Interviu cu un vampir (Anne Rice) читать бесплатно онлайн полную версию книги

Anne Rice Interviu cu un vampir

PARTEA ÎNTÎI

— Înţeleg…, spuse vampirul gînditor şi traversă încet încăperea, îndreptîndu-se spre fereastră.

Rămase multă vreme acolo, profilîndu-se în lumina slabă care pătrundea dinspre Divisadero Street şi luminat din cînd în cînd de farurile maşinilor care treceau. Acum băiatul putea să vadă mai bine mobila, masa rotundă din lemn de stejar, scaunele. O chiuvetă cu oglindă se afla prinsă pe un perete. Îşi puse servieta pe masă şi aşteptă.

— Cîtă bandă ai? întrebă vampirul, întorcîndu-se acum în aşa fel încît băiatul îi vedea profilul. Destulă pentru povestea unei vieţi?

— Desigur, dacă e o viaţă bună. Uneori, dacă am noroc, iau cîte trei, patru interviuri pe noapte. Numai că povestea trebuie să fie bună. Corect, nu?

— Cît se poate de corect, răspunse vampirul. Atunci, aş vrea să-ţi spun povestea vieţii mele. Tare mult aş vrea.

— Minunat, spuse băiatul şi scoase repede micul casetofon din servietă, verificînd caseta şi bateriile. Sînt extrem de nerăbdător să aud de ce crezi asta, de ce…

— Nu, spuse vampirul brusc. Nu putem începe aşa. Ai totul pregătit?

— Da, zise băiatul.

— Atunci, stai jos. O să aprind lumina.

— Bine, dar credeam că vampirilor nu le place lumina, spuse băiatul. Dacă eşti de părere că întunericul creează mai multă atmosferă…

Dar tăcu brusc. Vampirul îl privea, stînd cu spatele la fereastră. Acum, băiatul nu-i putea desluşi deloc chipul şi ceva din silueta aceea nemişcată îl zăpăcea. Dădu să mai spună ceva, dar se abţinu. Apoi răsuflă uşurat cînd vampirul se apropie de masă şi trase de şnurul de deasupra ei.

Imediat, încăperea fu inundată de o lumină galbenă tare şi băiatul nu-şi putu reţine o uşoară exclamaţie cînd se uită la vampir. Se prinse cu degetele de marginea mesei.

— Dumnezeule mare! şopti el şi apoi amuţi, rămînînd cu privirea aţintită asupra vampirului.

Acesta era complet alb şi neted, de parcă ar fi fost sculptat în os, iar chipul lui părea să fie la fel de neînsufleţit ca acela al unei statui, cu excepţia ochilor de un verde sclipitor care îl priveau fix pe băiat, ca nişte flăcări într-un craniu. Dar, în clipa următoare, vampirul zîmbi aproape cu tristeţe şi substanţa albă şi netedă de pe chipul lui se mişcă la fel de insesizabil ca liniile unui desen animat.

— Vezi? întrebă el încet.

Băiatul se cutremură şi ridică mîna, ca şi cum ar fi vrut să se ferească de o lumină foarte puternică. Privirea îi alunecă încet peste haina frumos croită, pe care doar o zărise la bar, pelerina lungă şi largă, cravata neagră de mătase înnodată la gît şi sclipirea gulerului, care era la fel de alb ca pielea vampirului. Se uită la părul bogat şi negru al acestuia, pieptănat spre spate peste vîrfurile urechilor şi abia atingînd gulerul alb.

— Deci, tot mai vrei interviul? întrebă vampirul.

Gura băiatului se deschise înainte ca sunetul să iasă. Încuviinţă, şi abia apoi spuse da.

Vampirul se aşeză încet în faţa lui, şi, aplecîndu-se puţin înainte, spuse cu blîndeţe şi pe un ton confidenţial:

— Nu te teme. Porneşte numai aparatul.

După aceea întinse mîna peste masă şi băiatul se înfiora, broboane de sudoare şiroindu-i pe obraji. Vampirul îl apucă de umăr şi spuse:

— Crede-mă, n-o să-ţi fac nici un rău. Îmi doresc prilejul ăsta. E mai important pentru mine decît pot să-ţi închipui. Vreau să începi.

Apoi îşi retrase mîna şi stătu calm, aşteptînd.

Băiatului îi trebui un moment pentru a-şi şterge fruntea şi buzele cu batista, a bîigui că microfonul era inclus în casetofon, a apăsa pe buton şi a spune că aparatul era în funcţiune.

— N-ai fost dintotdeauna vampir, nu? începu el.

— Nu, răspunse vampirul. Eram un bărbat de douăzeci şi cinci de ani cînd am devenit vampir, asta s-a întîmplat în anul o mie şapte sute nouăzeci şi unu.

Băiatul fu uimit de exactitate datei şi o repetă înainte de a întreba:

— Cum s-a întîmplat?

— La asta se poate răspunde şi mai simplu. Nu cred că vreau să dau răspunsuri simple, zise vampirul. Cred că aş vrea să spun adevărata poveste…

— Da, zise băiatul repede.

Împături batista şi îşi tamponă din nou buzele cu ea.

— A fost o tragedie… Începu vampirul. Fratele meu mai mic… A murit.

Apoi tăcu, aşa încît băiatul îşi drese glasul şi îşi şterse din nou faţa înainte de a-şi îndesa, aproape nerăbdător batista în buzunar.

— Nu e dureros, nu? întrebă el cu timiditate.

— Pare? întrebă vampirul. Nu, spuse el apoi scuturînd din cap. Doar că am mai spus povestea asta unei alte persoane. Şi asta s-a petrecut cu foarte mult timp în urmă. Nu, nu e dureros… Pe atunci trăiam în Louisiana. Primisem nişte pămînt şi aveam două plantaţii de indigofena pe Mississippi, foarte aproape de New Orléans…

— Ah, accentul…, zise băiatul încet.

O clipă, vampirul privi absent.

— Am un accent? întrebă el apoi şi începu să rîdă.

Băiatul, fîstîcit, răspunse repede:

— L-am sesizat la bar, cînd te-am întrebat cu ce te ocupi. Doar o uşoară accentuare a consoanelor, atîta tot. Nu mi-am dat seama că era franţuzesc.

— E-n regulă, îl asigură vampirul. Nu sînt chiar atît de uimit pe cît mă prefac. Doar că uit, uneori. Dă-mi voie să continui…

— Te rog…, zise băiatul.

— Vorbeam de plantaţii. Au avut o mare legătură cu transformarea mea în vampir. Dar o să ajung şi la asta. Viaţa noastră acolo era şi luxoasă şi primitivă şi eram cu toţii convinşi că era extrem de atrăgătoare. Vezi tu, trăiam mult mai bine acolo decît am fi putut s-o facem vreodată în Franţa. Poate că sălbăticia pură a Louisianei făcea să ni se pară astfel, dar ăsta era adevărul. Îmi amintesc mobila importată care umplea casa, zise vampirul zîmbind. Şi clavecinul; era minunat. Sora mea obişnuia să cînte la el. În serile de vară se aşeza să cînte, cu spatele spre uşa cu geamuri deschise. Şi acum îmi amintesc acordurile acelea delicate şi repezi şi imaginea mlaştinii din spatele ei, chiparoşi acoperiţi de muşchi care se profilau pe cer. Şi apoi mai era zgomotele specifice mlaştinii, un cor de glasuri ale vietăţilor, strigătele păsărilor. Cred că ne plăcea foarte mult. Totul făcea ca mobilierul din lemn de trandafir să pară şi mai preţios, iar muzica şi mai delicată şi fermecătoare. Chiar şi atunci cînd iedera a rupt storurile de la ferestrele podului şi s-a strecurat în mai puţin de un an prin pereţii de cărămidă văruiţi… Da, ne plăcea. Tuturor, numai fratelui meu nu. Nu-mi amintesc să-l fi auzit plîngîndu-se vreodată de ceva, dar ştiam ce simţea. Tata nu mai trăia pe vremea aceea şi eu eram capul familiei. Trebuia să-l apăr tot timpul de mama şi de sora mea, care voiau să-l ia cu ele în vizite, să-l ducă la New Orléans la petreceri, iar el ura astfel de lucruri. Cred că a încetat să mai meargă undeva înainte de a împlini doisprezece ani. Rugăciunile erau importante pentru el, rugăciunile şi vieţile sfinţilor legate în piele.

Pînă la urmă, i-am construit un oratoriu mai departe de casă unde a început să-şi petreacă mai toată ziua şi adesea o parte din seară. A fost de-a dreptul o ironie. El era atît de diferit de noi, de toată lumea, iar eu eram atît de normal! Nu era absolut nimic extraordinar în legătură cu mine, zise vampirul şi zîmbi.

Uneori, seara, mă duceam la el şi-l găseam în grădina din apropierea oratoriului, stînd liniştit pe o bancă de piatră, şi îi povesteam despre problemele mele, despre greutăţile pe care le aveam cu sclavii, despre faptul că nu aveam încredere în supraveghetor, în vreme sau în intermediari… toate problemele care îmi alcătuiau existenţa. Şi el mă asculta, făcînd foarte puţine comentarii, întotdeauna pline de înţelegere, aşa încît, atunci cînd mă despărţeam de el, aveam impresia clară că rezolvase totul pentru mine. Nu credeam să-i pot refuza ceva şi am jurat că, oricît de mult aş fi suferit din cauza pierderii lui, se va face preot la momentul cuvenit. Bineînţeles că mă înşelam.

Vampirul tăcu şi, timp de o clipă, băiatul doar îl privi, după care tresări de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-o stare de profundă meditaţie şi se poticni, ca şi cum n-ar fi găsit cuvintele potrivite.

— Ah… nu voia să se facă preot? întrebă el, iar vampirul îl privi, parcă încercînd să-i desluşească expresia, după care spuse:

— Am vrut să spun că m-am înşelat în legătură cu hotărîrea mea de a nu-i refuza nimic.

Îşi îndreptă privirea spre peretele îndepărtat şi şi-o fixă asupra geamului.

— A început să aibă viziuni.

— Viziuni adevărate? întrebă băiatul, dar şovăi din nou, de parcă s-ar fi gîndit la altceva.

— Eu n-am crezut, răspunse vampirul. S-a întîmplat cînd avea cincisprezece ani. Era foarte frumos. Avea o piele extrem de netedă şi nişte ochi albaştri foarte mari. Era robust, nu slab cum sînt eu acum şi cum eram pe atunci… dar ochii lui… cînd mă uitam în ochii lui aveam senzaţia că mă aflu singur la capătul lumii… pe o plajă măturată de vînt. Nu se auzea nimic altceva decît vuietul surd al valurilor. Ei bine, zise el, continuînd să rămînă cu privirea fixată asupra geamului, a început să aibă viziuni. La început, a făcut doar aluzii la acest lucru, pentru ca, în cele din urmă, să înceteze să mai mănînce. Trăia în oratoriu. La orice oră din zi sau din noapte, îl puteam găsi îngenuncheat în faţa altarului, pe dalele de piatră. Oratoriul în sine era neglijat. Încetase să se mai ocupe de lumînări, să schimbe pînza de pe altar sau chiar să măture frunzele. Într-o seară m-am speriat foarte tare cînd am stat în grădina de trandafiri şi l-am privit timp de o oră întreagă, iar el nu s-a mişcat din genunchi şi nici măcar o dată n-a lăsat în jos braţele pe care le ţinea întinse în formă de cruce. Toţi sclavii îl credeau nebun.

Vampirul ridică din sprîncene a uimire.

— Eu eram convins că era doar… prea zelos. Că poate ajunsese prea departe cu dragostea lui pentru Dumnezeu. Atunci mi-a spus de viziuni. Atît Sfîntul Dominic cît şi Sfînta Fecioară Maria îi apăruseră în oratoriu, spunîndu-i că trebuia să vîndă toate proprietăţile noastre din Louisiana, absolut tot ce aveam, şi să folosească banii pentru a se pune în slujba Domnului în Franţa. Fratele meu urma să fie un mare conducător religios, să readucă ţara la starea de fervoare dinainte, să îndrepte lucrurile împotriva ateismului şi a Revoluţiei. Bineînţeles că el nu avea nici un ban. Eu trebuia să vînd plantaţiile şi casele noastre din New Orléans şi să-i dau banii.

Vampirul se opri din nou, iar băiatul stătea nemişcat şi îl privea uluit.

— Ăăăă… scuză-mă, şopti el. Ce-ai spus? Ai vîndut plantaţiile?

— Nu, zise vampirul cu acelaşi chip calm de la început. I-am rîs în faţă. Şi el… s-a înfuriat. A insistat că acel lucru i-l cerea însăşi Sfînta Fecioară. Cine eram eu să nesocotesc asta? Chiar aşa, cine? întrebă el încet, de parcă s-ar fi gîndit iarăşi la ce se petrecuse, cine? Şi cu cît încerca mai mult să mă convingă, cu atît rîdeam mai tare. Era o prostie, i-am spus, produsul unei minţi necoapte şi chiar morbide. Oratoriul era o greşeală, i-am mai spus, aveam să pun să fie distrus imediat. Iar el avea să se ducă la şcoală în New Orléans, unde trebuia să-şi scoată din cap asemenea idei stupide. Nu-mi aduc aminte tot ce i-am spus. Dar îmi amintesc sentimentul. În spatele acelei respingeri dispreţuitoare simţeam o furie mocnită şi dezamăgire. Eram teribil de dezamăgit. Nu-l credeam absolut deloc.

— E lesne de înţeles, spuse băiatul repede, cînd vampirul tăcu şi expresia lui de uimire se atenuă. Adică, l-ar fi crezut cineva?

— E chiar atît de lesne de înţeles? întrebă vampirul, privindu-l. Mă gîndesc că s-ar putea să fi fost vorba de o vanitate exagerată. Dă-mi voie să-ţi explic. Cum ţi-am spus, îmi iubeam fratele şi, uneori, îl consideram un adevărat sfînt. Îl încurajam în rugăciunile şi meditaţiile sale, cum ziceam, şi eram gata să renunţ la el, dăruindu-l preoţiei. Dacă cineva mi-ar fi spus că vreun sfînt din Arles sau Lourdes a avut viziuni aş fi crezut. Eram catolic; credeam în sfinţi. Aprindeam lumînări în faţa statuilor lor în biserici; le cunoşteam înfăţişările, simbolurile şi numele. Dar nu puteam să-l cred pe fratele meu. Nu numai că nu credeam că avusese viziuni, dar nici măcar o clipă nu puteam să-mi închipui aşa ceva. De ce, mă rog? Pentru că era fratele meu. O fi fost el sfînt şi chiar ciudat, dar în nici un caz Francisc din Assisi. Nu fratele meu. Fratele meu nu putea fi aşa ceva. Asta se numeşte egoism. Înţelegi?

Băiatul se gîndi înainte de a-i răspunde şi apoi încuviinţă şi spuse că da, bănuia că înţelege.

— Poate că a avut viziuni, spuse vampirul.

— Asta înseamnă că nu eşti sigur… acum… dacă le-a avut sau nu?

— Nu, dar ştiu că nu s-a clintit în convingerile lui nici măcar o secundă. Ştiu acum aşa cum ştiam şi în seara cînd a ieşit din camera mea tulburat şi îndurerat. Nu şi-a pierdut convingerea nici o clipă. Şi după cîteva minute, era mort.

— Cum aşa? întrebă băiatul.

— Pur şi simplu a ieşit pe uşa-fereastră pe verandă şi a stat o clipă în capul scării de cărămidă, după care a căzut. Cînd eu am ajuns jos, era mort, îşi rupsese gîtul.

Vampirul clătină din cap consternat, dar chipul îi era tot senin.

— L-ai văzut căzînd? îl întrebă băiatul. Şi-a pierdut echilibrul?

— Nu, dar doi servitori au văzut cum s-a întîmplat. Au zis că s-a uitat în sus, ca şi cum tocmai ar fi văzut ceva în aer şi apoi parcă întregul trup i-a fost luat de vînt. Unul din ei a zis că tocmai voia să spună ceva cînd a căzut. Şi eu credeam că vrea să spună ceva, dar exact în clipa aceea mă întorsesem cu spatele la uşă. Eram cu spatele cînd am auzit zgomotul.

Se uită la casetofon.

— Nu mi-am putut ierta asta niciodată. Mă simţeam vinovat de moartea lui, mai spuse el. Şi toţi ceilalţi păreau să mă creadă vinovat.

— Bine, dar cum au putut să facă aşa ceva? Ai spus că l-au văzut căzînd.

— Nu era o acuzaţie directă. Pur şi simplu ştiau că între noi se petrecuse ceva neplăcut. Că ne certaserăm cu cîteva minute înaintea căderii. Servitorii ne auziseră, mama de asemenea. Mama nu înceta să mă întrebe ce se întîmplase şi de ce fratele meu, care de obicei era atît de tăcut, strigase. Pe urmă a apărut şi sora mea şi bineînţeles că am refuzat să le spun. Eram atît de profund şocat şi îndurerat, încît nu mai suportam pe nimeni, eram doar ferm hotărît să nu afle nimeni de „viziunile” lui. Ei nu trebuiau să ştie că, pînă la urmă, devenise nu un sfînt, ci doar un… fanatic. Sora mea a preferat să se culce, decît să meargă la înmormîntare, iar mama a spus tutoror celor din parohie că în camera mea se petrecuse ceva îngrozitor şi eu nu voiam să spun ce anume; pînă şi poliţia m-a luat la întrebări, în urma îndemnurilor propriei mele mame. În cele din urmă, a venit preotul vrînd să ştie ce se întimplase. N-am spus nimănui. Am zis că a fost o simplă discuţie. Am menţionat faptul că n-am fost pe verandă în momentul căderii lui, dar toţi mă priveau ca şi cum eu l-aş fi omorît. Şi eu însumi trăiam cu acest sentiment. Am stat două zile în salon, lîngă sicriul lui, gîndindu-mă că l-am omorît. I-am privit chipul pînă mi-au apărut pete în faţa ochilor şi era cît pe-aci să leşin. Partea din spate a craniului i se zdrobise cînd s-a izbit de pavaj, iar capul lui avea o formă ciudată pe pernă. M-am silit să-l privesc, să-l studiez pur şi simplu pentru că abia suportam durerea şi mirosul şi am fost tentat de nenumărate ori să încerc să-i deschid ochii: Toate acestea erau nişte gînduri şi impulsuri nebuneşti. Principalul era că rîsesem de el, nu-l crezusem, nu fusesem bun cu el. Căzuse din cauza mea.

— Asta chiar s-a întîmplat, nu? şopti băiatul. Ce-mi spui e… adevărat.

— Da, spuse vampirul, privindu-l fără a părea deloc surprins. Vreau să-ţi povestesc în continuare.

Dar cînd îşi întoarse privirea spre fereastră din nou, manifestă prea puţin interes faţă de băiatul care părea prins într-o luptă lăuntrică tăcută.

— Dar ai spus că nu ştii nimic despre viziuni, că tu un vampir… nu ştii cu siguranţă dacă…

— Vreau să iau lucrurile în ordine, să-ţi povestesc totul aşa cum s-a întîmplat, spuse vampirul. Nu, nu ştiu despre viziuni. Nici pînă acum.

Aşteptă din nou, pînă cînd băiatul spuse:

— Da, te rog, te rog continuă.

— Ei bine, am vrut să vînd plantaţiile. Nu vroiam să mai văd vreodată nici casa, nici oratoriul. În cele din urmă, le-am arendat unei agenţii care se ocupa de ele în locul meu, aşa încît să nu fie nevoie să mă duc niciodată acolo, iar pe mama şi pe sora mea le-am mutat într-una din casele din New Orléans. Bineînţeles că n-am putut scăpa de fratele meu nici o clipă. Nu mă gîndeam decît la trupul lui care putrezea în pămînt. Era îngropat în cimitirul St. Louis din New Orléans, iar eu făceam tot posibilul să-l ocolesc; cu toate astea însă, mă gîndeam la el tot timpul. Beat sau treaz, îi vedeam trupul putrezind în sicriu şi nu suportam. Visam iar şi iar că mă aflam în capul scării, ţinîndu-l de braţ, vorbindu-i cu blîndeţe, îndemnîndu-l să se întoarcă în dormitor, spunîndu-i cu blîndeţe că îl credeam, că trebuia să se roage pentru mine să capăt credinţă. În acel timp, sclavii de pe Pointe du Lac (asta era plantaţia mea) începuseră să spună că îi vedeau fantoma pe verandă, iar supraveghetorul nu-i mai putea stăpîni. Oamenii îi puneau întrebări neplăcute surorii mele în legătură cu întregul incident, iar ea a devenit isterică. Nu era cu adevărat isterică. Pur şi simplu credea că trebuia să reacţioneze astfel şi o făcea. Eu beam tot timpul şi stăteam cît mai puţin acasă. Trăiam ca un om care ar fi vrut să moară, dar nu avea curajul să-şi ia viaţa. Colindam de unul singur pe străzi şi alei întunecate; îmi pierdeam cunoştinţa în cabarete. Am evitat două dueluri mai degrabă din apatie decît din laşitate şi îmi doream cu adevărat să fiu ucis. Atunci am fost atacat. Ar fi putut fi oricine — invitaţia mea era deschisă pentru marinari, hoţi, maniaci, oricine. Dar a fost un vampir. M-a prins la numai cîţiva paşi de uşa casei mele, într-o seară, şi m-a lăsat aproape mort, cel puţin aşa credeam.

— Vrei să spui că… ţi-a supt sîngele? întrebă băiatul.

— Da, zise vampirul rîzînd. Mi-a supt sîngele. Aşa se face de obicei.

— Dar ai trăit, spuse tînărul. Ziceai că te-a lăsat aproape mort.

— M-a secat pînă la un pas de moarte, ceea ce pentru el a fost suficient. M-au pus în pat imediat ce m-au găsit, derutat şi neştiind absolut nimic din ce mi se întîmplase. Presupun că mă gîndeam că, în sfîrşit, băutura îmi venise de hac. De-acum mă aşteptam să mor şi nu aveam chef să mănînc, să beau sau să vorbesc cu doctorul. Mama a trimis după preot. Eu aveam febră şi i-am spus acestuia tot, despre viziunile fratelui meu şi despre ceea ce făcusem, îmi amintesc că m-am agăţat de braţul lui, punîndu-l să jure de nenumărate ori că nu va spune nimănui. „Ştiu că nu l-am omorît eu”, i-am spus în final. „Dar nu mai pot să trăiesc acum cînd el e mort. Nu după felul cum m-am purtat cu el.” „E ridicol”, mi-a răspuns el. „Bineînţeles că poţi să trăieşti. Nu-i nimic în neregulă cu tine în afară de faptul că cedezi în faţa plăcerilor. Mama ta are nevoie de tine, ca să nu mai vorbim de sora ta. Cît despre fratele ăsta al tău, el era posedat de diavol.” Am fost atît de uluit cînd l-am auzit, încît nici n-am putut să protestez. Diavolul îl făcea să vadă viziuni, mi-a explicat el în continuare. Diavolul era nestăpînit. Toată Franţa se afla sub influenţa diavolului, iar Revoluţia fusese cel mai mare triumf al său. Nimic nu l-ar fi putut salva pe fratele meu decît exorcismul, rugăciunile şi postul, nişte oameni care să-l ţină, în timp ce diavolul i se dezlănţuia în trup şi încerca să azvîrle cu el în toate părţile. „Diavolul l-a aruncat pe scară, e cît se poate de limpede”, a spus el. „Nu cu fratele tău ai vorbit în camera aceea, ci cu diavolul”. Ei bine, asta m-a înfuriat peste măsură. Crezusem că ajunsesem la limită, dar nu era adevărat. A continuat să-mi vorbească despre diavol, despre vrăjile făcute sclavilor şi despre alte cazuri de posedare din alte colţuri ale lumii. Atunci m-am dezlănţuit. Am distrus tot în cameră şi era cît pe-aci să-l omor.

— Dar forţa ta… vampirul…? întrebă băiatul.

— Îmi pierdusem minţile, îi explică vampirul. Făceam lucruri pe care nu le-aş fi făcut dacă aş fi fost sănătos. Totul mi se părea acum confuz, vag şi fantastic. Dar îmi amintesc că l-am împins pînă la uşa din spate, l-am fugărit prin curte şi l-am prins lîngă zidul de cărămidă al bucătăriei, de care l-am izbit cu capul de era să-l omor. Cînd m-am potolit, în cele din urmă, extrem de epuizat, mi-a luat sînge. Proştii. Dar altceva voiam să spun. Atunci mi-am înţeles propria vanitate. Probabil că o văzusem reflectată în preot. Atitudinea dispreţuitoare a acestuia faţă de fratele meu o reflecta pe a mea; vorbăria lui superficială despre diavol; refuzul lui de a accepta măcar ideea că ceva sfînt trecuse atît de aproape.

— Dar el credea în posedarea de către diavol.

— Asta-i o concepţie mult mai lumească, spuse imediat vampirul. Oamenii care încetează să creadă în Dumnezeu sau bine, în general, continuă să creadă în diavol. Nu ştiu de ce. Nu, chiar că nu ştiu de ce. Răul e posibil întotdeauna. Iar binele e întotdeauna dificil. Dar trebuie să înţelegi, posedarea reprezintă un alt mod de a spune că cineva e nebun. Cred că, pentru preot, asta a fost. Sînt sigur că a văzut nebunia. Poate că o avusese drept în faţă şi o numise posedare. Nu-i nevoie să-l vezi pe Satana cînd e alungat. Dar să fii în prezenţa unui sfînt… Să crezi că acel sfînt a avut o viziune. Nu, refuzul nostru de a crede că aşa ceva se poate întîmpla unor semeni de-ai noştri e vanitate.

— Nu m-am gîndit niciodată astfel, spuse băiatul. Dar cu tine ce s-a întîmplat? Ai spus că ţi-au luat sînge ca să te vindece, asta înseamnă că erai aproape mort.

Vampirul rîse.

— Aşa e, chiar aşa. Dar vampirul s-a întors în noaptea aceea. Vezi tu, voia Pointe du Lac, plantaţia mea. Era foarte tîrziu, după ce adormise sora mea. Îmi amintesc ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri. A venit prin curte, a deschis uşa-fereastră fără să facă cel mai mic zgomot; era un bărbat înalt, cu pielea albă, cu un păr blond foarte bogat şi cu nişte mişcări graţioase, ca de felină. Cu blîndeţe, i-a acoperit ochii surorii mele cu un şal şi a slăbit lumina lămpii. Ea a adormit lîngă lighean ţinînd pînza cu care îmi ştersese fruntea şi, pînă dimineaţă, nu s-a clintit. Numai că atunci eu eram extrem de schimbat.

— În ce consta schimbarea asta? întrebă băiatul.

Vampirul oftă. Se rezemă de spătarul scaunului şi se uită la pereţi.

— La început am crezut că era tot vreun doctor sau cineva chemat de rude ca să încerce să stea de vorbă cu mine. Dar această bănuială mi-a fost imediat înlăturată. S-a apropiat de patul meu şi s-a aplecat, aşa încît chipul i se afla în lumina lămpii. Atunci am observat că nu era un om obişnuit. Ochii cenuşii îi ardeau incandescenţi, iar mîinile lungi şi albe, care îi atîrnau pe lîngă trup, nu erau ca ale unei fiinţe omeneşti. Cred că, în clipa aceea, am înţeles tot şi lucrurile pe care mi le-a spus au fost doar ca o urmare. Ceea ce vreau să zic e că, în clipa în care l-am văzut, în care i-am văzut aura extraordinară şi am priceput că era o făptură cum nu mai întîlnisem vreodată, am fost redus la zero. Acel orgoliu care nu putea accepta prezenţa unui om extraordinar în apropierea lui era zdrobit. Toate concepţiile mele, chiar şi sentimentul de vinovăţie şi dorinţa de a muri, păreau complet lipsite de importanţă. M-am uitat pe mine însumi! spuse el, atingîndu-şi uşor pieptul cu pumnul. M-am uitat complet. Şi, în aceeaşi clipă, am înţeles ce înseamnă posibilitatea. De atunci am început să fiu din în ce în ce mai mirat. În timp ce îmi vorbea, spunîndu-mi ce aş putea să devin, cum fusese viaţa lui şi cum urma să fie, trecutul meu s-a transformat în tăciuni. Mi-am văzut viaţa ca şi cum aş fi stat deoparte, vanitatea, satisfacerea plăcerilor, fuga constantă de la o supărare măruntă la alta, vorbele goale adresate Domnului şi Sfintei Fecioare şi unei mulţimi de sfinţi ale căror nume umpleau cărţile mele de rugăciuni, fără ca nici unul să fie cu-adevărat important într-o existenţă îngustă, materialistă şi egoistă. Mi-am văzut adevăraţii zei… zeii majorităţii bărbaţilor. Mîncarea, băutura şi siguranţa în conformitate. Cenuşă.

Pe chipul băiatului se citea un amestec de derută şi uimire.

— Şi aşa te-ai hotărît să devii vampir? întrebă el, iar vampirul tăcu o clipă.

— Hotărît. Nu parte a fi cuvîntul potrivit. Totuşi, nu pot să spun că a fost inevitabil din clipa în care el a păşit în încăpere. Nu, n-a fost inevitabil. Dar nu pot să spun nici că m-am hotărît. Dă-mi voie să spun că, atunci cînd a terminat de vorbit, nici o altă decizie nu mai era posibilă pentru mine şi că mi-am urmat drumul, fără să arunc nici măcar o privire înapoi. În afară de un lucru.

— Un lucru? Care?

— Ultimul meu răsărit de soare, spuse vampirul. În dimineaţa aceea încă nu eram vampir. Şi am văzut ultimul meu răsărit de soare.

Mi-l aduc aminte perfect; totuşi, nu cred să îmi mai amintesc de altul dinaintea aceluia. Lumina a apărut întîi în partea de sus a uşii-fereastră, o lumină palidă în dosul perdelei din dantelă şi apoi o strălucire din ce în ce mai puternică, sub formă de pete printre frunzele copacilor. In cele din urmă, soarele a pătruns pe fereastră şi dantela şi-a aruncat umbrele pe podeaua de piatră şi peste trupul surorii mele, care continua să doarmă, umbrele dantelei căzînd pe şalul de pe umerii şi capul ei. Imediat ce începu să se încălzească, ea dădu şalul la o parte fără să se trezească şi atunci soarele îi lumină din plin ochii, făcînd-o să strîngă din pleoape. Apoi a strălucit pe masă, unde ea îşi ţinea capul culcat pe braţe, şi în apa din cană. L-am simţit pe mîini, pe cuvertură şi apoi pe faţă. Am stat în pat, gîndindu-mă la tot ce îmi spusese vampirul şi pe urmă mi-am luat adio de la răsărit, începîndu-mi existenţa de vampir. A fost… ultimul răsărit de soare.

Vampirul se uita din nou pe fereastră. Cînd tăcu, liniştea se lăsă atît de brusc, încît băiatului i se păru că o aude. Auzi apoi zgomotele de pe stradă. Cel scos de un camion era asurzitor. Şnurul becului se mişca datorită vibraţiei. După aceea, camionul dispăru.

— Îţi lipseşte? întrebă el atunci cu un glas subţire.

— Nu chiar, zise vampirul. Sînt atîtea alte lucruri. Dar unde rămăsesem? Vrei să ştii cum s-a întîmplat, cum am devenit vampir.

— Da, spuse băiatul. Cum te-ai schimbat, mai exact?

— Nu-ţi pot spune cu exactitate. Pot să-ţi povestesc despre asta, să-ţi descriu în cuvinte care or să-ţi arate ce valoare are lucrul ăsta pentru mine. Dar nu pot să-ţi spun exact, aşa cum nu pot să-ţi spun exact nici ce este experienţa actului sexual, în caz că n-ai făcut-o niciodată.

Tînărul vru deodată să-i pună altă întrebare, dar înainte să apuce să vorbească, vampirul continuă.

— Aşa cum ţi-am spus, acest vampir, Lestat, dorea plantaţia. Un motiv lumesc, fireşte, pentru a-mi oferi o viaţă care va dura pînă la sfîrşitul lumii; dar nu era o persoană care să facă discriminări. Nu considera mica populaţie a vampirilor din întreaga lume ca fiind un club select, aş putea spune. Avea probleme omeneşti, un tată orb care nu ştia că fiul său e vampir şi nici nu trebuia să afle. Viaţa la New Orléans devenise dificilă pentru el, ţinînd cont de necesităţile lui şi de faptul că trebuia să aibă grijă de tatăl lui, aşa că voia Pointe du Lac.

Seara următoare ne-am dus la plantaţie, l-am instalat pe tatăl orb în dormitorul mare şi eu mi-am început schimbarea. N-aş putea spune că a constat într-un anume pas — deşi, bineînţeles, unul a fost cel dincolo de care nu mai exista drum de întoarcere. Dar au fost implicate cîteva acţiuni, dintre care prima a fost moartea supraveghetorului. Lestat l-a ucis în somn. Eu trebuia să privesc şi să aprob; adică, să asist la uciderea unui om ca dovadă a deciziei mele şi ca parte a schimbării. Fără îndoială, aceasta s-a dovedit partea cea mai dificilă pentru mine. Ţi-am spus că nu mă temeam de propria mea moarte, însă mi-era greu să-mi iau singur viaţa. Dar, faţă de vieţile altora, aveam un mare respect, iar moartea îmi inspira o groază recent descoperită datorită fratelui meu. A trebuit să-l văd pe supraveghetor trezindu-se speriat, încercînd să-l îndepărteze pe Lestat cu ambele mîini, apoi zvîrcolindu-se în strînsoarea lui şi, în cele din urmă, rămînînd nemişcat şi moale, secătuit de sînge. Şi murind. Nu a murit imediat. Am stat în dormitorul lui strîmt aproape o oră, privindu-l cum moare. Făcea parte din schimbarea mea, cum am mai spus. Altfel Lestat n-ar fi rămas. Pe urmă a trebuit să ne descotorosim de cadavru. Era să leşin. Slăbit fiind şi avînd febră, nu posedam prea multe rezerve, iar manevrarea cadavrului cu un asemenea scop mi-a făcut greaţă. Lestat rîdea, spunîndu-mi cu duritate că aveam să simt cu totul altfel odată ce aveam să fiu vampir, şi aveam să rîd şi eu. S-a înşelat. Niciodată nu rîd de moarte, oricît de des şi de regulat aş provoca-o. Dar, dă-mi voie să iau lucrurile în ordine. A trebuit să mergem pe lîngă rîu pînă am ajuns într-un cîmp deschis, unde l-am lăsat pe supraveghetor. I-am sfîşiat haina, i-am furat banii şi am avut grijă să-i stropim buzele cu băutură. Îi cunoşteam soţia, care trăia la New Orléans, şi ştiam cît de disperată avea să fie cînd se va descoperi cadavrul. Dar simţeam mai mult decît părere de rău pentru ea, simţeam o durere datorată faptului că nu avea să ştie niciodată ce se întîmplase, că soţul ei nu fusese găsit beat pe drum, de nişte tîlhari. În timp ce băteam cadavrul, învineţindu-i faţa şi umerii, eram din ce în ce mai excitat. Bineînţeles, trebuie să înţelegi că, în tot acest timp, vampirul Lestat a fost extraordinar. Nu mi se părea mai uman decît un înger biblic. Dar în tensiunea aceea, admiraţia mea faţă de el era reţinută. Îmi văzusem transformarea în vampir în două lumini: prima era, pur şi simplu, vrajă; Lestat mă învinsese pe patul morţii. Celaltă era dorinţa mea de a mă autodistruge. Dorinţa de a fi condamnat definitiv. Aceasta era uşa deschisă prin care Lestat venise de ambele dăţi. Acum nu mă distrugeam pe mine însumi, ci pe altcineva. Pe supraveghetor, pe soţia şi familia lui. M-am înfiorat şi aş fi fugit de Lestat, pierzîndu-mi minţile complet, dacă el, datorită unui instinct sigur, n-ar fi simţit ce se petrecea. Instinct sigur… spuse el gînditor. Mai exact, acel instinct puternic al unui vampir pentru care pînă şi cea mai uşoară schimbare a expresiei de pe chipul unei fiinţe omeneşti e la fel de clară ca un gest. Lestat avea un simţ al coordonării supranatural. M-a făcut să mă urc repede în trăsură şi a dat bice cailor. „Vreau să mor”, am început eu să murmur. „E insuportabil. Vreau să mor. Îţi stă în putere să mă ucizi. Lasă-mă să mor.” Refuzam să mă uit la el, să fiu vrăjit de frumuseţea înfăţişării lui. Mi-a rostit numele încet, rîzînd. Aşa cum ţi-am mai spus, era decis să aibă plantaţia.

