Interviu cu un vampir

PARTEA A TREIA

— Cred că numai numele de Paris îmi provoca o plăcere extraordinară, o uşurare atît de apropiată de bunăstare, încît eram uluit, nu numai pentru că o simţeam, dar şi pentru că o uitasem aproape complet.

Mă întreb dacă înţelegi ce însemna. După expresia mea de acum nu poţi să-ţi dai seama, pentru că Parisul are un cu totul alt înţeles pentru mine acum faţă de acele zile, acea perioadă; chiar şi acum, cînd mă gîndesc, simt ceva asemănător cu fericirea aceea. Şi acum am mai multe motive ca oricînd să spun că fericirea nu e ceea ce voi cunoaşte sau voi merita să cunosc vreodată. Nu sînt prea îndrăgostit de fericire. Totuşi, numele de Paris mă face s-o simt.

Frumuseţea muritoare îmi provoacă adesea durere, iar măreţia muritoare mă umple de acea dorinţă teribilă pe care am simţit-o atît de acut pe Marea Mediterană. Dar Parisul, Parisul m-a apropiat de inima lui, în aşa fel încît m-am uitat complet pe mine însumi. Am uitat de acel lucru supranatural osîndit şi cercetător care iubea la nebunie pielea şi îmbrăcămintea muritorilor. Parisul copleşea, bucura şi răsplătea mai mult decît orice promisiune.

Era mama New Orléans-ului, întîi asta trebuie să înţelegi; dăduse New Orléans-ului viaţa, primii locuitori; şi era ceea ce New Orléans-ul încercase de atîta vreme să fie. Dar New Orléans, deşi frumos şi teribil de plin de viaţă, era teribil de fragil. Era acolo ceva veşnic sălbatic şi primitiv, ceva ce ameninţa viaţa exotică şi sofisticată atît din interior, cît şi din afară. Fiecare centimetru din acele străzi de lemn, fiecare cărămidă din acele case spaniole arhipline fuseseră aduse din sălbăticia cruntă care înconjura oraşul, gata să-l înghită. Uraganele, inundaţiile, bolile, ciuma — şi chiar clima umedă a Louisianei şi-au lăsat amprenta asupra fiecărei duşumele din scînduri sau faţade din piatră, aşa încît New Orléans-ul părea în orice moment un vis în imaginaţia locuitorilor săi care făceau eforturi, un vis păstrat intact în fiecare secundă de o conştiinţă colectivă tenace şi, totuşi, inconştientă.

In schimb, Parisul, Parisul era un întreg univers, format şi modelat de istorie; aşa părea în acea perioadă a lui Napoleon al III-lea cu clădirile sale semeţe, catedralele masive, bulevardele largi şi străzile şerpuite datînd din epoca medievală — le fel de vast şi indestructibil ca natura însăşi. Totul era îmbrăţişat de el, de locuitorii săi lipsiţi de griji şi fermecaţi care umpleau galeriile, teatrele, cafenelele, dînd naştere iar şi iar geniului şi sfinţeniei, filozofiei şi războiului, frivolităţii şi celor mai frumoase arte; aşa încît se părea că, dacă ar fi fost ca toată lumea din jur să se scufunde în întuneric, ceea ce era bun şi frumos, ceea ce era esenţial s-ar fi putut dezvolta acolo foarte bine. Pînă şi copacii maiestuoşi care împodobeau şi adăposteau străzile erau în armonie cu el — şi apele Senei care şerpuiau liniştite şi frumoase chiar prin inima lui; aşa că pămîntul în acel loc, format prin sînge şi conştiinţă, încetase să mai fie pămînt şi devenise Paris.

Trăim din nou. Eram îndrăgostiţi şi eu unul eram atît de încîntat după acele nopţi lipsite de speranţă de colindat prin estul Europei, încît am acceptat imediat cînd Claudia a hotărît să ne instalăm în Hôtel Saint-Gabriel de pe Boulevard des Capucines, despre care se auzea că ar fi fost unul din cele mai mari hoteluri din Europa, camerele sale imense diminuînd foarte mult amintirea casei noastre vechi, dar, în acelaşi timp, ne-o aminteau prin confortul lor splendid. Aveam unul din cele mai bune apartamente. Ferestrele noastre dădeau spre bulevardul luminat de felinare unde, seara devreme, trotuarele asfaltate erau înţesate de oameni care se plimbau şi un şir nesfîrşit de trăsuri se perindau pe lîngă ei, ducînd doamne şi domni elegant îmbrăcaţi la Opéra sau Opéra Comique, la balet, la teatre, la balurile şi recepţiile care nu se mai sfîrşeau la Tuileries.

Claudia mi-a explicat motivele ei pentru acele cheltuieli cu blîndeţe şi logic, dar vedeam că începuse să o enerveze faptul că trebuia să comande totul prin mine; era obositor pentru ea. Hotelul, spunea ea, ne oferea o totală libertate, obiceiurile noastre nocturne scăpînd neobservate în şuvoiul permanent de turişti europeni, camerele noastre erau întreţinute minunat de un personal anonim, în timp ce preţul imens pe care îl plăteam ne garanta intimitate şi siguranţă. Dar era mai mult decît atît. Pentru cheltuielile ei exista un motiv foarte întemeiat.

„Asta e lumea mea, mi-a explicat ea stînd într-un fotoliu micuţ din catifea în faţa uşii deschise a balconului, privind şirul lung de trăsuri care opreau una după alta în faţa hotelului. Trebuie să am ce-mi place”, a zis ea ca pentru sine. Şi totul era cum îi plăcea, un tapet superb roz cu auriu, o abundenţă de mobilier îmbrăcat în damasc şi catifea, perne brodate şi ornamente din mătase pentru patul de patru persoane. Duzini de trandafiri apăreau zilnic pe poliţa de marmură a căminului şi măsuţele de mozaic, umplînd camera ei de toaletă reflectată veşnic în oglinzi înclinate. Şi, în final, a decorat uşa-fereastră înaltă cu o adevărată grădină de camelii şi ferigă. „Mi-e dor de flori; mi-e dor de flori mai mult decît de orice altceva”, a spus ea visătoare. Şi le căuta chiar şi în tablourile pe care le cumpăram de la magazine şi galerii, pînze minunate cum nu văzusem niciodată la New Orléans — de la buchetele executate clasic, ispitîndu-te să atingi petalele care cădeau pe o faţă de masă tridimensională la un stil nou şi tulburător în care culorile păreau să strălucească atît de intens, încît distrugeau vechile linii, vechea soliditate, creînd o imagine asemănătoare acelor stări pe care le am cînd mă aflu foarte aproape de delir şi florile îmi apar în faţa ochilor, pîlpîind ca flăcările lămpilor. Parisul inunda acele odăi.

Mă simţeam acasă acolo, uitînd iarăşi visele de o ireală simplitate, legate de ceea ce îmi oferise blînda insistenţă a altcuiva, pentru că aerul era la fel de dulce ca cel din grădina noastră de pe Rue Royale şi totul era plin de viaţă datorită luminii puternice care făcea ca pînă şi tavanele înalte şi decorate să fie lipsite de umbre. Lumina alerga peste înfloriturile aurite, licărea în becurile candelabrelor. Întunericul nu exista. Vampirii nu existau.

Şi, oricît m-ar fi interesat cercetările mele, era plăcut gîndul că, pentru o oră, tată şi fiică urcau în cabrioletă dintr-un lux atît de civilizat doar pentru a se plimba pe malurile Senei, peste podul dincolo de care se afla Cartierul Latin, hoinărind pe acele străzi întunecoase şi înguste în căutarea istoriei, nu a victimelor. Apoi, ne întorceam la ceasul care ticăia şi la grătarele de aramă pentru lemne şi la cărţile de joc întinse pe masă. Cărţi de poezii, programul unei piese de teatru şi, peste tot în jurul nostru, zumzetul slab al hotelului, viori în depărtare, o femeie vorbind într-un ritm rapid şi însufleţit care acoperea zgomotul unei perii de păr şi un bărbat, de undeva, de la ultimul etaj, repetînd de nenumărate ori în aerul serii: „Înţeleg, tocmai încep să înţeleg, tocmai încep să înţeleg…”

„Aşa ţi-ar fi plăcut?” a întrebat Claudia, poate pentru a-mi da înţeles că nu mă uitase, căci acum tăcea ore în şir; nu mai aducea vorba de vampiri. Dar ceva nu era în regulă. Nu era acea veche seninătate, aerul meditativ pe care i-l dădeau aducerile aminte, ci o melancolie, o nemulţumire mocnită. Şi, deşi acest lucru îi dispărea din ochi atunci cînd o strigam sau îi răspundeam, furia părea să se instaleze foarte aproape de suprafaţă.

„Ah, ştii foarte bine ce mi-ar fi plăcut, i-am spus eu, persistînd cu mitul propriei mele voinţe. O mansardă pe lîngă Sorbona, destul de aproape de zgomotul străzii St. Michel, şi, totuşi, destul de departe. Dar accept ceea ce-ţi place ţie.” Am văzut-o încălzindu-se, dar privind dincolo de mine, spunînd parcă: „N-ai nici o speranţă de vindecare; nu te apropia prea mult; nu-mi pretinde ceea ce-ţi pretind: eşti mulţumit?”

Memoria mi-e prea limpede; prea acută; lucrurile ar trebui să se mai tocească pe margini şi ceea ce este nerezolvat ar trebui să se mai atenueze. Dar aşa, scenele sînt aproape de inima mea ca fotografiile din medalioane, numai că sînt imagini îngrozitoare pe care nici un artist şi nici un aparat de fotografiat nu le-ar putea surprinde vreodată; şi o vedeam iar şi iar pe Claudia lîngă pian, în acea ultimă seară, cînd Lestat cînta, pregătindu-se să moară, chipul ei cînd el o necăjea, acea contorsionare care, imediat a făcut ca faţa să-i devină o mască; atenţia i-ar fi putut salva viaţa, în caz că era, într-adevăr, mort.

Ceva se aduna în Claudia, dezvăluindu-se încet celui mai refractar martor din lume. Făcuse o nouă pasiune pentru inele şi brăţări, ceea ce copiii nu purtau. Mersul ei îngîmfat, cu spatele drept, nu era de copil şi, adesea, intra în prăvălioare înaintea mea şi îndrepta un deget poruncitor spre parfumul sau mănuşile pentru care plătea ea însăşi. Nu mă aflam niciodată prea departe şi întotdeauna mă simţeam prost — nu pentru că m-aş fi temut de ceva în acel oraş imens, ci pentru că mă temeam de ea. Întotdeauna fusese „copilul rătăcit” pentru victimele ei, „orfana”, iar acum părea să fie altceva, ceva şiret şi izbitor pentru trecătorii care îi cedau. Dar acest lucru îl făcea totdeauna singură; mă lăsa cîte o oră să admir sculpturile catedralei Notre-Dame sau să stau lîngă un parc, în trăsură.

Apoi, într-o seară, cînd m-am trezit în patul confortabil din apartamentul de hotel, cu cartea vîrîtă incomod sub mine, am descoperit că ea nu era acolo. N-am îndrăznit să-i întreb pe lucrătorii hotelului dacă o văzuseră. Aşa obişnuiam să ne facem cît mai puţin remarcaţi; nu aveam nume. M-am uitat după ea pe coridoare, pe străzile din preajmă, chiar şi în sala de bal şi o groază inexplicabilă m-a cuprins la gîndul că s-ar fi putut afla acolo singură. Dar, într-un tîrziu, am văzut-o intrînd pe uşa laterală a holului, cu părul sclipind sub borul bonetei din cauza ploii uşoare, ca un copil care se întorcea în fugă dintr-o escapadă neastîmpărată, făcînd să se lumineze chipurile bărbaţilor şi femeilor din jur; a urcat scara largă şi a trecut pe lîngă mine ca şi cînd nu m-ar fi văzut. O imposibilitate, o dispreţuire ciudată şi plină de graţie.

Am închis uşa în urma mea exact cînd ea îşi scotea mantia şi o scutura de picăturile de ploaie aurii, după care şi-a scuturat părul. Panglicile turtite de bonetă s-au desfăcut şi am simţit o uşurare palpabilă cînd am văzut rochiţa copilărească, panglicile acelea şi ceva minunat de liniştitor în braţele ei, o păpuşică de porţelan. Tot nu mi-a spus nimic; îşi făcea de lucru cu păpuşa. Prinse cumva cu cîrlige sau sîrmulite pe sub rochia cu volănase, picioruşele ei scoteau un clinchet ca de clopoţei. „E o păpuşă-doamnă, a spus ea privindu-mă. Vezi? O păpuşă-doamnă.” A pus-o pe măsuţa de toaletă.

„Aşa e”, am şoptit eu.

„A făcut-o o femeie, a zis ea apoi. Face păpuşi-copii, toate la fel, păpuşi-copii, un magazin întreg de păpuşi-copii, pînă cînd i-am spus: «Vreau o păpuşă-doamnă»”.

Era captivant, misterios. Stătea acolo cu şuviţele de păr ude brăzdîndu-i fruntea înaltă, uitîndu-se cu atenţie la păpuşă. „Ştii de ce mi-a făcut-o?” a întrebat ea şi eu aş fi vrut acum ca în încăpere să fi fost şi umbre, să pot să mă retrag din cercul cald al focului inutil undeva în întuneric, să nu stau pe pat ca şi cum acesta ar fi fost o scenă luminată, văzînd-o în faţa mea şi în oglinzile ei, mîneci bufante şi mîneci bufante.

„Pentru că eşti un copil frumos şi a vrut să te facă fericită”, am spus eu cu o voce slabă pe care nici eu nu mi-am recunoscut-o. Ea rîdea fără zgomot. „Un copil frumos, a zis apoi, ridicînd privirea spre mine. Tot asta crezi că sînt?” Chipul i s-a întunecat din nou, începînd să se joace cu păpuşa, trăgîndu-i guleraşul croşetat spre sînii de porţelan. „Da, semăn cu păpuşile ei copii, sînt păpuşile ei copii. Ar trebui s-o vezi cum lucrează în atelierul ăla; aplecată asupra păpuşilor ei, toate avînd acelaşi chip, aceleaşi buze.” îşi atinse buzele cu degetul. Ceva a părut să se schimbe brusc, ceva chiar în interiorul acelei camere şi oglinzile tremurau reflectîndu-i imaginea, ca şi cum pămîntul ar fi oftat din adîncuri. Trăsurile treceau uruind pe străzi; dar erau prea departe. Apoi am văzut ce făcea trupul ei de copil: într-o mînă ţinea păpuşa, pe cealaltă la buze; iar mîna în care se afla păpuşa a zdrobit-o şi a izbit-o, aşa încît păpuşa s-a transformat în fărîme ce-i cădeau acum din mîna deschisă şi însîngerată pe covor. A scuturat apoi rochiţa creînd o ploaie de particule sclipitoare şi eu mi-am ferit privirea, dar am văzut-o în oglinda înclinată de deasupra focului, am văzut cum ochii ei mă măsurau din cap pînă-n picioare. Apoi am văzut-o venind spre mine, apropiindu-se de pat.

„De ce-ţi fereşti privirea, de ce nu te uiţi la mine?” m-a întrebat ea cu o voce cristalină, foarte asemănătoare cu un clopoţel de argint. Dar, după aceea, a rîs încet, un rîs de femeie, şi m-a întrebat: „Credeai că o să fiu fiica ta o veşnicie? Eşti cumva tatăl proştilor, prostul taţilor?”

„Tonul tău e răutăcios”, i-am spus eu.

„Hmmm… răutăcios”. Cred că a încuviinţat. O vedeam orbitoare cu coada ochiului, flăcări albăstrui, flăcări aurii.

„Şi ce cred despre tine afară?” am întrebat-o eu cît am putut de blînd, arătînd spre fereastra deschisă.

„Multe lucruri, a spus ea zîmbind. Multe lucruri. Bărbaţii se pricep de minune să dea explicaţii. Ai văzut «oamenii mici» din parcuri, de la circ, pocitaniile acelea pentru care oamenii plătesc ca să rîdă de ele?”

„Eu am fost doar ucenicul unui vrăjitor! am explodat eu deodată, fără să vreau. Ucenic!” am spus şi aş fi vrut s-o ating, să-i mîngîi părul, dar mi-era frică de ea, de furia ei ca un băţ de chibrit gata să se aprindă.

A zîmbit din nou şi apoi mi-a tras mîna în poala ei, acoperind-o cît putea mai bine cu a ei. „Ucenic, da”, a zis ea rîzînd. Dar spune-mi un lucru, un singur lucru de la înălţimea ta. Cum era cînd… făceai dragoste?”

M-am depărtat de ea fără să vreau, căutîndu-mi ca un muritor prost mantia şi mănuşile. „Nu-ţi mai aminteşti?” m-a întrebat ea cu un calm perfect, cînd eram cu mîna pe clanţa de alamă.

M-am oprit, simţindu-i privirea aţintită asupra spatelui meu, ruşinat, după care m-am întors cu un aer de parcă m-aş fi întrebat: Unde mă duc, ce-o să fac, de ce stau aici?

„Era ceva grăbit”, am spus eu, încercînd să-i întîlnesc privirea acum. Cît de perfect albaştri şi reci îi erau ochii. Cît de sinceri. Şi… rareori savurat… ceva acut care se irosea repede. Cred că era umbra palidă a uciderii.”

„Ahhh…, a zis ea. Ca a-ţi face rău aşa cum îţi fac eu acum… şi asta e o umbră palidă a uciderii.”

„Da, doamnă, i-am spus eu. Sînt înclinat să cred că aşa e.” Apoi, după ce am făcut o plecăciune scurtă, i-am urat noapte bună.

După mult timp după ce am părăsit-o am încetinit pasul. Ajunsesem pe celălalt mal al Senei. Voiam întuneric. Ca să mă ascund de ea, de sentimentele care se adunau în mine şi de teama mistuitoare că eram incapabil să o fac fericită sau să mă fac pe mine însumi fericit făcîndu-i plăcere ei.

Aş fi dat toată lumea ca să-i fac plăcere, lumea pe care o posedam acum şi care părea şi goală şi eternă, în acelaşi timp. Cu toate astea, fusesem rănit de vorbele şi ochii ei şi, nici un număr de explicaţii care-mi treceau acum prin minte, ba chiar formîndu-mi-se pe buze ca nişte şoapte disperate cînd am părăsit Rue St. Michel, înaintînd din ce în ce mai mult pe străzile vechi şi întunecoase ale Cartierului Latin — nici un număr de explicaţii nu părea să aline ceea ce-mi închipuiam că era marea ei insatisfacţie, sau propria mea durere.

În cele din urmă, am renunţat la cuvinte, cu excepţia unui refren ciudat. Mă aflam în liniştea întunecoasă a unei străzi medievale şi îi urmam orbeşte cotiturile, mîngîiat de înălţimea caselor înguste, care păreau gata să unească în orice clipă, închizînd aleea aceea sub stelele indiferente ca o cusătură. „Nu pot s-o fac fericită, n-o fac fericită; şi nefericirea ei creşte pe zi ce trece.” Acela era refrenul meu, pe care îl repetam ca pe o rugăciune, un descîntec pentru schimbarea realităţii, inevitabila ei dezamăgire legată de cercetările noastre, care ne aduseseră în acel prag al iadului, unde o simţeam depărtîndu-se de mine, reducîndu-mă cu nevoia ei imensă. Ba am fost teribil de gelos chiar şi pe creatoarea de păpuşi căreia ei îi ceruse acea micuţă doamnă care scotea un sunet de clopoţei de argint, pentru că femeia aceea îi dăruise ceva ce ţinea strîns la piept în prezenţa mea ca şi cum nici n-aş fi existat.

La ce avea să ajungă, unde putea să ducă?

Niciodată, de cînd sosisem la Paris cu cîteva luni în urmă, nu simţisem atît de complet imensa mărime a oraşului, cum puteam să trec de pe strada aceea şerpuită şi întunecoasă într-o lume a plăcerilor şi, niciodată nu-i simţisem atît de puternic inutilitatea. Inutilitatea pentru ea, dacă nu putea să îndure furia aceea, dacă nu putea pricepe oarecum ceea ce părea să conştientizeze cu atîta amărăciune. Eram neputincios. Era neputincioasă. Dar era mai puternică decît mine. Şi eu ştiam, ştiusem chiar şi în clipa în care i-am întors spatele la hotel că, în ochii ei, exista pentru mine permanenta ei dragoste.

Ameţit, obosit şi acum rătăcit, am devenit conştient, datorită simţurilor acute de vampir, că eram urmărit.

Primul meu gînd a fost iraţional. Ea venise după mine. Şi, fiind mai deşteaptă decît mine, mă prinsese din urmă după o distanţă foarte mare. Dar, imediat, un alt gînd mi s-a format în minte, un gînd crud, dacă ţineam cont de tot ce se petrecuse între noi. Paşii erau prea grei pentru a fi ai ei. Era doar vreun muritor care mergea pe aceeaşi stradă, îndreptîndu-se fără să ştie spre moarte.

Aşadar mi-am continuat drumul, aproape cît pe-aci să alunec din nou în durerea mea pentru că o meritam, cînd o voce lăuntrică mi-a spus: Eşti un prost; ascultă. Şi atunci mi-am dat seama că acei paşi, care se auzeau ca şi cum s-ar fi aflat la o mare distanţă în spatele meu, călcau în acelaşi timp cu ai mei. O întîmplare. Deoarece, dacă erau ai unui muritor, erau prea departe pentru urechea unui muritor. Dar, cînd m-am oprit să ascult, s-au oprit şi ei. Iar cînd m-am întors spunîndu-mi: Louis, te amăgeşti singur, şi am reînceput să merg, au reînceput să meargă şi ei. În acelaşi ritm cu mine, au început şi ei să meargă mai repede cînd am făcut-o eu. Apoi s-a întîmplat ceva extraordinar, de netăgăduit. Atent cum eram la paşii din urma mea, m-am împiedicat de o ţiglă căzută pe jos şi m-am oprit în zid. Iar, în spatele meu, acei paşi au imitat perfect sunetul căderii mele.

Eram uluit. Şi într-o stare de alarmă ce depăşea cu mult teama. În dreapta şi în stînga mea, strada era întunecată. Nici măcar o luminiţă slabă nu licărea în vreo fereastră de mansardă. Iar unica siguranţă pe care o aveam, distanţa mare dintre mine şi acei paşi era, aşa cum am mai spus, garanţia că nu aparţineau unei fiinţe omeneşti. Pur şi simplu, nu ştiam ce să fac. Simţeam dorinţa aproape irezistibilă de a-i striga acelei făpturi şi de a-i ura bun venit, de a-i spune cît mai repede şi mai complet posibil că îl aşteptam, că îl căutasem şi că voiam să-l întîlnesc. Totuşi, mi-era frică. M-am gîndit să-mi continui drumul şi să aştept să mă ajungă din urmă; dar am fost din nou batjocorit de proprii mei paşi şi distanţa dintre noi rămînea aceeaşi. Simţeam tensiunea crescînd în mine, iar întunericul din jurul meu devenea din ce în ce mai ameninţător; îmi spuneam iar şi iar, măsurînd acei paşi: De ce mă urmăreşti, de ce-mi dai de ştire că eşti acolo?

Apoi am dat colţul brusc şi am văzut o sclipire de lumină la următorul colţ. Strada urca în pantă şi eu înaintam foarte încet, în timp ce inima îmi bătea cu putere asurzindu-mă, şovăind să mă arăt în cele din urmă în lumina aceea.

Cînd am ezitat — cînd m-am oprit, de fapt — chiar înainte de colţ, ceva a hodorogit şi a zdrăngănit deasupra, de parcă s-ar fi prăbuşit acoperişul casei de lîngă mine. Am sărit înapoi exact la timp, înainte ca o grămadă de ţigle să cadă în stradă, una din ele ştergîndu-mi umărul. După aceea a fost linişte. Mă uitam la ţigle, ascultînd, aşteptînd. Apoi am dat colţul încet, intrînd în raza de lumină şi acolo, în capătul străzii, sub felinar, am văzut silueta inconfundabilă a unui alt vampir.

Era imens ca înălţime, deşi la fel de slab ca mine, cu faţa prelungă şi albă foarte strălucitoare în lumină, iar ochii lui mari şi negri mă priveau cu ceea ce părea a fi o uimire nemascată. Piciorul drept îi era puţin îndoit de parcă s-ar fi oprit la jumătatea unui pas. Apoi, deodată, mi-am dat seama că, nu numai că avea părul negru lung şi des, pieptănat exact ca al meu şi nu numai că purta o haină şi o mantie identice cu ale mele, dar îmi imita şi poziţia şi expresia la perfecţie. Am înghiţit în sec şi l-am măsurat din priviri încet, încercînd să-mi ascund faţă de el pulsul rapid sub privirea lui la fel de cercetătoare. Cînd l-am văzut clipind, mi-am dat seama că tocmai clipisem, iar cînd mi-am încrucişat braţele, el a făcut încet acelaşi gest. Era înnebunitor. Mai rău decît atît. Pentru că, atunci cînd abia am mişcat buzele, abia le-a mişcat şi el, iar eu nu găseam cuvintele potrivite pentru a-l face să înceteze. În tot acest timp, vedeam acea înălţime, acei ochi negri pătrunzători şi acea atenţie extraordinară care era, bineînţeles, o perfectă batjocură, dar, cu toate acestea, îndreptată asupra mea. El era vampirul; eu păream a fi oglinda.

„Interesant”, am spus eu scurt şi exasperat, iar el, bineînţeles, a imitat acel cuvînt de cum am apucat să-l rostesc. Înfuriat de acest lucru mai mult decît de orice altceva, m-am trezit zîmbind stins, sfidînd sudoarea care îmi ieşea prin fiecare por şi tremurul zdravăn al picioarelor. A zîmbit şi el, dar ochii lui aveau o ferocitate animalică, spre deosebire de ai mei, iar zîmbetul îi era sinistru datorită acelei imitaţii mecanice.

Am făcut un pas înainte şi la fel şi el; cînd m-am oprit brusc, uitîndu-mă stăruitor, la fel a făcut şi el. Dar, după aceea, încet, foarte încet, a ridicat braţul drept, deşi al meu a rămas pe loc, şi, încleştînd pumnul, s-a lovit în piept cu mişcări iuţi, imitînd bătăile inimii mele. A izbucnit în rîs. Şi-a dat capul pe spate, dezvelindu-şi colţii şi rîsul părea să inunde strada. Îl dispreţuiam. Total.

„Vrei să-mi faci rău? am întrebat eu, dar mi-am auzit propriile cuvinte imitate. Şarlatanule! am spus eu apoi cu asprime. Bufonule!”

Cuvîntul acesta l-a făcut să se oprească. I s-a stins pe buze chiar în timp ce-l rostea, iar chipul i-a devenit rigid.

Ceea ce am făcut atunci a fost dintr-un impuls. I-am întors spatele şi am început să mă depărtez, poate pentru a-l face să vină după mine şi să mă întrebe cine sînt. Dar, mişcîndu-se atît de repede, încît nici nu l-am văzut, mi-a apărut în faţă de parcă s-ar fi materializat. I-am întors spatele din nou — dar l-am văzut iarăşi sub felinar, deranjarea părului negru şi ondulat fiind singurul indiciu că se mişcase.

„Te-am căutat! Am venit la Paris ca să te găsesc!” m-am forţat eu să-i spun, văzînd că el nici nu mă imita, nici nu se mişca, ci doar se uita la mine.

Acum a înaintat încet, cu graţie, şi am văzut că, atît mişcările trupului, cît şi atitudinea îi aparţineau; întinzînd mîna ca şi cum ar fi cerut-o pe a mea, m-a împins foarte brusc, dezechilibrîndu-mă. Mi-am simţit cămaşa udă lipindu-se de piele cînd m-am îndreptat, iar mîna mi se murdărise după contactul cu zidul umed. M-am întors cu faţa la el dar m-a aruncat complet la pămînt.

Aş vrea să-ţi pot descrie forţa lui. Ai cunoaşte-o, dacă ar fi să te atac, să-ţi dau o lovitură zdravănă cu un braţ pe care să nu-l vezi venind spre tine. Dar o voce lăuntrică mi-a spus: Arată-i forţa ta; aşa că m-am ridicat şi m-am repezit spre el cu ambele braţe întinse, numai că am lovit în gol, în noaptea care înconjura acel felinar, stînd acolo şi privind în jurul meu ca un prost. Atunci mi-am dat seama că trebuia să fie vorba de vreun test, deşi, conştient, mi-am concentrat atenţia asupra străzii întunecoase, golurilor din dreptul intrărilor, oricărui loc unde s-ar fi putut ascunde. Nu aveam nevoie de acel test, dar nu-mi dădeam seama cum aş fi putut să scap de el. Tocmai mă gîndeam la un mod de a lămuri acest lucru cînd, deodată, a apărut din nou, lovindu-mă şi trîntindu-mă pe pavajul în pantă alcătuit din pietre unde căzusem înainte. I-am simţit cizma lipită de coaste. Înfuriat, l-am apucat de picior, aproape nevenindu-mi să cred cînd am simţit materialul şi osul. S-a izbit de zidul de piatră opus şi a scos un mîrîit de furie nereţinută.

Ce s-a întîmplat apoi a fost o zăpăceală. Îi ţineam strîns piciorul, deşi se chinuia să-mi tragă o lovitură cu cizma şi, la un moment dat, după ce s-a răsucit şi s-a desprins din mîna mea, m-am trezit ridicat în aer de nişte mîini puternice. Pot să-mi imaginez foarte bine ce s-ar fi putut întîmpla. Ar fi putut să mă azvîrle la cîţiva iarzi mai încolo, căci era destul de puternic pentru a o face. Iar eu, epuizat şi lovit zdravăn, mi-aş fi putut pierde cunoştinţa. Mă deranja foarte mult, chiar şi în toiul acelei confruntări, că nu ştiam dacă-mi puteam pierde cunoştinţa sau nu. Numai că n-a fost nevoie să aflu, căci, deşi eram extrem de confuz, am avut convingerea că altcineva apăruse între noi, cineva care se lupta cu el, forţîndu-l să-mi dea drumul.

Cînd mi-am ridicat privirea, mă aflam pe stradă şi, pentru o clipă, am văzut două siluete, ca apariţia vagă a unei imagini după ce închizi ochiul. Apoi, doar o învolburare de haine negre, zgomotul unor cizme păşind pe pietre şi s-a lăsat tăcerea. Mă uitam în jurul meu, gîfîind, cu sudoarea şiroindu-mi pe faţă şi, apoi, mi-am ridicat privirea spre fîşia îngustă de cer palid. Încet, numai pentru că ochiul meu era total concentrat asupra lui acum am desluşit o siluetă în întunericul zidului de lîngă mine. Ghemuit pe pietrele ieşite în afară ale buiandrugului, s-a întors aşa încît am zărit o vagă sclipire de lumină pe părul lui şi, apoi, chipul alb. Un chip ciudat, mai mare şi nu chiar atît de supt ca al celuilalt şi un ochi mare şi negru care mă fixa stăruitor. O şoaptă i-a ieşit de pe buze, deşi acestea n-au părut să se mişte. „Eşti teafăr.”

Eram mai mult decît teafăr. Eram în picioare, gata să atac. Dar silueta aceea a rămas ghemuită, de parcă ar fi făcut parte din zid. Am văzut cum o mînă albă s-a strecurat în ceea ce părea a fi buzunarul unei jiletci. A apărut o carte de vizită la fel de albă ca degetele care mi-au întins-o. Nu m-am dus s-o iau. „Vino la noi mîine seară, mi-a spus aceeaşi voce şoptită a acelui chip neted şi inexpresiv, care stătea tot cu un singur ochi spre lumină. N-o să-ţi fac nici un rău, a spus el, şi nici celălalt. N-o să permit.” Atunci, mîna lui a făcut acel lucru pe care numai vampirii îl pot face, a părut să se desprindă de trup în întuneric şi să-mi pună cartea de vizită în mînă, scrisul propriu de pe ea sclipind imediat în lumină. După care, silueta, pornind în sus asemeni unei pisici pe zid, a dispărut iute printre frontoanele mansardelor.

Atunci am ştiut că eram singur, o simţeam. Bătăile inimii mele păreau să umple străduţa aceea pustie în timp ce stăteam sub felinar şi citeam ce scria pe cartea de vizită. Adresa o cunoşteam foarte bine, căci de mai multe ori fusesem la teatrele de pe strada aceea. Însă numele era uluitor: „Théâtre des Vampires”, şi era trecută şi ora, nouă seara.

Am întors-o pe partea cealaltă şi am descoperit cîteva cuvinte: „Adu-o şi pe frumoasa cea mică. Sînteţi bineveniţi. Armand.”

Nu era nici o îndoială că cel care mi-o dăduse scrisese mesajul. Şi nu mai avea decît foarte puţin timp să ajung la hotel şi să-i spun Claudiei despre acele lucruri pînă la ivirea zorilor. Alergam atît de repede, încît nici oamenii pe lîngă care am trecut n-au văzut umbra care se strecura printre ei.

— La „Théâtre des Vampires” nu se putea intra decît cu invitaţie, iar în seara următoare, portarul mi-a cercetat cartea de vizită o clipă, în timp ce ploaia cădea slab în jurul nostru: pe bărbatul şi femeia care se opriseră în dreptul casei de bilete închisă, pe afişele încreţite care înfăţişau vampiri de duzină cu braţele desfăcute şi cu pelerinele, care semănau cu nişte aripi de lilieci, gata să învăluie umerii goi ai unei victime muritoare, pe cuplul care a intrat în holul plin trecînd pe lîngă noi; simţeam cu uşurinţă că toţi erau oameni, nici un vampir nu se afla printre ei, nici măcar acel băiat care ne-a lăsat pînă la urmă să intrăm în amestecul acela de conversaţii, haine umede şi degete înmănuşate de dame care aranjau pălării cu boruri de fetru şi bucle ude. Am căutat umbra cu febrilitate. Ne hrănisem mai devreme numai pentru ca, în aglomeraţia acelui teatru, pielea noastră să nu fie prea albă şi ochii prea sclipitori. Şi gustul acelui sînge care nu-mi făcuse nici o plăcere mă făcuse să mă simt şi mai prost; dar nu aveam timp pentru altceva. Noaptea aceea nu era pentru ucis. Era o noapte a revelaţiilor, indiferent cum avea să se sfîrşească. Eram convins.

Totuşi, iată-ne în mijlocul acelei mulţimi de oameni, uşile s-au deschis pentru public şi un tînăr îşi făcea loc spre noi, atrăgîndu-ne atenţia şi arătîndu-ne, peste umerii oamenilor, spre scară. Aveam o lojă, una din cele mai bune din tot teatrul şi acel plasator n-a părut nici să observe, nici să-i pese că sîngele nu-mi închisese pielea complet şi că nici nu o transformase pe Claudia într-un copil uman. Ba chiar ne-a aruncat un zîmbet fermecător cînd a tras draperia, dezvăluindu-ne două fotolii în faţa unei balustrade din alamă.

„Nu-i crezi în stare să aibă sclavi umani?” m-a întrebat Claudia în şoaptă.

„Bine, dar Lestat n-a avut niciodată încredere în sclavii umani”, i-am spus eu. Priveam cum se ocupă scaunele, cum pălăriile minunat împodobite pluteau dedesubt printre şirurile de scaune îmbrăcate în mătase. Umeri albi străluceau în balcoanele din faţa noastră; diamantele sclipeau în lumina lămpilor cu gaz. „Ţine minte, fii şiret măcar o dată, mi-a şoptit Claudia stînd cu capul plecat. Eşti prea domn.”

Luminile s-au stins, mai întîi la balcon şi apoi de-a lungul pereţilor de la parter. Cîţiva muzicieni se aflau în spaţiul de sub scenă şi, la picioarele cortinei verzi din catifea, lumina a pîlpîit şi apoi a strălucit mai puternic, publicul dispărînd ca învăluit într-un nor cenuşiu prin care numai diamantele sclipeau, la încheieturi, la gîturi, pe degete. Şi s-a lăsat o tăcere la fel ca acel nor cenuşiu, pînă cînd tot sunetul s-a strîns într-un tuşit persistent. Apoi, linişte. Şi bătaia lentă, ritmată a unei tamburine. La aceasta se adăuga sunetul subţire al unui flaut din lemn, care părea să ia clinchetul metalic al clopoţeilor tamburinei şi să-l transforme într-o melodie cu tente medievale. Apoi zdrăngănitul unor corzi care scotea în evidenţă tamburina. Flautul s-a auzit mai tare cîntînd ceva melancolic, trist. Muzica aceea avea un farmec şi toţi cei din sală păreau încremeniţi şi uniţi de ea, de parcă acordurile flautului ar fi fost o panglică luminoasă ce se desfăşura încet în întuneric. Nici măcar cortina n-a rupt tăcerea aceea cînd s-a ridicat. Lumina a devenit mai puternică şi se părea că scena nu era scenă, ci o pădure deasă, iar trunchiurile aspre ale copacilor şi frunzişurile dese sclipeau în lumină sub bolta de întuneric de deasupra; printre copaci se putea zări ceea ce părea a fi malul de piatră al unui rîu, dincolo de care se putea vedea chiar apa rîului, acea lumea tridimensională fiind pictată pe un ecran de mătase foarte fină, ce tremura uşor datorită unui curent de aer foarte slab.

