Interviu cu un vampir

PARTEA A DOUA

— Toată noaptea am stat pe puntea vaporului francez „Mariana”, uitîndu-mă la schela de debarcare. Cheiul lung era înţesat de lume, iar petrecerile au durat foarte mult în cabinele luxoase şi punţile gemeau de pasageri şi oaspeţi. Dar, pînă la urmă, pe măsură ce se apropia ivirea zorilor, petrecerile s-au sfîrşit una cîte una şi trăsurile au părăsit străzile înguste din faţa debarcaderului. Cîţiva pasageri întîrziaţi au sosit la bord, o pereche a zăbovit cîteva ore lîngă parapet în apropiere. Dar Lestat şi ucenicul lui, dacă au supravieţuit focului (şi eu eram convins că supravieţuiseră) n-au ajuns la vapor. Bagajele noastre părăsiseră apartamentul în cursul zilei; şi, dacă mai rămăsese ceva care să ne trădeze destinaţia, eram sigur că fusese distrus. Totuşi, eram cu ochii în patru. Claudia era încuiată în cabina noastră, stînd cu privirea aţintită asupra hubloului. Dar Lestat n-a venit.

În cele din urmă, aşa cum sperasem, agitaţia legată de plecare a început înainte de a se face lumină. Cîteva persoane făceau cu mîna de pe dig şi de pe ridicătura acoperită de iarbă a cheiului în timp ce vaporul a început mai întîi să se clatine, apoi să se zdruncine violent pe o parte şi, după aceea, să alunece maiestuos în curentul fluviului Mississippi.

Luminile oraşului New Orléans se micşorau din ce în ce mai mult pînă cînd se vedeau în spatele nostru ca o palidă fosforescenţă pe cerul care începea să se lumineze. Eram îngrozitor de obosit şi, totuşi, am stat pe punte atîta timp cît am putut să văd acea lumină, ştiind că s-ar fi putut să nu o mai văd vreodată. Peste cîteva clipe, eram purtaţi în josul fluviului pe lîngă digurile de la Freniere şi Pointe du Lac şi atunci, cînd am putut să văd zidul format din plopi canadieni şi chiparoşi care se vedeau verzi în întuneric de-a lungul malului, mi-am dat seama că era aproape dimineaţă. Primejdios de aproape.

Vîrînd cheia în broască, am simţit poate cea mai cumplită epuizare pe care o cunoscusem vreodată. Niciodată, în cursul anilor pe care îi trăisem în selecta noastră familie, nu simţisem teama din seara aceea, vulnerabilitatea, groaza. Şi nu avea să existe nici o uşurare subită. Nici un sentiment de siguranţă subit. Numai acea uşurare pe care o impune, în sfîrşit, oboseala, cînd nici mintea, nici trupul nu mai îndură groaza. Căci, deşi Lestat se afla acum la atîtea mile distanţă, cu învierea lui, trezise în mine o încîlceală de temeri complexe de care nu puteam scăpa. Chiar şi atunci cînd Claudia mi-a spus: „Sîntem în siguranţă, Louis, în siguranţă”, şi eu i-am şoptit cuvîntul „da”, îl vedeam pe Lestat în uşă, vedeam ochii aceia bulbucaţi, pielea aceea brăzdată de cicatrice. Cum de se întorsese, cum de triumfase asupra morţii? Cum putea o fiinţă să supravieţuiască acelei ruine zbîrcite care devenise? Oricare ar fi fost răspunsul, ce însemna el — nu numai pentru el, ci şi pentru Claudia, pentru mine? Eram în siguranţă faţă de el, dar faţă de noi înşine?

Vaporul a fost atins de o „febră” ciudată. Totuşi era uluitor de curat în privinţa şobolanilor, deşi, din cînd în cînd, li se descopereau trupurile, uşoare şi uscate, ca şi cum ar fi murit de cîteva zile. Cu toate acestea, exista acea febră. Lovea pasagerul mai întîi sub forma unei slăbiciuni şi a unei dureri de gît; uneori existau şi nişte semne acolo, alteori, semnele erau în alte părţi, sau, cîteodată, nu se vedea nici un semn, deşi cîte o rană veche se redeschidea şi redevenea dureroasă. Uneori, pasagerul, care începea să doarmă din ce în ce mai mult pe măsură ce atît vaporul, cît şi febra progresau, murea în somn. Aşa că au avut loc înmormîntări în apa oceanului de cîteva ori în timpul traversării Atlanticului. Temîndu-mă de febră, bineînţeles, îi ocoleam pe pasageri, nu voiam să mă alătur lor în camera de fumat, să ajung să le cunosc povestirile, să-i aud vorbind despre visele şi speranţele lor. Îmi luam „masa” singur. Dar Claudiei îi plăcea să-i privească, să stea pe punte şi să-i vadă venind şi plecînd seara devreme şi, mai tîrziu, să-mi spună încet, în timp ce mă aflam lîngă hublou: „Cred că ea o să cadă pradă…” Lăsam cartea jos şi mă uitam prin hublou, simţind legănarea uşoară a mării, văzînd stelele, mai clare şi mai strălucitoare decît le văzusem vreodată de pe pămînt, aplecîndu-mă să ating valurile. În anumite momente, cînd stăteam singur în cabina întunecată, mi se părea că cerul se coborîse pentru a întîlni marea şi că un mare secret avea să fie dezvăluit în acea împreunare, o prăpastie imensă avea să fie închisă pentru totdeauna. Dar cine avea să facă avea dezvăluire cînd cerul şi marea deveneau un tot şi nu mai exista haos? Dumnezeu? Sau Satana? Deodată, mi-a trecut prin cap ce imensă consolare ar fi fost să-l cunosc pe acesta din urmă, să-l privesc în faţă, indiferent cît de îngrozitoare ar fi fost acea înfăţişare, să ştiu că îi aparţin total şi, astfel, să scap pentru totdeauna de chinul acelei ignoranţe. Să trec printr-un văl care mă despărţea veşnic de tot ceea ce numeam natură umană.

Simţeam cum vaporul se apropia din ce în ce mai mult de acel secret. Nu exista nici un capăt vizibil al firmamentului; se închidea în jurul nostru cu o frumuseţe şi o tăcere răpitoare. Dar apoi, cuvintele „să scap” deveneau oribile, căci nu exista scăpare cînd erai blestemat, nu putea să existe; şi ce era acel chin în comparaţie cu neobositele flăcări ale iadului? Marea legănîndu-se sub acele stele veşnice — stelele însele — ce legătură aveau ele cu Satana? Şi acele imagini care ni se par atît de statice în copilărie cînd sîntem cu toţii atît de preocupaţi de viaţă,încît rareori ni le închipuim atrăgătoare: serafim privind veşnic chipul lui Dumnezeu — şi chiar chipul lui Dumnezeu — aceasta era eterna scăpare, şi acea mare blîndă, care ne legăna, era doar o vagă promisiune a acesteia.

Dar, chiar şi în acele momente, cînd vaporul şi toată lumea dormea, nici raiul, nici iadul nu păreau mai mult decît o închipuire chinuitoare. Să ştiu, să cred într-unul sau altul… aceea era poate singura salvare la care puteam visa.

Claudia, căreia îi plăcea lumina ca şi lui Lestat, aprindea lămpile de cum se trezea. Avea un pachet de cărţi de joc minunate, primit de la o doamnă de pe vapor; figurinele erau în stilul celor din perioada Mariei Antoaneta, iar, pe spate, erau crini aurii pe un fundal violet. Dădea o pasienţă în care cărţile formau cifrele unui ceas. M-a tot întrebat cum de reuşise Lestat pînă cînd, în cele din urmă, am început să-i răspund. Nu mai era zguduită. Dacă îşi amintea de ţipetele ei în flăcări, nu voia să se gîndească la ele. Dacă îşi amintea că, înainte de foc, vărsase lacrimi adevărate în braţele mele, acest lucru nu producea nici o schimbare în ea; era, ca întotdeauna, o persoană foarte puţin nehotărîtă, o persoană la care tăcerea nu însemna nelinişte sau regret.

„Ar fi trebuit să-l ardem, a zis ea. Am fost nişte proşti să-l credem mort numai după felul cum arăta.”

„Dar cum a putut supravieţui? am întrebat-o eu. Doar l-ai văzut, ştii ce-a rămas din el.” Nu aveam nici un chef, de fapt. Ar fi alungat bucuros acele gînduri într-un ungher al minţii, dar mintea mea nu-mi dădea voie. Ea a fost cea care mi-a dat răspunsurile acum, căci dialogul avea loc, de fapt, cu ea însăşi. „Să zicem că a încetat să ni se mai împotrivească, a explicat ea, că încă mai trăia, închis în acel trup uscat şi neputincios, conştient şi calculat…”

„Conştient în starea aceea!” am şoptit eu.

„Şi, să zicem că, atunci cînd s-a scufundat în apa mlaştinii şi a auzit zgomotul trăsurii depărtîndu-se, a avut destulă putere încît să-şi mişte membrele. În întunericul din jurul lui erau tot felul de vietăţi. L-am văzut odată rupînd gîtul unei şopîrle de grădină şi privind cum se scurgea sîngele într-un pahar. Îţi închipui tenacitatea voinţei de a trăi pe care o avea, bîjbîind cu mîinile prin apă după orice se mişca?”

„Voinţă de a trăi? Tenacitate? am murmurat eu. Să zicem că a fost altceva…”

„Şi, atunci, cînd a simţit revenirea puterii, poate de ajuns pentru a-l face să ajungă la drum, undeva, pe acest drum, a întîlnit pe cineva. Poate s-a ghemuit, aşteptînd să treacă vreo trăsură; poate s-a tîrît, adunînd încă atîta sînge cît putea, pînă a ajuns la cocioabele emigranţilor sau la acele case de ţară împrăştiate. Ce spectacol trebuie să fi fost!” S-a uitat la lampa care atîrna, făcînd ochii mici, după care a continuat cu o voce scăzută, lipsită de emoţie. „Şi atunci ce-a făcut? Mie mi se pare foarte limpede. Dacă nu s-a putut întoarce la timp la New Orléans, cu siguranţă că a putut ajunge la cimitirul Old Bayou. Spitalul filantropic trimite acolo sicrie în fiecare zi. Parcă-l văd scormonind pămîntul moale pînă la un asemenea sicriu, aruncînd conţinutul în mlaştină şi punîndu-se la adăpost pînă în seara următoare în acel mormînt adînc în care nimeni n-ar fi putut să-l deranjeze. Da… asta a făcut, sînt convinsă.”

M-am gîndit la asta multă vreme, imaginîndu-mi, văzînd că s-ar fi putut întîmpla. Apoi am auzit-o adăugînd gînditoare, în timp ce punea jos o carte şi se uita la chipul oval al unui crai cu perucă albă: „Eu aş fi putut s-o fac. Şi de ce mă priveşti aşa?” m-a întrebat strîngînd cărţile, degetuţele ei chinuindu-se să le aşeze şi să le amestece.

„Crezi… că, dacă i-am fi ars rămăşiţele, ar fi murit?” am întrebat-o eu.

„Bineînţeles. Cînd nu există nimic, nu are ce să învie. Ce vrei să insinuezi?” Împărţea cărţile acum, întinzîndu-mi şi mie cîteva pe măsuţa de stejar. M-am uitat la ele, dar nu le-am atins.

„Eu ştiu… am şoptit eu. Doar că, poate, nu a existat nici o voinţă de a trăi, nici un pic de tenacitate… pentru că, pur şi simplu, nu era nevoie de nici una din ele.”

M-a privit stăruitor, fără să-şi trădeze gîndurile sau să-mi dea de înţeles că le pricepea pe ale mele.

„Poate pentru că era incapabil să moară… poate este, sîntem… cu adevărat nemuritori?”

M-a privit multă vreme.

„Luciditate în starea aceea… am adăugat eu, în cele din urmă, ocolindu-i privirea. Dacă ar fi aşa, n-ar trebui să existe luciditate şi în alte situaţii? Incendiu, lumina soarelui… ce contează?”

„Louis, mi-a spus ea cu un glas scăzut. Ţi-e frică. Nu stai «en garde» împotriva fricii. Nu înţelegi pericolul pe care îl reprezintă frica. O să aflăm aceste răspunsuri atunci cînd o să-i găsim pe cei care ni le pot da, cei care posedă cunoştinţe de secole, de cît timp există pe pămînt creaturi ca noi. Cunoaşterea asta era dreptul nostru prin naştere, iar el ne-a lipsit de acest lucru. Şi-a meritat moartea.”