— Dar ţi-ar fi dat drumul? întrebă băiatul. Oricînd?

— Nu ştiu. Cunoscîndu-l pe Lestat aşa cum îl cunosc acum, aş spune că mai degrabă m-ar fi ucis decît să-mi dea drumul. Dar asta şi voiam. Nu conta. Nu, asta credeam că vreau. De cum am ajuns acasă, am sărit din trăsură şi m-am îndreptat ca o momîie spre treptele de cărămidă pe care căzuse fratele meu. Casa nu mai era locuită de luni de zile, dat fiindcă supraveghetorul îşi avea propria căsuţă; căldura şi aerul umed al Louisianei începuseră deja să distrugă treptele. Prin fiecare crăpătură răsăreau iarbă şi chiar floricele de cîmp. Îmi amintesc că am simţit umezeala care, seara, era rece cînd m-am aşezat pe treptele de jos şi chiar mi-am sprijinit capul de cărămidă, pipăind floricelele acelea cu tulpini ca de ceară. Am smuls un mănunchi din pămîntul fragil „Vreau să mor; omoară-mă. Omoară-mă”, i-am spuse vampirului. „Acum sînt vinovat de crimă. Nu mai pot să trăiesc.” El a zîmbit cu acea nerăbdare a celor care ascultă minciunile evidente ale altora. Apoi, deodată, s-a repezit la mine exact aşa cum făcuse cu omul meu. M-am zbătut cu frenezie. Mi-am proptit cizma în pieptul lui şi l-am lovit cît de tare am putut, simţindu-i dinţii înfipţi în carne, în timp ce febra îmi zvîcnea în tîmple. Dar cu o mişcare a întregului său corp, mult prea iute ca s-o văd, s-a ridicat deodată rămînînd în picioare lîngă trepte. „Credeam că vrei să mori, Louis”, mi-a spus el. Băiatul scoase un sunet slab şi brusc, în clipa în care vampirul şi-a rostit numele.

— Da, ăsta e numele meu, spuse el şi continuă. Ei bine, mă aflam din nou pus în faţa propriei mele laşităţi şi stupidităţi. Poate că astfel direct confruntat cu ele, cu timpul aveam să capăt curajul să-mi iau singur viaţa, nu să plîng şi să mă rog de alţii să o facă. Atunci m-am văzut răsucind un cuţit, lîncezind într-o suferinţă zilnică pe care o găseam la fel de necesară ca penitenţa primită în confesional, sperînd din tot sufletul ca moartea să mă surprindă pe neaşteptate şi să mă facă să merit iertarea veşnică. De asemenea, mă vedeam ca într-o viziune stînd în capul scării, exact ca fratele meu, şi prăbuşindu-mă pe trepte.

Dar nu aveam timp pentru curaj. Sau, mai bine zis, Lestat nu avea timp pentru altceva decît pentru planul lui. „Acum, ascultă-mă, Louis”, mi-a zis el, aşezîndu-se lîngă mine, pe trepte, mişcările fiindu-i atît de pline de graţie şi atît de insinuante, încît imediat m-au făcut să mă gîndesc la un iubit. M-am înfiorat. Dar el m-a cuprins cu braţul pe după umeri şi m-a tras la pieptul lui. Niciodată nu mai fusesem atît de aproape de el şi, în lumina aceea slabă, i-am văzut strălucirea magnifică a ochilor şi masca nefirească a feţei. Cînd am încercat să mă mişc, mi-a acoperit buzele cu degetele mîinii drepte şi mi-a spus: „Stai liniştit. Acum o să te secătuiesc pînă te voi aduce în pragul morţii şi vreau să fie linişte, atîta linişte, încît să-ţi auzi sîngele curgînd prin vine, atîta linişte, încît să auzi acest sînge pătrunzînd în vinele mele. Conştiinţa, voinţa ta, trebuie să te ţină în viaţă.” Am vrut să mă zbat, dar degetele lui apăsau atît de tare, încît tot trupul mi se afla sub puterea lui; de cum am încetat să mai încerc să mă răzvrătesc, şi-a înfipt dinţii în gîtul meu.

Băiatul făcu ochii mari. Cît vorbise vampirul, el se lăsase din ce în ce mai mult pe spate şi acum chipul îi era încordat şi ochii înguşti, ca şi cum s-ar fi pregătit să pareze o lovitură.

— Ai pierdut vreodată o cantitate mare de sînge? îl întrebă vampirul. Cunoşti senzaţia?

Buzele băiatului formară cuvîntul „nu”, dar nici un sunet nu ieşi. Îşi drese glasul.

— Nu, spuse el atunci. Lumînările erau aprinse în salonul de la etaj, unde plănuisem moartea supraveghetorului. O lampă cu ulei se legăna în curentul de pe coridor. Toată lumina aceasta s-a unit şi început să sclipească, de parcă o prezenţă aurie ar fi plutit deasupra mea, suspendată în golul scării învăluind uşor balustrada, unduindu-se şi dezintegrîndu-se ca fumul. „Ascultă, ţine ochii deschişi”, mi-a şoptit Lestat, mişcîndu-şi buzele pe gîtul meu. Îmi aduc aminte că acea mişcare a buzelor lui mi-a zbîrlit tot părul de pe trup, provocîndu-mi o senzaţie puternică ce nu era departe de plăcerea pasiunii…

Rămase gînditor, cu degetele mîinii drepte uşor îndoite sub bărbie, primul părînd să o mîngîie încet.

— Rezultatul a fost că în cîteva minute, eram aproape paralizat. Cuprins de panică, am descoperit că nu mai puteam nici să vorbesc. Lestat continua să mă ţină, bineînţeles, iar braţul lui era ca o bară de fier. I-am simţit dinţii retrăgîndu-se cu o asemenea grabă, încît cele două răni păreau enorme, şi dureau îngrozitor. Apoi s-a aplecat peste capul meu neputincios şi şi-a muşcat propria încheietură. Sîngele curgea pe cămaşa şi pe haina mea şi el privea cu ochii îngustaţi şi sclipitori. Păru să treacă o veşnicie şi lumina aceea aurie cădea acum în spatele capului său ca fundalul unei fantasme. Cred că am ştiut ce vrea să facă înainte să o facă şi am aşteptat, în neputinţa mea, parcă ani întregi. Şi-a lipit încheietura sîngerîndă de gura mea şi mi-a spus categoric, puţin nerăbdător: „Bea, Louis”. Şi am băut. „Uşurel, Louis”, şi „Mai repede”, mi-a şoptit el de cîteva ori. Beam, sugînd din orificii, simţind, pentru prima oară după copilărie, acea plăcere deosebită de a suge hrana, trupul şi mintea concentrîndu-se împreună asupra unei singure surse de viaţă. Atunci s-a întîmplat ceva.

Vampirul se lăsă pe spate şi se încruntă uşor.

— Cît de greu e să descrii aceste lucruri care, de fapt, nu pot fi descrise, spuse el aproape în şoaptă.

Băiatul parcă îngheţase.

— Cît am supt sîngele, n-am văzut decît lumina aceea. Apoi, următorul lucru, următorul lucru a fost… un zgomot. La început, un vuiet surd şi, pe urmă, un bubuit ca al unei tobe, care se auzea din ce în ce mai tare, ca şi cum o creatură uriaşă ar fi venit încet dintr-o pădure întunecoasă şi necunoscută, bătînd în mers într-o tobă imensă. După aceea s-a auzit o altă tobă, de parcă un alt uriaş ar fi păşit la cîţiva metri în urma primului, fiecare din ei fiind atent la propria tobă, ignorînd ritmul celuilalt. Zgomotul devenea din ce în ce mai puternic, pînă cînd păru să-mi umple nu numai auzul, ci toate simţurile, să-mi zvîcnească în buze şi degete, în tîmple şi în vene. Îndeosebi în vene, bum şi, apoi, celălalt, bum; Lestat îşi trase brusc mîna, iar eu am deschis ochii şi m-am abţinut să-i apuc încheietura şi să o duc la gură cu orice preţ; m-am abţinut pentru că mi-am dat seama că bubuitul era al inimii mele, iar cel de-al doilea fusese al inimii lui.

Vampirul oftă.

— Înţelegi?

Băiatul dădu să vorbească, dar apoi se mărgini să clatine din cap.

— Nu… adică, da, spuse el. Adică…

— Bineînţeles, spuse vampirul, privind în altă parte.

— Stai, stai! zise băiatul tulburat. Banda e pe sfîşiate. Trebuie s-o întorc.

Vampirul privi răbdător cum o întoarse.

— Ce s-a mai întîmplat apoi? întrebă băiatul.

Faţa îi era umedă şi se şterse repede cu o batistă.

— Vedeam ca un vampir, spuse el încet, cu un glas puţin detaşat, ce părea aproape absent.

Apoi îşi reveni.

— Lestat se afla din nou la picioarele scării şi îl vedeam aşa cum nu-l mai văzusem înainte. Mi se păruse alb, extrem de alb, aşa încît, în întuneric, părea aproape luminos; acum, însă, îl vedeam plin de propria lui viaţă şi de propriul lui sînge: era radios, nu luminos. Apoi am văzut că nu numai Lestat se schimbase, ci toate lucrurile. Era ca şi cum aş fi fost în stare să văd culori şi forme pentru prima oară. Eram atît de fascinat de nasturii hainei lui negre, încît, multă vreme, nu m-am uitat la altceva. Atunci Lestat a început să rîdă şi îl auzeam aşa cum nu mai auzisem ceva vreodată. Îi mai auzeam inima ca bubuitul unei tobe, la care se adăuga acum şi rîsul acela metalic. Era derutant, fiecare zgomot contopindu-se cu celălalt, asemeni ecoului unor clopoţei, pînă cînd am învăţat să separ sunetele şi ele se suprapuneau, fiecare hohot slab dar distinct, crescînd în intensitate, dar totuşi discret.

Vampirul zîmbi încîntat.

— Zvonuri de clopote. „Nu te mai uita la nasturii mei”, mi-a spus Lestat. „Du-te acolo printre copaci şi curăţă-te de orice urmă omenească şi nu te îndrăgosti atît de nebuneşte de noapte, că te rătăceşti!” Ăsta, bineînţeles, a fost un sfat înţelept. Cînd am văzut lumina lunii căzînd pe dalele de piatră, m-am îndrăgostit atît de mult de ea, încît am stat vreo oră acolo. Am trecut pe lîngă oratoriul fratelui meu fără să mă gîndesc nici o clipă la el şi, stînd în mijlocul plopilor canadieni şi al stejarilor, am auzit noaptea ca şi cum ar fi fost corul de şoapte al unor femei, toate chemîndu-mă la piepturile lor. Cît despre trupul meu, acesta nu era încă total transformat şi, de cum m-am acomodat cît de cît cu sunetele şi imaginile, a început să mă doară. Toate lichidele erau forţate să iasă din mine. Muream ca fiinţă omenească şi, totuşi, eram complet viu ca vampir; şi, cu simţurile treze, am fost nevoit să privesc moartea trupului meu cu o anumită tulburare şi apoi, în final, cu teamă. După aceea am urcat treptele în fugă pînă în salon, unde Lestat se ocupa deja de actele plantaţiei, trecînd în revistă cheltuielile şi profiturile din ultimul an. „Eşti un tip bogat”, mi-a spus el cînd m-a văzut intrînd. „Se întîmplă ceva cu mine”, am strigat eu.

„Mori, atîta tot; nu fii prost. N-ai nişte lămpi cu ulei? Ai atîţia bani şi nu poţi să-ţi permiţi untură de balenă decît pentru lampa aia. Adu-o încoace.”

„Mor!” am strigat eu. „Mor!”

„Ni se întîmplă tuturor”, insistă el, refuzînd să mă ajute. Şi acum cînd îmi aduc aminte, îl dispreţuiesc din cauza asta. Nu pentru că mi-era frică, ci pentru că ar fi putut să-mi fi spus de toate acele transformări. Ar fi putut să mă liniştească şi să-mi spună că aveam să-mi privesc moartea cu aceaşi fascinaţie cu care privisem şi simţisem noaptea. Dar n-a făcut-o. Lestat n-a fost niciodată vampirul care sînt eu. Absolut niciodată.

Nu o spuse ca o laudă, ci ca şi cum ar fi vrut cu adevărat să fi fost altfel.

— Alors, spuse el oftînd. Muream repede, ceea ce însemna că teama îmi dispărea la fel de iute. Regret numai că n-am fost mai atent la proces. Lestat se purta ca un idiot. „Ah, pentru iubirea iadului!” a început el să strige. „Îţi dai seama că n-am pregătit nimic pentru tine? Ce prost sînt.” Îmi venea să spun „Aşa e”, dar m-am abţinut.

„În dimineaţa asta va trebui să te culci cu mine. Nu ţi-am pregătit un sicriu.”

Vampirul rîse.

— Ideea sicriului a stîrnit o asemenea groază în mine, încît cred că a absorbit întreaga capacitate de a mă îngrozi de care mai dispuneam. Abia după aceea m-am speriat la gîndul de a împărţi un sicriu cu Lestat. În acest timp el se afla în dormitorul tatălui său, de la care îşi lua la revedere, spunîndu-i că avea să se întoarcă dimineaţă. „Dar unde te duci, de ce trebuie să ai un asemenea program?” întrebă bătrînul şi Lestat şi-a pierdut răbdarea.

Pînă atunci fusese politicos cu bătrînul, aproape pînă la îngreţoşare, dar acum a devenit brutal.

„Am grijă de tine, nu? Ţi-am oferit un acoperiş mult mai bun decît mi-ai oferit tu vreodată! Dacă am chef să dorm toată ziua şi să beau toată noaptea, o s-o fac, afurisit să fii!”

Bătrînul a început să scîncească. Numai emoţiile ciudate care mă stăpîneau şi sentimentul neobişnuit de epuizare m-au împiedicat să-mi exprim dezaprobarea. Urmăream scena prin uşa deschisă, fermecat de culorile cuverturii şi de cele aprinse de pe chipul bătrînului. Vinele albăstrui îi pulsau sub pielea trandafirie şi cenuşie. Pînă şi galbenul dinţilor lui mă atrăgea, iar tremurul buzelor lui aproape că m-a hipnotizat. „Ce copil, ce copil”, spuse el, fără să bănuiască, bineînţeles, adevărata natură a fiului său. „Bine, du-te atunci. Ştiu că ai o femeie pe undeva; te duci la ea imediat după ce bărbatul ei pleacă dimineaţa. Dă-mi cartea de rugăciuni. Ce s-a întîmplat cu cartea mea de rugăciuni?”

Lestat a cîrtit puţin şi i-a dat-o…

— Dar…, zise băiatul.

— Ce este? întrebă vampirul. Mă tem că nu prea te las să pui întrebări.

— Voiam să te întreb, cărţile de rugăciuni au cruci pe ele, nu?

— Ah, zvonul în legătură cu crucile! spuse vampirul rîzînd. Te referi la faptul că ne-am teme de cruci?

— Credeam că nu puteţi să le priviţi, spuse băiatul.

— Prostii, prietene, absolut nişte prostii. Pot să mă uit la orice vreau. Şi îmi place deosebit de mult să mă uit la crucifixuri.

— Dar zvonurile referitoare la găurile cheilor? Că puteţi… să vă transformaţi în fum şi să vă strecuraţi prin ele?

— Cît de mult aş vrea să pot, zise vampirul rîzînd. Ce încîntător. Mi-ar plăcea să trec prin tot felul de găuri de chei şi să le simt furnicăturile formelor. Nu, spuse el clătinînd din cap. Toate astea sînt, cum se spune astăzi… rahat?

Băiatul rîse fără să vrea. Apoi chipul îi redeveni serios.

— Nu trebuie să fii atît de ruşinos cu mine, spuse vampirul. Ce este?

— Povestea despre ţeapa înfiptă în inimă, zise băiatul şi obrajii i se colorară uşor.

— La fel, zise vampirul. Ra-hat, adăugă el, articulînd cu grijă ambele silabe, aşa încît băiatul zîmbi. Nu există nici un fel de putere magică. De ce nu fumezi o ţigară? Văd că ai aşa ceva în buzunarul cămăşii.

— Ah, mulţumesc, spuse băiatul de parcă ar fi fost o sugestie minunată, dar după ce duse ţigara la buze, mîinile începură să-i tremure atît de tare, încît distruse prima cutie de chibrituri aproape în întregime.

— Dă-mi voie, spuse vampirul şi, luînd cutia, îi aprinse repede ţigara.

Băiatul inhală, ţinîndu-şi privirea aţintită asupra degetelor vampirului. Acum, acesta se retrase pe scaunul lui cu un foşnet uşor de haine.

— E o scrumieră pe chiuvetă, spuse el şi băiatul se duse nervos să o ia.

Se uită la cele cîteva mucuri de ţigări din ea, văzînd coşul de gunoi de dedesubt, o goli şi se întoarse repede la masă. Degetele lui lăsară urme umede pe ţigară, cînd o puse jos.

— Asta e camera ta? întrebă el.

— Nu, răspunse vampirul. E doar o cameră oarecare.

— Ce s-a mai întîmplat atunci? întrebă băiatul.

Vampirul părea să urmărească fumul care se aduna sub bec.

— Âăă… ne-am întors în grabă la New Orléans, zise el. Sicriul lui Lestat se afla într-o cameră mizerabilă, lîngă ruine.

— Şi ai intrat în sicriu?

— N-am avut de ales. L-am implorat să mă lase să stau în dulap, dar el a rîs uluit. „Nu ştii ce eşti?” m-a întrebat. „Este fermecat? Trebuie neapărat să aibă forma asta?” m-am milogit eu, dar l-am auzit rîzînd din nou. Nu suportam ideea; în timp ce discutam însă, nu simţeam deloc teamă. Era foarte ciudat. Toată viaţa îmi fusese frică de locurile închise. Născut şi crescut în case franţuzeşti, cu plafoane înalte şi ferestre din podea pînă-n tavan, mi-era groază să stau închis undeva. Mă simţeam prost pînă şi în confesional, în biserică. Era o teamă destul de firească. În timp ce protestam în discuţia cu Lestat, n-o mai simţeam. Doar mi-o aminteam. Mă agăţăm de ea din obişnuinţă, dintr-o incapacitate de a-mi recunoaşte actuala şi încîntătoarea libertate. „Nu te descurci deloc bine”, a spus Lestat în final. „S-a făcut aproape ziuă. Ar trebui să te las să mori. Şi o să mori, să ştii. Soarele o să-ţi distrugă sîngele pe care ţi l-am dat, din fiecare ţesut, fiecare venă. N-ar trebui să mai ai teama asta. Eşti ca un om care şi-a pierdut un braţ sau un picior şi continuă să insiste că mai simte durere în locul unde ar fi trebuit să fie braţul sau piciorul respectiv.” Asta a fost cel mai inteligent şi mai folositor lucru pe care l-a spus Lestat în pezenţa mea şi m-a dezmeticit imediat. „Eu intru în sicriu”, mi-a spus el apoi, pe un ton extrem de dispreţuitor, „iar tu te vei aşeza deasupra mea, dacă-ţi vrei binele”. Şi aşa am făcut. M-am întins cu faţa în jos deasupra lui, total derutat de absenţa groazei şi plin de dezgust, datorită faptului că mă aflam atît de aproape de el, oricît ar fi fost de frumos şi de interesant. Iar el a tras capacul. Atunci l-am întrebat dacă eram complet mort. Trupul mă mînca peste tot. „În cazul ăsta nu eşti”, spuse el. „Cînd o să fii, doar o să vezi şi o să auzi, n-o să simţi nimic. Ar trebui să fii mort pînă diseară. Culcă-te.”

— Avea dreptate? Erai… mort cînd te-ai trezit?

— Da, mai degrabă, schimbat, aş spune. Trupul îmi era mort. A trecut ceva timp pînă s-a curăţat de toate lichidele şi materia de care nu mai avea nevoie, dar era mort. Şi, o dată cu realizarea acestui fapt, a apărut şi un alt stadiu în cadrul separării mele de emoţiile omeneşti. Primul lucru pe care l-am observat, chiar în timp ce Lestat şi cu mine încărcăm sicriul într-un dric şi furam un altul de la o morgă, a fost faptul că nu-mi plăcea deloc de Lestat. Eram departe încă de a fi pe picior de egalitate cu el, dar eram infinit mai apropiat de el decît înainte de moartea trupului meu. Nu prea pot să-ţi explic acest lucru foarte clar, pentru simplul motiv că tu eşti acum aşa cum eram eu înainte ca trupul să-mi moară. Nu poţi să înţelegi. Dar înainte să mor, Lestat a reprezentat cu siguranţă cea mai copleşitoare experienţă pe care am cunoscut-o vreodată. Ţigara ta s-a transformat într-un cilindru de cenuşă.

— Ah! spuse băiatul strivind repede filtrul în scrumieră. Vrei să spui că, atunci cînd distanţa dintre voi a dispărut, el şi-a pierdut… farmecul? întrebă el apoi, cu privirea aţintită asupra vampirului şi scoţînd o altă ţigară şi un alt băţ de chibrit, cu mai multă uşurinţă decît înainte.

— Exact, spuse vampirul cu o încîntare vădită. Călătoria înapoi la Pointe du Lac a fost palpitantă. Iar permanenta sporovăială a lui Lestat a fost cel mai plictisitor şi mai deprimant lucru pe care l-am cunoscut vreodată. Bineînţeles, aşa cum am mai spus, eram departe de a fi egalul lui. Aveam membrele mele moarte cu care trebuia încă să lupt… ca să folosesc comparaţia lui. Şi am aflat asta chiar în noaptea aceea, cînd a trebuit să-mi ucid prima victimă.

Întinse mîna peste masă şi scutură puţin scrum de pe reverul hainei băiatului, iar acesta îi privi speriat mîna care se retrăgea.

— Scuză-mă, spuse vampirul. N-am vrut să te sperii.

— Eu te rog să mă scuzi, zise băiatul. Am avut impresia doar că braţul tău era deodată… anormal de lung. Ajungi atît de departe fără să te mişti!

— Nu, spuse vampirul, sprijinindu-şi mîinile din nou pe genunchii încrucişaţi. M-am mişcat mult prea repede ca tu să poţi vedea. A fost o iluzie.

— Te-ai mişcat? Nu-i adevărat. Stăteai exact în locul în care stai acum, cu spinarea rezemată de scaun.

— Ba nu, repetă vampirul cu fermitate. M-am mişcat, aşa cum ţi-am spus. Uite, o s-o fac din nou.

O făcu din nou, iar băiatul se uită cu acelaşi amestec de buimăceală şi teamă.

— Tot n-ai văzut, zise vampirul. Dar, dacă te uiţi acum la braţul meu întins, nu-i deloc deosebit de lung.

Îşi ridică braţul, cu degetul arătător îndreptat în sus, de parcă ar fi fost un înger gata să transmită Cuvîntul Domnului.

— Ai avut dovada diferenţei imense dintre felul în care vezi tu şi în care văd eu. Mie, gestul mi s-a părut lent şi oarecum leneş. Şi sunetul pe care l-a făcut degetul meu în contact cu haina ta s-a auzit foarte tare. Mărturisesc că n-am vrut să te sperii. Dar, poate că astfel o să înţelegi că întoarcerea mea la Pointe du Lac mi-a oferit numeroase experienţe noi, simpla legănare a unei ramuri în bătaia vîntului fiind o încîntare.

— Da, spuse băiatul, dar era încă vizibil zguduit.

Vampirul îl privi o clipă şi apoi zise:

— Vorbeam de…

— Prima ta victimă, spuse băiatul.

— Da. Mai întîi ar trebui să-ţi spun că plantaţia era într-o harababură de nedescris. Cadavrul supraveghetorului fusese descoperit şi, de asemenea, şi bătrînul orb din dormitorul cel mare, şi nimeni nu-şi putea explica prezenţa acestuia. Nimeni nu mă putuse găsi la New Orléans. Sora mea contactase poliţia şi, cînd am sosit eu, cîţiva poliţişti se aflau la Point du Lac. Se făcuse aproape întuneric şi Lestat mi-a explicat repede că nu trebuia să dau voie poliţiştilor să mă vadă nici în cea mai slabă lumină ţinînd cont mai ales de starea în care se afla trupul meu, aşa că le-am vorbit dintre stejarii aflaţi în faţa casei de pe plantaţie, ignorîndu-le rugăminţile de a intra. Le-am explicat că fusesem la Pointe du Lac cu o seară în urmă şi că bătrînul cel orb era musafirul meu. Cît despre supraveghetor, acesta nu fusese acolo, ci plecase la New Orléans cu treburi. După ce acest lucru a fost clarificat, noua mea detaşare ajutîndu-mă admirabil, am avut de rezolvat problema plantaţiei în sine. Sclavii mei erau total derutaţi şi nu munciseră nimic toată ziua. Pe vremea aceea aveam o fabrică mare pentru producerea vopselei indigo, iar rolul supraveghetorului fusese foarte important. Aveam însă cîţiva sclavi extrem de inteligenţi, care ar fi putut face treaba lui la fel de bine, dacă eu le-aş fi recunoscut inteligenţa şi nu m-aş fi speriat de înfăţişarea lor de africani şi de purtările lor. Acum i-am studiat cu atenţie şi i-am însărcinat cu conducerea lucrurilor. Celui mai bun i-am dat căsuţa supraveghetorului. Două femei tinere au fost aduse în casă pentru a avea grijă de tatăl lui Lestat şi le-am spus că vreau cît mai multă linişte, că vor fi răsplătite dacă ne vor lăsa în pace pe mine şi pe Lestat. Pe atunci nu mi-am dat seama că acei sclavi aveau să fie primii şi, poate singurii oameni, care să bănuie că Lestat şi cu mine nu eram fiinţe normale. Nu mi-am închipuit că experienţa lor în ceea ce priveşte supranaturalul era mult mai bogată decît cea a albilor. Datorită propriei mele lipse de experienţă, îi credeam nişte copii sălbatici abia domesticiţi de sclavie. Am făcut o mare greşeală. Dar, dă-mi voie să continui. Voiam să-ţi spun despre prima mea victimă. Lestat a stricat totul cu lipsa lui caracteristică de tact.

— A stricat? întrebă băiatul.

— N-ar fi trebuit să încep cu oameni. Dar ăsta a fost alt lucru pe care a trebuit să-l învăţ de unul singur. Lestat şi cu mine ne-am îndreptat spre mlaştină imediat după plecarea poliţiştilor şi după instalarea sclavilor. Era foarte tîrziu şi colibele sclavilor erau învăluite în întuneric. În curînd n-am mai văzut luminile de la Pointe du Lac, iar eu am devenit foarte agitat. Din nou acelaşi lucru: amintirea spaimei, deruta. Dacă ar fi fost cît de cît inteligent, Lestat ar fi trebuit să-mi explice totul cu răbdare şi blîndeţe — că nu trebuia să-mi fie frică de mlaştină, că eram absolut invulnerabil faţă de şerpi şi insecte şi că trebuia să mă concentrez asupra noii mele capacităţi de a vedea în întuneric, în schimb, îmi făcea numai observaţii. Îl preocupau numai victimele noastre, încheierea iniţierii mele şi continuarea activităţii. Cînd, în sfîrşit, am dat de primele victime, m-a grăbit să trec la acţiune. Era un grup de sclavi fugari. Lestat îi mai vizitase şi atacase aproximativ o pătrime din ei, aşteptînd în întuneric ca unul din ei să plece de lîngă foc sau ucigîndu-i în somn. Ei nu ştiau absolut nimic de prezenţa lui. A trebuit să aşteptăm mai mult de o oră pînă cînd unul din bărbaţi — erau cu toţii bărbaţi — a părăsit, în sfîrşit, luminişul şi a făcut cîţiva paşi printre copaci. Şi-a descheiat pantalonii şi şi-a satisfăcut o necesitate fiziologică foarte firească; în clipa în care s-a întors să plece, Lestat m-a zgîlţîit şi mi-a spus: „Ia-l”.

Vampirul zîmbi cînd îl văzu pe băiat făcînd ochii mari.

— Cred că am fost la fel de îngrozit ca tine, spuse el. Dar atunci n-am ştiut că aş putea să omor animale în loc de oameni. Am zis repede că nu pot să-l atac. Sclavul m-a auzit vorbind. S-a întors, stînd cu spatele la foc, şi a încercat să vadă prin întuneric. A scos repede un cuţit lung de la centură. Era un bărbat tînăr, înalt, cu braţe puternice, care nu avea pe el nimic altceva decît pantalonii. A spus ceva în dialect francez şi apoi a păşit înainte. Mi-am dat seama că, deşi eu îl vedeam foarte bine, el nu putea să ne vadă. Lestat s-a strecurat în spatele lui cu o iuţeală care m-a uluit şi l-a prins pe după gît, ţintuind-i braţul stîng. Sclavul a scos un strigăt şi a încercat să scape din mîinile lui Lestat, dar acesta şi-a înfipt dinţii şi sclavul a încremenit ca muşcat de şarpe. A căzut în genunchi, iar Lestat s-a hrănit repede, căci ceilalţi sclavi veneau în fugă. „Îmi faci greaţă”, mi-a spus cînd s-a întors lîngă mine. Parcă eram nişte insecte negre, complet învăluite în noapte, privindu-i pe sclavi cum se mişcau, fără să ne observe, cum l-au descoperit pe rănit, l-au tras afară şi au răscolit frunzişul în căutarea atacatorului. „Haide, trebuie să mai prindem unul înainte să se întoarcă în tabără.” mi-a spus el şi am pornit repede după unul care se despărţise de ceilalţi. Eu eram încă foarte agitat, convins că nu puteam să atac şi neavînd nici un chef să o fac. Au fost multe lucruri, repet, pe care Lestat ar fi putut să le spună şi să le facă. Mi-ar fi putut îmbogăţi experienţa în multe feluri. Dar n-a făcut-o.

— Ce-ar fi putut face? întrebă băiatul. Ce vrei să spui?

— Uciderea nu e un lucru simplu, spuse vampirul. Nu te îndopi, pur şi simplu, cu sînge, adăugă el şi clătină din cap. Este experienţa vieţii altuia şi, adesea, experienţa pierderii acelei vieţi prin sînge, încet. Este iar şi iar experienţa pierderii propriei mele vieţi, pe care am cunoscut-o cînd am supt sîngele din încheietura lui Lestat şi i-am simţit inima bătînd alături de a mea. E iar şi iar celebrarea acelei experienţe; deoarece, pentru vampiri, aceasta este experienţa supremă.

Spuse aceste lucruri cît se poate de serios, ca şi cum ar fi contrazis pe cineva care avea un alt punct de vedere.

— Nu cred că Lestat a apreciat asta vreodată, deşi nu ştiu cum ar fi putut să nu o facă. Să zicem că a apreciat foarte puţin din ceea ce trebuia ştiut. În orice caz, nu s-a ostenit să-mi aducă aminte acum, ce am simţit cînd i-am supt încheietura mîinii, nevrînd să-i mai dau drumul, sau să aleagă un loc unde să-mi pot ucide prima victimă cu puţină demnitate. S-a grăbit foarte tare, de parcă ar fi fost ceva ce trebuia înfăptuit cît mai repede. Cînd a prins sclavul, i-a astupat gura şi l-a ţinut, dezgolindu-i gîtul. „Fă-o”, mi-a spus. „Nu poţi da înapoi acum.” Copleşit de repulsie şi slăbit, m-am conformat. Am îngenuncheat lîngă omul care se zbătea şi strîngîndu-i umerii cu ambele mîini, mi-am înfipt dinţii în gîtul lui. Dinţii abia începuseră să mi se transforme, aşa că a trebuit să-i rup carnea, nu să i-o perforez, dar, odată ce rana a fost făcută, sîngele a început să curgă. Şi, odată ce s-a întîmplat acest lucru, odată ce m-am apucat să beau… totul a dispărut. Lestat, mlaştina şi zgomotele din tabără nu însemnau nimic. Lestat ar fi putut să fie o insectă care să bîzîie şi apoi să se facă nevăzută. Suptul mă vrăjea; zvîrcolirile calde ale omului erau plăcute pentru mîinile mele încordate; apoi s-a auzit din nou bătaia tobei, bătăile inimii lui — numai că de data aceasta, răsunau într-un ritm perfect cu bătăile inimii mele, cele două repercutîndu-se în fiecare fibră a fiinţei mele, pînă cînd bătăile încetiniră astfel încît fiecare era doar un murmur slab, care ameninţa să continue la nesfârşit. Moţăiam, îmi pierdeam greutatea; în clipa aceea, Lestat m-a tras brusc. „E mort, idiotule!” mi-a zis el cu farmecul şi tactul lui caracteristice. „Nu mai bei după ce mor! Înţelege!” O clipă am fost înnebunit, nu mai eram eu însumi, şi îi spuneam încontinuu că inima omului mai bătea încă şi doream extrem de mult să mă reped la el din nou. Mi-am trecut mîinile peste pieptul lui şi apoi i-am apucat încheieturile. I le-aş fi perforat, dacă Lestat nu m-ar fi tras în picioare şi nu m-ar fi pălmuit. Palma aceea a fost uluitoare. Nu era dureroasă în modul obişnuit, ci era un şoc de un alt gen, un răpăit al simţurilor, astfel încît m-am răsucit derutat şi m-am trezit privind în gol, neputincios, cu spatele lipit de un chiparos şi noaptea îmi pulsa în urechi plină de insecte. „O să mori dacă faci asta”, îmi spunea Lestat. „Te trage în moarte cu el, dacă te agăţi de el după ce moare. Şi, oricum, ai băut prea mult; o să-ţi fie rău.” Vocea lui mă enerva. Îmi venea să mă năpustesc asupra lui, dar mă simţeam exact aşa cum spusese. O durere îmi rîcîia stomacul, de parcă un vîrtej mi-ar fi supt măruntaiele. Era sîngele care pătrundea prea repede în propriul meu sînge, dar atunci nu ştiam. Lestat a pornit apoi ca o pisică prin întuneric, iar eu l-am urmat. Capul îmi zvîcnea şi durerea din stomac nu mi-a trecut nici cînd am ajuns la casa de la Pointe du Lac. Ne-am aşezat la masa din salon şi Lestat a început o pasienţă pe lemnul lustruit, în timp ce eu îl priveam cu dispreţ. Bombănea aiureli. Zicea că o să mă obişnuiesc să ucid; nu avea să fie prea greu. Nu trebuia să-mi permit să fiu zguduit. Reacţionam prea puternic, ca şi cum n-aş fi scăpat de „problemele muritorilor”. Aveam să mă obişnuiesc foarte repede cu lucrurile. „Crezi?” l-am întrebat eu, în cele din urmă, dar nu mă interesa prea mult răspunsul lui. Acum înţelegeam diferenţa dintre noi. Pentru mine, experienţa uciderii fusese catastrofală. La fel şi sugerea încheieturii lui Lestat. Aceste experienţe m-au copleşit şi mi-au schimbat atît de mult felul de a vedea lucrurile din jurul meu, de la tabloul fratelui meu de pe peretele salonului pînă la steaua care se zărea în partea de sus a uşii-fereastră, încît nu-mi puteam închipui cum de un alt vampir le putea lua drept sigure. Eram transformat, definitiv; ştiam asta. Şi ceea ce simţeam în sinea mea, pentru tot, pînă şi pentru zgomotul cărţilor de joc care erau puse una cîte una pentru a forma şirurile lucioase ale pasienţei, era respect. Lestat simţea ceva cu totul opus. Sau nimic. Era urechea scroafei din care nimic bun nu se putea face. Plictisitor ca un muritor, vulgar şi nefericit ca un muritor, trăncănea în timpul pasienţei, rîzînd de lipsa mea de experienţă, ignorant în faţa posibilităţii unei experienţe proprii. Pînă dimineaţă mi-am dat seama că îi eram net superior şi că din nefericire, fusesem păcălit, avîndu-l ca profesor. Trebuia să mă înveţe lecţiile necesare, dacă mai existau lecţii adevărate, iar eu trebuia să-i tolerez modul de a gîndi, care era o blasfemie a vieţii înseşi. Simţeam răceală faţă de el. În superioritatea mea nu exista dispreţ, ci doar o poftă de noi experienţe, frumoase şi la fel de devastatoare ca uciderea de mai devreme. Şi, am înţeles că, dacă voiam să amplific fiecare experienţă cu care aveam să fiu confruntat, trebuia să mă folosesc de propriile mele puteri. Lestat nu mi-era de nici un folos.