Cîteva aplauze salutară iluzia, căpătînd din ce în ce mai mulţi aderenţi din toate părţile sălii, pînă cînd au atins punctul maxim, după care s-au stins. O siluetă întunecată se mişca pe scenă, de la un trunchi de copac la altul, păşind atît de repede în lumină încît a dat impresia că a apărut ca prin farmec în centru, un braţ ivindu-se brusc de sub pelerină pentru a arăta o coasă de argint, cu celălalt ţinînd în dreptul feţei invizibile o mască fixată pe un băţ subţire, o mască ce reprezenta chipul sclipitor al Morţii, un craniu vopsit.

Publicul şi-a ţinut respiraţia. Moartea stătea în faţa spectatorilor, cu coasa pregătită, Moartea la marginea unei păduri învăluite în beznă. Ceva a răspuns în mine ca şi în ceilalţi, nu de teamă, ci într-un fel omenesc, la farmecul acelui decor fragil, la misterul lumii de acolo, în care silueta aceea cu mantie neagră şi vălurită se plimba prin faţa spectatorilor cu graţia unei pantere, smulgînd exclamaţii, oftaturi, şoapte de respect.

Acum, în spatele acelei siluete, ale cărei gesturi păreau să aibă o putere extraordinară exact ca muzica în ritmul căreia se mişca au apărut alte siluete din culise. Întîi o bătrînă, foarte cocoşată, cu părul cărunt asemănător muşchiului şi cu un braţ tras în jos de greutatea unui coş mare cu flori. Îşi tîrşîia paşii grei pe scenă şi clătina din cap în ritmul muzicii şi al paşilor iuţi al Morţii. Cînd a dat cu ochii de aceasta a tresărit, a pus coşul jos încet şi şi-a unit mîinile ca şi cum s-ar fi rugat. Era obosită, capul i-a căzut pe mîini parcă pentru a dormi, după care s-a întins spre ea, implorînd. Dar Moartea a venit spre ea şi a privit-o drept în faţă, aceasta fiind ascunsă privirilor noastre din cauza părului; imediat, însă, s-a dat înapoi fluturînd din mînă parcă pentru a purifica aerul. Cîteva rîsete nesigure s-au auzit izbucnind în sală, dar cînd bătrîna s-a luat după Moarte, toată lumea a început să rîdă.

Muzica a început acum să cînte mai alert, în timp ce bătrîna fugărea Moartea pe scenă, pînă cînd aceasta s-a ascuns în spatele unui copac, ascunzîndu-şi faţa mascată sub aripă ca o pasăre. Iar bătrîna, obosită şi înfrîntă, şi-a luat coşul în timp ce muzica a încetinit ritmul după pasul ei, însoţind-o spre culise. Nu mi-a plăcut. Nu mi-au plăcut rîsetele. Am văzut alte personaje apărînd acum, muzica acompaniindu-le gesturile, schilozi cu cîrje şi cerşetori în zdrenţe cenuşii, toţi întinzînd mîinile spre Moarte, care trecea învîrtindu-se, scăpînd de unul cu o arcuire a spatelui, depărtîndu-se de altul cu un gest feminin de dezgust şi, în cele din urmă, alungîndu-i pe toţi cu un gest înfumurat de plictiseală.

Atunci mi-am dat seama că mîna albă şi subţire care făcea gesturile acelea comice nu era vopsită în alb. O mînă de vampir smulgea rîsetele spectatorilor. O mînă de vampir s-a ridicat acum spre craniul rînjit, în timp ce scena se elibera, ca pentru a acoperi un căscat. După aceea, vampirul, continuînd să ţină masca în dreptul feţei, s-a rezemat de un copac de mătase, ca şi cum ar fi adormit încet-încet. Muzica ciripea asemeni unor păsări, susura ca apa care curgea, iar lumina care îl învăluia gălbuie s-a slăbit din ce în ce mai mult.

O altă rază de lumină a străpuns ecranul, părînd să-l topească, pentru a prezenta o tînără care se afla într-un capăt al scenei. Era înaltă şi învelită într-o mantie voluminoasă de păr auriu. Am simţit încîntarea spectatorilor cînd ea a părut să plutească în cercul de lumină, pădurea întunecată înălţîndu-se de jur împrejur, aşa încît ea părea rătăcită printre copaci. Era pierdută; şi nu era vampir. Pămîntul de pe bluza şi fusta ei sărăcăcioase nu era vopsea de scenă şi nimic nu-i pătase chipul perfect, care era scăldat în lumină acum, la fel de frumos şi delicat ca al unei sfinte Fecioare din marmură, părul acela fiind vălul ei. Ea nu vedea nimic, deşi toţi o puteau vedea. Iar geamătul care i-a scăpat de pe buze în timp ce plutea a părut să răsune peste melodia romantică a flautului, aceasta fiind un tribut adus frumuseţii ei. Moartea s-a trezit brusc în cercul ei de lumină slabă şi s-a întors pentru a o vedea aşa cum o văzuseră şi spectatorii şi pentru a ridica mîna liberă în semn de omagiu şi respect.

Cele cîteva rîsete s-au stins înainte de a deveni reale. Ea era prea frumoasă, iar ochii ei cenuşii erau prea deznădăjduiţi. Jocul era prea perfect. Deodată, masca a fost azvîrlită în culise şi Moartea a dezvăluit publicului un chip alb şi radios, trecîndu-şi mîinile grăbite prin părul negru superb, îndreptîndu-şi jiletca şi îndepărtînd cîteva firişoare de praf invizibile de pe revere. Moartea îndrăgostită. Aplauzele au izbucnit pentru acel chip luminos, cu pomeţi lucioşi şi ochi negri care clipeau, de parcă ar fi fost un jos extraordinar, cînd, de fapt, nu era decît chipul unui vampir, al celui care mă acostase în cartierul Latin, al acelui vampir care rînjea ironic, scăldat în lumina gălbuie a felinarului.

Am strîns cu putere mîna Claudiei în întuneric, dar ea stătea nemişcată, ca vrăjită. Pădurea de pe scenă, de unde fata aceea muritoare şi neputincioasă privea spre rîsete fără să vadă, s-a despărţit în două jumătăţi fantomatice,depărtîndu-se de centru şi permiţîndu-i vampirului să se apropie de ea.

Ea, care înaintase spre rampă, l-a văzut deodată şi s-a oprit brusc, icnind ca un copil. Într-adevăr, aducea foarte mult cu un copil, deşi era, evident, o femeie în toată firea. Numai o uşoară încreţitură a pielii din jurul ochilor îi trăda vîrsta. Sînii, deşi mici, i se zăreau frumos conturaţi pe sub bluză, iar şoldurile, deşi înguste, ofereau fustei lungi şi prăfuite o severitate senzuală. În timp ce se depărta de vampir, i-am văzut lacrimile în ochi asemeni unor sticle în licărul luminilor şi mi s-a strîns inima de teamă pentru ea, şi de dorinţă. Frumuseţea ei era răpitoare.

În spatele ei, cîteva cranii vopsite au început să se mişte în întuneric, siluetele care purtau măştile fiind invizibile datorită hainelor negre, cu excepţia mîinilor albe care ţineau marginile unei mantii sau faldurile unei fuste. Erau femei vampir, îndreptîndu-se spre victimă împreună cu bărbaţii, şi acum, unul cîte unul, au aruncat măştile aşa încît acestea au căzut grămadă, beţele asemeni unor oase, craniile rînjind în întuneric. Şi, iată-i şapte vampiri, femeile fiind trei la număr, cu sînii albi sclipind deasupra corsajelor negre şi strîmte ale rochiilor, cu chipurile luminoase şi rigide privind cu ochi negri de sub bucle de păr negru. Erau teribil de frumoase aşa cum păreau să plutească în jurul acelei făpturi omeneşti îmbujorate, totuşi, palide şi reci în comparaţie cu acel păr auriu şi cu acea piele delicată trandafirie. Auzeam răsuflarea spectatorilor, respiraţia lor întretăiată. Era un adevărat spectacol, acel cerc de chipuri albe strîngîndu-se din ce în ce mai mult şi acel conducător, acel Domn Moarte, care se întorcea spre public acum, cu mîinile încrucişate pe inimă şi cu capul plecat pentru a cuceri simpatia oamenilor: nu-i aşa că era irezistibilă? Un murmur de rîsete şi oftaturi aprobatoare.

Dar ea a fost cea care a rupt acea tăcere magică.

„Nu vreau să mor…”, a şoptit ea cu o voce asemeni unui clopoţel.

„Noi sîntem moartea”, i-a spus el şi, din jurul ei s-a înălţat şoapta „Moartea”. S-a întors, mişcare ce a făcut ca părul să i se transforme într-o adevărată ploaie aurie, ceva bogat şi viu peste praful de pe hainele ei prăpădite. „Ajutor!” a strigat ea stins, de parcă i-ar fi fost teamă să ridice glasul. „Cineva…” a zis ea adresîndu-se mulţimii despre care ştia că trebuia să se afle acolo. Claudia a rîs uşor. Fata de pe scenă îşi dădea seama vag unde se afla, ce se petrecea, dar ştia infinit mai multe decît acea mulţime de oameni care o priveau cu gurile căscate.

„Nu vreau să mor! Nu vreau!” Glasul ei delicat s-a frînt, iar privirea i s-a fixat asupra vampirului conducător înalt şi crud, acel şarlatan diabolic care acum a ieşit dintre ceilalţi, îndreptîndu-se spre ea.

„Toţi murim”, i-a spus el. Singurul lucru pe care-l ai în comun cu toţi ceilalţi muritori e moartea, a adăugat apoi, arătînd spre orchestră şi spre chipurile distante de la balcon şi din loji.

„Nu, a protestat ea nevenindu-i să creadă. Mai am atîţia ani, atîţia…” Vocea îi era stinsă, melodioasă în ciuda durerii, făcînd-o să pară irezistibilă, ca şi mişcarea gîtului ei gol şi a mîinii care tremura uşor pe el.

„Ani! a spus vampirul. De unde ştii că mai ai atîţia ani? Moartea nu ţine cont de vîrstă! Poate chiar acum ai o boală care te devorează deja pe dinăuntru. Sau poate că un bărbat aşteaptă să te ucidă pur şi simplu pentru părul tău auriu!” a zis el cu o voce supranaturală groasă şi sonoră, întinzînd degetele spre părul ei. E nevoie să-ţi spun ce-ţi rezervă soarta?”

„Nu-mi pasă… nu mi-e frică, a protestat ea, cu un glas cristalin care părea atît de fragil în comparaţie cu al lui. Îmi asum riscul…”

„Şi, dacă-ţi asumi riscul ăsta şi vei trăi mulţi ani, cu ce te vei alege? Cu un spate cocoşat şi cu o gură fără dinţi?”

a întrebat-o el şi i-a ridicat părul de pe spate, dezvelindu-i gîtul alb. Apoi i-a desfăcut încet şiretul bluzei. Materialul ieftin al bluzei s-a deschis, iar mînecile i-au alunecat de pe umerii înguşti şi trandafirii; ea a prins-o, dar el a apucat-o de încheieturi, dîndu-i-le la o parte cu brutalitate. Spectatorii au părut să ofteze în cor, femeile în dosul lornioanelor, bărbaţii aplecaţi în faţă pe scaunele lor. Am văzut materialul căzînd, pielea palidă şi perfectă pulsînd odată cu bătăile inimii ei şi sfîrcurile mici oprind bluza să lunece mai jos, vampirul ţinîndu-i strîns încheietura mîinii drepte pe lîngă trup, lacrimile şiroind pe obrajii ei îmbujoraţi, dinţii muşcînd buzele. „Exact aşa cum pielea asta e acum trandafirie, mai tîrziu o să devină cenuşie şi încreţită din cauza vîrstei”, a zis el.

„Lasă-mă să trăiesc, te rog, a spus ea, ocolindu-i privirea. Nu-mi pasă… nu-mi pasă.”

„Atunci, de ce ţi-ar păsa dacă ai muri acum? Dacă lucrurile astea… ororile astea nu te înspăimîntă?”

Ea a scuturat din cap, uluită, păcălită, neputincioasă, îmi simţeam furia în vene la fel de intensă ca pasiunea. Cu capul plecat, ea purta întreaga răspundere pentru apărarea vieţii şi era nedrept, monstruos de nedrept ca ea să renunţe la ideile proprii în favoarea alor lui în legătură cu ceea ce era evident şi sacru şi atît de frumos întruchipat în ea. Dar el a lăsat-o fără grai, i-a făcut instinctul copleşitor să pară mărunt şi confuz. O simţeam murind pe dinăuntru, slăbind, şi îl uram.

Bluza a alunecat pînă în talie. Un murmur s-a auzit în rîndurile mulţimii captivate cînd sînii ei mici şi rotunzi s-au oferit privirilor. Ea s-a chinuit să-şi tragă mîna, dar el i-o ţinea strîns.

„Să zicem că te-am lăsa să pleci… să zicem că Moartea ar avea o inimă care ar rezista frumuseţii tale… către cine să-şi îndrepte pasiunea? Cineva trebuie să moară în locul tău. Alegi tu persoana în locul nostru? Persoana care să stea aici şi să sufere cum suferi tu acum?” a întrebat-o el, arătînd spre public. Zăpăceala ei era extraordinară. „Ai vreo soră… o mamă… un copil?”

„Nu, a îngăimat ea. Nu…” a repetat , scuturîndu-şi părul bogat.

„Trebuie să existe cineva care să-ţi ia locul, un prieten? Alege!”

„Nu pot. Nu vreau…” a zis ea încercînd să-şi tragă mîna din încleştarea lui. Vampirii din jurul ei o priveau, fără ca pe chipurile lor să se citească vreo emoţie, de parcă feţele acelea supranaturale ar fi fost nişte măşti. „Nu poţi s-o faci?” a întrebat-o el batjocoritor. Ştiam că, dacă ar fi spus că putea, el ar fi blamat-o, ar fi spus că era la fel de crudă ca el pentru că alesese pe altcineva care să moară, ar fi spus că-şi merita soarta.

„Moartea te poate găsi oriunde.” A oftat de parcă s-ar fi simţit dintr-o dată frustrat. Spectatorii nu puteau să vadă acest lucru, eu da. Vedeam muşchii de pe faţa lui netedă încordîndu-se. Încerca să o facă să-i susţină privirea, dar ea se uita disperată în altă parte. În aerul acela cald simţeam mirosul de praf şi parfum de pe pielea ei, îi auzeam bătăile încete ale inimii. „Moartea inconştientă… soarta tuturor muritorilor.” S-a apropiat de ea, visător, îndrăgostit de ea, dar luptîndu-se cu sine. „Hmm… dar noi sîntem moartea conştientă! Asta ar face din tine o mireasă. Ştii ce înseamnă să fii iubită de Moarte?” Era gata să-i sărute faţa, urmele sclipitoare ale lacrimilor. „Ştii ce înseamnă ca Moartea să-ţi cunoască numele?”

Ea s-a uitat la el, cuprinsă de spaimă. Apoi, ochii au părut să i se înceţoşeze, buzele să i se înmoaie. Privea dincolo de el, la silueta altui vampir care apăruse încet din umbră. Multă vreme stătuse deoparte, cu mîinile împreunate şi cu ochii mari şi negri foarte ficşi. Atitudinea lui nu era de poftă. Nu părea vrăjit. Ea îl privea acum în ochi şi durerea ei a scăldat-o într-o lumină minunată, care o făcea extrem de atrăgătoare. Aceasta capta atenţia publicului, acea durere teribilă. Îi simţeam pielea, sînii mici şi ascuţiţi, îmi simţeam braţele mîngîind-o. Am închis ochii şi am văzut-o goală în acel întuneric intim. La fel simţeau toţi cei din jurul ei, acea comunitatea de vampiri. Nu avea nici o şansă.

Deschizînd ochii din nou, am văzut-o sclipind în luminile învăluite în fum ale rampei, i-am văzut lacrimile aurii cînd celălalt vampir care stătea la distanţă a şoptit: „Fără durere.”

L-am văzut pe şarlatan devenind rigid, deşi nimeni altcineva n-a mai văzut. Ei nu vedeau decît chipul neted, ca de copil, al fetei, buzele ei întredeschise de mirare în faţa acelui vampir, îi auzeau glasul moale repetînd după el: „Fără durere?”

„Frumuseţea ta e un dar pentru noi.” Vocea lui tunătoare a umplut sala fără nici un efort, părînd să subjuge emoţia care creştea din ce în ce. Apoi, încet, aproape imperceptibil, a mişcat mîna. Şarlatanul s-a retras, devenind unul din acele chipuri albe, răbdătoare, a căror poftă şi sînge rece erau, în mod ciudat, identice. Încet, graţios, celălalt s-a dus spre ea. Era moale, uitînd de goliciune; pleoapele i-au tremurat uşor şi un oftat i-a scăpat de pe buzele umede. „Fără durere”, a spus ea. Nu suportam s-o văd atrasă de el, s-o văd murind acum, sub puterea acelui vampir. Îmi venea s-o strig, să rup vraja. Şi o voiam. O voiam, în timp ce el se mişca, apropiindu-se de ea, după care a întins mîna spre şnurul fustei ei, iar ea s-a aplecat spre el, cu capul dat pe spate, şi materialul negru i-a alunecat peste şolduri, scoţîndu-i la iveală sclipirea aurie a părului dintre pulpe şi apoi i-a căzut la picioare. Vampirul a desfăcut braţele, stînd cu spatele la luminile rampei care pîlpîiau, părul lui castaniu părînd să tremure cînd cel auriu al ei i-a căzut peste haina neagră. „Fără durere… fără durere…”, îi şoptea el şi ea ceda complet.

Acum, întorcînd-o încet într-o parte, pentru ca toată lumea să-i vadă chipul senin, a ridicat-o, ea şi-a arcuit spatele cînd sînii i-au atins nasturii şi i-a înconjurat gîtul cu braţele palide. S-a încordat şi a scos un ţipăt în clipa în care el şi-a înfipt dinţii şi chipul i-a rămas nemişcat în vreme ce întregul teatru îi împărtăşea pasiunea. Mîna lui albă strălucea pe fesele ei trandafirii, iar părul ei i-o atingea uşor, i-o mîngîia. El a ridicat-o de la pămînt în timp ce bea, gîtul ei licărind lîngă obrazul lui alb. Mă simţeam slăbit, ameţit, pofta creştea în mine înnodîndu-mi inima şi venele. Am strîns balustrada lojei din ce în ce mai tare, pînă cînd am simţit metalul scîrţîind. Şi acel zgomot slab, de sugere, pe care nici unul din acei muritori nu-l putea auzi, părea să mă ţină oarecum ţintuit în locul unde mă aflam.

Am lăsat capul în jos; îmi venea să închid ochii. Aerul părea să miroasă a pielea ei sărată, părea sufocant, fierbinte şi dulce. Ceilalţi vampiri s-au apropiat de ea, mîna albă care o ţinea strîns a tremurat uşor, iar vampirul cu păr castaniu i-a dat drumul, a întors-o, arătînd-o publicului, capul ei a căzut pe spate cînd el a dat-o mai departe, una din acele frumoase femei vampir apărînd în spatele ei, legănînd-o şi mîngîind-o în timp ce se apleca să bea. Acum o treceau de la unul la altul, în faţa acestor spectatori vrăjiţi, iar capul i-a căzut moale peste umărul unui vampir, ceafa fiindu-i la fel de ispititoare ca fesele mici, pielea netedă a pulpelor lungi sau cutele din dosul genunchilor moi îndoiţi.

Stăteam rezemat de speteaza fotoliului, cu gura plină de gustul ei, venele fiindu-mi supuse torturii. Cu coada ochiului l-am văzut pe vampirul cu păr castaniu care o cucerise, stînd deoparte. Ca şi înainte, ochii lui negri părînd să mă caute în întuneric, părînd să se fixeze asupra mea pe deasupra curenţilor de aer cald.

Vampirii s-au retras unul cîte unul. Pădurea pictată a reapărut, alunecînd fără zgomot la loc. Pînă cînd fata muritoare, fragilă şi foarte albă, a rămas goală în acea pădure misterioasă, întinsă pe un catafalc din mătase neagră ca şi cum ar fi stat chiar pe pămîntul pădurii; muzica reîncepuse, ireală şi înspăimîntătoare, din ce în ce mai tare pe măsură ce luminile se micşorau. Toţi vampirii au dispărut, în afară de şarlatan, care îşi luase coasa şi masca din umbră şi s-a ghemuit lîngă fata adormită în timp ce lumina slăbea încetul cu încetul, numai muzica având forţă în acel întuneric atotcuprinzător. Apoi s-a stins şi ea.

O clipă, toată lumea a rămas complet nemişcată.

După aceea, aplauzele au izbucnit din loc în loc pînă cînd, deodată, au răsunat peste tot în jurul nostru. Lumina s-a aprins în nişele din pereţi, spectatorii s-au privit reciproc şi discuţiile au început. O femeie, de la mijlocul unui rînd, s-a ridicat brusc, luîndu-şi repede haina de blană de pe spătarul scaunului, deşi nimeni nu-i făcuse loc încă; altcineva a ieşit în grabă pe culoarul acoperit cu covor; imediat s-au ridicat cu toţii şi au pornit spre ieşiri.

Mai tîrziu puţin, zgomotul acela s-a transformat în cel confortabil şi liniştitor al mulţimii sofisticate şi parfumate care umpluse holul de la intrare şi teatrul mai înainte. Vraja era ruptă. Uşile erau larg deschise lăsînd să pătrundă înăuntru mireasma ploii, tropotul cailor şi vocile care strigau după taxiuri. În marea de scaune uşor strîmbe, o mănuşă albă strălucea pe o pernă de mătase verde.

Priveam şi ascultam, ascunzîndu-mi faţa cu mîna de oricine şi de nimeni, stînd cu cotul rezemat de balustradă, pasiunea din mine potolindu-se, şi simţind gustul fetei pe buze. Era ca şi cum mirosul ploii i-ar mai fi purtat încă parfumul şi în teatrul gol îi auzeam bătăile inimii. Am tras aer în piept, inhalînd mirosul ploii şi am zărit-o pe Claudia stînd perfect nemişcată, cu mîinile înmănuşate în poală.

Simţeam un gust amar în gură şi eram zăpăcit. Apoi am văzut un plasator înaintînd pe culoarul de jos, îndreptînd scaunele, adunînd programele împrăştiate pe covor. Eram conştient că durerea aceea din mine, zăpăceala aceea, pasiunea aceea orbitoare care mă părăsea cu o încetineală încăpăţînată ar fi dispărut complet dacă aş fi coborît în dreptul uneia din arcadele acelea acoperite de draperii de lîngă el şi l-aş fi tras repede în întuneric, luîndu-l aşa cum fusese luată fata aceea. Voiam s-o fac şi, totuşi, nu voiam nimic. Claudia mi-a spus atunci lîngă urechea plecată: „Răbdare, Louis. Răbdare.”

Am deschis ochii. Cineva era aproape, la periferia vederii mele; cineva care îmi păcălise auzul şi simţurile acute se străpungeau ca o antenă ascuţită chiar şi acea neatenţie, sau cel puţin aşa credeam. Dar, iată-l, fără să scoată un sunet, dincolo de draperia lojei, pe vampirul cu păr castaniu, cel detaşat, stînd pe scara acoperită cu covor şi privindu-ne. Acum ştiam că era, aşa cum bănuisem, vampirul care îmi dăduse cartea de vizită cu ajutorul căreia intrasem în teatru. Armand.

M-ar fi speriat dacă n-ar fi stat atît de nemişcat şi dacă n-ar fi avut acea expresie de visare pe chip. Se părea că stă acolo, rezemat de perete, de multă vreme şi atitudinea lui nu s-a schimbat deloc nici cînd ne-am uitat la el, nici cînd ne-am apropiat. Dacă nu m-ar fi captivat atît de tare, aş fi răsuflat uşurat că nu era cel înalt şi brunet; dar nu m-am gîndit la asta. Acum o măsura leneş pe Claudia, fără să apeleze deloc la obiceiul omenesc de a privi pe furiş. Am pus mîna pe umărul ei. „Vă căutăm de foarte mult timp”, i-am spus eu şi inima a început să-mi bată mai încet, ca şi cum calmul lui mi-ar fi absorbit agitaţia şi teama, aşa cum marea trage în adîncurile ei ceva de pe ţărm. Nu pot să exagerez această calitate a lui. Totuşi, nu pot nici s-o descriu şi n-am putut nici atunci, iar faptul că mintea mea căuta s-o descrie chiar şi pentru mine însumi mă tulbura, îmi dădea senzaţia că ştia ce fac, iar atitudinea lui calmă, ochii lui căprui şi adînci păreau să spună că n-avea nici un sens ceea ce gîndeam, sau, în mod deosebit, cuvintele pe care mă chinuiam să le formulez acum. Claudia nu spunea nimic.

El s-a desprins de perete şi a început să coboare scara în acelaşi timp făcîndu-ne semn să-l urmăm; dar toate astea au fost fluide şi rapide. Gesturile mele erau nişte caricaturi ale gesturilor omeneşti în comparaţie cu ale lui. A deschis o uşă într-un perete de la un nivel inferior şi ne-a poftit în încăperile de sub teatru, picioarele lui abia atingînd treptele cînd coboram, el luînd-o înaintea noastră cu o încredere deplină.

Apoi am intrat în ceea ce părea să fie o imensă sală de bal subterană, creată dintr-o pivniţă mult mai veche decît clădirea de deasupra. Sus, uşa pe care el o deschisese s-a închis brusc şi lumina s-a stins înainte ca eu să apuc să văd bine încăperea. I-am auzit foşnetul hainelor în întuneric şi apoi zgomotul puternic al scăpărării unui chibrit. În lumina aceea, chipul lui a părut o flacără mare. După aceea, o siluetă a apărut în lumină lîngă el, un băiat care i-a adus o lumînare. Imaginea băiatului m-a făcut să-mi aduc aminte şocat de plăcerea captivantă a femeii goale de pe scenă, de trupul ei întins şi de sîngele ei care pulsa. S-a întors şi m-a privit cam la fel ca vampirul cu păr castaniu care aprinsese lumînarea şi i-a şoptit „Du-te”. Flacăra a luminat pereţii depărtaţi, iar vampirul a ridicat lumînarea şi a pornit de-a lungul peretelui, făcîndu-ne semn să-l urmăm.

Vedeam că ne înconjura o lume de fresce şi picturi murale, ale căror culori vii se zăreau deasupra flăcării şi, încetul cu încetul, teama şi conţinutul picturii de lîngă noi au devenit clare. Era teribilul tablou intitulat „Triumful Morţii” al lui Breughel, realizat la o scară atît de mare, încît mulţimea de figuri înspăimîntătoare ne dominau în bezna aceea, acele schelete necruţătoare ce transportau bieţii morţi pe o apă rău mirositoare, trăgeau o căruţă cu cranii omeneşti, decapitau un cadavru întins sau atîrnau oameni în ştreang. Un clopot bătea deasupra iadului nesfîşit de pămînt pîrjolit şi fumegînd, spre care se îndreptau armate numeroase de oameni care înaintau cu pasul hidos şi stupid al soldaţilor ce avansează spre masacru. Mi-am ferit privirea, dar cel cu părul castaniu mi-a atins mîna şi m-a condus mai departe să văd „Căderea îngerilor” materializîndu-se încet, cu cei osîndiţi aruncaţi din înălţimile cereşti în haosul înfiorător al monştrilor ce petreceau. Era atît de perfect, atît de intens, încît m-am cutremurat. Mîna care mă atinsese mai înainte a făcut-o din nou, dar eu am rămas nemişcat, ridicîndu-mi privirea spre partea de sus a picturii, unde desluşeam contururile a doi îngeri frumoşi cu trîmbiţe la gură. Timp de o secundă, vraja s-a destrămat. Am avut aceeaşi senzaţie puternică din prima seară cînd intrasem în Notre-Dame; dar apoi a dispărut, ca ceva din borangic şi preţios care mi-a fost smuls.

Lumînarea s-a ridicat. Şi ororile au apărut peste tot în jurul meu: damnaţii pasivi şi degradaţi ai lui Bosch, cadavrele pompoase în sicrie ale lui Traini, călăreţii monstruoşi ai lui Diirer şi, la o scară insuportabilă, o mulţime de gravuri în lemn medievale. Chiar şi tavanul era populat cu schelete şi morţi în descompunere, cu demoni şi instrumente ale durerii, de parcă ar fi fost o catedrală a morţii înseşi.

Din locul unde ne-am oprit, în sfîrşit, în mijlocul încăperii, lumînarea părea să învie imaginile acelea peste tot în jurul nostru. Delirul ameninţa şi a început acea legănare a camerei, acea senzaţie de cădere. M-am întins după mîna Claudiei. Ea stătea gînditoare, cu chipul pasiv şi cu privirea distantă cînd m-am uitat la ea, de parcă ar fi vrut s-o las în pace; apoi, deodată, s-a desprins de mine şi a rupt-o la fugă, paşii ei pe pietre găsindu-şi ecoul între ziduri, ca nişte degete care băteau darabana pe tîmplele mele, în craniul meu. Mi-am dus mîinile la tîmple, uitîndu-mă prostit în podea în căutarea unui adăpost, ca şi cum dacă mi-aş fi ridicat privirea, aş fi fost obligat să văd o suferinţă cumplită pe care nu voiam, nu puteam s-o îndur. Apoi am văzut din nou chipul vampirului plutind în lumină, cu ochii lui fără vîrstă înconjuraţi de gene negre. Buzele îi erau neclintite, dar, în timp ce-l priveam, a părut să zîmbească fără să facă nici cea mai mică mişcare. L-am privit şi mai stăruitor, convins că era vorba de o iluzie puternică pe care aş fi putut s-o pătrund dacă eram foarte atent; şi, cu cît îl priveam mai mult, cu atît părea să zîmbească mai mult şi, în cele din urmă, să fie animat de şoapte, gînduri, cîntece mute. Le auzeam ca pe ceva care se ondulează în întuneric, aşa cum se ondulează tapetul sub flăcări sau cum se cojeşte vopseaua de pe faţa unei păpuşi care arde. Simţeam dorinţa de a-l zgîlţîi cu putere pentru ca acea faţă neclintită să se mişte, să admită acel cîntat stins; şi, deodată, m-am trezit cu el lipit de mine, cuprinzîndu-mi pieptul cu braţul, cu genele atît de aproape, încît le puteam vedea dese şi lucioase deasupra ochiului incandescent, îi simţeam pe piele răsuflarea uşoară şi lipsită de miros. Era delir.

Am dat să mă desprind de el şi, totuşi, eram tras spre el şi nu mă mişcăm deloc, braţul lui ţinîndu-mă ferm, flacăra lumînării strălucind acum lîngă ochiul meu, aşa încît îi simţeam căldura; carnea mea rece tînjea după căldura aceea, dar, deodată, am dat din mînă ca s-o alung, însă n-am putut s-o găsesc şi nu vedeam decît chipul lui strălucitor, aşa cum nu-l văzusem niciodată pe al lui Lestat, alb, lipsit de pori, viguros şi masculin. Celălalt vampir. Toţi ceilalţi vampiri. O nesfîrşită procesiune a celor de felul meu.

Momentul a luat sfîrşit.

M-am trezit cu mîna întinsă, atingîndu-i faţa; dar el era departe de mine, ca şi cum n-ar fi venit niciodată aproape, nefăcînd nici o încercare de a-mi da mîna la o parte. M-am dat înapoi, fîstîcit, uluit.

Departe, în noaptea pariziană, a bătut un clopot, cercurile surde şi aurii de sunet părînd să străpungă zidurile, lemnăria care conducea acel sunet în adîncul pămîntului ca prin nişte ţevi mari de orgă. Am auzit din nou acele şoapte, acel cîntat nearticulat. În întuneric, l-am văzut pe acel băiat muritor care mă privea şi îi simţeam mirosul fierbinte al cărnii. Vampirul i-a făcut un semn şi el a venit spre mine, cu ochi netemători şi captivanţi, şi mi-a înconjurat umerii cu braţele.

Niciodată nu mai simţisem asta, nu mai cunoscusem acea experienţă, acea cedare a unui muritor conştient. Dar înainte să apuc să-l împing pentru binele lui, i-am văzut vînătaia de pe gîtul delicat. Mi se oferea. Acum s-a lipit de mine şi i-am simţit sexul tare prin veşminte apăsat de piciorul meu. Un geamăt de suferinţă mi-a ieşit de pe buze, dar el a venit şi mai aproape, cu buzele pe ceea ce trebuia să fi fost atît de rece şi de lipsit de viaţă pentru el; mi-am înfipt dinţii în pielea lui, în timp ce trupul îmi era rigid, iar acel sex tare se freca de mine şi, stăpînit de pasiune, l-am ridicat de la pămînt. Val după val, bătăile inimii lui au trecut în mine, în vreme ce, uşor ca fulgul, mă legănam odată cu el, devorîndu-l atît pe el cît şi extazul şi plăcerea lui conştientă.

Apoi, slăbit şi dornic de aer, l-am văzut departe de mine, iar eu eram cu mîinile goale şi gura mi-era încă plină de gustul sîngelui său. Stătea rezemat de vampirul cu păr castaniu, ţinîndu-l de mijloc şi mă privea la fel de paşnic ca vampirul, cu ochii înceţoşaţi şi stinşi din cauza pierderii vieţii. Îmi amintesc că am înaintat tăcut, atras spre el şi incapabil să mă stăpînesc, privirea aceea captivîndu-mă, viaţa aceea conştientă învingîndu-mă; trebuia să moară şi nu voia; avea să trăiască în continuare, înţelegînd, supravieţuind acelei intimităţi! M-am întors. Vampirii s-au mişcat în întuneric, iar lumînările lor pîlpîiau în aerul rece; deasupra lor pluteau o serie de figuri desenate în cerneală: cadavrul unei femei devastat de un vultur cu chip omenesc, un bărbat gol legat cu mîinile şi picioarele de un copac, lîngă el atîrnînd torsul altuia, braţele retezate ale acestuia legate de o altă ramură, iar în vîrf, capul mortului privind drept înainte.

Auzeam din nou acel cîntat, subţire şi ireal. Încet-încet, pofta din mine s-a potolit, a ascultat, dar capul îmi zvîcnea şi flăcările lumînărilor păreau să se unească în cercuri de lumină strălucitoare. Cineva m-a atins deodată, m-a împins cu brutalitate, aşa încît era cît pe-aci să-mi pierd echilibrul şi, cînd m-am îndreptat, am văzut chipul îngust şi colţuros al vampirului şarlatan pe care-l dispreţuiam. Şi-a întins spre mine mîinile albe, dar celălalt, cel depărtat a venit repede şi s-a strecurat între noi. Mi s-a părut că l-a lovit pe celălalt vampir, că l-am văzut mişcîndu-se şi apoi iarăşi nu l-am văzut mişcîndu-se; amîndoi stăteau ca nişte statui, ţintuindu-se cu privirea şi timpul a trecut aşa cum se retrage marea de pe o plajă, val după val. N-am idee cît am stat acolo, toţi trei în întuneric, timp în care mi s-au părut complet nemişcaţi, numai flăcările pîlpîitoare din spatele lor părînd să aibă viaţă. Apoi, îmi amintesc că am pornit cu greu pe lîngă perete şi am găsit un scaun mare din lemn de stejar pe care m-am prăbuşit. Mi se părea că o aud pe Claudia în apropiere, vorbind cu cineva în şoaptă, dar cu o voce dulce. Fruntea mi-era plină de sînge şi înfierbîntată.