„Dar n-a murit…” am spus eu.

„Ba a murit, a zis ea. Nimeni n-ar fi putut scăpa din casa aia decît dacă ar fi fugit o dată cu noi, dacă ar fi alergat lîngă noi. Nu. A murit, ca şi estetul acela triumfător, prietenul lui. Luciditatea s-a dus.”

A strîns cărţile şi le-a pus deoparte, făcîndu-mi semn să-i dau cărţile de pe măsuţa de lîngă pat, acele cărţi pe care le despachetase imediat cum ajunsese la bord, cele cîteva opere alese despre cunoştinţele vampirilor pe care le luase ca îndrumare. Nu conţineau povestiri exagerate din Anglia, nici pe cele ale lui Edgar Allan Poe, nici plăsmuiri. Erau doar cîteva relatări despre vampirii din estul Europei, care deveniseră pentru ea un fel de Biblie.

În acele ţări, oamenii ardeau, într-adevăr, rămăşiţele unui vampir cînd îl găseau, îi străpungeau inima cu o ţepuşă şi îi retezau capul. Citea ore întregi acele cărţi care fuseseră citite şi recitite înainte să ajungă de partea cealaltă a Atlanticului şi care conţineau relatări ale unor călători, preoţi şi savanţi. Şi ea plănuia călătoria noastră, fără să aibă nevoie de peniţă sau hîrtie, ci în minte. O călătorie care avea să ne ducă imediat departe de strălucitoarele capitale ale Europei spre Marea Neagră, unde aveam să ne oprim la Vama şi să ne începem căutările în zonele de ţară ale Carpaţilor. Mie mi se părea o perspectivă sumbră, fiind obligat să o accept, căci tînjeam după alte locuri şi alte cunoştinţe pe care Claudia nici nu începea să le înţeleagă. Seminţele acelei dorinţe puternice fuseseră plantate în mine cu mulţi ani în urmă şi s-au transformat în flori amare cînd vaporul nostru a trecut prin Strîmtoarea Gibraltar intrînd în apele Mării Mediterane. Voiam ca acele ape să fie albastre. Dar nu erau. Aveau culoarea nopţii. Cît am mai suferit atunci, chinuindu-mă să-mi amintesc mările pe care simţurile needucate ale unui tînăr le luase drept garantate, pe care o memorie nedisciplinată le lăsase pradă eternităţii. Mediterana era neagră, neagră lîngă coasta Italiei, lîngă coasta Greciei, întotdeauna neagră, neagră cînd, în ceasurile reci dinainte de ivirea zorilor, în timp ce Claudia dormea, obosită de cărţile ei şi porţia slabă pe care i-o impunea precauţia, eu coboram o lampă jos, jos de tot prin ceaţa care se ridica, pînă cînd flacăra ajungea să strălucească deasupra valurilor; nimic nu se vedea pe acea suprafaţă unduitoare în afară de lumina însăşi, reflectarea acelei raze care călătorea în permanenţă cu mine, un ochi nemişcat care părea fixat asupra mea din adîncuri şi-mi spunea: „Louis, tu nu cauţi decît întunericul. Marea asta nu e marea ta. Miturile oamenilor nu sînt miturile tale. Comorile oamenilor nu sînt ale tale.” Ah, cît mă umplea de amărăciune în momentele acelea căutarea vampirilor din Lumea Veche, o amărăciune pe care aproape că o puteam gusta, ca şi cum aerul şi-ar fi pierdut prospeţimea. Căci, ce secrete, ce adevăruri ne-ar fi putut oferi acele monstruoase creaturi ale nopţii? Care trebuiau să le fie îngrozitoarele limite, dacă, într-adevăr, aveam să-i găsim pe toţi? Ce puteau spune nişte osîndiţi altor osîndiţi? N-am păşit pe ţărm la Pireu. Totuşi, în mintea mea, am fost pe Acropole în Atena, privind luna răsărind prin plafonul deschis al Partenonului, măsurîndu-mi înălţimea după grandoarea acelor coloane, mergînd pe urmele acelor greci care au murit la Marathon, ascultînd şoapta vîntului printre măslinii străvechi. Acelea erau monumentele oamenilor care nu puteau muri, nu pietrele morţilor vii; acolo se aflau secretele ce rezistaseră trecerii timpului, pe care abia începusem să o înţeleg vag. Şi, totuşi, nimic nu m-a întors din drum şi nimic nu o putea facem dar cîntăream iar şi iar marele risc al întrebărilor noastre, riscul oricărei întrebări la care se răspunde cu sinceritate; căci răspunsul trebuie să conţină un preţ incalculabil, un pericol tragic. Cine ştia acest lucru mai bine decît mine, care asistasem la moartea propriului meu trup, văzînd tot ceea ce numeam omenesc veştejindu-se şi murind doar pentru a forma un lanţ puternic care să mă ţină legat de lumea asta şi, totuşi, să mă facă exilatul ei pentru totdeauna. O stafie cu o inimă care bate?

Legănatul mării mă făcea să visez urît, să-mi aducă aminte cu foarte mare claritate. Într-o noapte de iarnă, la New Orléans, pe cînd hoinăream prin cimitirul St. Louis, mi-am văzut sora, bătrînă şi cocoşată, cu un buchet de trandafiri albi în braţe, ai căror spini erau înfăşuraţi cu grijă într-un pergament vechi, cu capul cărunt plecat, paşii conducînd-o prin întunericul plin de primejdii spre mormîntul unde fusese aşezată placa funerară a fratelui ei, Louis, alături de cea a fratelui său mai mic… Louis, care murise în incendiul de la Pointe du Lac lăsînd o moştenire generoasă unui fin şi tiz pe care ea nu-l cunoştea. Florile acelea erau pentru Louis, de parcă n-ar fi trecut jumătate de secol de la moartea lui, de parcă memoria ei, ca şi memoria lui Louis, nu i-ar fi dat pace. Durerea îi accentua frumuseţea cenuşie şi îi încovoia spatele îngust. Şi, cît aş fi dat, în timp ce o priveam, să-i ating părul argintiu, să-i şoptesc că o iubeam, dacă dragostea nu i-ar fi produs în anii care îi mai rămăseseră o groază mai cumplită decît durerea. Am lăsat-o cu durerea. Iar şi iar şi iar.

Şi acum visam prea mult. Visam prea îndelung în închisoarea acelui vapor, în închisoarea trupului meu, care era atît de sensibil la răsăritul fiecărui soare cum nici un trup muritor nu fusese vreodată. Iar inima îmi bătea mai repede pentru munţii din estul Europei, în sfîrşit, îmi bătea mai repede pentru singura speranţă că, undeva, în acea zonă primitivă, am fi putut găsi răspunsul la întrebarea de ce permitea Dumnezeu existenţa unei asemenea suferinţe — de ce se permitea să înceapă şi cum i s-ar fi putut pune capăt. Şi fără acel răspuns, ştiam că nu am curajul de a-i pune capăt. Cu timpul, apele Mediteranei au devenit apele Mării Negre.

Vampirul oftă. Băiatul stătea sprijinit în cot, cu faţa în palma dreaptă, iar expresia lacomă de pe chip nu se potrivea deloc cu roşeaţa ochilor săi.

— Crezi că mă joc cu tine? întrebă vampirul şi sprîncenele frumoase şi negre i se uniră o clipă.

— Nu, spuse băiatul repede. Ştiu că nu trebuie să-ţi mai pun întrebări. O să-mi spui totul cînd o să vrei.

Apoi tăcu şi se uită la vampir ca şi cum ar fi fost pregătit să-l asculte din nou.

Atunci se auzi un zgomot în depărtare, undeva în vechea clădire victoriană în care se aflau, cel dintîi sunet de acest fel pe care îl auziseră. Băiatul îşi îndreptă privirea spre uşa care dădea spre coridor. Parcă uitase de existenţa clădirii. Cineva călca apăsat pe scîndurile vechi. Dar vampirul era netulburat. Se uită în altă parte ca şi cum s-ar fi detaşat din nou de prezent.

— Satul acela. Nu pot să-ţi spun cum se numea, pentru că nu-mi mai aduc aminte. Îmi amintesc doar că se afla la mile întregi depărtare de coastă şi noi călătoream singuri cu trăsura. Şi ce trăsură! Era opera Claudiei şi ar fi trebuit să mă aştept; dar, pe atunci, lucrurile mă luau întotdeauna pe neaşteptate. Din prima clipă cînd am ajuns la Varna, simţisem o anumită schimbare la ea, care m-a făcut să-mi dau seama imediat că era şi fiica lui Lestat, nu numai a mea. De la mine învăţase valoarea banilor, dar de la Lestat moştenise pasiunea de a-i cheltui; şi n-a vrut să plece fără cea mai luxoasă trăsură neagră pe care am găsit-o, cu banchete de piele pe care ar fi încăput cîţiva călători, nu numai un bărbat şi un copil care foloseau minunatul interior doar pentru transportarea unei lăzi din lemn de stejar împodobită. În spate erau legate două cufere cu cele mai bune haine pe care le găsisem în magazinele de acolo şi goneam pe acele roţi imense şi uşoare şi pe acele arcuri excelente care purtau atîta greutate cu o uşurinţă înspăimîntătoare pe drumurile acelea de munte. Era ceva tulburător cînd nu exista nimic altceva în acel ţinut ciudat, caii mergînd în galop şi uşoara aplecare a trăsurii. Şi era un ţinut cu adevărat ciudat. Izolat, întunecat, aşa cum sînt zonele de ţară, de obicei, cu castelele şi ruinele adesea învăluite în întuneric cînd luna intra în nori, aşa încît simţeam o nelinişte cum nu simţisem niciodată la New Orléans. Şi nici cu oamenii nu era mai uşor. Eram întotdeauna goi şi rătăciţi în micile lor cătune şi mereu conştienţi că, printre ei, ne aflam într-un mare pericol.

În New Orléans, niciodată nu trebuise să ne ascundem aşa cînd ucideam. Ravagiile pe care le făceau febra, molima, criminalii — concurau cu noi şi ne întreceau. Dar aici, trebuia să facem eforturi extraordinare pentru ca o ucidere să treacă neobservată. Pentru că acei oameni simpli de la ţară, cărora străzile aglomerate ale New Orléans-ului li s-ar fi părut înspăimîntătoare, erau convinşi că morţii chiar mergeau şi chiar le beau sîngele celor vii. Ne cunoşteau numele: vampiri, diavoli. Iar noi, care ne aflam în căutarea celor mai slabe zvonuri, nu voiam absolut deloc să dăm naştere unora.

Călătoream singuri, repede şi făcînd risipă printre ei, chinuindu-ne să fim în siguranţă în ostentaţia noastră, auzind discuţii despre vampiri foarte uşor lîngă focurile din hanuri, unde fiica mea dormea liniştită la pieptul meu şi eu găseam în mod invariabil pe cîte cineva printre ţărani care vorbea destulă germană sau, uneori chiar franceză, încît să discute cu mine despre cunoscutele legende.

Dar, în cele din urmă, am ajuns în acel sat care avea să reprezinte punctul de cotitură al călătoriei noastre. Nu-mi amintesc cu plăcere de nimic din călătoria aceea, nici de prospeţimea aerului, nici de răcoarea nopţilor. Nici acum nu pot să vorbesc despre ea fără să mă cutremur puţin.

Cu o noapte înainte fusesem la o fermă, aşa că nu auzisem nimic care să ne pregătească — numai aspectul dezolant al locului: pentru că n-am ajuns tîrziu, nu destul de tîrziu ca obloanele să fie lăsate şi zăvorite sau ca o lampă stinsă să se legene deasupra intrării boltite a hanului.

Gunoaiele erau strînse în faţa uşilor şi mai existau şi alte semne care arătau că ceva nu era în regulă. O cutiuţă cu flori veştejite aşezată sub vitrina unui magazin acoperită de oblon. Un butoi se rostogolea înainte şi înapoi în mijlocul curţii hanului. Locul arăta ca un oraş bîntuit de molimă. Dar, chiar cînd o lăsam pe Claudia jos pe pămîntul bătătorit de lîngă trăsură, am zărit un firicel de lumină pe sub uşă hanului. „Pune-ţi gluga”, i-am spus eu repede. „Vin”. Cineva dinăuntru trăgea zăvorul. La început, n-am văzut decît lumina din spatele siluetei prin puţinul spaţiu care mai rămînea pe lîngă ea. Apoi, lumina felinarelor de la trăsură au sclipit în ochii ei.

