frumoasă — perioade îndelungate de timp.

Însă în toţi acei ani, eram stăpînit de o dorinţă vagă, dar persistentă de a mă întoarce la New Orléans. N-am uitat niciodată New Orléans-ul. Iar cînd ne aflam în zone tropicale, unde creşteau florile şi copacii care existau în Louisiana, mă gîndeam la ea intens şi simţeam pentru căminul meu singura dorinţă pe care o simţeam pentru ceva, în afară de neobosita mea căutare a artei. Şi, din cînd în cînd, Armand mă ruga să-l duc acolo. Iar eu, fiind conştient într-un mod politicos de faptul că făceam foarte puţin pentru a-l mulţumi şi că, adesea, treceau perioade îndelungate, în care nu-i vorbeam sau nu-l căutam, am vrut să fac asta pentru că m-a rugat. Se părea că rugămintea lui m-a făcut să uit de o teamă nelămurită că aş fi putut suferi în New Orléans, că aş fi putut cunoaşte iarăşi umbra palidă a fostei mele nefericiri şi dorinţe. Dar am amînat. Poate că teama era mai puternică decît mi-am închipuit. Am ajuns în America şi am trăit o vreme îndelungată la New York. Continuam să amîn. În cele din urmă, Armand m-a convins în alt mod. Mi-a spus ceva ce-mi ascunsese încă de cînd ne aflam la Paris. Lestat nu murise în „Théâtre des Vampires”. Îl crezusem mort şi, cînd l-am întrebat pe Armand de acei vampiri, mi-a spus că pieriseră cu toţii. Acum, însă, mi-a spus că nu era aşa. Lestat părăsise teatrul în noaptea în care fugisem de Armand şi-mi căutasem refugiul în cimitirul din Montmartre. Doi vampiri care fuseseră făcuţi odată cu Lestat de acelaşi maestru îl ajutaseră în aranjarea călătoriei spre New Orléans.

Nu pot să-ţi explic ce-am simţit cînd am auzit asta. Desigur Armand mi-a spus că mă protejase, nemărturisindu-mi acest lucru, sperînd să nu vreau să fac o călătorie foarte lungă doar pentru a mă răzbuna, o călătorie care mi-ar fi provocat şi durere şi suferinţă în acelaşi timp. Dar nu-mi păsa. Nu mă gîndisem deloc la Lestat în noaptea în care dădusem foc teatrului. Mă gîndisem la Santiago, la Celeste şi la toţi ceilalţi care o distruseseră pe Claudia. Lestat, de fapt, îmi stîrnea sentimente pe care nu dorisem să le mărturisesc nimănui, sentimente pe care aş fi vrut să le uit, în ciuda morţii Claudiei. Ura nu făcea parte dintre ele.

Dar cînd l-am auzit pe Armand, a fost ca şi cum vălul care mă protejase ar fi fost subţire şi transparent şi, deşi se mai afla între mine şi lumea sentimentelor, prin el îl simţeam pe Lestat şi faptul că voiam să-l revăd. Acest lucru m-a impulsionat şi ne-am întors la New Orléans.

S-a întîmplat la sfîrşitul primăverii acestui an. De cum am ieşit din gară, am simţit că, într-adevăr mă întorsesem acasă. Era ca şi cum aerul ar fi fost deosebit de înmiresmat şi mă simţeam extrem de liniştit cînd mergeam pe acel caldarîm cald şi neted, pe sub acei stejari familiari, ascultînd acele zgomote vii şi neîncetate ale nopţii.

Bineînţeles că New Orléans-ul era schimbat. Dar, departe de a deplînge acele transformări, eram recunoscător pentru ceea ce părea să fi rămas la fel. Am găsit în Garden District, care, pe vremea mea, fusese cartierul St. Marie, una din casele impresionante care existaseră şi atunci, atît de depărtată de strada liniştită din cărămidă, încît, plimbîndu-mă în lumina lunii pe sub magnolii, am cunoscut aceeaşi dulceaţă şi pace din trecut; nu numai pe străduţele din Vieux Carré, dar şi în zona sălbatică de la Pointe du Lac. Erau acolo caprifoiul, trandafirii, iar coloanele corintice se profilau pe cerul plin de stele; dincolo de poartă, se aflau străzile visătoare, alte case… era o citadelă a frumuseţii.

Pe Rue Royale, unde l-am plimbat pe Armand printre turişti, magazine de antichităţi şi intrările puternic luminate ale restaurantelor elegante, am fost surprins să descopăr casa din care Lestat, Claudia şi cu mine făcusem căminul nostru, faţada fiind puţin schimbată datorită zugrăvelii noi şi tuturor reparaţiilor făcute. Cele două uşi-ferestre mai dădeau încă pe nişte balconaşe deasupra unui magazin şi am văzut în sclipirea caldă a candelabrului electric un tapet elegant, caracteristic acelei perioade dinainte de război. Simţeam foarte puternic că Lestat era acolo, mai puternic decît Claudia şi eram convins, deşi el nu se afla în preajma acelei case, că aveam să-l găsesc în New Orléans.

Şi mai simţeam ceva; tristeţea care m-a cuprins atunci, după ce Armand plecase pe drumul lui. Dar tristeţea aceea nu era nici dureroasă, nici pasionată. Era, însă, ceva intens şi aproape dulce, ca parfumul iasomiei şi al trandafirilor ce umplea vechea grădină pe care o întrezăream printre gratiile de fier ale porţii. Tristeţea aceea mi-a dat o satisfacţie uşoară şi m-a făcut să rămîn multă vreme ţintuit în acel loc; m-a ţinut legat de oraş; şi nu m-a părăsit în noaptea în care am plecat.

Mă-ntreb acum ce s-ar fi ales de tristeţea asta, la ce lucru ar fi putut să dea naştere în mine care să devină mai puternic decît ea însăşi. Dar mă ia gura pe dinainte.

Pentru că, la puţin timp după aceea, am văzut un vampir în New Orléans, un tînăr subţire, cu chipul alb, care cu puţine ore înainte de ivirea zorilor se plimba singur pe trotuarele late ale lui St. Charles Avenue. Imediat am fost convins că, dacă Lestat încă mai locuia acolo, acel vampir l-ar fi putut cunoaşte şi ar fi putut chiar să mă conducă la el. Bineînţeles că el nu m-a văzut. Învăţasem de multă vreme să-mi zăresc semenii în marile oraşe, fără ca ei să mă poată observa. Armand, în timpul scurtelor sale întrevederi cu vampirii din Londra şi Roma, aflase că toată lumea ştia de arderea lui „Théâtre des Vampires” şi că amîndoi eram consideraţi proscrişi. Discuţiile în legătură cu asta nu însemnau nimic pentru mine şi le-am evitat pînă în ziua aceea. Dar am început să-l urmăresc pe acel vampir din New Orléans, deşi adesea mă purta la teatre sau în alte locuri care nu mă interesau cîtuşi de puţin, într-o noapte, însă, lucrurile s-au schimbat în sfîrşit.