Trecuse demult miezul nopţii cînd m-am ridicat de pe scaun şi am ieşit pe verandă. Luna se vedea mare deasupra chiparoşilor, iar lumina lumînărilor răzbătea prin uşile deschise. Stîlpii şi pereţii fuseseră proaspăt văruiţi, podelele măturate şi o ploaie de vară lăsase noaptea curată şi sclipind cu toate picăturile de apă. M-am rezemat de ultimul stîlp al verandei, atingînd cu capul vrejurile delicate de iasomie care creşteau într-o continuă luptă cu iedera, şi m-am gîndit la ce mă aştepta în lume şi în timp, hotărîndu-mă să mă deplasez cu delicateţe şi cu respect, învăţînd de la fiecare lucru cum să ajung mai bine la altul. Nici eu însumi nu eram sigur ce însemna asta. Mă înţelegi cînd spun că nu voiam să mă grăbesc să am experienţe noi, că ceea ce simţeam ca vampir era mult prea puternic pentru a fi irosit?

— Da, zise băiatul repede. Am impresia că e ca atunci cînd eşti îndrăgostit.

Ochii vampirului sclipiră.

— Exact. E ca dragostea, spuse el zîmbind. Şi îţi spun cum gîndeam în seara aceea ca să-ţi poţi da seama că, între vampiri, există diferenţe profunde, şi cum se face că am ajuns să fiu altfel decît Lestat. Trebuia să înţelegi că nu-l dispreţuiam pentru că nu îşi aprecia experienţa. Pur şi simplu, nu puteam pricepe cum de putea irosi asemenea sentimente. Apoi, Lestat a făcut ceva ce urma să-mi arate că mai aveam de învăţat.

Aprecia nespus de mult bogăţiile de la Pointe du Lac. Fusese încîntat de frumuseţea porţelanurilor folosite pentru cina tatălui său; îi plăcea să pipăie draperiile de catifea şi trasa desenele de pe covoare cu vîrful piciorului. A scos un pahar de cristal dintr-un dulap şi a spus: „Mi-e dor de pahare.” Numai că a spus-o cu o încîntare maliţioasă, care m-a făcut să-l privesc cu duritate. Tare mult îmi displăcea! „Aş vrea să-ţi arăt un truc”, mi-a spus el apoi. „Doar dacă îţi plac paharele, bineînţeles.” După ce l-a pus pe masa cu cărţile de joc, a venit pe verandă, schimbîndu-şi din nou purtarea, părînd un animal de pradă. Străpunse întunericul cu privirea, uitîndu-se într-un punct de sub ramurile boltite ale stejarilor. Într-o clipă a sărit peste balustradă, aterizînd uşor pe pămînt, şi a ţîşnit în beznă, prinzînd ceva în ambele mîini. Cînd a venit din nou lîngă mine, am văzut cu uimire că era un şobolan. „Nu fii idiot”, a spus el. „N-ai mai văzut niciodată un şobolan?” Era un şobolan de cîmp uriaş, cu coadă lungă. Îl ţinea de ceafă ca să nu-l muşte. „Şobolanii pot fi foarte simpatici”, a zis el, după care s-a dus lîngă paharul de vin, a tăiat gîtul animalului şi a umplut rapid paharul cu sînge. Şobolanul a fost azvîrlit apoi peste balustradă, iar Lestat a ridicat paharul în lumina lumînării, triumfător. „Poţi să trăieşti şi cu şobolani din cînd în cînd”, a spus el. „Şobolani, găini, vite. Atunci cînd călătoreşti pe un vas, trebuie să te mulţumeşti cu şobolani dacă nu vrei să stîrneşti panică şi să înceapă toată lumea să caute sicriul. Cureţi vasul de şobolani.” Apoi a sorbit sîngele cu delicateţe, de parcă ar fi fost vin de Burgundia. S-a strîmbat uşor. „Se răceşte atît de repede.”

„Vrei să spui că putem să ne hrănim cu sînge de animale?” l-am întrebat eu.

„Da”, mi-a zis el, după care a golit paharul, şi l-a azvîrlit în cămin.

M-am uitat la cioburi.

„Nu te superi, nu-i aşa?” m-a întrebat el arătînd spre pahar şi zîmbind sarcastic. „Sper să nu te superi, pentru că, oricum, n-ai avea ce să faci.”

„Ba v-aş putea alunga pe tine şi pe tatăl tău de la Pointe du Lac, dacă m-aş supăra,” am zis eu. Cred că atunci m-am enervat prima oară.

„De ce-ai face una ca asta?” m-a întrebat el, prefăcîndu-se speriat. „Încă nu ştii tot… nu?” Rîdea şi se plimba încet prin cameră. Şi-a trecut degetele peste lustrul spinetei. „Cînţi?” m-a întrebat atunci, iar eu am spus ceva de genul „N-o atinge!” şi el a rîs. „Ba o s-o ating dacă vreau!” a spus. „De exemplu, nu cunoşti toate felurile în care poţi muri. Iar moartea ar fi acum ceva îngrozitor, nu-i aşa?”

„Trebuie să mai existe şi altcineva pe lume care să mă înveţe lucrurile astea”, am spuse eu. „Cu siguranţă că nu eşti singurul vampir! Tatăl tău are vreo şaptezeci de ani, probabil. Nu poţi fi vampir de prea mult timp, aşa că cineva trebuie să te fi instruit…”

„Şi crezi că-i poţi găsi pe ceilalţi vampiri de unul singur? Ei ar putea să te vadă, prietene, dar tu n-o să-i vezi. Nu, nu cred că ai fi în stare să te descurci în stadiul ăsta, amice. Sînt profesorul tău şi ai nevoie de mine, aşa că nu prea ai de ales. Şi amîndoi avem pe cineva de care să ne îngrijim. Tata are nevoie de doctor şi, pe urmă, mai sînt mama şi sora ta. Să nu-ţi treacă prin cap să le spui că eşti vampir. Doar ai grijă de ele şi de tatăl meu, ceea ce înseamnă că mîine seară ai face bine să ucizi repede şi pe urmă să-ţi vezi de plantaţie. Acum, la culcare. O să dormim amîndoi în aceeaşi cameră; să nu riscăm prea mult.”

„Nu, păstrează dormitorul pentru tine”, am spus eu. „N-am de gînd să stau în aceeaşi cameră cu tine.”

S-a înfuriat.

„Să nu faci vreo prostie, Louis. Te previn. Nimic nu te poate apăra odată ce răsare soarele, absolut nimic. Camere separate înseamnă siguranţă înjumătăţită. Măsuri duble de precauţie şi şanse duble de a fi descoperiţi.” A mai spus o mulţime de lucruri cu intenţia de a mă speria şi de a mă face să mă răzgîndesc, dar era ca şi cum ar fi vorbit la pereţi. Îl priveam fără să-l ascult. Mi se părea fragil şi prost, un bărbat făcut din ramuri uscate, cu o voce subţire şi arţăgoasă. „Dorm singur”, am spus eu şi am stins încet lumînările, una cîte una. „E aproape dimineaţă!” a insistat el.

„Vîră-te înăuntru, atunci”, i-am spus eu, după care mi-am luat sicriul şi am coborît scara. Am auzit uşa-fereastră de la etaj încuindu-se, zgomotul draperiilor trase. Cerul era palid, dar încă spuzit de stele şi o altă ploaie slabă era purtată de vînt dinspre fluviu, pătînd dalele de piatră. Am deschis uşa oratoriului fratelui meu, am dat la o parte trandafirii şi mărăcinii care aproape că îl năpădiseră şi am aşezat sicriul pe podeaua de piatră, în faţa altarului. Mai că desluşeam chipurile sfinţilor de pe pereţi. „Paul”, am spus încet, adresîndu-mă fratelui meu, „pentru prima oară în viaţă nu simt nimic pentru tine, nimic pentru moartea ta; şi, pentru prima oară simt totul pentru tine, simt durerea pierderii tale aşa cum n-am simţit vreodată ceva.”

— Vezi tu… îi spuse vampirul băiatului. Pentru prima oară eram cu adevărat vampir. Am tras obloanele de lemn peste ferestrele mici şi zăbrelite şi am zăvorit uşa. După aceea am intrat în sicriul căptuşit cu satin, abia zărind luciul materialului în întuneric, şi m-am închis înăuntru. Aşa am devenit vampir.

— Şi, iată-te cu un vampir pe care-l urai, spuse băiatul, după o pauză.

— Eram nevoit să stau cu el, răspunse vampirul. Aşa cum ţi-am spus, mă avea la mînă. Mi-a dat de înţeles că mai erau multe lucruri pe care nu le cunoşteam, lucruri pe care trebuia să le aflu şi că numai el mi le putea spune. Dar, în realitate, mai tot ce m-a învăţat erau chestii practice şi nu chiar atît de dificile, încît să nu-ţi dai seama singur. Cum am putea călători, de exemplu, cu vaporul, lăsîndu-ne sicriele transportate ca şi cum ar conţine rămăşiţele lumeşti ale unor persoane dragi trimise într-un loc sau altul, pentru a fi înmormîntate; cum nimeni n-ar îndrăzni să deschidă un asemenea sicriu şi noi am putea ieşi noaptea, pentru a curăţa vasul de şobolani — lucruri de genul acesta. Apoi erau magazinele şi oamenii de afaceri pe care îi cunoştea el şi care aveau să ne primească mult după ora închiderii, pentru a ne oferi haine pariziene de cea mai bună calitate, şi agenţii care erau gata să facă tranzacţii financiare în restaurante şi cabarete. În toate aceste chestiuni lumeşti, Lestat era un profesor foarte bun. Nu-mi dădeam seama şi nici nu-mi păsa ce fel de om fusese în viaţă, dar acum părea să facă parte din aceeaşi clasă cu mine, ceea ce pentru mine nu însemna cine ştie ce, cu excepţia faptului că ne făcea viaţa mai uşoară decît dacă lucrurile ar fi stat altfel. Avea un gust impecabil, deşi biblioteca mea era pentru el „o grămadă de praf” şi, de mai multe ori, a părut furios cînd m-a văzut citind sau notînd cîteva observaţii într-un jurnal. „Prostii de-ale muritorilor”, îmi spunea el, dar, în acelaşi timp, cheltuia atît de mult din banii mei pentru a mobila splendid Pointe du Lac, că, pînă şi eu, care nu eram zgîrcit deloc, rămîneam uimit. Iar cînd primeam oaspeţi — călători care veneau călare sau cu trăsurile şi care ne rugau să-i găzduim peste noapte, aducînd scrisori de recomandare din partea altor plantatori sau oficialităţi din New Orléans — se purta atît de frumos şi politicos, încît făcea ca lucrurile să fie mai uşoare pentru mine, care eram obligat să stau legat de el şi să-i îndur răutatea.

— Dar nu le făcea rău acestor oameni? întrebă băiatul.

— Ah, ba da, dar, dacă-mi dai voie, o să-ţi dezvălui un mic secret, care nu e valabil numai pentru vampiri, ci şi pentru generali, soldaţi şi regi. Majoritatea dintre noi mai degrabă vedem pe cineva murind, decît să fie tratat nepoliticos în casa noastră. Ciudat… da. Dar foarte adevărat, te asigur. Ştiam că Lestat vîna muritori în fiecare noapte. Dar, dacă s-ar fi purtat urît cu rudele mele, cu oaspeţii şi cu sclavii mei, n-aş fi suportat. Numai că n-o făcea. Părea să-i placă foarte mult să primească oaspeţi. Spunea că, atunci cînd e vorba de familiile noastre nu trebuie să ne uităm la bani. Şi mi se părea că îşi răsfaţă tatăl exagerat de mult. Îi spunea în permanenţă cît de frumoase şi scumpe erau pijamalele şi halatele lui, ce draperii din import îi pusese la pat, ce vinuri franţuzeşti şi spaniole aveam în pivniţă şi cît producea plantaţia, chiar şi în anii slabi, cînd pe coastă se vorbea despre abandonarea producţiei de indigo şi reprofilarea pe zahăr. Alteori, însă, se răstea la bătrîn, aşa cum ţi-am mai spus. Se înfuria atît de tare, încît bătrînul începea să plîngă ca un copil. „Nu am destulă grijă de tine ţinîndu-te în lux?” îi striga Lestat. „Nu-ţi fac toate plăcerile? Încetează să te mai plîngi că nu mergi la biserică sau la vechii prieteni! Prostii. Vechii tăi prieteni sînt morţi. De ce nu mori, să mă laşi în pace cu banii mei?” Bătrînul îi spunea încet şi plîngăreţ că toate acele lucruri însemnau atît de puţin la vîrsta lui. Ar fi fost mulţumit dacă ar fi rămas la ferma lui. Adesea am vrut să-l întreb: „Unde e ferma asta? De unde aţi venit în Louisiana?” pentru a avea un indiciu în legătură cu acel loc unde Lestat cunoscuse, probabil, un alt vampir. Dar n-am îndrăznit să aduc vorba despre aceste lucruri, ca nu cumva bătrînul să înceapă să plîngă şi Lestat să se înfurie. Dar acele crize nu erau mai dese decît momentele de bunătate aproape supusă, cînd Lestat îi ducea tatălui său cina pe tavă şi îi dădea să mănînce cu răbdare, în timp ce îi vorba despre vreme, noutăţile din New Orléans şi activităţile mamei şi surorii mele. Era evident că, între tată şi fiu exista o prăpastie foarte mare, atît în ceea ce privea educaţia, cît şi rafinamentul, dar nu puteam să-mi dau seama cum de se întîmplase aşa. Din această situaţie am căpătat o detaşare oarecum constantă.

Existenţa era posibilă, aşa cum ţi-am mai spus. În spatele zîmbetului său ironic exista întotdeauna promisiunea că ştia lucruri minunate sau îngrozitoare, avea legături cu niveluri ale întunericului pe care eu nici nu le puteam bănui. Şi, tot timpul, mă umilea şi mă ataca din cauza iubirii mele faţă de simţuri, şovăielii mele de a ucide şi senzaţiei de leşin pe care mi-o provoca uciderea. A rîs în hohote cînd am descoperit că mă vedeam în oglindă şi că crucile nu aveau nici un efect asupra mea şi mă şicana cînd întrebam de Dumnezeu sau de diavol. „Aş vrea să-l întîlnesc pe diavol într-o noapte”, a zis el odată cu un zîmbet şiret. „L-aş urmări de-aici pînă-n largul Pacificului. Eu sînt diavolul.” Cînd eu am rămas cu gura căscată, el a izbucnit în hohote de rîs. Dar, displăcîndu-l, am ajuns să-l ignor şi să-l suspectez şi, totuşi, să-l studiez cu o fascinaţie plină de detaşare. Uneori, mă trezeam uitîndu-mă fix la încheietura mîinii lui de unde îmi trăsesem viaţa de vampir şi cădeam într-o amorţeală atît de totală, încît mi se părea că mintea îmi părăseşte trupul sau că, mai degrabă, trupul lua locul minţii; atunci el se uita la mine cu o ignoranţă încăpăţînată faţă de ceea ce simţeam şi voiam să aflu şi mă zgîlţîia cu putere. Suportam cu o detaşare care-mi fusese necunoscută ca muritor şi am ajuns să înţeleg următorul lucru ca pe o parte din natura unui vampir: faptul că stăteam acasă la Pointe du Lac şi mă gîndeam ore întregi la viaţa fratelui meu, văzînd-o scurtă şi rotunjită în întunericul fără fund, înţelegînd acum pasiunea fără sens cu care îi plînsesem moartea şi cu care mă năpustisem asupra altor muritori, ca un animal turbat. Toată confuzia aceea era atunci asemeni unor dansatori în ceaţă; acum, avînd această natură ciudată de vampir, simţeam o tristeţe profundă. Dar nu meditam la asta. N-aş vrea să ai această impresie, căci meditaţia ar fi fost pentru mine o teribilă irosire; în schimb, priveam în jur la ceilalţi muritori pe care îi cunoşteam şi vedeam cît de preţioasă era viaţa, blamînd toate sentimentele inutile de vinovăţie şi toată pasiunea pe care o lasă să se strecoare printre degete ca firele de nisip. Abia acum, ca vampir, am ajuns să-mi cunosc sora, interzicîndu-i accesul pe plantaţie şi obligînd-o să trăiască la oraş, lucru de care avea atîta nevoie pentru a-şi cunoaşte propria viaţă şi propria frumuseţe şi pentru a se căsători, în loc să se gîndească la fratele nostru pierdut, la plecarea mea, sau să devină o infirmieră pentru mama noastră. Le ofeream tot ce aveau nevoie sau îşi doreau, considerînd că şi cea mai neînsemnată cerere era demnă de atenţia mea imediată. Sora mea rîdea de această transformare petrecută cu mine cînd ne întîlneam seara şi o luam la plimbare pe cheiul străjuit de copaci, savurînd parfumul portocalilor în floare şi căldura mîngîietoare, vorbind ore întregi despre cele mai ascunse gînduri şi vise ale ei, fantezii despre care nu îndrăznea să spună nimănui şi despre care îmi şoptea doar mie cînd stăteam în salonul slab iluminat, complet singuri. O vedeam drăguţă şi plină de viaţă în faţa mea, o făptură sclipitoare şi nepreţuită care, în curînd, avea să îmbătrînească, să moară, să piardă acele momente care, prin caracterul lor intangibil, ne promiteau greşit… greşit, nemurirea. De parcă aceasta ar fi fost dreptul nostru cîştigat prin naştere, al cărui sens nu îl puteam pricepe decît în acel moment de la jumătatea vieţii, cînd înaintea noastră se întindeau tot atîţia ani cît lăsasem deja în urmă. Cînd fiecare moment, absolut fiecare moment trebuie mai întîi cunoscut şi apoi savurat.

Detaşarea făcea toate aceste lucruri posibile, sublima singurătate cu care Lestat şi cu mine ne mişcăm printre muritori. Toate problemele materiale ne ocoleau. Ar trebui să-ţi spun care era natura practică a acestui lucru.

Lestat ştiuse întotdeauna cum să fure de la victimele alese pentru îmbrăcămintea luxoasă sau pentru alte semne de extravaganţă. Dar marea problemă a adăpostului şi discreţiei fusese pentru el o luptă teribilă. Bănuiam că, dincolo de acea mască de domn, era dureros de ignorant în ceea ce privea cele mai simple chestiuni financiare. Eu, însă, nu eram. Astfel că el putea să obţină bani gheaţă oricînd, iar eu îi investeam. Dacă nu buzunărea vreun mort pe stradă, se afla la cele mai mari mese de joc din cele mai luxoase localuri din oraş, folosindu-şi abilitatea de vampir pentru a suge aur, dolari şi acte de proprietate de la fiii de plantatori care îl considerau înşelător în prietenia lui, dar atrăgător datorită farmecului său. Numai că acest lucru nu-i oferise viaţa pe care o dorea şi, din acest motiv, m-a adus în lumea supranaturalului, ca să poată avea un investitor şi un manager pentru care aceste abilităţi din existenţa de muritor să devină extrem de preţioase în cealaltă viaţă.

Dar, dă-mi voie să-ţi descriu New Orléans-ul, aşa cum era pe atunci şi cum avea să devină, ca să înţelegi cît de simplă era existenţa noastră. Nici un oraş din America nu era ca New Orléans. Acesta era plin nu numai de francezi şi de spanioli din toate clasele sociale care alcătuiau în parte aristocraţia sa caracteristică, dar, mai tîrziu, şi de emigranţi de toate felurile, îndeosebi irlandezi şi germani. Nu erau numai sclavii negri, încă neomogenizaţi şi fantastici cu hainele lor tribale şi cu comportamentul lor deosebit, ci mai era şi clasa din ce în ce mai numeroasă a oamenilor de culoare liberi, acei oameni minunaţi în care sîngele nostru era amestecat cu cel din insule, care au dat naştere unei pături nemaipomenite şi unice, pătura meşteşugarilor, a artiştilor, a poeţilor şi a celebrei frumuseţi feminine. Pe urmă mai erau indienii, care umpleau cheiul în zilele de vară, vînzînd ierburi şi tot felul de obiecte lucrate de mînă. Şi, printre toţi aceştia, prin tot acest amestec de limbi, se aflau oamenii din port, marinarii de pe vapoare care veneau în număr mare să-şi cheltuie banii în cabarete, să cumpere pentru o noapte femei frumoase, atît brunete cît şi blonde, să cineze în cele mai bune localuri spaniole şi franţuzeşti şi să bea vinuri importate din toată lumea. Adăugă apoi la toţi aceştia, mulţi ani după transformarea mea, pe americanii care au construit oraşul din susul fluviului, dincolo de cartierul Francez, cu case greceşti magnifice, care luceau în lumina lunii asemeni unor temple. Şi, bineînţeles, plantatorii, veşnicii plantatori, care veneau în oraş cu familiile, în trăsuri strălucitoare pentru a cumpăra rochii de seară, obiecte din argint şi pietre preţioase, pentru a înţesa străzile înguste în drumul lor spre Opera Franceză, spre Théâtre d’Orléans şi spre Catedrala Sfîntului Louis, prin ale cărei uşi deschise acordurile slujbei ajungeau duminicile pînă la urechile mulţimii din Place d’Armes, acoperind zgomotul şi gălăgia din Piaţa Franceză, plutirea tăcută şi fantomatică a vaselor pe apele crescute ale fluviului Mississippi, acesta curgînd pe lîngă chei deasupra nivelului la care se afla New Orléans-ul însuşi, aşa încît vasele păreau să se profileze pe cer.

Acesta era New Orléans-ul, un oraş magic şi magnific în care un vampir, foarte bine îmbrăcat şi trecînd cu graţie prin lumina felinarelor cu gaz nu atrăgea atenţia mai mult decît sute de alte persoane ciudate — dacă atrăgea, totuşi, atenţia, dacă cineva se oprea să şoptească în spatele unui evantai „Bărbatul acela… ce palid e, cum străluceşte… cum se mişcă. Nu e firesc!” Un oraş în care un vampir poate să dispară chiar înainte ca vorbele să iasă de pe buze, căutînd alei pe care să vadă ca o pisică, baruri întunecate, unde marinarii dormeau cu capetele pe mese, camere de hotel înalte, unde cîte o făptură singuratică stătea cu picioarele pe o pernă brodată, învelite cu o cuvertură din dantelă, cu capul plecat în lumina lipsită de strălucire a unei singure lumînări, fără să vadă umbra care trecea peste tavanul înflorat, fără să vadă degetul lung şi alb întins pentru a stinge flacăra aceea fragilă.

Remarcabil, dacă nu pentru altceva, măcar pentru că toţi acei bărbaţi şi acele femei care stăteau din diverse motive, lăsau în urmă un monument, o structură din marmură, cărămidă şi piatră care încă mai stă în picioare; aşa încît, chiar şi atunci cînd felinarele cu gaz au dispărut şi au apărut avioanele, iar birourile au umplut clădirile de pe Canal Street, ceva din frumuseţe şi romantism tot a rămas; poate nu pe fiecare stradă, dar pe atît de multe, încît, pentru mine, peisajul pare să fie cel dintotdeauna, iar cînd mă plimb acum pe străzile luminate de stele ale Cartierului sau prin Garden District, retrăiesc acele vremuri. Bănuiesc că acesta e rostul monumentului. Indiferent dacă e o căsuţă sau o vilă cu coloane corintiene şi poartă dantelată din fier forjat. Monumentul respectiv nu spune că un anume om a trecut pe acolo. Nu, ci faptul că ceea ce a simţit el într-un anume moment, într-un anume loc, continuă să existe. Luna care răsărea atunci deasupra New Orléans-ului mai răsare şi acum. Şi o să răsară atîta timp cît monumentele vor sta în picioare. Sentimentul, cel puţin aici… şi acolo… rămîne acelaşi.

Vampirul părea trist. Oftă, ca şi cum s-ar fi îndoit de ceea ce tocmai spusese.

— Despre ce vorbeam? întrebă el deodată, ca şi cum ar fi fost uşor obosit. Ah, da, despre bani. Lestat şi cu mine trebuia să cîştigăm bani. Şi îţi spuneam că se pricepea să fure. Dar investiţiile de după aceea erau importante. Ceea ce adunam trebuia folosit. Numai că o iau mereu înainte. Eu omoram animale. O să ajung, însă, şi la asta imediat. Lestat omora tot timpul oameni, uneori doi, trei, pe noapte, alteori şi mai mulţi. Bea dintr-unul doar atît cît să-şi potolească setea, după care trecea la altul. Cu cît era mai bun, spunea el în felul lui vulgar, cu atît îi plăcea mai mult. O fată era hrana cu care prefera să înceapă seara; dar triumful cel mai mare pentru el era atunci cînd ucidea un tînăr. Unul cam ca tine i-ar fi plăcut în mod deosebit.

— Ca mine? şopti băiatul.

Se aplecase înainte, sprijinindu-se în coate, pentru a-l privi pe vampir în ochi, dar acum se trase înapoi brusc.

— Da, continuă vampirul, ca şi cum nici n-ar fi observat schimbarea expresiei de pe chipul băiatului. Vezi tu, pentru Lestat ei reprezentau cea mai mare pierdere, căci se aflau în pragul celor mai mari posibilităţi ale vieţii. Bineînţeles că Lestat nu înţelegea acest lucru. Eu ara ajuns să înţeleg. Lestat nu înţelegea nimic. O să-ţi dau un exemplu de ceea ce-i plăcea lui Lestat. În susul fluviului, mai departe de noi, se afla plantaţia Freniere, o întindere magnifică de pămînt care avea mari şanse să facă o avere de pe urma zahărului, la puţin timp după ce a fost inventat procedeul de rafinare. Bănuiesc că ştii că zahărul era rafinat în Louisiana. E ceva perfect şi ironic în legătură cu faptul că acest pămînt pe care-l iubeam producea zahăr rafinat. Spun asta cu mai multă tristeţe decît bănuiesc că-ţi închipui. Acest zahăr rafinat e o otravă. Era ca esenţa vieţii în New Orléans, atît de dulce, încît putea fi fatal, atît de ademenitor, încît toate celelalte valori erau uitate… Dar îţi spuneam că, puţin mai departe de noi, în susul fluviului, locuia familia Frénière, o veche familie franceză care produsese în generaţia aceea cinci fete şi un singur băiat. Eh, trei dintre tinere erau sortite să nu se mărite, celelalte două erau încă mici, aşa că totul depindea de tînăr. El trebuia să administreze plantaţia, aşa cum făcusem eu pentru mama şi sora mea, trebuia să aranjeze căsătorii, să strîngă zestre cînd întreaga avere a familiei depindea de recolta de zahăr a anului următor, trebuia să facă afaceri, să lupte şi să ţină întreaga lume materială departe de cea a familie Freniere. Lestat a decis că îl voia. Şi, cînd numai soarta l-a păcălit, s-a înfuriat teribil. Şi-a riscat propria viaţă pentru a pune mîna pe tînărul Frénière, care se implicase într-un duel. Insultase un tînăr creol spaniol la un bal. Totul era o aiureală, dar ca majoritatea tinerilor creoli, acesta era gata să moară degeaba. Amîndoi erau gata să moară degeaba. Toată casa Frénière era întoarsă cu susul în jos. Trebuie să înţelegi că Lestat ştia acest lucru perfect de bine. Amîndoi mergeam la vînătoare pe plantaţia Frénière. Lestat după sclavi şi hoţi de găini, eu după animale.

— Omorai numai animale?

— Da, dar o să ajung şi la asta mai tîrziu, aşa cum ţi-am mai spus. Amîndoi cunoşteam plantaţia, iar eu mă dedasem, uneia din cele mai mari plăceri ale unui vampir, aceea de a studia oamenii fără ca ei să ştie. Le cunoşteam pe surorile Frénière ca pe tufele de trandafiri din jurul oratoriului fratelui meu. Erau nişte femei deosebite. Fiecare, în felul ei, era la fel de deşteaptă ca şi băiatul, iar una din ele, căreia o să-i spun Babette, nu numai că era la fel de deşteaptă ca el, dar şi mult mai înţeleaptă. Cu toate acestea, nici una nu fusese învăţată să se ocupe de plantaţie; nici una nu înţelegea nici cele mai elementare lucruri în legătură cu situaţia lor financiară. Toate depindeau complet de tînărul Freniere şi toţi ştiau acest lucru. Astfel că, împletită cu dragostea lor pentru el, cu convingerea lor fermă că el era baza şi că orice iubire conjugală ar fi cunoscut ele vreodată ar fi fost doar o reflectare palidă a iubirii lor pentru el, împletită cu asta era o disperare la fel de intensă ca dorinţa de a supravieţui. În cazul în care Frénière murea în duel, plantaţia era distrusă. Economia ei fragilă, o viaţă de lux bazată pe veşnica ipotecare a recoltei din anul următor, se aflau numai în mîinile lui. Aşa că îţi poţi închipui panica şi amărăciunea din casa Freniere în seara în care băiatul s-a dus în oraş să se bată în duel. Şi acum, imaginează-ţi-l pe Lestat, dezvelindu-şi dinţii ca un diavol dintr-o operă comică pentru că nu avea să-l ucidă pe tînărul Frénière.

— Vrei să spui că… ţi-era milă de femeile Frénière?

— Mi-era categoric milă de ele, spuse vampirul. Situaţia lor era îngrozitoare. Şi mi-era milă şi de băiat. În seara aceea s-a încuiat în biroul tatălui său şi a făcut un testament. Ştia perfect de bine că, dacă avea să fie răpus de spadă la patru dimineaţa, familia lui avea să cadă odată cu el. Deplîngea acea situaţie şi, totuşi, nu putea face nimic. Evitarea duelului nu numai că ar fi însemnat pentru el desfiinţarea socială, dar ar fi fost probabil şi imposibilă. Celălalt tînăr l-ar fi urmărit pînă l-ar fi forţat să se bată. Cînd a plecat, la miezul nopţii, privea moartea în faţă ca un om care nu putea să urmeze decît o singură cale, hotărît să o facă cu curaj. Ori avea să-l ucidă pe spaniol, ori avea să moară; acest lucru nu se putea şti dinainte, în ciuda îndemînării sale. Chipul său reflecta o profunzime a sentimentelor şi a înţelepciunii pe care nu o mai văzusem pe faţa nici uneia din victimele lui Lestat. Atunci am avut prima confruntare cu Lestat. De luni de zile îi spusesem să nu-l ucidă pe băiat, iar acum voia să o facă înaintea tînărului spaniol.

Goneam călare, urmîndu-l pe tînărul Frénière spre New Orléans. Lestat, hotărît să-l ajungă din urmă, eu, hotărît să-l ajung din urmă pe Lestat. Eh, duelul, aşa cum ţi-am mai spus, era stabilit pentru ora patru dimineaţa, la marginea mlaştinii, chiar în apropiere de poarta dinspre nord a oraşului. Ajungînd acolo cu puţin înainte de patru, ne mai rămînea foarte puţin timp pentru a ne întoarce la Pointe du Lac, ceea ce însemna că propriile noastre vieţi erau în primejdie. Eram mai furios ca oricînd pe Lestat, care era decis să pună mîna pe băiat. „Lasă-i o şansă!” am insistat eu, apucîndu-l înainte ca el să-l prindă pe băiat. Era la mijlocul iernii, foarte frig şi umed în zona mlaştinii şi o ploaie rece ca gheaţa mătura luminişul unde urma să aibă loc duelul. Bineînţeles că nu mă temeam de aceste elemente, în sensul în care ai face-o tu; nici nu mă amorţeau şi nici nu mă puteau îmbolnăvi. Dar vampirii simt frigul la fel de acut ca oamenii, iar sîngele victimei este, adesea, alinarea senzuală a acelei senzaţii de frig. Dar ceea ce mă preocupa îndeosebi în dimineaţa aceea nu era durerea pe care o simţeam, ci excelentul întuneric pe care îl ofereau acele elemente, făcînd astfel ca Frénière să fie extrem de vulnerabil pentru atacul lui Lestat. Nu era nevoie decît să se depărteze puţin de prietenii lui spre mlaştină şi Lestat l-ar fi înşfăcat. Aşa că mă luptam fizic cu acesta. Îl ţineam.

— Dar erai detaşat, distant, faţă de toate acestea?

— Hmmm…, oftă vampirul. Da, şi extrem de furios. A se îmbuiba cu viaţa unei familii întregi mi se părea din partea lui Lestat un gest suprem de dispreţ, faţă de tot ce ar fi trebuit să vadă cu profunzimea specifică unui vampir, îl ţineam în întuneric, unde mă scuipa şi mă înjura; tînărul Freniere a luat spada de la prietenul şi martorul său şi a pornit spre adversar prin iarba udă şi alunecoasă. A urmat o discuţie scurtă şi duelul a început. În cîteva clipe s-a încheiat. Frénière îl rănise de moarte pe celălalt tînăr cu o împunsătură iute de spadă în piept. Băiatul a căzut în genunchi în iarbă, sîngerînd mortal şi strigîndu-i lui Frénière ceva de neînţeles. Victoria era foarte clară. Toată lumea vedea că nu exista nici un fel de satisfacţie. Frénière privea moartea ca pe o monstruozitate. Prietenii săi înaintară cu lămpi în mîini, îndemnîndu-l să plece de acolo cît mai repede şi să-l lase pe rănit în grija prietenilor lui. În acest timp, muribundul nu lăsa pe nimeni să se apropie de el. Apoi, în vreme ce cei trei, printre care se afla şi Freniere, se îndreptau încet spre cai, tînărul căzut la pămînt a scos un pistol. Poate că eu am fost singurul care l-a văzut în acel întuneric, dar, oricum, am strigat la Freniere şi am fugit spre armă. Lestat n-a avut nevoie de mai mult. În timp ce eu căutam să-i distrag atenţia lui Freniere şi să deviez arma, Lestat, avînd atîţia ani de experienţă şi o viteză mult mai mare, l-a înşfăcat pe tînăr trăgîndu-l printre chiparoşi. Mă îndoiesc că prietenii lui au ştiut ce s-a întîmplat. Pistolul s-a descărcat, muribundul s-a prăbuşit la pămînt, iar eu îmi croiam drum prin noroiul aproape îngheţat, strigîndu-l pe Lestat.

Pînă la urmă, l-am văzut. Frénière era întins peste nişte rădăcini înnodate de chiparoşi, cu cizmele afundate în apa întunecată, iar Lestat stătea aplecat deasupra lui, cu o mînă pe mîna în care Freniere mai ţinea încă spada. M-am repezit să-l dau la o parte, dar m-a lovit cu o asemenea viteză, încît nici nu i-am văzut mîna, şi doar m-am trezit eu însumi în apă; bineînţeles că, pînă să-mi revin, Freniere era mort. L-am văzut întins, cu ochii închişi şi cu buzele complet nemişcate, ca şi cum ar fi dormit. „Afurisit să fii!” i-am strigat lui Lestat şi apoi am tresărit, căci trupul lui Freniere începuse să alunece în mlaştină. Apa i-a acoperit faţa şi apoi tot trupul. Lestat jubila; mi-a amintit cu asprime că mai aveam la dispoziţie mai puţin de o oră pentru a ajunge înapoi la Pointe du Lac şi a jurat să se răzbune pe mine. „Dacă nu mi-ar plăcea viaţa de plantator sudist, te-aş omorî chiar în noaptea asta. Ştiu cum s-o fac”, m-a ameninţat el. „Ar trebui să-ţi împing calul în mlaştină. Ai fi nevoit să-ţi sapi o groapă şi te-ai sufoca!” Şi a plecat.

Chiar şi după toţi aceşti ani, tot mai simt furia faţă de el ca un lichid fierbinte, curgîndu-mi prin vene. Atunci mi-am dat seama ce însemna pentru el a fi vampir.

— Nu era decît un ucigaş, zise băiatul, în a cărui voce se reflecta puţin din emoţia vampirului. Nu avea respect pentru nimic.

— Nu. Pentru el, a fi vampir însemna răzbunare, împotriva vieţii înseşi. De fiecare dată cînd ucidea, se răzbuna. Deci, nu era de mirare că nu aprecia nimic. Nuanţele existenţei de vampir nu-i erau vizibile, deoarece se concentra ca un nebun asupra vieţii de muritor pe care o părăsise. Mistuit de ură, nimic nu-i plăcea dacă nu era luat de la alţii şi, odată ce avea lucrul respectiv, devenea indiferent şi nemulţumit, neplăcîndu-i lucrul în sine, astfel că pornea în căutarea altuia. Răzbunare oarbă, sterilă şi demnă de dispreţ.