„O cameră pentru noaptea asta!” am spus eu în germană. Şi caii mei au nevoie de îngrijire, foarte mare nevoie!”

„Noaptea nu e pentru călătorit…, mi-a spus ea cu o voce stranie lipsită de orice inflexiune. Şi cu un copil.” În timp ce rostea aceste cuvinte, am observat că mai erau oameni înăuntru, în spatele ei. Le auzeam şoaptele şi vedeam licărirea unui foc. Din cîte îmi dădeam seama, în jurul lui erau adunaţi în mare măsură ţărani, în afară de un bărbat care era îmbrăcat cam ca mine, cu o haină elegantă şi cu o manta pe umeri; dar hainele lui erau neîngrijite şi ponosite. Părul roşu îi strălucea în lumina focului. Era un străin, ca şi noi şi era singurul care nu ne privea. Capul i se legăna uşor ca şi cum ar fi fost beat.

„Fetiţa mea e obosită”, i-am spus eu femeii. N-avem unde să mergem în altă parte.” Am luat-o pe Claudia în braţe. Ea şi-a întors faţa spre mine şi i-am auzit şoapta: „Louis, usturoiul şi crucifixul de deasupra uşii!” Nu văzusem acele lucruri. Era un crucifix mic, cu trupul lui Hristos din bronz lipit pe lemn, iar funia de usturoi era înfăşurată în jurul lui, o funie proaspătă împletită cu o alta veche, pe care căpăţînile erau veştejite şi uscate. Femeia mi-a urmărit privirea, apoi s-a uitat la mine cu asprime şi am văzut cît de epuizată era, cît de roşii îi erau pupilele şi cum îi tremura mîna care ţinea şalul pe piept. Părul negru îi era complet răvăşit. M-am apropiat şi mai mult pînă am ajuns aproape de prag, iar ea a deshis uşa brusc, de parcă s-ar fi decis să ne lase să intrăm. Cînd am trecut pe lîngă ea, a rostit o rugăciune, eram sigur, deşi n-am înţeles acele cuvinte slave.

Încăperea strimtă şi cu grinzi joase era plină de oameni, bărbaţi şi femei, aşezaţi de-a lungul pereţilor îmbrăcaţi în plăci de lemn, pe bănci şi chiar pe jos. Era ca şi cum tot satul s-ar fi adunat acolo. Un copil dormea în braţele unei femei şi un altul dormea pe scară, înfăşurat în pături, cu genunchii strînşi pe o treaptă şi cu braţele servindu-i drept pernă pe următoarea treaptă. Peste tot atîrnau funii de usturoi de cuie şi agăţători, alături de oale de gătit şi căni. Focul era singura sursă de lumină şi arunca umbre pe chipurile încremenite care ne priveau.

Nimeni nu ne-a făcut semn să ne aşezăm şi nu ne-a oferit nimic dar, în cele din urmă, femeia mi-a spus în germană că puteam să duc caii în grajd dacă doream. Mă privea cu ochii aceia uşor speriaţi şi încercănaţi, dar, apoi, chipul i s-a mai îmbunat. Mi-a spus că va sta în uşa hanului cu o lampă, dar că trebuia să mă grăbesc şi să las copilul acolo.

Însă, altceva îmi atrăsese atenţia, un miros pe care îl simţeam dominîndu-l pe cel al lemnului ars şi al vinului. Era mirosul morţii. Am simţit-o pe Claudia apăsîndu-şi mîna pe pieptul meu şi i-am văzut degeţelul îndreptat spre o uşă de la picioarele scării. De acolo venea mirosul.

Pînă cînd m-am întors, femeia îmi pregătise o cană cu vin şi un castron cu ciorbă. M-am aşezat, ţinînd-o pe Claudia pe genunchi, dar ea stătea cu capul întors numai spre uşa aceea misterioasă. Toate privirile erau aţintite asupra noastră ca şi mai înainte, în afară de cea a străinului. Acum îi vedeam profilul cu claritate. Era mult mai tînăr decît îmi închipuisem şi aspectul răvăşit se datora emoţiilor. Avea chiar un chip plăcut şi prelung, iar pielea albă şi pistruiată îl făcea să pară un băieţandru. Ochii lui mari şi albaştri erau fixaţi asupra focului ca şi cum ar fi stat de vorbă cu acesta şi, atît genele cît şi sprîncenele, erau aurii în lumină, ceea ce îi dădea un aer foarte inocent şi deschis. Dar era nefericit, tulburat, beat. Deodată, s-a întors spre mine şi am văzut că plînsese. „Vorbeşti engleză?” m-a întrebat el cu o voce care a părut tunătoare în liniştea aceea.

„Da”, i-am spus, iar el s-a uitat la ceilalţi triumfător. Ei îl priveau ca nişte stane de piatră.

„Vorbeşti engleză” a strigat el schiţînd un zîmbet amar, ridicîndu-şi privirea spre tavan şi apoi fixîndu-şi-o asupra mea. „Pleacă din ţara asta”, a zis el apoi. „Pleacă imediat. Ia-ţi trăsura, caii şi mînă-i pînă cad laţi, dar pleacă!” Umerii au început să-i tresalte scuturaţi de convulsii, de parcă ar fi fost bolnav. A dus mîna la gură. Femeia, care acum stătea lîngă perete, cu mîinile încrucişate peste şorţul murdar, a spus calmă în germană:

„În zori, poţi pleca. În zori.”

„Dar ce este?” am întrebat-o eu în şoaptă, după care m-am uitat la el. Mă privea cu nişte ochi sticloşi şi roşii. Nimeni nu vorbea. Un buştean a căzut greu în foc.

„Nu vrei să-mi spui?” l-am întrebat eu cu blîndeţe pe englez. S-a ridicat. O clipă am crezut că o să cadă. Era mult mai înalt decît mine şi capul i-a căzut în faţă, apoi pe spate, înainte de a se îndrepta şi de a-şi propti mîinile de marginea mesei. Haina lui neagră era pătată de vin, ca şi manşeta cămăşii. „Vrei să vezi?” m-a întrebat el privindu-mă în ochi. „Vrei să vezi cu ochii tăi?” Se simţea un ton uşor patetic în glasul lui cînd a rostit acele cuvinte.

„Lasă copilul!” a spus femeia brusc, făcînd un gest iute şi imperios.

„Doarme”, am spus eu şi, ridicîndu-mă, l-am urmat pe englez spre uşa de la picioarele scării. A fost o uşoară mişcare cînd cei care erau mai apropiaţi de ea s-au dat la o parte şi, apoi am intrat într-un salonaş împreună. Pe bufet ardea o singură lumînare şi primul lucru pe care l-am văzut a fost un şir de farfurii pictate cu delicateţe aşezate pe un raft. La fereastră erau perdele, iar pe perete era o icoană lucioasă care îi înfăţişa pe Fecioara Maria cu Cristos copil. Dar pereţii şi scaunele înconjurau o masă mare de stejar, pe care se afla întins trupul unei femei tinere, cu mîinile albe încrucişate pe piept, cu părul castaniu încîlcit şi înfăşurat în jurul gîtului alb şi subţire şi sub umeri. Chipul ei drăguţ căpătase deja rigiditatea morţii. Mătănii de culoarea ambrei îi licăreau în jurul încheieturii şi pe lîngă o parte a fustei de lînă neagră. Alături de ea se aflau o pălărie roşie din fetru foarte frumoasă, cu boruri largi şi văl şi o pereche de mănuşi negre. Era totul pregătit ca şi cum ea ar fi trebuit să se trezească şi să şi le pună. Englezul a mîngîiat pălăria uşor, apropiindu-se de ea. Era pe punctul de a se prăbuşi. Scosese o batistă mare din buzunarul hainei şi îşi acoperise faţa. „Ştii ce vor să facă cu ea?” a şoptit el uitîndu-se la mine. „Ai idee?” Femeia a venit în urma noastră şi l-a apucat de braţ, dar el a îndepărtat-o cu brutalitate. „Ştii? m-a întrebat el cu o privire aprigă. Sălbaticii!”

„Încetează!” i-a spus ea printre dinţi, dar el a încleştat maxilarul şi a scuturat din cap, aşa încît o şuviţă de păr roşcat i-a căzut pe ochi. „Lasă-mă-n pace.” Cineva şoptea în cealaltă încăpere. Englezul s-a uitat din nou la tînăra femeie şi ochii i s-au umplut de lacrimi. „Atît de inocentă”, a zis el încet, după care s-a uitat în tavan şi a încleştat pumnul drept, şoptind: Blestemat să fii… Doamne! Blestemat!”

„Dumnezeule”, a şoptit femeia şi şi-a făcut repede semnul crucii.

„Vezi asta? m-a întrebat el şi a dat la o parte cu grijă dantela de pe gîtul moartei, de parcă n-ar fi putut, n-ar fi vrut să atingă acea carne care se împietrea. Pe gîtul ei, inconfundabile, se aflau cele două puncte, pe care le mai văzusem de o mie de ori pe tot atîtea gîturi, săpate în pielea îngălbenită. Bărbatul şi-a acoperit faţa cu mîinile, legănîndu-şi trupul înalt şi subţire pe călcîie. Am senzaţia că o să înnebunesc!” a spus el.

„Hai, linişteşte-te”, a zis femeia, ţinîndu-l în timp ce el se zbătea, şi s-a făcut roşie la faţă, deodată.

„Lasă-l în pace, i-am spus eu. Lasă-l. O să am eu grijă de el.”

Gura ei se schimonosi. „Vă dau afară pe toţi, în întuneric, dacă nu încetaţi.” Era prea obosită pentru a face asta, prea aproape de criză ea însăşi. Dar, apoi, ne-a întors spatele, strîngîndu-şi şalul în jurul trupului şi a ieşit tăcută, cei care se adunaseră la uşă făcîndu-i loc.Englezul plîngea.

Îmi dădeam seama ce trebuia să fac, dar nu numai că voiam să aflu totul de la el, inima îmi bătea de o emoţie tăcută. Mă durea îngrozitor să-l văd astfel. Soarta m-a adus prea necruţător de aproape de el.

„O să stau cu tine”, m-am oferit eu şi am tras două scaune lîngă masă. El s-a aşezat abătut, cu privirea aţintită asupra lumînării care pîlpîia alături. Am închis uşa şi pereţii au părut să se dea înapoi, iar cercul de lumină să fie mai strălucitor în jurul capului său plecat. S-a rezemat de bufet şi şi-a şters faţa cu batista. După aceea, a scos o sticlă îmbrăcată în piele din buzunar pe care mi-a oferit-o, dar am refuzat.

„Vrei să-mi spui ce s-a întîmplat?”

El a încuviinţat. „Poate poţi să aduci puţină lumină pe-aici, a zis el. Eşti francez, nu? Ştii, eu sînt englez.”

— „Da”, am spus eu dînd din cap.

După aceea, apăsîndu-mi mîna şi băutura amorţindu-i atît de mult simţurile, încît nu i-a simţit răceala, mi-a spus că numele său era Morgan şi că avea nevoie de mine, mai mult decît avusese de cineva vreodată. În clipa aceea, ţinîndu-i mîna, simţindu-i ferbinţeala, am făcut un lucru ciudat. I-am spus cum mă cheamă, ceea ce nu dezvăluiam absolut nimănui. Dar el se uita la femeia cea moartă ca şi cum nu m-ar fi auzit, iar pe buze i s-a ivit ceea ce părea a fi cel mai stins zîmbet şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Expresia lui ar fi mişcat orice fiinţă omenească; ar fi putut fi chiar mai mult decît ar fi putut suporta unii.

„Eu am făcut asta, a zis el făcînd un semn din cap. Eu am adus-o aici.” A înălţat din sprîncene ca şi cum s-ar fi mirat.

„Nu, am spus eu repede. N-ai făcut-o tu. Spune-mi cine a făcut-o.”