Era o noapte foarte caldă şi mi-am dat seama, de cum l-am văzut pe St. Charles, că trebuia să meargă undeva. Nu numai că păşea repede, dar părea şi puţin tulburat. Cînd, în cele din urmă, a dat colţul străzii St. Charles, apucînd pe o străduţă îngustă care a devenit dintr-o dată sărăcăcioasă şi întunecată, am fost sigur că se îndrepta spre ceva ce avea să mă intereseze.

A intrat însă, într-o căsuţă de lemn şi a provocat moartea unei femei. A făcut-o foarte repede şi fără să simtă nici cea mai mică plăcere; după ce a terminat, a luat copilaşul din leagăn, l-a înfăşurat cu blîndeţe într-o păturică albastră de lînă şi a ieşit din nou în stradă.

După numai vreun cvartal, două, s-a oprit în faţa unui gard de fier acoperit cu viţă, care înconjura o curte mare plină de verdeaţă. Printre copaci am zărit o casă întunecoasă, cu tencuiala cojită şi cu balustradele de fier ale galeriilor de la etaj şi de jos pline de rugină. Părea o casă blestemată, rătăcită printre mulţimea de căsuţe din lemn, iar ferestrele înalte şi goale dădeau spre ceea ce trebuia să fie o îngrămădeală deprimantă de acoperişuri joase, băcănia din colţ şi un mic bar alăturat. Dar curtea mare şi întunecoasă protejau oarecum casa împotriva acestor lucruri şi eu am fost nevoit să merg cîţiva metri pe lîngă gard pînă am zărit, în sfîrşit, printre ramurile groase ale pomilor o licărire slabă la una din ferestrele de jos. Vampirul intrase pe poartă. Am auzit copilaşul plîngînd şi apoi, nimic. L-am urmat, escaladînd cu uşurinţă gardul vechi şi sărind în grădină, după care m-am apropiat de veranda lungă din faţă.

Cînd am ajuns lîngă una din ferestrele lungi cît tot nivelul, în faţa ochilor mi s-a oferit o privelişte uluitoare. Căci, în ciuda căldurii acelei seri în care nu se simţea nici cea mai slabă adiere de vînt, cînd galeria, chiar şi cu scîndurile acelea deformate şi rupte, ar fi putut fi singurul loc suportabil atît pentru un om, cît şi pentru un vampir, un foc strălucea în căminul din salon şi toate ferestrele acestuia erau închise; tînărul vampir stătea lîngă foc şi vorbea cu un altul, care se afla foarte aproape de cămin, ţinîndu-şi în dreptul focului picioarele încălţate cu papuci şi trăgînd tot timpul cu degete tremurătoare de reverele halatului albastru jerpelit. Deşi un fir electric destrămat atîrna dintr-o coroană de trandafiri din ipsos de pe tavan, doar o singură lampă cu gaz dădea lumină, pe lîngă flăcările din cămin, o lampă cu gaz care se afla pe o măsuţă în apropierea copilaşului.

Am făcut ochii mari, studiind acel vampir adus de spate şi tremurător, al cărui păr blond şi lung îi cădea în dezordine pe faţă. Tare mult aş fi vrut să şterg de praf acel geam care nu mă lăsa să fiu sigur de ceva ce bănuiam. „Toţi mă părăsiţi!” a scîncit el cu o voce piţigăiată.

„Nu poţi să ne ţii lîngă tine!” a zis cu asprime tînărul vampir, care stătea picior peste picior, cu braţele încrucişate pe pieptul îngust, aruncîndu-şi privirea plină de dispreţ prin încăperea prăfuită şi goală. „Ah, taci odată!” i-a spus el copilului, care a scos un urlet strident. „Taci, taci.”

„Lemnul, lemnul”, a spus vampirul cel blond cu un glas stins şi cînd i-a făcut semn celuilalt să-i dea bucata de lemn de lîngă scaunul lui, am văzut foarte bine inconfundabilul profil al lui Lestat, acea piele netedă pe care nu se mai vedea acum nici cea mai vagă urmă de cicatrice.

„Măcar dacă ai ieşi”, a zis celălalt furios, aruncînd bucata de lemn pe foc. „Măcar dacă ai vîna şi altceva în afară de nenorocitele astea de animale…” Şi a privit în jur dezgustat. Atunci am văzut, în umbră, trupurile mici şi acoperite de blană ale cîtorva pisici, zăcînd grămadă în praf. Un lucru extraordinar, căci un vampir nu suporta să stea lîngă victimele sale moarte mai mult decît suportă orice mamifer să rămînă în acelaşi loc unde-şi făcuse nevoile. „Ştii că e vară?” l-a întrebat tînărul, dar Lestat şi-a frecat mîinile. Plînsul copilului încetase, totuşi tînărul vampir a adăugat: „Fă-o odată, ia-l ca să te-ncălzeşti.”

„Ai fi putut să-mi aduci altceva!” a spus Lestat cu amărăciune şi, cînd s-a uitat la copil, l-am văzut făcînd ochii mici în lumina slabă a lămpii afumate. Am simţit o recunoaştere în ochii aceia, chiar şi în expresia din umbra părului blond. Totuşi, să aud acea voce plîngăreaţă, să văd acel spate cocoşat şi tremurător! Aproape fără să mă gîndesc, am bătut cu putere în geam. Tînărul s-a ridicat imediat, adoptînd o expresie rea, dar eu i-am făcut semn să răsucească ivărul. Lestat s-a ridicat din fotoliu, strîngîndu-şi halatul la gît.

„E Louis! Louis!” a spus el. „Dă-i drumul înăuntru.” Şi gesticula disperat, ca un invalid care-i cerea tinerei „infirmiere” să asculte.