„Veniţi cu mine”, a spus vampirul cu păr castaniu. Căutam să văd mişcarea buzelor care trebuia să fi precedat sunetul şi, totuşi, aceasta a venit mult mai tîrziu decît sunetul. După aceea, am pornit toţi trei, coborînd o scară lungă din piatră şi mai adînc sub oraş, Claudia mergînd înaintea noastră şi umbra ei lungă reflectîndu-se pe perete. Aerul a devenit răcoros şi proaspăt datorită miresmei de apă şi vedeam picăturile ce pătrundeau printre pietre semănînd cu nişte mărgeluţe de aur în lumina lumînării vampirului.

Am intrat într-o încăpere mică, unde un foc ardea într-un cămin adînc, construit în zidul de piatră. În capătul celălalt, se afla un pat vîrît în stîncă şi înconjurat cu două porţi de aramă. La început, am văzut aceste lucruri foarte clar, ca şi peretele lung plin de cărţi opus celui pe care se afla căminul, biroul de lemn şi sicriul. Pe urmă, însă, camera a început să oscileze, iar vampirul cu păr castaniu m-a luat după umeri şi m-a condus spre un fotoliu de piele. Focul era foarte fierbinte lîngă picioarele mele, dar îmi crea o senzaţie plăcută, clară, ceva care să mă smulgă din ameţeală. M-am rezemat de spătar, închizînd ochii doar pe jumătate, şi am încercat din nou să văd ce era în jurul meu. Era ca şi cum acel pat depărtat ar fi fost o scenă şi pe pernele de pe scena aceea mică stătea întins băiatul, cu părul negru despărţit la mijloc şi ondulat pe urechi, aşa încît cu aerul acela visător semăna cu una din acele creaturi mlădioase şi androgine dintr-o pictură de Botticelli; cuibărită lîngă el cu mîna ei albă pe pielea lui rumenă, se afla Claudia, cu faţa ascunsă în gîtul lui. Vampirul cu păr castaniu, plin de încredere în sine, privea, stînd cu mîinile împreunate; cînd s-a ridicat Claudia, băiatul s-a cutremurat. Vampirul a luat-o cu blîndeţe, aşa cum aş fi luat-o eu, ea ţinîndu-se cu mîinile de gîtul lui, cu ochii pe jumătate închişi din cauza ameţelii şi cu buzele roşii de sînge. A aşezat-o uşor pe birou şi ea s-a rezemat de.cărţile legate în piele, mîinile căzîndu-i pline de graţie în poala rochiei de culoarea levănţicăi. Porţile s-au închis în jurul băiatului şi acesta, afundîndu-şi faţa în perne, a adormit.

Mă tulbura ceva în camera aceea şi nu ştiam ce anume. Nu ştiam ce se petrecea cu mine, în afară de faptul că fusesem smuls cu forţa, fie de mine însumi, fie de altcineva, din două stări mistuitoare: atracţia faţă de acele picturi înfiorătoare şi uciderea căreia mă abandonasem în mod obscen, în faţa celorlalţi.

Nu ştiam ce anume mă ameninţa acum, de ce anume căuta să scape mintea mea. Mă tot uitam la Claudia, cum stătea rezemată de cărţi, printre obiectele de pe birou, craniul alb lustruit, sfeşnicul, cartea deschisă al cărei scris de mînă lucea în lumină; la un moment dat, am văzut deasupra ei o pictură lucioasă în care era reprezentat un diavol cu coarne şi copite, făptura lui înspăimîntătoare plutind deasupra unei adunări de vrăjitoare. Capul ei se afla chiar sub el, atingîndu-l uşor cu buclele; se uita cu ochi mari şi întrebători la vampirul cu ochi căprui. Mi-a venit s-o iau în braţe deodată şi, înspăimîntător, oribil, am văzut-o în imaginaţia mea întărîtată, pleoştindu-se ca o păpuşă. Mă uitam la diavol, preferînd acel chip monstruos decît nemişcarea ei ireală.

„N-o să-l trezeşti pe băiat dacă o să vorbeşti”, a spus vampirul cu ochi căprui. Aţi venit de atît de departe, aţi călătorit atît de mult.” Încetul cu încetul, zăpăceala mea a dispărut, asemeni fumului care se înalţă şi e purtat de un curent de aer proaspăt. Stăteam lucid şi foarte calm, uitîndu-mă la el în fotoliul din faţa mea. Şi Claudia îl privea. Iar el ne privea cînd pe unul, cînd pe celălalt, cu un chip neted şi nişte ochi paşnici aşa cum fuseseră tot timpul, de parcă nu s-ar fi petrecut nici o schimbare cu el.

„Numele meu e Armand, a spus el. L-am trimis pe Santiago să vă dea invitaţia. Vă ştiu numele. Vă urez bun venit în casa mea.”

Mi-am adunat toate forţele ca să vorbesc şi vocea mi s-a părut ciudată cînd i-am spus că ne temusem că sîntem singuri.

„Dar cum aţi luat fiinţă?” a întrebat el. Claudia a ridicat mîna foarte puţin din poală, plimbîndu-şi privirea în mod mecanic de la chipul lui la al meu. Am văzut asta şi mi-am dat seama că şi el trebuia să fi văzut, dar nu o arăta prin nimic. Am înţeles imediat ce voia ea să-mi spună. „Nu vrei să răspunzi”, a zis Armand cu o voce scăzută şi chiar mai măsurată decît cea a Claudiei, mult mai puţin umană decît a mea. M-am simţit alunecînd iarăşi în contemplarea acelei voci şi acelor ochi, de care a trebuit să mă despart cu mare greutate.

„Eşti conducătorul acestui grup?” l-am întrebat eu.

„Nu în sensul de «conducător» la care te referi tu, a spus el. Dar dacă ar fi să fie un conducător aici, eu aş fi acela.”

„N-am venit… te rog să mă ierţi… să vorbesc despre felul în care am luat fiinţă, pentru că asta nu reprezintă un mister pentru mine. Aşa că, dacă nu posezi nici o putere pe care s-o respect, nu vreau să vorbesc despre aceste lucruri.”

„Dacă ţi-aş spune că posed o asemenea putere, ai respecta-o?” m-a întrebat el.

Aş vrea să-ţi pot descrie felul în care vorbea, cum, de fiecare dată cînd o făcea, părea să se trezească dintr-o stare de contemplare foarte similară cu cea în care simţeam eu să plutesc şi din care mă smulgeam atît de greu; şi, totuşi, nu se mişca deloc, părînd alert tot timpul. Acest lucru mă uluia şi, în acelaşi timp, mă atrăgea extrem de mult, la fel cum mă atrăgea camera aceea, cu simplitatea ei, cu combinaţia ei caldă de obiecte esenţiale: cărţile, biroul, cele două fotolii din faţa căminului, sicriul, tablourile. Luxul acelor camere de la hotel părea vulgar, ba chiar mai mult decît atît, lipsit de însemnătate, pe lîngă încăperea aceea. Înţelegeam tot, în afară de băiatul muritor, care dormea şi pe care nu-l înţelegeam deloc.

„Nu sînt sigur, am spus eu, neputînd să-mi iau ochii de la acel Satana medieval înspăimîntător. Aş vrea să ştiu de unde… de unde vine. Dacă vine de la alţi vampiri… sau din altă parte.”

„Din altă parte…, a zis el. Ce înseamnă din altă parte?”

„Asta!” am spus eu arătînd spre pictura medievală.

„E un tablou”, a zis el.

„Nimic altceva?”

„Nimic altceva.”

„Atunci, nu Satana… nu o forţă satanică îţi oferă puterea, fie de conducător, fie de vampir?”

„Nu”, a spus el calm, atît de calm, încît mi-era imposibil să-mi dau seama ce gîndea despre întrebările mele, dacă gîndea ceea ce credeam eu.

„Nici ceilalţi vampiri?”

„Nu”, a spus el.

„Atunci, nu sîntem…, l-am întrebat eu aplecîndu-mă în faţă,… copiii Satanei?”

„Cum să fim copiii Satanei? a întrebat el. Crezi că Satana a creat lumea din jurul tău?”

„Nu, eu cred că Dumnezeu a creat-o, dacă e s-o fi creat cineva. Dar tot El trebuie să-l fi creat şi pe Satana şi vreau să ştiu dacă sîntem copiii lui!”

„Exact şi, în consecinţă, dacă crezi că Dumnezeu l-a creat pe Satana, trebuia să-ţi dai seama că toate puterile acestuia provin de la Dumnezeu şi că, deci sîntem şi copiii lui Dumnezeu. Copiii Satanei nu există în realitate.”

Nu mi-am putut ascunde sentimentele cînd am auzit acest lucru. M-am rezemat de spătarul din piele, uitîndu-mă la acea reprezentare a diavolului, eliberat pe moment de orice sentiment de obligaţie faţă de prezenţa lui Armand, cufundat în propriile mele gînduri, în implicaţiile de netăgăduit ale logicii lui simple.

„Dar de ce te preocupă atît de mult asta? Cu siguranţă că ceea ce spun nu te surprinde, a zis el. De ce laşi să te afecteze?”

„Dă-mi voie să-ţi explic, am început eu. Ştiu că tu eşti un vampir sigur pe tine. Te respect. Dar eu sînt incapabil de o asemenea detaşare. Ştiu ce este, dar n-o posed şi mă-ndoiesc că o voi poseda vreodată. Accept asta.”

„Înţeleg, a spus el încuviinţînd. Te-am văzut în sală, suferind, fiindu-ţi milă de fata aceea. Am văzut că ţi-a fost milă de Denis cînd ţi l-am oferit; mori cînd ucizi, ca şi cum ai simţi că meriţi să mori şi nu precupeţeşti nimic. Dar, de ce, avînd această pasiune şi acest simţ al dreptăţii, vrei să te numeşti copilul Satanei?”

„Sînt rău, la fel de rău ca orice vampir care a existat vreodată! Am ucis de nenumărate ori şi o s-o mai fac. Am luat băiatul acela, pe Denis, cînd mi l-ai oferit, deşi nu puteam să ştiu dacă va supravieţui sau nu.”

„De ce te face asta la fel de rău ca oricare vampir? Nu există gradaţii ale răului? E răul cumva o prăpastie periculoasă în care cădem după primul păcat, prăbuşindu-ne în adîncuri?”

„Da, cred că este, i-am spus eu. Nu e logic, aşa cum faci tu să pară. Dar e acel întuneric, acel gol. Şi nu există consolare.”

„Bine, dar eşti nedrept, a spus el şi, pentru prima oară, în glasul lui s-a strecurat o uşoară inflexiune. Cu siguranţă că eşti de părere că bunătatea e de mai multe feluri. E bunătatea copilului, adică inocenţa, apoi e bunătatea călugărului care a renunţat la tot în favoarea celorlalţi şi duce o viaţă de lipsuri şi umilinţă. Bunătatea sfinţilor, bunătatea gospodinelor. Sînt toate la fel?”

„Nu. Dar infinit diferite de rău”, am spus eu.

Nu ştiam că am astfel de idei. Le-am rostit acum ca fiind gîndurile mele. Erau cele mai profunde sentimente ale mele care căpătau o formă pe care n-ar fi căpătat-o niciodată dacă nu le-aş fi exprimat cu glas tare, dacă nu le-aş fi formulat astfel într-o conversaţie cu altcineva. Atunci am crezut că am o minte pasivă, într-un fel. Mai precis, că mintea mea se putea aduna, putea forma gîn-duri din încîlceala de dorinţe şi dureri, cînd lua contact cu o altă minte, cînd era fertilizată de ea, cînd era foarte întărîtată de mintea aceea şi îmboldită să formuleze concluzii. Simţeam acum cea mai rară şi mai acută alinare a singurătăţii. Puteam vedea şi suferi cu uşurinţă acel moment din urmă cu atîţia ani, într-un alt secol, cînd stătusem la picioarele scării lui Babette şi, de asemenea, simţeam permanenta frustrare metalică a anilor petrecuţi alături de Lestat; apoi acea afecţiune plină de pasiune şi blestemată pentru Claudia care făcea ca singurătate să se retragă în spatele toleranţei simţurilor, aceloraşi simţuri care tînjeau după victime. Şi am mai văzut acea regiune dezolantă din estul Europei unde înfruntasem acel vampir fără judecată şi îl ucisesem printre ruinele mînăstirii. Era ca şi cum marea dorinţă feminină a minţii mele s-ar fi trezit din nou pentru a fi satisfăcută. Simţeam asta în ciuda propriilor mele cuvinte: „Dar e acel întuneric, acel gol. Şi nu există consolare.”

M-am uitat la Armand, la ochii lui mari, căprui, pe acel chip neted, fără vîrstă, care mă privea din nou ca pe un tablou; am simţit modificarea lentă a lumii fizice pe care o simţisem în sala de bal pictată, imboldul vechiului meu delir, stîrnirea unei nevoi atît de puternice, încît chiar promisiunea satisfacerii ei conţinea posibilitatea insuportabilă a dezamăgirii. Şi, totuşi, exista întrebarea, îngrozitoarea, vechea, obsedanta întrebare în legătură cu răul.

Cred că mi-am luat capul în mîini aşa cum, muritorii, atunci cînd sînt extrem de tulburaţi, îşi acoperă faţa instinctiv, de parcă ar putea să-şi atingă creierul prin craniu şi să-l maseze pînă îl scapă de agonie.

„Şi cum se capătă acest rău? a întrebat el. Cum poate cineva să cadă în dizgraţie şi să devină într-o clipă la fel de rău ca tribunalul Revoluţiei sau cel mai crud dintre împăraţii Romei? Trebuie doar să lipsească de la slujbă duminică, să înghită ostia împărtăşaniei? Sau să fure o pîine… să se culce cu nevasta vecinului?”

„Nu…, am spus eu scuturînd din cap. Nu.”

„Dar, dacă răul n-are gradaţii şi există, atunci înseamnă că nu-i nevoie decît de un singur păcat. Nu asta vrei să spui? Că Dumnezeu există şi…”

„Nu ştiu dacă Dumnezeu există, am zis eu. Şi, după mine… nu există.”

„Atunci, nici un păcat nu contează, a spus el. Nici un păcat nu dă naştere răului.”

„Nu-i adevărat. Pentru că, dacă Dumnezeu nu există, atunci sîntem creaturile celei mai înalte conştiinţe din univers. Numai noi înţelegem trecerea timpului şi valoarea fiecărui minut al unei vieţi omeneşti. Ceea ce reprezintă răul, adevăratul rău, e luarea unei singure vieţi omeneşti. Fie că un om ar fi putut să moară a doua zi, peste două zile sau mai tîrziu… nu contează. Pentru că, dacă Dumnezeu nu există, această viaţă… fiecare secundă a ei… e tot ce avem.”

S-a lăsat pe spate, făcînd ochii mici şi apoi aţintindu-şi privirea asupra focului. Era pentru prima oară de cînd venise după mine cînd se uita în altă parte, nu la mine, şi îl priveam fără să fiu privit. A stat multă vreme astfel şi eu aproape că îi simţeam gîndurile, ca şi cum ar fi fost la fel de palpabile în atmosferă ca fumul. Nu i le citeam, te rog să înţelegi, ci le simţeam puterea. Mi se părea că posedă o aură şi, deşi chipul îi era foarte tînăr, ceea ce ştiam că nu înseamnă nimic, părea infinit de bătrîn şi înţelept. Nu puteam să definesc asta, pentru că nu puteam să explic cum de liniile tinereşti ale feţei lui, ochii lui, puteau exprima inocenţă, bătrîneţe şi experienţă în acelaşi timp.

Într-un tîrziu s-a ridicat şi s-a uitat la Claudia, cu mîinile lejer împreunate la spate. Tăcerea ei în tot acel timp era de înţeles pentru mine. Acelea nu erau întrebările ei şi, totuşi, era fascinată de el, îl aştepta şi, fără îndoială, învăţa de la el în vreme ce el vorbea cu mine. Dar am mai înţeles ceva acum cînd îi vedeam privindu-se. El se ridicase avînd trupul complet sub control, lipsit de obiceiul gesturilor omeneşti, gesturi înrădăcinate în necesitate, ritual, fluctuaţia minţii; şi nemişcarea lui acum era nepămîntească. Iar ea, aşa cum nu mai văzusem niciodată, poseda aceeaşi nemişcare. Se uitau unul la altul cu o înţelegere supranaturală din care eu eram, pur şi simplu, exclus.

Pentru ei, eram ceva care se învîrtea şi vibra, aşa cum erau muritorii pentru mine. Cînd el s-a întors din nou cu faţa la mine, mi-am dat seama că ajunsese să înţeleagă că ea nu credea şi nu-mi împărtăşea ideile despre rău.

A început să vorbească fără cea mai neînsemnată introducere.

„Acesta e singurul rău rămas”, a spus el flăcărilor.

„Da”, am spus eu, simţind că acel subiect mistuitor reînviase, ştergînd toate celelalte preocupări aşa cum făcuse întotdeauna pentru mine.

„E adevărat”, a zis el, uluindu-mă, accentuîndu-mi tristeţea, disperarea.

„Deci Dumnezeu nu există… nu ştii nimic în legătură cu existenţa Lui?”

„Nimic”, a zis el.

„Nu ştii nimic!” am spus eu din nou, fără să mă tem de simplitatea mea, de durerea mea tipic omenească.

„Nimic.”

„Şi nici un vampir de aici nu vorbeşte cu Dumnezeu sau cu diavolul?”

„Nici un vampir din cîţi am cunoscut vreodată, a spus el gînditor şi flăcările îi jucau în ochi. Şi, din cîte ştiu astăzi, după patru sute de ani, sînt cel mai bătrîn vampir din lume.”

Îl priveam uluit.

După aceea am început să pricep. Era aşa cum mă temusem întotdeauna, singurătate şi o totală lipsă a speranţei. Lucrurile aveau să meargă la fel la infinit. Căutarea mea se încheiase. M-am lăsat pe spate apatic, privind acele limbi de foc.Era inutil să-l las să o continue, inutil să străbat lumea numai ca să aud aceeaşi poveste. „Patru sute de ani — cred că am repetat eu — patru sute de ani.” Îmi amintesc că priveam flăcările stăruitor. Un buştean cădea încet în foc, alunecînd într-un proces care avea să dureze toată noaptea şi era presărat cu găurele în locurile unde lemnul arsese mai repede şi prin fiecare din acele găurele dansa cîte o flăcăruie în mijlocul celor mai mari: şi toate acele flăcărui cu gurile lor negre mi se păreau nişte chipuri care alcătuiau un cor; şi corul cînta fără să cînte. Corul nu avea nevoie să cînte; într-o singură suflare, în foc, în mod continuu, îşi cînta cîntecul mut.

Deodată, Armand s-a mişcat cu un foşnet de haine, o coborîre de lumină şi umbră ce trosnea, şi a îngenuncheat la picioarele mele, ţinîndu-mi capul cu mîinile întinse, iar ochii îi ardeau.

„Răul ăsta, conceptul ăsta, provine din dezamăgire, din amărăciune! Nu pricepi? Copiii Satanei! Copiii Domnului! Asta e singura putere care te obsedează, aşa încît trebuie să ne faci dumnezei şi diavoli cînd singura putere care există se află în noi înşine? Cum poţi să crezi în minciunile astea fantastice vechi, în legendele astea, în simbolurile astea ale supranaturalului?”

A smuls diavolul de sub făptura neclintită a Claudiei cu atîta iuţeală încît n-am văzut gestul, ci pe acesta rînjind în faţa mea şi apoi trosnind în flăcări.

Ceva s-a rupt în mine cînd l-am auzit spunînd acele lucruri; ceva s-a sfîşiat înlăuntrul meu, aşa încît un torent de sentimente mi-au pus stăpînire pe toţi muşchii. M-am ridicat, depărtîndu-mă de el.

„Eşti nebun? l-am întrebat eu uimit de propria-mi mînie, de propria-mi disperare. Stăm aici, amîndoi, nemuritori, fără vîrstă, trezindu-ne în fiecare seară ca să ne hrănim nemurirea cu sînge omenesc; acolo, pe birou, lîngă acele cunoştinţe vechi de veacuri, e un copil la fel de rău ca noi; şi tu mă-ntrebi cum de pot să cred că o să găsesc o semnificaţie în supranatural! Văzînd ce-am devenit, pot să cred absolut orice! Tu n-ai putea? Şi, crezînd asta, fiind atît de dezorientat, acum pot să accept cel mai fantastic adevăr: că toate astea n-au nici un sens.”

Mergeam cu spatele spre uşă, îndepărtîndu-mă de chipul lui uimit, văzîndu-l cum îşi ţinea mîna în faţa buzelor şi cum a îndoit apoi degetul, înfigîndu-l în palmă. „Nu! Vino înapoi…”, a şoptit el.

„Nu, nu acum. Lasă-mă să plec. Doar pentru o vreme… lasă-mă să plec… Nimic nu s-a schimbat; totul e la fel. Lasă-mi timp să pricep asta… lasă-mă să plec.”

Înainte de a închide uşa am mai aruncat o privire înapoi. Claudia era cu faţa spre mine, deşi stătea la fel ca înainte, cu mîinile împreunate pe genunchi. Atunci a făcut un gest, la fel de subtil ca zîmbetul ei care conţinea o vagă tristeţe, pentru a-mi da de înţeles că trebuia să continui.

Voiam să fug din teatru, să ies pe străzile Parisului şi să hoinăresc, să las multiplele şocuri acumulate să-şi piardă din putere. Dar, bîjbîind prin culoarul din piatră al pivniţei, m-am simţit derutat. Probabil că eram incapabil să-mi impun voinţa. Mi se părea mai absurd ca oricînd că Lestat murise, dacă murise cu-adevărat; şi, gîndindu-mă la el, aşa cum se părea că făceam mereu, l-am privit cu mai multă simpatie decît altădată. Pierdut ca noi toţi ceilalţi. Nu fusese apărătorul gelos al unor secrete pe care se temea să le împărtăşească. Nu ştia nimic. Nu era nimic de ştiut.

Numai că nu acela era gîndul care mi-a apărut treptat clar în minte. Îl urîsem pentru ce nu trebuia; da, era adevărat. Dar încă nu înţelegeam complet acest lucru. Zăpăcit, m-am aşezat, în cele din urmă, pe una din treptele acelea întunecate, lumina din sala de bal aruncîndu-mi umbra pe podeaua tare; mi-am luat capul în mîini, simţindu-mă cuprins de oboseală. Mintea îmi spunea: Dormi. Dar şi mai profund, îmi spunea: Visează. Şi, totuşi, n-am făcut nici o mişcare pentru a mă întoarce la Hotel Saint-Gabriel, care acum mi se părea un loc foarte sigur şi plăcut, un loc de consolare subtilă şi voluptuoasă pentru muritori unde puteam să stau într-un fotoliu de catifea cărămizie, să-mi pun un picior pe taburet şi să privesc cum limbile de foc lingeau placa de marmură, uitîndu-mă în oglinzile lungi ca o fiinţă umană gînditoare. Fugi într-acolo, îmi spuneam, fugi de tot ce te trage înapoi. Şi, din nou mi-a venit în minte acelaşi gînd: L-am nedreptăţit pe Lestat. L-am urît pentru ce nu trebuia. Am şoptit acest lucru acum, încercînd să-l scot din băltoaca întunecată şi nedesluşită a minţii mele, iar şoapta s-a auzit ca un rîcîit în treptele de piatră.

Deodată, mi-a ajuns la urechi o voce stinsă, prea slabă pentru a aparţine unui muritor: „Cum aşa? Cum l-ai nedreptăţit?”

M-am întors atît de brusc, încît mi s-a tăiat răsuflarea. Un vampir se afla lîngă mine, atît de aproape încît putea să-mi atingă umărul cu vîrful cizmei, stînd cu genunchii la piept şi cu mîinile împreunate în jurul lor. O clipă am avut impresia că mă înşeală vederea. Era vampirul şarlatan, despre care Armand spusese că îl chema Santiago.

Totuşi, nimic din atitudinea lui nu îl trăda pe cel care fusese înainte, acea creatură diabolică, detestabilă pe care o văzusem cu numai cîteva ceasuri în urmă, cînd pusese mîna pe mine şi Armand îl lovise. Mă privea pe deasupra genunchilor, părul îi era răvăşit, gura relaxată, fără urmă de perfidie.

„Nu e important pentru nimeni altcineva”, i-am spus eu, teama din mine a începînd să dispară.

„Dar ai rostit un nume; te-am auzit rostind un nume”, a spus el.

„Un nume pe care nu vreau să-l mai repet”, am zis eu, ocolindu-i privirea. Am văzut cum mă păcălise, de ce umbra lui nu se suprapusese peste a mea; stătea ghemuit în umbra mea. Gîndul că se furişase pe scara aceea pentru a se aşeza în spatele meu era puţin tulburător. Totul în legătură cu el era tulburător şi mi-am reamintit că, în nici un caz, nu trebuia să am încredere în el. Mi se părea că Armand, cu puterea lui de a hipnotiza, folosise adevărul maxim pentru a se prezenta; îmi aflase starea de spirit fără să fie nevoit să apeleze la cuvinte. Dar acest vampir era un mincinos. Îi simţeam puterea, o putere primitivă şi zdrobitoare, aproape la fel de mare ca cea a lui Armand.

„Ai venit la Paris să ne cauţi şi acum stai singur pe trepte…, a zis el pe un ton împăciuitor. De ce nu vii la noi? De ce nu ne povesteşti despre persoana al cărei nume l-ai rostit? Ştiu cine era, cunosc numele.”

„Nu-l cunoşti, n-ai cum. Era un muritor”, i-am spus eu apoi, mai mult din instinct decît din convingere. Gîndul în legătură cu Lestat mă tulbura, gîndul că acea creatură ar fi putut şti de moartea lui Lestat.

„Ai venit aici să te gîndeşti la muritori, la dreptatea făcută muritorilor?” a întrebat el, dar în tonul lui nu se simţea nici urmă de reproş sau batjocură.

„Nu te supăra, dar am venit ca să fiu singur. Ăsta e adevărul”, am murmurat eu.

„Singur, în starea asta de spirit, cînd nici nu mi-ai auzit paşii… Îmi placi. Aş vrea să vii sus.” Şi, în timp ce spunea asta, m-a tras uşor în picioare lîngă el.

În clipa aceea, uşa camerei lui Armand s-a deschis, aruncînd o rază lungă de lumină pe culoar. L-am auzit venind şi Santiago mi-a dat drumul. Am rămas locului, buimac. Armand a apărut la picioarele scării, ţinînd-o pe Claudia în braţe. Ea avea pe chip aceeaşi expresie nătîngă pe care o avusese cît vorbisem eu cu Armand. Era ca şi cum ar fi fost furată de propriile gînduri şi nu mai vedea nimic în jur; îmi amintesc că am remarcat asta, deşi n-am ştiut ce să cred că persista încă. Am luat-o repede de la Armand şi i-am simţit membrele moi, de parcă ne-am fi aflat amîndoi în sicriu, furaţi de acel somn paralizant.

Atunci, cu o lovitură puternică a braţului, Armand l-a împins pe Santiago. Mi s-a părut că acesta a căzut pe spate, dar s-a ridicat din nou şi Armand l-a împins spre capul scării, toate astea petrecîndu-se atît de iute, încît nu le vedeam decît umbra veşmintelor şi nu le auzeam decît zgomotul cizmelor pe piatră. Apoi, Armand a rămas singur în capul scării şi eu am urcat spre el.

„Nu puteţi pleca în siguranţă în noaptea asta, mi-a şoptit el. Vă suspectează. Şi datorită faptului că v-am adus aici, simte că e dreptul lui să vă cunoască mai bine. Siguranţa noastră depinde de asta.” M-a condus încet în sala de bal, dar apoi s-a întors şi şi-a apropiat buzele de urechea mea. „Trebuie să te previn. Nu răspunde la nici o întrebare. Întreabă şi vei afla adevăr după adevăr. Dar nu dezvălui nimic, absolut nimic, mai ales despre originea voastră.”

După aceea s-a depărtat de noi, făcîndu-ne însă semn să-l urmăm în întunericul în care erau adunaţi toţi ceilalţi, aidoma unor statui din marmură, cu chipurile şi mîinile mult prea identice cu ale noastre. Atunci am avut o puternică senzaţie că toţi eram făcuţi din acelaşi material, gînd care îmi trecuse prin minte doar ocazional, în cursul anilor îndelungaţi petrecuţi la New Orléans; şi m-a tulburat, mai ales cînd am văzut unul sau mai mulţi dintre ceilalţi reflectaţi în oglinzile lungi care întrerupeau mulţimea de picturi murale îngrozitoare.

Claudia a părut că se trezească în clipa în care am dat peste unul din fotoliile din lemn de stejar şi m-am aşezat. S-a aplecat spre mine şi mi-a spus ceva ciudat de incoerent, ce părea să însemne că trebuia să fac cum zicea Armand: să nu dezvălui nimic în legătură cu originea noastră. Aş fi vrut să vorbesc cu ea, dar am văzut că acel vampir înalt, Santiago, ne urmărea, plimbîndu-şi încet privirea de Ia noi la Armand. Cîteva femei vampir se strînseseră în jurul lui Armand, şi am simţit o tulburare profundă cînd le-am văzut luîndu-l de mijloc. Nu m-au uimit forma lor perfectă, trăsăturile lor delicate şi mîinile graţioase care erau tari ca sticla datorită naturii de vampir şi nici ochii lor răpitori, care acum erau aţintiţi asupra mea în tăcere; ceea ce m-a uimit a fost teribila mea gelozie. Mi-a fost teamă cînd le-am văzut atît de aproape de el, mi-a fost teamă cînd el s-a întors şi le-a sărutat pe rînd. Iar cînd le-a adus lîngă mine, am fost nesigur şi ameţit.

Estelle şi Celeste sînt numele pe care mi le amintesc, nişte frumuseţi de porţelan care o mîngîiau pe Claudia ca nişte persoane oarbe, trecîndu-şi mîinile peste părul ei strălucitor, atingîndu-i pînă şi buzele, în timp ce ea, cu ochii încă înceţoşaţi şi reci, suporta tot, ştiind ceea ce ştiam şi eu, iar ele păreau incapabile să priceapă: şi anume că o minte de femeie la fel de ascuţită şi distinctă ca ale lor era adăpostită de acel trup micuţ. Văzînd-o cum se întorcea spre ele, cum îşi ţinea rochia de culoarea levănţicăi şi cum zîmbea cu răceală adoraţiei lor, m-am gîndit de cîte ori trebuia să fi uitat şi eu acest lucru, vorbindu-i ca unui copil, mîngîind-o prea liber, luînd-o în braţe cu atitudinea unui adult faţă de un copil. Mintea mi s-a îndreptat în trei direcţii: la seara trecută, la Hotel Saint-Gabriel, care părea la o distanţă de un an, cînd ea a vorbit cu ranchiună despre iubire, la şocul meu puternic în faţa dezvăluirilor lui Armand sau a absenţei acestora şi la absorbţia tăcută a vampirilor din jurul meu, care şopteau în bezna de sub acele picturi murale groteşti. Căci puteam afla multe lucruri de la vampiri fără să fie nevoie să pun măcar o singură întrebare, iar viaţa vampirilor parizieni era exact cum mă temusem, exact cum apăruse pe scena teatrului de deasupra.

Luminile slabe erau obligatorii, iar picturile apreciate în totalitate înmulţeau aproape în fiecare noapte, cînd cîte un vampir aducea o nouă gravură sau un nou tablou realizate de vreun artist contemporan. Celeste, care-şi ţinea mîna rece pe braţul meu, vorbea dispreţuitoare despre oameni ca despre creatorii acelor tablouri, iar Estelle, care acum o ţinea pe Claudia pe genunchi, mi-a subliniat, mie, naivul colonist, că vampirii nu făcuseră acele orori ei înşişi, ci doar le adunaseră, confirmînd iar şi iar că oamenii erau capabili de mult mai mult rău decît vampirii.

„E ceva rău în a face asemenea tablouri?” a întrebat Claudia, cu voce ei lipsită de orice nuanţă.

Celeste şi-a dat pe spate buclele negre şi a început să rîdă. „Ce se poate imagina se poate face, a spus ea repede, dar în ochi i se citea o oarecare ostilitate. Bineînţeles, ne chinuim să rivalizăm cu oamenii în crime de tot felul, nu-i aşa?” S-a aplecat puţin şi a atins genunchiul Claudiei, dar aceasta doar a privit-o cum rîdea cu nervozitate. Santiago s-a apropiat şi a adus vorba de camerele noastre de la Hotel Saint-Gabriel; înspăimîntător de nesigure, a zis el, făcînd un gest teatral exagerat din mîini. Şi precizia cu care cunoştea acele încăperi era uluitoare. Ştia lada în care dormeam şi pe care o considera ceva vulgar. „Veniţi aici! mi-a spus el cu acea simplitate aproape copilărească de care dăduse dovadă pe scară. Trăiţi alături de noi şi asemenea precauţii n-or să mai fie necesare. Avem paznicii noştri. Dar, ia spune-mi, de unde veniţi?” a întrebat el, lăsîndu-se în genunchi, cu mîna pe braţul fotoliului meu. „Vocea ta, cunosc accentul ăsta, mai spune ceva.” Eram puţin îngrozit la gîndul că franceza mea avea un accent, dar nu asta mă preocupa acum. Avea o voinţă de fier şi era extrem de posesiv, oferindu-mi o imagine a acelui caracter posesiv care se dezvolta în mine din ce în ce mai mult. Vampirii din jurul nostru continuau să vorbească, Estelle explicînd că negrul era culoarea potrivită pentru hainele unui vampir, că rochiţa pastel a Claudiei era frumoasă, dar lipsită de gust. „Ne contopim cu noaptea, a spus ea. Avem o licărire funebră.” Apropiindu-şi obrazul de al Claudiei, a rîs pentru a-şi atenua critica; au rîs şi Céleste şi Santiago, toată încăperea părînd animată de rîsetele acelea ca nişte clinchete nepămînteşti, vocile supranaturale aflîndu-şi ecoul între pereţii pictaţi şi făcînd să pîlpîie flăcările fragile ale lumînărilor. „Ah, dar să acoperi asemenea bucle”, a zis Celeste, jucîndu-se acum cu părul auriu al Claudiei. Atunci am observat ceea ce trebuia să fi fost evident: toţi îşi vopsiseră părul în negru, cu excepţia lui Armand; acest lucru, împreună cu veşmintele negre, dădea şi mai mult acea impresie supărătoare că ar fi fost nişte statui create de aceeaşi daltă şi pensulă. Nu pot să-ţi explic prea bine cît de mult m-a tulburat impresia asta. Părea să stîrnească ceva în adîncul fiinţei mele, ceva ce nu puteam desluşi prea bine.

M-am dus spre una din oglinzile înguste şi i-am privit pe toţi peste umăr. Claudia strălucea ca un giuvaer în mijlocul lor; la fel ca băiatul muritor care dormea în cealaltă încăpere. Mi-am dat seama că îi găseam îngrozitor de monotoni: monotonie, monotonie oriunde mă uitam, ochii lor scînteietori de vampiri repetîndu-se, minţile lor ca un clopot de aramă lipsit de strălucire.

Numai cunoştinţele de care aveam nevoie m-au rupt de acele gînduri. „Vampirii din estul Europei…, spunea Claudia. Sînt nişte monştri, ce legătură au cu noi?”

„Morţi vii, a răspuns Armand încet, de la distanţă, contînd pe acele urechi perfecte ce vor putea să audă ceea ce era mai stins decît o şoaptă. În încăpere s-a făcut linişte. Sîngele lor e altfel, dezgustător. Se înmulţesc la fel ca noi, dar fără pricepere sau grijă. Pe vremuri…” A tăcut brusc, îi vedeam chipul în oglindă. Era ciudat de rigid.

„Hai, spune-mi de vremurile alea”, a zis Céleste cu o voce piţigăiată, omenească. Era ceva răutăcios în tonul ei.

Santiago şi-a luat acelaşi aer ademenitor. „Da, povesteşte-ne despre adunările vrăjitoarelor şi ierburile care ne fac invizibili, a spus el zîmbind. Şi despre arderile pe rug!”

Armand şi-a aţintit privirea asupra Claudiei. „Feriţi-vă de acei monştri, a zis el şi apoi şi-a îndreptat privirea calculat spre Santiago şi Céleste. Strigoii aceia vă vor ataca ca şi cum aţi fi oameni.”

Celeste s-a cutremurat, mormăind ceva dispreţuitor, ca o aristocrată ce vorbea despre nişte veri prost crescuţi, care purtau acelaşi nume. Dar eu mă uitam la Claudia, pentru că mi se părea că privirea ei era din nou înceţoşată, la fel ca mai devreme. Şi-a luat brusc ochii de la Armand.