Dar, atunci, a părut derutat, căzut pe gînduri. „Nu plecasem niciodată din Anglia, a început el. Pictam, ştii… de parcă acum ar mai conta… picturile, cartea! Mi s-a părut totul atît de ciudat! Atît de pitoresc!” Şi-a plimbat privirea prin încăpere şi glasul i s-a frînt. Mult timp s-a uitat la ea din nou, după care i-a spus încet: „Emily”, şi eu am avut impresia că sesizasem ceva de preţ în inima lui. Apoi, treptat, povestea a început să curgă. O călătorie de nuntă prin Germania apoi în ţara aceea, oriunde îi purtau diligentele, oriunde Morgan găsea peisaje de pictat. În cele din urmă, ajunseseră în acel loc îndepărtat, pentru că, în apropiere se afla o mînăstire despre care se spunea că ar fi fost foarte bine păstrată. Dar Morgan şi Emily n-au ajuns niciodată la mînăstirea aceea, căci tragedia îi aşteptase aici. S-a dovedit că diligentele nu treceau pe acolo, aşa că Morgan plătise unui fermier să-i transporte cu căruţa. Dar în după-amiaza cînd sosiseră, era o mare agitaţie în cimitirul din afara satului. După ce a aruncat o privire, omul a refuzat să se dea jos din căruţă ca să vadă mai bine.

„Părea să fie un fel de procesiune, a zis Morgan, oamenii fiind îmbrăcaţi cu hainele cele mai bune şi, unii dintre ei, chiar cu flori în mîini; adevărul e că mi s-a părut chiar fascinant. Voiam să văd. Eram atît de curios, încît l-am lăsat pe om să plece, noi rămînînd acolo cu bagajele. Mai în faţă se vedea satul. De fapt, mai mult eu voiam decît Emily, dar era atît de maleabilă. Pînă la urmă am lăsat-o aşezată pe valize şi am urcat colina fără ea. Ai văzut cimitirul cînd ai venit încoace? Nu, bineînţeles că nu l-ai văzut. Slavă Domnului că trăsura te-a adus aici teafăr. Deşi, dacă ai fi trecut pe acolo, indiferent cît de obosiţi ar fi fost caii…” A tăcut brusc.

„Care-i pericolul?” l-am îndeamnat eu cu blîndeţe.

„Ah… pericolul! Barbarii!” a murmurat el şi a aruncat o privire spre uşă, după care a luat o înghiţitură din sticlă şi i-a pus dopul. Ei bine, nu era nici o procesiune. Mi-am dat seama de asta imediat, a spus el. Oamenii nici nu mi-au vorbit cînd am ajuns sus — îi ştii cum sînt; dar nu m-au împiedicat să privesc. Adevărul e că nu ţi-ar fi venit să crezi că stăteam acolo. N-o să mă crezi cînd o să-ţi spun ce-am văzut, dar trebuie să mă crezi, pentru că, dacă n-o faci, înnebunesc, ştiu asta.”

„O să te cred, spune”, i-am zis eu.

„Ei bine, cimitirul era plin de morminte proaspete, am văzut imediat, unele avînd cruci noi din lemn, altele fiind doar nişte movilite de pămînt cu flori încă proaspete; iar cîţiva din ţăranii care se aflau acolo ţineau flori în mîini, de parcă ar fi vrut să împodobească acele morminte; însă, toţi stăteau nemişcaţi, cu privirile aţintite asupra a doi bărbaţi care ţineau un cal alb de căpăstru — şi ce animal era . Dădea din picioare şi scutura din cap, de parcă n-ar fi vrut să stea acolo; era frumos, chiar splendid — un armăsar alb ca zăpada. Ei bine, la un moment dat — şi nu pot să-ţi spun cum s-au înţeles, pentru că nici unul nu scosese un cuvînt — unul din bărbaţi, şeful, presupun, a lovit calul cu putere cu coada unei lopeţi şi animalul a ţîşnit ca turbat în sus pe deal. Îţi închipui că nu-mi imaginam să mai vedem calul o vreme. Dar m-am înşelat. Peste o clipă a încetinit, întorcîndu-se în galop printre mormintele vechi şi coborînd dealul spre cele mai recente. Toţi acei oameni îl priveau. Nimeni nu scotea un sunet. A venit tropăind peste movile, printre flori şi nimeni nu încerca să-l prindă de căpăstru. Apoi, s-a oprit deodată, chiar în faţa unui mormînt.”

Şi-a şters ochii, dar lacrimile aproape că dispăruseră. Părea la fel de fascinat de povestea aceea ca şi mine.

„Ei bine, uite ce s-a întîmplat, a continuat el. Animalul s-a oprit, deci, acolo. Deodată, din mulţime, s-a auzit un strigăt. Nu, nu era un strigăt, era ca şi cum toţi ar fi gemut, după care s-a făcut linişte. Iar calul stătea acolo şi scutura din cap; în cele din urmă, omul acela care era şeful, a ţîşnit în faţă şi a strigat cîtorva din cei de acolo; una din femei a ţipat şi s-a aruncat pe mormînt, aproape chiar sub copitele calului. M-am apropiat cît am putut de mult. Am văzut placa funerară cu numele decedatei pe ea; era o tînără, care murise de numai şase luni, datele fiind gravate acolo, iar femeia aceea disperată, în genunchi pe pămînt, se prinsese de placă, de parcă ar fi vrut să o smulgă. Oamenii încercau să o dea la o parte. Îmi venea să plec, dar nu puteam, nu înainte de a vedea ce aveau de gînd să facă. Şi bineînţeles, Emily era în siguranţă, nici unul din oamenii aceia dîndu-ne atenţie vreunuia dintre noi. Ei bine, doi din ei au izbutit, în cele din urmă, să ridice femeia, după care, celălalt a adus lopeţile şi au început să sape în mormînt. În curînd, unul din ei era înăuntru şi toţi stăteau atît de nemişcaţi, încît se auzea şi cel mai mic zgomot, lopata aceea care săpa şi pămîntul care era aruncat grămadă. Nu pot să-ţi spun cum era. Soarele strălucea deasupra noastră, nici un nor nu era pe cer şi toţi stăteau împrejur, ţinîndu-se unul de altul acum şi, chiar şi femeia aceea îndurerată…” A tăcut, pentru că privirea îi căzuse asupra lui Emily. Aşteptam liniştit. Am auzit whisky-ul cînd a dus sticla la gură din nou şi m-am bucurat pentru el că era atît de mult acolo, încît putea să bea şi să-şi alunge durerea. „Parcă era miezul nopţii pe dealul acela”, a spus el uitîndu-se la mine şi vocea îi era foarte scăzută. „Aşa aveam impresia. Apoi l-am auzit pe cel din mormînt, care deschidea capacul sicriului cu lopata! Au apărut scîndurile rupte. Le azvîrlea în dreapta şi în stînga. Deodată a scos un urlet îngrozitor. Ceilalţi s-au apropiat şi imediat au năvălit cu toţii spre mormînt, după care s-au dat cu toţii înapoi ca un val, scoţînd exclamaţii, unii din ei întorcîndu-se şi încercînd să-şi facă loc. Femeia aceea parcă înnebunise, îndoindu-şi genunchii şi încercînd să scape din mîinile celor care o ţineau. Ei bine, nu m-am putut abţine să nu mă duc. Bănuiesc că nimic nu m-ar fi putut împiedica şi-ţi spun că a fost prima oară cînd am făcut aşa ceva şi, aşa să-mi ajute Dumnezeu, a fost şi ultima. Acum trebuie să mă crezi, trebuie! Acolo, în sicriul acela, unde omul stătea pe scîndurile rupte care mai rămăseseră peste picioarele ei, se afla moarta, şi-ţi spun…Îţi spun că era la fel de proaspătă, de trandafirie”, vocea i s-a frînt şi stătea acolo, cu ochii mari, cu mîinile ca şi cum ar fi ţinut ceva invizibil, implorîndu-mă să-l cred — „ca şi cum ar fi fost vie! îngropată de şase luni! Giulgiul era dat la o parte de pe ea, iar mîinile îi erau încrucişate pe piept de parcă dormea.”

A oftat. Mîna i-a căzut pe picior şi a clătinat din cap, o clipă privind doar. „Îţi jur! a spus el. Apoi omul care se afla în mormînt, s-a aplecat şi a ridicat mîna moartei. Îti spun că braţul acela se mişca la fel de uşor ca al meu! Îi ţinea mîna ca şi cum i-ar fi privit unghiile. Apoi a scos un strigăt şi femeia de lîngă mormînt i-a lovit cu picioarele pe cei care o ţineau, răscolind pămîntul astfel încît acesta cădea pe faţa şi părul cadavrului. Ah, şi era atît de drăguţă femeia aceea moartă; dacă ai fi văzut-o şi ce-au făcut pe urmă!”

„Spune-mi ce-au făcut”, i-am zis eu încet, deşi ştiam chiar dinainte ce avea să spună.

„Pe cuvînt…, a zis el. Nu ştim ce înseamnă astfel de lucruri decît cînd le vedem!” M-a privit, arcuind o sprînceană, de parcă mi-ar fi împărtăşit un secret îngrozitor. Nu ştim.

„Nu, nu ştim”, am spus eu.

„Să-ţi spun. Au luat un par, un par de lemn, fii atent, şi cel din mormînt l-a apucat împreună cu un ciocan, punîndu-i-l femeii pe piept. Nu-mi venea să cred! Apoi, lovindu-l cu putere, l-a înfipt în ea. Îţi spun, nu m-aş fi putut mişca nici dacă aş fi vrut; prinsesem rădăcini acolo. Apoi, omul acela, omul acela ca o bestie, a luat lopata şi, cu amîndouă mîinile, a înfipt-o în gîtul moartei. Capul îi era aşa.” A închis ochii, şi-a schimonosit faţa şi şi-a lăsat capul să cadă într-o parte. Mă uitam la el, dar nu-l vedeam deloc. Vedeam numai femeia aceea în mormîntul ei cu capul retezat şi simţeam o repulsie îngrozitoare în adîncul meu, de parcă o mînă m-ar fi strîns de gît, intestinele mi-ar fi urcat la suprafaţă şi n-aş mai fi putut să respir. Atunci am simţit buzele Claudiei pe încheietura mîinii. Se uita la Morgan şi părea să o fi făcut de multă vreme.

Morgan şi-a ridicat privirea încet spre mine, şi ochii îi erau înnebuniţi. „Asta vor să-i facă ei”, a spus el. „Lui Emily! Ei bine, n-o să-i las”, a spus el clătinînd din cap cu hotărîre. „N-o să-i las. Trebuie să mă ajuţi, Louis.” Buzele îi tremurau, iar chipul îi era schimonosit acum de acea disperare subită aşa încît, probabil, m-am dat înapoi fără să vreau. „Acelaşi sînge curge prin venele noastre, în noi doi. Adică, francez, englez, sîntem oameni civilizaţi, Louis. Ei sînt nişte sălbatici!”

„Încearcă să te linişteşti acum, Morgan, i-am spus eu. Vreau să-mi spui ce s-a mai întîmplat apoi. Cu tine şi cu Emily…”.

Se chinuia să scoată sticla. I-am luat-o eu din buzunar şi i-am deschis-o. „Eşti un om cumsecade, Louis; un adevărat prieten, a zis el cu emfază. Am luat-o şi am plecat repede. Aveau de gînd să dea foc cadavrului chiar acolo, în cimitir; şi Emily nu trebuia să vadă aşa ceva, nu atîta timp cît eu… A scuturat din cap. Nu găseam nici o trăsură care să ne ia de aici; nici unul din ei nu voia să plece acum pentru două zile cît era necesar ca să ne ducă într-un loc normal!”

„Dar cum ţi-au explicat asta, Morgan?” am insistat eu, pentru că vedeam că nu-i mai rămăsese mult timp.

„Vampirii! a spus el deodată şi whisky-ul i s-a vărsat pe mînă. Vampirii, Louis. Poţi să crezi una ca asta?” Şi a arătat spre uşă cu sticla. „O invazie a vampirilor! Toţi vorbeau în şoaptă, ca şi cum diavolul însuşi ar fi ascultat la uşă! Bineînţeles că i-au pus capăt. Au împiedicat-o pe femeia aceea nenorocită din cimitir să mai scurme pămîntul noapte de noapte ca să iasă la suprafaţă să se hrănească cu noi ceilalţi!” A dus sticla la gură. „Oh… Doamne…”, a gemut el.

L-am privit cum bea, aşteptînd răbdător. Si Emily…” a continuat el. A găsit că era fascinant. Cu focul acela, cu cina plăcută şi cu un pahar de vin bun. Ea nu văzuse femeia! Nu văzuse ce-i făcuseră, a spus el cuprins de disperare. Ah, cît de mult voiam să plec de aici; le-am oferit bani. «Dacă s-a terminat, le tot spuneam eu, unul din voi ar trebui să vrea aceşti bani, o mică avere doar ca să ne scoată de-aici.»”