De cum s-a deschis geamul, am respirat acel aer împuţit şi sufocant din încăpere. Insectele care roiau în jurul animalelor intrate în putrefacţie mi-au luat cu asalt simţurile în asemenea hal, încît m-am strîmbat fără să vreau, în ciuda rugăminţilor disperate ale lui Lestat de a mă duce lîngă el. Într-un ungher îndepărtat se afla sicriul în care dormea, cu lacul cojit pe alocuri, pe jumătate acoperit de teancuri de ziare îngălbenite. O mulţime de oase se vedeau prin colţuri, curăţate complet cu excepţia cîtorva petice şi smocuri de blană. Dar Lestat îmi strîngea mîinile în mîinile lui uscate, trăgîndu-mă spre el, spre căldură şi i-am văzut ochii umplîndu-i-se de lacrimi; numai că gura i-a schiţat un zîmbet ciudat de fericire disperată, foarte apropiată de durere, am observat urmele vagi ale cicatricelor. Cît de uluitor şi îngrozitor era acel om nemuritor cu chipul netede şi lucios, cocoşat, vorbăreţ şi plîngăreţ ca un bătrîn.

„Da, Lestat”, am spus încet. „Am venit să te văd.” I-am dat mîinile la o parte cu blîndeţe şi m-am dus spre copilul care plîngea acum îngrozitor, de spaimă şi de foame. De cum l-am luat în braţe şi am desfăcut puţin păturica, s-a mai liniştit după care l-am bătut uşor pe spate şi l-am legănat. Lestat îmi şoptea acum cuvinte pe jumătate articulate, pe care nu le pricepeam, în timp ce lacrimile îi şiroiau pe obraji şi tînărul vampir, pe al cărui chip se citea o expresie de dezgust, stătea lîngă geamul deschis, cu mîna pe ivăr, ca şi cum ar fi fost gata să fugă în orice clipă.

„Deci tu eşti Louis”, a spus el, fapt care a părut să amplifice starea de nelinişte a lui Lestat, acesta ştergîndu-şi repede lacrimile cu poalele halatului.

O muscă s-a oprit pe fruntea copilaşului şi, fără să vreau, am icnit cînd am prins-o între două degete şi apoi i-am dat drumul pe podea, moartă. Copilul nu mai plîngea, ci mă privea cu nişte ochi extraordinar de albaştri, de un albastru închis, chipul lui rotund lucind din cauza căldurii şi un zîmbet i-a apărut pe buze, un zîmbet care a devenit şi mai strălucitor, ca o flacără. Nu ucisesem niciodată o fiinţă atît de tînără şi nevinovată şi-mi dădeam seama de acest lucru acum, cînd ţineam copilul cu un ciudat sentiment de părere de rău, mai puternic chiar decît cel care mă cuprinsese pe Rue Royale. Legănîndu-l încet, am tras lîngă foc scaunul pe care stătuse tînărul vampir şi m-am aşezat.

„Nu încerca să vorbeşti… e în regulă”, i-am spus eu lui Lestat, care s-a prăbuşit recunoscător în fotoliul lui şi s-a întins să-mi mîngîie cu ambele mîini reverele hainei.

„Dar mă bucur atît de mult să te văd”, a îngăimat el printre lacrimi.” Am visat că o să vii… că o să vii…” a adăugat el, după care s-a strîmbat, ca şi cum ar fi simţit o durere nelămurită şi, din nou i s-au văzut urmele cicatricelor. Privea în gol cu mîna la ureche, de parcă n-ar fi vrut să audă un zgomot îngrozitor. „N-am…” a început el şi apoi a clătinat din cap, iar ochii i s-au înceţoşat cînd i-a mărit, chinuindu-se să-i focalizeze. „N-am vrut să-i las s-o facă, Louis… Adică, Santiago… ăla, ştii, nu mi-a spus ce aveau de gînd.”

„Totul e trecut, Lestat”, am spus eu.

„Da, da”, a zis el, dînd din cap energic. „Trecut. Ea n-ar fi trebuit… Louis, ştii doar…” Clătina din cap şi vocea a părut să-i capete putere şi rezonanţă în urma efortului. „N-ar fi trebuit să fie niciodată una de-a noastră, Louis”, a spus el şi, bătînd cu pumnul pieptul scobit, a adăugat încet: „Noi”.

Ea. Mi se părea atunci că ea nu existase niciodată. Că fusese un vis ilogic şi fantastic prea preţios şi prea personal pentru a-l destăinui cuiva. Şi de prea mult timp dispărut. M-am uitat la el. L-am privit stăruitor. Şi am încercat să-mi spun: „Da, noi trei împreună.”

„Nu te teme de mine, Lestat”, i-am spus eu, de parcă aş fi vorbit cu mine însumi. „N-am venit să-ţi fac rău.”

„Te-ai întors la mine, Louis”, a şoptit el cu vocea aceea piţigăiată. „Te-ai întors din nou la mine, Louis, nu-i aşa?” Şi-a muşcat iarăşi buzele, privindu-mă cu disperare.

„Nu, Lestat”, i-am spus eu, clătinînd din cap. S-a agitat o clipă, după care a început să facă un gest, apoi altul şi, în cele din urmă, şi-a acoperit faţa cu mîinile, extrem de deznădăjduit. Celălalt vampir, care mă privea cu răceală, m-a întrebat:

„Chiar… te-ai întors la el?”

„Nu, bineînţeles că nu”, am spus eu, iar el a rînjit, ca şi cum acela ar fi fost răspunsul la care se aşteptase şi a ieşit pe verandă. Îl auzeam acolo, foarte aproape, aşteptînd.

„Am vrut doar să te văd, Lestat”, am spus eu, dar Lestat n-a părut să m-audă. Altceva îi distrăsese atenţia şi privea în gol, cu ochii mari, mişcîndu-şi agitat mîinile pe lîngă urechi. Atunci am auzit şi eu. Era o sirenă. Şi, pe măsură ce zgomotul se auzea mai tare, el a închis strîns ochii şi şi-a astupat urechile. Iar zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, auzindu-se de pe o stradă din apropiere. „Lestat!” i-am spus acoperind plînsul copilului, care se trezise teribil de speriat din cauza sirenei. Dar agonia lui m-a blocat. Buzele îi dezveleau dinţii într-o grimasă oribilă de durere. „Lestat, nu-i decît o sirenă!” i-am spus eu prosteşte. După aceea, s-a ridicat de pe fotoliu şi m-a îmbrăţişat strîns, iar eu, fără să vreau, i-am luat mîna. S-a aplecat, lipindu-şi capul de pieptul meu şi ţinîndu-mi mîna atît de strîns, încît m-a făcut să mă doară. Încăperea a fost inundată de lumina roşie pîlpîitoare a sirenei, după care a trecut mai departe.