Glasurile celorlalţi s-au auzit din nou, afectate, povestindu-şi despre uciderile din seara aceea, descriind un episod sau altul fără nici un pic de emoţie, provocările la cruzime izbucnind din cînd în cînd asemeni unor fulgere albe: un vampir înalt şi slab era atacat într-un colţ pentru o romantizare inutilă a vieţii muritorilor, lipsă de spiritualitate, refuz de a face cel mai amuzant lucru aflat la îndemînă. Era simplu, ridica din umeri, vorbea rar şi cădea pradă unei tăceri lungi stupefiate, ca şi cum, aproape înecat cu sînge, ar fi preferat să intre în sicriul lui decît să rămînă acolo. Şi totuşi, a rămas, ţinut de forţa acelui grup nefiresc, care făcuse din nemurire un club al conformiştilor. Ce părere ar fi avut, oare, Lestat? El fusese acolo? Ce-l făcuse să plece? Nimeni nu-i poruncise lui Lestat — era stăpînul micului său cerc, dar ce i-ar mai fi preţuit cu toţii inventivitatea, felul cum se juca cu victimele. Şi pierderea… acel cuvînt, acea valoare care fusese extrem de importantă pentru mine ca vampir novice şi despre care se vorbea atît de des. Ai „pierdut” ocazia să ucizi acel copil. Ai „pierdut” ocazia să o sperii pe femeia aceea sau să-l aduci pe omul acela în pragul nebuniei, lucruri pe care le-ai fi realizat cu o simplă prestidigitaţie.

Îmi vuia capul. O obişnuită durere de cap caracteristică muritorilor. Tare aş fi vrut să plec de lîngă vampirii aceia şi numai făptura depărtată a lui Armand mă ţinea în loc, în ciuda avertismentelor lui. Acum părea foarte departe de ceilalţi, deşi încuviinţa destul de des şi rostea din cînd în cînd cîte un cuvînt aşa încît să pară că făcea parte dintre ei, ridicînd mîna doar rareori de pe laba de leu a fotoliului său. Îmi creştea inima cînd îl vedeam astfel, cînd observam că nimeni din acel grup restrîns nu îi atrăgea privirea, aşa cum i-o atrăgeam eu şi că nimeni nu i-o susţinea din cînd în cînd, aşa cum i-o susţineam eu. Totuşi, rămînea departe de mine doar privirea revenindu-i mereu asupra mea. Avertismentul lui îmi răsuna în urechi şi, totuşi, îl nesocoteam. Voiam să plec din teatrul acela şi stăteam abătut, adunînd, în sfîrşit, informaţii care se dovedeau nefolositoare şi extrem de plictisitoare.

„Dar printre voi nu există nici o crimă?” a întrebat Claudia fixîndu-şi ochii violeţi asupra mea, în oglindă, în timp ce stăteam cu spatele la ea.

„Crimă! Plictiseală!” a stigat Estelle şi a îndreptat un deget alb spre Armand. Acesta a rîs uşor din locul depărtat în care se afla, în celălalt capăt al încăperii. „Plictiseala e moarte!” a strigat ea şi şi-a dezvelit colţii, aşa încît Armand şi-a dus leneş mîna la frunte într-un gest teatral de teamă şi cădere.

Dar Santiago, care urmărea totul cu mîinile împreunate la spate, a intervenit. „Crimă! a spus el. Da, există o crimă. Una pentru care am căuta un alt vampir pînă l-am distruge. Nu ghiceşti care?” De la Claudia s-a uitat la mine şi apoi din nou la chipul ei ca o mască. „Ar trebui să ştiţi voi care sînteţi atît de secretoşi în legătură cu vampirul care v-a făcut.”

„Şi, de ce, mă rog?” a întrebat ea, făcînd ochii mari, dar continuînd să-şi ţină mîinile în poală.

Liniştea s-a lăsat încet-încet deasupra încăperii, toate acele chipuri albe fiind întoarse spre Santiago, care stătea cu un picior înainte şi cu mîinile la spate, dominînd-o pe Claudia. Ochii i-au sclipit cînd şi-a dat seama că le cucerise atenţia. Apoi a venit încet în spatele meu şi mi-a pus o mînă pe umăr. „Nu ghiceşti despre ce crimă e vorba? Nu ţi-a spus vampirul maestru?”

Răsucindu-mă încet cu mîinile acelea familiare, m-a bătut pe piept în ritmul înteţit al inimii mele.

„E crima care înseamnă moarte pentru orice vampir care o comite. Să-ţi ucizi semenul!”

„Aaaah!” a strigat Claudia, rîzînd în hohote. Mergea acum, însoţită de şoapta rochiei de mătase şi de zgomotul paşilor. Luîndu-mă de mînă, a spus: „Mi-era aşa de teamă să nu fie cea de a te naşte ca Venus din spuma mării, cum a fost cazul nostru! Vampir-maestru! Vino, Louis, să mergem!” mi-a zis ea, trăgîndu-mă.

Armand rîdea. Santiago stătea nemişcat. Armand a fost cel care s-a ridicat cînd am ajuns la uşă. „Sînteţi bineveniţi mîine seară, a spus el. Şi seara următoare.”

— Cred că n-am răsuflat pînă am ajuns în stradă. Continua să plouă încă şi toată strada părea udă şi pustie, dar frumoasă. Cîteva hîrtii zburau în vînt, o trăsură lucioasă trecea încet în tropotul ritmat al calului. Cerul era de un violet pal. Am grăbit pasul, avînd-o pe Claudia alături, care, la un moment dat, s-a supărat că făceam paşii prea mari şi mi s-a urcat în braţe.

„Nu-mi plac”, mi-a spus ea cu o furie rece, cînd ne-am apropiat de Hôtel Saint-Gabriel. Pînă şi holul imens şi puternic luminat al acestuia era pustiu la acea oră matinală. Am trecut repede pe lîngă funcţionarii somnoroşi. „Am umblat prin toată lumea după ei şi acum îi dispreţuiesc!”

Şi-a scos pelerina şi s-a dus în mijlocul camerei. O rafală de ploaie a izbit uşa-fereastră. Am aprins luminile una cîte una, ridicînd sfeşnicul cu mai multe braţe la flăcările lămpilor cu gaz de parcă aş fi fost Lestat sau Claudia. Apoi, căutînd fotoliul din catifea cărămizie la care mă gîndisem în pivniţa aceea, m-am prăbuşit în el, epuizat. Mi s-a părut că încăperea era în flăcări; cînd privirea mi s-a oprit asupra unui tablou în ramă aurie, care înfăţişa nişte copaci pastelaţi şi ape cristaline, vraja vampirilor s-a destrămat. Nu ne puteau atinge acolo şi, totuşi, ştiam că era o minciună, o minciună prostească.

„Sînt în primejdie, în primejdie”, a spus Claudia cu acea mînie mocnită.

„Dar cum ar putea să ştie ce i-am făcut? Şi, în plus, amîndoi sîntem în primejdie! Crezi vreo clipă că nu-mi recunosc vina? Şi chiar dacă ai fi fost singura…” M-am întins spre ea cînd s-a apropiat, dar m-a ţintuit cu privirea ei rece şi mi-am lăsat mîinile să cadă moi pe lîngă trup. „Crezi că te-aş lăsa singură în faţa primejdiei?”

Zîmbea. O clipă nu mi-a venit să cred. „Nu, nu m-ai lăsa, Louis. Nu m-ai lăsa. Primejdia te ţine lîngă mine…”

„Dragostea mă ţine lîngă tine”, am spus eu încet.

„Dragostea? a întrebat ea gînditoare. Ce vrei să spui cu asta?” Atunci, ca şi cum mi-ar fi citit durerea pe chip, a venit şi şi-a pus mîinile pe obrajii mei. Era rece şi nesatisfăcută, la fel cum şi eu eram rece şi nesatisfăcut, întărîtat de acel băiat muritor, dar nesatisfăcut.

„Că întotdeauna trebuie să fii sigură de dragostea mea, i-am spus eu. Că sîntem uniţi…” Dar chiar în clipa în care spuneam acele cuvinte, mi-am simţit veche convingere zdruncinată; simţeam acelaşi chin pe care-l simţisem cu o seară în urmă, cînd ea mi-a făcut acele reproşuri legate de pasiunea caracteristică muritorilor. I-am întors spatele.

„M-ai lăsa pentru Armand, dacă ţi-ar face un semn…”

„Niciodată…”, i-am spus eu.

„M-ai părăsi şi el te vrea la fel de mult cît îl vrei tu. Te-a aşteptat…”

„Niciodată…” M-am ridicat şi m-am dus spre ladă. Uşile erau încuiate, dar nu i-ar fi putut împiedica pe acei vampiri să intre. Numai noi îi puteam împiedica, trezindu-ne cît de devreme ne permitea lumina. M-am întors spre ea şi am chemat-o, iar ea a venit lîngă mine. Aş fi vrut să-mi ascund faţa în părul ei, să-i cer iertare. Pentru că, de fapt, avea dreptate; şi, totuşi, o iubeam, o iubeam la fel ca întotdeauna. Cînd am tras-o lîngă mine, mi-a spus: „Ştii ce mi-a zis tot timpul, fără să scoată, de fapt, nici un cuvînt? Ştii care a fost esenţa transei în care m-a făcut să cad, aşa încît ochii mei nu puteau decît să se uite la el şi el mă manevra ca şi cum inima mi-ar fi fost acţionată de sfori?”

„Deci ai simţit şi tu…”, am şoptit. „Deci a fost la fel.”

„M-a făcut să-mi pierd orice putere!” a zis ea, şi am revăzut-o sprijinită de cărţile acelea de pe biroul lui, cu gîtul moale şi cu mîinile fără vlagă.

„Ce tot spui? Că ţi-a vorbit, că…”

„Fără cuvinte!” a repetat ea. Vedeam lămpile cu gaz micşorîndu-se, flăcările lumînărilor prea solide în nemişcarea lor. Ploaia răpăia în geamuri. „Ştii ce-a spus… că ar trebui să mor!” a şoptit ea. „Că ar trebui să te las liber.”

Eu am scuturat din cap şi, totuşi, în inima mea monstruoasă, am simţit un val de emoţie. Spunea adevărul şi îl credea. Avea ca un fel de peliculă pe ochi, sticloasă şi argintie. „Îmi absoarbe viaţa”, a zis ea şi buzele îi tremurau atît de tare, încît nu mai puteam suporta. Am strîns-o în braţe, dar ochii îi înotau în lacrimi. „A scos orice urmă de viaţă din băiatul care îi este sclav, din mine care i-aş fi sclavă. Te iubeşte. Te iubeşte. Ar vrea nespus să te aibă şi n-ar dori să-i stau în cale.”

„Nu-l înţelegi!” am insistat eu, sărutînd-o; aş fi vrut s-o acopăr cu sărutări, pe obraji, pe buze.

„Nu, îl înţeleg chiar foarte bine, a şoptit ea sub buzele mele, exact cînd acestea o sărutau. Tu nu-l înţelegi. Dragostea te-a orbit, fascinaţia faţă de cunoştinţele şi puterea lui. Dacă ai şti cum bea moartea, l-ai urî mai mult decît l-ai urît vreodată pe Lestat. Louis, nu trebuie să te mai întorci la el niciodată îţi spun, sînt în primejdie!”

— Seara următoare, devreme, am lăsat-o, fiind convins că Armand era singurul dintre vampirii din teatru în care se putea avea încredere. Ea mi-a dat drumul şovăind şi am fost extrem de tulburat de expresia ochilor ei. Nu ştia ce era acea slăbiciune şi, totuşi, vedeam teamă şi ceva ca o înfrîngere atunci cînd m-a lăsat să plec. M-am grăbit să-mi îndeplinesc misiunea, aşteptînd lîngă teatru pînă cînd a dispărut şi ultimul spectator, iar portarii încuiau uşile.

Nu ştiam ce gîndesc despre mine. Or fi crezînd că eram un actor, la fel ca ceilalţi, care nu îşi îndepărtase machiajul? N-avea importanţă. Ceea ce a avut importanţă a fost faptul că m-au lăsat să intru şi am trecut pe lîngă ei şi pe lîngă cei cîţiva vampiri din sala de bal fără să fiu oprit, ajungînd, în cele din urmă, la uşa deschisă a lui Armand. M-a văzut imediat, fără îndoială că-mi auzise paşii cu mult înainte şi m-a poftit să iau loc. Era ocupat cu băiatul lui muritor, care mînca peşte şi carne pe birou, dintr-o farfurie de argint. O carafă cu vin alb se afla lîngă el şi, deşi era cuprins de febră şi slăbit după noaptea precedentă, pielea îi era trandafirie, iar căldura şi parfumul lui erau un chin pentru mine. Se părea că nu şi pentru Armand, care stătea pe fotoliul de piele de lîngă cămin în faţa mea, întors spre băiat, cu braţele încrucişate pe braţul de piele al fotoliului. Băiatul şi-a umplut paharul, ridicîndu-l acum în semn de salut. „Stăpîne”, a spus el, privindu-mă cu ochi sclipitori şi zîmbind, dar toastul îi era adresat lui Armand.

„Sclavul tău”, a şoptit Armand trăgînd aer în piept, cuprins de pasiune. Se uita cum băiatul bea cu poftă. Îl vedeam savurîndu-i buzele ude, carnea moale a gîtului în timp ce vinul aluneca. Apoi, băiatul a luat o bucăţică de carne albă, făcînd acelaşi semn de salut, şi a mestecat-o încet, cu privirea aţintită asupra lui Armand. Era ca şi cum el s-ar fi delectat cu masa aceea, sorbind acea parte a vieţii de care nu se mai putea bucura decît cu privirea. Deşi părea captivat totul era calculat; nu era deloc acea tortură pe care o simţisem cu ani în urmă, cînd stătusem lîngă fereastra lui Babette, tînjind după viaţa omenească.

După ce-a terminat, băiatul a îngenuncheat cu braţele după gîtul lui Armand, ca şi cum acea carne rece ca gheaţa i-ar fi plăcut cu-adevărat. Şi mi-am amintit de noaptea cînd Lestat mi-a apărut pentru prima oară, cum păreau să-i ardă ochii, cum îi lucea faţa albă. Aşa cum îţi par ţie acum.

În cele din urmă, s-a terminat. S-a dus să se culce, iar Armand a închis porţile de aramă. Peste cîteva minute, cu burta plină, băiatul a aţipit şi Armand s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă cu ochii lui mari, frumoşi, liniştiţi şi, în aparenţă, inocenţi. Cînd i-am simţit cum mă atrag spre el, mi-am coborît privirea, mi-am dorit ca focul să fi ars în cămin, dar nu rămăsese decît cenuşă.

„Mi-ai zis să nu spun nimic despre originea mea, de ce?” l-am întrebat eu, privindu-l. Era ca şi cum el mi-ar fi simţit reţinerea, dar nu s-a supărat, ci doar s-a uitat la mine puţin mirat. Eu, însă, eram slab, prea slab pentru mirarea lui, şi mi-am ferit din nou privirea.

„L-aţi ucis pe vampirul care v-a creat? De aceea sînteţi aici fără el, de aceea nu vreţi să spuneţi cum îl cheamă? Santiago crede că aţi făcut-o.”

„Şi, dacă ar fi adevărat, sau dacă nu v-am putea convinge de contrariu, ai încerca să ne distrugi?” l-am întrebat eu.

„N-aş încerca să vă fac nimic, a zis el calm. Dar, aşa cum ţi-am mai spus, nu sînt conducătorul aici, nu în sensul în care m-ai întrebat.”

„Totuşi ei te consideră conducător, nu? Şi pe Santiago l-ai îndepărtat de mine de două ori.”

„Sînt mai puternic decît Santiago, mai bătrîn. Santiago e mai tînăr decît tine”, a spus el cu o voce simplă, lipsită de mîndrie. Erau nişte realităţi.

„Nu vrem să ne certăm cu voi.”

„Cearta a şi început, a zis el. Dar nu cu mine. Cu cei de sus.”

„Ce motiv are el să ne suspecteze?”

Acum părea să se gîndească, cu privirea plecată şi cu bărbia sprijinită de pumnul strîns. După un moment îndelungat, care a părut interminabil şi-a ridicat privirea. „Pot să-ţi ofer destule motive”, a spus el. „Că eşti prea tăcut. Că vampirii sînt foarte puţini şi trăiesc cu groază de concurenţă, alegîndu-şi cu mare grijă novicii, asigurîndu-se că îi respectă foarte mult pe ceilalţi. În clădirea asta sînt cincisprezece vampiri şi acest număr e păzit cu gelozie. Se tem de vampirii slabi; şi eu pot să spun acelaşi lucru. E foarte evident pentru ei că ai defecte: simţi prea mult, gîndeşti prea mult. Aşa cum ai spus tu însuţi, nu pui prea mare preţ pe detaşarea tipică vampirilor. Şi, pe urmă, mai e şi acel copil misterios: un copil care nu poate să crească niciodată, nu-şi poate purta niciodată singur de grijă. N-aş face un vampir din băiatul ăsta nici dacă viaţa, care e atît de preţioasă pentru mine, i-ar fi serios ameninţată, pentru că e prea tînăr, nu e destul de puternic: şi tu vii cu acest copil. Ce fel de vampir a putut s-o creeze, se întreabă ei; tu ai făcut-o? Deci, vezi, aduci cu tine aceste defecte şi acest mister şi, totuşi, păstrezi tăcerea. Nu se poate avea încredere în tine. Iar Santiago caută o scuză. Numai că există şi un alt motiv, mai aproape de adevăr decît tot ce ţi-am spus pînă acum. Cînd l-ai întîlnit pe Santiago pentru prima oară, în Cartierul Latin, l-ai numit, din păcate… bufon.”

„Aaaah”, am spus eu lăsîndu-mă pe spate.

„Poate ar fi fost mai bine dacă n-ai fi spus nimic”. A zîmbit cînd a văzut că înţelegeam ironia aceea.

Am stat şi m-am gîndit la ce spusese şi ceea ce cîntărea foarte mult erau avertismentele ciudate ale Claudiei, că acel tînăr cu ochi blînzi îi spusese „Mori” şi, mai mult, dezgustul meu din ce în ce mai mare faţă de vampirii din sala de bal de deasupra.

Simţeam o dorinţă extraordinară de a discuta cu el despre aceste lucruri. Despre teama ei, nu, nu încă, deşi, cînd îl priveam în ochi, nu-mi venea să cred că încercase să-şi impună puterea asupra ei: ochii lui spuneau: Trăieşte. Ochii lui spuneau: Învaţă. Şi, ah, cît de mult aş fi vrut să-i mărturisesc tot ceea ce nu înţelegeam; cum, umblînd prin lume toţi acei ani, descoperisem în final, cu uimire, că acei vampiri de deasupra făcuseră din nemurire un club al capriciilor şi conformismului ieftin. Şi, totuşi, în ciuda acelei tristeţi, acelei zăpăceli, un gînd era limpede: De ce ar fi trebuit să fie altfel? La ce mă aşteptasem? Ce drept aveam eu să fiu atît de dezamăgit de Lestat, încît să-l las să moară? Pentru că nu voia să-mi arate ceea ce trebuia să găsesc în mine însumi? Care fuseseră cuvintele lui Armand? „Singura putere care există se află în noi înşine…”

„Ascultă-mă, mi-a spus el. Trebuie să te fereşti de ei. Chipul tău nu ascunde nimic. Mi-ai ceda acum dacă ţi-aş pune întrebări. Uită-te în ochii mei.”

N-am făcut-o. Mi-am fixat privirea asupra unuia din tablourile mici de deasupra biroului, pînă cînd acesta a încetat să mai reprezinte Madona cu Pruncul şi a devenit o armonie de linie şi culoare. Pentru că ştiam că ceea ce-mi spunea el era adevărat.

„Atunci opreşte-i, spune-le că nu vrem să facem nici un rău. De ce nu poţi să faci asta? Tu însuţi ai spus că nu sîntem duşmanii voştri, indiferent ce-am fi făcut…”

L-am auzit oftînd uşor. „Deocamdată i-am oprit, a zis el. Dar nu vreau să am asupra lor puterea necesară pentru a-i opri de tot. Pentru că, dacă aş exercita o asemenea putere, atunci ar trebui s-o apăr. Şi mi-aş face duşmani. Ar trebui să mă feresc veşnic de duşmani, cînd tot ce vreau eu e un anumit spaţiu, o anumită pace. Sau să nu mai fiu aici. Accept acest gen de sceptru pe care mi l-au oferit, dar nu ca să-i stăpînesc, ci doar ca să-i ţin la distanţă.

„Ar fi trebuit să-mi dau seama”, am spus eu, continuînd să privesc tabloul.

„În cazul ăsta trebuie să te fereşti. Celeste făcînd parte dintre vampirii cei mai bătrîni are foarte multă putere, şi e geloasă pe frumuseţea fetiţei. Iar Santiago, după cum poţi să-ţi dai seama, abia aşteaptă o cît de mică dovadă a faptului că sînteţi proscrişi.”

M-am întors încet şi l-am privit cum stătea în acea nemişcare stranie, de parcă n-ar fi fost viu. Momentul s-a prelungit. Îi auzeam cuvintele, de parcă le-ar fi repetat: „Tot ce vreau eu e un anumit spaţiu, o anumită pace. Sau să nu mai fiu aici.” Şi am simţit o dragoste atît de puternică pentru el, încît a trebuit să fac un efort extraordinar pentru a o ascunde, pentru a sta acolo şi a-l privi numai împotrivindu-mă sentimentului. Cum mi-aş fi dorit eu lucrurile: Claudia să fie oarecum în siguranţă printre vampirii aceia, nevinovată de vreo crimă pe care ei s-o poată descoperi fie de la ea, fie de la altcineva, aşa încît eu să pot fi liber, liber să rămîn în încăperea aceea atîta timp cît aş fi fost binevenit. Chiar tolerat, acceptat acolo în orice condiţii.

Îl vedeam din nou pe băiat, nu dormind în pat, ci îngenuncheat lîngă Armand, cu braţele agăţate de gîtul acestuia. Pentru mine, aceea era o icoană a iubirii. A iubirii pe care o simţeam. Nu era o iubire fizică, te rog să mă înţelegi. Nu despre asta vorbesc, deşi Armand era frumos şi simplu şi nici un fel de intimitate cu el n-ar fi fost dezgustătoare. Pentru vampiri, iubirea fizică atinge punctul culminant şi e satisfăcută doar în momentul uciderii. Vorbesc despre un alt gen de iubire, care mă atrăgea spre el ca spre un profesor cum Lestat nu fusese niciodată. Ştiam că Armand n-ar fi ascuns nici o informaţie. Aş fi trecut prin el ca printr-un geam, ca să mă pot lăfăi în acea cunoaştere, să o absorb şi să cresc. Am închis ochii. Şi mi s-a părut că-l aud vorbind, atît de încet, încît nu eram sigur. Mi se părea că spune: „Ştii de ce mă aflu aici?”

M-am uitat la el din nou, întrebîndu-mă dacă îmi cunoştea gîndurile, dacă le putea citi, dacă putea să aibă o asemenea putere. Acum, după toţi acei ani, îl puteam ierta pe Lestat pentru faptul că nu fusese decît o creatură obişnuită, care nu putuse să-mi arate cum să-mi folosesc puterile; şi, totuşi, tînjeam după asta, aş fi putut cădea pradă, fără să opun rezistenţă. Tristeţea a invadat totul, o tristeţe pentru propria mea slăbiciune şi pentru propria mea dilemă îngrozitoare. Claudia mă aştepta. Claudia, care era fiica şi dragostea mea.

„Ce să fac? am şoptit eu. Să fug de ei, să fug de tine? După toţi anii ăştia…”

„Ei nu contează pentru tine, mi-a zis el, iar eu am zîmbit şi am încuviinţat. Tu ce vrei să faci?” m-a întrebat apoi, cu un glas cît se poate de blînd şi de înţelegător.

„Nu ştii, n-ai puterea asta? l-am întrebat eu. Nu poţi să-mi citeşti gîndurile ca şi cum ar fi cuvinte?”

El a scuturat din cap. „Nu în felul la care te referi tu. Ştiu că primejdia în care vă aflaţi e reală, pentru că e reală pentru voi. Şi ştiu că singurătatea ta, în ciuda iubirii ei, e aproape insuportabilă.”

În clipa aceea m-am ridicat. Ar fi părut foarte simplu să mă ridic, să mă duc la uşă şi să străbat repede culoarul; şi, totuşi, a trebuit să-mi adun fiecare fărîmă de forţă, orice urmă din acel lucru ciudat pe care îl numeam detaşarea mea.

„Îţi cer să-i ţii departe de noi”, am spus eu cînd am ajuns la uşă, dar nu puteam să mă uit la el, nu voiam să-i aud nici măcar blîndeţea vocii.

„Nu pleca”, mi-a zis el.

„N-am încotro.”

Mă aflam pe culoar cînd l-am auzit atît de aproape de mine, încît m-am speriat. Stătea alături de mine, la nivelul ochilor mei şi ţinea o cheie pe care mi-a vîrît-o în mînă.

„Acolo e o uşă, mi-a spus el, arătînd spre capătul întunecat al culoarului, unde crezusem că era doar zid. Şi o scară ce dă pe o stradă laterală pe care n-o foloseşte nimeni altcineva în afară de mine. Du-te pe acolo, ca să nu te întîlneşti cu ceilalţi. Eşti tulburat şi or să vadă imediat.” M-am întors repede, deşi fiecare părticică din mine ar fi vrut să rămînă acolo. „Dă-mi însă voie să-ţi spun ceva, a zis el, apăsîndu-şi uşor dosul palmei de inima mea. Foloseşte-ţi puterea lăuntrică. N-o mai detesta. Foloseşte-o! Şi cînd or să te vadă pe stradă, foloseşte puterea asta ca să-ţi transformi faţa într-o mască şi, în timp ce-i priveşti, spune-ţi în gînd: fereşte-te. Primeşte cuvîntul ăsta ca pe o amuletă pe care ţi-aş fi dat-o s-o porţi la gît. Iar cînd privirea ta o s-o întîlnească pe a lui Santiago sau pe a oricărui alt vampir, vorbeşte-le politicos, dar gîndeşte-te numai şi numai la acel cuvînt. Nu uita ce ţi-am spus. Îţi vorbesc numai pentru că respecţi ceea ce e simplu. Te rog să înţelegi. Asta-i puterea ta.”

Am luat cheia, dar nu-mi amintesc exact momentul în care am vîrît-o în broască sau cînd am urcat scara. Sau unde era el şi ce făcea. În timp ce ieşeam pe strada întunecoasă din spatele teatrului, l-am auzit spunîndu-mi încet de undeva din apropiere: „Vino pe la mine, cînd poţi.” M-am uitat în jur după el, dar nu m-a mirat faptul că nu l-am văzut. La un moment dat mi-a mai spus că nu trebuia să părăsesc Hôtel Saint-Gabriel, că nu trebuia să le ofer celorlalţi fărîma de dovadă a vinovăţiei pe care o voiau. „Vezi tu, să ucizi alţi vampiri e teribil de tentant, de aceea se pedepseşte cu moartea”, a spus el.

Atunci mi s-a părut că mă trezesc. În faţa străzii pariziene sclipind în ploaie, în faţa clădirilor înalte şi înguste care se aflau de o parte şi de alta a mea, în faţa faptului că uşa se închisese, lăsînd un zid întunecat în spatele meu şi că Armand nu mai era acolo.

Şi, deşi ştiam că Claudia mă aştepta, deşi am trecut pe lîngă hotel şi am văzut-o stînd la fereastră în lumina lămpilor, o siluetă mică printre petalele florilor de ceară, m-am îndepărtat de bulevard, lăsînd străzile mai întunecoase să mă înghită, aşa cum făcuseră adesea cele din New Orléans.

Nu că n-aş fi iubit-o; dimpotrivă, ştiam că o iubesc foarte mult, că pasiunea pentru ea era la fel de mare ca aceea pentru Armand. Acum fugeam de amîndoi, lăsînd dorinţa de a ucide să crească în mine ca o febră plăcută ce ameninţa luciditatea, ameninţa durerea.

Prin ceaţa care a urmat ploii am văzut un bărbat venind spre mine. Mi-l amintesc mergînd ca într-un peisaj de vis, căci noaptea din jurul meu era neagră şi ireală. Dealul pe care mă găseam s-ar fi putut afla oriunde în lume, iar luminile calde ale Parisului formau o licărire amorfă în ceaţă. Cu privirea ageră şi beat, omul venea orbeşte chiar în braţele morţii, degetele lui atingîndu-mi oasele feţei.

Încă nu eram înnebunit, disperat. I-aş fi putut spune „Treci”. Cred că buzele mele au format cuvîntul pe care mi-l spusese Armand, „Fereşte-te”. Şi totuşi, l-am lăsat să-şi strecoare braţul îndrăzneţ şi beat pe după mijlocul meu; am cedat în faţa ochilor lui adoratori, glasului care mă implora să mă picteze şi vorbea de căldură, mirosului puternic şi dulceag al uleiurilor care îi pătau cămaşa ce atîrna pe el. Îl urmam prin Montmartre şi i-am şoptit: „Nu faci parte dintre morţi.” Mă conducea printr-o grădină neîngrijită, prin iarba dulce şi udă, rîzînd. „Viu, viu”, am spus eu, iar el mi-a atins obrazul, mîngîindu-mi faţa, strîngîndu-mi bărbia între degete, în timp ce pătrundeam în pătratul luminos al unei intrări joase, faţa lui roşie sclipind în lumina lămpilor cu gaz şi căldura învăluindu-ne, cînd a închis uşa, după noi.

Am văzut orbitele mari şi strălucitoare ale ochilor lui, vinişoarele mici şi roşii care se întindeau spre centrii întunecaţi, acea mînă caldă arzîndu-mi pofta rece în timp ce mă conducea spre un scaun. Atunci am văzut în jurul meu chipuri în flăcări, chipuri ivindu-se prin fumul lămpilor, în sclipirea sobei, o lume minunată a culorilor de pe pînze înconjurîndu-ne sub acel acoperiş jos, în pantă, o explozie de frumuseţe care pulsa şi zvîcnea. „Stai jos, stai jos…” mi-a spus el, punînd mîinile acelea febrile pe pieptul meu, apucate de mîinile mele, totuşi, scăpînd, în timp ce pofta mea creştea în valuri.

Acum îl vedeam stînd mai departe, privind atent, cu paleta în mînă, pînza uriaşă ascunzînd braţul care se mişca. Fără să judec şi neputincios, stăteam acolo cufundîndu-mă în picturile lui, cufundîndu-mă în acei ochi adoratori, pînă cînd ochii lui Armand au dispărut şi Claudia alerga pe culoarul acela din piatră, tropăind, depărtîndu-se de mine, depărtîndu-se de mine.

„Eşti viu…, am şoptit eu. Oase”, mi-a răspuns el. „Oase…” Şi le-am văzut grămezi, scoase din mormintele din New Orléans şi puse în nişte încăperi din spatele cavoului, pentru ca altcineva să poată fi îngropat în acel loc îngust. Mi-am simţit ochii închizîndu-se, foamea devenind agonie, inima strigînd după o inimă vie; apoi l-am simţit venind spre mine, întinzînd mîinile pentru a-mi îndrepta faţa — acel pas fatal, acea mişcare fatală. Un oftat mi-a scăpat de pe buze. „Salvează-te”, i-am şoptit. „Fereşte-te.”

Apoi, ceva s-a întîmplat pe chipul lui strălucitor şi umed, ceva a secat vasele sparte ale pielii lui delicate. S-a dat înapoi şi pensula i-a căzut din mînă. M-am ridicat, simţindu-mi dinţii înfipţi în buze, ochii plini de culorile feţei lui, urechile pline de ţipătul lui strangulat, mîinile pline de acea carne puternică ce se împotrivea, pînă cînd l-am tras spre mine, neputincios, i-am sfîşiat carnea şi i-am supt sîngele care îi dădea viaţă. „Mori, am şoptit eu, ţinîndu-l uşor acum, cu capul căzut pe haina mea, mori”, şi l-am simţit chinuindu-se să-şi ridice privirea spre mine. Apoi am băut din nou şi din nou s-a zbătut, pînă cînd, în cele din urmă, a alunecat la podea moale, şocat şi aproape mort. Totuşi, ochii nu i se închideau.

M-am aşezat în faţa pînzei, slăbit, liniştit, uitîndu-mă la el, la ochii lui înceţoşaţi, propriile mele mîini fiind atît de trandafirii, pielea mea, atît de caldă. „Sînt muritor din nou”, i-am şoptit eu. „Sînt viu. Trăiesc mulţumită sîngelui tău.” Ochii i s-au închis. M-am rezemat de perete şi m-am trezit privind la propriul meu chip.

Nu reuşise să facă decît o schiţă, o serie de linii negre îndrăzneţe, care, totuşi, îmi reprezentau perfect faţa şi umerii, iar culoarea începuse deja să apară sub formă de pete: verdele ochilor, albul obrazului. Dar groaza, groaza de a-mi vedea expresia! Căci o surprinsese perfect şi nu conţinea nimic îngrozitor. Ochii aceia verzi mă priveau din forma abia schiţată cu o extraordinară inocenţă, cu mirarea lipsită de expresie a acelei dorinţe copleşitoare pe care nu o înţelesese. Louis cel din urmă cu o sută de ani, cufundat în ascultarea slujbei, cu buzele desfăcute, cu părul în dezordine şi cu o mînă îndoită în poală, fără vlagă. Un Louis muritor. Cred că rîdeam, acoperindu-mi faţa şi rîzînd cu atîta poftă încît aproape că-mi dăduseră lacrimile; cînd mi-am lăsat mîinile în jos, pe degete aveam urme de lacrimi amestecate cu sînge de muritor. Reapăruse deja în mine neliniştea monstrului care ucisese şi avea să ucidă iarăşi, care lua acum pînza şi dădea să fugă din căsuţa aceea.

Cînd, deodată, omul s-a ridicat scoţînd un geamăt animalic şi m-a apucat de cizmă, mîinile alunecîndu-i pe pielea acesteia. Cu un curaj colosal care mă sfida, s-a agăţat de tablou cu mîinile lui ce începeau să se albească. „Dă-mi-l înapoi, a mîrîit el. Dă-mi-l înapoi!” Îl ţineam strîns amîndoi, eu uitîndu-mă la el şi la mîinile mele care păstrau cu atîta uşurinţă ceea ce el căuta şi salvase cu atîta disperare, de parcă ar fi vrut să-l ia cu el în rai sau în iad; eu, lucrul pe care sîngele lui nu-l putea preface în om, el omul pe care răul din mine nu-l doborîse. Atunci, ca şi cum n-aş fi fost eu însumi, i-am smuls tabloul din mînă şi trăgîndu-l în sus cu un singur braţ, i-am sfîrtecat gîtul cu furie.

— Intrînd în apartamentul de la Hôtel Saint-Gabriel, am aşezat tabloul pe poliţa căminului, deasupra focului şi l-am privit vreme îndelungată. Claudia era pe undeva prin încăperi şi am simţit o altă prezenţă, de parcă o femeie sau un bărbat ar fi stat într-unul din balcoanele de deasupra, emanînd un parfum personal inconfundabil. Nu ştiam de ce luasem tabloul, de ce mă luptasem pentru el atît de mult încît îmi era mai tare ruşine decît de moartea pe care o provocasem şi de ce continuam să-l privesc acolo, pe poliţa de marmură, cu capul plecat şi cu mîinile tremurînd vizibil. Apoi am întors încet capul. Voiam ca încăperile să capete contur în jurul meu; voiam florile, catifeaua, lumînările în sfeşnicele lor. Să fiu muritor, neînsemnat şi în siguranţă. Atunci, ca prin ceaţă, am văzut o femeie.

Stătea liniştită la masă, iar Claudia îi aranja părul; stătea atît de nemişcată, atît de netemătoare, cu mînecile din tafta verde reflectate în oglinzile înclinate, cu fustele reflectate, încît nu era o singură femeie nemişcată, ci mai multe femei. Părul, de un roşu închis, îi era despărţit pe mijloc şi dat după urechi, deşi vreo duzină de cîrlionţi mici scăpau pentru a-i încadra chipul palid. Mă privea cu nişte ochi calmi şi violeţi şi cu o gură de copil, care părea aproape încăpăţînat de moale, arcul lui Cupidon nepătat de vopsea ori personalitate; gura aceea zîmbea acum şi a rostit, în timp ce ochii păreau să arunce flăcări: „Da, e exact aşa cum ai spus şi îl iubesc deja. E exact cum ai spus.” Apoi s-a ridicat, ţinîndu-şi cu delicateţe bogăţia taftalei, şi cele trei oglinzi s-au golit brusc.