„Dar nu se terminase…” am şoptit eu şi i-am văzut ochii umplîndu-i-se de lacrimi şi gura strîmbîndu-i-se de durere.

„Cu ea cum s-a întîmplat?” l-am întrebat eu apoi.

„Nu ştiu”, a zis el stins, clătinînd din cap, cu sticla lipită de frunte de parcă ar fi fost ceva rece, răcoritor, dar nu era.

„A venit în han?”

„Ei spun că ea s-a dus”, a mărturisit el cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. „Totul era încuiat! Au avut grijă de asta. Uşi, ferestre! Apoi s-a făcut dimineaţă, toţi vociferau şi ea dispăruse. Geamul era larg deschis şi ea nu era acolo. N-am stat nici măcar să-mi pun halatul. Am rupt-o la fugă. M-am oprit brusc lîngă ea, afară, în spatele hanului. Era să calc pe ea… zăcea întinsă acolo sub piersici. Ţinea în mînă o cană goală. Ţinea strîns o cană goală! Ei spun că a ademenit-o… că încerca să-i dea apă…”

Sticla i-a scăpat din mîini şi el şi-a astupat urechile, stînd încovoiat şi cu capul plecat. Am stat multă vreme şi l-am privit; nu aveam ce să-i spun. Iar cînd a spus încet că voiau să o pîngărească şi că ei spuneau că ea, Emily, era acum vampir, l-am asigurat că nu era, deşi nu cred că m-a auzit.

În cele din urmă, s-a mişcat înainte, gata să cadă. Părea să se întindă după lumînare şi, înainte ca braţul lui să ia contact cu bufetul, degetul lui a atins-o, iar ceara fierbinte a stins flăcăruia. Acum eram învăluiţi în întuneric şi capul îi căzuse pe braţ.

Toată lumina din încăpere părea strînsă în ochii Claudiei. Dar, în timp ce tăcerea se prelungea şi eu stăteam acolo, întrebîndu-mă, sperînd că Morgan nu avea să mai ridice capul, femeia a intrat în cameră. Lumînarea ei a făcut să-l vedem, beat, adormit.

„Pleacă acum, mi-a spus ea mie. Siluete întunecate se îngrămădeau în jurul ei şi vechiul han prinsese viaţă datorită bărbaţilor şi femeilor care îşi tîrşîiau picioarele. Du-te lîngă foc!”

„Ce vreţi să faceţi? am întrebat-o eu, ridicîndu-mă cu Claudia în braţe. Vreau să ştiu ce aveţi de gînd să faceţi!”

„Du-te lîngă foc”, mi-a poruncit ea.

„Nu, nu faceţi asta, am zis eu, dar ea a făcut ochii mici şi şi-a dezvelit dinţii. Pleacă!” a spus ea.

„Morgan”, l-am strigat eu, dar el nu m-a auzit, nu putea să mă audă.

„Lasă-l în pace”, mi-a zis femeia cu asprime.

„Bine, dar e o prostie ceea ce vreţi să faceţi, nu înţelegeţi? Femeia asta e moartă!” am insistat eu pe un ton rugător.

„Louis, mi-a şoptit Claudia în aşa fel încît ei să nu o audă, strîngîndu-mi gîtul cu braţul pe sub blana glugii mele. Lasă-i în pace.”

Ceilalţi au intrat în cameră, înconjurînd masa, uitîndu-se la noi cu nişte feţe sumbre.

„Dar de unde vin aceşti vampiri? am şoptit eu. Doar aţi cercetat cimitirul! Dacă sînt cu adevărat vampiri, unde se ascund de voi? Femeia asta nu poate să vă facă nici un rău. Căutaţi vampirii dacă vreţi neapărat.”

„În timpul zilei, a spus ea cu gravitate, făcîndu-mi cu ochiul şi încuviinţînd încet din cap. În timpul zilei. O să-i găsim în timpul zilei.

„Unde, în cimitir, distrugînd mormintele semenilor voştri?”

Ea a scuturat din cap.

„La ruine, a zis apoi. Întotdeauna au fost la ruine. Ne-am înşelat. Pe vremea bunicului au fost de vină ruinele, la fel şi acum. O să dărîmăm piatră cu piatră dacă va fi nevoie. Dar tu… tu pleacă acum. Pentru că, dacă nu pleci, o să te dăm afară chiar acum!”

Apoi, a scos de sub şorţ mîna care era încleştată pe par, ridicîndu-l în flăcăruia lumînării. „Nu auzi, pleacă!” a zis ea şi bărbaţii s-au adunat în spatele ei, cu gurile rigide şi cu ochii sclipind în lumină.

„Da…, i-am spus eu. Afară. Prefer asta. Afară.” Şi am trecut pe lîngă ea, aproape răsturnînd-o, văzîndu-i pe ceilalţi cum se dădeau la o parte din calea mea. Am pus mîna pe zăvor şi l-am tras cu o mişcare iute.

„Nu! a strigat femeia în germana ei guturală. Eşti nebun!”

A venit fuga spre mine şi s-a uitat la zăvor uluită. Apoi şi-a pus mîinile pe lemnul aspru al uşii. „Ştii ce faci?”

„Unde sînt ruinele? am întrebat-o eu calm. Cît de departe? Sînt în stînga sau în dreapta drumului?”

„Nu, nu”, a zis ea scuturînd din cap cu putere. Am deschis uşa şi am simţit aerul rece pe faţă. Una din femeile de lîngă perete a spus ceva furioasă şi unul din copii a gemut în somn. „Plec. Vreau un singur lucru. Să-mi spui unde sînt ruinele ca să mă ţin departe de ele. Spune-mi.”

„Nu ştii, nu ştii”, a zis ea şi atunci am apucat-o de încheietura caldă, trăgînd-o încet afară. Picioarele i se tîrşîiau pe scînduri şi ochii îi erau speriaţi. Bărbaţii s-au apropiat, dar, cînd ea a ieşit fără voia ei, s-au oprit. A scuturat din cap, părul căzîndu-i pe ochi şi s-a uitat la mîna şi la faţa mea. „Spune-mi…”, am zis eu.

Vedeam că nu se uita la mine, ci la Claudia. Fetiţa se întorsese spre ea şi lumina focului îi căzuse pe chip. Femeia nu vedea nici obraji rotunzi, nici buzele ţuguiate, ştiam, ci doar ochii Claudiei, care o priveau cu o inteligenţă întunecată şi diabolică. Femeia şi-a muşcat buzele.

„Spre nord sau sud?”

„Spre nord…” a şoptit ea.

„Pe stînga sau pe dreapta?”

„Pe stînga.”

„Cît de departe?”

Încerca disperată să-şi tragă mîna. „Trei mile”, a îngăimat ea şi eu i-am dat drumul, aşa încît s-a izbit de uşă, cu ochii mari de spaimă şi nedumerire. Mă întorsesem să plec, dar mi-a strigat deodată să aştept. Am văzut-o desprinzînd crucifixul de deasupra capului ei şi întinzîndu-mi-l. Din peisajul de coşmar al memoriei am văzut-o pe Babette privindu-mă aşa cum o făcuse cu atîţia ani în urmă şi spunînd acele cuvinte: „Piei din faţa mea, Satană.” Dar chipul femeii era disperat. „Ia-l, te rog, pentru numele lui Dumnezeu”, a zis ea. „Şi mînă repede.” Apoi a închis uşa, lăsîndu-ne pe mine şi pe Claudia în întuneric.

— Peste cîteva minute, tunelul nopţii a înconjurat felinarele slabe ale trăsurii noastre, ca şi cum satul nici n-ar fi existat. Goneam, făcînd ca arcurile să scîrţîie, iar luna palidă a dezvăluit pentru o clipă conturul vag al munţilor de dincolo de pini. Nu puteam să nu mă gîndesc la Morgan, să nu-i aud glasul. Totul era împletit cu propria mea nerăbdare plină de groază de a întîlni făptura care o ucisese pe Emily, acea făptură care era, fără îndoială, ca noi. Dar Claudia era cuprinsă de frenezie. Dacă ar fi putut să mîne caii ea însăşi ar fi luat hăţurile. De nenumărate ori mi-a spus să folosesc biciul. Înlătura cu furie cele cîteva ramuri joase care se loveau de felinarele din faţa noastră; iar braţul agăţat de mijlocul meu era tare ca fierul.

Îmi amintesc că drumul a cotit brusc, felinarele s-au clătinat zdravăn şi Claudia a strigat acoperind vuietul vîntului: „Uite acolo, Louis, vezi?” Iar eu am tras cu putere de hăţuri.

Ea stătea în genunchi, lipită de mine, şi trăsura se legăna ca un vapor pe mare. Un nor mare, pufos, lăsase luna să iasă la iveală şi sus, deasupra noastră, se zărea conturul întunecat al turnului. Într-o fereastră lungă se reflecta cerul palid. Am stat pe loc, încleştîndu-mi mîinile pe banchetă, încercînd să potolesc o mişcare ce continua în capul meu în timp ce trăsura se oprea de tot. Unul din cai a nechezat. Apoi totul s-a cufundat în tăcere.

Claudia spunea: „Vino, Louis…”

Eu am şoptit ceva, o negaţie iute şi iraţională. Aveam senzaţia clară şi îngrozitoare că Morgan era lîngă mine, vorbindu-mi cu vocea lui scăzută şi pasionată cu care îmi vorbise la han. Nici o vietate nu se mişca în întunericul din jur. Doar vîntul şi foşnetul slab al frunzelor.

„Crezi că ştie că venim?” am întrebat eu şi nu mi-am recunoscut propria voce în vîntul acela. Mă aflam în acel salonaş, de parcă n-aş fi putut să scap de acolo, de parcă pădurea aceea deasă n-ar fi fost reală. Cred că m-am cutremurat. Apoi am simţit-o pe Claudia atingîndu-mi cu blîndeţe mîna pe care o ridicasem la ochi. Pinii subţiri se legănau în spatele ei şi foşnetul frunzelor se auzea şi mai tare, ca şi cum o gură imensă ar fi supt adierea vîntului şi ar fi început o vijelie. „Or s-o îngroape la răscruce? Asta or să facă? O englezoaică!” am şoptit eu.

„Dacă aş fi avut mărimea ta…, a spus Claudia. Şi dacă tu ai fi avut inima mea. Ah, Louis…” Şi-a aplecat capul spre mine, dar atitudinea aceea semăna atît de mult cu cea a unui vampir aplecat să sărute, încît m-am ferit de ea; buzele ei, însă le apăsa uşor pe ale mele, găsind acolo un punct prin care mi-a transmis suflarea şi braţele mele au înconjurat-o. „Lasă-mă să te conduc…, m-a rugat ea. Acum nu mai există drum înapoi. Ia-mă în braţe, a zis ea, şi lasă-mă jos pe drum.”

Dar mi s-a părut că am stat o eternitate acolo simţindu-i buzele pe faţă şi pe pleoape. Apoi ea s-a mişcat, des-prinzîndu-şi trupul moale de mine, dintr-o dată, cu un gest atît de graţios şi de iute, încît acum părea suspendată în aer lîngă trăsură, strîngîndu-mi mîna o clipă, apoi dîndu-mi drumul. Cînd mi-am coborît privirea, am văzut-o uitîndu-se la mine din drum, din cercul de lumină tremurător de sub felinar. Îmi făcea semn, mergînd cu spatele, punînd o cizmuliţă în urma celeilalte. „Coboară, Louis…” pînă cînd ameninţa să dispară în beznă. Într-o secundă am luat felinarul de unde era agăţat şi eram lîngă ea, în iarbă înaltă.

„Nu simţi pericolul? i-am şoptit eu. Nu-l respiri ca pe aer?” Unul din acele zîmbete fugare i-a dansat pe buze şi s-a întors spre pantă. Felinarul lumina o cărare ce străbătea pădurea. Ea şi-a tras mai mult gluga de lînă cu o mînuţă albă şi a pornit.

„Stai numai o clipă…”

„Teama e duşmanul tău…”, mi-a spus ea, fără să se oprească.