„Louis, nu mai suport, nu mai suport”, a murmurat el printre lacrimi. „Ajută-mă, Louis, rămîi cu mine.”

„Dar de ce ţi-e frică?” l-am întrebat eu. „Nu ştii ce-i asta?” Cînd m-am uitat în jos la el, cînd i-am văzut părul blond lipit de haina mea, l-am văzut aşa cum fusese demult, un domn înalt şi impunător, cu o mantie neagră şi largă, cu capul drept, cîntînd cu vocea lui superbă o arie din opera de la care abia ne întorsesem, bătînd cu bastonul în pietrele de pe caldarîm în ritmul muzicii, zărind cu coada ochiului o tînără care rămăsese vrăjită, aşa încît un zîmbet i-a apărut pe chip şi cîntecul i s-a stins pe buze; pentru o clipă, în momentul acela în care privirea lui a întîlnit-o pe a ei, tot răul a părut să fie şters în acel tumult de plăcere, acea pasiune pentru simplul fapt că trăia.

Acela să fi fost preţul pasiunii? O sensibilitate şocată de schimbare, chircită de spaimă? M-am gîndit la toate lucrurile pe care aş fi putut să i le spun, cum i-a fi putut reaminti că era nemuritor, că nimic nu-l condamna la izolare în afară de sine însuşi şi că era înconjurat de inconfundabilele semne ale morţii inevitabile. Dar nu i-am spus aceste lucruri şi ştiam că n-o voi face.

Mi s-a părut că liniştea încăperii ne-a învăluit brusc, asemeni unei mări întunecate pe care sirena o îndepărtase. Muştele năpădiseră un şobolan în descompunere şi copilul şi-a ridicat privirea spre mine tăcut, de parcă ochii mei ar fi fost nişte bile sclipitoare, strîngîndu-mi în mînuţa cu gropiţe degetul pe care-l ţineam deasupra guriţei lui ca o petală mică.

Lestat se îndreptase, dar numai pentru a se prăbuşi la loc în fotoliu. „N-o să rămîi cu mine”, a spus el oftînd, dar apoi a privit în altă parte şi a părut deodată preocupat.

„Am vrut atît de mult să-ţi vorbesc”, a zis el. „În seara aceea, cînd am venit în casa de pe Rue Royale, n-am vrut decît să-ţi vorbesc!” S-a cutremurat violent, cu ochii închişi, iar gîtlejul a părut să i se contracte. Parcă loviturile pe care i le dădusem atunci ar fi căzut acum. Privea absent în faţa lui, umezindu-şi buzele şi vocea îi era scăzută, aproape naturală. „Am plecat la Paris să te caut…”

„Ce voiai să-mi spui?” l-am întrebat. „Despre ce voiai să-mi vorbeşti?”

Îmi aminteam foarte bine insistenţa lui nebunească de la „Théâtre des Vampires”. Nu mă mai gîndisem la asta de ani de zile. Nu, nu mă gîndisem niciodată. Şi-mi dădeam seama că acum vorbeam extrem de şovăitor despre acest lucru.

Dar el mi-a zîmbit numai, un zîmbet insipid, aproape apologetic, şi a clătinat din cap. Am văzut cum ochii i se umpleau de o disperare stinsă.

Am simţit o uşurare profundă, de netăgăduit.

„Dar rămîi?” a insistat el.

„Nu.”

„Nici eu!” a spus tînărul vampir din întunericul de afară. A stat o clipă în dreptul geamului deschis, uitîndu-se la noi. Lestat l-a privit şi apoi a întors capul prostit, iar buza de jos a părut că i se îngroaşă şi a început să-i tremure. „Închide-l, închide-l” a zis el arătînd cu degetul spre geam. Apoi a scos un suspin şi şi-a acoperit gura cu mîna după care a lăsat capul în jos şi a început să plîngă.

Tînărul vampir a dispărut. I-am auzit paşii depărtîndu-se grăbiţi pe caldarîm şi am mai auzit zăngănitul greu al porţii de fier. Am rămas singur cu Lestat şi acesta, plîngea. Părea că a trecut mult timp pînă s-a oprit şi, în tot acest răstimp, eu doar l-am privit. Mă gîndeam la toate lucrurile care se petrecuseră între noi. Îmi aminteam lucruri pe care crezusem că le uitasem cu desăvîrşire. Şi eram conştient de acea tristeţe copleşitoare care pusese stăpînire pe mine cînd am văzut casa de pe Rue Royale, unde locuisem toţi trei. Numai că nu mi se părea a fi tristeţe pentru Lestat, pentru acel vampir elegant şi nepăsător care locuia pe atunci acolo. Părea o tristeţe pentru altceva, ceva mai presus de Lestat, care doar îl includea şi făcea parte din imensa şi îngrozitoarea amărăciune pe care o simţeam pentru toate lucrurile pe care le pierdusem, le iubisem sau le cunoscusem vreodată. Mi s-a părut atunci că mă aflu într-un alt loc, într-un alt timp. Şi acest timp şi loc diferit era foarte real, o încăpere în care insectele bîzîiseră aşa cum bîzîiau acum, iar aerul fusese închis, încărcat de moarte şi de parfumul primăverii. Eram pe cale de a cunoaşte acel loc şi de a cunoaşte odată cu el, cu o durere teribilă, o durere atît de teribilă, încît mintea mi s-a ferit de ea, spunînd: Nu, nu mă duce înapoi în acel loc — şi, deodată, totul a dispărut, iar eu eram cu Lestat acolo. Uluit, mi-am văzut propria lacrimă picurînd pe chipul copilului. Am văzut-o sclipind pe obrazul lui şi am văzut acel obraz rotunjindu-se din cauza zîmbetului de copil. Probabil că vedea lumina din lacrimi. Mi-am şters faţa de lacrimile care chiar existau şi le-am privit uimit.

„Dar, Louis…” a spus Lestat încet. „Cum poţi să fii aşa cum eşti, cum de suporţi?” m-a întrebat el, privindu-mă cu aceeaşi grimasă şi cu faţa scăldată în lacrimi. „Spune-mi, Louis, ajută-mă să înţeleg! Cum poţi să pricepi tot, cum poţi să-nduri?” Şi vedeam după disperarea din ochii lui şi după tonul mai profund pe care-l căpătase vocea lui că şi el se îndrepta cu greu spre ceva nespus de dureros, spre un loc în care nu mai fusese de multă vreme. Dar, chiar în timp ce-l priveam, ochii au părut să i se înceţoşeze derutaţi. Şi-a strîns halatul în jurul trupului şi, clătinînd din cap, şi-a aţintit privirea asupra flăcărilor. S-a cutremurat şi a scos un geamăt.