Uluit peste măsură şi aproape incapabil să scot un cuvînt, m-am întors şi am văzut-o pe Claudia departe, în patul imens, cu chipul ei mic rigid şi calm, deşi se ţinea de draperia de mătase cu pumnul strîns. „Madeleine”, a spus ea încet, „Louis e timid.” A privit cu ochi reci cum Madeleine a zîmbit la auzul vorbelor ei şi cum, apropiindu-se mai mult de mine, şi-a dus ambele mîini la gulerul din dantelă, dîndu-l puţin la o parte pentru ca eu să văd cele două semne mici. După aceea, zîmbetul i-a pierit de pe buze, acestea devenind mohorîte şi senzuale, în timp ce ochii i s-au micşorat şi a şoptit cuvîntul „Bea”.

I-am întors spatele, ridicînd pumnul, stăpînit de o consternare, pe care nu o puteam exprima în cuvinte. Dar, în clipa aceea, Claudia mi-a înşfăcat pumnul şi m-a privit cu nişte ochi neînduplecaţi. „Fă-o, Louis, mi-a poruncit ea. Pentru că eu nu pot.” Vocea îi era dureros de calmă, toate emoţiile ascunzîndu-se în dosul acelui ton dur şi măsurat. „N-am mărimea şi forţa necesare! Ai avut grijă de asta cînd m-ai făcut! Haide, fă-o!”

M-am depărtat de ea, ţinîndu-mă de încheietură de parcă mi-ar fi ars-o. Vedeam uşa şi mi s-a părut că cel mai înţelept ar fi fost să plec imediat. Simţeam forţa Claudiei, voinţa ei, iar ochii acelei femei muritoare păreau să emane aceeaşi voinţă. Dar Claudia mă ţinea, nu cu rugăminţi calde sau cu o linguşire înduioşătoare ce ar fi dizolvat acea putere, făcîndu-mă să-mi fie milă de ea, în timp ce-mi adunam propriile forţe. Mă ţinea cu emoţia pe care ochii o emanau chiar şi prin răceala ei şi cu felul în care mi-a întors spatele, aproape ca şi cum ar fi fost înfrîntă. N-am înţeles felul cum s-a trîntit înapoi pe pat, cu capul plecat, mişcînd din buze cu febrilitate, ridicînd privirea doar pentru a se uita la pereţi. Aş fi vrut s-o ating şi să-i spun că acel lucru pe care mi-l cerea era imposibil; aş fi vrut să potolesc focul care părea să o mistuie din interior.

Femeia aceea delicată şi muritoare se instalase într-u-nul din fotoliile de catifea de lîngă foc, învăluită în foşnetul şi irizaţiile rochiei din tafta, ca o parte a misterului ei, a ochilor ei lipsiţi de pasiune care ne priveau acum, cu febra întipărită pe chipul ei palid. Îmi amintesc că m-am întors spre ea, îmboldit de gura aceea bosumflată şi copilăroasă. Sărutul de vampir nu lăsase nici o altă urmă în afara rănii, nu produsese nici o schimbare pe pielea ei trandafirie. „Cum îţi părem?” am întrebat-o eu, văzînd că o privea pe Claudia. Părea fascinată de mica frumuseţe, de acea pasiune femeiască adunată în mîinile cu gropiţe.

Ea m-a privit atunci. „Te-am întrebat… cum îţi părem? Crezi că sîntem frumoşi, fermecători cu pielea noastră albă şi cu ochii noştri care te îngheaţă? Ah, îmi amintesc perfect de bine cum e vederea muritorilor, slăbiciunea ei, şi cum frumuseţea vampirului a ars acel văl atît de atrăgător şi de înşelător! Bea, îmi spui, dar n-ai nici cea mai mică idee ce-mi ceri!”

Claudia s-a ridicat atunci de pe pat şi a venit spre mine. „Cum îndrăzneşti? a şoptit ea. Cum îndrăzneşti să iei hotărîrea asta pentru amîndoi? Ştii cît de mult te dispreţuiesc? Ştii că te dispreţuiesc cu o pasiune care mă roade îngrozitor?” Trupul ei mic tremura şi mîinile i se plimbau peste rochiţa galbenă. „Nu-ţi feri privirea! M-am săturat să-ţi tot fereşti privirea, să te tot văd suferind. Nu înţelegi absolut nimic. Defectul tău e că nu poţi să fii rău şi eu trebuie să sufăr pentru asta. Ei bine, n-o să mai sufăr!” Şi-a înfipt degetele în încheietura mîinii mele; m-am răsucit, depărtîndu-mă de ea clătinîndu-mă în faţa urii, mîniei care se trezea în ea asemeni unei fiare care dormise pînă atunci şi care privea prin ochii ei. „M-aţi smuls din mîinile muritorilor ca doi monştri oribili dintr-o poveste de groază, voi, părinţi orbi! Taţi!” A rostit cuvîntul ca şi cum l-ar fi scuipat. „Lasă să ţi se umple ochii de lacrimi. N-ai lacrimi destule pentru ce mi-ai făcut. Încă şase, şapte, opt ani… şi aş fi putut să am forma asta!” A arătat cu degetul spre Madeleine, care îşi dusese mîinile la faţă şi ai cărei ochi erau înceţoşaţi. Geamătul ei cuprindea aproape numele Claudiei. Dar aceasta nu o auzea. „Da, dacă aş fi arătat aşa aş fi ştiut ce înseamnă să merg alături de tine. Monştrilor! Să-mi dăruiţi nemurirea sub forma asta neputincioasă!” Ochii îi înotau în lacrimi. Cuvintele se stinseseră îngropate parcă în piept.

„Dă-mi-o! a spus ea apoi, stînd cu capul plecat şi buclele i-au acoperit faţa ca un văl. Dă-mi-o. O faci sau termini ce ai început în noaptea aia, la New Orléans. Nu vreau să mai trăiesc cu ura asta, n-o să mai trăiesc cu furia asta! Nu pot. Nu mai suport!” Şi, dîndu-şi părul pe spate, şi-a astupat urechile, de parcă ar fi vrut să acopere zgomotul propriilor cuvinte, respirînd întretăiat, în timp ce lacrimile păreau să-i ardă obrajii.

Mă lăsasem în genunchi lîngă ea, cu braţele întinse ca pentru a o îmbrăţişa. Totuşi, nu îndrăzneam s-o ating, nu îndrăzneam nici măcar să-i rostesc numele, de teamă ca propria mea durere să nu erupă odată cu prima silabă într-un şuvoi monstruos de sunete nearticulate. „Aaaah.” Scutura din cap, încleştînd din dinţi. „Încă te mai iubesc, ăsta-i chinul. Pe Lestat nu l-am iubit niciodată. Numai pe tine! Măsura urii mele e dragostea asta. Sînt egale! Acum ştii cît de mult te urăsc!” M-a privit prin pelicula roşie care îi acoperea ochii.

„Da, am şoptit eu şi mi-am lăsat capul în jos. Dar ea fugise în braţele Madeleinei, care a strîns-o cu disperare, parcă pentru a o apăra de mine — ce ironie, ce ironie jalnică — s-o apere pe Claudia de ea însăşi. Îi şoptea: „Nu mai plînge, nu mai plînge!”, mîngîindu-i faţa şi părul cu o ardoare care ar fi făcut rău unui copil muritor.

Brusc Claudia a părut pierdută la pieptul ei, cu ochii închişi, cu chipul liniştit, de parcă toată pasiunea s-ar fi scurs din ea, şi a luat-o de gît, lăsîndu-şi capul să cadă pe tafta şi dantelă. Stătea nemişcată, cu dîrele lăsate de lacrimi pe obraji, de parcă toată acea izbucnire o lăsase slăbită şi dornică de uitare, ca şi cum încăperea din jurul ei nici n-ar fi existat.

Şi, iată-le pe amîndouă, o muritoare delicată plîngînd acum în hohote şi ţinînd în braţele calde ceva ce nu putea înţelege, un copil alb, pasionat şi nefiresc, pe care credea că-l iubeşte. Dacă nu mi-ar fi fost milă de ea, de acea femeie nesăbuită şi nebună, care flirta cu osîndiţii, dacă n-aş fi simţit pentru ea toată amărăciunea pe care o simţeam pentru şinele meu muritor, i-aş fi smuls acel demon din braţe şi l-aş fi strîns la piept, negînd în mod repetat cuvintele pe care tocmai le auzisem. Dar am rămas acolo îngenuncheat, spunîndu-mi doar: Iubirea e egală cu ura; strîngînd acest lucru la piept cu egoism, nedezlipindu-mă de el cînd m-am prăbuşit lîngă pat.

Cu mult timp înainte să-şi dea seama Madeleine, Claudia încetase să mai plîngă şi stătea neclintită ca o statuie în poala ei, cu ochii umezi aţintiţi asupra mea, ignorînd părul moale şi roşu care cădea în jurul ei sau mîna femeii care o mai mîngîia încă. Stăteam ghemuit lîngă stîlpul patului, uitîndu-mă la acei ochi de vampir, incapabil şi nevrînd să vorbesc în apărarea mea. Madeleine îi şoptea Claudiei la ureche şi lacrimile îi picurau în părul acesteia. Apoi, Claudia i-a spus cu blîndeţe: „Lasă-ne singuri.”

„Nu”, a zis ea scuturînd din cap şi ţinînd-o strîns. După aceea a închis ochii şi tot trupul îi tremura din cauza unui zbucium teribil, unui chin îngrozitor. Dar Claudia a făcut-o să se ridice de pe fotoliu şi femeia deveni maleabilă, şocată şi albă la faţă, taftaua verde umflîndu-se în jurul rochiţei galbene de mătase.

Sub arcada salonului s-au oprit şi Madeleine părea derutată; a dus mîna la gît, fluturînd-o ca pe-o aripă, după care aceasta a rămas nemişcată. S-a uitat în jur la fel ca nefericita victimă de pe scena de la „Théâtre des Vampires” care habar n-avea unde se află. Dar Claudia se dusese după ceva şi am văzut-o apărînd din umbră cu un lucru ce părea să fie o păpuşă mare. M-am ridicat în genunchi ca să mă uit la ea. Era o păpuşă, o păpuşă reprezentînd o fetiţă cu părul negru ca abanosul şi cu ochii verzi, împodobită cu dantele şi panglici, cu chip drăguţ şi ochi mari, ale cărei picioare de porţelan au scos un clinchet cînd Claudia a pus-o în braţele Madeleinei. Ochii acesteia au părut să se răcească, iar buzele i-au dezvelit dinţii într-o grimasă, în timp ce-i mîngîia părul. Rîdea uşor. „Întinde-te”, i-a spus Claudia şi au părut să se scufunde amîndouă în pernele canapelei, taftaua verde foşnind şi cedînd cînd Claudia s-a întins lîngă ea, luînd-o de gît. Am văzut păpuşa alunecînd, căzînd pe jos, dar mîna Madeleinei a bîjbîit după ea şi a ţinut-o atîrnînd, ea însăşi stînd cu capul pe spate şi cu ochii strîns închişi, în vreme ce buclele Claudiei îi mîngîiau faţa.

Eu m-am aşezat din nou pe podea, rezemîndu-mă de cuvertura mătăsoasă ce acoperea patul. Claudia vorbea acum cu o voce scăzută, puţin mai tare decît o şoaptă, spunîndu-i Madeleinei să, aibă răbdare, să stea nemişcată. Zgomotul paşilor ei pe covor m-a îngrozit; la fel şi sunetul uşilor care au lunecat separînd-o pe Madeleine de noi, şi ura care plutea între noi ca un aer ucigător.

Cînd mi-am ridicat, însă, privirea, am văzut-o pe Claudia stînd încremenită şi cufundată în gînduri, şi toată supărarea şi amărăciunea dispăruseră de pe chipul ei, aşa încît avea faţa la fel de inexpresivă ca a păpuşii.

„Tot ce mi-ai spus e adevărat, i-am zis eu. Îţi merit ura. Am meritat-o chiar din clipa în care Lestat mi te-a dat în braţe.”

Ea părea să nu fie conştientă de prezenţa mea şi în ochi avea o lumină caldă. Frumuseţea ei îmi ardea sufletul, aşa încît nu mai puteam îndura şi ea a spus mirată: „Ai fi putut să mă ucizi atunci, cu toată împotrivirea lui. Ai fi putut s-o faci.” Apoi şi-a fixat privirea asupra mea, calmă. „Vrei s-o faci acum?”

„S-o fac acum? Am înconjurat-o cu braţul, trăgînd-o mai aproape, încălzit de blîndetea glasului ei. Eşti nebună de-mi spui asemenea lucruri? Dacă vreau s-o fac acum?”

„Eu vreau s-o faci, a zis ea. Apleacă-te ca atunci şi soarbe-mi sîngele, picătură cu picătură din răsputeri, împinge-mi inima în prăpastie. Sînt mică, poţi să mă dobori. N-o să-ţi opun rezistenţă, sînt fragilă, mă poţi strivi ca pe o floare.”

„Chiar vorbeşti serios? Îmi spui în mod serios toate astea? am întrebat-o eu. De ce nu-ţi înfigi un cuţit aici, de ce nu-l răsuceşti?”

„Ai vrea să mori cu mine? m-a întrebat ea cu un zîmbet viclean şi ironic. Chiar, ai vrea să mori cu mine?” a repetat. „Nu pricepi ce se-ntîmplă cu mine? Că mă ucide, acel vampir-maestru care te-a vrăjit, care nu vrea să-ţi împartă dragostea cu mine, nici măcar o fărîmă din ea? Îi văd puterea în ochii tăi. Îţi văd tristeţea, deznădejdea, dragostea pentru el pe care nu poţi s-o ascunzi, întoarce-te, o să te fac să te uiţi la mine cu acei ochi care-l vor pe el, o să te fac să mă asculţi.”

„Nu mai spune nimic, nu… N-o să te părăsesc. Ţi-am jurat asta, nu înţelegi? Nu pot să ţi-o dau pe femeia aceea.”

„Dar lupt pentru viaţa mea! Dă-mi-o ca să poată avea grijă de mine, completează înfăţişarea pe care trebuie s-o am ca să pot trăi! Atunci, el o să te poată avea! Lupt pentru viaţa mea!”

Am împins-o. „Nu, nu, e nebunie curată, e vrăjitorie”, am spus eu, încercînd s-o sfidez. „Tu eşti cea care nu vrea să mă împartă cu el, tu eşti cea care vrea fiecare fărîmă din dragostea asta. Dacă nu de la mine, de la ea. El te copleşeşte cu puterea lui, te dispreţuieşte şi tu vrei să moară, exact cum a fost cu Lestat. Ei bine, la moartea asta n-o să mă ai complice, nu la moartea asta! N-o s-o fac de-a noastră, n-o să condamn o mulţime de muritori, care ar pieri de mîinile ei dacă aş face-o! Nu mai ai putere asupra mea. N-o s-o fac!”

Ah, măcar dacă ar fi înţeles!

Nici un moment nu puteam să cred cu adevărat vorbele ei legate de Armand, că, în acea detaşare care era mai presus de răzbunare, el i-ar fi dorit de fapt cu egoism, moartea. Dar, nu asta era important acum; se întîmpla ceva mult mai îngrozitor decît realizam, ceva ce abia începeam să înţeleg, ceva faţă de care furia mea nu era decît o glumă, o încercare zadarnică de a mă împotrivi voinţei ei extraordinare. Mă ura, mă dispreţuia, aşa cum recunoscuse ea însăşi, şi inima mi se strîngea, de parcă, lipsindu-mă de acea iubire care mă susţinuse o viaţă întreagă, ea mi-ar fi dat o lovitură fatală. Cuţitul era acolo. Muream din cauza ei, muream din cauza acelei iubiri la fel ca în seara în care Lestat mi-a oferit-o, a făcut-o să-şi îndrepte privirea spre mine şi i-a spus numele meu; iubirea aceea care mă încălzise cînd mă uram, care îmi permisese să exist. Ah, cum înţelesese Lestat şi acum planul lui era în sfîrşit, dejucat.

Numai că era mai mult decît atît, o zonă de care mă feream plimbîndu-mă încolo şi încoace, încolo şi încoace, încleştînd şi descleştînd pumnii pe lîngă trup, simţind nu numai ura în ochii ei umezi: Era durerea ei. Îmi arătase durerea ei! „Să-mi dăruiţi nemurirea în forma asta neputincioasă”. Mi-am astupat urechile, de parcă ea ar fi rostit din nou acele cuvinte şi lacrimile au început să curgă. Toţi acei ani mă bazasem cu totul pe cruzimea ei, pe lipsa absolută a durerii ei! Şi durere era ceea ce-mi arăta, o durere incontestabilă. Ah, ce-ar mai fi rîs Lestat de noi. De aceea îl înjunghiase ea, pentru că ar fi rîs. Pentru a mă distruge complet nu trebuia decît să-mi arate durerea aceea. Copilul pe care-l transformasem în vampir suferea. Agonia ei era la fel ca a mea.

În camera cealaltă se afla un sicriu, un pat pentru Madeleine, în care Claudia s-a retras pentru a mă lăsa singur cu ceea ce nu puteam suporta. Mi-a făcut plăcere liniştea. Şi, la un moment dat, în timpul celor cîteva ceasuri, care mai rămăseseră din noapte, m-am trezit în dreptul ferestrei deschise, simţind picurii mărunţi ai ploii. Sclipeau pe frunzele ferigilor, pe florile albe şi delicate care se înclinau, se îndoiau şi, în final, se frîngeau. Un covor de petale se aşternuse în micul balcon, bătute uşor de ploaie. Mă simţeam slăbit şi teribil de singur. Ceea ce se petrecuse între noi în noaptea aceea nu mai putea fi refăcut niciodată şi nici ceea ce-i făcusem eu Claudiei nu mai putea fi îndreptat.

Dar, spre surprinderea mea, nu simţeam nici un regret. Poate că de vină erau noaptea, cerul fără stele, felinarele încremenite în ploaia măruntă, care dăruiau o linişte ciudată, necerută de mine şi pe care nu ştiam, în acea pustietate şi singurătate, cum s-o primesc. Sînt singur, îmi spuneam. Sînt singur. Mi se părea cît se poate de drept. M-am închipuit veşnic singur, ca şi cum, cîştigînd acea putere de vampir în noaptea morţii mele, l-aş fi părăsit pe Lestat şi nu l-aş mai fi căutat niciodată, ca şi cum m-aş fi depărtat de el, neavînd nevoie nici de el, nici de nimeni altcineva. De parcă noaptea mi-ar fi spus: „Eşti întuneric şi numai întunericul te poate înţelege şi te poate cuprinde în braţe.” Una cu umbrele. Fără coşmaruri. O pace inexplicabilă.

Totuşi, simţeam sfirşitul acelei stări de linişte la fel cum simţisem scurta mea capitulare în faţa ei; se destrăma la fel ca norii negri. Durerea provocată de pierderea Claudiei mă împresura asemeni unei forme adunate din colţurile acelei încăperi aglomerate şi ciudat de străine. De afară însă, chiar în timp ce noaptea părea să se dizolve în vîntul rece, simţeam că mă strigă ceva, ceva neînsufleţit, necunoscut mie. Şi o forţă lăuntrică părea să răspundă, nu cu împotrivire, ci cu o putere de nepătruns, care te îngheaţă.

M-am plimbat tăcut prin încăperi, deschizînd uşor uşile, pînă cînd, în lumina slabă a lămpii cu gaz din spatele meu, am văzut-o pe femeia aceea dormind în umbra mea pe canapea, cu păpuşa pe piept. Înainte să îngenunchez lîngă ea i-am văzut ochii deschizîndu-se şi, în întuneric, am simţit cealaltă pereche de ochi privindu-mă, acel chip mic de vampir care aştepta cu răsuflarea tăiată.

„O să ai grijă de ea, Madeleine?” Am văzut cum mîinile ei strîngeau păpuşa, întorcîndu-i faţa la pieptul ei. Mi-am îndreptat mîna spre ea, deşi nu ştiam de ce, chiar în timp ce-mi răspundea.

„Da!” a repetat ea disperată.

„Asta crezi că e, o păpuşă?” am întrebat-o eu, cuprinzînd capul păpuşii în mînă, dar ea a smuls-o, strîngînd din dinţi şi privindu-mă cu furie.

„E un copil care nu poate să moară! Asta e”, a spus ea ca şi cum ar fi rostit un blestem.

„Aaaah…” am şoptit eu.

„M-am săturat de păpuşi”, a zis ea, azvîrlind-o pe pernele canapelei. Degetele ei se jucau cu ceva pe piept, ceva ce ar fi vrut să văd şi să nu văd, încleştîndu-se în jurul acelui obiect. Ştiam ce era, îl observasem mai devreme. Un medalion prins cu un ac de aur. Aş vrea să-ţi pot descrie pasiunea care i-a cuprins trăsăturile, cum i s-a deformat guriţa ca de copil.

„Copilul care a murit?” am ghicit eu, privind-o. Îmi imaginam un magazin de păpuşi, toate avînd acelaşi chip. A clătinat din cap, trăgînd de medalion pînă cînd acul a sfîşiat taftaua. Acum am văzut-o cuprinsă de teamă, mistuită de panică. Mîna îi sîngera cînd a desfăcut-o. Am luat medalionul. „Fetiţa mea”, a şoptit ea cu buze tremurătoare.

Era un chip de păpuşă pe fărîma aceea de porţelan, chipul Claudiei, un chip de copil, o dulceaţă, o întruchipare a inocenţei zugrăvită de un artist, un copil cu părul negru ca al păpuşii. Iar mama, îngrozită, fixa întunericul din faţa ei.

„Durere…”, am spus eu cu blîndeţe.

„M-am săturat de durere”, a zis ea, făcînd ochii mici cînd m-a privit. Dacă ai şti cît de mult îmi doresc să am puterea ta; sînt pregătită pentru ea, o doresc cu pasiune.” Şi s-a întors spre mine, respirînd agitat, aşa încît sînii păreau să i se umfle sub rochie.”

Pe chipul ei s-a citit atunci o cumplită frustrare. Mi-a ocolit privirea, clătinînd din cap şi mişcîndu-şi buclele. „Dacă ai fi fost un bărbat muritor; om şi monstru! a spus ea cu furie. Dacă ţi-aş putea arăta puterea mea…, a continuat ea şi mi-a zîmbit răutăcios, sfidător… Te-aş face să mă vrei, să mă doreşti! Dar tu eşti nefiresc!” Colţurile gurii i s-au lăsat în jos. „Ce să-ţi dau? Ce să fac ca să-mi dăruieşti ceea ce ai?” Mîna i se plimba peste sîni, părînd să-i mîngîie ca mîna unui bărbat.

Era un moment ciudat; ciudat pentru că n-aş fi putut să bănuiesc senzaţia pe care mi-au stîrnit-o vorbele ei, felul în care o vedeam acum cu mijlocul ei subţire şi ispititor, umflătura sinilor şi acele buze delicate şi bosumflate. Habar nu avea cum era muritorul din mine, cît de chinuit eram de sîngele pe care tocmai îl băusem. O doream mai mult decît îşi închipuia; pentru că ea nu înţelegea natura uciderii. Şi, cu mîndria tipică bărbaţilor, aş fi vrut să-i dovedesc asta, s-o umilesc pentru ceea ce-mi spusese, pentru vanitatea ieftină a provocării ei şi pentru ochii care s-au întors acum dezgustaţi. Dar asta era nebunie, nu motive întemeiate pentru a oferi viaţă veşnică.

Am întrebat-o cu cruzime: „Ai iubit acest copil?”

N-o să uit niciodată cum a arătat chipul ei atunci, violenţa şi ura teribilă care i s-au citit pe faţă. „Da, mi-a spus ea şuierător. Cum îndrăzneşti?” A întins mîna spre medalionul pe care-l ţineam strîns. Sentimentul de vinovăţie o stăpînea, nu dragostea. Era vinovăţie — acel magazin de păpuşi pe care mi-l descrisese Claudia, rafturi întregi pline de efigia acelui copil mort. O vinovăţie care înţelegea perfect finalitatea morţii. Era în ea ceva la fel de intens ca răul din mine însumi, ceva Ia fel de puternic. A întins mîna spre mine. Mi-a atins jiletca şi şi-a răsfirat degetele pe pieptul meu. Iar eu am îngenuncheat, apropiindu-mă de ea, simţindu-i părul care-mi mîngîia faţa.

„Ţine-te strîns de mine cînd o să te iau, i-am spus eu, văzînd cum i se măriseră ochii şi i se deschisese gura. Şi, atunci cînd senzaţia de leşin o să fie extrem de puternică, ascultă-mi cu atenţie bătăile inimii. Ţine-te strîns şi spune-ţi tot timpul: «O să trăiesc».”

„Da, da”, a zis ea încuviinţînd şi inima îi bătea nebuneşte din cauza emoţiei.

Mîinile ei îmi ardeau gîtul şi degetele i se strecurau pe sub gulerul meu. „Uită-te la lumina aceea; nu-ţi lua nici măcar o secundă ochii de la ea şi spune-ţi tot timpul: «O să trăiesc».”

A icnit cînd i-am străpuns carnea, sînii i s-au strivit de mine, iar trupul i s-a arcuit neputincios, desprinzîndu-se de canapea. Îi vedeam ochii, chiar şi după ce i-am închis pe ai mei, vedeam acea gură şicanatoare şi provocatoare. Trăgeam cu poftă, ridicînd-o şi o simţeam slăbind, mîinile căzîndu-i fără vlagă pe lîngă trup. „Strîns, strîns, i-am şoptit eu peste şuvoiul fierbinte al sîngelui ei, în timp ce bătăile inimii ei îmi răsunau în urechi, iar sîngele ei îmi umfla venele pline. Lampa, am şoptit eu. Uită-te la ea!” Bătăile inimii i-au încetinit, au încetat şi capul i-a căzut pe catifea, ochii devenindu-i opaci. O clipă mi s-a părut că nu pot să mă mişc şi, totuşi, ştiam că trebuia s-o facă, că altcineva îmi ducea încheietura la buze, iar camera se învîrtea ameţitor, că mă concentram asupra acelei lămpi cum îi spusesem ei să facă, în timp ce-mi gustam propriul sînge din încheietură, forţîndu-mă apoi să i-o apropii de buze. „Bea, bea”, i-am spus, dar ea era nemişcată ca o moartă. Am tras-o lîngă mine şi am lăsat sîngele să-i şiroiască pe buze. Atunci a deschis ochii şi i-am simţit apăsarea uşoară a gurii după care şi-a încleştat mîinile pe braţul meu şi a început să sugă. O legănam, şoptindu-i, încercînd cu disperare să-mi înfrîng senzaţia de leşin; în clipa aceea am simţit cum mă trage cu putere. Fiecare vas de sînge simţea asta. Mă destrămam încetul cu încetul, în timp ce ea trăgea şi m-am ţinut strîns de canapea; inima ei bătea cu putere, lipită de inima mea şi degetele i se înfipseseră adînc în braţul meu, în palma mea întinsă. Mă tăia, mă cresta, aşa încît am scos un strigăt, dar totul continua; mă depărtam de ea şi, totuşi, o trăgeam după mine, viaţa scurgîndu-mi-se prin braţ, iar ea gemea în timp ce sorbea. Şi acele firişoare care erau venele mele, acele fire pîrjolitoare, trăgeau de inima mea din ce în ce mai tare pînă cînd m-am desprins de ea brusc şi m-am prăbuşit alături, strîngîndu-mi cu mîna încheietura care îmi sîngera.

Ea se uita fix la mine, cu gura deschisă murdară de sînge. Mi s-a părut că a trecut o veşnicie. Se dubla şi se tripla în faţa ochilor mei, iar în final s-a contopit într-o singură formă tremurătoare. Şi-a dus mîna la gură, fără să-şi ia, însă, ochii de la mine, aceştia părînd să se mărească pe chipul ei. După aceea, s-a ridicat încet, nu ca urmare a propriei voinţe ci trasă parcă în sus de pe canapea de o forţă invizibilă, care o ţinea privind în timp ce se învîrtea, fusta ei masivă mişcîndu-se rigid, ca şi cum ar fi fost turnată dintr-o singură bucată, rotindu-se ca un ornament sculptat, pe o cutiuţă muzicală, ce dansează, învîrtindu-se după muzică. Deodată, s-a uitat la tafta şi a strîns-o în mîini, făcînd-o să foşnească, după care i-a dat drumul şi şi-a astupat repede urechile, a închis ochii şi i-a deschis din nou. Apoi, mi s-a părut că vede lampa, acea lampă depărtată şi slabă din camera cealaltă, care dădea o lumină vagă prin uşile duble. A alergat spre ea, privind-o ca şi cum ar fi fost vie. „N-o atinge…”, i-a spus Claudia, îndepărtînd-o cu blîndeţe. Dar Madeleine zărise florile de pe balcon şi a pornit spre ele, mîngîind petalele cu palmele desfăcute şi lipindu-şi de faţă picăturile de ploaie.

Eu mă aflam aproape, urmărindu-i fiecare mişcare, cum a luat florile şi le-a strivit în mîini, lăsînd petalele să vadă în jurul ei şi cum şi-a lipit vîrfurile degetelor de oglindă, privindu-se în ochi. Propria mea durere încetase după ce-mi legasem încheietura cu o batistă şi aşteptam, aşteptam, văzînd că Claudia nu-şi mai amintea ce avea să urmeze. Dansau amîndouă, în vreme ce pielea Madeleinei devenea din ce în ce mai palidă în lumina aurie care pîlpîia. A luat-o pe Claudia în braţe şi au început să se învîrtească, pe chipul fetiţei citindu-se nelinişte şi spaimă, în dosul zîmbetului.

La un moment dat, puterile Madeleinei au început să slăbească. A făcut cîţiva paşi în spate, părînd că-şi pierde echilibrul, dar s-a îndreptat repede şi a lăsat-o jos pe Claudia cu grijă. Stînd pe vîrfuri, Claudia a îmbrăţişat-o. „Louis, a spus ea, făcîndu-mi semn. Louis…”

I-am făcut semn să vină lîngă mine. Madeleine, care părea să nici nu ne vadă, îşi privea mîinile întinse. Chipul îi era alb şi supt şi, deodată, şi-a atins buzele cu vîrfurile degetelor, privind petele întunecate de pe ele. „Nu, nu!” am sfătuit-o eu cu blîndeţe şi am luat-o de mînă pe Claudia, trăgînd-o lîngă mine. Un geamăt prelung a ieşit de pe buzele Madeleinei.

„Louis”, a şoptit Claudia cu vocea ei supranaturală, pe care Madeleine încă nu o putea auzi.

„Moare, lucru pe care mintea ta de copil nu şi-l aminteşte. Ai fost scutită de asta, n-a lăsat nici un semn asupra ta”, i-am şoptit eu, dîndu-i părul după ureche, fără să-mi iau ochii de la Madeleine, care se plimba de la o oglindă la alta, iar lacrimile îi şiroiau în voie, în timp ce trupul ei renunţa la viaţă.

„Bine, Louis, dar dacă moare…” a strigat Claudia.

„Nu, am spus eu lăsîndu-mă pe vine, cînd am văzut deznădejdea de pe chipul ei. Sîngele a fost destul de puternic, o să trăiască. Dar o să-i fie frică, foarte frică.” Cu blîndeţe, i-am strîns mîna şi am sărutat-o pe obraz. M-a privit atunci cu un amestec de mirare şi de teamă. Acea expresie nu i s-a schimbat în timp ce mă urmărea cum mă apropii de Madeleine, atras de plînsul ei. Se clătina acum, cu mîinile întinse, iar eu am prins-o, ţinînd-o strîns. Ochii ei conţineau deja o lumină ciudată, un foc violet reflectat în lacrimile ei.

„E o moarte muritoare, atît, i-am spus eu cu blîndeţe. Vezi cerul? Trebuie să-l părăsim acum şi tu să te ţii strîns de mine, să stai lîngă mine. Membrele or să-mi fie cuprinse de un somn la fel de greu ca moartea şi n-o să te mai pot alina. Tu o să stai acolo şi o să te lupţi cu el. Dar să te ţii strîns de mine în întuneric, auzi? Să mă ţii strîns de mînă, fiindcă eu o să te ţin atîta timp cît o să fiu lucid.”

Pe moment a părut pierdută în privirea mea, iar eu am simţit uimirea care o învăluia, cum sclipirea ochilor mei era sclipirea tuturor culorilor şi cum toate acele culori erau şi mai puternic reflectate pentru ea în ochii mei. Am condus-o încet spre sicriu, spunîndu-i iarăşi să nu-i fie frică. „Cînd o să te trezeşti, o să fii nemuritoare, i-am spus eu. Nici o cauză naturală a morţii nu-ţi poate face rău. Hai, vino, întinde-te.” Îi vedeam teama, o vedeam depărtîndu-se de cutia aceea îngustă, satinul nereuşind s-o liniştească. Pielea începea deja să-i lucească, să posede acea strălucire pe care o aveam eu şi Claudia. Mi-am dat seama că nu avea să cedeze decît dacă mă întindeam lîngă ea.

M-am uitat în partea cealaltă a camerei lungi la Claudia, care stătea lîngă acel sicriu ciudat, privindu-mă. Ochii îi erau nemişcaţi, dar întunecaţi de o suspiciune nedefinită, de o încredere rece. Am lăsat-o pe Madeleine lîngă patul ei şi m-am dus spre ochii aceia. Îngenunchind liniştit lîngă ea, am luat-o în braţe. „Nu mă recunoşti? am întrebat-o. Nu ştii cine sînt?”

Ea s-a uitat la mine. „Nu”, mi-a răspuns.

Eu am zîmbit şi am încuviinţat. „Nu mă urî, i-am spus. Sîntem chit.”

Atunci ea şi-a înclinat uşor capul şi m-a studiat cu atenţie după care a părut să zîmbească fără să vrea şi să încuviinţeze aprobator.

„Pentru că, vezi tu, i-am spus eu cu acelaşi glas calm, ceea ce a murit în camera asta, acum, n-a fost femeia aceea. Îi vor trebui multe nopţi, poate chiar ani, ca să moară. Ceea ce a murit în noaptea asta, aici, a fost cea din urmă fărîmă de omenesc din mine.”

O umbră i-a căzut pe faţă; limpede, de parcă expresia i s-ar fi destrămat ca un văl. Buzele i s-au desfăcut, dar numai ca să tragă aer. După care a spus: „Atunci ai dreptate, într-adevăr. Sîntem chit.”

„Vreau să dau foc magazinului de păpuşi! ne-a spus Madeleine, aruncînd în focul din cămin rochiţele împăturite ale fetiţei ei moarte, dantele albe şi pînzeturi, bej, pantofiori scîlciţi, bonete care miroseau a camfor. Acum nu mai înseamnă nimic.” S-a dat înapoi, privind flăcările. După care s-a uitat la Claudia cu nişte ochi triumfători şi extrem de devotaţi.

Nu o credeam, atît de convins eram — chiar dacă noapte de noapte trebuia să o trag cu forţa de lîngă bărbaţii şi femeile pe care nu mai putea să-i secătuiască, atît de sătulă era datorită victimelor anterioare, adesea ridicîndu-le de la pămînt în vîltoarea pasiunii ei, sfărîmîndu-le gîturile cu degetele ei ca fildeşul în timp ce le bea sîngele — atît de convins eram că, mai devreme sau mai tîrziu, acea intensitate nebunească avea să slăbească, că ea avea să-şi dea seama de capcanele acelui coşmar, de propria-i piele sclipitoare, de acele camere luxoase de la Hotel Saint-Gabriel şi că avea să strige că vrea să fie trezită; să fie liberă. Nu pricepea că nu era o experienţă; dezvelindu-şi dinţii în formare în faţa oglinzilor cu rame aurii, se înfuria.

Dar tot nu realizam cît era de furioasă şi de obişnuită să viseze; şi că nu avea să strige după realitate, ba mai degrabă ar fi renunţat la realitate în favoarea viselor, un spiriduş diabolic ce-şi alimenta roata de tors cu himerele lumii astfel încît să-şi creeze propriul univers asemeni unei pînze de păianjen.

Abia începeam să-i înţeleg lăcomia, farmecul.