Şi-a continuat drumul, cu paşi siguri, chiar şi atunci cînd în locul ierbii înalte au început să apară treptat grămezi de pietre şi pădurea a devenit şi mai deasă, iar turnul din depărtare a dispărut slăbind lumina lunii şi datorită crengilor împletite de deasupra capetelor noastre, în curînd, zgomotul şi mirosul cailor au fost acoperite de vîntul slab. „Fii «en garde», mi-a şoptit Claudia mergînd neobosită, oprindu-se doar cînd şi cînd pentru că ramurile încîlcite şi pietrele făceau ca locul respectiv să pară un adăpost. Dar ruinele erau foarte vechi. Nu puteam şti dacă oraşul fusese distrus de molimă, foc sau vreun inamic străin. Numai mînăstirea rămăsese în picioare.

Acum ceva a şoptit în întuneric semănînd cu vîntul şi cu frunzele, dar nu era nici una, nici alta. I-am văzut spatele Claudiei îndreptîndu-se şi sclipirea palmei albe cînd a încetinit pasul. Atunci mi-am dat seama că era apa care şiroia încet în jos pe munte şi am văzut-o în depărtare, printre trunchiurile negre, o cascadă dreaptă şi luminată de lună ce cădea înspumată. Claudia se contura pe fundalul cascadei, ţinîndu-se cu mîna de o rădăcină dezgolită din pămîntul moale; apoi am văzut-o căţărîndu-se pe stînca aspră, punînd o mînă deasupra celeilalte, braţul tremurîndu-i foarte uşor, cizmuliţele atîrnîndu-i, acum fixîndu-se într-un punct de sprijin, peste o clipă legănîndu-se din nou. Apa era rece şi făcea ca aerul din jurul ei să fie înmiresmat şi uşor, aşa încît m-am odihnit o clipă. Nimic nu se clintea în jurul meu în pădure. Ascultam, simţurile mele separînd sunetul frunzelor, dar nimic altceva nu se mişca. Apoi, treptat-treptat, ca un val de frig care-mi cuprindea mai întîi braţele, apoi gîtul şi, în cele din urmă, faţa, mi-am dat seama că noaptea era prea pustie, prea lipsită de viaţă. Ca şi cum pînă şi păsările ar fi ocolit acel loc, la fel ca mulţimea de vietăţi care ar fi trebuit să populeze malurile acelui pîrîu. Dar, Claudia, deasupra mea pe stîncă, se întindea după felinar şi pelerina ei mi-a atins faţa. L-am ridicat, aşa încît, deodată, mi-a apărut scăldată în lumină, ca un înger straniu. Mi-a întins mîna de parcă, în ciuda micimii ei, ar fi putut să mă ajute să urc pe mal. Într-o clipă, ne mişcăm din nou, dincolo de pîrîu, în sus pe munte. „Simţi? am şoptit eu. E prea nemişcat totul.”

Dar ea mi-a strîns mîna ca pentru a-mi spune „Taci”. Panta devenea şi mai abruptă şi liniştea aceea era înspăimîntătoare. Încercam să văd dincolo de lumină, fiecare copac care ne apărea în faţă. Ceva s-a mişcat şi am tras-o pe Claudia spre mine brusc. Dar nu era decît o reptilă, ţîşnind printre frunze cu o plesnitură a cozii. Frunzele s-au potolit din nou. Dar Claudia a rămas lîngă mine, sub faldurile mantiei mele, apucînd cu fermitate materialul hainei; părea să mă împingă, iar mantia mea cădea peste a ei.

În curînd, mirosul apei a dispărut, iar cînd luna s-a ivit clară dintre nori pentru o clipă, am văzut chiar în faţa noastră ceea ce părea un gol în pădure. Claudia a apucat felinarul cu fermitate şi i-a închis uşiţa metalică. Eu am dat s-o împiedic, mîna luptîndu-mi-se cu ei, dar mi-a spus încet: „Închide ochii o secundă şi pe urmă deschide-i încet. Atunci o să vezi.”

M-a luat cu frig cînd am făcut asta, în tot acest timp ţinîndu-i umărul strîns. Dar apoi, am deschis ochii şi am văzut, dincolo de copaci, zidurile lungi şi joase ale mînăstirii şi vîrful pătrat al turnului masiv şi înalt. Mult mai departe, deasupra unei văi imense şi negre, străluceau culmile munţilor acoperite de zăpadă. „Vino, a zis ea, încet, ca şi cum trupul tău n-ar avea greutate.” Şi a pornit fără cea mai mică ezitare spre acele ziduri, spre orice s-ar fi aflat acolo.

Peste cîteva clipe am descoperit o deschizătură mare, care era şi mai neagră decît zidurile din jur, iedera crescînd pe marginile ei de parcă ar fi intenţionat să ţină pietrele la locul lor. Deasupra, în încăperea aceea neacoperită, în care simţeam puternic în nări mirosul umed al pietrelor, am văzut, dincolo de firişoarele de nori, o spuzeală slabă de stele. O scară largă urcă în spirală pînă la ferestrele înguste care dădeau spre vale. Şi, sub primul şir de trepte, din beznă a apărut vasta şi întunecata deschidere spre celelalte încăperi ale mînăstirii.

Claudia stătea nemişcată acum, de parcă devenise una cu pietrele. În acel spaţiu umed, nici măcar buclele ei moi nu se clinteau. Asculta. Pe urmă am ascultat şi eu cu ea. Nu se auzea decît vuietul scăzut al vîntului. S-a mişcat încet, cu hotărîre şi, cu piciorul, a înlăturat pămîntul moale de pe un petec de loc din faţa ei. Am văzut o piatră plată care a sunat a gol cînd am bătut în ea uşor cu călcîiul. Atunci i-am văzut lărgimea şi faptul că se înălţa într-un colţ îndepărtat; atunci mi-a venit în minte o imagine îngrozitor de clară a acelei mulţimi de bărbaţi şi femei din sat înconjurînd piatra şi ridicînd-o cu un drug uriaş. Claudia şi-a îndreptat privirea spre scară şi a rămas cu ea aţintită asupra uşii ruinate de dedesubt. Luna a sclipit o clipă printr-o fereastră foarte înaltă. Atunci, Claudia s-a mişcat, atît de iute, încît a ajuns lîngă mine fără să facă cel mai mic zgomot. „Auzi? m-a întrebat ea în şoaptă. Ascultă.”

Era un zgomot atît de slab, încît nici măcar un muritor nu l-ar fi putut auzi. Şi nu venea dinspre ruine, ci de undeva de departe, nu de pe drumul lung şi şerpuitor pe care urcasem noi, ci de pe un altul, direct dinspre sat. Acum era doar un foşnet, un rîcîit, dar era constant; apoi a început să se distingă sunetul unui pas. Claudia mi-a strîns mîna şi m-a împins încet sub scară. Îi vedeam cutele rochiţei mişcîndu-se uşor prin deschizătura pelerinei. Paşii se auzeau mai tare şi am început să sesisez că un picior îl preceda pe celălalt apăsat, în timp ce al doilea se tîra pe pămînt. Era un pas şchiopătat care se apropia din ce în ce acoperind vuietul slab al vîntului. Inima îmi bătea cu putere în piept şi îmi simţeam venele tîmplelor încordîndu-se, un tremur străbătîndu-mi membrele, aşa încît simţeam materialul cămăşii lipit de trup, rigiditatea gulerului, frecarea nasturilor de pelerină.

Apoi, vîntul a adus un miros vag. Era un miros de sînge, care m-a întărîtat imediat, fără voia mea, miros cald şi dulceag de sînge omenesc, sînge care şiroia, curgea şi, pe urmă, am mai simţit miros de carne vie şi am auzit, în ritmul paşilor, o răsuflare uscată şi aspră. Dar, odată cu ea se mai auzea un sunet, slab şi împletit cu celălalt, în timp ce paşii se apropiau din ce în ce mai mult de ziduri, respiraţia întretăiată şi chinuită a altei făpturi. Auzeam şi inima acelei făpturi, bătînd neregulat, un zvîcnit înfricoşător, dar, pe lîngă ea, mai era o inimă, ale cărei bătăi constante se auzeau din ce în ce mai puternic, o inimă la fel de tare ca a mea! Apoi, în deschizătura colţuroasă prin care intrasem, l-am văzut.

I-au apărut întîi umărul imens şi un braţ lung cu degete încovoiate; după aceea, i-am văzut capul. Pe umăr avea un trup. După ce a intrat, s-a îndreptat, a mişcat greutatea şi a privit în întuneric direct spre noi. Fiecare muşchi din mine a devenit ca de fier în timp ce mă uitam la el, văzîndu-i capul conturat pe cer. Dar nimic de pe faţa lui nu se putea zări în afară de ochii care reflectau lumina lunii de parcă ar fi fost un ciob de sticlă. Pe urmă am văzut-o licărind pe nasturii lui, care au zdrăngănit cînd braţul i s-a legănat liber din nou şi un picior lung i s-a îndoit cînd a înaintat direct spre noi.

O ţineam pe Claudia strîns, gata ca, într-o clipă, să o ascund la spatele meu, pentru a mă duce spre el. Dar atunci am observat cu uimire că ochii lui nu mă vedeau aşa cum îl vedeam eu şi că abia se tîra din cauza greutăţii trupului pe care îl adusese. Lumina lunii îi cădea acum pe capul plecat, pe claia de păr negru şi ondulat care îi atingea umărul aplecat şi pe mîneca neagră a hainei. Am remarcat ceva la haina lui; clapa buzunarului era sfîşiată, iar mîneca părea descusută. Mi s-a părut chiar că-i văd pielea umărului. Omul pe care îl ţinea s-a mişcat şi a gemut jalnic. Silueta s-a oprit o clipă şi a părut să-l mîngîie. În clipa aceea, m-am desprins de zid şi m-am dus spre el.

Nici un cuvînt nu mi-a ieşit de pe buze, pentru că nu ştiam ce să-i spun. Ştiam doar că înaintam în lumina lunii spre el şi capul lui s-a înălţat brusc; atunci i-am văzut ochii.

M-a privit îndelung şi am văzut lumina sclipind în acei ochi şi apoi pe doi canini ascuţiţi; după aceea un urlet strangulat păru să-i iasă din gîtlej care, timp de o secundă, am crezut că era al meu. Omul s-a prăbuşit pe pietre, scoţînd un geamăt cutremurător. Vampirul s-a năpustit spre mine, urlînd din nou, şi duhoarea răsuflării lui mi-a umplut nările, iar degetele lui ca nişte gheare mi-au sfîşiat blana pelerinei. Am căzut pe spate, izbindu-mă cu capul de zid, dar i-am apucat capul, strîngînd în mîini o porcărie încîlcită care era părul lui. Materialul ud şi putrezit al hainei lui s-a rupt imediat în mîna mea, dar braţul care mă ţinea părea de fier; în timp ce mă chinuiam să-i împing capul înapoi, colţii lui mi-au atins gîtul. Claudia a ţipat în spatele lui. Ceva l-a lovit cu putere în cap, oprindu-l brusc; apoi a fost lovit din nou. S-a întors ca pentru a o pocni, dar i-am tras un pumn în faţă cu toată puterea. O piatră l-a lovit din nou, după care ea a fugit, şi atunci m-am aruncat cu toată greutatea asupra lui, simţind cum i s-a îndoit piciorul schilodit. Îmi amintesc că l-am izbit cu capul de pămînt iar şi iar, gata să-i smulg părul murdar din rădăcină, în timp ce colţii îi erau îndreptaţi spre mine şi mîinile mă zgîriau. Ne-am rostogolit pînă cînd l-am ţintuit din nou sub mine şi lumina lunii i-a căzut din plin pe faţă. Atunci m-am dat seama, printre gîfîieli, ce era ceea ce ţineam în braţe. Cei doi ochi imenşi ieşeau în afară din nişte găvane şi două găurele hidoase îi formau nasul; o carne putredă şi ca un pergament îi învăluia craniul, iar zdrenţele împuţite şi oribil mirositoare care îl acopereau erau pline de noroi şi sînge. Mă luptam cu un cadavru viu şi fără judecată. Nimic altceva.