Dar îţi spuneam de surorile Frénière. Era aproape cinci şi jumătate cînd am ajuns la plantaţia lor. Zorii aveau să se ivească la cîteva minute după şase, dar eram aproape acasă. M-am furişat pe coridorul de la etaj al casei lor şi le-am văzut adunate în salon; nici nu se îmbrăcaseră de culcare. Lumînările arseseră aproape în întregime şi ele stăteau deja ca nişte femei îndoliate, aşteptînd vestea. Toate erau îmbrăcate în negru, aşa cum le era obiceiul în casă, şi, în întuneric, siluetele lor negre se contopeau cu părul ca abanosul, aşa încît, în sclipirea lumînărilor, păreau cinci fantome, fiecare, deosebit de tristă, deosebit de curajoasă. Numai pe chipul lui Babette se putea citi hotărîre. Era ca şi cum ea s-ar fi decis deja să preia conducerea afacerilor, dacă fratele ei murise, şi avea aceeaşi expresie pe care o avusese şi fratele ei cînd încălcase pentru a se duce la duel. Ceea ce o aştepta era aproape imposibil. Ceea ce o aştepta era moartea de care Lestat era vinovat. Aşa că am făcut ceva ce m-a pus foarte mult în primejdie. M-am înfăţişat privirii ei. Am făcut-o printr-un joc de lumină. După cum vezi, faţa mea e foarte albă şi are o suprafaţă netedă, care reflectă lumina asemănătoare marmurei lustruite.

— Da, spuse băiatul, cam fîstîcit. E chiar foarte… frumoasă, adăugă el apoi. Mă întreb dacă… dar ce s-a întîmplat?

— Te întrebi dacă eram un bărbat frumos cînd trăiam, zise vampirul şi băiatul încuviinţă. Eram. Nimic structural nu s-a schimbat în mine. Numai că n-am ştiut niciodată că eram frumos. Viaţa vuia în jurul meu cu o mulţime de preocupări mărunte, cum ţi-am mai spus. Nu mă uitam cu ochiul liber la nimic, nici măcar într-o oglindă… mai ales într-o oglindă… Dar să-ţi spun ce s-a mai întîmplat. M-am apropiat de geam şi am lăsat lumina să-mi atingă faţa şi am făcut-o în momentul în care privirea Babettei era îndreptată spre geam. După aceea am dispărut imediat. Peste cîteva secunde, toate surorile ştiau că fusese văzută „o creatură ciudată”, ca o fantomă, iar cele două servitoare sclave refuzau cu încăpăţînare să se ducă să vadă ce fusese. Am aşteptat nerăbdător exact ceea ce voiam să se întîmple: Babette a luat, în sfîrşit, un sfeşnic de pe măsuţă, a aprins lumînările şi rîzînd de teama celorlalte, a ieşit singură pe veranda rece, pentru a vedea ce este, în timp ce surorile ei se îngrămădeau în uşă asemeni unor păsări mari şi negre, una din ele strigînd că fratele lor murise şi ea îi văzuse fantoma. Bineînţeles, trebuie să înţelegi că Babette, fiind puternică, nu a pus nici o clipă ceea ce a văzut pe seama imaginaţiei sau a fantomelor. Am lăsat-o să vină pînă la capătul verandei şi abia atunci i-am vorbit, nelăsînd-o să-mi vadă decît vag conturul trupului în dosul unei coloane. „Spune-le surorilor tale să se ducă înăuntru”, i-am şoptit. „Am venit să-ţi vorbesc de fratele tău. Fă cum îţi spun”. Ea a stat nemişcată o clipă şi apoi a încercat să mă vadă în întuneric. „N-am decît foarte puţin timp. N-o să-ţi fac absolut nici un rău,” i-am zis eu şi ea m-a ascultat. Le-a spus surorilor că nu era nimic şi să închidă uşa, iar ele au ascultat-o aşa cum ascultă cei care nu numai că au nevoie de un conducător, dar doresc unul cu disperare. Atunci am păşit în cercul de lumină făcut de lumînările ei.

Băiatul făcu ochii mari şi duse mîna la buze.

— Te-ai uitat la ea… aşa cum te uiţi la mine? întrebă el.

— Întrebi asta cu atîta inocenţă, spuse vampirul. Da, bănuiesc că da. Numai că, în lumina lumînărilor, am părut întotdeauna mai puţin supranatural. Şi nu m-am prefăcut că aş fi o făptură obişnuită. „Nu am decît cîteva minute la dispoziţie”, i-am spus eu imediat. „Dar ceea ce am să-ţi spun e extrem de important. Fratele vostru s-a luptat cu curaj şi a cîştigat duelul — dar aşteaptă. Trebuie să-ţi spun că e mort. În cazul lui moartea a fost proverbială cea obişnuită, hoţul din noapte împotriva căruia nici bunătatea, nici curajul lui n-au putut face nimic. Dar nu asta am venit să-ţi spun, ci faptul că poţi administra plantaţia, păstrînd-o. Nu trebuie decît să nu laşi pe nimeni să te convingă de contrariu. Trebuie să-i iei locul în pofida oricăror scandaluri, oricăror discuţii legate de convenţii, de ce se cuvine sau de bun simţ. Nu trebuie să asculţi nimic. Acelaşi pămînt e aici acum aşa cum a fost şi ieri dimineaţă, cînd fratele tău dormea liniştit în camera lui. Nimic nu s-a schimbat. Trebuie neapărat să-i iei locul. Dacă n-o faci, pămîntul e pierdut şi voi la fel. Veţi fi cinci femei condamnate să trăiţi cu jumătate sau chiar mai puţin din ce v-ar putea oferi viaţa. Învaţă ceea ce trebuie să ştii. Nu te opri pînă nu afli toate răspunsurile. Gîndeşte-te la vizita mea pentru a-ţi da curaj, ori de cîte ori vei ezita. Trebuie să iei totul în mîinile tale. Fratele vostru a murit.”

Vedeam pe chipul ei că auzise fiecare cuvînt. M-ar fi întrebat ceva dacă ar fi fost timp, dar m-a crezut cînd i-am spus că nu era. După aceea mi-am folosit toată priceperea pentru a pleca atît de repede, încît să dau impresia unei dispariţii. Din grădină, i-am văzut chipul la etaj, în sclipirea lumînărilor. Am văzut-o scrutînd întunericul în căutarea mea. Pe urmă şi-a făcut Semnul Crucii şi s-a întors la surorile ei.

Vampirul zîmbi.

— Nu s-a vorbit nimic pe ţărm despre vreo viziune ciudată, care i-ar fi apărut lui Babette Frénière, dar după cîteva zile de jale şi discuţii triste despre femeile rămase singure, ea a devenit subiectul unui scandal izbucnit în zonă, datorită faptului că s-a hotărît să administreze plantaţia singură. A izbutit să strîngă o zestre imensă pentru sora ei mai mică şi, după încă un an, s-a măritat ea însăşi. Lestat şi cu mine abia dacă ne mai vorbeam.

— A continuat să locuiască la Pointe du Lac?

— Da. Nu puteam fi sigur că-mi spusese tot ce trebuia să ştiu. Şi trebuia să ne prefacem tot timpul. Nu m-am dus la nunta surorii mele, de pildă, fiindcă aveam „malarie” şi ceva asemănător mi s-a întîmplat şi în ziua înmormîntării mamei mele. Între timp, Lestat şi cu mine luam cina în fiecare seară cu bătrînul, mînuind elegant cuţitele şi furculiţele, iar el ne spunea să mîncăm tot din farfurii şi să nu bem vinul prea repede. Plîngîndu-mă de dureri de cap îngrozitoare, îmi primeam sora într-un dormitor întunecos, cu pătura trasă pînă sub bărbie, spunîndu-i ei şi soţului ei că lumina prea puternică făcea să mă doară ochii şi le dădeam sume mari de bani, pe care să-i investească pentru noi toţi. Din fericire, soţul ei era un idiot; unul inofensiv, dar idiot, produsul a patru generaţii de căsătorii între veri primari.

Dar, deşi aceste lucruri mergeau bine, am început să avem probleme cu sclavii. Ei erau cei suspicioşi şi, aşa cum ţi-am mai spus, Lestat ucidea pe oricine avea chef. Aşa că, tot timpul se vorbea de nişte morţi misterioase în partea aceea a ţărmului. Dar i-a făcut să vorbească, ceea ce au văzut, şi eu am auzit într-o seară, cînd mă furişam pe lîngă colibele lor.

Acum, dă-mi voie să-ţi explic mai întîi caracterul acestor sclavi. Era cam prin o mie şapte sute nouăzeci şi cinci, Lestat şi cu mine locuiam acolo relativ liniştiţi de patru ani, eu investind banii obţinuţi de el, extinzînd terenurile, cumpărînd apartamente şi case în oraş, pe care apoi le închiriam, plantaţia în sine producînd puţin… ea fiind pentru noi mai degrabă o acoperire decît o investiţie. Am spus „pentru noi”. Am greşit. Nu am semnat niciodată vreo hîrtie prin care să-i dau ceva lui Lestat şi, aşa cum îţi dai seama, legal, eu eram încă în viaţă. Dar în o mie şapte sute nouăzeci şi cinci, aceşti sclavi nu erau ca cei pe care i-ai văzut în filme sau despre care ai citit în romanele despre sud. Nu vorbeau frumos, într-un dialect englezesc şi nu erau nişte oameni cu pielea ciocolatie, îmbrăcaţi în zdrenţe. Erau africani. Insulari; adică unii dintre ei veniseră de pe Santo Domingo. Erau foarte negri şi complet străini de noi; vorbeau în limbile lor africane şi în dialect franţuzesc; cîntau cîntece africane care făceau cîmpurile să pară exotice şi ciudate, adesea înspăimîntîndu-mă în viaţa de muritor. Erau superstiţioşi şi îşi aveau propriile secrete şi tradiţii. Pe scurt, încă nu fuseseră complet distruşi ca africani. Sclavia era blestemul existenţei lor; încă nu li se luase ceea ce aveau caracteristic. Acceptau botezul şi hainele modeste impuse de către legile catolice franceze, dar seara îşi făceau tot felul de costumaţii din materialele lor ieftine, confecţionau bijuterii din oase de animale şi din bucăţi de metal pe care le lustruiau ca să semene cu aurul; colibele sclavilor de la Pointe du Lac reprezentau o ţară străină, o coastă africană după lăsarea întunericului, unde pînă şi cel mai curajos supraveghetor se temea să se aventureze. Vampirului, însă, nu îi era frică.

Pînă într-o seară de vară cînd, trecînd ca o umbră, am auzit prin uşa deschisă a colibei şefului lor negru o conversaţie care m-a convins că Lestat şi cu mine ne aflam într-un mare pericol. Sclavii ştiau că nu eram oameni obişnuiţi. În şoaptă, cameristele spuneau cum, printr-o crăpătură din uşă, ne văzuseră mîncînd din farfurii goale, ducînd pahare goale la buze, rîzînd, cu feţele albe şi fantomatice în licărirea lumînărilor, bătrînul orb fiind prost şi neputincios în puterea noastră. Prin gaura cheii au văzut sicriul lui Lestat şi, odată, acesta o bătuse pe una din ele fără milă pentru că o prinsese la fereastra dinspre verandă a camerei lui. „Nu-i nici un pat acolo”, îşi spuneau unul altuia, dînd din cap. „Doarme în sicriu, ştiu sigur.” Ştiau cu certitudine, şi bazîndu-se pe dovezi concrete, ce eram amîndoi. Cît despre mine, mă văzuseră seară de seară ieşind din oratoriu, acesta fiind acum doar cu ceva mai mult decît o construcţie fără formă din cărămidă şi verdeaţă, acoperită de iederă primăvara, trandafiri sălbatici vara, muşchiul strălucea pe obloanele vechi şi nevopsite care nu se deschideau niciodată şi păianjenii îşi ţeseau pînzele sub arcadele de piatră. Bineînţeles, pretindeam că mă duc acolo în memoria lui Paul, dar, din cuvintele lor, era foarte limpede că nu ne mai credeau minciunile. Acum ne aruncau în spinare nu numai sclavii morţi şi descoperiţi pe cîmpuri sau în mlaştină, vitele şi cei cîţiva cai, dar şi alte evenimente stranii; pînă şi inundaţiile şi tunetele reprezentau arme ale Domnului, care se afla într-o luptă personală cu Louis şi Lestat. Şi mai rău era faptul că nu plănuiau să fugă. Eram diavoli. Din puterea noastră nu exista scăpare. Nu, trebuia să fim distruşi. La întîlnirea aceea, la care participam nevăzut, se aflau şi cîţiva sclavi de pe plantaţia Freniere.

Ceea ce însemna că zvonul avea să se întindă pe tot ţărmul. Şi, deşi eram convins că nimeni nu va da atenţie unui val de isterie, nu voiam să risc. M-am dus repede acasă pentru a-i spune lui Lestat că jocul nostru de-a plantatorii a luat sfîrşit. Trebuia să renunţe la biciul sclaviei şi la inelul de aur de strîns şervetul şi să se mute în oraş.

S-a opus, fireşte. Tatăl lui era grav bolnav şi era posibil să nu trăiască mult. Nu avea nici cea mai mică intenţie să fugă de nişte sclavi idioţi. „Îi omor pe toţi”, a zis el calm. „Cîte trei, patru odată. Unii or să fugă şi asta o să fie bine.”

„Vorbeşti prostii. Adevărul e că vreau să pleci de aici.”

„Vrei să plec de aici!” a spus el rînjind ironic. Construia un castel din cărţi de joc franţuzeşti de foarte bună calitate. „Tu, un vampir laş şi plîngăreţ, care umbli noaptea şi omori pisici şi şobolani, te uiţi ore întregi la lumînări de parcă ar fi oameni, stai în ploaie ca o momîie pînă cînd te uzi pînă la piele, miroşi ca lăzile vechi din pod şi arăţi ca un idiot uluit la grădina zoologică.”

„Nu mai ai ce să-mi spui şi nesăbuinţa ta ne pune pe amîndoi în pericol. Pot să trăiesc foarte bine în oratoriu, în timp ce casa asta se transformă în ruină. Puţin îmi pasă de ea!” i-am spus şi era foarte adevărat. „Da, tu trebuie să ai tot ce n-ai avut în viaţă şi să faci din nemurire un magazin de vechituri, în care amîndoi devenim groteşti. Du-te şi uită-te la tatăl tău şi spune-mi cît mai are de trăit, pentru că exact atîta o să mai rămîi, şi asta doar dacă sclavii n-or să se răzvrătească împotriva noastră!”

Atunci mi-a spus să mă duc să mă uit eu însumi la tatăl lui, din moment ce eu eram cel care „se uita” mereu, şi am făcut-o. Bătrînul era, într-adevăr pe moarte. Fusesem scutit să asist la moartea mamei, într-un fel, pentru că îşi găsise sfîrşitul subit, într-o după-amiază. O găsiseră stînd în curte liniştită, cu coşul de cusut alături; murise aşa cum te-ai duce la culcare. Acum, însă, asistam la o moarte naturală, care era prea lentă, dureroasă şi conştientă. Întotdeauna îmi plăcuse bătrînul; era bun, simplu şi cerea foarte puţin. Ziua stătea la soare, moţăind şi ascultînd păsărelele; seara, orice sporovăială a noastră îi ţinea tovărăşie. Ştia să joace şah, pipăind cu grijă fiecare piesă şi ţinînd minte toate poziţiile de pe tablă cu o extraordinară precizie; deşi Lestat nu juca cu el, eu o făceam adesea. Acum respira greu, fruntea îi era fierbinte şi udă şi pernele erau pătate de sudoare. În timp ce el gemea şi se ruga să moară, Lestat începuse să cînte la spinetă în camera cealaltă. I-am trîntit capacul, gata să-i prind degetele. „N-o să cînţi cînd el e pe moarte!” i-am spus eu. „Pe naiba, n-o să cînt!” mi-a răspuns el. „O să bat şi toba dacă vreau!” Şi, scoţînd un platou mare de argint din dulap, îşi petrecu un deget printr-unul din mînere şi începu să bată în el cu o lingură.

I-am spus să înceteze, altminteri îl obligam eu s-o facă. Apoi am tăcut deodată amîndoi, pentru că bătrînul îl striga. Zicea că trebuie să-i vorbească lui Lestat înainte să moară. I-am spus să se ducă la el. Plînsul lui era sfîşietor.

„De ce să mă duc? L-am îngrijit toţi anii ăştia. Nu-i de ajuns?” A scos o pilă de unghii din buzunar şi s-a aşezat la picioarele patului în care se afla bătrînul, începînd să-şi pilească unghiile lungi.

Trebuie să-ţi spun că, în acelaşi timp, eram conştient de sclavii care se găseau în preajma casei. Priveau şi ascultau. Speram din tot sufletul ca bătrînul să moară cît mai repede. O dată sau de două ori avusesem de-a face cu suspiciunile sau îndoielile cîtorva sclavi, dar niciodată nu fuseseră atîţia. L-am chemat imediat pe Daniel sclavul căruia îi dădusem coliba şi slujba supraveghetorului. Aşteptîndu-l, îl auzeam pe bătrîn vorbind cu Lestat; acesta stătea cu picioarele încrucişate şi îşi tot pilea unghiile, cu o sprînceană arcuită şi cu atenţia îndreptate asupra unghiilor sale perfecte. „Şcoala a fost”, zicea bătrînul. „Ah, ştiu că-ţi aminteşti… ce pot să-ţi spun…”, a zis el gemînd.

„Ai face bine să spui odată, pentru că mai ai puţin şi mori”, i-a zis Lestat. Bătrînul a scos un sunet îngrozitor şi bănuiesc că la fel am făcut şi eu. Îl dispreţuiam pe Lestat. Atunci m-am gîndit să-l scot din cameră. „Doar o ştii, nu? Pînă şi un prost ca tine ştie asta”, a spus el.

„N-o să mă ierţi niciodată, nu-i aşa? Nici acum, nici după ce-o să mor”, a zis bătrînul.

„Habar n-am despre ce vorbeşti!” a zis Lestat. Începusem să-mi pierd răbdarea şi bătrînul devenea din ce în ce mai agitat. Îl implora să-l asculte cu inima deschisă. Toată situaţia aceea mă făcea să mă cutremur. Între timp, Daniel venise şi, din clipa în care l-am văzut, mi-am dat seama că totul era pierdut la Pointe du Lac. Dacă aş fi fost mai atent, aş fi observat mai demult indiciile. Mă privea cu nişte ochi sticloşi. Eram un monstru pentru el. „Tatăl domnului Lestat e foarte grav bolnav. Pe moarte”, i-am spus eu, ignorîndu-i expresia. „Nu vreau nici un fel de zgomot în casa asta; sclavii să stea în colibele lor. Dintr-o clipă în alta trebuie să apară doctorul.” Se uita la mine ca şi cum aş fi minţit. Apoi şi-a îndreptat privirea curioasă şi rece spre uşa camerei bătrînului. Expresia de pe chip i s-a schimbat atît de mult, încît m-am uitat în cameră. Lestat, ghemuit la picioarele patului, îşi pilea unghiile furios şi rînjea într-un fel care lăsa să i se vadă dinţii ascuţiţi şi lungi.

Vampirul se opri, şi umerii îi tresăltară datorită rîsului înăbuşit. Se uită la băiat, dar acesta privea cu timiditate masa. Totuşi, se uitase deja, fix, la gura vampirului. Văzuse că buzele îi erau altfel decît restul pielii, mătăsoase şi brăzdate de linii delicate ca buzele oricărei fiinţe omeneşti, numai că erau albe, ca de mort; şi îi zărise dinţii albi, dar vampirul zîmbea în aşa fel încît aceştia nu erau dezveliţi complet; şi băiatul nici nu se gîndise la dinţi pînă atunci.

— Îţi închipui ce însemna asta, zise vampirul. A trebuit să-l ucid.

— Poftim? întrebă băiatul.

— A trebuit să-l ucid. A vrut să fugă. I-ar fi alarmat pe toţi. Poate că situaţia s-ar fi putut rezolva altfel, dar nu aveam timp. Aşa că l-am prins, dar aflîndu-mă în situaţia de a face ceea ce nu mai făcusem de patru ani, m-am oprit. Acela era un om. Avea în mînă un pumnal cu mîner de os, cu care intenţiona să se apere. I l-am luat cu uşurinţă şi i l-am împlîntat în inimă. Imediat s-a prăbuşit în genunchi, încleştîndu-şi degetele pe lamă, sîngerînd pe ea. Imaginea şi aroma sîngelui mă înnebuneau. Cred că am gemut tare. Dar nu l-am băut, nu voiam s-o fac. Apoi, îmi amintesc că l-am văzut pe Lestat în oglinda bufetului. „De ce-ai făcut asta?” m-a întrebat, iar eu m-am întors spre el, fiind decis să nu-l las să mă vadă în starea aceea de slăbiciune. Mi-a spus pe urmă că bătrînul delira şi că el nu înţelegea nimic din cuvintele lui. „Sclavii ştiu… trebuie să te duci la colibe şi să-i supraveghezi”, am izbutit să-i spun. „Mă ocup eu de bătrîn.”

„Omoară-l”, mi-a zis Lestat.

„Eşti nebun?” am spus eu. „E tatăl tău!”

„Ştiu că-i tatăl meu!” a zis el. „Tocmai de-aceea trebuie să-l omori tu. Eu nu pot! Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o demult, lua-l-ar naiba!” a spus el atunci frîngîndu-şi mîinile. „Trebuie s-o întindem de-aici. Şi uite ce-ai făcut, omorîndu-l pe ăsta. N-avem timp de pierdut. Nevastă-sa o să apară peste cîteva minute, urlînd… sau o să trimită pe altcineva şi mai rău!”

Vampirul oftă.

— Era adevărat. Lestat avea dreptate. Auzeam sclavii adunîndu-se în jurul colibei lui Daniel, aşteptîndu-l. Acesta fusese destul de curajos venind singur în casa aceea bîntuită. Văzînd că nu se mai întorcea, sclavii aveau să intre în panică şi să devină periculoşi. I-am spus lui Lestat să-i calmeze, să-şi folosească toată puterea pe care o avea asupra lor ca stăpîn alb şi nu să-i înspăimînte, după care m-am dus în dormitor şi am închis uşa. Am mai avut un şoc în noaptea aceea a şocurilor. Pentru că nu-l mai văzusem niciodată pe tatăl lui Lestat ca atunci.

Stătea în capul oaselor, aplecat înainte, vorbind cu Lestat şi implorîndu-l să-i răspundă, spunîndu-i că îi înţelegea supărarea mai bine decît el însuşi. Era un cadavru viu. Nimic nu-i mai ţinea în viaţă trupul împuţinat, în afară de o voinţă de fier: ochii îi erau şi mai afundaţi în orbite, iar buzele care îi tremurau făceau ca gura bătrînă şi îngălbenită să pară şi mai oribilă. M-am aşezat la picioarele patului şi, fiindu-mi milă de el, i-am întins mîna. Nu pot să-ţi spun cît de mult m-a zguduit înfăţişarea lui, căci atunci cînd provoc moartea, o fac repede şi inconştient, lăsînd victima ca într-un somn vrăjit. Aceea era, însă, o distrugere lentă, trupul refuza să se predea timpului vampir care îl supsese ani de-a rîndul. „Lestat”, a zis el. „Măcar o dată nu fi rău cu mine. Măcar o dată fii pentru mine băiatul care ai fost. Fiul meu.” A repetat de cîteva ori cuvintele „Fiul meu, fiul meu”; după aceea a spus ceva ce n-am desluşit despre inocenţă şi inocenţă distrusă. Dar mi-am dat seama că nu îşi pierduse minţile, aşa cum credea Lestat, ci era extrem de lucid. Povara trecutului îl apăsa îngrozitor; iar prezentul, care nu însemna decît moarte, împotriva căreia el lupta din toate puterile, nu putea face nimic pentru a uşura povara aceea. Ştiam că l-aş fi putut înşela dacă mi-aş fi folosit toată priceperea, aşa că, apropiindu-mă mai mult de el, am şoptit: „Tată”. Nu era vocea lui Lestat, ci a mea, o şoaptă slabă. Dar el s-a liniştit imediat şi am crezut că moare. Mă ţinea însă de mînă ca şi cum nişte valuri negre l-ar fi tras la fund şi eu eram singurul care-l putea salva. A vorbit după aceea de un profesor de la ţară, un nume deformat, care a descoperit că Lestat era un elev extrem de inteligent şi care l-a implorat să-l ducă la o mînăstire unde să înveţe. S-a blestemat pe sine pentru faptul că l-a dus pe Lestat acasă şi i-a ars cărţile. „Trebuie să mă ierţi, Lestat”, a spus el plîngînd.

I-am strîns mîna cu putere, sperînd că acest gest putea fi considerat un răspuns, dar el a repetat. „Ai tot ce vrei, dar eşti la fel de rece şi brutal cum am fost cu tine atunci, cînd aveam atît de mult de muncit şi era frig şi foamete! Lestat, trebuie să-ţi aminteşti. Erai cel mai blînd dintre toţi! Dumnezeu mă va ierta dacă mă ierţi şi tu.”

În clipa aceea adevăratul Esau şi-a făcut apariţia în cameră. I-am făcut semn să tacă, dar el n-a vrut să vadă. Aşa că a trebuit să mă ridic repede, pentru ca tatăl să nu-i audă vocea de la distanţă. Sclavii fugiseră de el. „Dar sînt afară, se adună în întuneric. Îi aud”, a spus Lestat şi apoi s-a uitat furios la bătrîn. „Omoară-l, Louise!” mi-a spus el şi atunci am auzit prima notă rugătoare din vocea lui. „Fă-o!” a adăugat el mînios.

„Du-te lîngă el şi spune-i că-l ierţi pentru tot, că-l ierţi pentru faptul că te-a luat de la şcoală cînd erai mic! Spune-i asta acum.”

„Pentru ce?” a zis el strîmbîndu-se, aşa încît faţa lui semăna cu un craniu. „Pentru că m-a luat de la scoală!” A ridicat braţele şi a scos un urlet de disperare. „Să-l ia naiba! Omoară-l!” a zis el apoi.

„Nu”, am spus eu. „Îl ierţi. Sau îl omori tu însuţi. Haide. Omoară-ţi tatăl.”

Bătrînul implora să-i spunem ce vorbeam. A strigat „Fiule, fiule”, şi Lestat dansa ca un nebun cînd pe un picior cînd pe altul, fiind cît pe-aci să găurească podeaua. M-am dus lîngă perdeaua din dantelă. Vedeam şi auzeam sclavii care înconjurau casa, siluete contopite cu întunericul, apropiindu-se. „Erai Iosif printre fraţii tăi”, zicea bătrînul. Cel mai bun dintre ei, dar de unde era să ştiu? Abia cînd ai plecat mi-am dat seama, după ce au trecut atîţia ani şi ei n-au putut să-mi ofere linişte şi mîngîiere. Pe urmă te-ai întors şi m-ai luat de la fermă, dar nu mai erai tu. Nu mai erai acelaşi băiat.”

Atunci m-am întors spre Lestat şi, practic, l-am tîrît pînă la pat. Niciodată nu-l mai văzusem atît de slab şi, în acelaşi timp, atît de furios. M-a îndepărtat cu brutalitate şi s-a lăsat în jos lîngă pernă, privindu-mă cu duşmănie. Eu am rămas ferm pe poziţie şi am şoptit: „Iartă!”

„Bine, tată. Odihneşte-te. N-am nimic cu tine”, a zis el cu o voce subţire şi încordată din cauza furiei.

Bătrînul a întors capul pe pernă şi a murmurat ceva uşurat, dar Lestat plecase deja. S-a oprit brusc în prag, as-tupîndu-şi urechile cu mîinile. „Vin!” a şoptit el şi, apoi, întorcîndu-se doar ca să mă vadă, a zis: „Omoară-l. Pentru numele lui Dumnezeu!”

Bătrînul n-a ştiut ce s-a întîmplat. Nu s-a mai trezit din stupoare. L-am făcut să sîngereze doar cît a fost necesar, cît să moară fără să-mi alimenteze pasiunea întunecată. Nu suportam acel gînd. Am ştiut că nu avea importanţă dacă trupul era descoperit, pentru că mă săturasem de Pointe du Lac, de Lestat şi de acea identitate a stăpînului prosper. Aveam să dau foc casei şi să mă folosesc de averea pe care o strînsesem sub mai multe nume tocmai pentru un asemenea moment.

Între timp, Lestat a pornit în urmărirea sclavilor. A lăsat atîta distrugere şi moarte în urma lui, încît nimeni n-a putut să povestească nimic în legătură cu noaptea aceea de la Pointe du Lac, iar eu m-am dus cu el. La fel ca şi înainte, cruzimea lui era misterioasă, dar acum îmi dezveleam colţii şi oamenii fugeau de mine. Numai că mersul meu hotărît mă ajuta să le întrec viteza neîndemînatică şi jalnică şi vălul morţii, sau al nebuniei, se lăsa. Puterea şi dovada vampirului erau incontestabile, aşa că sclavii s-au împrăştiat în toate direcţiile. Apoi m-am întors şi am dat foc casei.

Lestat a venit în fugă după mine. „Ce faci?” a strigat el. „Eşti nebun?” Dar flăcările nu mai puteau fi stinse. „Au plecat şi tu distrugi tot.” Se tot învîrtea prin salonul magnific, în mijlocul splendorii lui fragile. „Scoate-ţi sicriul. Mai ai trei ceasuri pînă-n zori!” i-am spus eu. Casa era un rug funerar.

— Focul ar fi putut să-ţi facă rău? întrebă băiatul.

— Categoric! spuse vampirul.

— Te-ai dus înapoi la oratoriu? Era un loc sigur?

— Nu. Deloc. Aproximativ cincizeci şi cinci de sclavi erau răspîndiţi peste tot. Majoritatea n-ar fi dorit să ducă o viaţă de fugar şi, mai mult ca sigur că s-ar fi dus la Freniere sau spre sud, la plantaţia Bel Jardin, din josul fluviului. Nu aveam de gînd să rămîn acolo în noaptea aceea. Dar nu era nici destul timp pentru a mă duce în altă parte.

— Femeia, Babette! zise băiatul. Şi vampirul zîmbi.

— Da, m-am dus la Babette. Locuia acum la Frénière cu tînărul ei soţ. Am avut destul timp ca să-mi urc sicriul în trăsură şi să mă duc la ea.

— Dar Lestat?

Vampirul oftă.

— Lestat a mers cu mine. Voia să se ducă la New Orléans şi a încercat să mă convingă să fac şi eu acelaşi lucru, dar cînd şi-a dat seama că aveam de gînd să mă ascund la Freniere, a vrut şi el să mă însoţească. Nici n-am fi reuşit să ajungem la New Orléans, căci se lumina de ziuă. Ochii muritorilor nu puteau să vadă acest lucru, dar Lestat şi cu mine, da.

Acum, în legătură cu Babette, o mai vizitasem o dată. Aşa cum ţi-am spus, scandalizase coasta rămînînd singură pe plantaţie, fără un bărbat în casă, fără o bătrînă măcar. Cea mai mare problemă a lui Babette era că, deşi reuşea din punct de vedere financiar, suferea datorită izolării sociale. Era atît de sensibilă, încît bogăţia în sine nu însemna nimic pentru ea; familia, neamul… asta însemna ceva pentru Babette. Deşi a izbutit să păstreze plantaţia, scandalul o măcina şi, în interior, începea să cedeze. I-am apărut într-o seară, în grădină. Nedîndu-i voie să mă vadă, i-am spus cu un glas foarte blînd că eram aceeaşi persoană pe care o mai văzuse şi altă dată. Că ştiam că suferă. „Nu te aştepta ca oamenii să înţeleagă”, i-am zis apoi. „Sînt nişte proşti. Vor să te retragi datorită morţii fratelui tău. Ţi-ar folosi viaţa ca şi cum ar fi, pur şi simplu, ulei pentru o lampă. Trebuie să-i înfrunţi, dar cu puritate şi încredere.” Ea asculta în linişte. I-am spus că trebuia să dea un bal într-un scop de binefacere. Şi scopul trebuia să fie religios. Putea alege o mănăstire din New Orléans, oricare, şi să organizeze un bal de binefacere. Trebuia să le invite pe cele mai bune prietene ale mamei ei decedate, pentru a-i fi însoţitoare şi să facă totul cu o încredere absolută, încrederea absolută era necesară mai presus de toate. Încrederea şi puritatea erau extrem de importante.

Ei bine, Babette a considerat ideea genială. „Nu ştiu ce eşti şi nici n-o să-mi spui”, a zis ea. (Şi era adevărat, nu i-aş fi spus.) „Dar eu cred că eşti un înger.” M-a implorat s-o las să-mi vadă faţa. Adică, m-a implorat aşa cum fac cei de genul lui Babette, care, de fapt, nu imploră pe nimeni. Nu că Babette ar fi fost orgolioasă, dar era, pur şi simplu, puternică şi cinstită, ceea ce, în majoritatea cazurilor, face ca implorarea… văd că vrei să mă întrebi ceva?

Vampirul tăcu.

— Ah, nu, spuse băiatul, care nu voise să se dea de gol.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă să mă întrebi. Dacă aş fi vrut să-ţi ascund ceva…

Cînd spuse acest lucru, vampirul se întunecă o clipă. Se încruntă şi, cînd sprîncenele i se apropiară, o adîncitură îi apăru pe frunte, deasupra sprîncenei stîngi, ca şi cum cineva ar fi apăsat locul cu degetul. Îi dădea un aer de teribilă deprimare.

— Dacă aş fi vrut să-ţi ascund ceva, n-aş fi deschis subiectul de la bun început, zise el.

Băiatul se trezi uitîndu-se la ochii vampirului, ale căror gene erau ca nişte fire negre subţiri, înfipte în pleoape.

— Întreabă-mă, îi spuse el băiatului.

— Babette, felul în care ai vorbit de ea, zise băiatul. De parcă ai fi simţit ceva deosebit.

— Ţi-am dat cumva impresia că n-aş fi capabil să simt? întrebă vampirul.

— Nu, absolut deloc. E evident că ţi-a fost milă de bătrîn. Ai stat să-i oferi alinare cînd tu însuţi erai în primejdie. Şi ceea ce ai simţit pentru tînărul Frénière cînd Lestat a vrut să-l ucidă… toate astea mi le-ai explicat. Dar mă întrebam… aveai vreun sentiment deosebit pentru Babette? Oare acest sentiment te-a făcut să-i aperi familia?

— Te referi la dragoste, spuse vampirul. De ce eziţi să pronunţi cuvîntul?

— Pentru că ai vorbit de detaşare, zise băiatul.

— Crezi că îngerii sînt detaşaţi? întrebă vampirul.

Băiatul se gîndi o clipă.

— Da, răspunse el apoi.

— Nu sînt oare capabili de dragoste? întrebă vampirul. Nu-l privesc pe Dumnezeu cu o dragoste absolută?

Băiatul se gîndi o clipă.

— Dragoste sau adoraţie, zise el.

— Care e deosebirea? întrebă vampirul gînditor. Care e deosebirea?

Era limpede că nu îl întreba pe băiat, ci pe sine.

— Îngerii simt iubirea, mîndria… mîndria Căderii… şi ura. Sentimentele puternice ale persoanelor detaşate, în care emoţiile şi voinţa sînt acelaşi lucru, spuse el, în sfîrşit.

Se uită la masă stăruitor ca şi cum, gîndindu-se mai bine, n-ar fi fost pe deplin mulţumit.

— Aveam pentru Babette… un sentiment puternic. Nu cel mai puternic pe care l-am simţit vreodată pentru o fiinţă omenească, spuse el şi îşi ridică privirea. Dar era ceva foarte puternic. Babette era pentru mine o fiinţă ideală în felul ei…

Se mişcă uşor pe scaun, pelerina foşnindu-i încet, şi îşi întoarse privirea spre fereastră. Băiatul se aplecă şi se uită la casetă. După aceea scoase alta din servietă şi, cerîndu-i scuze vampirului, o introduse în aparat.

— Mă tem că am întrebat ceva prea personal. N-am vrut…, îi spuse el repede.

— Nici vorbă, spuse vampirul, privindu-l. E o întrebare la obiect. Simt iubirea şi am simţit-o într-o oarecare măsură pentru Babette, deşi n-a fost cea mai mare iubire pe care am simţit-o vreodată. Era conturată în Babette.