„Trebuie să plec, Lestat”, i-am spus. Mă simţeam plictisit, sătul de el şi de tristeţea lui. Şi tînjeam din nou după nemişcarea de afară, după acea linişte perfectă cu care mă obişnuisem atît de mult. Dar cînd m-am ridicat, mi-am dat seama că luam copilul cu mine.

Lestat m-a privit cu ochii lui mari, plini de agonie şi cu faţa lui netedă, fără vîrstă. „Dar o să te întorci… o să mai treci pe la mine… Louis?” m-a întrebat el.

I-am întors spatele şi am plecat în linişte, auzindu-l cum mă striga. Cînd am ajuns în stradă, am privit în urmă şi l-am văzut în dreptul ferestrei, de parcă s-ar fi temut să iasă. Mi-am dat seama că nu mai ieşise de mult timp din casă şi atunci mi-a trecut prin cap că, poate nici nu va mai ieşi vreodată.

M-am dus înapoi la căsuţa de unde vampirul luase copilul şi l-am aşezat la loc în leagăn.

Nu la foarte mult timp după aceea, i-am spus lui Armand că-l văzusem pe Lestat. Să fi fost vreo lună, nu ştiu sigur. Timpul însemna foarte puţin pentru mine atunci, la fel ca şi acum, dar pentru Armand însemna foarte mult. Era uluit că nu-i spusesem mai înainte.

În noaptea aceea, ne plimbam prin zona unde oraşul lasă locul Parcului Audubon şi cheiul e pustiu, o pantă acoperită de iarbă care coboară spre o plajă noroioasă, unde, din loc în loc, se văd grămezi de lemne, îndreptîndu-se spre valurile clipocitoare ale fluviului. Pe malul celălalt se vedeau luminile foarte slabe ale fabricilor şi companiilor fluviale, puncte verzi sau roşii care pîlpîiau în depărtare ca nişte stele. Luna făcea să se vadă curentul larg şi puternic curgînd cu repeziciune între cele două maluri; acolo pînă şi căldura verii dispăruse, iar briza răcoroasă venea dinspre apă şi mişca muşchiul de pe stejarul răsucit pe care ne-am aşezat. Rupeam iarba şi o gustam, deşi gustul era amar şi nefiresc. Gestul însă părea firesc. Mă simţeam aproape ca şi cum n-aş mai fi vrut să părăsesc New Orléans-ul vreodată. Dar ce fel de gînduri mai sînt şi astea cînd poţi să trăieşti o veşnicie? Să nu mai părăsesc New Orléans-ul „vreodată”? Vreodată părea un cuvînt tipic uman.

„Dar n-ai simţit nici un fel de dorinţă de răzbunare?” m-a întrebat Armand, care stătea întins pe iarbă lîngă mine, sprijinindu-se în cot şi fixîndu-mă cu privirea.

„De ce?” l-am întrebat eu calm. Îmi doream, aşa cum făceam adesea, ca el să nu fi fost acolo, să fi fost singur. Singur cu fluviul puternic şi răcoros în lumina slabă a lunii. „Şi-a primit pedeapsa perfectă. Moare, moare din cauza rigidităţii, din cauza fricii. Mintea lui nu poate accepta aceste vremuri. Nu-i nimic senin şi graţios ca moartea vampirilor, pe care mi-ai descris-o la Paris. Cred că moare la fel de stîngaci şi grotesc ca majoritatea muritorilor în acest secol… de bătrîneţe.”

„Dar tu… tu ce-ai simţit?” a insistat el încet. Am fost şocat de calitatea personală a acelei întrebări şi de cît de mult trecuse de cînd nu ne mai vorbisem astfel. L-am simţit foarte intens atunci, fiinţa separată care era, creatura calmă şi stăpînă pe sine, cu părul castaniu şi drept şi cu ochii mari, uneori melancolici, ochi care, adesea, păreau să nu vadă nimic altceva decît propriile lor gînduri. În noaptea aceea, erau luminaţi de un foc stins, neobişnuit.

„Nimic”, am răspuns eu.

„Nimic nici într-un fel, nici în altul?”

I-am răspuns că nu. Îmi aminteam extraordinar de bine acea tristeţe. Era ca şi cum tristeţea nu m-ar fi părăsit deodată, ci ar fi fost tot timpul lîngă mine, spunînd „Vino”. Dar nu voiam să-i destăinui acest lucru lui Armand, nu voiam să-i dezvălui asta. Şi aveam senzaţia ciudată că-i simt nevoia de a-i spune… asta, sau altceva… o nevoie ciudat de asemănătoare cu cea de sînge.

„Ţi-a spus ceva, care să te facă să simţi vechea ură…?” a murmurat el şi, în clipa aceea mi-am dat seama, cu o nemaipomenită acuitate, cît de tulburat era.

„Ce este, Armand? De ce întrebi asta?”

El, însă, s-a întins din nou pe cheiul în pantă şi multă vreme a părut să privească stelele. Stelele îmi aduceau aminte ceva cu totul deosebit, vaporul care ne dusese, pe mine şi pe Claudia, în Europa şi nopţile acelea de pe mare, cînd mi se părea că stelele coborau pentru a atinge valurile.

„Mă gîndeam că poate ţi-a spus ceva legat de Paris…” a zis Armand.

„Ce să-mi fi spus despre Paris? Că n-a vrut să moară Claudia?” am întrebat eu. Din nou Claudia; numele suna ciudat. Claudia întinzînd cărţile pentru pasienţă pe masă care se înclina datorită legănării vaporului, lampa scîrţîind în cîrligul ei, hubloul întunecat, plin de stele. Stătea cu capul plecat şi cu degetele deasupra urechii, ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi desfacă părul. Şi am avut o senzaţie extrem de deconcertantă şi anume că, în amintirea mea, ea îşi ridica privirea şi găvanele ochilor îi erau goale.

„Ai fi putut să-mi spui orice despre Paris, Armand”, am zis eu. „Demult. N-ar fi contat.”

„Nici faptul că eu am fost cel care…?”

M-am întors spre el, aşa cum stătea întins şi privea cerul, şi am văzut o durere extraordinară pe chipul şi în ochii lui. Mi se părea că ochii aceia erau imenşi, prea imenşi, iar chipul alb, care îi încadra, prea supt.