Căpătase o adevărată îndemînare după ce crease împreună cu amantul ei bătrîn, atîtea copii ale fetiţei ei moarte, care, aveam să înţeleg, umpleau rafturile acelui magazin pe care urma să-l vizităm în curînd. Pe lîngă acest lucru mai poseda şi o pricepere caracteristică vampirilor şi o intensitate, de asemeni proprie vampirilor, astfel încît, în cursul unei nopţi, după ce-am îndepărtat-o de victime, ea, cu acea sete nepotolită, a creat din cîteva bucăţi de lemn, cu dalta şi cuţitul, un balansoar perfect, atît de frumos şi bine proporţionat pentru Claudia, încît, atunci cînd stătea în el lîngă foc, părea o femeie. Acestuia i s-au mai adăugat, cu fiecare noapte, o masă de aceeaşi dimensiune, şi dintr-un magazin de jucării, o mică lampă cu untură, o ceşcuţă şi o farfurioară de porţelan; iar, din poşeta unei femei, un mic carneţel de însemnări legat în piele care, în mîinile Claudiei, devenea un adevărat volum. Lumea se prăbuşea şi înceta să mai existe la graniţa micului spaţiu care, în curînd, a devenit de mărimea camerei de toaletă a Claudiei: un pat ai cărui stîlpi ajungeau doar pînă la nasturii mei de pe piept şi oglinzi care reflectau doar picioarele unui uriaş greoi, cînd m-am trezit pierdut printre ele; tablouri agăţate la nivelul ochilor Claudiei; şi, în ultimul rînd, pe măsuţa ei de toaletă, o pereche de mănuşi negre de seară pentru degetuţele ei, o rochie decoltată de culoarea nopţii şi o tiară de la un bal mascat al copiilor. Iar Claudia, giuvaerul care încununa totul, o zînă cu umerii goi, plimbîndu-se cu părul ei strălucitor printre acele lucruri de preţ ale micii ei lumi, în timp ce eu priveam din prag, vrăjit, greoi, întins pe covor, aşa încît să-mi pot sprijini capul în cot şi să-mi ridic privirea spre ochii iubitei mele, văzîndu-i încălziţi deocamdată în mod misterios de perfecţiunea acelui sanctuar. Cît de frumoasă era în dantelă neagră, o femeie rece, cu părul bălai, cu un chip de păpuşă şi ochi umezi, care mă priveau cu atîta seninătate şi atît de îndelung, încît, cu siguranţă însemna că mă uitase; ochii trebuiau să vadă altceva în afară de mine care stăteam acolo pe podea, visînd; altceva în afară de universul stîngaci din jurul meu, care acum era marcat şi anulat de cineva care suferise în el, de cineva care suferise întotdeauna, dar care acum părea să nu mai sufere, ascultînd clinchetul unei cutiuţe muzicale de jucărie, punînd o mînă pe ceasul de jucărie. Am avut o viziune a unor ore scurtate şi unor minute mici aurii. Aveam senzaţia că înnebunesc.

Mi-am vîrît mîinile sub cap şi m-am uitat la candelabru; mi-era greu să mă desprind de o lume şi să pătrund în alta. Iar Madeleine, pe canapea, lucra cu aceeaşi pasiune dintotdeauna, de parcă nemurirea n-ar fi însemnat odihnă, cosînd dantelă crem pe satin de culoarea levănţicăi pentru micul pat, oprindu-se doar din cînd în cînd pentru a-şi şterge umezeala pătată de sînge de pe fruntea albă.

M-am întrebat, dacă nu cumva închizînd ochii, acel tărîm al lucrurilor minuscule ar fi înghiţit încăperile din jurul meu şi m-aş fi trezit asemeni lui Gulliver, legat de mîini şi de picioare, un uriaş nedorit? Am avut viziunea unor case construite pentru Claudia, în ale căror grădini şoarecii erau nişte monştri, şi a unor trăsurici, iar tufele înflorite deveneau copaci. Muritorii erau de vrăjiţi, încît se lăsau în genunchi pentru a privi pe ferestre. Atrăgeau la fel ca pînza de păianjen.

Chiar eram legat de mîini şi de picioare. Nu numai de frumuseţea aceea extraordinară — acel secret superb al umerilor albi ai Claudiei, sclipirea splendidă a perlelor, moleşeala vrăjită, sticluţa de parfum, acum o carafă, din care se revărsa o vrajă ce promitea Paradisul — eram legat de teamă. Că, dincolo de încăperile acelea, unde se presupunea că supraveghez instruirea Madeleinei — discuţii întîmplătoare despre ucidere şi natura vampirului în legătură cu care Claudia ar fi putut-o instrui mai bine decît mine, dacă şi-ar fi manifestat vreodată dorinţa de a prelua conducerea — că, dincolo de încăperile acelea, unde în fiecare noapte eram asigurat prin sărutări uşoare şi priviri mulţumite că pasiunea plină de ură pe care Claudia o arătase o singură dată nu avea să se mai întoarcă — deci că, dincolo de încăperile acelea, aveam să aflu că eram cu adevărat schimbat: partea muritoare din mine era acea parte care iubise, eram convins. Deci, ce simţeam pentru Armand, creatura pentru care o transformasem pe Madeleine, creatura pentru care vrusesem să fiu liber? O distanţă ciudată şi tulburătoare? O durere surdă? Un fior nedefinit? Chiar şi din mijlocul acelor lucruri lumeşti, îl vedeam pe Armand în camera lui austeră, îi vedeam ochii de un căprui închis şi îi simţeam acea atracţie stranie.

Şi, totuşi, nu mă duceam la el. Nu îndrăzneam să descopăr ceea ce poate că pierdusem. Nici să încerc să separ acea pierdere de o altă idee apăsătoare: că în Europa nu aflasem nici un adevăr care să aline singurătatea, să transforme disperarea. Descoperisem numai mecanismele interioare ale micului meu suflet, durerea din cel al Claudiei şi o pasiune pentru un vampir care era, probabil, mai rău decît Lestat, pentru care am devenit la fel de rău ca Lestat, dar în care vedeam singura promisiune de bine în rău.

Totul rămăsese în sfîrşit în urmă. Ceasul ticăia pe poliţă; Madeleine implora să mergem să vadă spectacolul de la „Théâtre des Vampires”, jurînd să o apere pe Claudia de orice vampir care ar fi îndrăznit s-o insulte, iar Claudia vorbea despre strategie şi spunea: „Nu încă, nu acum”, în timp ce eu observam cu un oarecare sentiment de uşurare dragostea Madeleinei pentru Claudia, pasiunea ei oarbă şi lacomă. Ah, am atît de puţină compasiune în inimă sau în amintire faţă de Madeleine. Credeam, că doar văzuse primele semne ale suferinţei, nu înţelegea moartea. Era atît de uşor de înfuriat, atît de uşor de împins spre violenţă. Bănuiam, în colosala mea vanitate şi autoînşelare, că durerea pentru fratele meu mort fusese singura emoţie adevărată. Mi-am dat voie să uit cît de total mă îndrăgostisem de ochii sclipitori ai lui Lestat, că-mi vîndusem sufletul pentru un lucru multicolor şi luminos, crezînd că o suprafaţă foarte limpede dădea puterea de a păşi pe apă.

Ce-ar fi trebuit să facă Cristos pentru a mă determina să-l urmez, asemeni lui Matei sau Petru? Întîi şi întîi, să se îmbrace bine. Şi să aibă un păr bogat şi blond, bine îngrijit.

Mă uram. Şi mi se părea, pe jumătate adormit, aşa cum eram adesea cînd le ascultam discuţiile — Claudia şoptind despre ucis, viteza şi îndemînarea caracteristice vampirilor, Madeleine aplecată asupra acului ei neobosit — mi se părea că era singura emoţie de care mai eram capabil: ura de sine. Le iubesc. Le urăsc. Puţin îmi pasă dacă sînt acolo. Claudia îmi atinge părul, de parcă ar vrea să-mi spună cu vechea familiaritate că inima îi e liniştită. Nu-mi pasă. Şi apoi apariţia lui Armand, acea putere, acea claritate chinuitoare. În spatele unui geam, mi se pare. Şi, luînd mîna jucăuşă a Claudiei, înţeleg pentru prima oară în viaţă ce simte cînd mă iartă pentru faptul că sînt eu însumi, acela despre care spune că-l urăşte şi-l iubeşte: „nu simte aproape nimic.”

— După o săptămînă am însoţit-o amîndoi pe Madeleine în misiunea ei de a da foc unui univers al păpuşilor, din spatele unui geam din sticlă de oglinzi. Îmi amintesc că m-am depărtat, dînd colţul şi trezindu-mă într-o cavernă îngustă şi întunecoasă, unde singurul sunet care se auzea era cel al ploii. Dar atunci am văzut sclipirea roşiatică ce mînjea norii. Clopotele au început să bată, oamenii să strige, iar Claudia, lîngă mine, vorbea încet despre natura focului. Fumul gros care se înălţa din acea lumină pîlpîitoare mă enerva. Simţeam teamă. Nu o teamă muritoare, nebunească, ci ceva rece ca un cîrlig înfipt în coaste. Teama asta — era vechea casă de pe Rue Royale care ardea, Lestat parcă dormind pe duşumeaua cuprinsă de flăcări.

„Focul purifică…”, a zis Claudia şi eu am spus: „Nu, focul doar distruge…”

Madeleine trecuse pe lîngă noi şi se oprise în capătul străzii, ca o fantomă în ploaie, bătînd aerul cu mîinile ei albe, făcîndu-ne semn, arcuri albe de licurici albi. Şi-mi amintesc cum Claudia m-a lăsat pentru ea. Imaginea părului galben pleoştit şi răsucit cînd mi-a spus s-o urmez. O panglică a căzut la picioare, fluturînd şi plutind într-un vîrtej de apă neagră. Mi se părea că au dispărut. M-am aplecat să iau panglica de jos, dar o altă mînă s-a întins după ea. Era Armand care mi-o dădea.

Eram şocat să-l văd acolo, atît de aproape, imaginea Domnului Moarte în dreptul unei uşi, minunat de real cu mantia lui neagră şi cu cravata de mătase şi, totuşi, ireal ca umbrele, datorită nemişcării lui. S-a văzut o sclipire vagă a focului în ochii lui, roşul încălzindu-le întunericul pînă la un maro închis.

Şi m-am trezit deodată de parcă aş fi visat, m-am trezit simţindu-l, mîna lui cuprinzînd-o pe a mea, capul lui înclinat parcă pentru a-mi da de înţeles că voia să-l urmez — m-a trezit propria mea experienţă tulburată în faţa prezenţei lui, care mă mistuia la fel ca în camera lui. Mergeam împreună acum, repede, apropiindu-ne de Sena, mişcîndu-ne cu o asemenea iuţeală şi îndemînare printr-un grup de oameni, încît aceştia abia dacă ne-au zărit, noi abia dacă i-am zărit. Faptul că ţineam pasul cu el cu uşurinţă mă uimea. Mă forţa să-mi admit puterile, să realizez că drumurile pe care le alegeam în mod normal erau drumurile oamenilor, pe care nu mai trebuia să le urmez.

Doream cu disperare să-i vorbesc, să-l opresc punîndu-mi amîndouă mîinile pe umerii lui, doar pentru a-l privi în ochi din nou aşa cum făcusem în acea noapte, să-l fixez într-un anume timp şi spaţiu, astfel încît să pot face faţă tulburării mele lăuntrice. Aş fi vrut să-i spun atîtea, să-i explic atîtea. Şi, totuşi, nu ştiam ce să-i spun sau de ce i-aş fi spus ceva, eram conştient doar că plinătatea acelui sentiment continua să mă bucure aproape pînă la lacrimi. Asta mă temusem că am pierdut.

Nu ştiam unde ne aflam, doar că, în plimbările mele, mai trecusem pe acolo: o stradă cu case vechi, cu ziduri-grădini, intrări pentru trăsuri, turnuri şi ferestre plumbuite sub arcadele din piatră. Case înălţate în alte secole, copaci noduroşi, acea linişte profundă care însemna că mulţimea era închisă afară; cîţiva muritori locuiau în acea regiune a încăperilor cu plafoane înalte; piatra absorbea zgomotul răsuflării, spaţiul unor vieţi întregi.

Armand era pe un zid acum, cu braţul agăţat de o ramură, întinzîndu-mi mîna; într-o clipă mă aflam lîngă el, frunzişul ud atingîndu-mi faţa. Deasupra, vedeam etaj după etaj înălţîndu-se pînă la un turn care abia se zărea prin ploaia deasă şi întunecată. „Ascultă-mă, o să ne căţărăm pînă în turn”, mi-a spus atunci Armand.

„Nu pot… e imposibil…!”

„Nici nu-ţi cunoşti puterile. Te poţi căţăra cu uşurinţă. Nu uita, dacă o să cazi, n-o să păţeşti nimic. Fă cum fac eu. Dar, fii atent. Cei care locuiesc în casa asta mă ştiu de o sută de ani şi mă cred un duh; dacă te văd din întîmplare sau tu îi vezi prin geamurile acelea, nu uita ce cred ei că eşti şi nu arăta că eşti conştient de ei, altfel îi dezamăgeşti sau îi zăpăceşti. Ai auzit? Eşti în perfectă siguranţă.”

Nu ştiam ce mă înspăimînta mai mult, căţăratul în sine sau gîndul că aveam să fiu luat drept un strigoi; numai că n-aveam timp pentru astfel de judecăţi acum căci Armand începuse urcuşul, cizmele lui găsind crăpăturile dintre pietre, mîinile lui prinzîndu-se sigure ca nişte gheare în acele crăpături; iar eu îl urmam, ţinîndu-mă strîns de zid, neîndrăznind să privesc în jos, agăţîndu-mă pentru a mă odihni o clipă de arcada groasă şi sculptată de deasupra unei ferestre, prin care mi-am aruncat privirea şi am văzut un foc în cămin, un umăr întunecat, o mînă care mînuia un vătrai, o siluetă care se mişca fără să aibă nici cea mai mică bănuială că era observată. S-a dus. Ne-am continuat căţăratul pînă am ajuns la fereastra turnului, pe care Armand a deschis-o repede, trecîndu-şi picioarele lungi peste pervaz; l-am urmat şi eu, simţindu-i braţul pe după umeri.

Am oftat fără să vreau cînd am ajuns în încăpere, frecîndu-mi braţele şi rotindu-mi privirea prin acel spaţiu ud şi ciudat. Acoperişurile de dedesubt se vedeau argintii, foişoare zărindu-se din loc în loc printre coroanele imense şi foşnitoare ale copacilor; mai departe strălucea lanţul rupt al unui bulevard luminat. Camera părea la fel de udă ca aerul de afară. Armand aprindea un foc.

Dintr-o grămadă de piese de mobilier putrezite a ales nişte scaune pe care le-a rupt cu uşurinţă, în ciuda faptului că erau groase. Era ceva grotesc în aspectul lui, accentuat de graţia lui şi calmul imperturbabil al chipului său alb. Făcea ce ar fi făcut orice vampir, transformînd acele bucăţi groase de lemn în aşchii, totuşi făcea ceva ce numai un anumit vampir putea să facă. Şi nu părea să posede nimic omenesc; pînă şi trăsăturile frumoase şi părul negru deveniseră atributele unui înger formidabil, care avea în comun cu noi ceilalţi doar o asemănare superficială. Haina era un miraj. Şi, deşi mă simţeam atras de el, poate mai mult decît fusesem atras vreodată de vreo fiinţă vie în afară de Claudia, mă tulbura în alte feluri, care aduceau a teamă. Nu m-a mirat faptul că, după ce a terminat, mi-a oferit un scaun greu din lemn de stejar, dar el s-a retras lîngă poliţa din marmură, încălzindu-şi mîinile la foc, în timp ce flăcările îi aruncau umbre roşii pe chip.

„Îi aud pe cei din casă”, i-am spus. Căldura era plăcută. Simţeam pielea cizmelor uscîndu-se, simţeam căldura în degete.

„Atunci ştii că şi eu îi aud”, a zis el încet şi, deşi vorbele lui nu conţineau nici un fel de reproş, mi-am dat seama de sensul propriilor mele cuvinte.

„Şi dacă vin?” am insistat eu, studiindu-l.

„Nu-ţi dai seama după atitudinea mea că n-or să vină? m-a întrebat el. Am putea să stăm aici toată noaptea şi să nici nu pomenim despre ei. Vreau să ştii că, dacă vorbim de ei e pentru că tu vrei să faci asta.” Cum n-am spus nimic, cum, probabil, am părut uşor înfrînt, mi-a zis cu blîndeţe că încuiaseră demult acel turn şi că nu mai urca nimeni acolo; iar dacă vedeau fumul ieşind pe coş sau lumina prin fereastră, oricum nimeni nu se aventura în acel loc pînă a doua zi.

Atunci am văzut că, de o parte a căminului, se aflau cîteva rafturi cu cărţi şi o masă de scris. Foile de pe aceasta erau îngălbenite, dar mai erau o călimară şi cîteva tocuri, îmi închipuiam că locul acela ar fi putut fi foarte plăcut cînd nu ploua, ca atunci, sau după ce focul va fi uscat atmosfera.

„Vezi tu, mi-a spus Armand, n-ai nevoie cu adevărat de camerele pe care le ai la hotel. În realitate ai nevoie doar de foarte puţin. Dar fiecare din noi trebuie să decidă cît de mult doreşte. Oamenii care locuiesc în casa asta au un nume pentru mine; întîlnirile cu mine constituie subiect de discuţii timp de douăzeci de ani, dar acestea sînt doar nişte momente izolate în existenţa mea, care nu înseamnă nimic. Nu pot să-mi facă nici un rău, iar eu le folosesc casa pentru a fi singur. Nimeni de la «Théâtre des Vampires» nu ştie că vin aici. E secretul meu.”

Îl privisem cu atenţie în timp ce vorbea şi gîndurile care-mi trecuseră prin minte în camera de la teatru îmi treceau prin minte din nou. Vampirii nu îmbătrînesc şi mă întrebam cît de diferite puteau fi chipul şi purtările lui tinereşti faţă de un secol sau două în urmă; căci, faţa lui, deşi nemarcată de lecţiile maturităţii, cu siguranţă nu era o mască. Părea extrem de expresivă, ca şi vocea lui discretă, iar eu nu puteam pricepe de ce. Ştiam doar că eram atras de el la fel de mult ca mai înainte şi, într-o oarecare măsură, cuvintele pe care le-am rostit atunci erau un subterfugiu. „Dar ce te ţine la «Théâtre des Vampires»?” l-am întrebat.

„O nevoie, bineînţeles. Dar am descoperit ceea ce-mi trebuie, a zis el. De ce mă eviţi?”

„Nu te-am evitat, am spus eu încercînd să ascund emoţia pe care mi-o provocaseră acele cuvinte. Înţelegi că trebuie s-o protejez pe Claudia, că nu are pe nimeni în afară de mine. Sau, cel puţin, aşa era pînă…”

„Pînă cînd Madeleine a venit să stea cu voi…”

„Da…”, am zis eu.

„Dar acum Claudia ţi-a dat drumul şi tu rămîi, totuşi, cu ea, rămîi legat de ea ca de o iubită”, a spus el.

„Nu, nu e iubita mea; nu înţelegi, am zis eu. Mai degrabă e copilul meu şi nu ştiu dacă poate să-mi dea drumul…” Erau lucruri la care mă gîndisem de nenumărate ori. „Nu ştiu dacă un copil are puterea de a da drumul părintelui. Nu ştiu dacă n-o să fiu legat de ea atîta timp cît o să…”

Am tăcut. Era cît pe-aci să spun „atîta timp cît o să trăiască.” Dar mi-am dat seama că era un clişeu muritor superficial. Ea avea să trăiască veşnic, la fel ca şi mine. Dar nu era acelaşi lucru şi cu taţii muritori? Fiicele trăiesc o veşnicie pentru că taţii mor primii. Brusc n-am mai ştiut ce să spun, dar era conştient în permanenţă de felul în care asculta Armand; asculta în felul în care visăm că ascultă ceilalţi, chipul lui părînd să reflecteze la orice se spunea. Nu s-a grăbit să profite de scurta mea pauză, să afirme că înţelegea ceva înainte ca întreaga idee să fie exprimată sau să mă contrazică dintr-un impuls irezistibil — lucruri care, adesea, fac ca un dialog să fie imposibil.

După o pauză îndelungată, mi-a spus: „Te vreau. Te vreau mai mult decît orice pe lume.”

O clipă m-am îndoit de ceea ce auzisem, pentru că mi se părea incredibil. Asta m-a dezarmat complet şi imaginea lipsită de cuvinte a vieţii noastre împreună s-a extins şi mi-a şters orice alt gînd din minte.

„Am spus că te vreau. Te vreau mai mult decît orice pe lume”, a repetat el, doar cu o uşoară modificare a expresiei. Apoi a rămas aşteptînd, privind. Chipul îi era la fel de liniştit ca întotdeauna, fruntea lui netedă şi albă de sub părul castaniu bogat nepurtînd nici o urmă de îngrijorare, ochii lui mari luminîndu-mă, buzele lui nemişcate.

„Asta vrei de la mine şi, totuşi, nu vii la mine, a spus el. Există lucruri pe care vrei să le afli, dar nu întrebi. O vezi pe Claudia scăpîndu-ţi, totuşi, pari incapabil să împiedici asta, ai vrea să se întîmple mai repede şi, totuşi, nu faci nimic.”

„Nu-mi înţeleg propriile sentimente. Poate că ţie îţi sînt mai clare decît mie…”

„Nu începi să-nţelegi ce mister reprezinţi!” mi-a spus el.

„Dar cel puţin tu te cunoşti perfect. Eu nu pot susţine acelaşi lucru, am zis eu. O iubesc şi, totuşi, nu sînt apropiat de ea. Vreau să spun că, atunci cînd sînt cu tine aşa cum sînt acum, nu mai ştiu de ea, nu mai ştiu de nimeni.”

„Ea reprezintă o perioadă pentru tine, o perioadă din viaţa ta. Dacă şi cînd o s-o rupi cu ea, o s-o rupi cu singura persoană în viaţă care a împărţit acea perioadă cu tine. Ţi-e frică de asta, de izolare, de povara, de proporţiile vieţii veşnice.”

„Da, aşa e, dar asta e numai o mică parte. Perioada nu înseamnă prea mult pentru mine. Ea a făcut să însemne ceva. Şi alţi vampiri trebuie să fi trecut prin asta şi au supravieţuit trecerii prin sute de perioade.”

„Dar nu supravieţuiesc, a spus el. Lumea ar fi plină de vampiri dacă ar supravieţui. Cum crezi că am ajuns să fiu cel mai bătrîn de aici şi de pretutindeni?” a întrebat el.

M-am gîndit la asta. Apoi am îndrăznit: „Mor prin violenţă?”

„Nu, aproape niciodată. Nu e nevoie. Cîţi vampiri crezi că au puterea să îndure nemurirea? În primul rînd, habar n-au ce-i aceea nemurire. Căci, devenind nemuritori, ei vor ca toate formele vieţii lor să rămînă aşa cum sînt, neschimbate: trăsurile făcute în acelaşi mod sigur, hainele croite ca în tinereţea lor, oamenii să fie îmbrăcaţi şi să vorbească în modul pe care ei l-au înţeles şi l-au apreciat întotdeauna. Cînd, de fapt, toate lucrurile se schimbă, în afară de vampirul însuşi; totul în afară de vampir e supus unei permanente modificări şi transformări. În curînd, pentru o minte inflexibilă şi, adesea, chiar pentru o minte cît se poate de flexibilă, această nemurire devine o condamnare într-un balamuc de figuri şi forme care sînt de neînţeles şi lipsite de valoare. Într-o seară, un vampir se trezeşte şi îşi dă seama de ce anume s-a temut poate decenii întregi, că pur şi simplu, nu mai ţine să trăiască neapărat. Că, oricare ar fi fost stilul, modul sau forma existenţei care făcuse ca nemurirea să i se pară atrăgătoare, acesta dispăruse de pe faţa pămîntului. Şi nimic nu mai rămîne pentru a-i oferi scăparea din disperare, decît actul uciderii. Şi acel vampir iese ca să moară. Nimeni nu-i găseşte rămăşiţele. Nimeni nu ştie unde a dispărut. Şi nimeni din jurul lui — în caz că ar mai căuta compania altor vampiri — nu ştie că el e cuprins de disperare. Va fi încetat demult să mai vorbească despre sine sau despre orice altceva. Va dispărea.”

M-am lăsat pe spate, impresionat de acel adevăr evident şi, în acelaşi timp, totul în mine s-a răzvrătit împotriva acelei perspective. Am devenit conştient de profunzimea speranţei şi groazei mele; cît de diferite erau acele sentimente de alienarea pe care o descrisese el, cît de diferite faţă de acea disperare îngrozitoare. Acea disperare conţinea dintr-odată ceva scandalos şi respingător. N-o puteam accepta.

„Dar tu nu ţi-ai da voie să ai o asemenea stare de spirit. Uită-te la tine, m-am trezit eu spunînd. Chiar dacă n-ar mai exista nici măcar o singură operă de artă în lume… şi sînt mii… chiar dacă n-ar mai exista nici măcar o singură frumuseţe naturală… dacă lumea ar fi redusă la o celulă goală şi la o luminare fragilă, nu pot să te văd altfel decît studiind acea lumînare, furat de pîlpîitul acelei lumini, de schimbarea culorilor ei… cît timp te-ar putea susţine asta… ce posibilităţi ar crea? Greşesc cumva? Sînt un idealist chiar atît de nebun?”

„Nu”, a spus el şi pe buze i-a apărut un zîmbet vag, o dovadă fugară de plăcere. Dar apoi a continuat, pur şi simplu: „Tu, însă, simţi o obligaţie faţă de o lume pe care o iubeşti, pentru că lumea asta, pentru tine, e încă intactă.

S-ar putea ca propria ta sensibilitate să devină instrumentul nebuniei. Vorbeşti despre opere de artă şi frumuseţe naturală. Aş vrea tare mult să am puterea unui artist ca să reînvii pentru tine Veneţia secolului al cincisprezecelea, palatul maestrului meu, dragostea pe care am simţit-o pentru el cînd eram un băiat muritor şi dragostea pe care el a simţit-o pentru mine cînd m-a transformat în vampir. Ah, dacă aş putea să reînvii acele vremuri fie pentru tine, fie pentru mine… măcar o singură clipă! La ce bun? Ce mult mă întristează faptul că timpul nu şterge deloc amintirea acelei perioade, că ea devine şi mai fermecătoare în lumina lumii pe care o văd astăzi.

„Dragoste? am întrebat eu. A existat dragoste între tine şi vampirul care te-a creat?” am adăugat eu, aplecîndu-mă înainte.

„Da, mi-a spus el. O dragoste atît de puternică, încît nu m-a lăsat să îmbătrînesc şi să mor. O dragoste care a aşteptat răbdătoare pînă am devenit de ajuns de puternic pentru a fi dăruit întunericului. Vrei să-mi spui că n-a existat nici un pic de dragoste între tine şi vampirul care te-a creat?”

„Nici un pic”, am zis eu repede şi nu mi-am putut reţine un zîmbet amar.

El mă studia. „Atunci, de ce ţi-a dăruit aceste puteri?” m-a întrebat.

M-am lăsat pe spate. „Consideri puterile astea ca un dar!” am spus eu. „Bineînţeles. Iartă-mă, dar mă uimeşte faptul că, în complexitatea ta eşti atît de simplu”, am zis eu rîzînd.

„Ar trebui s-o iau ca pe o insultă?” a întrebat el zîmbind şi întreaga lui atitudine nu făcea decît să confirme ceea ce tocmai spusesem. Părea atît de inocent. Începeam să-l înţeleg.

„Nu, nu din partea mea, am spus eu şi pulsul mi s-a înteţit, în timp ce mă uitam la el. Reprezinţi tot ce-am visat cînd am devenit vampir. Vezi puterile astea ca un dar!” am repetat eu. „Dar ia spune-mi… acum mai simţi dragoste pentru acel vanmpir care ţi-a dăruit viaţă veşnică? Mai simţi asta acum?”

A părut să se gîndească, după care a spus încet: „De ce contează asta?” Apoi a continuat: „Nu cred că am avut noroc simţind dragoste pentru mulţi oameni sau multe lucruri. Dar, da, îl iubesc. Poate că nu în felul la care te referi tu. Mi se pare că mă zăpăceşti, chiar fără să faci vreun efort. Eşti un mister. Nu mai am nevoie de acest vampir.”

„Mi s-a dăruit viaţă veşnică, o percepţie extrem de acută şi nevoia de a ucide, i-am explicat eu repede, pentru că vampirul care m-a creat îmi rîvnea casa şi averea. Înţelegi? Ah, dar cuvintele astea înseamnă mult mai mult. Acest înţeles mi se dezvăluie atît de încet, atît de incomplet! Vezi tu, e ca şi cum mi-ai întredeschide o uşă prin care se strecoară un firicel de lumină, iar eu tînjesc să ajung la ea, să o deschid larg şi să pătrund în spaţiul care spui că există dincolo de ea! Cînd, de fapt, nu cred! Vampirul care m-a creat reprezenta tot ce consideram că este rău: era la fel de îngrozitor, de prozaic, de searbăd, de veşnic descurajator cum îmi închipuiam că trebuie să fie răul! Acum ştiu asta. Dar tu, tu eşti ceva ce depăşeşte totul această concepţie! Deschide uşa larg. Povesteşte-mi despre palatul din Veneţia, despre această relaţie amoroasă cu damnarea. Vreau să înţeleg.”

„Te păcăleşti singur. Palatul nu înseamnă nimic pentru tine, mi-a spus el. Uşa pe care o vezi duce la mine. La a trăi alături de mine, cel care sînt acum. Sînt rău cu gradaţii infinite şi fără vină.”

„Da, exact”, am murmurat eu.

„Şi asta te face nefericit, a zis el. Tu, care ai venit în camera mea şi ai spus că n-a mai rămas decît un singur păcat, acela de a lua conştient viaţa unui om nevinovat.”

„Da…, am spus eu. Cred că ai rîs teribil de mine…”

„N-am rîs niciodată de tine, a spus el. Nu-mi pot permite să rîd de tine. Numai cu ajutorul tău pot să scap de disperarea pe care ţi-am descris-o ca fiind moartea noastră. Prin tine trebuie să mă leg de acest secol al nouăsprezecelea şi să ajung să-l înţeleg într-un fel care să mă readucă la viaţă, lucru pe care îl doresc cu atîta disperare. Pe tine te-am aşteptat la «Théâtre des Vampires». Dacă aş cunoaşte un muritor capabil de o asemenea sensibilitate, de o asemenea durere, de o asemenea profunzime, l-aş transforma în vampir într-o clipă. Dar asta se întîmplă atît de rar. Nu, a trebuit să te aştept şi să te caut. Şi acum o să mă bat pentru tine. Vezi cît de nemilos sînt cînd iubesc? Asta ai înţeles prin dragoste?”

„Ah, dar ai face o greşeală cumplită”, am spus eu, privindu-l în ochi. Abia acum începeam să pricep sensul cuvintelor lui. Niciodată nu-mi simţisem atît de clar frustrarea mistuitoare. Nu puteam să-l mulţumesc. N-o puteam mulţumi pe Claudia. Nu fusesem niciodată în stare să-l mulţumesc pe Lestat. Şi pe fratele meu muritor, Paul, cît de cumplit, de mortal îl dezamăgisem!

„Nu. Trebuie să stabilesc o legătură cu epoca, mi-a spus el calm. Şi numai cu ajutorul tău pot s-o fac… nu ca să aflu de la tine lucruri pe care le-aş putea vedea într-o clipă într-o galerie de artă, sau le-aş putea citi într-o oră, în cele mai groase cărţi… tu eşti spiritul, tu eşti inima”, a insistat el.

„Nu, nu”, am zis eu ridicînd mîinile. Mai aveam puţin şi izbucneam într-un hohot de rîs amar, isteric. „Nu înţelegi? Nu sînt spiritul nici unei epoci. Sînt în dezacord cu toate şi aşa am fost întotdeauna! Locul meu n-a fost nicăieri, alături de nimeni, în nici un moment!” Era prea dureros, prea perfect de adevărat.

Dar pe chipul lui a apărut un zîmbet irezistibil. Părea gata să rîdă de mine şi, în clipa următoare, umerii au început să-i tresalte de rîs. „Dar, Louis, a spus el încet. Chiar ăsta e spiritul vremii tale. Nu vezi? Toată lumea simte ca tine. Căderea ta în dizgraţie e căderea unui secol.”

Eram atît de uimit, încît multă vreme am stat cu privirea aţintită asupra focului. Mistuise toate lemnele şi nu mai rămăsese decît o grămadă de cenuşă fumegîndă, un peisaj cenuşiu şi roşu care avea să se prăbuşească la atingerea vătraiului. Totuşi, era foarte cald şi încă mai dădea o lumină puternică. Îmi vedeam viaţa în adevărata ei perspectivă.

„Şi vampirii de la «Théâtre»?…” am întrebat eu încet.

„Ei oglindesc vremurile cu un cinism care nu poate înţelege moartea posibilităţilor, o parodiere iluzorie şi sofisticată a miraculosului, o decadenţă al cărei ultim refugiu e autoridiculizarea, o neputinţă manierată. I-ai văzut; îi cunoşti de o viaţă. Tu îţi oglindeşti altfel epoca. Îi oglindeşti inima zdrobită.”

„Asta înseamnă nefericire. Nefericirea pe care nu poţi s-o înţelegi.”

„Nu mă-ndoiesc. Spune-mi ce simţi acum, ce anume te face nefericit. Spune-mi de ce, timp de şapte zile, n-ai venit la mine, deşi ardeai de dorinţa de a o face. Spune-mi ce te mai ţine încă legat de Claudia şi de femeia cealaltă.”

Am clătinat din cap. „Nu ştii ce-mi ceri. Vezi tu, mi-a fost îngrozitor de greu să o transform pe Madeleine în vampir. Mi-am încălcat o promisiune faţă de mine însumi cum că n-o să fac niciodată asta. Eu nu consider viaţa noastră ca reprezentînd puteri şi daruri, ci un blestem. N-am curaj să mor, darămite să creez un alt vampir! Să provoc această suferinţă altcuiva şi să condamn la moarte pe toţi acei bărbaţi şi pe toate acele femei pe care vampirul va trebui să-i ucidă! Am încălcat o promisiune solemnă. Şi, făcînd asta…”

„Dacă reprezintă vreo consolare pentru tine… sigur îţi dai seama că am avut şi eu un amestec.”

„Că am făcut-o ca să mă eliberez de Claudia, să fiu liber ca să vin la tine… da, îmi dau seama. Dar răspunderea finală tot pe umerii mei cade!” am spus eu.

„Nu. Vreau să spun, în mod direct. Eu te-am făcut s-o faci! Am fost lîngă tine în noaptea aceea. Mi-am exercitat cea mai mare putere pentru a te convinge s-o faci. N-ai ştiut?”

„Nu!”

Am lăsat capul în jos.

„Aş fi transformat eu însumi femeia aceea în vampir, a zis el încet. Dar m-am gîndit că cel mai bine ar fi s-o faci tu. Altfel nu renunţai la Claudia. Trebuia să ştii că vrei asta…”

„Detest ce-am făcut!” am spus eu.

„Atunci, detestă-mă pe mine, nu pe tine.”

„Nu. Nu înţelegi. În clipa în care s-a întîmplat aproape că ai distrus acel lucru pe care-l apreciezi în mine! M-am împotrivit ţie din toate puterile, cînd nici măcar nu ştiam că forţa ta mă dirija. Ceva aproape că a murit în mine! Am fost distrus cînd Madeleine a fost creată!”

„Dar acest lucru nu mai e mort, pasiunea asta, umanismul ăsta, cum vrei să-i spui. Dacă n-ar fi trăit, acum n-ai fi avut lacrimi în ochi. În glasul tău nu s-ar simţi furie”, a spus el.

Pe moment n-am putut să răspund. Doar am încuviinţat. Apoi m-am chinuit să vorbesc din nou.

„Nu trebuie să mă forţezi niciodată să fac ceva împotriva voinţei mele! Nu trebuie să-ţi exerciţi niciodată o asemenea putere…” am bîiguit eu.

„Nu, a spus el imediat. Nu trebuie. Puterea mea se opreşte undeva înăuntrul tău, în faţa unui anumit prag. Acolo devin neputincios. Cu toate astea… Madeleine a fost creată. Eşti liber.”

„Şi tu eşti mulţumit”, am zis eu, căpătînd controlul asupra mea. Nu vreau să fiu dur. Mă ai. Te iubesc. Dar sînt dezorientat. Eşti mulţumit?”

„Cum aş putea să nu fiu?” a întrebat el. „Bineînţeles că sînt mulţumit.”