Ca să revin la povestea mea, balul de binefacere dat de ea s-a bucurat de succes şi i-a asigurat reintrarea în societate. Banii ei au înlăturat orice îndoieli din minţile rudelor pretendenţilor ei şi s-a măritat. În serile de vară, obişnuiam să o vizitez, fără să mă vadă şi fără să-i dau de ştire că mă aflam acolo. Mă duceam să văd că era fericită şi văzînd-o astfel, eram şi eu fericit.

Deci, la ea m-am dus atunci cu Lestat. Acesta i-ar fi ucis pe membrii familiei Frénière demult, dacă nu l-aş fi împiedicat şi acum credea că asta intenţionam să fac. „Ce linişte ne-ar aduce asta?” l-am întrebat eu. „Zici de mine că sînt idiot, dar tu ai fost idiot tot timpul. Crezi că nu ştiu de ce ai făcut din mine un vampir? Pentru că nu puteai să trăieşti singur, nu izbuteai să faci nici cele mai simple lucruri. De ani de zile mă ocup de toate treburile, în timp ce tu te pretinzi superior. Nu mai ai ce să-mi spui despre viaţă. Nu mai am nevoie de tine. Tu eşti cel care are nevoie de mine şi, dacă te atingi măcar de vreunul din sclavii Frénière, mă descotorosesc de tine. Va fi o luptă între noi şi nu e nevoie să-ţi atrag atenţia că am mai multă inteligenţă în degetul mic decît ai tu în toată fiinţa. Fă cum îţi spun.”

Ei bine, asta l-a uimit, deşi n-ar fi trebuit; şi a protestat că mai avea multe să-mi spună despre lucruri şi tipuri de oameni pe care aş fi putut să-i ucid, oameni care ar fi putut provoca o moarte subită, despre locuri unde nu aveam voie să merg niciodată şi aşa mai departe, prostii pe care abia le suportam. Dar nu aveam timp pentru el. Lumina era aprinsă în coliba supraveghetorului de la Freniere şi acesta încerca să-i liniştească pe sclavii fugari şi pe ai lui. Focul de la Pointe du Lac se mai vedea încă pe cer. Babette era îmbrăcată şi se ocupa de hîrtii, după ce trimisese căruţe la Pointe du Lac şi sclavi care să ajute la stingerea flăcărilor. Sclavii fugari şi înspăimîntati erau ţinuţi separat de ceilalţi şi, în momentul acela, toată lumea le lua povestirile drept aiureli caracteristice sclavilor. Babette ştia că se întîmplase ceva îngrozitor şi bănuia că era vorba de crimă, nici gînd de ceva supranatural. Cînd am dat de ea, se afla în birou, scriind despre foc în jurnalul plantaţiei. Era aproape dimineaţă. Aveam doar cîteva minute pentru a o convinge că trebuia să mă ajute. I-am vorbit întîi, nelăsînd-o să se întoarcă, iar ea m-a ascultat în tăcere. I-am spus că aveam nevoie de o cameră să mă odihnesc. „Nu ţi-am făcut niciodată rău. Îţi cer acum o cheie şi promisiunea că nimeni nu va încerca să intre în camera aceea pînă diseară. Atunci o să-ţi povestesc tot.” Eram aproape disperat. Cerul începea să se lumineze. Lestat era în livadă cu sicriele. „Dar de ce ai venit la mine în noaptea asta?” m-a întrebat ea. „Şi de ce să nu fi venit la tine?” am zis eu. „Nu te-am ajutat în clipele cînd aveai nevoie de îndrumare, cînd numai tu erai puternică în mijlocul celor dependenţi de tine şi slabi? Nu ţi-am oferit de două ori sfaturi bune? N-am vegheat de atunci asupra fericirii tale?” îl vedeam pe Lestat la fereastră. Era cuprins de panică. „Dă-mi cheia unei camere şi nu lăsa pe nimeni să se apropie pînă la căderea serii. Îţi jur că nu ţi-aş face nici un rău.” „Şi dacă nu vreau… dacă eu cred că vii din partea diavolului?” m-a întrebat ea atunci şi a vrut să se întoarcă, dar eu am stins lumînarea. M-a văzut stînd cu spatele în dreptul ferestrei care se lumina. „Dacă nu vrei şi crezi că vin din partea diavolului, o să mor”, i-am spus eu. „Dă-mi cheia. Aş putea să te omor şi acum dacă aş vrea, nu înţelegi?” M-am apropiat de ea şi m-am arătat mai mult privirii ei, iar ea a rămas cu gura căscată şi s-a dat înapoi, ţinîndu-se de braţul fotoliului. „Dar n-o voi face. Mai degrabă aş muri eu, decît să te ucid. O să mor dacă nu-mi dai cheia pe care ţi-o cer.”

Am obţinut-o. Nu ştiu ce a fost în mintea ei, dar mi-a oferit una din încăperile de la parter unde era ţinut vinul şi sînt sigur că ne-a văzut pe mine şi pe Lestat aducînd sicriele. Nu numai că am încuiat uşa, dar am şi baricadat-o. Cînd m-am trezit, seara, Lestat era în picioare.

— Deci s-a ţinut de cuvînt.

— Da. Ba a mers chiar mai departe. Nu numai că a respectat uşa noastră închisă, dar a încuiat-o şi pe dinafară.

— Şi povestirile sclavilor… le auzise?

— Da, le auzise. Lestat a fost primul care a descoperit că eram încuiaţi şi s-a înfuriat teribil. Intenţionase să plece la New Orléans cît mai repede. Acum era extrem de bănuitor în privinţa mea. „Am avut nevoie de tine doar cît a trăit tata”, a zis el încercînd să găsească o ieşire. Locul era o adevărată temniţă.

— „Să ştii că n-o să mai înghit nimic de la tine”, mi-a spus el. Nici nu voia să-mi întoarcă spatele. Mă chinuiam să aud glasuri din camerele de la etaj, dorindu-mi ca el să tacă, nevrînd să-i mărturisesc care erau sentimentele mele faţă de Babette sau ce speram.

Mă mai gîndeam şi la altceva. M-ai întrebat de sentiment şi detaşare. Unul din aspectele acestui sentiment detaşat, cum l-aş numi, este că te poţi gîndi la două lucruri în acelaşi timp. Poţi să te gîndeşti că nu eşti în siguranţă şi că poţi muri şi poţi să te mai gîndeşti la ceva abstract şi îndepărtat. Aşa se întîmpla şi cu mine. Mă gîndeam în clipa aceea, în tăcere şi cu profunzime, cît de sublimă ar fi putut să fie prietenia dintre mine şi Lestat; cît de puţine impedimente ar fi existat şi cît de multe lucruri am fi putut împărţi. Poate că simţeam asta din cauza apropierii lui Babette, căci cum altfel aş fi putut să ajung să o cunosc cu adevărat decît apelînd la metoda supremă; să-i iau viaţa, să devin una cu ea într-o îmbrăţişare a morţii, cînd sufletul meu s-ar fi contopit cu inima ei, hrănindu-se cu ea. Dar sufletul meu dorea să o cunoască pe Babette fără să fie nevoie să o ucid, fără să-i răpesc ultima suflare, ultima picătură de sînge. În cazul lui Lestat însă, cît de bine am fi putut să ne cunoaştem, dacă ar fi fost un om de caracter, un om care să raţioneze puţin. Mi-am amintit de vorbele bătrînului; Lestat, un elev inteligent, un iubitor al cărţilor care fuseseră arse. Eu nu-l cunoşteam decît pe acel Lestat care îşi bătea joc de biblioteca mea, spunînd că era o grămadă de praf, care îmi ridiculiza mereu lecturile şi meditaţiile.

Mi-am dat seama că acum în casă era linişte. Din cînd în cînd se auzeau scîndurile scîrţîind sub paşi şi, printre ele răzbătea o lumină foarte slabă. Îl vedeam pe Lestat pipăind zidurile de cărămidă, faţa lui dură de vampir devenind o mască schimonosită de frustrare omenească. Eram convins că trebuia să ne despărţim imediat, că trebuia să pun dacă era nevoie, chiar şi un ocean între noi. Şi mi-am dat seama că îi suportasem atîta timp datorită faptului că mă îndoisem de mine însumi. Mă păcălisem cu gîndul că stăteam pentru bătrîn, pentru sora mea şi soţul acesteia. Dar am stat cu Lestat pentru că mă temeam că nu cunosc secretele esenţiale ale unui vampir, pe care nu le puteam descoperi singur şi, mai important, datorită faptului că el era unicul de felul meu pe care îl cunoşteam. Nu-mi spusese niciodată cum devenise vampir şi nici unde aş fi putut să mai găsesc măcar un altul ca noi. Asta mă deranja foarte mult atunci, aşa cum mă deranjase patru ani. Îl uram şi voiam să-l părăsesc; totuşi, puteam să-l părăsesc? în timp ce toate gîndurile astea îmi treceau prin minte, Lestat îşi continua discursul: că el nu avea nevoie de mine, că nu avea de gînd să mai înghită nimic, cu atît mai puţin ameninţărilor din partea Freniere-ilor. Trebuia să fim pregătiţi în clipa în care avea să se deschidă uşa. „Nu uita!” mi-a spus el în final. „Viteză şi forţă; în astea nu ne pot întrece. Şi spaimă. Ţine minte întotdeauna: provoacă spaimă. Nu fi sentimental! Ne pui în pericol.”

„Vrei să fii singur după asta?” l-am întrebat eu. Voiam s-o spună. Eu nu aveam curajul. Sau, mai degrabă, nu-mi cunoşteam propriile sentimente.

„Vreau să ajung la New Orléans!” a zis el. „Te-am prevenit doar că n-am nevoie de tine. Dar ca să ieşim de aici, avem nevoie unul de celălalt. Încă n-ai învăţat să-ţi foloseşti puterile! Nu ai un simţ înnăscut a ceea ce eşti! Foloseşte-ţi puterea de convingere cu femeia asta, dacă o să vină. Dar dacă vine însoţită, atunci fii pregătit să acţionezi în consecinţă.”

„Adică?” l-am întrebat eu, pentru că niciodată nu mi se păruse mai misterios decît în clipa aceea. „Ce sînt eu?” El era vădit dezgustat şi şi-a ridicat braţele.

„Fii pregătit…”, a zis el apoi, dezvelindu-şi dinţii magnifici, „să ucizi!” S-a uitat brusc la scîndurile de deasupra. „Se pregătesc de culcare, îi auzi?” După un răstimp de tăcere, timp în care Lestat s-a plimbat de colo-colo şi eu am stat să mă gîndesc la ce aveam să fac sau să-i spun lui Babette sau, şi mai profund chiar, la răspunsul la o întrebare şi mai dificilă — ce simţeam pentru Babette? — după cîtva timp, deci, am zărit o lumină pe sub uşă. Lestat era pregătit să sară la oricine ar fi apărut. Era Babette singură; a intrat cu o lampă, fără să-l vadă pe Lestat în spatele ei, ci uitîndu-se fix la mine.

Nu o mai văzusem niciodată ca atunci; părul îi era lăsat liber pentru culcare, o bogăţie de valuri negre revărsate peste capotul alb; chipul îi era încordat din cauza grijii şi a spaimei. Acest lucru făcea să fie îmbujorată şi ochii ei căprui şi mari păreau imenşi. Aşa cum ţi-am mai spus, îmi plăceau forţa şi cinstea ei, sufletul ei mare. Nu simţeam pentru ea o pasiune ca aceea pe care ai simţi-o tu. Dar o găseam mai atrăgătoare decît orice altă femeie din cele pe care le cunoscusem în viaţa de muritor. Chiar şi sub capotul acela sever, braţele şi sînii îi erau rotunde şi moi; mi se părea un suflet incitant, îmbrăcat într-o carne minunată şi misterioasă. Eu, care sînt dur, chibzuit şi devotat unui scop, m-am simţit atras de ea într-un mod irezistibil; ştiind că totul nu putea culmina decît cu moartea, i-am întors imediat spatele, întrebîndu-mă dacă, atunci cînd se uita în ochii mei, îi vedea lipsiţi de viaţă şi de suflet.

„Tu eşti cel care a mai venit la mine”, a zis ea, de parcă n-ar fi fost sigură. Şi eşti proprietarul de la Pointe du Lac. Tu eşti!” Atunci mi-am dat seama că auzise povestirile îngrozitoare legate de noaptea precedentă şi că nu o puteam minţi. Mă mai arătasem ei de două ori cu scopul de a-i vorbi; nu puteam să mă ascund acum sau să-mi minimalizez înfăţişarea nefirească.

„Nu vreau să-ţi fac nici un rău”, i-am spus eu. „Am nevoie doar de o trăsură şi cai… caii pe care i-am lăsat azi-noapte la păscut.” Nu părea să mă fi auzit; s-a apropiat mai mult, fiind ferm hotărîtă să mă prindă în cercul de lumină.

Atunci l-am văzut pe Lestat contopindu-se cu umbra ei pe zidul de cărămidă; era nerăbdător şi periculos. „Îmi dai trăsura?” am insistat eu. Acum se uita la mine, ţinînd lampa ridicată; tocmai cînd am vrut să-mi feresc privirea, am văzut-o schimbîndu-se la faţă. Chipul îi era împietrit şi gol, de parcă sufletul ei şi-ar fi pierdut cunoştinţa. A închis ochii şi a clătinat din cap. M-am gîndit că, într-un fel, o făcusem să cadă în transă fără nici un efort din partea mea. „Ce eşti?” m-a întrebat ea în şoaptă. „Eşti diavol. Erai diavol şi atunci cînd ai venit la mine!”

„Diavol!” am zis eu. Asta m-a întristat mai mult decît aş fi crezut că era posibil. Dacă ea credea acest lucru, atunci îşi închipuia că sfatul meu nu era bun; va avea îndoieli. Era bogată şi avea o viaţă bună şi ştiam că nu trebuia să facă una ca asta. La fel ca toţi oamenii puternici, a cunoscut întotdeauna un oarecare grad de singurătate; era ca o străină marginalizată, o necredincioasă de un anume fel. Iar echilibrul în care trăia ar fi putut fi tulburat, dacă începea să-şi pună la îndoială propria bunătate. Se uita la mine cu o groază nedisimulată. Parcă din cauza groazei, uitase de situaţia precară în care se afla. În clipa aceea, Lestat, care era atras de slăbiciune ca un om însetat de apă, a apucat-o de încheietura mîinii, iar ea a ţipat şi a scăpat lampa din mînă. Flăcările au aprins uleiul vărsat şi Lestat o împingea cu spatele spre uşa deschisă. „Adu trăsura!” i-a spus el. „Adu-o imediat, împreună cu caii. Eşti într-un pericol de moarte; nu mai vorbi de diavoli!” Eu am călcat flăcările în picioare şi m-am dus după Lestat, strigîndu-i să-i dea drumul. O ţinea de încheieturile ambelor mîini şi ea era furioasă. „O să trezeşti toată casa dacă nu-ţi ţii gura!” mi-a zis el. „Şi o s-o omor! Adu trăsura… condu-ne. Vorbeşte cu băiatul de la grajd!” i-a spus el apoi, împingînd-o afară. Mergeam încet prin curtea întunecată, eu cuprins de o tristeţe fără margini, Lestat în faţa mea, iar înaintea noastră, Babette, avansînd cu spatele, fixîndu-ne cu privirea în întuneric. Deodată s-a oprit. O lumină slabă licărea în casă, undeva la etaj. „Nu vă dau nimic!” a spus ea. Eu l-am prins de braţ pe Lestat şi i-am zis să mă lase pe mine să rezolv situaţia. „O să le spună tuturor dacă nu mă laşi să vorbesc cu ea”, i-am şoptit eu.

„Atunci, stăpîneşte-te”, mi-a zis el dezgustat. „Fii tare. Nu o lua cu binişorul.”

„Între timp tu du-te… în grajd şi adu trăsura şi caii. Dar fără să ucizi!” Nu ştiam dacă avea să mă asculte sau nu, dar a plecat repede, iar eu m-am apropiat de Babette. Pe chipul ei se citea un amestec de furie şi hotărîre. „Piei din faţa mea, Satană,” mi-a spus şi eu m-am oprit în faţa ei, mut, privind-o cu aceeaşi siguranţă cu care o făcea ea. Nu arăta că l-ar fi auzit pe Lestat în noapte. Ura ei pentru mine ardea ca un foc.

„De ce-mi spui asta?” am întrebat-o eu. „Ţi-am dat cumva un sfat rău? Ţi-am făcut vreun rău? Am venit să te ajut, să-ţi dau putere. Nu m-am gîndit decît la tine, cînd ar fi trebuit să nici nu-mi pese.” Ea clătina din cap.

„Bine, dar de ce, de ce-mi vorbeşti aşa?” m-a întrebat ea. Ştiu ce-ai făcut la Pointe du Lac; ai trăit acolo ca un diavol! Sclavii spun tot felul de lucruri îngrozitoare! Toată ziua oamenii au stat pe drumul spre Pointe du Lac; şi soţul meu a fost acolo! A văzut casa distrusă şi cadavrele împrăştiate prin livezi şi pe cîmpuri. Ce eşti? De ce-mi vorbeşti cu atîta blîndeţe? Ce vrei de la mine?” Se ţinea de coloanele verandei, îndreptîndu-se cu spatele, încet, spre scară. Ceva s-a mişcat în dreptul ferestrei luminate.

„Nu pot să-ţi răspund acum la toate întrebările astea”, i-am spus eu. „Crede-mă cînd îţi spun că am venit la tine doar ca să-ţi fac bine. Şi nu ţi-aş fi făcut griji şi necazuri azi-noapte, dacă aş fi avut de ales!”

Vampirul tăcu.

Băiatul stătea aplecat înainte, cu ochii larg deschişi. Vampirul era împietrit, privind în gol, pierdut în gînduri şi amintiri. Băiatul îşi coborî brusc privirea, parcă în semn de respect. Apoi se uită din nou la vampir şi după aceea, iarăşi în altă parte, propriul chip părînd la fel de întristat ca al vampirului; dădu să spună ceva, dar se răzgîndi.

Vampirul îl studie, făcîndu-l să se fîstîcească şi să-şi ferească din nou privirea, neliniştit. După aceea, însă îşi înălţă capul şi se uită în ochii lui. Înghiţi în sec, dar continuă să-i susţină privirea.

— Asta vrei? întrebă vampirul în şoaptă. Asta voiai să auzi?

Îşi împinse scaunul în spate fără zgomot şi se duse la fereastră. Băiatul rămase ca trăznit, uitîndu-se la umerii lui laţi şi la pelerina lungă. Vampirul întoarse uşor capul.

— Nu-mi răspunzi. Nu-ţi ofer ceea ce vrei, nu? Voiai un interviu. Ceva care să poată fi transmis la radio.

— N-are importanţă. Arunc casetele dacă vrei! spuse băiatul, ridicîndu-se. Nu pot spune că înţeleg tot ce-mi spui. Dacă aş face-o, ţi-ai da seama că mint…Deci, cum aş putea să te rog să continui, decît spunînd că ceea ce înţeleg… ceea ce înţeleg nu seamănă cu nimic din ce am înţeles vreodată.

Făcu un pas spre vampir. Acesta părea să privească în jos spre Divisadero Street. Apoi întoarse încet capul, se uită la băiat şi zîmbi. Chipul îi era senin, aproape afectuos. Şi, deodată, băiatul se simţi stînjenit. Îşi vîrî mîinile în buzunare şi se întoarse la masă. Apoi se uită şovăitor la vampir şi spuse:

— Vrei să continui… te rog?

Vampirul se întoarse cu braţele încrucişate şi se rezemă de fereastră.

— De ce? întrebă el.

Băiatul nu ştia ce să mai spună.

— Pentru că aş vrea să aud, zise el ridicînd din umeri. Pentru că aş vrea să ştiu ce s-a mai întîmplat.

— Bine, spuse vampirul, avînd pe buze acelaşi zîmbet.

Se întoarse la locul lui şi, aşezîndu-se, întoarse puţin casetofonul, spunînd:

— Minunată invenţie… dar, dă-mi voie să continui. Trebuie să înţelegi că ceea ce simţeam atunci pentru Babette era o dorinţă de comunicare, mai puternică decît orice altă dorinţă… În afară de dorinţa fizică de… sînge. Aceasta era atît de puternică, încît mă făcea să simt profunzimea capacităţii mele de a îndura singurătatea. Cînd îi vorbisem mai înainte, fusese o comunicare scurtă dar directă, la fel de simplă şi satisfăcătoare ca atunci cînd iei pe cineva de mînă. Cînd i-o strîngi. Cînd îi dai încetul cu încetul drumul. Toate acestea într-un moment de mare nevoie şi tristeţe. Acum, însă, eram potrivnici. Pentru Babette, eu eram un monstru; găseam acest lucru oribil şi aş fi dat orice să-i alung acel sentiment. I-am spus că sfatul pe care i-l dădusem fusese bun şi că nici un instrument al diavolului n-ar fi putut să facă bine, chiar dacă ar fi vrut.

„Ştiu!” mi-a spus ea, dar prin aceasta, spunea de fapt că nu putea să aibă mai multă încredere în mine decît în diavolul însuşi. M-am apropiat de ea şi s-a dat înapoi. Am ridicat braţul şi s-a înfiorat, încleştîndu-şi mîna pe balustradă. „Bine, atunci”, am zis eu exasperat. „De ce m-ai apărat azi-noapte? De ce ai venit singură?” Pe chipul ei am văzut şiretenie. Avea un motiv, dar în nici un caz nu voia să mi-l spună. Îi era imposibil să-mi vorbească liber, deschis, să-mi ofere comunicarea pe care o doream. Mă simţeam sfîrşit, uitîndu-mă la ea. Era deja tîrziu şi auzeam cum Lestat se furişase în pivniţa de vinuri, de unde luase sicriele; simţeam nevoia să plec şi alte nevoi, de asemenea… de a ucide şi de a bea. Dar nu asta mă obosea, ci altceva, mult mai rău. Era ca şi cum noaptea aceea ar fi fost numai una dintr-o mie, o lume fără sfîrşit, o noapte şerpuind în alta şi formînd un arc uriaş al cărui capăt nu-l vedeam, o noapte în care hoinăream singur sub stelele reci şi indiferente. Cred că i-am întors spatele şi mi-am acoperit ochii cu mîna. Mă simţeam deodată deprimat şi obosit. Cred că am scos, fără să vreau, vreun sunet şi atunci, în acel vast şi pustiu peisaj al nopţii în care eu stăteam singur şi Babette era numai o iluzie, am întrezărit deodată o posibilitate la care nu mă gîndisem înainte, o posibilitate de care fugisem, sedus cum eram de lume, copleşit de simţurile caracteristice unui vampir, îndrăgostit de culoare, formă, sunet, cîntec, moliciune şi variaţii infinite. Babette se mişca, dar nu observam. Scotea ceva din buzunar; inelul ei mare cu cheile casei zornăia acolo. Ea urca treptele. Las-o să plece, îmi spuneam eu. „Creatură a diavolului!” am şoptit eu. „Piei de lîngă mine, Satană”, am repetat şi m-am uitat la ea. Încremenise pe trepte, cu ochi mari, bănuitori. Luase lampa de pe perete şi o ţinea în mînă, uitîndu-se fix la mine, strîngînd-o ca pe o pungă de valoare. „Crezi că vin de la diavol?” am întrebat-o eu.

Ea şi-a petrecut repede degetele mîinii stîngi pe după mînerul lămpii şi, cu mîna dreaptă, şi-a făcut semnul crucii, rostind nişte cuvinte latineşti pe care abia le auzeam; s-a albit la faţă şi a ridicat din sprîncene cînd a văzut că acest lucru nu schimbase nimic. „Te aşteptai să mă prefac într-un nor de fum?” am întrebat-o eu. M-am apropiat şi mai mult, căci datorită gîndurilor, căpătasem putere de detaşare. „Şi unde să mă fi dus, în iad, de unde am venit? La diavol, care m-a trimis?” Mă aflam la picioarele scării. „Dacă ţi-aş spune că nu ştiu nimic despre diavol? Dacă ţi-aş spune că nu ştiu nici măcar dacă există?” Pe diavol îl văzusem în gîndurile mele; la diavol mă gîndeam în clipa aceea. I-am întors spatele. Nu mă auzea ca tine acum. Nu asculta. M-am uitat la stele. Ştiam că Lestat era pregătit. Parcă ar fi fost acolo cu trăsura de ani de zile; şi ea stătea pe trepte de ani de zile. Aveam senzaţia ciudată că fratele meu se afla acolo de ani întregi şi că-mi vorbea cu un glas scăzut şi agitat, iar ceea ce-mi spunea era extrem de important, numai că îmi trecea pe lîngă urechi la fel de repede cum era rostit, ca fuga unor şobolani pe grinzile unei case imense. S-a auzit un scăpărat şi am văzut brusc o lumină. „Nu ştiu dacă vin de la diavol sau nu! Nu ştiu ce sînt!” i-am strigat eu lui Babette, propria mea voce asurzindu-mă. „Va trebui să trăiesc pînă la sfîrşitul lumii şi nici măcar nu ştiu ce sînt!” Dar lumina a izbucnit deodată în faţa mea; era lampa pe care ea o aprinsese cu un chibrit şi pe care o ţinea acum în aşa fel încît să nu-i văd chipul. O clipă n-am văzut nimic decît lumina şi apoi lampa m-a izbit cu putere în piept, sticla s-a spart pe cărămizi şi flăcările jucau la picioarele mele, în faţa mea. Lestat striga din întuneric: „Stinge-l, stinge-l, idiotule. O să te distrugă!” în orbirea mea am simţit ceva aruncat asupră-mi. Era haina lui Lestat. Mă prăbuşisem neputincios lîngă coloană, neputincios atît din pricina focului şi a loviturii, cît şi din cea a realizării faptului că Babette a vrut să mă distrugă, şi din cea a realizării faptului că nu ştiam ce sînt.

Toate acestea s-au întîmplat în cîteva secunde. Focul fusese stins şi eu am îngenuncheat în întuneric cu mîinile pe cărămizi. Sus, în capătul scării, Lestat o prinsese pe Babette din nou. M-am aruncat asupra lui, luîndu-l de ceafă şi trăgîndu-l înapoi. S-a întors spre mine furios şi m-a lovit cu piciorul, dar m-am agăţat de el şi l-am tras în jos pe trepte. Babette era îngrozită. I-am văzut silueta întunecată conturîndu-se pe cer şi licărirea ochilor. „Haide odată!” a zis Lestat ridicîndu-se. Babette şi-a dus mîna la gît. Ochii mei răniţi se chinuiau să o vadă. Gîtul îi sîngera. „Nu uita!” i-am spus eu. „Aş fi putut să te ucid! Sau să-l las pe el s-o facă! Dar n-am făcut-o. Ai spus că sînt diavol. Te înşeli.”

— Deci l-ai oprit pe Lestat exact la timp, spuse băiatul.

— Da. Lestat putea ucide şi bea fulgerător. Dar nu-i salvasem decît viaţa fizică lui Babette. Asta aveam s-o aflu mai tîrziu. Într-o oră şi jumătate, eu şi Lestat ne aflam la New Orléans; caii erau aproape morţi din cauza oboselii şi trăsura oprită pe o stradă laterală, la un cvartal distanţă de un nou hotel spaniol. Lestat a luat un bătrîn de braţ şi i-a pus cincizeci de dolari în mînă. „Fă-ne rost de un apartament”, i-a spus el, „şi adu-ne nişte şampanie. Spune că e pentru doi domni şi plăteşte în avans. Cînd te-ntorci, o să-ţi mai dau cincizeci de dolari. O să fiu cu ochii pe tine, fii convins.” Ochii lui sclipitori îl ţineau pe bătrîn în mrejele lor. Ştiam că avea să-l ucidă imediat ce se întorcea cu cheile şi asta a şi făcut. Am stat în trăsură, uitîndu-mă obosit la omul acela care era din ce în ce mai vlăguit pînă cînd, în cele din urmă, a murit, trupul prăbuşindu-i-se ca un sac cu pietre în dreptul unei uşi, cînd Lestat i-a dat drumul. „Noapte bună, dulce prinţ”, a zis Lestat, „şi uite-ţi cei cincizeci de dolari.” I-a vîrît banii în buzunar de parcă ar fi fost o glumă excelentă.

După aceea ne-am strecurat pe uşa din curte a hotelului şi am urcat în salonul luxos al apartamentului. Şampania sclipea într-o frapieră rece. Două pahare se aflau pe o tavă de argint. Ştiam că Lestat avea să umple unul din ele, pentru ca apoi să stea uitîndu-se la acea culoare gălbuie. Iar eu, ca un om în transă, m-am aşezat pe canapea, privindu-l ca şi cum nimic din ce-ar fi făcut n-ar fi avut vreo importanţă. Trebuie să-l părăsesc sau să mor, mi-am spus eu. Mă gîndeam că ar fi fost plăcut să mor. Da, să mor. Înainte voiam să mor. Acum doream să mor. Vedeam asta cu o claritate atît de dulce, cu un calm extraordinar.

„Eşti morbid!” mi-a spus Lestat deodată. „E aproape ziuă.” A tras perdeaua de dantelă şi am văzut acoperişurile sub cerul de un albastru închis, iar deasupra, marea constelaţie Orion. „Du-te şi ucide!” mi-a zis Lestat, ridicînd geamul. A sărit pervazul şi l-am auzit aterizînd uşor pe acoperişul de lîngă hotel. Se ducea după sicrie, sau după unul din ele, cel puţin. Setea creştea în mine ca o febră, aşa că l-am urmat. Dorinţa mea de a muri era constantă, ca un gînd pur, golit de orice emoţie. Totuşi, simţeam nevoia să mă hrănesc. Ţi-am spus că nu ucideam oameni. Am pornit pe acoperiş în căutarea şobolanilor.

— Dar de ce… ai spus că Lestat n-ar fi trebuit să te facă să începi cu oameni? Ai vrut să spui… vrei să spui că, pentru tine, era o alegere estetică, nu morală?

— Dacă m-ai fi întrebat atunci, ţi-aş fi spus că era ceva estetic, că doream să înţeleg moartea pe etape. Că moartea unui animal îmi producea o asemenea plăcere şi o astfel de trăire, încît abia începusem să o înţeleg şi doream să păstrez experienţa morţii umane pentru gîndirea mea matură. Dar era ceva moral. Pentru că toate deciziile estetice sînt, în realitate, morale.

— Nu înţeleg, spuse băiatul. Credeam că deciziile estetice pot fi complet imorale. Cum rămîne cu clişeul artistului care îşi părăseşte soţia şi copiii ca să poată picta? Sau cu Nero, care cînta la harpă în timp ce Roma ardea?

— Ambele au fost decizii morale. În concepţia artistului, ambele au servit unui scop superior. Conflictul e între morala artistului şi cea a societăţii, nu între estetică şi moralitate. Dar, adesea, acest lucru nu e înţeles; în asta constă pierderea, tragedia. Un artist care fură tablouri dintr-un magazin, de exemplu, îşi închipuie că a luat o hotărîre inevitabilă, dar imorală şi se vede căzînd în dizgraţie; urmează disperarea şi iresponsabilitatea meschină, de parcă moralitatea ar fi o lume mare din sticlă, care poate fi complet sfărîmată printr-un singur gest. Dar nu asta mă preocupa cel mai mult atunci. Pe vremea aceea nu ştiam aceste lucruri. Credeam că ucid animale numai din motive estetice şi mă eschivam de la a răspunde marii întrebări morale dacă, prin firea mea, eram sau nu blestemat.

Pentru că, vezi tu, chiar dacă Lestat nu-mi spusese nimic despre diavoli sau iad, credeam că sînt blestemat în clipa în care m-am dus la el, exact cum trebuie să fi gîndit Iuda cînd şi-a pus laţul de gît. Înţelegi?

Băiatul nu spuse nimic. Dădu să vorbească, dar nu o făcu. Roşeaţa îi pătă obrajii o clipă.

— Erai? întrebă el în şoaptă.

Vampirul rămase nemişcat şi un zîmbet stins îi jucă pe buze ca lumina. Băiatul îl privea acum ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.

— Poate…, spuse vampirul îndreptîndu-se şi aşezîndu-se picior peste picior… ar trebui să luăm lucrurile pe rînd. Poate ar fi mai bine să-mi continui povestirea.

— Da, te rog… zise băiatul.

— Eram agitat în noaptea aceea, aşa cum ţi-am spus. Mă eschivasem de la a răspunde la acea întrebare ca vampir şi acum mă copleşea, iar în acea stare, nu aveam nici un chef să trăiesc. Ei bine, asta a dat naştere în mine, la fel ca în cazul oamenilor, unei dorinţe de ceva care să-mi satisfacă cel puţin necesitatea fizică. Cred că am folosit asta ca scuză. Ţi-am spus ce înseamnă uciderea pentru vampiri; deci poţi să-ţi închipui care e deosebirea dintre un şobolan şi un om. Am coborît în stradă după Lestat şi am parcurs o distanţă de cîteva cvartale. Pe atunci, străzile erau noroioase, iar cvartalele, insule deasupra rigolelor, întregul oraş fiind extrem de întunecat în comparaţie cu ziua de azi. Luminile erau ca nişte faruri pe o mare neagră ca smoala. Deşi zorii se apropiau, numai ferestrele de fronton şi verandele înalte se desluşeau în beznă, iar pentru un muritor, străzile înguste găsite de mine erau extrem de întunecate. Sînt blestemat? Vin din partea diavolului? Firea mea e cea a unui diavol? mă întrebam iar şi iar. Dacă da, atunci de ce mă revolt împotriva acestui lucru, de ce tremur cînd Babette aruncă în mine cu lampa aprinsă, de ce sînt scîrbit cînd ucide Lestat? Ce am devenit cînd m-am transformat în vampir? Încotro să apuc? Şi, în tot acest timp, datorită faptului că dorinţa de moarte m-a făcut să-mi neglijez setea, aceasta a devenit şi mai puternică, venele devenind adevărate şuvoaie de durere în carnea mea; tîmplele îmi zvîcneau; pînă la urmă, n-am mai suportat. Sfîşiat de dorinţa de a nu face nimic — de a muri de foame, de a mă chinui cu gîndurile, pe de o parte şi decis să ucid, pe de alta — mă aflam pe o stradă pustie, cînd am auzit un copil plîngînd.

Era undeva înăuntru. M-am furişat pe lîngă ziduri, încercînd în obişnuita mea detaşare să înţeleg natura acelui plînset. Era un plîns de fată obosită, îndurerată şi îngrozitor de singură. Plîngea de mult timp, aşa că, în curînd, avea să se oprească din pricina oboselii. Mi-am strecurat mîna pe sub oblonul greu din lemn şi am tras pînă s-a desfăcut închizătoarea. Stătea în încăperea aceea întunecoasă, lîngă o femeie moartă de cîteva zile. Camera era plină de cufere şi pachete, de parcă un număr de oameni s-ar fi pregătit de plecare; dar mama zăcea pe jumătate îmbrăcată, cu trupul deja în descompunere şi nu mai era nimeni acolo în afară de copil. Au trecut cîteva clipe pînă m-a văzut şi atunci a început să-mi spună că trebuia să fac ceva să-i ajut mama. Avea cel mult cinci ani şi era foarte slabă, cu faţa pătată de murdărie şi lacrimi. M-a implorat să le ajut. Mi-a spus că trebuiau să se îmbarce pe un vapor înainte să vină molima; tatăl ei le aştepta. A început apoi să-şi zgîlţîie mama şi să plîngă în cel mai jalnic şi disperat mod; după aceea s-a uitat din nou la mine şi a izbucnit în plîns.

Trebuie să înţelegi că ardeam de dorinţa fizică de a bea. N-aş mai fi rezistat încă o zi fără să mă hrănesc. Dar existau cîteva alternative: şobolanii se găseau din belşug pe străzi, iar undeva în apropiere, se auzea un cîine urlînd. Aş fi putut să fug din cameră, dacă aş fi vrut, să mă hrănesc şi să mă întorc foarte repede. Dar întrebarea nu-mi dădea pace: Sînt blestemat? Dacă da, atunci de ce simt atîta milă faţă de ea, faţă de acel chip supt? De ce doresc să-i ating braţele mici şi moi, să o ţin pe genunchi aşa cum o şi fac, să o simt culcîndu-şi capul pe pieptul meu, cînd îi ating uşor părul mătăsos? De ce fac asta? Dacă sînt blestemat, trebuie să vreau s-o ucid, trebuie să vreau să fac din ea hrană pentru o existenţă blestemată, pentru că, fiind blestemat, trebuie s-o urăsc.