De deasupra lui, o piatră ascuţită i-a căzut direct în frunte şi sîngele i-a ţîşnit dintre ochi. S-a zbătut, dar o altă piatră a căzut cu atîta forţă, încît am auzit oasele zdrobite. Sîngele a început să şiroiască de sub părul încîlcit şi murdar, îmbibînd pietrele şi iarba. Pieptul îi pulsa sub mine, dar braţele i s-au cutremurat şi au rămas nemişcate. M-am ridicat, cu gîtlejul numai noduri, cu inima arzînd şi fiecare fibră a trupului mă durea din cauza acelei lupte. O clipă, turnul a părut să se încline, dar apoi s-a îndreptat. Stăteam rezemat de zid, uitîndu-mă la acel lucru, în timp ce sîngele îmi vuia în urechi. Încetul cu încetul mi-am dat seama că Claudia a îngenuncheat pe pieptul lui şi a început să pipăie amestecul acela de păr şi oase care fusese capul lui. Îi împrăştia rămăşiţele craniului. Cunoscusem vampirul european, creatura Lumii Vechi. Era mort.

— Am stat multă vreme întins pe scara aceea lată, nebăgînd de seamă stratul gros de pe pămînt care o acoperea, simţindu-mi capul foarte rece în contrast cu pămîntul, doar uitîndu-mă la el. Claudia era lîngă picioarele lui, cu braţele moi pe lîngă trup. Am văzut-o închizînd ochii pentru o clipă, două pleoape mici care o făceau să semene cu o statuetă albă luminată de lună. Apoi a început să se legene foarte încet. „Claudia”, am strigat-o eu şi ea a deschis ochii. Era trasă la faţă aşa cum numai rareori o văzusem. A arătat spre omul care zăcea mai departe pe podeaua turnului, lîngă zid. Era încă nemişcat, dar ştiam că nu murise. Uitasem de el complet, din cauza durerii care îmi cuprinsese trupul, iar simţurile îmi erau încă amorţite de duhoarea cadavrului din care se scurgea sîngele. Acum, însă, am văzut omul. Şi, într-un ungher al minţii mele, ştiam care avea să-i fie soarta, dar nu mă interesa. Ştiam doar că mai era cel mult o oră pînă în zori.

„Se mişcă”, mi-a spus ea şi am încercat să mă ridic de pe trepte. Mai bine să nu se trezească, mai bine să nu se mai treazească niciodată, aş fi vrut să spun; se ducea spre el, trecînd indiferentă pe lîngă lucrul acela mort care fusese cît pe-aci să ne ucidă pe amîndoi. I-am văzut spatele şi pe omul care se mişca în faţa ei, răsucindu-şi piciorul în iarbă. Nu ştiu ce mă aşteptam să văd cînd m-am apropiat, ce ţăran sau fermier îngrozit, ce nenorocit care văzuse deja înfăţişarea acelui lucru care îl adusese acolo. O clipă nu mi-am dat seama cine era întins pe jos, că era Morgan, al cărui chip palid era acum luminat de lună, pe al cărui gît se vedeau urmele lăsate de vampir şi ai cărui ochi albaştri priveau muţi şi inexpresivi.

Deodată, aceştia s-au mărit cînd m-am apropiat de el. „Louis! a şoptit el uluit, mişcînd buzele ca şi cum ar fi vrut să formeze cuvinte, dar nu putea. Louis…”, a spus el din nou şi l-am văzut zîmbind. A scos un sunet uscat şi hîrîit în timp ce se chinuia să se ridice în genunchi şi a întins mîna spre mine. Chipul alb ca varul şi schimonosit i s-a încordat cînd sunetul i s-a stins în gîtlej şi a încuviinţat din cap cu disperare, părul roşu şi răvăşit căzîndu-i pe ochi. M-am întors şi am fugit de lîngă el. Claudia a ţîşnit pe lîngă mine şi m-a apucat de braţ. „Vezi culoarea cerului?” m-a întrebat ea şuierător. Morgan a căzut în mîini în spatele ei. „Louis”, a strigat el din nou, cu ochii licărind. Părea să nu vadă ruinele, să nu vadă întunericul, să nu vadă nimic în afară de un chip pe care îl recunoştea şi de pe buzele lui a ieşit din nou acel singur cuvînt. Mi-am astupat urechile, îndepărtîndu-mă de el cu spatele. Mîna îi era însîngerată acum cînd a ridicat-o. Miroseam sîngele şi îl vedeam. Şi Claudia îl mirosea.

S-a lăsat repede lîngă el, întinzîndu-l pe pietre şi trecîndu-şi degetele prin părul lui roşu. El a încercat să ridice capul. Mîinile lui întinse i-au încadrat chipul şi apoi, deodată, a început să-i mîngîie buclele aurii. Ea şi-a înfipt dinţii şi mîinile au căzut moi pe lîngă trup.

Ajunsesem la marginea pădurii cînd ea m-a prins din urmă. „Trebuie să te duci la el, să-l iei”, mi-a poruncit ea. Îi miroseam sîngele pe buze, îi vedeam căldura din obraji. Îi simţeam fierbinţeala încheieturii, dar nu m-am clintit. „Ascultă-mă, Louis, a zis ea cu o voce disperată şi furioasă dintr-o dată. L-am lăsat pentru tine, dar e pe moarte… nu mai e timp.”

Am luat-o repede în braţe şi am început lungul coborîş. Nu era nevoie să fim precauţi, să ne furişăm, nu ne mai aştepta nici o gazdă supranaturală. Uşa către secretele Europei de est ni se închisese în faţă. Înaintam prin beznă spre drum. „Vrei să mă asculţi?” a strigat ea, dar eu am continuat să merg, în ciuda faptului că mă trăgea de haină, de păr. „Vezi cerul, îl vezi?” spunea ea din nou.

Aproape că suspina la pieptul meu cînd călcam prin apa rece ca gheaţa a pîrîului, alergînd şi căutînd cu privirea felinarul de la trăsură.

Cerul era de un albastru închis cînd am găsit trăsura. „Dă-mi crucifixul, i-am strigat eu plesnind din bici. Nu există decît un singur loc unde să mergem.” A fost azvîrlită lîngă mine cînd trăsura s-a pus în mişcare, pornind în goană spre sat.

Văzînd ceaţa cum se ridica printre copacii de un maro închis, am simţit ceva foarte straniu. Aerul era răcoros şi păsările începuseră să ciripească. Parcă stătea să răsară soarele. Totuşi, nu-mi păsa. Şi, cu toate astea, ştiam că nu avea să răsară, că încă mai era timp. Era un sentiment minunat şi liniştitor. Zgîrieturile şi tăieturile îmi ardeau carnea şi mă durea inima de foame, dar îmi simţeam capul minunat de uşor. Pînă cînd am văzut formele cenuşii ale hanului şi clopotniţa bisericii; se vedeau prea limpede. Iar stelele de pe cer dispăreau cu repeziciune.

Peste o clipă băteam cu putere în uşa hanului. Cînd s-a deschis, mi-am strîns gluga în jurul capului şi am ţinut-o pe Claudia ghemuită sub pelerină. „Satul vostru a scăpat de vampir!” i-am spus eu femeii care mă privea uimită. Strîngeam în mînă crucifixul pe care mi-l dăduse. „Slavă Domnului că e mort. O să-i găsiţi rămăşiţele în turn. Spune-le oamenilor imediat.” Am intrat pe lîngă ea.

Oamenii au început să se agite imediat, dar le-am spus că eram îngrozitor de obosit. Că trebuia să mă rog şi să mă odihnesc. I-am rugat să-mi aducă lada din trăsură şi să o ducă într-o cameră bună unde puteam să dorm. Dar că trebuia să primesc un mesaj din partea episcopului de la Varna, şi numai pentru asta, puteam fi trezit. „Spune-i bunului părinte cînd va sosi că vampirul este mort şi apoi dă-i să mănînce şi să bea în timp ce mă aşteaptă”, am spus eu. Femeia se închina.

„Îţi dai seama că nu puteam să-mi divulg misiunea înainte ca vampirul să fie…”, i-am zis eu îndreptîndu-mă grăbit spre scară. „Da, da”, a spus ea. „Dar nu eşti preot… copilul!” „Nu, am doar multă experienţă în acest domeniu. Diavolul nu se poate pune cu mine”, i-am spus eu, după care m-am oprit. Uşa salonaşului era deschisă, iar pe masa de stejar nu se vedea nimic altceva decît o pînză albă pătrată. „Prietenul tău, mi-a spus ea privind în pămînt. A dat buzna afară… Înnebunise.” Eu am încuviinţat doar.

I-am auzit strigînd cînd am închis uşa camerei. Păreau să fugă în toate direcţiile; apoi s-au auzit clopotele bisericii bătînd într-un ritm rapid. Claudia se dăduse jos din braţele mele şi mă privea grav în timp ce trăgeam zăvorul. Foarte încet am desfăcut oblonul ferestrei şi o lumină rece s-a strecurat înăuntru. Ea continua să mă privească. Apoi am simţit-o lîngă mine. Mi-am coborît privirea şi am văzut-o întinzîndu-mi mîna. „Poftim”, a spus. Probabil că a văzut că eram zăpăcit. Mă simţeam atît de slăbit, încît îi vedeam faţa licărind şi albastrul ochilor ei jucîndu-i pe obrajii albi.

„Bea”, a şoptit ea, apropiindu-se şi mai mult. „Bea.” Şi mi-a întins încheietura moale şi delicată. „Nu ştiu ce să fac; n-am mai făcut-o şi altă dată?” i-am spus eu. Ea a fost cea care a închis bine fereastra şi uşa grea. Îmi amintesc că m-am lăsat în genunchi lîngă micul cămin şi am pipăit peretele vechi. Era putrezit dincolo de tencuiala proaspătă şi a cedat sub degetele mele. Deodată, mi-am văzut pumnul pătrunzînd înăuntru şi am simţit înţepătura unei aşchii în încheietură. Apoi, îmi amintesc că am bîjbîit prin întuneric pînă am prins ceva cald, care pulsa. Am simţit o pală de aer rece şi umed izbindu-mi faţa şi am văzut întunericul înconjurîndu-mă, rece şi umed, de parcă acel aer ar fi fost o apă tăcută care se scurgea prin peretele rupt, inundînd camera. Încăperea dispăruse. Beam dintr-un izvor nesfîrsit de sînge cald care îmi aluneca pe gît, pătrunzîndu-mi în inima care pulsa şi în vene, aşa încît pielea mi s-a încălzit în apa rece şi neagră. Acum pulsul sîngelui pe care îl beam a încetinit şi întregul meu trup striga să nu încetinească, inima mea încercînd să facă inima aceea să bată odată cu ea. M-am simţit ridicîndu-mă, de parcă aş fi plutit în întuneric şi apoi, întunericul, ca şi bătăile inimii, a început să dispară. Ceva licărea în leşinul meu; tremura uşor datorită zgomotului de paşi pe scară, pe scîndurile duşumelei, datorită huruitului roţilor şi tropăitului copitelor pe pămînt şi scotea un clinchet cînd tremura. Era înconjurat de un mic cadru de lemn şi în acel cadru a apărut, printre licăriri, silueta unui bărbat. Îmi era familiar. Cunoşteam acea construcţie subţire, acel păr negru şi ondulat. Apoi am văzut că ochii verzi îi erau aţintiţi asupra mea. Şi în dinţi, în dinţi, ţinea ceva uriaş, moale şi maroniu, pe care îl apăsa cu putere cu amîndouă mîinile. Era un şobolan. Un şobolan maroniu scîrbos, cu picioarele atîrnînd, cu gura întredeschisă şi cu coada mare şi îndoită, încremenită în aer. L-a aruncat urlînd şi a privit îngrozit cum îi ţîşnea sîngele din gura deschisă.

O lumină orbitoare mi-a izbit ochii. Mă chinuiam să-i deschid şi toată camera strălucea. Claudia era chiar în faţa mea. Nu era o fetiţă, ci cineva mult mai mare care mă trăgea spre ea cu amîndouâ mîinile. Era în genunchi şi braţele mele i-au înconjurat mijlocul. Apoi s-a lăsat întunericul şi am strîns-o lîngă mine. Capacul a alunecat. Amorţeala mi-a cuprins membrele şi apoi a urmat paralizia uitării.

— Aşa a fost în Transilvania, Ungaria, Bulgaria şi în toate ţările acelea, unde ţăranii ştiu că morţii vii umblă şi legendele despre vampiri abundă. În fiecare sat în care întîlneam un vampir, era la fel.

— Un cadavru fără judecată? întrebă băiatul.