„Că tu ai fost cel care a ucis-o? Cel care a forţat-o să iasă în curtea aceea, unde ai încuiat-o?” l-am întrebat eu şi am zîmbit. „Să nu-mi spui că, toţi anii ăştia, ai fost îndurerat din cauza asta, că nu te cred.”

Atunci a închis ochii şi a întors capul, punîndu-şi mîna pe piept de parcă i-aş fi dat brusc, o lovitură puternică.

„Nu poţi să mă convingi că-ţi pasă”, i-am spus eu cu răceală şi am privit spre apă, simţindu-mă cuprins din nou de acel sentiment… că aş fi vrut să fiu singur. Ştiam că, peste puţin mă voi ridica şi voi pleca. Asta dacă n-o făcea el întîi. Pentru că eu aş fi preferat să rămîn acolo. Era un loc retras şi liniştit.

„Nu-ţi pasă de nimic…” a spus el şi s-a ridicat încet în capul oaselor, întorcîndu-se spre mine în aşa fel încît îi vedeam din nou acel foc întunecat din privire. „Credeam că o să-ţi pese măcar de asta. Credeam că o să simţi vechea pasiune, vechea furie dacă-l revezi. Credeam că ceva o să reînvie în tine dacă-l vezi… dacă te-ntorci aici.”

„Că o să revin la viaţă?” am spus eu încet şi am simţit duritatea metalică şi rece a propriilor mele cuvinte, modulaţia, controlul. Parcă aş fi fost rece peste tot, făcut din metal, iar el era dintr-o dată fragil; fragil, cum fusese, de fapt, de multă vreme.

„Da!” a strigat el. „Da, să revii la viaţă!” Apoi a părut nedumerit, foarte derutat şi s-a petrecut ceva straniu. În clipa aceea şi-a lăsat capul în jos, ca şi cum ar fi fost înfrînt, şi ceva în felul în care faţa lui netedă şi albă a reflectat acest lucru pentru o clipă, mi-a adus aminte de o altă persoană pe care o văzusem la fel de înfrîntă. Mi s-a părut uluitor că am avut nevoie de un moment atît de îndelungat pentru a vedea chipul Claudiei în atitudinea aceea; Claudia, stînd lîngă pat în camera de la Hôtel Saint-Gabriel şi implorîndu-mă s-o transform pe Madeleine într-una de-a noastră. Acea expresie de neputinţă, acea înfrîngere care părea atît de profundă, încît orice altceva era uitat. După aceea, el, ca şi Claudia, a părut să se adune, să-şi recapete puţin din putere. Dar a spus încet, în vînt: „Mor!”

Iar eu, privindu-l, auzindu-l, singura creatură de pe pămînt care-l auzea, ştiind perfect de bine că era adevărat, n-am spus nimic.

Un oftat prelung i-a scăpat de pe buze. Capul îi era plecat. Mîna dreaptă îi era întinsă şi fără vlagă pe lîngă trup, în iarbă.

„Ura… e pasiune”, a spus el. „Răzbunarea e pasiune…”

„Nu şi pentru mine…” am murmurat eu încet. „Nu acum.”

Atunci şi-a aţintit privirea asupra mea şi chipul îi părea foarte calm. „Credeam c-o să-ţi treacă — că atunci cînd durerea te va părăsi cu totul, vei redeveni cald şi plin de dragoste, plin de acea curiozitate extraordinară cu care ai venit prima oară la mine, plin de acea conştiinţă adînc înrădăcinată şi acea dorinţă de cunoaştere care te-a adus pînă la Paris, în camera mea. Credeam că asta era o parte din tine care nu putea muri. Şi mai credeam că, atunci cînd durerea va dispărea, mă vei ierta pentru rolul pe care l-am jucat în moartea ei. Nu te-a iubit niciodată, să ştii. Nu în felul în care te-am iubit eu şi în felul în care tu ne-ai iubit pe amîndoi. Am ştiut asta! Am înţeles! Şi am crezut că o să te pot ţine lîngă mine. Timpul ni se oferea în întregime şi am fi fost profesori unul pentru celălalt. Tot ce te-ar fi făcut fericit m-ar fi făcut şi pe mine fericit; şi te-aş fi apărat de durere. Puterea mea ar fi fost şi a ta. Forţa de asemeni. Dar, pentru mine, tu eşti mort în interior, eşti rece şi departe de mine . E ca şi cum nici n-aş fi aici, lîngă tine. Şi, nefiind aici cu tine, am sentimentul oribil că nici nu exist. Eşti la fel de rece şi departe de mine ca picturile acelea moderne ciudate, alcătuite din linii şi forme bizare pe care nu pot să le iubesc sau să le pricep, la fel de străin ca acele sculpturi dure şi mecanice ale acestei ere, care n-au nici o formă omenească. Mă cutremur cînd sînt în apropierea ta. Mă uit în ochii tăi şi imaginea mea nu-i acolo…”

„Ce cereai tu era imposibil!” am spus eu repede. „Nu vezi? Şi ce ceream eu tot imposibil era, de la bun început.”

El a protestat, negarea abia formîndu-i-se pe buze şi a ridicat mîna, ca şi cum ar fi vrut să alunge ideea.

„Am vrut dragoste şi bunătate în moartea asta vie”, am spus eu. „A fost imposibil de la început, pentru că nu poţi avea dragoste şi bunătate, atunci cînd faci ceea ce ştii că e rău, ceea ce ştii că e greşit. Nu poţi avea decît confuzia disperată, dorinţa puternică şi căutarea bunătăţii iluzorii sub forma ei umană. Am ştiut adevăratul răspuns la cererea mea chiar dinainte să ajung la Paris. L-am ştiut de cînd am ucis prima oară o fiinţă omenească pentru a-mi potoli foamea. A fost moartea mea. Şi, totuşi, nu voiam s-o accept, nu puteam s-o accept, pentru că, la fel ca toate fiinţele, nu voiam să mor! Aşa că am căutat alţi vampiri, pe Dumnezeu, pe diavol, o sută de lucruri cu o sută de nume. Şi toate erau la fel, toate rele. Şi toate greşite. Pentru că nimeni nu m-ar putea convinge de ceea ce eu însumi ştiu că e adevărat, şi anume de faptul că am fost condamnat în mintea mea şi în sufletul meu. Cînd am ajuns la Paris, mi s-a părut că erai puternic, frumos şi nechinuit de regrete, ceea ce-mi doream cu disperare. Dar erai un distrugător, la fel ca şi mine, chiar mai nemilos şi mai şiret decît mine. Mi-ai arătat singurul lucru care puteam spera să devin, ce profunzime a răului, ce grad de răceală ar fi trebuit să ating pentru a scăpa de durere. Şi am acceptat. Astfel, pasiunea aceea, dragostea aceea pe care ai văzut-o în mine, s-a stins. Şi acum nu vezi decît o imagine fidelă a ta.”