Şi, în timp ce astfel de gînduri îmi treceau prin minte, am văzut chipul lui Babette schimonosit de ură, cînd ţinuse lampa ca să o aprindă, l-am văzut pe Lestat în minte şi l-am urît şi m-am simţit, da, blestemat şi acela era iadul, aşa că, în clipa aceea, m-am aplecat şi mi-am înfipt dinţii în gîtul ei moale şi mic şi, auzindu-i ţipătul slab, i-am şoptit, chiar cînd simţeam sîngele fierbinte pe buze: „Nu durează decît o clipă şi pe urmă n-o să te mai doară.” Dar ea era legată de mine şi, în curînd, n-am mai fost în stare să spun nimic. De patru ani nu mai gustasem un om şi acum auzeam acel ritm teribil al inimii, şi ce inimă — nu de bărbat sau de animal, ci rapidă şi tenace de copil, bătînd din ce în ce mai tare, refuzînd să moară, bătînd ca un pumn micuţ într-o uşă, strigînd: „N-o să mor, n-o să mor, nu pot să mor, nu pot să mor…”. Cred că m-am ridicat în picioare, tot legat de ea, inima ei trăgînd-o pe a mea mai repede, fără speranţă să înceteze, sîngele proaspăt curgînd prea iute pentru mine; camera se învîrtea şi, fără să vreau, m-am uitat peste capul ei plecat, şi peste gura ei deshisă, la chipul mamei ei în întuneric; de sub pleoapele întredeschise, ochii ei mă fixau licărind de parcă ar fi fost vii! Am azvîrlit fetiţa, care a căzut ca o păpuşă dezarticulată. Luîndu-mi ochii îngrozit de la mamă şi dînd să fug, am zărit o siluetă familiară în dreptul ferestrei. Era Lestat, care s-a dat înapoi rîzînd şi a început să danseze în strada noroioasă. „Louis, Louis”, mă tachina el, aţintind spre mine un deget lung şi slab cît osul, da parcă ar fi vrut să spună că mă surprinsese în flagrant delict. După aceea a sărit pervazul, dîndu-mă la o parte şi a luat cadavrul femeii urît mirositor din pat, începînd să danseze cu ea.

— Dumnezeule mare! şopti băiatul.

— Da, şi mie îmi venea să spun acelaşi lucru, zise vampirul. S-a împiedicat de copil în timp ce o învîrtea pe mamă în cercuri largi, cîntînd în acelaşi timp, părul ei încîlcit i-a căzut pe ochi, capul i-a ţîşnit brusc pe spate şi un lichid negru a început să-i curgă din gură. A aruncat-o.

Eu am sărit pe geam şi am luat-o la fugă pe stradă, iar el alerga după mine. „Ti-e frică? Fetiţa trăieşte, Louis, ai lăsat-o respirînd. Să mă întorc s-o fac vampir? Am putea s-o folosim, Louis, şi gîndeşte-te la toate rochiţele frumoase pe care am putea să i le cumpărăm. Louis, aşteaptă, Louis, mă întorc dacă vrei ”. Aşa a alergat după mine tot drumul pînă la hotel, pe acoperişuri, unde speram să-l pierd, pînă cînd am sărit geamul înapoi în salon, închizîndu-l furios. S-a izbit în el, cu braţele întinse, ca o pasăre care încearcă să treacă prin geam şi a început să-l zgîlţîie. Îmi ieşisem cu totul din minţi. M-am învîrtit prin cameră căutînd o modalitate să-l omor. Mi-l închipuiam calcinat pe acoperişul de alături. Pînă la urmă, furia m-a orbit de tot, aşa încît, cînd a spart geamul, ne-am bătut aşa cum nu ne mai bătuserăm niciodată. Iadul m-a făcut să mă opresc, gîndul la iad, la noi doi ca două suflete în iad care se luptau cuprinse de ură. Mi-am pierdut încrederea, hotărîrea, forţa. Atunci m-am trezit la podea şi el, deasupra mea, mă privea cu ochii reci, deşi pieptul îi tresaltă. „Eşti un prost, Louis”, mi-a zis cu o voce calmă. Era atît de calm, încît m-a readus la realitatea. „Răsare soarele”, a spus el apoi şi pieptul continua să-i tresalte din cauza luptei, iar ochii i se îngustaseră cînd îşi aruncă privirea pe fereastră. Nu-l mai văzusem niciodată aşa. Lupta îl potolise; sau altceva o făcuse. „Intră în sicriu”, mi-a spus el atunci, fără cea mai mică urmă de furie. „Dar mîine seară… o să stăm de vorbă.” Eram destul de ameţit. Lestat să stea de vorbă! Nu-mi venea să cred. Niciodată nu stătusem de vorbă cu adevărat. Cred că ţi-am descris cu precizie certurile noastre, momentele de furie.

— Voia cu disperare banii şi casele tale, spuse băiatul. Sau poate se temea la fel de mult ca şi tine să rămînă singur?

— La lucrurile astea m-am gîndit şi eu. Mi-a trecut prin cap chiar că Lestat avea de gînd să mă omoare, într-un mod pe care nu-l cunoşteam. Pe atunci nu ştiam de ce mă trezeam în fiecare seară cînd mă trezeam, dacă era ceva automat cînd somnul acela al morţii mă părăsea şi de ce, uneori, acest lucru se întîmpla mai devreme decît alteori. Era unul din lucrurile pe care Lestat nu voia să mi le explice. Şi, adesea, el se trezea înaintea mea. Îmi era superior în toate, aşa cum ţi-am mai spus. În dimineaţa aceea am închis sicriul cu un fel de disperare.

Ar trebui să-ţi explic acum, totuşi, că închiderea sicriului e întotdeauna tulburătoare. E ca şi cum ţi s-ar face o anestezie pe masa de operaţie. Pînă şi o greşeală întîmplătoare din partea unui intrus ar putea să însemne moarte.

— Dar cum ar fi putut să te omoare? N-ar fi putut să te expună luminii, pentru că n-ar fi rezistat el însuşi.

— E adevărat, dar trezindu-se înaintea mea, ar fi putut să bată capacul în cuie. Sau să dea foc sicriului. Principalul era că nu ştiam ce ar fi putut să facă, ce-ar fi putut să ştie şi eu nu. Dar atunci nu era nimic de făcut şi, datorită gîndurilor legate de femeia şi fetiţa moarte şi datorită soarelui care răsărea, nu mai aveam putere să mă cert cu el, aşa că m-am culcat şi am avut nişte vise îngrozitoare.

— Visezi! spuse băiatul.

— Adesea, zise vampirul. Dar, uneori, îmi doresc să nu fi spus aşa. Pentru că, niciodată, ca muritor, n-am avut astfel de vise, atît de lungi şi de limpezi; şi nici asemenea coşmaruri încîlcite. La început, visele acestea mă absorbeau atît de mult, încît mă luptam din răsputeri să mă trezesc şi mă gîndeam la ele jumătate din noapte; ameţit de ele, adesea, căutam să le pricep. În multe privinţe, erau la fel de evazive ca cele ale muritorilor. De exemplu, l-am visat pe fratele meu, care era lîngă mine într-un stadiu între viaţă şi moarte, şi-mi cerea ajutorul. Adesea o visam pe Babette şi, tot adesea — aproape întotdeauna apărea în visele mele un pustiu imens, acel pustiu al nopţii pe care îl văzusem cînd fusesem blestemat de Babette, cum ţi-am spus. Era ca şi cum toate siluetele ar fi mers şi ar fi vorbit în căminul pustiit al sufletului meu blestemat. Nu-mi amintesc ce-am visat în ziua aceea, poate pentru că-mi aduc aminte prea bine ce am discutat cu Lestat seara următoare. Văd că aştepţi cu nerăbdare să afli.

Păi, aşa cum ţi-am mai spus, Lestat m-a uluit cu noul lui calm, cu atenţia lui. Dar cînd m-am trezit în seara aceea, nu mai era la fel, nu la început. În salon erau femei. Cîteva lumînări erau împrăştiate pe măsuţă şi pe bufetul sculptat, iar Lestat o ţinea pe după umeri pe una din femei şi o săruta. Ea era foarte beată şi foarte frumoasă, o păpuşă de femeie ameţită, al cărei păr cădea uşor pe umerii goi şi pe sînii parţial dezveliţi. Cealaltă femeie stătea la masă bînd dintr-un pahar de vin. Am văzut că mîncaseră toţi trei (Lestat prefăcîndu-se… ai fi surprins dacă ai auzi că oamenii nu observă că un vampir doar se preface că mănîncă), şi femeia de la masă era plictisită. Toate acestea m-au făcut să mă neliniştesc. Nu ştiam ce avea de gînd Lestat. Dacă intram în cameră, femeia şi-ar fi îndreptat atenţia asupra mea. Şi nu-mi puteam închipui ce s-ar mai fi întîmplat după aceea, doar că Lestat intenţiona să le ucidem pe amîndouă. Cea de pe canapea, de lîngă el, îl tachina deja în legătură cu sărutările lui, cu răceala şi lipsa dorinţei faţă de ea. Iar femeia de la masă urmărea totul cu nişte ochi negri, migdalaţi, care păreau plini de satisfacţie; cînd Lestat s-a ridicat şi s-a dus lîngă ea, atingîndu-i braţele goale, s-a înveselit. Aplecîndu-se să o sărute, m-a zărit prin deschizătura uşii. M-a fixat o clipă, după care a continuat să discute cu femeile. S-a aplecat şi a suflat în cîteva lumînări de pe masă. „E prea întuneric”, a zis femeia de pe canapea. „Lasă-ne în pace”, a spus cealaltă. Lestat s-a aşezat şi i-a făcut semn să se aşeze la el în braţe. Iar ea a făcut-o, petrecîndu-şi braţul stîng pe după gîtul lui şi, cu mîna dreaptă, dîndu-i pe spate părul blond. „Ai o piele rece ca gheaţa”, a spus ea, înfiorîndu-se uşor. „Nu întotdeauna”, a zis Lestat şi şi-a ascuns faţa în gîtul ei. Urmăream totul fascinat. Lestat era foarte deştept şi crud, dar nu mi-am dat seama cît de deştept era decît atunci, cînd l-am văzut înfigîndu-şi dinţii în carnea ei, apăsîndu-i gîtul cu degetul mare şi strîngînd-o cu celălalt braţ atît de tare, încît a băut pe săturate fără ca cealaltă să-şi dea seama de ceva. „Prietena ta nu rezistă vinului”, a zis el ridicîndu-se de pe scaun şi lăsînd-o pe femeia fără cunoştinţă acolo, cu braţele încrucişate sub obraz pe masă. „E o proastă”, a spus cealaltă, care se dusese la fereastră şi privea luminile. Pe atunci, New Orléans era un oraş cu clădiri joase, cum probabil că ştii. Şi, în asemenea nopţi senine ca aceea, felinarele de pe străzi se vedeau foarte frumos de la ferestrele înalte ale noului hotel spaniol; şi stelele păreau foarte aproape pe atunci deasupra acelor lumini slabe, aşa cum par cînd te afli pe mare. „Pot să-ţi încălzesc pielea aia rece mai bine decît ea.” S-a întors spre Lestat şi trebuie să mărturisesc că am răsuflat uşurat, dîndu-mi seama că el avea să se ocupe şi de ea. Dar el nu se gîndea la ceva atît de simplu. „Crezi?” a întrebat-o el, luînd-o de mînă, iar ea a exclamat: „Eşti cald.”

— Sîngele îl încălzise, spuse băiatul.

— Da, zise vampirul. După ce ucide, un vampir e la fel de cald ca tine acum.

După aceea, se uită la băiat şi zîmbi.

— Deci, cum îţi spuneam… Lestat îi ţinea mîna într-a lui, zicîndu-i că cealaltă îl încălzise. Chipul îi era îmbujorat, bineînţeles, foarte schimbat. A tras-o mai aproape şi ea l-a sărutat. Remarcînd printre hohotele de rîs că era un adevărat cuptor de pasiune. „Ah, dar preţul e foarte mare”, i-a zis el, prefăcîndu-se trist. „Drăguţa ta prietenă…” A ridicat din umeri. „Am epuizat-o.” S-a dat înapoi, ca pentru a o invita să se apropie de masă. Şi ea a făcut-o, arborînd un aer de superioritate. S-a aplecat să se uite la prietena ei, dar şi-a pierdut interesul — pînă cînd a văzut ceva. Era un şervet pe care căzuseră ultimele picături de sînge din rana de la gît. L-a luat, chinuindu-se, să-l vadă în întuneric. „Lasă-ţi părul pe spate”, a zis Lestat încet şi ea a aruncat şervetul indiferentă, desfăcîndu-şi părul, aşa încît acesta i s-a revărsat blond şi ondulat pe spate. „Moale”, a zis el, „atît de moale. Mi te închipui aşa, întinsă într-un pat din satin.” „Ce lucruri mai spui şi tu!” a zis ea şi i-a întors spatele în joacă. „Ştii ce fel de pat?” a întrebat-o el, iar ea a rîs şi a spus că al lui, îşi închipuia. S-a uitat în spate în timp ce el înainta şi, fără să-şi ia măcar o dată ochii de la ea, a împins uşor trupul prietenei ei aşa încît acesta a căzut de pe scaun, rămînînd pe podea cu ochii fixaţi în gol. Femeia a rămas cu gura căscată şi s-a depărtat repede de cadavru, fiind gata să răstoarne o măsuţă. Lumînarea a căzut şi s-a stins. „Stinge lumina… stinge lumina”, a zis Lestat încet şi apoi a prins-o în braţe ca pe o molie care se zbătea, înfigîndu-şi dinţii în ea.

— La ce te gîndeai în timp ce priveai? îl întrebă băiatul. Ai vrut să-l opreşti aşa cum ai vrut să-l împiedici să-l omoare pe Freniere?

— Nu, spuse vampirul. N-aş fi putut să-l opresc. Şi trebuie să înţelegi că ştiam că ucide oameni în fiecare noapte. Animalele nu-i dădeau nici o satisfacţie. La acestea apela doar cînd toate celelalte încercări eşuau, dar niciodată nu le prefera. Dacă am simţit vreun pic de milă pentru femeile acelea, era ascunsă adînc în propria-mi tulburare. Încă mai simţeam în piept bătăile inimii legate de dubla mea natură. Eram furios că Lestat înscenase totul pentru mine, aşteptînd să mă trezesc ca să le ucidă pe cele două femei şi m-am întrebat din nou dacă aş fi putut să mă desprind de el, simţind ura şi propria mea slăbiciune mai mult ca oricînd. Între timp, el le-a aşezat frumoasele cadavre la masă şi s-a apucat să aprindă toate lumînările, pînă cînd încăperea era luminată ca pentru o nuntă. „Intră, Louis”, a spus el. „Ţi-aş fi adus o parteneră, dar ştiu că-ţi place să ţi le alegi singur. Păcat că Mademoiselle Frénière preferă să azvîrle cu lămpi aprinse. Asta face ca petrecerea să lîncezească, nu crezi? Mai ales cînd te afli într-un hotel.” A aşezat-o pe fata cea blondă în aşa fel încît capul să-i cadă într-o parte, pe damascul în care era îmbrăcată speteaza scaunului, iar cea cu părul mai închis la culoare stătea cu bărbia lipită de piept, chiar deasupra sînilor; aceasta se albise şi trăsăturile chipului ei păreau deja rigide, de parcă ar fi făcut parte dintre acele femei a căror frumuseţe e creată de focul personalităţii. Dar cealaltă părea să doarmă şi nici măcar nu eram sigur că murise. Lestat făcuse două răni, una pe gît şi una deasupra sînului stîng şi sîngele curgea încă din amîndouă. Apoi i-a ridicat încheietura mîinii şi, după ce i-a tăiat-o cu un cuţit, a umplut două pahare şi m-a invitat să iau loc.

„O să te părăsesc”, i-am zis eu imediat. „Voiam să-ţi spun asta.”

„Bănuiam”, a răspuns el, rezemîndu-se de spetează, „şi mai bănuiam, de asemenea, că o să faci un anunţ pompos, că o să-mi spui ce monstru, ce criminal vulgar sînt.”

„Nu te judec în nici un fel. Nu mă interesezi, în prezent nu mă interesează decît propria mea fire şi am ajuns să cred că nu e cazul să mă aştept să-mi spui adevărul în legătură cu asta. Tu foloseşti cunoştinţele pentru puterea personală”, i-am spus eu şi bănuiesc că, aşa cum fac mulţi oameni cînd spun astfel de lucruri, nu mă uitam la el, ci îmi ascultam propriile cuvinte. Dar apoi i-am văzut chipul din nou ca atunci cînd spusese că aveam să stăm de vorbă. Mă asculta. Deodată n-am mai ştiut ce să spun. Simţeam distanţa dintre noi la fel de dureros ca întotdeauna. „De ce ai devenit vampir?” l-am întrebat eu brusc. „Şi de ce vampirul care eşti? Răzbunător şi bucuros să iei vieţile oamenilor, chiar şi atunci cînd nu ai nevoie. Fata asta… de ce ai omorît-o cînd una ar fi fost de ajuns? Şi de ce ai înspăimîntat-o atît, înainte s-o ucizi? Şi de ce ai aşezat-o în acea poziţie grotescă, de parcă ai ispiti zeii să te lovească pentru blasfemia ta?” Toate acestea le asculta fără să spună nimic şi, în timpul pauzei care a urmat, m-am simţit din nou încurcat. Ochii lui Lestat erau mari şi gînditori; îi mai văzusem astfel, dar nu-mi aminteam cînd, cu siguranţă nu cînd vorbise cu mine.

„Ce crezi că e un vampir?” m-a întrebat cu un glas sincer.

„Nu pretind că aş şti. Tu pretinzi asta. Ce este?” l-am întrebat, dar el n-a răspuns nimic, ca şi cum ar fi simţit lipsa de sinceritate, sfidarea. Mă privea nemişcat, iar eu am spus: „Ştiu că, după ce o să te părăsesc, o să încerc să aflu. O să călătoresc prin toată lumea, dacă va fi nevoie, ca să găsesc alţi vampiri. Ştiu că trebuie să existe; nu-mi dau seama de ce n-ar exista în număr mare. Şi sînt convins că voi găsi vampiri care vor avea mai multe în comun cu mine decît avem noi doi. Vampiri care înţeleg cunoaşterea la fel ca mine şi care şi-au folosit natura superioară de vampiri ca să afle secrete la care tu nici măcar nu visezi. Dacă nu mi-ai spus tot, o să aflu singur sau de la ei cînd o să-i găsesc.”

A clătinat din cap. „Louis!” a spus. „Tu eşti îndrăgostit de natura ta umană! Cauţi fantome ale propriului tău eu. Freniere, sora lui… astea sînt imagini a ceea ce ai fost şi încă tînjeşti să mai fii. În idila ta cu viaţa de muritor, eşti mort pentru natura ta de vampir!”

Am obiectat imediat. „Natura de vampir a fost cea mai mare aventură a vieţii mele; tot ce s-a întîmplat înainte e ca în ceaţă, neclar; am trecut prin viaţa de muritor ca un orb care orbecăie de la un obiect solid la altul. Abia cînd am devenit vampir, am respectat pentru prima oară tot ce înseamnă viaţa. Pînă atunci nu văzusem nici o fiinţă omenească vie, pulsînd; n-am ştiut ce e viaţa decît cînd aceasta a ţîşnit ca un şuvoi pe buzele şi mîinile mele!” M-am trezit uitîndu-mă la cele două femei, cea brunetă căpătase o nuanţă albăstruie îngrozitoare. Blonda respira. „Nu e moartă!” i-am spus eu deodată.

„Ştiu. Las-o în pace”, a zis el şi, ridicîndu-i încheietura mîinii, i-a făcut o altă crestătură lîngă cealaltă care se cicatriza şi şi-a umplut paharul. „Tot ce spui are sens”, mi-a zis el apoi, sorbind din pahar. „Eşti inteligent. Eu n-am fost niciodată. Tot ce-am învăţat am prins ascultîndu-i pe alţii, nu din cărţi. N-am mers la şcoală cît ar fi trebuit. Dar nu sînt prost şi trebuie să mă asculţi pentru că eşti în pericol. Nu-ţi cunoşti natura de vampir. Eşti ca un adult care, privind înapoi spre copilărie, îşi dă seama că n-a apreciat-o niciodată. Nu poţi, ca bărbat, să te întorci la grădiniţă ca să te joci şi să ceri dragoste şi grijă numai pentru că acum le cunoşti valoarea. Asta se întîmplă cu tine şi cu natura muritorilor. Ai renunţat la ea. Nu te mai uiţi „printr-un geam, posomorît”. Dar nici nu poţi să vezi lumea căldurii umane cu noii tăi ochi.”

„Ştiu prea bine!” am spus eu. „Dar ce e natura asta a noastră? Dacă pot să trăiesc din sîngele animalelor, de ce să n-o fac, în loc să aduc nefericire şi moarte oamenilor?”

„Îţi aduce fericire?” m-a întrebat el. „Hoinăreşti prin noapte, hrănindu-te cu şobolani ca un sărăntoc şi pe urmă dai tîrcoale ferestrei lui Babette, plin de grijă şi, totuşi, neputincios, la fel ca zeiţa care îl privea pe Endymion noaptea în somn, neputînd să-l aibă. Şi, chiar dacă ai putea s-o ţii în braţe şi ea să se uite la tine fără groază şi dezgust, ce-ai face? Ai urmări-o cîţiva ani scurţi cum îndură fiecare ceas al vieţii de muritoare, pînă cînd va muri sub ochii tăi? Asta îţi aduce fericire? E o nebunie, Louis. E zadarnic. Ceea ce te aşteaptă cu adevărat e natura de vampir, adică uciderea. Căci îţi garantez că, dacă ai ieşi pe stradă în noaptea asta şi ai ataca o femeie la fel de bogată şi frumoasă ca Babette, sugîndu-i sîngele pînă ţi s-ar prăbuşi la picioare, n-ai mai dori atît de mult să-i vezi profilul în lumina lumînării şi nici n-ai mai asculta la fereastră sunetul vocii ei. Ai fi umplut, Louis, aşa cum eşti menit să fii, cu toată viaţa pe care ai putea-o suporta; şi după aceea, ţi-ar fi foame de acelaşi lucru, iar şi iar. Roşul din paharul ăsta ar fi la fel de roşu; trandafirii de pe tapet ar fi la fel de delicat desenaţi. Şi ai vedea luna la fel, ca şi flacăra lumînării. Şi, cu aceeaşi sensibilitate a ta, ai vedea moartea în toată splendoarea ei şi viaţa aşa cum e cunoscută doar în pragul morţii. Nu înţelegi, Louis? Tu singur dintre toate fiinţele poţi să vezi moartea astfel şi să rămîi nepedepsit. Tu… singur… sub luna care răsare… poţi să loveşti ca mîna Domnului!”

S-a lăsat pe spate şi şi-a golit paharul, în timp ce se uita la femeia inconştientă. Pieptul acesteia tresălta, iar sprîncenele i se încruntau de parcă ar fi fost gata să se trezească. Un geamăt îi scăpă de pe buze. Nu-mi mai vorbise niciodată aşa şi nici nu-l crezusem în stare să o facă. „Vampirii sînt ucigaşi”, a spus el apoi. „Vietăţi de pradă, ai căror ochi atotvăzători sînt meniţi să le ofere detaşare. Capacitatea de a vedea o viaţă omenească în totalitatea ei, nu cu o părere de rău sentimentală, ci cu satisfacţia tulburătoare de a fi capătul acelei vieţi, de a-ţi aduce contribuţia la planul divin.”

„Aşa vezi tu lucrurile!” am protestat eu. Fata a gemut din nou; chipul îi era foarte alb. Îşi rotea capul într-o parte şi în alta pe spătarul scaunului.

„Aşa stau lucrurile”, mi-a spus el. „Vorbeşti de găsirea altor vampiri! Vampirii sînt ucigaşi! N-au nevoie de tine sau de sensibilitatea ta! Or să te vadă apărînd cu mult înainte să-i vezi tu pe ei şi or să-ţi descopere slăbiciunea; neîncrezîndu-se în tine, vor căuta să te omoare. Ar căuta să te omoare chiar şi dacă ai fi ca mine, pentru că ei sînt vietăţi de pradă singuratice, care nu caută tovărăşie mai mult decît tigrii din junglă. Sînt geloşi pe secretul şi pe teritoriul lor; iar dacă o să găseşti mai mulţi la un loc, să ştii că e doar pentru siguranţă şi unii sînt sclavii altora, aşa cum eşti tu pentru mine.”

„Nu sînt sclavul tău”, i-am spus eu, dar chiar în clipa în care vorbeam, mi-am dat seama că tot timpul fusesem sclavul lui.

„Aşa creşte numărul vampirilor… prin sclavie. Cum altfel?” a întrebat el, după care a luat din nou mîna fetei şi aceasta a scos un ţipăt în clipa în care cuţitul a tăiat. A deschis ochii încet, în timp ce el îi ţinea încheietura deasupra paharului. A clipit de cîteva ori, chinuindu-se să ţină ochii deschişi. Parcă un văl îi acoperea privirea. „Eşti obosită, nu?” a întrebat-o el, iar ea îl privea ca şi cum nu l-ar fi văzut. „Obosită!” a zis el, aplecîndu-se şi privind-o în ochi. „Vrei să dormi.” „Da…” a gemut ea stins. El a luat-o atunci în braţe şi a dus-o în dormitor. Sicriele noastre se aflau pe covor, lîngă perete; patul avea un baldachin din catifea. Lestat n-a aşezat-o, însă, pe pat, ci în sicriul lui. „Ce faci?” l-am întrebat eu din prag. Fata privea în jur ca un copil speriat. „Nu…” gemea ea. Apoi, cînd el a închis capacul, a început să ţipe şi a continuat să ţipe în interiorul sicriului.

„De ce faci asta, Lestat?” l-am întrebat eu.

„Îmi place s-o fac”, a zis el. „Îmi place foarte mult”. S-a uitat la mine. „Nu zic că trebuie să-ţi placă şi ţie. Concentrează-ţi gusturile de estet asupra altor lucruri mai pure. Ucide repede dacă vrei, dar fă-o! Învaţă că eşti un ucigaş! Ah!” a exclamat el, ridicînd braţele dezgustat. Fata încetase să mai ţipe. Atunci el a tras un scaun cu picioarele curbate lîngă sicriu şi, aşezîndu-se picior peste picior, şi-a aţintit privirea asupra capacului. Sicriul lui era vopsit în negru lăcuit, nu o cutie dreptunghiulară simplă ca acelea din ziua de azi, dar îngustat la ambele capete şi mai lat în partea în care mortul se presupune a sta cu braţele încrucişate pe piept. Sugera forma unui corp omenesc. S-a deschis şi fata s-a ridicat în capul oaselor, uluită, cu ochii mari, iar buzele vineţii îi tremurau. „Întinde-te, iubito!” i-a spus el, împingînd-o la loc, iar ea s-a întins, aproape isterică, privindu-l fix. „Eşti moartă, iubito”, i-a zis el şi ea a început să ţipe, răsucindu-se cu disperare în sicriu, ca un peşte, ca şi cum ar fi putut să scape prin părţile sau prin fundul coşciugului. „E un coşciug, un coşciug!” striga ea. „Lasă-mă să ies.”

„Dar, pînă la urmă, toţi trebuie să ajungem în coşciug”, i-a spus el. „Stai liniştită, iubito. Ăsta e sicriul tău. Majoritatea dintre noi nu ajungem să ştim cum e. Tu ştii!” i-a mai spus el. Nu-mi dădeam seama dacă ea asculta sau nu, sau dacă se agita numai. Dar m-a văzut în prag şi atunci s-a potolit, uitîndu-se cînd la Lestat, cînd la mine. „Ajută-mă!” mi-a spus ea atunci. Lestat s-a uitat la mine. „Mă aşteptam să simţi lucrurile astea instinctiv, ca mine”, mi-a spus el. „Cînd ţi-am dat prima victimă, am crezut că o să ţi se deschidă apetitul pentru alta şi alta, că o să te repezi la fiecare viaţă omenească ca la o ceaşcă plină, aşa cum am făcut eu. Dar tu n-ai făcut-o. Şi, tot timpul ăsta, bănuiesc că m-am abţinut să te corectez, pentru că erai mai bun slab. Te vedeam jucîndu-te de-a umbra prin noapte, privind ploaia şi-mi spuneam: E uşor de manevrat, e simplu. Dar tu eşti slab, Louis. Eşti naiv. Faţă de vampiri, şi acum şi faţă de oameni. Chestia asta cu Babette ne-a pus în pericol pe amîndoi. De parcă ai vrea să fim distruşi amîndoi.”

„Nu suport să văd ce faci”, i-am spus eu, întorcîndu-i spatele. Simţeam privirea fetei arzîndu-mi pielea. A stat întinsă tot timpul cît a vorbit el, uitîndu-se la mine.

„Ba suporţi!” a zis el. „Te-am văzut azi-noapte cu copilul ăla. Eşti vampir, ca şi mine!” S-a ridicat şi a venit spre mine, dar fata s-a mişcat din nou şi el s-a întors să o împingă la loc. „Crezi că ar trebui s-o facem vampir? Să ne împărţim vieţile cu ea?” m-a întrebat el şi imediat am spus: „Nu!”

„De ce, pentru că nu-i decît o tîrfă?” m-a întrebat el. „Şi încă al naibii de costisitoare”, a adăugat.

„Poate să mai trăiască? Sau a pierdut deja prea mult sînge?”

„Emoţionant!” a zis el. „Nu mai poate să trăiască.”

„Atunci omoar-o.”

Ea a început să ţipe. Lestat stătea nemişcat. M-am întors. El zîmbea şi fata îşi ascunsese faţa în satin, suspinînd. Îşi pierduse minţile aproape cu desăvîrşire; plîngea şi se ruga. Se ruga la Sfînta Fecioară să o salveze, acoperindu-şi faţa cu mîinile, apoi punîndu-şi-le în cap, mînjind părul şi satinul cu sîngele care îi curgea din încheietură. M-am aplecat deasupra sicriului. Era, într-adevăr, pe moarte; ochii îi ardeau, dar pielea din jurul lor devenise deja albăstruie şi ea a zîmbit. „N-o să mă laşi să mor, nu?” a şoptit. „O să mă salvezi.” Lestat a venit şi i-a luat încheietura mîinii. „Dar e prea tîrziu, iubito”, i-a spus el. „Uită-te la încheietură, la sîn”. Apoi i-a atins rana de la gît. Ea şi-a dus mîinile la gît şi a icnit, scoţînd un ţipăt strangulat. M-am uitat la Lestat. Nu pricepeam de ce făcea asta. Faţa îi era la fel de netedă cum e a mea acum, mai însufleţită din cauza sîngelui, dar rece şi lipsită de emoţie. Nu rînjea ca un ticălos, nici nu se bucura de suferinţa ei ca şi cum cruzimea l-ar fi hrănit, ci pur şi simplu o privea. „N-am vrut niciodată să fiu rea”, spunea ea plîngînd. „Am făcut doar ce a trebuit să fac. N-o să laşi să mi se întîmple aşa ceva. O să-mi dai drumul. Nu se poate să mor aşa, nu se poate!” Suspina uscat şi stins. „O să-mi dai drumul. Trebuie să mă duc la preot. O să-mi dai drumul.”

„Prietenul meu e preot”, a zis Lestat zîmbind, de parcă s-ar fi gîndit la o glumă. „Asta e înmormîntarea ta, scumpo. Ai fost la o petrecere şi ai murit. Dar Dumnezeu ţi-a mai acordat o şansă de a fi iertată. Nu înţelegi? Spune-mi care-ţi sînt păcatele.” La început, ea a scuturat din cap, după care s-a uitat din nou la mine cu ochi rugători.

„E adevărat?” a şoptit ea. „Eh, presupun că nu te căieşti, draga mea”, a zis Lestat. „Va trebui să închid capacul!”

„Încetează, Lestat!” i-am strigat eu. Fata a început să ţipe din nou şi nu mai suportam. M-am aplecat spre ea şi i-am luat mîna. „Nu-mi amintesc păcatele”, a zis ea exact cînd mă uitam la încheietura ei, hotărît s-o ucid. „Nici nu trebuie să încerci. Doar spune-i lui Dumnezeu că-ţi pare rău”, i-am zis eu. „Pe urmă o să mori şi totul o să se termine.” Ea s-a întins şi a închis ochii. Mi-am înfipt dinţii în încheietura ei şi am început să sug. S-a mişcat doar o dată, ca şi cum ar fi visat, şi a rostit un nume; apoi, cînd am simţut că inima îi ajunge la acea încetineală hipnotică, m-am dat la o parte, ameţit, zăpăcit pe moment, şi m-am prins de tocul uşii. O vedeam ca într-un vis. Cu coada ochiului zăream lumînările licărind. Ea era complet nemişcată şi Lestat stătea calm, lîngă ea, ca un individ îndoliat. Pe chipul lui nu se citea nimic. „Louis”, mi-a spus el. „Nu înţelegi? Doar atunci cînd o să poţi să faci asta în fiecare noapte a vieţii tale o să-ţi găseşti liniştea. Nu există altă soluţie. Asta însă înseamnă totul!” Glasul îi era aproape tandru. Apoi s-a ridicat şi şi-a aşezat mîinile pe umerii mei. M-am dus în salon, fugind de atingerea lui, dar nu într-atît de hotărît încît să-l resping. „Vino cu mine pe străzi. E tîrziu. N-ai băut destul. Dă-mi voie să-ţi arăt ce eşti. Zău! Iartă-mă dacă am procedat greşit, dacă am lăsat prea mult pe seama naturii. Vino!”

„Nu suport, Lestat”, i-am spus. „Ţi-ai ales greşit tovarăşul.”

„Bine, Louis, dar nici măcar n-ai încercat!”

Vampirul tăcu. Îl studia pe băiat. Iar acesta, uluit, nu spuse nimic.

— Era adevărat ce spusese. Nu băusem destul; şi, zguduit din cauza fetei, l-am lăsat să mă scoată din hotel pe scara din spate. Oamenii se întorceau de la sala de dans de pe strada Condé şi era aglomeraţie. Se dădeau petreceri la hoteluri, iar familiile de plantatori care veniseră în oraş erau numeroase şi ne-am strecurat printre ei ca într-un coşmar. Agonia mea era insuportabilă. De cînd fusesem un om normal nu mai simţisem o asemenea durere mintală. Asta se întîmpla pentru că toate vorbele lui Lestat însemnau ceva pentru mine. Îmi găseam liniştea numai cînd ucideam, doar în clipa aceea; şi nu aveam nici o îndoială că uciderea a altceva decît a unei fiinţe omeneşti nu-mi provoca decît o vagă dorinţă, nemulţumirea care mă adusese aproape de oameni, să le observ vieţile prin geam. Nu eram vampir. Şi, în durerea mea, mă întrebam iraţional, ca un copil: N-aş putea să mă întorc de unde am plecat? N-aş putea să fiu un om din nou? Chiar şi atunci cînd sîngele acelei fete era cald în mine şi simţeam acea tulburare şi forţă fizică, îmi puneam întrebarea asta. Chipurile oamenilor treceau pe lîngă mine ca nişte flăcări de lumînări care dansau noaptea pe valuri întunecate. Mă cufundam în întuneric. Mă săturasem să tînjesc. Mă învîrteam pe stradă şi mă uitam la stele, gîndindu-mă: Da, e adevărat. Ştiu că ceea ce spune e adevărat, că atunci cînd ucid nu mai tînjesc; nu suport adevărul ăsta, nu-l suport.

Deodată, a urmat unul din acele momente minunate. Strada era învăluită în tăcere. Ne îndepărtasem de partea principală a vechiului oraş şi ne aflam lîngă ruine. Nu se vedea nici o lumină, doar un foc într-o fereastră, şi nu se auzeau decît nişte rîsete în depărtare. Acolo însă nu era nimeni. Nu era nimeni lîngă noi. Am simţit deodată briza dinspre fluviu aerul fierbinte al nopţii ridicîndu-se şi pe Lestat lîngă mine, atît de nemişcat, încît părea o stană de piatră. Pe deasupra şirului lung şi jos de acoperişuri se zăreau formele masive ale stejarilor, care se legănau şi scoteau o mulţime de sunete sub stelele apropiate. Pe moment, durerea a dispărut; zăpăceala, la fel. Am închis ochii şi am auzit vîntul şi apa fluviului care curgea cu repeziciune. Era de ajuns pentru un singur moment. Ştiam că n-o să dureze, că va dispărea asemeni unui lucru smuls din braţele mele şi că eu mă voi duce, mai singur şi disperat decît orice altă făptură de pe pămînt, să-l aduc înapoi. Apoi, o voce de lîngă mine a răsunat adînc în sunetul nopţii, ca o bătaie de tobă cînd momentul a luat sfîrşit, spunînd: „Fă ce-ţi dictează firea.” Şi momentul a dispărut. Am rămas cu fata din salonul de la hotel, ameţit şi dispus să accept orice sugestie. Am încuviinţat şi Lestat a făcut la fel. „Durerea e îngrozitoare”, a zis el. „O simţi ca nimeni altul pentru că eşti vampir. Nu vrei să continue?”