M-am ridicat şi m-am dus la fereastră. Ultimii tăciuni se stingeau. Lumina provenea de la cerul cenuşiu. L-am auzit pe Armand venind lîngă pervazul ferestrei. Îl simţeam lîngă mine, ochii se obişnuiau din ce în ce mai mult cu luminozitatea cerului, aşa încît acum îi puteam desluşi profilul şi privirea aţintită asupra ploii. Sunetul acesteia era pretutindeni şi diferit curgînd prin jgheabul care se întindea de-a lungul acoperişului, bătînd în şindrilă, căzînd uşor printre straturile lucioase formate din ramurile copacilor, răpăind pe pervazul din piatră în faţa mîinilor mele. Un amestec plăcut de sunete care scăldau şi colorau noaptea.

„Mă ierţi… că te-am forţat în legătură cu femeia aceea?” m-a întrebat el.

„N-ai nevoie de iertarea mea.”

„Tu ai nevoie, a spus el. Şi, prin urmare, şi eu am nevoie.” Chipul îi era la fel de calm ca întotdeauna.

„O să aibă grijă de Claudia? Va suporta?” am întrebat eu.

„E perfectă. Nebună; dar pentru aceste vremuri, asta înseamnă perfect. O să aibă grijă de Claudia. N-a trăit nici o clipă singură; i se pare firesc să fie devotată celor de lîngă ea. N-are nevoie de motive deosebite pentru a o iubi pe Claudia. Totuşi, are motive deosebite. Exteriorul frumos al Claudiei, tăcerea Claudiei, autoritatea şi stăpînirea de sine ale Claudiei. Sînt perfecte împreună. Dar cred… că ar trebui să plece din Paris cît mai curînd posibil.”

„De ce?”

„Ştii foarte bine de ce. Pentru că Santiago şi ceilalţi vampiri le urmăresc bănuitori. Toţi vampirii au văzut-o pe Madeleine. Se tem de ea, pentru că ea ştie de ei şi ei n-o cunosc. Nu-i lasă în pace pe cei care ştiu de ei.”

„Şi băiatul, Denis? Ce ai de gînd cu el?”

„E mort”, a răspuns el.

Eram uluit. Atît de cuvintele rostite, cît şi de calmul lui. „L-ai ucis?” am îngăimat eu, iar el a încuviinţat. Ochii lui mari şi întunecaţi păreau fermecaţi de mine, de emoţia şi şocul pe care nu încercam să le ascund. Zîmbetul lui stins a părut să mă apropie de el; mi-a cuprins mîna pe pervazul ferestrei şi mi-am simţit trupul întorcîndu-se spre el, apropiindu-se de el, de parcă nu voinţa mea, ci voinţa lui m-ar fi făcut să mă mişc. E cel mai bine aşa, a spus el cu blîndeţe, după care a adăugat: Acum ar trebui să plecăm…” Şi a aruncat o privire străzii.

„Armand, am zis eu. Nu pot…”

„Louis, urmează-mă, mi-a şoptit, dar pe pervaz s-a oprit. Chiar dacă o să cazi pe caldarîm, o să te doară numai un timp. Te vei vindeca atît de repede şi de total, încît peste cîteva zile nu se va mai vedea nimic, oasele refăcîndu-se la fel de uşor ca pielea; ştiind asta permite-ţi să faci ceea ce poţi să faci cu atîta uşurinţă. Hai, coboară.”

„Ce mă poate ucide?” l-am întrebat eu.

S-a oprit din nou. „Distrugerea rămăşiţelor tale, a spus el. Nu ştii? Foc, dezmembrare… căldura soarelui. Nimic altceva. Poţi fi vătămat, dar te refaci. Eşti nemuritor.”

Priveam în jos în întuneric prin ploaia argintie. O lumină slabă a pătruns printre ramurile mişcătoare ale copacilor şi strada a început să se întrezărească. Pietre ude, viţa care se căţăra pe zid. O trăsură a atins frunzele de viţă, după care lumina a slăbit, strada s-a transformat din galbenă în argintie, după care a devenit complet invizibilă, ca şi cum copacii întunecaţi ar fi înghiţit-o. Sau, mai degrabă, de parcă totul ar fi fost creat din întuneric. Mi-a venit ameţeală. Aveam senzaţia că se clatină clădirea. Armand mă privea de pe pervazul ferestrei.

„Louis, vino la mine”, a şoptit el deodată, agitat.

„Nu, i-am zis eu cu blîndeţe. E prea curînd. Încă nu pot să le părăsesc.”

L-am văzut privind cerul întunecat. A părut să ofteze, dar nu l-am auzit. I-am simţit mîna strîngînd-o pe a mea. „Foarte bine…” a spus el.

„Încă puţin timp…”, am zis eu, iar el a încuviinţat şi mi-a bătut mîna uşor, parcă pentru a spune că era în regulă. După aceea şi-a trecut picioarele peste pervaz şi a dispărut. Am ezitat doar o clipă, ridiculizat de bătăile inimii mele. Apoi am sărit pervazul şi am pornit repede după el, neîndrăznind să mă uit în jos.

Era foarte aproape de ivirea zorilor cînd am vîrît cheia în broasca apartamentului de la hotel. Lămpile cu gaz aruncau o lumină puternică şi inegală pe pereţi, iar Madeleine, cu acul şi aţa în mînă, adormise lîngă cămin. Claudia stătea nemişcată şi mă privea dintre ferigile de la fereastră, din umbră. Avea peria de păr în mînă şi părul îi strălucea.

Am rămas locului, asimilînd un şoc, ca şi cum toată plăcerea senzuală şi dezordinea acelor odăi ar fi trecut peste mine ca nişte valuri şi trupul mi-ar fi fost îmbibat cu acele lucruri atît de diferite de vraja lui Armand şi de camera din turn în care fusesem. Aici se simţea ceva liniştitor şi tulburător. M-am uitat după fotoliul meu. M-am aşezat pe el cu mîinile la tîmple. Atunci am simţit-o pe Claudia alături şi i-am simţit buzele pe frunte.

„Ai fost cu Armand”, a spus ea. „Vrei să pleci la el.”

M-am uitat la ea. Cît de delicat şi frumos îi era chipul şi, deodată, cît de mult îmi aparţinea. N-am simţit nici o remuşcare cînd am cedat dorinţei de a-i atinge obrajii, pleoapele — familiarităţi, libertăţi pe care nu mi le mai permisesem cu ea din seara cînd ne certasem. „O să te mai văd; nu aici, în alte părţi. O să ştiu întotdeauna unde eşti”, i-am spus eu.

Ea m-a luat de gît, ţinîndu-mă strîns, iar eu am închis ochii şi mi-am ascuns faţa în părul ei. Îi acopeream gîtul cu sărutări. Îi ţineam braţele rotunde şi tari. I le sărutam, sărutam adîncimile moi formate de îndoitura coatelor, încheieturile, palmele desfăcute. I-am simţit degetele mîngîindu-mi părul, faţa. „Cum vrei tu”, a zis ea. „Cum vrei tu.”

„Eşti fericită? Ai ce-ţi doreşti?” am întrebat-o eu rugător.

„Da, Louis.” Mă ţinea lipit de rochiţă, împreunîndu-şi degetele pe ceafa mea. „Am tot ce-mi doresc. Dar tu ştii într-adevăr ce vrei?” Mi-a ridicat faţa aşa încît s-o privesc în ochi. „Pentru tine mă tem, mi-e frică să nu faci o greşeală. De ce nu pleci din Paris cu noi?” a întrebat ea deodată. „Ne aşteaptă o lume întreagă, vino cu noi!”

„Nu”, am spus eu şi m-am desprins de ea. „Vrei să se întîmple ce s-a întîmplat cu Lestat. Nu mai poate fi aşa niciodată. N-o să mai fie.”

„Cu Madeleine o să fie ceva nou şi diferit. Nu vreau aşa ceva din nou. Eu am fost cea care a pus capăt atunci”, a zis ea. „Dar chiar înţelegi de ce-l preferi pe Armand?”

I-am întors spatele. Era ceva încăpăţînat şi misterios în antipatia ei faţă de el, în neputinţa ei de a-l înţelege. A zis din nou că el îi dorea moartea, ceea ce eu nu credeam. Nu-şi dădea seama ce realizam eu: că el nu-i putea dori moartea, pentru că eu nu voiam acest lucru. Dar cum aş fi putut să-i explic asta fără să par pompos şi orbit de dragostea mea pentru el? „Aşa e scris. E ceva de genul ăsta”, am spus eu, ca şi cum lucrurile abia ar fi început să se limpezească sub presiunea îndoielilor ei. „Numai el îmi poate dărui forţa de a fi ceea ce sînt. Nu pot continua să trăiesc măcinat de tristeţe. Ori plec cu el, ori mor”, am zis. „Şi mai e ceva, iraţional, inexplicabil şi care mă mulţumeşte numai pe mine…”

„… şi anume?.” a întrebat ea.

„Faptul că-l iubesc”, am spus eu.

„Nici nu mă-ndoiesc”, a zis ea gînditoare. „Dar, atunci, m-ai putea iubi chiar şi pe mine.”

„Claudia, Claudia.” Am îmbrăţişat-o şi i-am simţit greutatea pe genunchi. S-a ghemuit la pieptul meu.

„Sper doar că, atunci cînd o să ai nevoie de mine, o să mă poţi găsi…” a şoptit ea. „Că o să pot să mă întorc la tine… Te-am rănit atît de des, ţi-am provocat atîta durere.” Glasul i s-a frînt. Continua să stea rezemată de mine. Îi simţeam greutatea şi-mi spuneam: Peste puţin timp n-o s-o mai am. Acum vreau numai s-o ţin în braţe. Totdeauna acest lucru simplu mi-a făcut plăcere. Greutatea ei lipită de mine, mînuţa ei odihnindu-se pe gîtul meu.

Mi s-a părut că o lampă s-a stins undeva. Că, din acel aer rece şi umed, lumina a fost retrasă brusc şi fără zgomot. Eram în pragul visării. Dacă aş fi fost muritor, mi-ar fi plăcut să dorm acolo. În acea stare confortabilă de somnolenţă am avut un sentiment ciudat şi obişnuit muritorilor, că soarele mă va trezi cu blîndeţe mai tîrziu şi voi vedea acea privelişte minunată a ferigilor scăldate în lumina lui, că-l voi zări sclipind în picurii ploii. M-am lăsat pradă acelei senzaţii. Am închis ochii pe jumătate.

Adesea, după aceea, am încercat să-mi amintesc de acele clipe. Am încercat de nenumărate ori să-mi amintesc ce anume era în acele odăi cînd ne odihneam acolo, ce începea să mă deranjeze, ce ar fi trebuit să mă deranjeze. Cum, fiind neatent, trebuie să fi fost insensibil la schimbările care trebuiau să se fi petrecut acolo. Mai tîrziu, plin de vînătăi, jefuit şi înverşunat cum nu fusesem nici în cele mai cumplite coşmaruri, am analizat acele momente, acele clipe somnoroase de dinaintea zorilor, cînd ceasul ticăia aproape imperceptibil pe poliţă şi cerul devenea din ce în ce mai palid; şi tot ce puteam să-mi amintesc — în ciuda disperării cu care am prelungit şi am fixat acel timp, în care am întins mîinile să opresc ceasul — tot ce puteam să-mi amintesc era uşoara modificare a luminii.

Dacă aş fi fost atent, nu mi-ar fi scăpat. Derutat de alte probleme, n-am observat. O lampă s-a stins, o lumînare s-a stins şi ea din cauza propriei bălţi de ceară fierbinte. Cu ochii închişi pe jumătate, am avut atunci senzaţia unui întuneric ameninţător, senzaţia că eram închis în beznă.

În clipa aceea am deschis ochii, fără să mă gîndesc la lămpi sau lumînări. Dar era prea tîrziu. Îmi amintesc că m-am ridicat brusc, mîna Claudiei a alunecat pe braţul meu şi în faţa ochilor mi-a apărut imaginea unui grup de bărbaţi şi femei în negru mişcîndu-se prin camere, veşmintele lor păreau să fure lumina din fiecare ramă aurită sau suprafaţă lăcuită, s-o absoarbă în întregime. Am strigat-o pe Madeleine şi am văzut-o cum se trezeşte speriată, prinzîndu-se de braţul canapelei, apoi căzînd în genunchi cînd ei s-au repezit la ea. Santiago şi Celeste veneau spre noi, iar în spatele lor, Estelle şi ceilalţi ale căror nume nu le ştiam, umpleau oglinzile şi se strîngeau unii lîngă alţii, formînd ziduri mişcătoare şi ameninţătoare. I-am strigat Claudiei să fugă, deschizînd uşa. Am împins-o afară şi apoi m-am apropiat în ea, lovindu-l cu piciorul pe Santiago.

Acea apărare slabă de care dădusem dovadă cînd mă atacase în Cartierul Latin, nu era nimic în comparaţie cu forţa mea de acum. Eram prea slab, probabil, ca să lupt cu convingere pentru propria-mi apărare, dar instinctul de a le proteja pe Madeleine şi pe Claudia era copleşitor. Îmi amintesc că l-am trîntit pe Santiago pe spate şi apoi am lovit-o pe puternica şi frumoasa Celeste, care căuta să ajungă la mine. Paşii Claudiei răsunau pe scara din marmură. Celeste s-a clătinat, a încercat să mă atingă după care m-a prins şi mi-a zgîriat faţa, aşa încît sîngele îmi curgea peste guler. Îl vedeam, strălucind în colţul ochiului. M-am năpustit asupra lui Santiago, răsucindu-mă cu el, conştient de forţa teribilă a braţelor care mă ţineau, a mîinilor care căutau să mă strîngă de gît. „Luptă-te cu ei, Madeleine”, am strigat eu, dar nu-i auzeam decît suspinele. Apoi am văzut-o în acel vîrtej, un lucru neclintit şi înspăimîntat, înconjurat de alţi vampiri. Aceştia rîdeau, cu acel rîs cavernos specific vampirilor care seamănă cu clinchetul unor clopoţei de argint. Santiago se ţinea de faţă, căci dinţii mei i-o însîngeraseră. L-am lovit în piept, în cap, simţind cum durerea îmi frigea braţul; ceva mi-a strîns pieptul ca două braţe, dar eu m-am eliberat şi am auzit un geam spărgîndu-se în spatele meu. Dar altceva, altcineva mă apucase de braţ cu două mîini şi mă trăgea cu o putere extraordinară.

Nu-mi amintesc să-mi fi pierdut forţa. Nu-mi amintesc de nici un moment în care puterea cuiva să o fi întrecut pe a mea. Îmi amintesc doar că numărul lor m-a copleşit. Din păcate, datorită numărului şi perseverenţei lor, am fost imobilizat, înconjurat şi scos afară cu forţa. În mijlocul vampirilor, eram silit să străbat coridorul; am căzut pe trepte şi, pentru o clipă, am fost liber în dreptul uşii înguste din dos a hotelului, dar imediat după aceea am fost înconjurat din nou şi ţinut strîns. Vedeam faţa Celestei foarte aproape de mine şi, dacă aş fi putut, i-aş fi sfîşiat-o cu dinţii. Sîngeram puternic, iar una din încheieturi mi-era ţinută atît de strîns, încît nici nu-mi mai simţeam mîna. Madeleine se afla lîngă mine, suspinînd în continuare. Am fost vîrîţi într-o trăsură. Am fost lovit de nenumărate ori, dar tot nu mi-am pierdut cunoştinţa. Îmi amintesc că mă agăţăm cu înverşunare de luciditate, simţind loviturile în ceafa udă de sîngele care-mi şiroia pe gît, aşa cum stăteam pe podeaua trăsurii. Nu-mi spuneam decît: Simt trăsura mişcîndu-se; sînt viu; sînt conştient.

Imediat ce am fost tîrîţi în „Théâtre des Vampires”, am început să-l strig pe Armand.

Mi-au dat drumul, doar ca să mă împleticesc pe treptele pivniţei, cu ei grămadă în spatele meu, în faţa mea, împingîndu-mă cu nişte mîini ameninţătoare. La un moment dat, am prins-o pe Celeste, dar ea a ţipat şi cineva m-a lovit din spate.

Atunci l-am văzut pe Lestat — cea mai puternică lovitură din toate. Lestat, stînd în mijlocul sălii de bal, drept, cu ochii lui cenuşii şi pătrunzători, schiţînd un zîmbet perfid. Era îmbrăcat impecabil, ca întotdeauna, şi la fel de superb cu mantia lui neagră şi cu pînzeturile fine. Dar cicatricile încă îi mai marcau fiecare centimetru de carne albă. Cum îi mai desfigurau chipul frumos şi neted, firele acelea subţiri crestîndu-i pielea delicată de deasupra buzei, pleoapele, fruntea înaltă. Ochii îi ardeau de o mînie mută ce părea alimentată de vanitate, o vanitate îngrozitoare care spunea: „Vedeţi-mă cum sînt.”

„Ăsta e?” a întrebat Santiago, împingîndu-mă.

Dar Lestat s-a întors furios spre el şi i-a spus cu un glas aspru şi scăzut: „Ţi-am zis că o vreau pe Claudia, fetiţa! Ea a fost!” Acum l-am văzut mişcînd din cap involuntar din cauza izbucnirii şi întinzînd mîna spre braţul fotoliului pe care, însă, a încleştat-o în gol în timp ce mă fixa cu privirea.

„Lestat”, am zis eu, întrezărind acum o portiţă de scăpare. „Trăieşti! Eşti viu! Spune-le cum te-ai purtat cu noi…”

„Nu”, a spus el, scuturînd din cap furios după care a adăugat: „Întoarce-te la mine, Louis”.

O clipă, nu mi-a venit să cred. O parte mai echilibrată şi mai disperată din mine spunea: Discută cu el, chiar în clipa în care un rîs sinistru mi-a scăpat de pe buze. „Eşti nebun?”

„Îţi dau viaţa înapoi!” a zis el şi pleoapele îi tremurau datorită forţei cuvintelor, pieptul îi tresaltă şi mîna aceea se încleşta din nou, neputincioasă, în întuneric. „Mi-ai promis că pot să-l iau înapoi la New Orléans”, i-a spus el lui Santiago, după care i-a privit pe toţi, pe rînd, iar răsuflarea i s-a înteţit şi, la un moment dat, a izbucnit: „Unde-i Claudia? Ea e cea care mi-a făcut-o, v-am spus doar!”

„Toate la timpul lor”, a spus Santiago şi, cînd a întins mîna spre Lestat, acesta s-a dat înapoi, fiind cît pe-aci să-şi piardă echilibrul. Găsise braţul fotoliului de care avea nevoie şi s-a ţinut strîns de el, închizînd ochii, recăpătîndu-şi controlul.

„Dar el a ajutat-o, a susţinut-o…” a zis Santiago, apropiindu-se de el. Lestat şi-a ridicat privirea.

„Nu”, a spus el. „Louis, trebuie să te întorci la mine. Trebuie să-ţi spun ceva… legat de seara aia din mlaştină.” Dar apoi a tăcut şi şi-a ridicat din nou privirea de parcă ar fi fost încolţit, rănit, disperat.

„Ascultă-mă, Lestat”, i-am zis eu. „Las-o-n pace pe ea, elibereaz-o… şi o să… mă-ntorc la tine.” Cuvintele mele aveau o rezonanţă metalică. Am încercat să fac un pas spre el, să fac în aşa fel încît ochii să-mi fie reci şi de nedesluşit, să simt puterea emanînd din ei ca două raze de lumină. Mă privea, mă studia, luptîndu-se tot timpul cu propria-i fragilitate. Celeste m-a prins de încheietură. „Trebuie să le spui”, am continuat eu, „cum te-ai purtat cu noi, că noi nu cunoşteam regulile, că ea n-a ştiut de existenţa altor vampiri.” îmi spuneam încontinuu, în timp ce vorbeam cu acea voce mecanică: Armand trebuie să se întoarcă, Armand trebuie să vină înapoi. O să facă să înceteze toată povestea asta, n-o s-o lase să continue.

Atunci s-a auzit zgomotul unui obiect tîrît pe podea. Auzeam plînsul epuizat al Madeleinei. Mi-am rotit privirea şi am văzut-o într-un fotoliu, iar cînd mi-a surprins privirea asupra ei, a părut să fie şi mai îngrozită. A încercat să se ridice, dar ei au împiedicat-o. „Lestat”, am spus eu. „Ce vrei de la mine? Îţi dau orice…”

În clipa aceea am văzut ce anume făcea acel zgomot. Şi Lestat văzuse. Un sicriu cu lacăte mari de fier era tîrît în cameră. Am înţeles imediat. „Unde e Armand?” am întrebat eu cuprins de disperare.

„Ea mi-a făcut-o, Louis. Ea mi-a făcut-o. Nu tu! Ea trebuie să moară!” a zis Lestat, iar vocea i-a devenit slabă şi aspră de parcă i-ar fi fost greu să vorbească. „Ia chestia aia de-aici, el vine acasă cu mine”, i-a spus el furios lui Santiago. Dar acesta a rîs doar, a rîs şi Celeste şi hohotele acelea au părut să-i molipsească pe toţi.

„Mi-aţi promis”, le-a spus Lestat.

„Eu nu ţi-am promis nimic”, a zis Santiago.

„Şi-au bătut joc de tine”, i-am spus eu cu amărăciune, cînd ei deschideau sicriul. „Şi-au bătut joc de tine! Trebuie să-l găseşti pe Armand, Armand e conducătorul aici”, am strigat eu, dar el nu părea să înţeleagă.

Ce s-a întîmplat apoi a fost disperat, înceţoşat şi îngrozitor, i-am lovit cu picioarele, m-am chinuit să-mi eliberez braţele, urlîndu-le că Armand avea să-i oprească, să nu cumva să îndrăznească să-i facă vreun rău Claudiei. Cu toate astea, m-au silit să intru în sicriu, eforturile mele cumplite neservind la nimic în afară de faptul că mă făceau să nu mă mai gîndesc la plînsul Madeleinei, la suspinele ei sfîşietoare şi la teama că, în orice clipă, la acestea s-ar fi putut adăuga şi cele ale Claudiei. Îmi amintesc că m-am ridicat, împiedicînd o clipă capacul să se închidă, după care ei l-au apăsat cu putere şi lacătele au fost încuiate cu un zgomot de chei şi metal. Îmi aminteam cuvinte de demult, pe Lestat zîmbind în acel loc depărtat, unde nu existau necazuri, unde ne certasem toţi trei: „Un copil înfometat reprezintă o privelişte îngrozitoare… un vampir înfometat e şi mai rău. Ţipetele i s-ar auzi pînă la Paris.” Trupul meu ud şi tremurător s-a înmuiat în acel sicriu sufocant şi mi-am spus: Armand n-o să lase să se întîmple una ca asta; nu există nici un loc destul de sigur în care să ne pună.

Sicriul a fost ridicat, s-a auzit zgomotul unor cizme şi am simţit legănarea; mi-am proptit mîinile de laturile coşciugului, am închis ochii pentru o clipă, probabil, nu ştiam sigur. Mi-am spus să nu întind mîinile în părţi, să nu simt spaţiul îngust de aer dintre faţa mea şi capac; am simţit sicriul legănîndu-se şi înclinîndu-se cînd paşii lor au început să urce treptele. Încercam în zadar să disting strigătele Madeleinei, căci mi se părea că o strigă pe Claudia, de parcă aceasta ar fi putut să ne salveze pe toţi. Strigă-l pe Armand, trebuie să vină acasă în noaptea asta, îmi spuneam eu cu disperare. Şi numai gîndul la acea umilinţă îngrozitoare de a-mi auzi propriul strigăt închis acolo cu mine, inundîndu-mi urechile, dar încuiat cu mine, m-a împiedicat să strig.

Un alt gînd mi-a răsărit în minte, chiar în timp ce formulam aceste cuvinte: Dacă nu venea? Dacă, undeva, în casa aceea, avea vreun sicriu ascuns la care se întorcea… Atunci am avut impresia că trupul mi se eliberează deodată de controlul minţii şi am început să izbesc în lemnul din jur şi, răsucindu-mă, m-am împins cu spatele în capac. Dar n-am putut să fac nimic, era prea bine închis; capul mi-a căzut înapoi pe scînduri şi sudoarea îmi curgea pe faţă şi pe trup.

Strigătele Madeleinei amuţiseră. Nu mai auzeam decît zgomotul cizmelor şi al răsuflării mele. Mîine seară o să vină — da, mîine seară — şi ei or să-i spună, el o să ne găsească şi o să ne elibereze. Sicriul se legăna. Mirosul apei mi-a invadat nările, răcoarea ei fiind palpabilă în căldura din interiorul sicriului; apoi, pe lîngă mirosul apei, s-a simţit şi cel al pămîntului. Sicriul a fost lăsat jos cu brutalitate, membrele mă dureau şi mi-am frecat braţele, chinuindu-mă să nu ating capacul, să nu simt cît de aproape era, temîndu-mă ca propria mea teamă să nu se transforme în panică, în groază.

Credeam că acum mă vor lăsa, dar n-au făcut-o. Erau aproape şi se ocupau cu ceva; apoi un alt miros mi-a atins nările, un miros necunoscut mie. Dar, după aceea, stînd cît se poate de nemişcat, mi-am dat seama că aşezau cărămizi, iar acel miros era de mortar. Încet, cu grijă, am ridicat mîna să-mi şterg faţa. Bine, deci, mîine seară, mi-am spus eu, în timp ce umerii păreau să-mi crească în interiorul sicriului. Bine, deci mîine seară o să vină; şi, pînă atunci, acela avea să fie sicriul meu, preţul pe care-l plăteam pentru toate, pentru fiecare noapte.

Dar ochii mi se umpleau de lacrimi şi am izbit din nou în lemn, iar capul mi se răsucea cînd pe o parte, cînd pe alta, mintea grăbindu-mi-se spre noaptea următoare şi spre cealaltă de după şi aşa mai departe. Apoi, parcă pentru a mă desprinde de nebunia aceea, m-am gîndit la Claudia — simţindu-i braţele în jurul gîtului meu în lumina obscură a odăilor de la Hôtel Saint-Gabriel, văzîndu-i obrazul în lumină, tremurul uşor şi leneş al genelor, simţindu-i atingerea mătăsoasă a buzelor. Trupul mi-a devenit rigid, şi-am început să izbesc cu picioarele în scînduri. Zgomotul cărămizilor dispăruse, la fel şi cel al paşilor înăbuşiţi. Am strigat „Claudia”, pînă am răguşit, înfigîndu-mi unghiile în palme; încet, ca un şuvoi de apă rece ca gheaţa a început să mă cuprindă paralizia somnului. Am încercat să-l strig pe Armand prosteşte, din disperare, vag conştient în timp ce pleoapele mi se îngreunau şi mîinile deveneau moi, că şi pe el îl învăluise somnul undeva, că stătea nemişcat în locul lui de odihnă. M-am mai zbătut o dată. Ochii mei au văzut întunericul, mîinile mele au simţit lemnul. Dar eram slăbit. A urmat neantul.

— M-a trezit o voce. Era depărtată, dar clară. Mi-a rostit numele, de două ori. O clipă n-am ştiut unde mă aflam. Visasem ceva îngrozitor ce ameninţa să dispară fără să lase vreun indiciu cu privire la ce fusese, ceva oribil, ce doream nespus să alung. Atunci am deschis ochii şi am pipăit capacul sicriului. În clipa aceea am ştiut unde mă aflam şi tot atunci mi-am dat seama că Armand era cel care mă striga. I-am răspuns, dar vocea era închisă cu mine şi m-a asurzit. Într-un moment de groază, mi-am spus: Mă caută şi eu nu pot să-i spun că sînt aici. Dar apoi l-am auzit vorbindu-mi, spunîndu-mi să nu-mi fie teamă. Am auzit un zgomot puternic. Apoi altul. Un rîcîit şi căderea tunătoare a cărămizilor. Mi s-a părut că unele au izbit sicriul. După aceea am auzit cum erau ridicate una cîte una. Am avut impresia că smulge lacătele.

Capacul s-a ridicat puţin şi o rază subţire de lumină mi-a sclipit în faţa ochilor. Mi-am ţinut răsuflarea şi am simţit sudoarea curgîndu-mi pe faţă. Capacul s-a deschis şi mai mult şi, timp de o clipă, am fost orbit; apoi m-am ridicat în capul oaselor, văzînd printre degete lumina puternică a unei lămpi cu gaz.

„Grăbeşte-te”, mi-a spus el. „Nu face nici un zgomot.”

„Unde mergem?” am întrebat eu. Vedeam un coridor din cărămizi întinzîndu-se din faţa uşii pe care o spărsese. De-a lungul acelui coridor se aflau uşi zidite, aşa cum fusese şi aceea. Imediat am avut o viziune a unor sicrie în dosul acelor cărămizi, cu vampiri înfometaţi şi descompuşi înăuntru. Dar Armand mă trăgea, spunîndu-mi să nu fac nici cel mai mic zgomot; ne furişam pe coridorul acela. S-a oprit în faţa unei uşi de lemn şi a stins lampa. O clipă a fost o beznă totală, pînă cînd lumina care se strecura pe sub uşă a devenit mai puternică. A deschis uşa atît de încet, încît nu s-a auzit nici un sunet. Îmi auzeam răsuflarea şi am încercat s-o opresc. Intram pe culoarul care ducea spre camera lui. Dar, în timp ce alergam în spatele lui, mi-am dat seama de un adevăr cumplit. Mă salva numai pe mine. Am întins mîna ca să-l opresc, dar el m-a tras mai departe. Abia cînd am ajuns pe străduţa de lîngă „Théâtre des Vampires” am reuşit să-l fac să se oprească. Şi, chiar şi atunci, părea să vrea să-şi continue drumul. A început să clatine din cap chiar înainte să apuc să vorbesc.

„Nu pot s-o salvez!” mi-a spus el.

„Doar nu te aştepţi să plec fără ea! Au închis-o acolo!” Eram îngrozit. „Armand, trebuie s-o salvezi! N-ai de ales!”

„De ce spui asta?” m-a întrebat el. „Nu pot, trebuie să înţelegi. Or să se ridice împotriva mea. N-ar avea de ce să n-o facă. Louis, îţi spun, nu pot s-o salvez. Risc să te pierd. Nu te poţi întoarce.”

Refuzam să accept că putea fi adevărat. Armand era singura mea speranţă. Dar pot să spun cu mîna pe inimă că nu mi-era frică. Ştiam doar că trebuia s-o recapăt pe Claudia, sau să mor chinuindu-mă s-o salvez. De fapt, era foarte simplu; nu era deloc o chestiune de curaj. Şi mai ştiam, îmi dădeam seama din pasivitatea lui Armand, din felul în care vorbea, că m-ar fi urmat dacă m-aş fi întors, că n-ar fi încercat să mă împiedice.

Am avut dreptate. Am rupt-o la fugă înapoi pe culoar şi el era chiar în spatele meu, îndreptîndu-ne spre scara ce ducea în sala de bal. Îi auzeam pe ceilalţi vampiri. Auzeam tot felul de zgomote. Traficul parizian. Ceva ce aducea foarte mult a adunare în sala teatrului de deasupra. Cînd am ajuns în capul scării, am văzut-o pe Céleste în uşa sălii de bal. Ţinea în mînă una din măştile de scenă. Se uita la mine. Nu părea alarmată. Părea chiar ciudat de indiferentă.

Dacă s-ar fi năpustit asupra mea, dacă ar fi dat alarma, aş mai fi înţeles. Dar ea n-a făcut nimic. Doar s-a dat înapoi spre sala de bal; s-a învîrtit, părînd să-i placă mişcarea uşoară a fustelor, părînd să se învîrtească pentru plăcerea de a le face să se înfoaie, şi a plutit rotindu-se pînă în mijlocul încăperii. Şi-a acoperit faţa cu masca şi a spus, încet, din dosul craniului vopsit: „Lestat… a venit în vizită prietenul tău Louis. Fă-te frumos, Lestat!” A lăsat masca jos şi de undeva, s-a auzit un hohot de rîs. Am văzut că erau cu toţii acolo, nişte umbre adunate la un loc. Iar Lestat, pe un fotoliu, stătea cu umerii aplecaţi şi cu faţa întoarsă. Mi se părea că făcea ceva cu mîinile, ceva ce nu puteam vedea; apoi şi-a ridicat privirea încet, părul lui blond căzîndu-i pe ochi. În ei am văzut teamă, categoric. Apoi s-a uitat la Armand, care a înaintat în tăcere cu paşi lenţi şi fermi, în timp ce toţi ceilalţi vampiri se dădeau la o parte din calea lui, privindu-l. „Bonsoir, Monsieur”, a spus Celeste făcînd o plecăciune cînd el a trecut pe lîngă ea, masca din mîna ei părînd un sceptru. El nu o privea, ci se uita la Lestat. „Eşti mulţumit?” l-a întrebat atunci.

Ochii cenuşii ai lui Lestat păreau să-l privească pe Armand cu uimire, iar buzele lui se chinuiau să formeze un cuvînt. Îi vedeam ochii umplîndu-se de lacrimi. „Da…” a şoptit el, frămîntînd ceea ce ţinea ascuns sub mantia neagră. Dar, pe urmă, s-a uitat la mine şi lacrimile au început să-i şiroiască pe faţă. „Louis”, a spus el cu o voce groasă, ce părea acum încărcată de ceea ce părea o luptă insuportabilă. „Te rog, trebuie să m-asculţi. Trebuie să te întorci…” Apoi, plecîndu-şi capul, a făcut o grimasă de ruşine.

De undeva se auzea rîsul lui Santiago. Armand îi spunea încet lui Lestat că trebuia să plece, să părăsească Parisul; era un proscris.

Lestat stătea cu ochii închişi şi cu chipul transfigurat de durere. Părea dublura lui Lestat, o creatură rănită şi simţitoare pe care n-o cunoscusem niciodată. „Te rog”, mi-a spus el cu un glas plin de blîndeţe.

„Nu pot să-ţi vorbesc aici! Nu te pot face să-nţelegi. Vino cu mine… doar pentru puţin timp… pînă cînd o să fiu din nou eu însumi!”

„Asta-i nebunie curată… am spus eu, ducîndu-mi brusc mîinile la tîmple. Unde e?” Am privit în jur, la chipurile lor nemişcate şi pasive, la acele zîmbete enigmatice. „Lestat”. L-am întors, apucîndu-l de reverele din lînă neagră.

Atunci am văzut ce ţinea în mîini. Ştiam ce era. Într-o clipă i-am smuls acel lucru şi m-am uitat fix la el, la acel lucru delicat şi mătăsos — rochiţa galbenă a Claudiei. El a dus mîna la gură şi şi-a ferit privirea. A început să suspine uşor şi înăbuşit, în timp ce eu îl priveam, în timp ce mă uitam la rochie. Îmi plimbam degetele încet peste lacrimile îmbibate din ea, peste petele de sînge, încleştînd mîinile care-mi tremurau cînd am strîns-o la piept.

Mi s-a părut că am stat multă vreme astfel; timpul nu avea nici o semnificaţie, nici pentru mine, nici pentru vampirii aceia cu rîsul lor uşor şi ireal, care-mi umplea urechile. Îmi amintesc că aş fi vrut să mi le astup, dar nu puteam să dau drumul rochiţei, nu puteam să încetez să-ncerc să o fac atît de mică încît s-o pot ascunde în mîinile mele. Îmi amintesc de un şir de lumînări care ardeau, un şir inegal de lumînări care se aprindeau una cîte una lîngă pereţii pictaţi. O uşă era deschisă spre ploaie şi toate lumînările pîlpîiau suflate de vînt, ca şi cum flăcările ar fi fost desprinse de fitiluri. Dar se agăţau de ele şi rămîneau nevătămate. Ştiam că Claudia se afla dincolo de uşă. Lumînările se mişcau, ţinute de vampiri. Santiago avea şi el una şi înclinîndu-se, îmi făcea semn să trec pragul. Eram doar vag conştient de prezenţa lui. Nu-mi păsa deloc nici de el, nici de toţi ceilalţi. Ceva în mine spunea: Dacă-i iei în seamă înnebuneşti. De fapt, el nici nu contează. Ea contează. Unde e? Găseşte-o. Şi rîsetele lor se auzeau ca de departe, părînd să aibă o culoare şi formă, dar să nu facă parte din nimic.