A trecut foarte mult timp pînă a vorbit. Se ridicase în picioare şi stătea cu spatele la mine, privind în josul fluviului, cu capul plecat la fel ca înainte, şi cu mîinile pe lîngă trup. Şi eu mă uitam la fluviu şi-mi spuneam: Nu mai am ce să spun, nu mai am ce să fac.

„Louis”, a zis el cu o voce foarte groasă, schimbată, ridicînd capul.

„Da, Armand”, am spus eu.

„Mai vrei ceva de la mine, mai ai ceva să-mi ceri?”

„Nu”, am zis eu. „Ce vrei să spui?”

El n-a răspuns. Ci a pornit să se depărteze încet. La început, am crezut că intenţiona să facă doar cîţiva paşi, poate să se plimbe singur pe plaja noroioasă. Iar cînd am realizat că mă părăsea, era doar un simplu punct profilat pe clipirea ocazională a luminilor în apă. Nu l-am mai văzut niciodată.

Abia peste cîteva nopţi mi-am dat seama că dispăruse. Sicriul lui a rămas. Dar el nu s-a mai întors. După cîteva luni, am pus ca sicriul să fie dus în cimitirul St. Louis şi vîrît în criptă, lîngă al meu. Mormîntul, de mult timp neglijat pentru că familia mea nu mai exista, a primit singurul lucru pe care el îl lăsase în urmă. Dar, apoi, chestia asta a început să mă deranjeze. Mă gîndeam la ea cînd mă trezeam şi, din nou, în zori chiar înainte să închid ochii, într-o noapte, m-am dus şi am scos sicriul, l-am făcut bucăţele şi l-am lăsat pe aleea îngustă a cimitirului, în iarba înaltă.

Vampirul acela care era cel mai recent copil al lui Lestat m-a acostat într-o noapte, nu la mult timp după aceea, şi m-a implorat să-i spun tot ce ştiam despre lume, să-i devin tovarăş şi mentor. Îmi amintesc că i-am spus că ceea ce ştiam cu certitudine era faptul că aveam să-l distrug dacă-l mai vedeam. „Cineva trebuie să moară în fiecare noapte a existenţei mele, pînă cînd voi avea curajul să-i pun capăt”, i-am spus. „Şi tu ai fi o victimă foarte potrivită, un ucigaş la fel de rău ca şi mine.”

Noaptea următoare am plecat din New Orléans, pentru că tristeţea nu mă părăsea. Nu voiam să mă gîndesc la casa aceea veche în care murea Lestat. Nici la acel vampir inteligent şi modern care fugise de mine. Nici la Armand.

Voiam să mă aflu într-un loc unde nimic să nu-mi fie familiar. Şi unde nimic nu avea importanţă.

Ăsta-i sfîrşitul. Nu mai e nimic altceva.

Băiatul stătea tăcut, uitîndu-se la vampir. Iar acesta era calm, cu mîinile împreunate pe masă şi cu ochii îngustaţi şi roşii aţintiţi asupra benzii care se învîrtea. Chipul îi era atît de supt acum, încît venele tîmplelor se vedeau ca şi cum ar fi fost săpate în piatră. Şi stătea atît de nemişcat, încît numai ochii verzi păreau să-i emane viaţă, iar acea viaţă era fascinată de învîrtirea benzii.

Apoi, băiatul se lăsă pe spate şi îşi trecu degetele mîinii drepte prin păr.

— Nu, spuse el trăgînd iute aer în piept, după care repetă mai tare: Nu!

Vampirul nu părea să-l fi auzit. Îşi desprinse privirea de bandă şi şi-o îndreptă spre fereastră, spre cerul de un cenuşiu întunecat.

— Nu trebuia să se termine aşa! spuse băiatul, aplecîndu-se înainte.

Vampirul, care continua să privească cerul, rîse scurt şi sec.

— Toate lucrurile pe care le-ai simţit la Paris! spuse băiatul, cu o voce din ce în ce mai puternică. Dragostea pentru Claudia, sentimentul, chiar şi sentimentul pentru Lestat! Nu trebuia să se sfîrşească, nu aşa, nu în disperare! Pentru că asta e, nu? Disperare!

— Încetează, zise vampirul brusc, ridicînd mîna dreaptă şi privirea i se mută aproape mecanic asupra feţei băiatului. Îţi spun şi ţi-am mai spus că n-ar fi putut să se sfîrşească altfel.

— Nu accept, zise băiatul, încrucişîndu-şi braţele pe piept şi clătinînd din cap cu emfază. Nu pot!

Emoţia părea să crească în el, aşa încît, fără să vrea, împinse scaunul în spate pe scîndurile goale şi se ridică, începînd să măsoare încăperea în lung şi-n lat. Dar, cînd se întoarse şi se uită din nou la vampir, cuvintele pe care ar fi vrut să le rostească i se stinseră în gît. Vampirul îl privea şi pe chipul lui se citea acea expresie de furie şi amuzament amar.

— Nu vezi cum faci să pară totul? A fost o aventură cum n-o să mai trăiesc în viaţa mea! Vorbeşti de pasiune, vorbeşti de dorinţă puternică! Vorbeşti despre lucruri pe care milioane de oameni n-or să le guste şi n-or să ajungă să le înţeleagă vreodată. Şi, pe urmă, îmi spui că se termină aşa. Să ştii…

Se afla deasupra vampirului, cu mîinile întinse în faţă.

— Dacă mi-ai da puterea asta! Puterea de a vedea, de a simţi şi de a trăi veşnic!

Ochii vampirului începură să se mărească încet şi buzele i se desfăcură.

— Poftim? întrebă el încet. Poftim?

— Dă-mi-o! spuse băiatul, încleştînd pumnul şi lovindu-se cu el în piept. Fă-mă vampir acum! zise el, în timp ce vampirul îl privea uluit.

Ce se întîmplă apoi fu iute şi nedesluşit, dar în final, vampirul, în picioare, îl ţinea pe băiat de umeri şi chipul umed al acestuia se schimonosi de spaimă, sub privirea furioasă a vampirului.