„Nu”, i-am răspuns. „O să mă simt aşa cum m-am simţit cu ea, legat de ea şi lipsit de greutate, prins ca într-un dans.”

„Asta şi chiar mai mult”. Mi-a strîns mîna. „Nu fugi, vino cu mine.”

M-a condus repede pe stradă, întorcîndu-se de fiecare dată cînd ezitam, întinzîndu-mi mîna, cu un zîmbet pe buze, iar prezenţa lui mi se părea la fel de minunată ca în seara cînd a apărut în viaţa mea de muritor şi mi-a spus că vom fi vampiri. „Răul e un punct de vedere”, a şoptit el acum. „Sîntem nemuritori. Şi ne aşteaptă festinuri bogate, pe care conştiinţa nu le poate aprecia şi pe care muritorii nu le pot cunoaşte fără regret. Dumnezeu ucide şi la fel vom face şi noi; El îi ia în egală măsură pe bogaţi şi pe săraci şi la fel o să facem şi noi; pentru că nu mai există făpturi ca noi pe pămînt, nimeni nu seamănă cu El mai mult decît noi, îngeri negri neîngrădiţi în limitele urît mirositoare ale iadului, ci colindînd pe pămîntul Lui şi în toate regatele acestuia. Vreau un copil în seara asta. Sînt ca o mamă… vreau un copil!”

Ar fi trebuit să ştiu ce voia să spună. N-am ştiut. Mă fermecase, mă vrăjise. Proceda ca atunci cînd fusesem muritor; mă ghida. „Durerea ta va lua sfîrşit”, a zis el.

Am ajuns pe o stradă cu ferestre luminate. Era o zonă de pensiuni pentru marinari şi pescari. Am intrat pe o uşă îngustă şi apoi, după ce am ajuns pe un coridor din piatră unde îmi auzeam răsuflarea ca o adiere de vînt, el s-a furişat pe lîngă perete, pînă cînd umbra lui a ţîşnit în lumina unei uşi, alături de cea a altui bărbat şi amîndoi stăteau cu capetele plecate, şoaptele lor semănînd cu foşnetul unor frunze uscate. „Ce este?” l-am întrebat eu cînd s-a întors, temîndu-mă deodată că entuziasmul avea să mă părăsească. Am revăzut acel peisaj de coşmar pe care-l văzusem cînd am stat de vorbă cu Babette; simţeam frigul singurătăţii şi al vinovăţiei. „E acolo!” a zis el. „Rănita. Fetiţa ta.”

„Ce tot spui, despre ce vorbeşti?”

„Ai salvat-o”, a şoptit el. „Ştiam eu. Ai lăsat geamul deschis şi oamenii care au trecut pe stradă au adus-o aici.”

„Copilul. Fetiţa!” am îngăimat eu, dar el mă trăgea deja în încăpere, şi ne-am oprit în capătul unui şir lung de paturi din lemn, în fiecare aflîndu-se cîte un copil sub o pătură albă îngustă, iar în celălalt capăt, unde o infirmieră stătea aplecată asupra unui birou mic, ardea o lumînare. Am pornit pe culoarul dintre şirurile de paturi. „Copii înfometaţi, orfani”, a zis el. „Copii bolnavi şi cu febră.” M-am oprit. Am văzut-o pe fetiţă în pat. Apoi bărbatul a venit şi a început să vorbească în şoaptă cu Lestat; cîtă grijă pentru micuţii care dormeau. Cineva plîngea într-o altă cameră. Infirmiera s-a ridicat şi a plecat grăbită. Doctorul s-a aplecat şi a înfăşurat copilul în pătură. Lestat scosese bani din buzunar şi i-a pus pe pat. Doctorul zicea că se bucura foarte mult că venisem după ea, că majoritatea copiilor de acolo erau orfani; veneau cu vapoarele, unii dintre ei fiind prea mici ca să poată spune care cadavru era al mamei. Credea că Lestat era tatăl fetiţei.

Peste cîteva clipe, Lestat alerga pe străzi cu ea, pătura albă contrastînd cu haina şi pelerina lui negre; în ciuda vederii mele foarte bune, în timp ce fugeam după el, mi se părea uneori că pătura plutea în întuneric fără să o ţină nimeni, o formă mişcătoare călătorind pe aripile vîntului, ca o frunză ridicată în picioare şi împinsă pe o alee, încercînd în tot acest timp să se înalţe. L-am prins din urmă cînd ne-am apropiat de felinarele de lîngă Place d’Armes. Fetiţa zăcea palidă pe umărul lui, cu obrajii încă plini ca nişte prune, deşi era suptă şi pe moarte. A deschis ochii sau mai degrabă, pleoapele i s-au ridicat şi, sub genele lungi şi ondulate, am zărit o licărire albicioasă. „Lestat, ce faci? Unde o duci?” l-am întrebat eu. Dar ştiam prea bine. Se îndrepta spre hotel, avînd de gînd să o ducă în camera noastră.

Cadavrele erau exact cum le lăsaserăm, unul întins în coşciug, ca şi cum un angajat de la pompe funebre s-ar fi ocupat deja de el, iar celălalt pe scaun, la masă. Lestat a trecut repede pe lîngă ele, ca şi cum nici nu le-ar fi văzut, în timp ce eu îl priveam fascinat. Lumînările arseseră toate, singura lumină fiind acum cea a lunii şi a felinarelor de pe stradă. Îi vedeam profilul îngheţat şi strălucitor, cînd aşeza fetiţa pe pernă. „Vino, Louis, nu te-ai hrănit destul, ştiu asta”, mi-a spus el cu aceeaşi voce calmă şi convingătoare pe care o folosise cu pricepere toată seara, îmi ţinea mîna într-a lui, care era caldă şi puternică. „Uită-te la ea, Louis, cît de dolofană şi dulce pare, de parcă nici moartea nu-i poate răpi prospeţimea; dorinţa de a trăi e prea puternică! Ar putea să facă o sculptură din buzele ei mici şi din mîinile rotunde, dar n-o poate stinge! Adu-ţi aminte cum ai dorit-o cînd ai văzut-o în camera aia.” I-am rezistat. Nu voiam s-o omor. Nu vrusesem s-o fac nici cu o seară în urmă. Apoi, deodată, mi-am amintit două lucruri contradictorii şi am simţit ca o sfîşiere dureroasă; mi-am amintit bătăile puternice ale inimii ei contopite cu cele ale inimii mele şi tînjeam după ele, tînjeam atît de mult, încît i-am întors spatele şi aş fi fugit din cameră, dacă Lestat nu m-ar fi ţinut zdravăn; şi mi-am mai amintit de chipul mamei ei, şi de clipa aceea de groază cînd dădusem drumul fetiţei şi el intrase în încăpere. Dar acum nu-şi bătea joc de mine; mă zăpăcea. „O vrei, Louis. Înţelege că, după ce o s-o ai, o să poţi avea pe oricine doreşti. Ai vrut-o şi aseară, dar te-ai lăsat copleşit de slăbiciune şi de aceea nu e moartă.” Simţeam că tot ce spunea era adevărat. Simţeam din nou acel extaz de a fi unit cu ea, de a-i simţi inimioara bătînd încontinuu. „E prea puternică pentru mine… inima ei nu vrea să cedeze”. i-am spus eu. „E chiar atît de puternică?” a întrebat el zîmbind şi m-a tras mai aproape. „Ia-o Louis, ştiu c-o vrei.” Şi o voiam. M-am apropiat de pat şi doar am privit-o. Pieptul abia i se mişca şi o mînuţă îi era încurcată prin părul lung şi auriu. Nu suportam să mă mai uit la ea, dorind să nu moară şi, în acelaşi timp, dorind-o; cu cît o priveam mai mult, cu atît îi puteam gusta pielea, îmi simţeam braţul strecurat pe sub ea, trăgînd-o spre mine, atingîndu-i gîtul moale. Moale, moale, aşa era, atît de moale. Încercam să-mi spun că era mai bine pentru ea dacă murea — altfel ce s-ar fi ales de ea? — dar acestea erau gînduri mincinoase. O voiam! Aşa că am luat-o în braţe şi am ţinut-o cu obrazul încins lipit de al meu, cu părul căzîndu-i peste încheieturile mele şi atingîndu-mi uşor genele, parfumul dulce al unui copil puternic şi pulsînd în ciuda bolii şi a morţii. A gemut, s-a mişcat uşor în somn şi asta a fost mai mult decît puteam îndura. Trebuia s-o ucid înainte să se trezească şi să-şi dea seama. Mi-am înfipt dinţii în gîtul ei şi l-am auzit pe Lestat spunîndu-mi cu un glas ciudat: „Doar o rană mică. E un gît mic.” Şi eu l-am ascultat.

N-o să-ţi spun iarăşi cum a fost, ci doar că m-a captivat exact ca prima dată, aşa cum e întotdeauna cînd ucizi, chiar mai mult, altfel încît genunchii mi-au cedat şi, pe jumătate întins în pat, sugeam simţindu-i bătăile inimii care nu voiau să încetinească şi să se oprească. Şi, dintr-o dată, în timp ce eu continuam, instinctul din mine aşteptînd, aşteptînd încetinirea aceea care însemna moarte, Lestat m-a tras brusc de lîngă ea. „Dar nu e moartă”, am şoptit eu. Totul însă se terminase. Mobila din cameră a început să se desluşească în întuneric. Am rămas uluit, privind-o, prea slăbit ca să fac vreo mişcare, legănîndu-mi capul pe tăblia patului şi apăsînd cu mîinile cuvertura de catifea. Lestat a ridicat-o, vorbindu-i, rostind un nume. „Claudia, Claudia, ascultă-mă, trezeşte-te, Claudia.” A scos-o apoi din dormitor, ducînd-o în salon şi vorbea atît de încet, încît abia îl auzeam. „Eşti bolnavă, mă auzi? Trebuie să faci ce-ţi spun, ca să te faci bine.” Atunci, în pauza care a urmat, mi-am venit în fire. Mi-am dat seama ce făcea, că îşi tăiase încheietura mîinii şi i-o oferise ca să bea. „Aşa, scumpa mea, mai mult”, îi spunea el. „Trebuie să bei ca să te faci bine.”

„Blestemat să fii!” am strigat şi el m-a privit cu nişte ochi arzători. Stătea pe canapea, ţinînd-o lipită de încheietură. I-am văzut mîna albă strîngîndu-i mîneca şi am observat că pieptul lui tresaltă agitat pentru a trage aer şi niciodată nu-i văzusem chipul atît de schimonosit. A scos un geamăt şi i-a şoptit din nou să continue; cînd am făcut o mişcare în prag, mi-a aruncat o privire ucigătoare, spunînd parcă: „Te omor!”

„De ce, Lestat?” l-am întrebat eu în şoaptă. Acum încerca să o dea la o parte, dar ea nu voia. Cu degetele împletite pe după degetele şi braţul lui, ţinea încheietura la gură şi scotea un sunet ca un mîrîit. „Gata, gata!” i-a spus el. Era evident că îl durea. S-a desprins de ea şi a apucat-o de umeri cu ambele mîini. Ea încerca disperată să ajungă la încheietura lui cu dinţii, dar nu putea; apoi s-a uitat la el cu cea mai inocentă nedumerire. El s-a dat înapoi, întinzînd mîna ca ea să nu se mişte, după care şi-a pus o batistă pe încheietură şi, depărtîndu-se de ea, s-a dus spre cordonul clopoţelului de care a tras, continînd să-şi ţină privirea aţintită asupra ei.

„Ce-ai făcut, Lestat?” l-am întrebat. „Ce-ai făcut?” am repetat eu uitîndu-mă la ea. Stătea liniştită, refăcută, plină de viaţă, fără urmă de paloare sau slăbiciune, cu picioarele întinse pe damasc, iar rochiţa albă şi subţire ca a unui înger îi scotea în evidenţă trupul micuţ. Se uita la Lestat. „Nu eu”, i-a spus el, „niciodată de acum înainte, înţelegi? Dar o să-ţi arăt ce să faci!” Cînd am încercat să-l fac să se uite la mine şi să-mi răspundă la întrebare, m-a lovit atît de tare cu braţul încît m-a izbit de perete. Cineva a bătut la uşă. Ştiam ce vrea să facă. Am încercat din nou să-l opresc, dar s-a întors atît de repede, încît nici nu l-am văzut cînd m-a lovit. Cînd l-am zărit din nou, eram trîntit pe scaun şi el deschidea uşa. „Da, intră, te rog, a avut loc un accident”, i-a spus el băiatului sclav, după care, închizînd uşa, l-a atacat din spate, aşa încît băiatul habar n-a avut ce i se întîmplă. În timp ce îngenunchea lîngă trupul lui, bînd, i-a făcut semn fetiţei, care s-a dat jos de pe canapea şi s-a aşezat în genunchi, luînd încheietura oferită şi dînd repede la o parte manşeta cămăşii. Mai întîi a ros, de parcă ar fi vrut să-i devoreze carnea, dar apoi Lestat i-a arătat ce să facă. S-a dat la o parte, lăsîndu-i ei restul, urmărind cu atenţie pieptul băiatului, aşa încît atunci cînd a venit momentul, s-a aplecat şi i-a spus: „Gata, moare… Nu trebuie să mai bei după ce se opreşte inima, altfel o să-ţi fie iarăşi rău şi poţi să mori şi tu. Înţelegi?” Dar ea se săturase şi s-a aşezat lîngă el, stînd amîndoi pe podea, cu spinările rezemate de picioarele canapelei. Băiatul a murit în cîteva secunde. Mă simţeam obosit şi scîrbit, de parcă noaptea ar fi durat o mie de ani. Mă uitam cum fetiţa s-a ghemuit lîngă Lestat şi acesta a luat-o după umeri, deşi privirea indiferentă îi rămăsese fixată asupra cadavrului. Apoi s-a uitat la mine. „Unde e mama?” a întrebat fetiţa încet. Avea o voce egală cu frumuseţea ei fizică, cristalină ca un clopoţel de argint. Era senzuală. Ea era senzuală. Ochii îi erau la fel de mari şi limpezi ca ai lui Babette. Înţelegi că abia îmi dădea seama ce însemnau toate astea. Ştiam ce ar fi putut să însemne, dar eram uluit. Apoi Lestat s-a ridicat, a luat-o în braţe şi a venit spre mine. „E fiica noastră”, a zis el. „O să trăieşti cu noi acum”. I-a zîmbit, dar ochii îi erau reci, de parcă totul ar fi fost o glumă oribilă; după aceea s-a uitat la mine şi pe chipul lui se citea hotărîre. A împins-o spre mine. M-am trezit cu ea în braţe, simţind din nou cît de moale era, cît de întinsă îi era pielea, ca pielea unui fruct cald ca nişte prune încălzite de razele soarelui; ochii ei mari şi luminoşi mă fixau cu o curiozitate plină de încredere. „El e Louis, iar eu sînt Lestat”, i-a spus el, lăsîndu-se în jos lîngă ea. Fetiţa a privit în jur şi a spus că era o cameră frumoasă, foarte frumoasă, dar că ea voia la mama. El a scos pieptenele şi a început să i-l treacă prin păr, ţinîndu-i şuviţele ca să nu o doară; părul i se descurca devenind ca satinul. Era cel mai frumos copil pe care îl văzusem vreodată şi acum radia un fel de foc rece, caraaeristic vampirilor. Vedeam deja că avea ochi de femeie. Avea să devină albă şi slabă ca noi, fără să-şi piardă, însă, forma, înţelegeam acum ce spusese Lestat despre moarte, ce vrusese să spună. I-am atins gîtul în locul unde cele două orificii roşii mai sîngerau puţin. Am luat batista lui Lestat de pe podea şi i-am tamponat gîtul. „Mama ta te-a lăsat cu noi. Vrea să fii fericită, a zis el cu aceeaşi încredere imensă. Ştie că putem să te facem foarte fericită.”

„Mai vreau”, a spus ea întorcîndu-se spre cadavrul de pe podea.

„Nu, nu în seara asta; mîine seară”, a zis Lestat şi s-a dus să scoată femeia din sicriul lui. Copilul s-a dat jos din braţele mele şi eu am urmat-o. Se uita cum Lestat aşeza cele trei cadavre în pat, învelindu-le pînă sub bărbie. „Sînt bolnavi?” a întrebat ea.

„Da, Claudia”, a spus el. „Sînt bolnavi şi sînt morţi. Vezi tu, ei mor cînd le bem sîngele.” S-a dus apoi şi a luat-o în braţe din nou. Stăteam aşa, cu fetiţa între noi. Eram fermecat de ea, de ea transformată, de fiecare gest al ei. Nu mai era un copil, ci un copil vampir. „Eh, Louis, voia să ne părăsească”, a spus Lestat, uitîndu-se cînd la mine, cînd la ea. „Avea de gînd să plece. Dar acum n-o s-o mai facă. Pentru că vrea să aibă grijă de tine şi să te facă fericită.” S-a uitat la mine. „N-o să pleci, nu-i aşa, Louis?”

„Ticălosule!” am şoptit eu. „Mizerabilule!”

„Un asemenea limbaj în faţa fiicei tale”, a zis el.

„Nu sînt fiica voastră”, a spus ea cu un glas cristalin. „Sînt fetiţa mamei mele.”

„Nu, scumpa mea, nu mai eşti”, i-a spus el şi s-a uitat spre fereastră, după care a închis uşa dormitorului în urma noastră şi a răsucit cheia în broască. „Eşti fiica noastră, a lui Louis şi a mea, pricepi? Bun, deci, cu cine vrei să dormi? Cu Louis sau cu mine?” După care, uitîndu-se la mine, a adăugat: „Poate că ar trebui să dormi cu Louis. În definitiv, cînd sînt obosit… nu sînt prea bun.”

Vampirul tăcu şi băiatul nu spuse nimic.

— Un copil vampir! şopti el într-un tîrziu şi vampirul îşi ridică privirea brusc, de parcă s-ar fi speriat, deşi trupul nu i se mişcă.

Se uită la casetofon ca la ceva monstruos.

Băiatul observă că banda era pe terminate. Deschise repede servieta şi scoase o casetă nouă, pe care o introduse în aparat cu stîngăcie. Se uită la vampir şi apăsă pe butonul de înregistrare. Chipul vampirului părea obosit şi supt, pomeţii mai proeminenţi şi ochii verzi şi strălucitori, enormi. Începuseră cînd se întunecase, ceea ce se întîmplase devreme la San Francisco în acea seară de iarnă, şi acum era aproape zece. Vampirul se îndreptă, zîmbi şi spuse calm:

— Putem să continuăm?

— Făcuse asta fetiţei doar ca să te ţină lîngă el? întrebă băiatul.

— E greu de spus. Era o afirmaţie. Sînt convins că Lestat era o persoană care prefera să nu se gîndească sau să vorbească nici cu sine însuşi despre motivele şi convingerile lui. Era unul din cei care trebuiau să acţioneze. O asemenea persoană trebuie îmboldită foarte mult înainte să se deschidă şi să admită că există ordine şi raţiune în stilul lui de viaţă. Asta i se întîmplase în noaptea aceea lui Lestat. Fusese împins pînă la punctul în care trebuia să descopere, chiar şi pentru sine, de ce trăia cum trăia.

Păstrarea mea alături de el făcea parte, fără îndoială, din ceea ce îl împinsese la asta. Dar acum, cînd stau să mă gîndesc, cred că el însuşi voia să cunoască motivele pentru care ucidea, voia să-şi examineze propria viaţă. Vorbind, descoperea ceea ce credea cu-adevărat. Voia însă, într-adevăr, să rămîn. Alături de mine ducea o viaţă cum n-ar fi putut să ducă dacă ar fi fost singur. Şi, aşa cum ţi-am spus, am avut grijă să nu-i las nici o proprietate sub semnătură, ceea ce îl înfuria teribil. Chestia asta nu mă putea convinge s-o fac.

Vampirul izbucni brusc în rîs.

— Cîte alte lucruri nu m-a convins să fac! Ce ciudat. A putut să mă convingă să ucid un copil, dar nu să mă despart de banii mei, zise el, clătinînd din cap. Nu era vorba de avariţie, numai faptul că mi-era teamă de el mă făcea să fiu zgîrcit.

— Vorbeşti despre el ca şi cum ar fi mort. Spui că Lestat era aşa şi pe dincolo. E mort? întrebă băiatul.

— Nu ştiu, spuse vampirul. Cred că s-ar putea să fie. Dar o să ajung şi la asta. Vorbeam de Claudia, nu? Mai voiam să spun ceva despre motivele lui Lestat din seara aceea. După cum ţi-ai dat seama Lestat nu avea încredere în nimeni. Era ca o pisică, aşa cum spunea chiar el, un animal de pradă singuratic. Totuşi, în noaptea aceea, comunicase cu mine; într-o oarecare măsură, se expusese pur şi simplu, spunînd adevărul. Renunţase la ironia şi la aerul lui de superioritate. Pentru cîtva timp uitase de furia lui permanentă. Şi asta, pentru Lestat, însemna expunere. Cînd ne aflam singuri pe strada aceea întunecată, am simţit în el o comuniune cu o altă persoană cum nu mai simţisem de cînd murisem. Cred că a făcut din Claudia un vampir din răzbunare.

— Răzbunare nu numai împotriva ta, ci a întregii lumi, sugeră băiatul.

— Da. Aşa cum ţi-am spus, motivele pentru care Lestat făcea totul gravitau în jurul răzbunării.

— Totul a început de la tatăl lui? De la şcoală?

— Nu ştiu. Mă îndoiesc, spuse vampirul. Dar aş vrea să continui.

— Ah, chiar te rog. Trebuie să continui! Adică, e abia ora zece, spuse băiatul arătîndu-i ceasul.

Vampirul se uită la ceas şi apoi îi zîmbi băiatului. Chipul acestuia se schimbă. Era alb ca în urma unui şoc.

— Tot îţi mai e frică de mine? îl întrebă vampirul.

Băiatul nu spuse nimic, dar se depărta puţin de marginea mesei. Îşi alungi trupul, îşi întinse picioarele pe scîndurile goale şi apoi şi le strînse.

— Cred că ai fi nebun dacă nu ţi-ar fi, zise vampirul. Dar să nu-ţi fie. Continuăm?

— Te rog, spuse băiatul arătînd spre casetofon.

— Ei bine, începu vampirul, după cum poţi să-ţi închipui, viaţa noastră s-a schimbat foarte mult de cînd cu Mademoiselle Claudia. Trupul i-a murit, dar simţurile i s-au trezit la fel de mult ca ale mele. Preţuiam foarte mult acele semne. Dar, timp de cîteva zile, nu mi-am dat seama cît de mult o doream, cît de mult voiam să stau de vorbă cu ea şi să fiu cu ea. La început, m-am gîndit numai să o apăr de Lestat. O luam în sicriul meu în fiecare dimineaţă şi dacă era posibil nu o scăpăm din ochi nici o clipă cînd era singură cu el. Acest lucru îl voia şi Lestat şi făcea anumite aluzii, cum că ar fi putut să-i facă rău. „Un copil înfometat reprezintă o privelişte îngrozitoare, un vampir înfometat e şi mai rău”, îmi spunea el. Ţipetele i s-ar fi auzit pînă la Paris, dacă ar fi închis-o pentru a o ucide, zicea el. Dar toate astea erau pentru mine, ca să mă apropie şi să mă ţină acolo. Temîndu-mă să plec singur, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să risc împreună cu Claudia. Era doar un copil. Avea nevoie de îngrijire. Şi era atît de plăcut să ai grijă de ea. A uitat repede cei cinci ani de viaţă de muritoare, sau cel puţin, aşa dădea impresia, căci era misterios de tăcută. Din cînd în cînd mă temeam că îşi pierduse minţile, că boala pe care o avusese ca muritoare, combinată cu şocul pricinuit de transformarea în vampir, o aduseseră in pragul nebuniei; dar nu era vorba de aşa ceva. Era, pur şi simplu, atît de diferită de Lestat şi de mine, încît nu puteam s-o înţeleg; chiar dacă nu era decît un copil, era în stare să ucidă cu cruzime, cerînd sînge cu pofta caracteristică celor mici. Şi, deşi Lestat încă mă mai ameninţa că i-ar putea face rău, pe ea n-o ameninţa deloc; faţă de ea era iubitor, mîndru de frumuseţea ei, nerăbdător s-o înveţe că trebuia să ucidem ca să supravieţuim şi că noi nu puteam muri niciodată.

Ciuma făcea ravagii în oraş, iar el o ducea în cimitirele rău mirositoare, unde victimele frigurilor galbene şi ale ciumei zăceau grămadă, în timp ce zgomotele lopeţilor nu conteneau zi şi noapte. „Asta e moartea”, îi spunea el, arătîndu-i trupul în descompunere al unei femei, „pe care noi nu o vom cunoaşte. Trupurile noastre vor rămîne veşnic aşa cum sînt, proaspete şi vii; nu trebuie însă niciodată să ezităm să aducem moartea, pentru că numai aşa putem trăi.” Iar Claudia privea totul cu nişte ochi umezi, de nedesluşit.

Dacă în acei ani de început nu exista înţelegere, nu exista nici teamă. Tăcută şi frumoasă, se juca cu păpuşile, îmbrăcîndu-le şi dezbrăcîndu-le ore întregi. Tăcută şi frumoasă, ucidea. Şi eu, transformat de instrucţiunile lui Lestat, căutam acum din ce în ce mai mulţi oameni. Dar nu numai uciderea lor îmi alina durerea care fusese constantă în timpul nopţilor întunecate şi liniştite de la Pointe du Lac, cînd stăteam numai în compania lui Lestat şi a bătrînului; ci şi numărul lor mare pretutindeni pe străzile care nu amuţeau niciodată, în cabaretele care nu-şi închideau niciodată uşile, la balurile care durau pînă în zori, cu muzica şi rîsetele care răsunau prin ferestrele deschise; acum erau oameni peste tot în jurul meu, victimele mele care pulsau şi pe care nu le priveam cu mare dragoste pe care o simţeam pentru sora mea şi pentru Babette, ci cu o nouă detaşare, ca pe o necesitate. Îi ucideam, victimele fiind foarte diferite şi la distanţe mari unele de altele, în timp ce străbăteam acel oraş înţesat şi înfloritor, cu vederea mea ageră şi mişcările mele iuţi de vampir, avînd în jur victimele mele care mă seduceau, mă invitau la cină, în trăsurile şi bordelurile lor. Zăboveam numai puţin, doar cît să iau ceea ce-mi trebuia, legănat în melancolia mea de faptul că oraşul îmi oferea un şir nesfirşit de străini minunaţi.

Căci asta era. Mă hrăneam cu străini. Mă apropiam de ei doar atît cît să le văd frumuseţea care pulsa, expresia unică, vocea nouă şi plină de pasiune, după care ucideam înainte ca repulsia, teama şi tristeţea să se trezească în mine.

Claudia şi Lestat puteau să vîneze şi să seducă, să stea mult în compania victimei condamnate, să se bucure de splendidul umor al prieteniei involuntare cu moartea. Dar eu tot nu suportam. Astfel că, pentru mine, populaţia numeroasă a oraşului era o binecuvîntare, o pădure în care eram pierdut, incapabil să mă opresc, acţionînd prea repede pentru a mai gîndi sau a mai simţi durerea, acceptînd iar şi iar invitaţia la moarte, în loc să-i invit eu.

În acea vreme locuiam într-una din casele mele cele noi spaniole din oraş, de pe Rue Royale, un apartament lung şi luxos de deasupra unui magazin pe care îl închiriasem unui croitor, avînd în spate o grădină, ascunsă, cu obloane de lemn şi cu uşa baricadată — un loc de un lux şi o siguranţă mult mai mari decît Pointe du Lac. Servitorii noştri erau oameni de culoare liberi, care ne lăsau singuri înainte de ivirea zorilor pentru a se duce la casele lor, iar Lestat cumpărase cele mai noi obiecte importate din Franţa şi Spania: candelabre de cristal şi covoare orientale, paravane de mătase pe care erau pictate păsări ale paradisului, canari cîntînd în colivii mari boltite şi aurii, zei greci delicaţi din marmură şi vase chinezeşti frumos pictate. Eu nu aveam nevoie de lux mai mult decît înainte, dar eram vrăjit de noul val de artă, meşteşuguri şi desen fixînd cu privirea ore în şir modelul complicat al covoarelor sau urmărind cum lumina lămpii schimba culorile sumbre ale unui tablou olandez.

Claudia găsea toate astea fermecătoare, cu încîntarea tăcută a unui copil nerăsfăţat şi s-a minunat cînd Lestat a angajat un pictor pentru a face din pereţii camerei ei o pădure magică plină de inorogi, păsări aurii şi arbori încărcaţi de fructe deasupra unor rîuri sclipitoare.

O mulţime de croitori şi cizmari au venit la noi acasă pentru a o îmbrăca pe Claudia cu cele mai la modă haine pentru copii, astfel încît deveni nu numai o întruchipare a frumuseţii copilăreşti, cu genele ei lungi şi întoarse şi cu părul ei auriu dar şi a gustului pentru bonete frumos împodobite, mănuşi micuţe din dantelă, paltoane şi pelerine din catifea, rochii albe cu mîneci bufante şi eşarfe albastre strălucitoare. Lestat se juca cu ea ca şi cum ar fi fost o păpuşă superbă; şi eu mă jucam cu ea ca şi cum ar fi fost o păpuşă superbă; datorită rugăminţilor ei, am renunţat la negrul meu demodat în favoarea hainelor elegante, cravatelor de mătase, jachetelor gri şi moi, mănuşilor şi pelerinelor negre. Lestat considera că cea mai bună culoarea a tuturor timpurilor pentru vampiri era negrul, acesta fiind probabil singurul principiu estetic pe care l-a păstrat cu încăpăţînare, dar nu se împotrivea nici unui lucru care dădea dovadă de stil şi exagerare. Îi plăcea la nebunie cum arătam toţi trei în loja noastră de la noua Operă Franceză sau de la Théâtre d’Orléans, la care mergeam cît de des puteam, Lestat fiind pasionat după Shakespeare, fapt care m-a surprins, deşi adesea moţăia în timpul spectacolelor şi se trezea la momentul potrivit pentru a invita vreo doamnă minunată la o cină la miezul nopţii, unde îşi folosea toată priceperea pentru a o face să-l iubească total, după care o expedia cu violenţă în rai sau în iad şi venea acasă cu inelul ei cu diamante pe care i-l dăruia Claudiei.

În tot acest timp, eu o educam pe Claudia, şoptindu-i la urechea micuţă că viaţa noastră veşnică era inutilă, dacă nu vedeam frumuseţea din jur, creaţiile muritorilor de pretutindeni; îi cercetam mereu profunzimea privirii imobile cînd lua cărţile pe care i le dădeam, cînd şoptea poeziile pe care o învăţam şi cînd cînta la pian, uşor dar încrezător, propriile ei melodii ciudate şi coerente. Putea să se uite ore în şir la pozele dintr-o carte sau să mă asculte citind pînă cînd rămînea atît de neclintită, încît imaginea ei mă cutremura, făcîndu-mă să las cartea jos şi s-o privesc; atunci se mişca, o păpuşă care prindea viaţă, şi spunea cu un glas foarte slab că trebuie să mai citesc.

La un moment dat, au început să se întîmple tot felul de lucruri ciudate, fiindcă deşi era încă un copil dolofan şi cu degetuţe rotunde, o găseam ghemuită în fotoliul meu citind operele lui Aristotel sau Boetius, ori vreun roman nou, care abia traversa Atlanticul. Sau cîntînd muzica lui Mozart, pe care o auzisem cu numai o seară în urmă, cu o ureche muzicală infailibilă şi o concentrare care o făcea să pară fantomatică, aşa cum stătea ore în şir descoperind muzica — melodia, apoi basul, după care, în final, le combina. Claudia era un mister. Era imposibil să-ţi dai seama ce ştia şi ce nu ştia. Iar dacă o vedeai ucigînd, te cutremurai. Stătea singură în piaţa întunecoasă, aşteptînd ca un domn binevoitor sau o doamnă amabilă să o găsească, avînd nişte ochi mai indiferenţi decît îi văzusem vreodată pe ai lui Lestat. Ca un copil înlemnit de spaimă îi ruga, în şoaptă pe amabilii ei admiratori să o ajute şi, în timp ce ei o luau în braţe pentru a o scoate din piaţă, ea îi ţinea de gît, cu limba între dinţi şi cu privirea întunecată de pofta mistuitoare. Îşi găseau moartea repede în acei ani de început, înainte ca ea să înveţe să se joace cu ei, să-i ducă la vreun magazin de păpuşi sau la o cafenea, unde ei îi ofereau ceşti de ciocolată fierbinte sau ceai pentru a-i colora obrajii palizi, ceşti pe care ea le împingea la o parte, aşteptînd, aşteptînd, de parcă s-ar fi bucurat în tăcere de teribila lor bunătate.

Dar, după aceea, era tovarăşa mea, eleva mea, consumînd din ce în ce mai repede cunoştinţele pe care i le împărtăşeam în orele îndelungate pe care le petreceam împreună, împărtăşind amîndoi o înţelegere tăcută, în care Lestat nu era inclus. În zori, se întindea lîngă mine, cu inima bătînd lîngă a mea şi, de multe ori cînd mă uitam la ea — cînd cînta la pian sau picta, neştiind că eu mă aflam în încăpere — mă gîndeam la acea unică experienţă pe care o cunoscusem cu ea şi cu nimeni altcineva, la faptul că eu o ucisesem, îi luasem viaţa, îi băusem tot sîngele care îi dădea viaţă în acea îmbrăţişare fatală în care îi ţinusem pe atîţia alţii, alţii care acum putrezeau în pămîntul umed. Dar ea trăia, trăia ca să mă ţină de gît cu braţele, ca să-şi apese arcul mic de Cupidon pe buzele mele şi ca să-şi apropie ochiul sclipitor de al meu pînă cînd ni se atingeau genele şi, rîzînd, ne învîrteam prin cameră ca într-un vals nebun. Tată şi Fiică. Iubit şi Iubită, îţi închipui cît de bine era că Lestat nu ne invidia, ci doar ne privea de la distanţă zîmbind, aşteptînd pînă cînd ea se ducea la el. Atunci o lua pe stradă şi-mi făceau cu mîna de sub fereastră, după care plecau să împartă ceea ce aveau în comun: vânătoarea, seducţia, uciderea.

Aşa au trecut anii. Ani după ani. Totuşi, abia după ce a trecut cîtva timp, mi-am dat seama de ceva în legătură cu Claudia. După expresia pe care o văd pe chipul tău, presupun că ai ghicit deja şi te întrebi de ce nu mă gîndisem. Pot să-ţi spun doar că timpul nu e la fel pentru mine, aşa cum n-a fost nici atunci pentru noi. Zilele nu se legau una de alta formînd un lanţ strîns; mai degrabă luna era aceea care răsărea deasupra valurilor clipocitoare.

— Trupul ei! spuse băiatul. Ea nu avea să crească niciodată.

Vampirul încuviinţă.