Apoi, prin uşa deschisă, am văzut ceva ce mai văzusem o dată, cu mult, mult timp în urmă. Nimeni în afară de mine însumi nu ştia de acel lucru pe care-l văzusem cu ani în urmă. Nu. Lestat ştia. Dar n-avea importanţă. Acum nu avea să ştie sau să înţeleagă. Că el şi cu mine văzuserăm acel lucru, stînd în pragul acelei bucătării din cărămidă de pe Rue Royale, două făpturi chircite care fuseseră vii, mamă şi fiică ţinîndu-se în braţe, perechea ucisă de pe podeaua bucătăriei. Dar cele două care zăceau sub ploaia blîndă erau Madeleine şi Claudia, iar părul roşu şi superb al Madeleinei se încurcase cu cel auriu al Claudiei, care se mişca şi lucea în vîntul ce pătrundea prin uşa deschisă. Numai ceea ce fusese viu arsese — nu părul, nu rochia lungă, acum goală de catifea, nu cămăşuţa pătată de sînge, cu închizători din dantelă albă. Iar lucrul acela înnegrit şi ars care fusese Madeleine mai purta încă urma chipului ei viu şi mîna care ţinea strîns copilul semăna cu mîna unei mumii. Copilul însă, Claudia mea, era cenuşă.

Un urlet a crescut în mine, un urlet mistuitor care venea din adîncul fiinţei mele, înteţindu-se ca vîntul acela care învîrtea ploaia torenţială ce cădea pe cenuşă, răpăind pe ceea ce rămăsese dintr-o mînuţă sprijinită de cărămizi, acel păr blond ridicîndu-se, acele şuviţe înălţîndu-se. Chiar în clipa în care am scos urletul am simţit o lovitură şi am apucat ceva ce credeam că era Santiago, îl loveam, îl distrugeam, îi răsuceam faţa albă şi rînjită cu mîini din care nu se putea elibera, mîini contra cărora se zbătea, strigînd, strigătele lui fiind amestecate cu ale mele, cizmele lui călcînd pe cenuşă; l-am împins în spate, fiind orbit de ploaie şi de lacrimi pînă cînd nu s-a mai apropiat de mine, dar m-am repezit la el chiar în momentul cînd a întins mîna. Cel cu care mă luptam era Armand. Armand, care mă forţa să mă depărtez de micul cimitir şi să mă întorc printre culorile, strigătele, amestecul de glasuri şi acele rîsete cristaline şi arzătoare din sala de bal.

Lestat striga: „Louis, aşteaptă-mă; Louis, trebuie să-ţi vorbesc!”

Vedeam ochii căprui ai lui Armand aproape de ai mei şi mă simţeam îngrozitor de slăbit, dîndu-mi vag seama că Madeleine şi Claudia erau moarte, iar el spunea încet, poate fără sunet: „N-am putut să fac nimic, n-am putut să fac nimic…” Şi ele erau moarte, pur şi simplu, moarte. Iar eu îmi pierdeam cunoştinţa. Santiago era pe undeva pe lîngă ele, acolo unde ele stăteau nemişcate, cu părul răvăşit de vînt, cu buclele răsfirate pe cărămizi. Dar eu îmi pierdeam cunoştinţa.

Nu le puteam lua trupurile cu mine. Armand îşi petrecuse braţul pe după spatele meu şi mă ţinea de braţ, cărîndu-mă aproape printr-un loc gol şi răsunător din lemn şi mirosurile străzii se simţeau mai puternice, mirosul proaspăt al cailor şi al pielii şi erau trăsuri sclipitoare oprite acolo. M-am văzut foarte limpede fugind pe Boulevard des Capucines cu un sicriu mic sub braţ; oamenii îmi făceau loc, duzini de persoane se ridicau în jurul meselor unei cafenele şi un bărbat ridica braţul. Se pare că m-am împiedicat de Louis, cel pe care îl căra Armand, şi i-am văzut iarăşi ochii căprui privindu-mă şi am simţit acea somnolenţă, acea scufundare. Totuşi, mergeam, mă mişcăm, vedeam licărul propriilor mele cizme pe caldarîm. „E nebun, de-mi spune asemenea lucruri?” Vorbeam de Lestat, iar vocea îmi era piţigăiată şi furioasă, numai sunetul ei liniştindu-mă cît de cît. Rîdeam, rîdeam în hohote. „E nebun de legat, dacă-mi vorbeşte aşa! L-ai auzit?” l-am întrebat eu, iar ochii lui Armand spuneau: Dormi. Aş fi vrut să spun ceva despre Madeleine şi Claudia, că n-ar fi trebuit să le lăsăm acolo, dar am simţit din nou acel urlet născîndu-se în mine, acel urlet care înlătura orice altceva; am strîns din dinţi ca să nu-l las să iasă, fiindcă era atît de puternic, încît m-ar fi distrus dacă l-aş fi scos.

Atunci am înţeles totul foarte clar. Mergeam, era acel gen de mers pe care-l au oamenii atunci cînd sînt beţi turtă şi plini de ură pentru ceilalţi, simţindu-se, în acelaşi timp, invincibili. Aşa mergeam prin New Orléans în seara cînd l-am întîlnit pentru prima oară pe Lestat, acel mers de om beat izbindu-se de lucruri, miraculos de sigur şi găsindu-şi drumul. Am văzut mîinile unui beţiv umblînd în chip miraculos cu un chibrit. Flacăra a atins pipa, tutunul s-a aprins. Stăteam lîngă geamul unei cafenele. Omul trăgea din pipă. Nu era beat deloc. Armand aştepta lîngă mine şi ne aflam pe aglomeratul Boulevard des Capucines. Sau era Boulevard du Temple? Nu eram sigur. Eram furios că trupurile lor rămîneau în acel loc oribil. Vedeam piciorul lui Santiago atingînd acel lucru înnegrit şi ars care fusese fetiţa mea! Am urlat printre dinţii încleştaţi, iar omul s-a ridicat de la masă şi aburul s-a întins pe geam în faţa lui. „Pleacă de lîngă mine”, i-am spus eu lui Armand. „Afurisit să fii, nu te apropia de mine. Te previn, nu te apropia de mine.” M-am depărtat de el, pornind în sus pe bulevard şi am văzut un bărbat şi o femeie dîndu-se la o parte din faţa mea, bărbatul întinzînd braţul pentru a proteja femeia.

Apoi am rupt-o la fugă. Oamenii mă vedeau alergînd. Mă întreba, ce şi-or fi spunînd cînd vedeau acel lucru nebun şi alb, care se mişca prea repede pentru ochii lor. Îmi amintesc că, atunci cînd m-am oprit, eram slăbit şi mă simţeam rău, venele arzîndu-mi ca şi cum aş fi fost înfometat. M-am gîndit să ucid, dar acel gînd m-a umplut de repulsie. Stăteam pe treptele din piatră de lîngă o biserică, în dreptul uneia din acele uşi mici laterale, săpate în piatră, care era zăvorită pentru noapte. Ploaia se mai potolise. Sau aşa mi se părea. Strada era mohorîtă şi tăcută, deşi un bărbat trecea în depărtare cu o umbrelă neagră, lucitoare. Armand se afla la distanţă, lîngă nişte copaci. În spatele lui părea să fie o mare întindere de pomi şi iarbă udă, iar aburul se înălţa ca şi cum pămîntul ar fi fost cald.

Numai gîndindu-mă la greaţa din stomac, la ameţeală şi la nodul din gît am putut să-mi recapăt calmul. Cînd aceste senzaţii au dispărut, mi-am dat seama de tot ce se petrecuse, de distanţa mare pe care o parcursesem de la teatru şi de faptul că rămăşiţele Madeleinei şi ale Claudiei se mai aflau încă acolo. Victime ale unei catastrofe, una în braţele celeilalte. M-am simţit hotărît şi foarte aproape de propria-mi distrugere.

„N-am putut să fac nimic”, mi-a spus Armand încet şi, uitîndu-mă la el, am văzut că, pe chip, i se citea o tristeţe imensă. Mi-a ocolit privirea, de parcă ar fi simţit că era inutil să încerce să mă convingă de asta şi îi simţeam tristeţea copleşitoare, ceva asemănător cu înfrîngerea. Aveam senzaţia că, dacă ar fi fost să-mi vărs năduful asupra lui, n-ar fi făcut nimic pentru a-mi opune rezistenţă.

Simţeam acea detaşare, pasivitatea din el, ca fiind acel ceva pătrunzător ce se afla la baza cuvintelor pe care mi le-a spus din nou: „N-aş fi putut să fac nimic.”

„Ah, ba da, ai fi putut!” am zis eu încet. „Ştii foarte bine că ai fi putut. Doar tu erai conducătorul! Tu erai singurul care-ţi cunoşteai limitele puterii. Ei nu le cunoşteau. Nu înţelegeau. Capacitatea ta de înţelegere o întrecea pe a lor.”

S-a uitat în altă parte, dar am văzut ce efect avuseseră vorbele mele asupra lui. Îi vedeam oboseala pe chip şi tristeţea opacă din ochi.

„Aveai putere asupra lor. Se temeau de tine!” am continuat eu. „Ai fi putut să-i împiedici, dacă ai fi vrut să-ţi foloseşti puterile chiar şi dincolo de limitele pe care ţi le-ai autoimpus. Dar n-ai vrut să-ţi schimbi părerea despre sine. Preţioasa ta concepţie în legătură cu adevărul! Te înţeleg perfect. În tine mă văd oglindit pe mine însumi!”

Ochii i s-au întors încet pînă i-au întîlnit pe ai mei. Dar n-a spus nimic. Durerea de pe chipul lui era cumplită. Faţa lui era gata să exprime o emoţie îngrozitoare, pe care nu avea să şi-o poată stăpîni. Se temea de emoţia aceea. Eu nu. Îmi simţeam durerea cu acea imensă putere magică ce o întrecea pe a mea. Eu nu-i simţeam durerea. Nu conta pentru mine.

„Te înţeleg prea bine…” am spus. „Pasivitatea mea a stat la baza tuturor relelor. Acea slăbiciune, acel refuz de a compromite o moralitate fisurată şi stupidă, acea mîndrie îngrozitoare! Din cauza asta m-am lăsat să devin ceea ce sînt acum, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am lăsat-o pe Claudia să devină vampirul care a devenit, deşi ştiam că nu e bine. Din cauza asta am stat cu mîinile-n sîn şi am lăsat-o să-l omoare pe Lestat, deşi ştiam că nu e bine, că e chiar lucrul care a dus-o la pierzanie. N-am ridicat nici măcar un deget ca s-o împiedic. Şi Madeleine, Madeleine, am lăsat-o să ajungă aici, deşi n-ar fi trebuit s-o transform într-o creatură ca noi. Ştiam că nu e bine! Află însă că nu mai sînt acea făptură pasivă şi slabă care ţese rău de rău pînă cînd pînza devine întinsă şi groasă, în timp ce eu rămîn victima ei ridiculizată. Gata! Acum ştiu ce trebuie să fac. Şi te previn, mulţumită milei pe care mi-ai arătat-o scoţîndu-mă în seara asta din mormîntul acela unde aş fi murit: Nu te duce din nou în camera ta de la «Théâtre des Vampires». Nu te mai apropia de acel loc.”

N-am aşteptat să-i aud răspunsul. Poate că nici n-a încercat să-mi dea unul. Nu ştiu. Am plecat fără să mă uit înapoi. Dacă m-a urmat, nu mi-am dat seama. Nu căutam să ştiu. Nu-mi păsa.

M-am retras la cimitirul din Montmartre. Nu ştiu de ce tocmai acolo, doar că nu era departe de Boulevard des Capucines şi, pe atunci, Montmartre era o zonă rurală, întunecată şi liniştită în comparaţie cu metropola. Hoinărind printre căsuţele joase cu grădini-bucătării, am ucis fără cea mai mică satisfacţie, după care am căutat sicriul în care aveam să zac ziua în cimitir. L-am golit cu mîinile mele şi m-am întins într-un pat scîrbos, umed şi plin de duhoarea morţii. Nu pot să spun că asta m-a liniştit. Mai degrabă, mi-a oferit ceea ce voiam. Închis în acel întuneric, mirosind pămîntul, departe de toţi oamenii şi de toate vietăţile cu forme omeneşti, m-am lăsat pradă tuturor lucrurilor care mi-au invadat şi mi-au sufocat simţurile. Făcînd aceasta, m-am lăsat pradă durerii mele.

Dar a durat foarte puţin.

Cînd soarele iernii reci şi cenuşii a apus seara următoare, eu eram treaz, simţind cum amorţeala mă părăsea, aşa cum se întîmpla iarna, simţind întunericul, vietăţile care se aflau în sicriu mişunînd pe lîngă mine, fugind de trezirea mea. M-am ridicat încet în lumina slabă a lunii, savurînd frigul, netezimea plăcii de marmură pe care am dat-o la o parte ca să ies. Şi, strecurîndu-mă printre morminte pentru a ieşi din cimitir, mă gîndeam la un plan, un plan pentru care eram gata să-mi pun viaţa în primejdie, cu libertatea extraordinară a unei fiinţe căreia, de fapt, nu-i pasă de acea viaţă, care are forţa nemaipomenită de a vrea să moară.

Într-o grădină-bucătărie am văzut ceva, ceva ce existase doar vag în gîndurile mele pînă cînd am pus mîinile pe ea. Era o coasă mică, a cărei lamă încovoiată şi tăioasă era încă murdară de ierburi după ultimul cosit. După ce am curăţat-o şi mi-am trecut degetul peste lama ascuţită, planul a căpătat contururi clare şi puteam deci, să mă ocup de celelalte lucruri: găsirea unei trăsuri şi a unui vizitiu care să-mi stea la dispoziţie cîteva zile — uluit de banii pe care i-am dat şi de promisiunile că-i voi da şi mai mult; mutarea cufărului meu de la Hotel Saint-Gabriel în interiorul trăsurii şi procurarea celorlalte lucruri de care aveam nevoie. Apoi au urmat ceasurile lungi ale nopţii cînd m-am prefăcut că beau cu vizitiul, am stat de vorbă cu el şi i-am obţinut costisitoarea cooperare pentru a mă duce în zori de la Paris la Fontainebleau. Dormeam în trăsură, unde starea delicată a sănătăţii mele cerea să nu fiu deranjat sub nici un motiv — această intimitate fiind atît de importantă, încît eram mai mult decît dispus să adaug o sumă generoasă celei pe care i-o dădeam deja pentru a nu atinge nici măcar mînerul uşii pînă nu ieşeam eu.

Şi, cînd am fost convins că era de acord şi destul de beat pentru a uita de orice în afară de apucarea hăţurilor pentru drumul pînă la Fontainebleau, ne-am îndreptat încet, cu prudenţă, spre strada pe care se afla „Théâtre des Vampires” şi am aşteptat la o anumită distanţă ca cerul să înceapă să se lumineze.

Teatrul era închis. M-am furişat spre el, cînd aerul şi lumina mi-au spus că aveam la dispoziţie cel mult cincisprezece minute pentru a-mi duce planul la îndeplinire. Ştiam că, închişi în el, vampirii teatrului erau deja în sicriele lor. Şi chiar dacă vreunul mai zăbovea încă, nu avea cum să audă primele pregătiri. Am aşezat repede nişte scînduri în faţa uşilor zăvorite. Le-am bătut în cuie, blocînd astfel uşile din afară. Un trecător a observat ce făceam, dar şi-a văzut mai departe de drum, închipuindu-şi, probabil, că închideam clădirea cu permisiunea proprietarului. Nu ştiam. Ştiam însă, că înainte să apuc să termin, i-aş fi putut întîini pe acei vînzători de bilete, pe acei plasatori, pe acei oameni care măturau şi puteau rămîne înăuntru pentru a-i păzi pe vampiri în timpul somnului din cursul zilei.

La acei oameni mă gîndeam în vreme ce conduceam trăsura pe aleea lui Armand, unde am lăsat-o, luînd cu mine două bidoane mici de petrol lampant şi îndreptîndu-mă spre uşa lui Armand.

Cheia mi-a permis accesul cu uşurinţă aşa cum sperasem şi, odată ajuns pe culoar, am deschis uşa camerei lui, dar el nu era acolo. Sicriul dispăruse. De fapt, totul dispăruse în afară de mobilier, inclusiv patul băiatului mort. Am destupat în grabă un bidon şi l-am rostogolit pe celălalt înaintea mea spre scară, alergînd şi stropind grinzile şi uşile din lemn ale celorlalte camere. Mirosul era puternic, mai puternic decît orice zgomot aş fi făcut. Şi, deşi stăteam complet nemişcat lîngă scară cu bidoanele şi coasa, ascultînd, n-am auzit nimic, nici un indiciu că acei paznici s-ar fi aflat acolo, nici un sunet din partea vampirilor. Strîngînd cu putere mînerul coasei, am urcat treptele încet pînă am ajuns în dreptul uşii sălii de bal. Nimeni nu se afla acolo ca să mă vadă stropind cu petrol lampant fotoliile din roshar sau draperiile, sau să mă vadă ezitînd o clipă doar în faţa acelei uşi care dădea în curtea mică unde fuseseră ucise Madeleine şi Claudia. Ah, cît de mult aş fi vrut să deschid uşa aceea. Mă tenta atît de mult, încît, pentru o clipă, aproape că am uitat de plan. Era să las bidoanele să-mi scape din mînă şi să răsucesc clanţa. Dar am văzut lumina printre crăpăturile lemnului vechi al uşii şi mi-am dat seama că trebuia să continui. Madeleine şi Claudia nu erau acolo. Erau moarte. Şi ce-aş fi făcut dacă aş fi deschis uşa aceea, dacă aş fi văzut din nou acele rămăşiţe, acel păr auriu încîlcit şi răvăşit? Nu era timp şi nu avea rost. Alergam pe coridoare întunecoase pe care nu le mai explorasem, scăldînd uşile din lemn vechi cu petrol lampant, convins că vampirii se aflau închişi înăuntru, furişîndu-mă pe nesimţite chiar în incinta teatrului, unde o lumină rece şi cenuşie care pătrunde înăuntru prin uşa zăvorită de la intrare m-a făcut să mă grăbesc să arunc o cantitate mai mare pe cortina de catifea, pe scaunele capitonate şi pe draperiile din dreptul uşilor care dădeau în holul de la intrare.

În cele din urmă, bidonul s-a golit şi l-am aruncat după care am scos torţa pe care o făcusem, am apropiat chibritul de zdrenţele îmbibate în petrol lampant din jurul ei şi am dat foc la scaune; flăcările au început să mîngîie mătasea groasă şi umplutura, în timp ce fugeam spre scenă şi făceam ca focul să cuprindă şi cortina cea neagră.

În cîteva secunde, teatrul era învăluit de flăcări şi întregul lui schelet părea să scîrţîie şi să geamă cînd limbile de foc îmbrăţişau pereţii, lingînd marea boltă a avanscenei şi ornamentele din ghips ale lojilor. Dar n-aveam vreme să admir acest lucru, să savurez mirosul şi zgomotul, imaginea nişelor şi adînciturilor învăluite de lumina care avea să le mistuiască în curînd. Am fugit iarăşi la nivelul inferior, dînd foc canapelei din roshar din sala de bal, draperiilor, absolut oricărui lucru care putea să ardă.

Cineva călca apăsat pe scîndurile de deasupra — în încăperi pe care nu le văzusem niciodată. Apoi am auzit zgomotul inconfundabil al deschiderii unei uşi. Dar era prea tîrziu, mi-am spus, strîngînd atît coasa, cît şi torţa. Clădirea era în flăcări. Aveau să fie distruşi. Am fugit spre scară şi am auzit în depărtare un urlet ce întrecea trosnetul şi vuietul flăcărilor; torţa mea atingea grinzile îmbibate cu petrol lampant de deasupra capului şi focul învăluia lemnul vechi, răsucindu-se pe tavanul umed. Era urletul lui Santiago, eram sigur; apoi, exact cînd am ajuns la nivelul inferior, l-am văzut deasupra, în spatele meu, coborînd scara, fumul umplînd spaţiul din jurul lui, făcînd ca ochii să-i lăcrimeze şi gîtlejul să se sufoce, dar a întins mîna spre mine, îngăimînd: „Tu… tu… blestemat să fii!” Am încremenit, făcînd ochii mici din cauza fumului, simţind cum încep să-mi lăcrimeze, dar fără să-mi iau privirea nici măcar o clipă de la el, căci vampirul îşi folosea acum toată puterea pentru a ajunge la mine cu o asemenea viteză încît a devenit invizibil. Iar cînd acel lucru întunecat care reprezenta hainele lui a ajuns jos, am învîrtit coasa şi am văzut-o lovindu-i gîtul, i-am simţit greutatea gîtului şi l-am văzut căzînd într-o parte, ducîndu-şi mîinile la rana îngrozitoare. Aerul era plin de strigăte şi de ţipete şi un chip alb a apărut deasupra lui Santiago, o mască a groazei. Un alt vampir a dat fuga înaintea mea spre acea uşă secretă care dădea în alee. Dar eu am rămas nemişcat, uitîndu-mă la Santiago, pe care l-am văzut ridicîndu-se în ciuda rănii. Atunci am rotit din nou coasa, prinzîndu-l cu uşurinţă. N-a mai fost nici o rană. Doar două mîini ce căutau un cap care nu mai exista.

Capul, cu sîngele ţîşnind din gîtul retezat, cu ochii privind înnebuniţi sub grinzile în flăcări, cu părul negru şi mătăsos încîlcit şi plin de sînge, a căzut la picioarele mele. L-am lovit tare cu cizma, azvîrlindu-l de-a lungul coridorului. Am fugit apoi după el, aruncînd torţa şi coasa, căci mi-am ridicat braţele ca să mă protejez de lumina aceea albă care inunda scara ce dădea spre alee.

Picăturile de ploaie cădeau ca nişte ace sclipitoare în ochii mei, ochi care se chinuiau să vadă conturul întunecat al trăsurii. Vizitiul somnoros s-a îndreptat imediat la ordinul meu aspru, ducînd instinctiv o mînă neîndemînatică spre bici şi trăsura s-a pus în mişcare chiar în clipa în care eu deschideam uşa; caii goneau în viteză, în timp ce eu mă chinuiam să deschid cufărul; trupul mi-a fost aruncat într-o parte, mîinile arse mi-au alunecat în mătasea răcoroasă şi protectoare, iar capacul s-a lăsat în jos oferindu-mi întunericul binefăcător.

Caii goneau din ce în ce mai tare, depărtîndu-se de clădirea care ardea. Totuşi, încă mai simţeam mirosul fumului, mă îneca, îmi ardea ochii şi plămînii, mîinile mi-erau arse şi fruntea de asemeni din cauza primelor raze difuze ale soarelui.

Dar continuam să ne depărtăm de fum şi de ţipete. Părăseam Parisul. Reuşisem. „Théâtre des Vampires” ardea pînă-n temelie.

Cînd mi-am simţit capul căzînd pe spate, le-am văzut din nou pe Claudia şi pe Madeleine îmbrăţişate în curtea aceea sumbră şi le-am spus încet, aplecîndu-mă spre părul lor care sclipea în lumina lumînărilor: „N-am putut să vă iau. N-am putut să vă iau. Dar ei or să zacă morţi în jurul vostru. Dacă focul n-o să-i termine, atunci o va face soarele. Dacă nu sînt arşi, atunci oamenii care or să vină să încerce să stingă flăcările îi vor găsi şi-i vor expune luminii zilei. Dar vă promit, or să moară aşa cum aţi murit şi voi, toţi cei care erau acolo în dimineaţa asta or să moară.

Şi sînt singurele morţi din cîte am provocat în lunga mea viaţă care mi-au produs o extraordinară plăcere.”

— După două nopţi m-am întors. Trebuia să văd pivniţa inundată de ploaie, unde fiecare cărămidă era arsă, prefăcută în praf şi pulbere şi unde cîteva grinzi scheletice se înălţau spre cer ca nişte suliţe. Îngrozitoarele picturi murale din sala de bal erau fărîmiţate şi amestecate printre dărîmături, un chip pictat ici, o bucăţică din aripa unui înger colo, singurele lucruri care mai puteau fi identificate.

Luînd ziarul de seară, m-am retras în fundul unei mici cafenele care se afla peste drum şi acolo, ascuns de lumina slabă a lămpilor cu gaz şi de fumul gros al trabucurilor, am citit relatările despre incendiu. Cîteva cadavre fuseseră descoperite în teatrul ars, dar haine şi costume erau împrăştiate peste tot, de parcă celebrii actori vampiri părăsiseră teatrul în grabă cu mult înaintea incendiului. Adică numai din vampirii mai tineri rămăseseră oasele, cei bătrîni fiind şterşi complet de pe faţa pămîntului. Nu se pomenea nimic de vreun martor ocular sau de vreo victimă care supravieţuise. Cum ar fi putut să existe aşa ceva?

Totuşi, ceva mă deranja teribil. Nu mi-era teamă că ar fi putut scăpa vreun vampir. Nu doream deloc să-i caut în caz că scăpaseră. Eram convins că majoritatea murise. Dar de ce nu fuseseră paznici? Eram sigur că Santiago pomenise de existenţa unor paznici şi bănuisem că aceştia erau plasatorii şi portarii care lucrau la teatru înainte de începerea spectacolului. Eram chiar pregătit să-i întîmpin cu coasa. Dar ei nu fuseseră acolo. Ciudat. Mintea nu-mi era pe deplin liniştită din această cauză.

În cele din urmă însă, am lăsat ziarele la o parte şi m-am gîndit la ce se petrecuse, fără să mai conteze ce era ciudat. Ceea ce conta era faptul că eram mai singur pe lume decît fusesem vreodată. Că Claudia dispăruse pentru totdeauna. Şi că aveam mai puţine motive să trăiesc ca oricînd, şi mai puţină dorinţă.

Totuşi, amărăciunea nu mă copleşea, nu mă transforma în acea creatură distrusă şi disperată care m-aş fi aşteptat să devin. Poate că nu era posibil că îndur chinul prin care am trecut cînd am văzut rămăşiţele arse ale Claudiei. Poate că nu era posibil să ştiu asta şi să continui să exist oricît. Mă întrebam vag, pe măsură ce orele treceau, ce fumul din cafenea devenea şi mai dens, iar cortina decolorată a micii scene luminate de lămpi se ridica şi se lăsa şi femei robuste cîntau acolo, lumina sclipind pe bijuteriile lor false, vocile calde fiindu-le uneori plîngătoare, extrem de triste — mă întrebam vag cum era să simţi acea pierdere, acea furie şi să fii îndreptăţit s-o simţi, să meriţi înţelegere şi alinare. Nu aş fi mărturisit suferinţa mea nici unei fiinţe vii. Propriile mele lacrimi nu însemnau nimic pentru mine.

Atunci, unde să mă duc, dacă nu să mor? Ciudat cum am primit răspunsul. Ciudat cum am ieşit din cafenea, ocolind ruinele teatrului, îndreptîndu-mă, în final, spre larga Avenue Napoléon şi apucînd apoi spre palatul Luvru. Era ca şi cum acel loc m-ar fi chemat şi, totuşi, nu fusesem niciodată înăuntru. Trecusem prin faţa lui de o mie de ori, dorind să pot trăi ca un muritor măcar o zi, ca să pot să mă plimb prin numeroasele sale încăperi şi să văd toate acele tablouri magnifice. Eram hotărît s-o fac acum, avînd doar o vagă noţiune cum că, în operele de artă aş fi putut găsi o anumită mîngîiere, fără să produc moarte unui lucru care era neînsufleţit şi, totuşi, poseda viaţă într-un chip atît de magnific.

La un moment dat, mergînd pe Avenue Napoleon, am auzit în spatele meu pasul pe care l-am recunoscut ca fiind al lui Armand. Îmi dădea de ştire că era aproape. Cu toate acestea, n-am făcut nimic altceva decît am încetinit şi i-am dat voie să mă ajungă din urmă; mult timp am mers alături, fără să spunem nimic. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Bineînţeles că mă gîndisem la el tot timpul şi acum, dacă am fi fost oameni şi Claudia ar fi fost iubita mea, m-aş fi aruncat în braţele lui deznădăjduit, atît de puternică, atît de mistuitoare era nevoia de a împărtăşi cuiva durerea. Bariera ameninţa să se rupă acum; totuşi, nu s-a rupt. Eram amorţit şi mergeam ca un om amorţit.

„Ştii ce-am făcut”, am spus eu într-un tîrziu. Dădusem colţul şi vedeam în faţă şirul lung de coloane duble ale Muzeului Regal. „Ţi-ai luat sicriul, aşa cum te-am prevenit.”

„Da”, a zise el şi la auzul vocii lui, am simţit o mîngîiere subită, de netăgăduit. M-a slăbit. Dar eram, pur şi simplu, prea departe de durere, prea obosit.

„Şi totuşi, eşti aici, cu mine, acum. Vrei să-i răzbuni?”

„Nu”, a spus el.

„Bine, dar erau tovarăşii tăi, erai conducătorul lor”, am zis eu. „Şi cu toate astea, nu i-ai prevenit că vreau să-i distrug, aşa cum te-am prevenit eu?”

„Nu.”

„Dar sigur mă dispreţuieşti pentru asta. Sigur respecţi vreo regulă, o loialitate faţă de cei ca tine.”

„Nu”, a spus el încet.

Mi se părea uluitor cît de logic era răspunsul lui, deşi nu mi-l puteam explica şi nu-l înţelegeam.

Ceva s-a limpezit, venind din părţile îndepărtate ale gîndurilor mele nestăvilite. „Dar erau paznici; plasatorii aceia care dormeau în incinta teatrului. De ce nu erau acolo cînd am intrat? De ce nu erau acolo ca să-i apere pe vampirii care dormeau?”

„Pentru că erau în serviciul meu şi eu le-am dat liber. I-am concediat”, a spus Armand.

M-am oprit. În clipa în care privirile ni s-au întîlnit, mi-am dorit ca lumea să nu fi fost o ruină neagră şi goală de cenuşă şi moarte, ci să fi fost proaspătă şi frumoasă, noi să fim muritori şi să ne oferim dragoste unul altuia. „Ai făcut asta ştiind ce aveam de gînd?”

„Da”, a zis el.

„Dar erai conducătorul lor! Aveau încredere în tine. Credeau în tine. Trăiau alături de tine!” am spus eu. „Nu te-nţeleg… de ce…?”

„Alege orice răspuns vrei”, a spus el cu calm şi sensibilitate, de parcă n-ar fi vrut să mă rănească făcînd vreo acuzaţie sau arătîndu-mi dispreţ, dorind doar să mă gîndesc la asta fără exagerare. „Pot să mă gîndesc la multe. Alege-l pe cel de care ai nevoie şi crede-l. E la fel de posibil ca oricare altul. O să-ţi spun adevăratul motiv pentru care am făcut-o, care e cel mai puţin adevărat: voiam să părăsesc Parisul. Teatrul îmi aparţinea. Aşa că i-am concediat.”

„Bine, dar ştiind…”

„Ţi-am spus, a fost adevăratul motiv şi cel mai puţin adevărat”, a spus el cu răbdare.

„M-ai distruge cu aceeaşi uşurinţă cu care ai lăsat să fie distruşi?” i-am şoptit eu.

„De ce aş face-o?”

„Dumnezeule”, am şoptit eu.

„Eşti foarte schimbat”, mi-a zis el. „Dar, într-un fel, eşti acelaşi.”

Am continuat să merg un timp şi, în faţa intrării în Luvru, m-am oprit. La început mi s-a părut că numeroasele-i ferestre erau întunecate şi argintii datorită luminii lunii şi ploii mărunte. Dar, după aceea, am avut impresia că văd o lumină slabă mişcîndu-se înăuntru, de parcă un paznic s-ar fi plimbat printre acele comori. Îl invidiam peste măsură. Mi-am concentrat toate gîndurile asupra acelui paznic, calculînd cum ar fi putut un vampir să ajungă la el, cum să-i ia viaţa, lampa şi cheile. Planul era confuz. Eram incapabil să fac planuri. Făcusem un singur plan adevărat în viaţa mea şi acela fusese dus la îndeplinire.

În cele din urmă, am capitulat. M-am întors din nou la Armand şi mi-am lăsat privirea s-o străpungă pe a lui, dîndu-i voie să se apropie de mine ca şi cum ar fi avut intenţia să mă transforme într-o victimă, iar eu am lăsat capul în jos şi i-am simţit braţul ferm pe după umeri. Amintindu-mi deodată şi cu precizie cuvintele Claudiei, cele care au fost aproape ultimele ei cuvinte — acea afirmaţie cum că ştia că-l puteam iubi pe Armand pentru că fusesem capabil s-o iubesc pînă şi pe ea — acele cuvinte mi-au venit în minte ca o ironie, mai pline de înţeles decît şi-ar fi putut închipui ea.

„Da, ăsta-i răul suprem, că putem ajunge atît de departe încît să ne iubim unul pe celălalt, noi doi”, i-am spus eu încet. „Cine altcineva ne-ar arăta măcar o fărîmă de iubire, o fărîmă de compasiune sau milă? Cine altcineva, cunoscîndu-ne aşa cum ne cunoaştem noi, ar putea face altceva decît să ne distrugă? Totuşi, putem să ne iubim.”

M-a privit îndelung lăsîndu-şi capul într-o parte şi desfăcînd buzele, ca şi cum ar fi vrut să vorbească. Dar a zîmbit numai şi a clătinat din cap uşor pentru a mărturisi că nu înţelegea.

Eu, însă, nu mă mai gîndeam la el. Era unul din acele momente rare în care mi se părea că nu mă gîndesc la nimic. Mintea mea nu avea nici o formă. Am văzut că ploaia încetase. Am văzut că aerul era curat şi rece, că strada era luminoasă. Şi voiam să intru în Luvru. Am formulat cuvintele pentru a-i spune lui Armand acest lucru, pentru a-l întreba dacă mă putea ajuta să fac ceea ce era nevoie pentru a avea Luvrul pînă în zori.

El a luat-o ca pe o rugăminte foarte simplă şi a spus numai că se mira că aşteptasem atîta timp.

— Am părăsit Parisul foarte curînd după aceea. I-am spus lui Armand că voiam să mă întorc la Mediterană — nu în Grecia, aşa cum visasem de atîta vreme. Voiam să merg în Egipt. Voiam să văd deşertul şi, mai important, piramidele şi mormintele regilor. Voiam să iau legătura cu acei profanatori de morminte care ştiu mai multe decît savanţii şi mai voiam să cobor în morminte încă nedeschise şi să văd regii aşa cum erau îngropaţi, să văd acele podoabe şi opere de artă din jurul lor şi picturile de pe pereţi. Armand era mai mult decît dornic să mă însoţească. Aşa că am plecat din Paris într-o seară devreme cu trăsura, fără cea mai mică ceremonie.

Făcusem ceva de care ar trebui să amintesc. Mă dusesem în camerele mele de la Hotel Saint-Gabriel cu intenţia de a lua cîteva din lucrurile Claudiei şi ale Madeleinei, de a le pune în coşciuge şi de a aranja să li se pregătească nişte morminte în cimitirul Montmartre. Dar n-am făcut-o. Am stat puţin în acele odăi, unde totul era aranjat şi pus în ordine de către personal, aşa încît aveai impresia că Madeleine şi Claudia puteau să se întoarcă în orice clipă. Broderia Madeleinei se afla împreună cu ghemele de aţă pe o măsuţă. M-am uitat la ea şi la restul lucrurilor şi sarcina mea mi s-a părut lipsită de sens. Aşa că am plecat.

Dar ceva mi se întîmplase acolo; sau, mai degrabă, ceva de care fusesem deja conştient a devenit, pur şi simplu, mai limpede. În noaptea aceea, mă dusesem la Luvru pentru a-mi linişti sufletul, pentru a găsit o plăcere extraordinară care să-mi anuleze durerea şi să mă facă să uit chiar şi de mine însumi. Fusesem sprijinit. În timp ce stăteam pe trotuar în faţa uşii hotelului, aşteptînd trăsura care avea să mă ducă la Armand, am văzut oamenii care se plimbau — mulţimea de doamne şi domni bine îmbrăcaţi, vînzători de ziare, hamali, vizitii — toate acestea într-o nouă lumină. Înainte, arta conţinuse pentru mine promisiunea unei înţelegeri mai profunde a inimii omeneşti. Acum, inima omenească nu însemna nimic. Nu o ponegream, ci, pur şi simplu, o uitam. Magnificele tablouri de la Luvru nu erau pentru mine strîns legate de mîinile care le pictaseră. Erau desprinse şi moarte asemeni copiilor transformaţi în piatră. Asemeni Claudiei, despărţită de mama ei, păstrată de-a lungul deceniilor în perle şi aur. Asemeni păpuşilor Madeleinei. Şi, bineînţeles, asemeni Claudiei, Madeleinei şi mie însumi, şi ele puteau fi transformate în cenuşă.