— Asta vrei? îl întrebă el în şoaptă, abia mişcîndu-şi buzele albe. Asta… după tot ce ţi-am spus… asta ceri?

Un mic ţipăt ieşi de pe buzele băiatului, care începu să tremure din tot trupul, broboane de sudoare apărîndu-i pe frunte şi deasupra buzei. Întinse mîna şovăitor spre braţul vampirului.

— Nu ştii cum e o viaţă omenească! spuse el, gata să izbucnească în lacrimi. Ai uitat. Nu înţelegi nici măcar sensul povestirii tale, ce înseamnă ea pentru un om ca mine.

Un suspin înecat îi întrerupse cuvintele şi se agăţă cu degetele de braţul vampirului.

— Doamne, spuse acesta şi, depărtîndu-se de el, aproape că-l trînti de perete.

Stătea cu spatele la băiat şi privea spre fereastra cenuşie.

— Te implor… mai dă-le tuturor o şansă. Încă o şansă, prin mine! spuse băiatul.

Vampirul se întoarse spre el, cu chipul schimonosit de furie ca şi mai înainte, dar apoi, încet-încet, acesta se netezi. Pleoapele îi acoperiră încet ochii şi buzele îi schiţară un zîmbet. Se uită din nou la băiat.

— Am dat greş, spuse el oftînd şi continuînd să zîmbească. Am dat greş…

— Nu…, protestă băiatul.

— Nu mai vorbi, zise vampirul emfatic. Nu mai am decît o şansă. Vezi banda? încă se-nvîrteşte. Nu-mi mai rămîne decît un singur mod ca să-ţi arăt sensul lucrurilor pe care ţi le-am spus.

Şi se întinse spre băiat atît de repede, încît acesta se trezi căutînd să se agate de ceva, împingînd ceva ce nu exista, astfel încît mîna îi mai era întinsă cînd vampirul îl trase la piept, cu gîtul plecat sub buzele lui.

— Vezi? întrebă în şoaptă vampirul şi buzele lungi şi mătăsoase îi dezveliră dinţii şi cei doi colţi lungi, care se înfipseră în carnea băiatului.

Acesta scoase un bolborosit, un sunet gutural, chinuindu-se să se prindă cu mîna de ceva, iar ochii i se măriră şi apoi deveniră lipsiţi de strălucire şi cenuşii, în timp ce vampirul bea. Acesta părea la fel de liniştit ca un om în somn. Pieptul îngust i se mişca atît de uşor cînd respira, încît părea să se înalţe de la pămînt şi apoi să se coboare din nou cu o graţie de somnambul. Băiatul scoase un scîncet, iar cînd vampirul îi dădu drumul, el îl ţinu la distanţă cu ambele mîini şi se uită la chipul umed şi alb, la mîinile lipsite de vlagă şi la ochii pe jumătate închişi.

Băiatul gemea, iar buza de jos îi atîrna moale şi tremurătoare ca de scîrbă. Gemu din nou mai tare, capul îi căzu pe spate şi ochii i se învîrtiră în cap. Vampirul îl aşeză cu blîndeţe pe scaun. Băiatul se chinuia să vorbească, iar lacrimile care-i curgeau acum păreau să se datoreze atît efortului de a vorbi, cît şi oricărui alt lucru. Capul îi căzu greu în faţă, ca unui om beat, iar mîna i se odihnea pe masă. Vampirul îl privi şi pielea albă îi deveni de un trandafiriu sclipitor. Parcă ar fi fost scăldat într-o lumină roz şi întregul său trup părea să emane acea lumină. Buzele îi erau închise la culoare, aproape roşii, iar venele de pe tîmple şi mîini erau nişte simple dungi pe pielea lui, în timp ce chipul îi era tînăr şi neted.

— O să… mor? şopti băiatul, ridicîndu-şi privirea încet şi gura îi era udă şi fără vlagă. O să mor? gemu el cu buze tremurătoare.

— Nu ştiu, zise vampirul şi zîmbi.

Băiatul păru că vrea să mai spună ceva, dar mîna de pe masă îi alunecă în faţă pe scînduri şi capul îi căzu alături cînd îşi pierdu cunoştinţa.

Cînd deschise ochii, băiatul văzu soarele care inunda fereastra murdară şi neacoperită, iar o parte a chipului şi mîna îi ardeau. O clipă stătu nemişcat, cu faţa lipită de masă, după care cu mare efort, se îndreptă, trase adînc aer în piept şi, închizînd ochii, duse mîna la locul de unde vampirul îi supsese sîngele. În clipa în care, cu cealaltă mînă, atinse din greşeală partea de sus a casetofonului, scoase un strigăt scurt, fiindcă metalul era fierbinte.

După aceea se ridică, mişcîndu-se stîngaci, gata să cadă, pînă ajunse să se sprijine cu ambele mîini de chiuveta albă. Deschise repede robinetul, stropindu-şi faţa cu apă rece şi ştergîndu-se apoi cu un prosop murdar, agăţat într-un cui. Acum respira normal şi rămase locului, uitîndu-se în oglindă fără să se sprijine de ceva. Se uită la ceas. Ce văzu îl şocă, făcîndu-l să se trezească mai mult decît o făcuseră soarele sau apa. Aruncă repede o privire în cameră, pe coridor şi, nevăzînd nimic şi pe nimeni, se aşeză din nou pe scaun. După care scoase un carneţel şi un stilou din buzunar. Le puse pe masă şi apăsă pe butonul casetofonului. Caseta se derulă repede înapoi pînă cînd el o opri. Auzind vocea vampirului, se aplecă înainte, ascultînd cu foarte mare atenţie, după care apăsă iarăşi pe buton, căutînd un alt loc şi, după ce ascultă iar, apăsă încă o dată. În cele din urmă chipul i se lumină cînd auzi vocea aceea calmă şi modulată: „Era o noapte foarte caldă şi, de cum l-am văzut pe St. Charles, mi-am dat seama că trebuia să meargă undeva…”

Băiatul notă repede:

„Lestat… În apropiere de St. Charles Avenue. O casă veche şi dărăpănată… zonă sărăcăcioasă. Uită-te după nişte balustrade ruginite.”

Apoi vîrî repede carneţelul în buzunar, casetele în servietă împreună cu micul casetofon şi străbătu în grabă coridorul cel lung, coborînd în stradă, unde, în faţa unui bar din colţ era parcată maşina lui.

— -----------------