— Întotdeauna, spuse vampirul. Cînd îi descopeream, îmi amintesc de cel mult cîţiva. Uneori îi priveam doar de la distanţă, fiind familiarizaţi cu capetele lor mari care se bălăngăneau, cu umerii aduşi şi cu hainele putrede şi zdrenţuite. Într-un cătun a fost o femeie, moartă probabil doar de cîteva luni; sătenii o zăriseră şi o cunoşteau după nume. Ea ne-a dat singura speranţă pe care am cunoscut-o în urma experienţei cu monstrul din Transilvania şi, nici din acea speranţă nu s-a ales nimic. A fugit de lîngă noi, în pădure, şi ne-am luat după ea, prinzînd-o de părul lung şi negru. Rochia albă cu care fusese îngropată era plină de sînge uscat, iar degetele îi erau murdare de noroiul mormîntului. Iar ochii… aiuriţi, două bălţi în care se reflecta luna. Nici secrete, nici adevăruri, numai disperare.

— Dar ce erau acele creaturi? De ce erau aşa? întrebă băiatul, strîmbînd din gură dezgustat. Nu înţeleg. Cum puteau să fie atît de diferiţi faţă de tine şi Claudia şi, totuşi, să existe?

— Aveam teoriile mele. La fel şi Claudia. Dar principalul lucru pe care îl aveam atunci era disperarea. Şi, în disperare, teama că omorîsem singurul alt vampir ca noi, pe Lestat. Totuşi, părea de neînţeles. Dacă ar fi posedat înţelepciunea unui vrăjitor, puterile unei vrăjitoare… aş fi putut să presupun că reuşise, într-un fel, să obţină o viaţă conştientă de la aceleaşi forţe care guvernau acei monştri. Dar nu era decît Lestat, cel pe care ţi l-am descris: lipsit de orice mister, puterile lui fiindu-mi în cursul acelor luni petrecute în estul Europei la fel de familiare ca şi farmecele lui. Voiam să-l uit şi, totuşi, se părea că mă gîndeam la el mereu. Era ca şi cum nopţile goale ar fi fost făcute ca să mă gîndesc la el. Şi, uneori, mă trezeam atît de conştient de el, de parcă abia ar fi ieşit din încăpere şi ecoul vocii lui s-ar mai fi aflat acolo încă. Într-un fel, era o linişte tulburătoare în treaba asta şi, fără să vreau, îmi imaginam chipul lui — nu aşa cum fusese în acea ultimă noapte, a incendiului, ci în celelalte, în acea ultimă seară pe care şi-a petrecut-o cu noi acasă, plimbîndu-şi degetele leneş peste clapetele spinetei, stînd cu capul aplecat într-o parte. Simţeam o greaţă mai mare decît suferinţa cînd vedeam ce făceau visele mele. Îl voiam viu! în nopţile întunecate din estul Europei, Lestat era singurul vampir pe care-l găseam.

În schimb, gîndurile Claudiei erau de o natură mult mai practică. M-a pus să-i povestesc de nenumărate ori despre seara aceea din camera de hotel din New Orléans, cînd ea devenise vampir, căutînd iar şi iar vreun indiciu care să-i arate de ce creaturile acelea pe care le întîlneam în cimitirele de ţară nu aveau nici un pic de judecată. Ce-ar fi fost dacă, după infuzia de sînge a lui Lestat, ar fi fost închisă într-un mormînt pînă cînd pofta supranaturală de sînge ar fi făcut-o să dărîme uşa de piatră a cavoului în care se afla, cum ar fi fost mintea ei atunci, cînd ea ar fi fost cumplit de înfometată? Poate că trupul i s-ar fi putut salva cînd nu-i mai rămînea nici un pic de minte. Şi ar fi bîntuit prin lume, ucigînd pe unde putea, aşa cum văzusem că făceau acele creaturi. In acest mod şi le explica. Dar ce anume le crease, cum apăruseră? Asta nu-şi putea explica şi îi oferea speranţa unei descoperiri cînd eu, din pură epuizare, nu mai aveam nici una. „Alcătuiesc o specie aparte, e limpede, dar unde îşi are ea începutul?” întreba ea. Apoi, undeva, pe la marginea Vienei, mi-a pus o întrebare pe care nu o mai rostise niciodată. De ce nu puteam face şi eu ceea ce Lestat făcuse cu noi doi? De ce nu puteam face un alt vampir? Nu ştiu de ce, la început, nici măcar n-am înţeles-o, doar că, datorită faptului că îmi era scîrbă de ceea ce eram, mă temeam în mod deosebit de întrebarea aceea, care era aproape mai îngrozitoare decît oricare alta. Vezi tu, nu pricepeam ceva puternic în mine însumi. Singurătatea mă împinsese să mă gîndesc la acea posibilitate cu mulţi ani în urmă, cînd fusesem vrăjit de Babette Freniere. Dar am ţinut-o închisă în mine ca pe o pasiune murdară. După ea am ocolit viaţa muritorilor. Ucideam necunoscuţi. Şi englezul acela, Morgan, datorită faptului că-l cunoşteam, era la fel de în siguranţă ca Babette în ceea ce privea îmbrăţişarea mea fatală. Amîndoi mi-au provocat atîta durere. Nu mă puteam gîndi să le ofer moartea. Viaţa în moarte — era monstruos. I-am întors spatele Claudiei, nevrînd să-i răspund. Dar ea, oricît de furioasă şi nerăbdătoare era, n-a suportat acest lucru şi a venit lîngă mine, mîngîindu-mă cu mîinile şi cu ochii de parcă ar fi fost fiica mea iubitoare.

„Nu te mai gîndi la asta, Louis”, mi-a spus ea mai tîrziu, cînd ne aflam liniştiţi într-un mic hotel mărginaş. Stăteam la fereastră, privind la sclipirea distantă a Vienei, atît de dornic să văd acel oraş, să-i cunosc civilizaţia, mărimea, chiar. Noaptea era senină şi ceaţa oraşului se vedea pe cer. „Dă-mi voie să-ţi liniştesc conştiinţa, deşi n-o să ştiu niciodată exact ce este”, mi-a spus ea la ureche, mîngîindu-mi părul.

„Fă-o, Claudia, i-am zis eu. Linişteşte-te. Spune-mi că n-o să-mi vorbeşti niciodată despre a face vampiri.”

„Nu vreau orfani ca noi!” a spus ea mult prea repede. Vorbele mele au supărat-o. Sentimentele mele au supărat-o. „Vreau răspunsuri, cunoaştere, a zis ea. Dar spune-mi, Louis, ce te face să fii atît de sigur că n-ai făcut asta fără să şti?”

Era din nou acea încăpăţînare intenţionată în mine. Trebuia să mă uit la ea ca şi cum n-aş fi înţeles ce vrusese să spună. Voiam să tacă şi să fie lîngă mine şi amîndoi să ne aflăm la Viena. I-am dat părul pe spate şi mi-am lăsat vîrfurile degetelor să-i atingă genele lungi în timp ce priveam lumina.

„În definitiv, de ce anume e nevoie pentru a face acele creaturi?” a continuat ea. Acei monştri hoinari? De cîte picături din sîngele tău combinat cu sîngele unui om… şi de ce fel de inimă pentru a supravieţui primului atac?”

O simţeam privindu-mi faţa în timp ce stăteam cu braţele încrucişate, uitîndu-mă pe fereastră.

„Acea Emily cu chipul palid, acel englez nefericit…” a spus ea, nebăgînd de seamă licărul de durere de pe faţa mea. Inimile lor n-au fost nimic şi nu numai sugerea sîngelui i-a ucis, ci şi frica de moarte. Gîndul i-a ucis. Dar inimile care supravieţuiesc? Eşti sigur că n-ai creat o mulţime de monştri care, din cînd în cînd, s-au chinuit zadarnic şi din instinct să-ţi calce pe urme? Care să fi fost durata vieţii lor, a acelor orfani pe care i-ai lăsat în urmă — o zi ici, o săptămînă colo, înainte ca soarele să-i transforme în cenuşă sau să-i distrugă vreo victimă muritoare?”

„Încetează, am implorat-o eu. Dacă ai şti cît de perfect îmi închipui tot ce descrii, n-ai mai face-o. Îţi spun că nu s-a întîmplat niciodată! Lestat m-a secat pînă m-a adus în pragul morţii pentru a mă face vampir. Şi mi-a dat înapoi tot acel sînge amestecat cu al său. Aşa s-a făcut!”

Ea a întors privirea şi apoi a părut să-şi studieze mîinile. Cred că am auzit-o oftînd dar nu eram sigur. Apoi m-a măsurat încet din cap pînă-n picioare, înainte ca privirile să ni se întîlnească. Atunci a părut să zîmbească . „Să nu te sperii de imaginaţia mea, a spus ea încet. În fond, hotărîrea finală va trebui s-o iei tu mereu. Nu-i aşa?”

„Nu înţeleg”, am spus eu şi ea a izbucnit într-un rîs rece, întorcîndu-mi spatele.

„Îţi închipui?” a zis ea atît de încet, încît abia am auzit-o. „O grămadă de copii? Atît aş putea să…”

„Claudia”, am murmurat eu.

„Stai liniştit, a spus ea brusc, dar tot cu o voce scăzută, îţi spun că, în ciuda faptului că l-am urît atît de mult pe Lestat…”

A tăcut.

„Da…, am şoptit eu. Da…”

„În ciuda faptului că l-am urît atît de mult, cu el eram… compleţi.” S-a uitat la mine şi pleoapele i-au tremurat, de parcă uşoara ridicare a vocii ei o deranjase ca şi pe mine.

„Nu, numai tu ai fost completă…”, i-am spus eu. Pentru că, încă de la început, am existat doi, cîte unul de fiecare parte a ta.”

Atunci am avut impresia că o văd zîmbind, dar nu eram sigur. Şi-a plecat capul, dar îi vedeam ochii mişcîndu-i-se pe sub pleoape, înainte şi înapoi, înainte şi înapoi. „Amîndoi alături de mine, a spus ea apoi. Îţi imaginezi şi asta aşa cum îţi imaginezi orice altceva?”

O noapte, care trecuse demult, era încă la fel de prezentă pentru mine ca şi cum ar fi fost chiar atunci, dar nu i-am spus. În noaptea aceea fugea disperată de Lestat, care o îndemnase să ucidă o femeie pe care ea o ocolise, speriată. Eram sigur că femeia semăna cu mama ei. În cele din urmă, ne-a scăpat, dar am găsit-o în dulap, printre haine şi jachete, strîngîndu-şi păpuşa la piept. Am dus-o în leagănul ei, m-am aşezat lîngă ea şi i-am cîntat, iar ea m-a privit ţinîndu-şi păpuşa strîns, parcă încercînd orbeşte şi misterios să potolească o durere pe care nu o putea înţelege. Poţi să-ţi imaginezi, acea atmosferă domestică simplă, lumina slabă, tatăl-vampir cîntîndu-i fiicei-vampir? Numai păpuşa avea un chip omenesc, numai păpuşa.

„Dar trebuie să plecăm de-aici!” a spus Claudia cea din prezent, deodată, de parcă acel gînd tocmai se formase în mintea ei cu o grabă deosebită. Îşi astupase urechea, ca şi cum n-ar fi vrut să audă un zgomot îngrozitor. „După drumurile pe care le-am lăsat în urmă, după ceea ce văd în ochii tăi acum, pentru că dau glas unor gînduri care pentru mine nu sînt decît nişte simple consideraţii…”

„Iartă-mă”, am spus eu cît am putut de blînd, depărtîndu-mă uşor de camera aceea din trecut, de acel leagăn cu volănaşe, de acel copil monstru speriat cu voce de monstru. Şi Lestat, unde era Lestat? Un chibrit scăpărînd în camera alăturată, o umbră căpătînd viaţă dintr-o dată, aşa cum lumina şi întunericul prind viaţă acolo unde există numai întuneric.

„Nu, tu trebuie să mă ierţi…”, mi-a spus ea acum în camera aceea de hotel din apropierea primei capitale a Europei Occidentale. „Nu, ne iertăm unul pe altul. Dar pe el nu-l iertăm; şi, fără el, vezi cîte lucruri sînt între noi.”

— „Numai acum, pentru că sîntem obosiţi şi lucrurile sînt îngrozitoare…”, i-am spus eu ei, dar şi mie însumi, căci nu exista nimeni altcineva pe lume căruia aş fi putut să-i vorbesc.

„Ah, da, şi asta trebuie să se sfîrşească. Încep să înţeleg că am făcut totul greşit încă de la început. Trebuie să ocolim Viena. Avem nevoie de limba noastră, de poporul nostru. Acum vreau să mergem direct la Paris.”