— Avea să fie veşnic un demon copil, spuse el cu un glas scăzut, de parcă s-ar fi mirat. Exact aşa cum eu sînt la fel de tînăr ca atunci cînd am murit. Şi Lestat? La fel. Dar mintea ei era o minte de vampir. Şi mă străduiam să-mi dau seama cum se transforma în femeie. Începuse să vorbească mai mult, deşi rămăsese o persoană gînditoare şi mă asculta ore întregi fără să mă întrerupă. Totuşi, din ce în ce mai mult, faţa ei de păpuşă părea să posede o pereche de ochi de adult, absolut conştienţi, iar inocenţa părea pierdută pe undeva împreună cu jucăriile neglijate şi cu dispariţia unei anumite răbdări. Era ceva îngrozitor de senzual în ea, cînd stătea lungită pe canapea într-o cămaşă de noapte din dantelă şi perle; devenise o seducătoare stranie şi puternică, a cărei voce era la fel de limpede şi dulce ca întotdeauna, deşi avea o rezonanţă oarecum feminină şi o duritate care uneori se dovedea şocantă. După zile întregi de tăcere, pufnea deodată, batjocoritor în legătură cu previziunile lui Lestat referitoare la război; sau, bînd sînge dintr-un pahar de cristal, spunea că nu mai erau cărţi în casă şi că trebuia să facem rost de mai multe, chiar dacă eram nevoiţi să le furăm, după care-mi povestea cu răceală de o bibliotecă de care auzise, într-un conac de pe Faubourg St.Marie, unde o femeie colecţiona cărţi ca şi cum ar fi fost pietre sau fluturi. M-a întrebat dacă nu puteam s-o duc în dormitorul acelei femei.

În asemenea momente eram înmărmurit; avea o minte total imprevizibilă. Dar apoi se aşeza pe genunchii mei, îşi strecura degetele prin părul meu şi moţăia lipită de inima mea, şoptindu-mi încet că nu voi fi la fel de mare ca ea pînă nu învăţam că uciderea era cel mai serios lucru, nu cărţile, muzica. „Mereu muzica…”, şoptea ea. „Păpuşă, păpuşă”, îi spuneam eu, pentru că asta era. O păpuşă fermecată. Rîset, un intelect extraordinar, şi pe de altă parte un chip cu obraji rotunzi, o guriţă ca un mugure. „Lasă-mă să te îmbrac eu, lasă-mă să-ţi perii părul, îi spuneam eu din obişnuinţă, conştient că ea zîmbea şi mă privea cu un văl subţire de plictiseală pe chip. „Fă ce vrei”, îmi şoptea ea la ureche, cînd mă aplecam să-i închei năsturaşii-perlă. „Numai ucide cu mine în noaptea asta. Nu mă laşi niciodată să te văd ucigînd, Louis!”

Acum voia un sicriu al ei, ceea ce m-a durut mai mult decît am lăsat-o să vadă. După ce am acceptat, ca un domn, am ieşit; nu ştiam cîţi ani dormisem cu ea, ca şi cum ar fi făcut parte din mine. Dar apoi am găsit-o lîngă mănăstirea ursulinelor, ca un copil orfan pierdut în întuneric, şi a venit în fugă spre mine, agăţîndu-se de mine cu o disperare omenească. „Nu-l vreau, dacă te doare”, mi-a mărturisit ea atît de încet, încît un om care ne-ar fi îmbrăţişat pe amîndoi n-ar fi auzit-o şi nici nu i-ar fi simţit răsuflarea. „O să stau veşnic cu tine. Dar trebuie să-l văd, nu înţelegi? Un sicriu de copil.”

Trebuia să mergem la cel care le făcea. O piesă, o tragedie într-un singur act: pe ea urma s-o las în salonaşul lui, în timp ce îl luam în antecameră şi îi spuneam că mai avea puţin de trăit. Să-i vorbesc de iubire, de faptul că trebuia să aibă ceea ce era mai bun, dar fără să ştie; iar omul, zguduit de acea tragedie, trebuia să i-l facă, imaginîndu-şi-o întinsă înăuntru pe satinul alb, ştergîndu-şi o lacrimă în ciuda vîrstei…

„Dar de ce, Claudia…”, o rugam eu. Nu-mi plăcea s-o fac, nu-mi plăcea deloc să mă joc de-a şoarecele şi pisica cu bietul om. Dar, iubind-o la nebunie, am dus-o acolo şi am aşezat-o pe canapea, unde stătea cu mîinile împreunate în poală şi cu bonetica aplecată uşor, ca şi cum n-ar fi ştiut ce şopteam eu despre ea în holul de la intrare. Omul era un bătrîn de culoare foarte rafinat, care m-a tras repede de o parte, ca nu cumva să audă copilul. „Dar de ce trebuie să moară?” m-a implorat el, de parcă eu aş fi fost Dumnezeu şi aş fi ordonat acel lucru. „Inima, nu poate să trăiască”, am zis eu şi acele cuvinte au căpătat pentru mine o putere ciudată, o rezonanţă tulburătoare. Emoţia de pe chipul acela ridat m-a tulburat; mi-a venit ceva în minte, un anumit fel de lumină, un gest, un sunet… plînsul unui copil într-o cameră urît mirositoare. Apoi a descuiat una după alta încăperile lui lungi şi mi-a arătat coşciugele; ea voia unul negru lăcuit, cu argint. Deodată m-am trezit dîndu-mă înapoi şi ieşind, după ce am luat-o iute de mînă. „Am dat comanda”, i-am spus eu. „Chestia asta mă înnebuneşte!” am adăugat apoi trăgînd în piept aerul curat, de parcă aveam senzaţia că mă sufoc şi am văzut-o cum mă studia cu chipul ei lipsit de compasiune. Şi-a strecurat mînuţa înmănuşată într-a mea. „Îl vreau, Louis”, mi-a explicat ea cu răbdare.

Într-o seară a urcat scările atelierului de pompe funebre împreună cu Lestat, luînd coşciugul şi lăsîndu-l pe bătrîn mort pe grămada de hîrtii prăfuite de pe biroul lui. Aşa că sicriul se afla acum în dormitorul nostru, iar ea, cînd era nou îl privea uneori cu orele, de parcă s-ar fi mişcat, ar fi fost viu sau i-ar fi dezvăluit, încetul cu încetul vreun mister, aşa cum fac lucrurile care se schimbă. Dar nu dormea în el. Continua să doarmă cu mine.

S-au petrecut şi alte schimbări cu ea. Nu le pot data şi nici pune în ordine. Nu ucidea pe oricine. A devenit pretenţioasă. Sărăcia a început s-o fascineze; ne ruga pe Lestat sau pe mine să o plimbăm cu trăsura pe Faubourg St.Marie pînă în apropiere de rîu, unde trăiau emigranţii. Părea obsedată de femei şi copii. Lestat îmi povestea lucrurile astea foarte amuzat, pentru că mie nu-mi plăcea să merg şi, uneori, nimic nu mă putea convinge. Dar Claudia avea o familie acolo, pe ai cărei membri i-a ucis unul cîte unul. Pe urmă a cerut să intre în cimitirul cartierului mărginaş Lafayette, unde hoinărea printre mormintele înalte din marmură în căutarea acelor oameni disperaţi care, neavînd un loc unde să doarmă, îşi cheltuiau puţinii bani pe o sticlă de vin şi se tîrau în vreun cavou distrus. Lestat era impresionat, copleşit. În ce fel o descria, Moartea-Copil, îi spunea el. Moartea Soră şi Dulcea Moarte; pentru mine folosea batjocoritor termenul de Moarte Îndurătoare, făcînd o plecăciune adîncă şi îl rostea ca o femeie care bătea din palme, rostind o bîrfă extrem de interesantă: oh, cerule îndurător! aşa încît îmi venea să-l strîng de gît.

Dar nu ne certam. Ne abţineam. Aveam regulile noastre. Volume strălucitoare legate în piele umpleau pereţii apartamentului din podea pînă în tavan, din moment ce eu şi Claudia ne satisfăceam gusturile fireşti, iar Lestat se ocupa de cumpărarea obiectelor de lux. Pînă cînd ea a început să pună întrebări.

Vampirul tăcu, iar băiatul părea la fel de nerăbdător ca înainte, de parcă răbdarea ar fi necesitat un efort extrem de mare. Dar vampirul îşi unise degetele lungi şi albe ca pentru a forma o turlă de biserică, după care le-a împreunat şi şi-a lipit strîns palmele una de alta. Părea că uitase complet de băiat.

— Ar fi trebuit să ştiu, spuse el, era inevitabil şi ar fi trebuit să recunosc semnele. Pentru că eram atît de armonizat cu ea; o iubeam atît de total; era tovarăşa mea în fiecare clipă de trezie, singura tovarăşă pe care o aveam, în afara morţii. Ar fi trebuit să ştiu. Dar ceva din mine era conştient de o prăpastie adîncă şi întunecată ce se căsca foarte aproape de noi, de parcă am fi păşit mereu aproape de buza unui abis pe care îl vedeam brusc, dar prea tîrziu dacă făceam o mişcare greşită sau ne pierdeam prea mult în gînduri. Uneori, viaţa fizică din jurul meu părea lipsită de substanţă, cu excepţia acelui întuneric. De parcă o gaură în pămînt stătea să se caşte şi vedeam cum acea imensă crăpătură distrugea Rue Royale, toate clădirile năruindu-se în praf. Sau, şi mai rău, acestea erau transparente, din borangic, ca nişte cortine de mătase. Ah… am luat-o razna. Ce spuneam? Că am ignorat semnele pe care le dădea, că mă agăţam cu disperare de fericirea pe care mi-o oferise. Şi încă mi-o mai oferea; ignoram orice altceva.

Dar semnele existau. A început să fie mai rece cu Lestat, să-l privească fix ore întregi. Cînd el îi vorbea, se întîmpla adesea ca ea să nu-i răspundă şi nu puteai să-ţi dai seama dacă o făcea din dispreţ, sau pentru că nu-l auzea. Liniştea noastră fragilă a fost distrusă de furia lui. Nu ţinea neapărat să fie iubit, dar nu suporta să fie ignorat; odată s-a repezit la ea, strigînd că-i trage o palmă, iar eu m-am trezit în situaţia îngrozitoare de a mă bate cu el, aşa cum făcusem cu mulţi ani înainte ca ea să apară între noi. „Nu mai e un copil”, i-am şoptit eu. „Nu ştiu ce e. E femeie”. L-am îndemnat să ia mai uşor lucrurile, iar el s-a arătat dispreţuitor şi a ignorat-o la rîndul lui. Într-o seară, însă, a venit tulburat şi mi-a spus că ea îl urmărise — deşi refuzase să meargă împreună cu el să ucidă, îl urmărise, totuşi. „Ce-i cu ea?” s-a răstit el la mine, de parcă eu îi dădusem naştere şi trebuia să ştiu.

Pe urmă, într-o seară, două din cele mai bune servitoare pe care le avusesem vreodată, mamă şi fiică, au dispărut. Vizitiul a fost trimis acasă la ele, dar tot ce ne-a putut spune a fost că dispăruseră, după care tatăl a venit la uşa noastră, bătînd puternic cu ciocănelul. Stătea retras pe trotuarul de cărămidă, privindu-mă cu acea suspiciune care, mai devreme sau mai tîrziu, apărea pe chipurile tuturor muritorilor care ne cunoşteau de mai mult timp, vestitorul morţii, aşa cum paloarea e semnul unei febre fatale; am încercat să-i explic că nu fuseseră acolo şi că trebuia să începem căutările.

„Ea a făcut-o!” a şuierat Lestat din umbră, după ce am închis poarta. „Le-a făcut ceva şi ne-a pus pe toţi în primejdie. O fac eu să-mi spună!” Şi a pornit să urce în fugă scara în spirală din curte. Ştiam că ea plecase, se furişase afară în timp ce eu eram la poartă şi mai ştiam şi altceva: că un miros urît se simţea vag dinspre bucătăria închisă şi nefolosită, un miros care se combina neplăcut cu cel al caprifoiului — mirosul specific cimitirelor. L-am auzit pe Lestat coborînd în timp ce mă apropiam de obloanele deformate, lipite prin rugină de clădirea mică din cărămidă. Nici un fel de mîncare nu se prepara acolo, nu se lucra nimic, aşa că era ca un cavou vechi din cărămidă ascuns de caprifoi. Obloanele s-au deschis, cuiele transformîndu-se în praf şi pulbere şi l-am auzit pe Lestat ţinîndu-şi răsuflarea, cînd am păşit în întunericul care duhnea îngrozitor. Erau acolo, pe cărămizi, mamă şi fiică, braţul mamei înconjurînd mijlocul fetei, capul acesteia lipit de pieptul mamei, amîndouă murdare de excremente şi năpădite de insecte. Un nor mare de ţînţari a apărut cînd oblonul a căzut la loc şi eu am început să dau din mîini, scîrbit. Furnicile mişunau nestingherite pe pleoapele şi gurile celor două moarte, iar în lumina lunii am putut să observ dîrele argintii nesfirşite ale melcilor. „Afurisită să fie!” a izbucnit Lestat şi eu l-am apucat de braţ, ţinîndu-l strîns, adunîndu-mi toate puterile. „Ce ai de gînd să faci cu ea?” l-am întrebat. „Ce poţi să faci? Nu mai e un copil care să facă ce spunem noi, numai pentru că aşa spunem. Trebuie s-o învăţăm.”

„Ştie!” a zis el, depărtîndu-se de mine şi scuturîndu-şi haina. „Ştie! De ani de zile ştie ce să facă! Ce trebuie riscat şi ce nu. N-o s-o las să facă aşa ceva fără permisiunea mea! Nu tolerez una ca asta.”

„Asta înseamnă că eşti stăpînul nostru? Chestia asta n-ai învăţat-o. Trebuia să deducă din supunerea mea tăcută? Nu cred. Acum se consideră egală cu noi şi pe noi egali unul cu celălalt. Îţi spun că trebuie să discutăm cu ea, să o învăţăm să respecte ceea ce e al nostru. Aşa cum ar trebui să facem toţi.”

S-a depărtat, evident, gîndindu-se la ceea ce spusesem, deşi n-ar fi recunoscut în faţa mea. Şi-a vărsat năduful în oraş. Totuşi, cînd s-a întors, obosit şi sătul, ea tot nu era acolo. S-a aşezat pe canapeaua de catifea şi şi-a întins picioarele lungi. „Le-ai îngropat?” m-a întrebat. „Numai sînt aici”, am răspuns. Nu suportam să-mi spun nici mie însumi că le arsesem trupurile în vechiul cuptor nefolosit din bucătărie. „Dar mai trebuie să ne ocupăm de tată”, am adăugat eu. Mă temeam de el. Îmi doream dintr-o dată să găsim o modalitate în care să rezolvăm repede toată problema. Dar el a zis că tatăl şi fratele nu mai existau, că moartea se dusese la cină în căsuţa lor de lîngă ruine, şi că a rămas să spună rugăciunea după ce toată lumea a terminat. „Vinul e de vină”, a şoptit el apoi, trecîndu-şi degetul peste buze. Amîndoi băuseră prea mult vin. M-am trezit bătînd cu un băţ în ţăruşii din gard pentru a crea o melodie”, a zis el rîzînd. „Dar nu-mi place ameţeala asta. Ţie-ţi place?” Şi, cînd s-a uitat la mine, a trebuit să zîmbesc, fiindcă vinul lucra în el şi îl înmuia; în clipa aceea, cînd chipul îi părea cald şi înţelegător, m-am aplecat şi i-am spus: „Aud paşii Claudiei pe scară. Fii blînd cu ea. Totul s-a terminat.”

Atunci a apărut ea, cu panglicile bonetei desfăcute şi cu cizmuliţele pline de noroi. Mă uitam la ei încordat, Lestat avea un rînjet pe buze, iar ea îl trata ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. Avea în braţe un buchet de crizanteme albe atît de mare, încît o făcea să pară şi mai mică. Boneta i-a căzut de tot, atîrnîndu-i o clipă pe umăr, după care a alunecat pe covor. Prin tot părul ei auriu am văzut petale înguste de crizanteme. „Mîine e Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor”, a zis ea. „Ştii?”

„Da”, am răspuns eu. E ziua cînd, în New Orléans, toţi credincioşii merg la cimitire să îngrijească mormintele celor dragi. Văruiesc pereţii cavourilor, curăţă numele săpate în plăcile de marmură şi acoperă mormintele cu flori. În Cimitirul St. Louis, care era foarte aproape de casa noastră, unde erau îngropate toate familiile înstărite din Louisiana, unde era îngropat şi propriul meu frate, erau chiar şi băncuţe de fier în faţa mormintelor, pe care rudele puteau să se aşeze şi să primească alte familii, care veniseră la cimitir cu acelaşi scop. Era o adevărată sărbătoare în New Orléans; turiştilor care nu înţelegeau, le-ar fi părut o celebrare a morţii, dar era, de fapt, o celebrare a vieţii de apoi. „Am cumpărat astea de la unul din vînzători”, a zis Claudia cu o voce slabă şi inexpresivă, iar ochii îi erau opaci şi lipsiţi de emoţie.

„Pentru cele două femei pe care le-ai lăsat în bucătărie!” a spus Lestat cu asprime. Ea s-a întors spre el pentru prima oară, dar n-a zis nimic, ci doar a rămas privindu-l ca şi cum nu-l mai văzuse niciodată. După aceea a făcut cîţiva paşi spre el şi a continuat să-l privească, tot ca şi cum l-ar fi studiat. Am înaintat. Simţeam furia lui. Răceala ei. Apoi ea s-a întors spre mine şi uitîndu-se cînd la unul cînd la altul, a întrebat:

„Care din voi a făcut-o? Care din voi m-a făcut ceea ce sînt?”

Orice altceva ar fi spus sau ar fi făcut nu m-ar fi mirat mai mult. Şi, totuşi, era inevitabil ca tăcerea ei îndelungată să se sfîrşească odată. Cu toate acestea, părea foarte puţin preocupată de mine. Privirea îi era aţintită asupra lui Lestat. „Vorbeşti despre noi ca şi cînd am fi dintotdeauna ceea ce sîntem acum”, a zis ea cu un glas calm, măsurat, tonul de copil fiind întregit de o seriozitate de femeie. „Vorbeşti despre cei de afară numindu-i muritori şi pe noi ne numeşti vampiri. Dar n-a fost întotdeauna aşa. Louis a avut o soră muritoare, mi-o amintesc. Şi are o fotografie a ei în cufăr. L-am văzut uitîndu-se la ea! A fost muritor ca şi ea, şi eu la fel. Altfel, de ce mărimea asta, de ce forma asta?” Şi-a desfăcut braţele, lăsînd crizantemele să cadă pe podea. I-am şoptit numele. Cred că voiam să-i distrag atenţia, dar era imposibil. Valul se întorsese. Ochii lui Lestat ardeau cu o fascinaţie extraordinară, o plăcere răutăcioasă.

„Tu ai făcut din noi ceea ce sîntem, nu?” l-a întrebat ea acuzator.

El a ridicat din sprîncene, prefăcîndu-se uimit. „Ce eşti?” a întrebat-o. „Ai fi preferat să fii altfel?” Şi-a tras genunchii la piept şi s-a aplecat puţin înainte, făcînd ochii mici. „Ştii cît timp a trecut? Poţi să te imaginezi pe tine însăţi? Trebuie să găsesc o bătrînă ramolită ca să-ţi arăt cum ai fi arătat acum, dacă te-aş fi lăsat?”

Ea i-a întors spatele, a stat o clipă ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă, după care s-a dus spre scaunul de lîngă şemineu şi s-a ghemuit pe el, ca şi cel mai neajutorat copil. Şi-a tras genunchii la piept, haina de catifea îi era descheiată, rochia de mătase strînsă în jurul genunchilor, iar ea privea la cenuşa din cămin. În privirea ei, însă, nu era nimic neputincios. Ochii ei aveau o viaţă independentă, ca şi cum trupul ar fi fost posedat.

„Ai fi fost moartă acum, dacă ai fi rămas muritoare!” i-a mai spus Lestat, întărîtat de tăcerea ei şi apoi şi-a coborît picioarele pe podea. „Mă auzi? De ce mă întrebi asta acum? De ce faci atîta caz? Toată viaţa ai ştiut că eşti vampir.” Aşa şi-a continuat tirada, spunînd cam aceleaşi lucruri pe care mi le spusese şi mie de nenumărate ori: cunoaşte-ţi natura, ucide, fii ceea ce eşti. Dar toate astea păreau ciudat de inutile, căci Claudia nu avea nici un fel de remuşcări în legătură cu ucisul. Ea s-a lăsat pe spate şi a întors capul încet, studiindu-l din nou, de parcă ar fi fost o marionetă pe sfori. „Tu mi-ai făcut-o? Cum anume?” l-a întrebat ea, făcînd ochii mici. „Cum ai făcut-o?”

„De ce ţi-aş spune? E puterea mea.”

„De ce numai a ta?” l-a întrebat ea apoi, cu o voce rece ca gheaţa şi ochii îi erau lipsiţi de suflet. „Cum ai făcut-o?” a întrebat ea deodată cu furie.

Era electrizant. El s-a ridicat de pe canapea şi eu am ţîşnit imediat în picioare, aşezîndu-mă în faţa lui. „Fă-o să tacă!” mi-a spus el, frîngîndu-şi mîinile. „Fă ceva cu ea! Nu pot s-o suport!” Apoi a pornit spre uşă, dar s-a întors şi a venit foarte aproape, aşa încît o domina, ascunzînd-o în umbră. Ea îl privea fără teamă, plimbîndu-şi ochii peste chipul lui cu o totală detaşare. „Pot să stric ce-am făcut. Şi cu tine şi cu el”, i-a spus el, arătînd cu degetul spre mine. „Bucură-te că te-am făcut ceea ce eşti”, a adăugat, rînjind. „Sau te fac mii de fărîme!”

— Ei bine, pacea din casă era distrusă, deşi era linişte. Zilele treceau fără ca ea să mai pună întrebări, dar acum se cufunda în lectura cărţilor despre ştiinţele oculte, vrăjitoare, vrăjitorie şi vampiri. Toate astea erau în mare parte plăsmuiri, înţelegi. Mituri, poveşti, uneori simple poveşti de groază romanţate. Dar ea citea tot. Citea pînă în zori, aşa încît trebuia să mă duc s-o iau la culcare.

Între timp, Lestat a angajat un valet şi o menajeră şi a pus o echipă de lucrători să construiască în curte o fîntînă mare cu o nimfă din piatră care turna veşnic apă dintr-o scoică larg deschisă. A pus să se aducă peşti aurii şi să se introducă în fîntînă lăzi cu nuferi cu rădăcină, ale căror flori pluteau la suprafaţa apei şi tremurau la continua ei mişcare.

O femeie îl văzuse ucigînd pe Nyades Road, care ducea spre oraşul Carrolton, şi au apărut tot felul de poveşti în ziar legate de asta, asociindu-l cu o casă bîntuită de stafii din apropiere de Nyades şi Melpomene, lucruri care îl încîntau. A fost o vreme fantoma de pe Nyades Road, după care, în cele din urmă, totul s-a uitat; atunci a făcut o altă crimă oribilă, într-un alt loc public şi a pus în funcţiune imaginaţia celor din New Orléans. Dar toate astea conţineau o anumită teamă. Era gînditor, suspicios, mereu lîngă mine, întrebîndu-mă unde era Claudia, unde se dusese şi ce făcea.

„O să fie cuminte”, îi spuneam pentru a-l linişti, deşi eram înstrăinat de ea şi îndurerat, de parcă ar fi fost mireasa mea. Ea nici nu mă vedea acum, aşa cum nu-l văzuse pe Lestat înainte, şi dispărea uneori chiar în timp ce vorbeam cu ea.

„Ar face bine să fie!” mi-a spus el pe un ton neplăcut.

„Şi ce-o să faci dacă n-o să fie?” l-am întrebat eu mai mult cu teamă decît acuzator, iar el şi-a ridicat spre mine ochii reci şi cenuşii. „Ai grijă de ea, Louis. Stai de vorbă cu ea!” a zis el. „Totul a fost perfect şi, acum, asta. N-avem nevoie de aşa ceva.”

— Am hotărît însă s-o las să vină singură la mine şi ea a făcut-o. S-a întîmplat într-o seară devreme, cînd abia mă trezisem. Casa era învăluită în întuneric. Am văzut-o stînd în dreptul uşii-fereastră; purta mîneci bufante şi un cordon roz şi privea printre gene viaţa de seară de pe Rue Royale. Îl auzeam pe Lestat în camera lui, zgomotul apei turnate din cană. Parfumul coloniei lui a ajuns pînă la noi şi a dispărut asemeni sunetului muzicii de la cafeneaua din apropiere. „Nu vrea să-mi spună nimic”, a zis ea încet. Nu-mi dădusem seama că ştia că deschisesem ochii. M-am dus şi am îngenuncheat lîngă ea. „Dar tu o să-mi spui, nu? Cum a făcut-o.”

„Asta vrei să ştii cu adevărat?” am întrebat-o eu, studiindu-i chipul. Sau de ce ţi-a făcut-o ţie… şi ce-ai fost înainte? Nu înţeleg ce vrei să spui cu „cum”, pentru că, dacă vrei să ştii cum a făcut, pentru a-i transforma pe alţii la rîndul tău…”

„Nu ştiu nici măcar despre ce e vorba. Ce spui”, a zis ea cu o nuanţă de răceală, după care s-a întors şi şi-a aşezat mîinile pe faţa mea. „Ucide cu mine în noaptea asta”, a şoptit ea la fel de senzual ca o iubită. „Şi spune-mi tot ce ştii. Ce sîntem? De ce nu sîntem ca ei?” m-a întrebat ea aruncîndu-şi privirea pe stradă.

„Nu ştiu răspunsurile la întrebările tale”, i-am spus eu, iar chipul ei s-a contorsionat deodată, de parcă s-ar fi chinuit să mă audă pe deasupra unui zgomot brusc. Apoi a clătinat din cap, dar eu am continuat. „Îmi pun şi eu aceleaşi întrebări. Nu ştiu. O să-ţi spun cum am fost transformat… că Lestat a făcut-o. Dar modul cum a făcut-o nu-l cunosc!” Pe chipul ei se vedea aceeaşi încordare. Vedeam primele semne de teamă sau ceva mai rău şi mai profund decît teama. „Claudia”, i-am spus eu acoperindu-i mîinile cu ale mele şi apăsîndu-i-le cu blîndeţe pe pielea mea. „Lestat vrea să-ţi spună un lucru înţelept. Nu pune întrebările astea. Mi-ai fost tovarăşă timp de nenumăraţi ani, în căutarea a tot ceea ce puteam să învăţ despre viaţa muritorilor şi despre crearea lor. Nu fi tovarăşa mea şi în neliniştea asta. El nu ne poate da răspunsurile. Iar eu nu cunosc nici unul.” Vedeam că nu putea să accepte, dar nu mă aşteptasem la întoarcerea bruscă, la violenţa cu care şi-a smuls părul din cap pentru o clipă, după care s-a oprit, de parcă gestul acela ar fi fost inutil şi stupid. M-am speriat. Se uita pe cerul întunecat, fără stele, pe care norii se deplasau cu repeziciune dinspre fluviu. A mişcat brusc din buze, ca şi cum şi le-ar fi muşcat, după care s-a întors spre mine şi mi-a spus, tot în şoaptă: „Deci, el m-a făcut… el a făcut-o… nu tu!” Expresia ei avea ceva înspăimîntător şi fără să vreau m-am îndepărtat de ea. Stăteam în faţa căminului, aprinzînd o singură lumînare în dreptul oglinzii înalte, cînd, deodată, am văzut ceva ce m-a uluit: mai întîi s-a format din întuneric, ca o mască hidoasă şi apoi a devenit o realitate tridimensională: un craniu descompus. M-am uitat fix la el. Mirosea încă a pămînt, dar fusese curăţat. „De ce nu-mi răspunzi?” mă întreba ea. Am auzit uşa lui Lestat deschizîndu-se. Ieşea să ucidă sau cel puţin să găsească prada. Eu nu voi ieşi.

Lăsam primele ore ale serii să se adune în linişte, aşa cum se strîngea foamea în mine, pînă cînd pofta devenea atît de puternică, încît mă lăsam în voia ei complet, orbeşte. I-am auzit din nou întrebarea cu claritate, de parcă ar fi plutit prin aer ca reverberaţia unui clopot… şi mi-am simţit inima bătînd. „El m-a făcut, bineînţeles! A şi spus-o. Dar tu-mi ascunzi ceva. Ceva la care el face aluzie ori de cîte ori îl întreb. Spune că nu s-ar fi putut face fără tine!”

Mă uitam ţintă la craniu şi, totuşi, o auzeam, ca şi cum vorbele ei m-ar fi biciuit încontinuu, ca să mă facă să mă întorc pentru a înfrunta biciul. Un gînd m-a străbătut brusc, mai degrabă ca un fior rece decît ca un gînd, şi anume că nimic nu va mai rămîne din mine decît un asemenea craniu. M-am întors şi, în lumina care pătrundea de pe stradă, i-am văzut ochii, ca două flăcări întunecate pe chipul ei alb. O păpuşă căreia cineva îi scosese ochii cu cruzime, înlocuindu-i cu un foc diabolic. M-am trezit ducîndu-mă spre ea, şoptindu-i numele, un gînd mi s-a format pe buze, dar apoi a murit, m-am apropiat de ea, după aceea m-am depărtat, căutîndu-i haina şi pălăria. Am văzut o mănuşă mică pe jos, fosforescentă în întuneric şi, o clipă, am avut impresia că era o mînuţă retezată.

„Ce se-ntîmplă cu tine…?” m-a întrebat ea apropiindu-se şi cercetîndu-mi chipul. „Ce s-a întîmplat întotdeauna? De ce te uiţi aşa la craniu şi la mănuşă?” A întrebat toate astea cu blîndeţe, dar… nu cu destulă blîndeţe.

Exista un uşor calcul în vocea ei, o detaşare de neatins.

„Am nevoie de tine”, i-am spus eu fără să vreau. „Nu suport să te pierd. Eşti singura mea tovarăşă în nemurire.”

„Cu nesiguranţă că mai sînt şi alţii! Doar nu sîntem noi singurii vampiri de pe pămînt!” O auzeam spunînd acele cuvinte aşa cum le spusesem şi eu, propriile mele vorbe întorcîndu-se acum la mine pe valul conştiinţei ei de sine, al căutării ei. Dar nu-i nici o durere, mi-am spus eu deodată. Ci doar nerăbdare, o nerăbdare lipsită de inimă. M-am uitat la ea. „Nu eşti la fel ca mine?” am întrebat-o eu şi ea m-a privit. „Tu m-ai învăţat tot ce ştiu!”

„Lestat te-a învăţat să ucizi”, i-am spus eu, aducîndu-i mănuşa. „Aşa, vino… hai să ieşim. Vreau să ies…” mormăiam eu, încercînd să-i pun mănuşile. I-am ridicat apoi părul bogat şi ondulat şi i l-am aşezat cu blîndeţe peste palton. „Dar tu m-ai învăţat să văd!” a spus ea. „M-ai învăţat cuvintele «ochi de vampir»”, a adăugat. „M-ai învăţat să beau lumea, să doresc mai mult decît…”

„N-am vrut niciodată ca vorbele astea să sune aşa, «ochi de vampir», i-am spus eu.” „Cînd le pronunţi tu, au o altă rezonanţă…” trăgea de mine, încercînd să mă facă s-o privesc. „Vino”, i-am zis eu, „vreau să-ţi arăt ceva…” Şi am străbătut repede coridorul, am coborît scara şi am traversat curtea întunecată. Dar nu ştiam ce vreau să-i arăt mai mult decît încotro mergeam. Doar că trebuia să mă îndrept spre acel lucru cu un instinct sublim şi blestemat.

Am străbătut oraşul, cerul fiind acum de un violet pal, din momentul în care norii dispăruseră, stelele erau mici şi palide, iar aerul sufocant şi înmiresmat chiar şi atunci cînd ne-am depărtat de grădinile mari, îndreptîndu-ne spre acele străzi urîte şi înguste, unde florile răsăreau printre crăpăturile pietrelor şi unde uriaşul oleandru îşi înălţa pe terenuri virane tulpina groasă, ca de ceară, plină de flori albe şi roz, ca o buruiană monstruoasă. Auzeam paşii repezi ai Claudiei care se ţinea după mine, fără să-mi ceară nici măcar o dată să merg mai încet; în cele din urmă s-a oprit, cu chipul extrem de răbdător, uitîndu-se la mine pe strada întunecoasă şi îngustă, unde cîteva case franţuzeşti vechi cu acoperişurile în pantă mai rămăseseră printre faţadele clădirilor spaniole, căsuţe vechi, cu tencuiala desprinsă de cărămizile ce putrezeau dedesubt. Am găsit casa orbeşte, conştient că întotdeauna ştiusem unde se afla şi o ocolisem, oprindu-mă mereu înaintea acelui colţ neluminat, nevrînd să trec pe lîngă fereastra joasă prin care o auzisem prima oară pe Claudia plîngînd. Casa mai stătea încă în picioare. Era mai joasă decît în trecut, aleea era traversată de frînghii pline cu rufe întinse la uscat, iar cele două ferestre erau sparte şi acoperite cu pînză. Am atins obloanele. „Aici te-am văzut prima oară”, i-am spus eu, gîndindu-mă să-i spun ca să înţeleagă, deşi îi simţeam deja răceala şi distanţa din privire. „Te-am auzit plîngînd. Erai acolo, într-o cameră cu mama ta. Şi mama ta era moartă de cîteva zile, dar tu nu ştiai. Te agăţai de ea, scîncind… plîngînd sfîşietor, cu trupul palid, înfierbîntat din cauza febrei şi înfometat. Încercai s-o trezeşti din morţi, o strîngeai în braţe să-ţi dea căldură, de teamă. Era aproape dimineaţă şi…”

Mi-am dus mîna la tîmplă. „Am deschis obloanele… am intrat în cameră. Mi-a fost milă de tine. Milă. Dar… şi altceva.”

I-am văzut buzele înmuindu-se şi ochii devenind mari.

„Te-ai hrănit… cu mine?” a şoptit ea. „Am fost victima ta!”

„Da!” i-am spus eu. „Aşa e.”

A fost un moment atît de elastic şi de dureros, încît era de nesuportat. Stătea complet nemişcată în întuneric, ochii ei uriaşi adunau lumina, iar aerul cald s-a ridicat brusc cu un zgomot slab. După aceea s-a întors şi i-am auzit bocănitul pantofilor cînd fugea. Şi a fugit. A fugit. Eu stăteam încremenit, auzind cum zgomotul se stingea din ce în ce; apoi m-am întors, teama din mine crescînd şi devenind insurmontabilă, şi am luat-o la fugă după ea. Era de neconceput să n-o prind din urmă, să n-o ajung imediat şi să-i spun că o iubeam, că trebuia s-o am, trebuia s-o păstrez şi, cu fiecare secundă în care fugeam pe strada întunecată, ea părea să se depărteze de mine puţin cîte puţin; inima îmi bătea cu putere, nehrănită, răzvrătindu-se împotriva efortului. Pînă cînd m-am oprit brusc. Ea se afla sub un felinar şi mă privea tăcută, ca şi cum nici nu m-ar fi cunoscut. I-am cuprins mijlocul cu amîndouă mîinile şi am ridicat-o în lumină. M-a studiat, cu chipul schimonosit, după care a întors capul, refuzînd să-mi susţină privirea, ca şi cum ar fi trebuit să-şi mascheze un puternic sentiment de repulsie. „M-ai ucis”, a şoptit ea. „Mi-ai luat viaţa!”

„Da”, i-am zis, ţinînd-o aşa încît să-i simt inima bătînd. „Mai bine-zis, am încercat să ţi-o iau. Să ţi-o beau. Dar aveai o inimă cum nu mai întîlnisem vreodată, o inimă care bătea, bătea, pînă cînd am fost nevoit să-ţi dau drumul, să te depărtez de mine, ca nu cumva să-mi înteţeşti pulsul atît de mult, încît să mor. Lestat m-a descoperit; Louis cel sentimental şi prost, se hrănea cu un copil cu părul auriu, o fiinţă inocentă, o fetiţă. El te-a adus înapoi de la spitalul unde te duseseră şi n-am ştiut ce avea de gînd, în afară de a mă învăţa propria mea natură. „Ia-o, termină”, a spus şi eu am simţit din nou acea pasiune pentru tine. Ah, ştiu că acum te-am pierdut pentru totdeauna. Văd asta în ochii tăi! Te uiţi la mine ca la muritori, de undeva de departe, dintr-un loc al independenţei reci, pe care eu nu pot s-o pricep. Dar am făcut-o. Am simţit din nou pentru tine acea poftă insuportabilă, pentru inima ta care bătea, pentru obrazul ăsta, pielea asta. Erai trandafirie şi frumos mirositoare cum sînt copiii muritori, dulce cu un amestec de sare şi ţărînă. Te-am ţinut din nou şi te-am luat din nou. Iar cînd am avut impresia că inima ta mă omoară şi nu-mi păsa, el ne-a despărţit şi, tăindu-şi încheietura mîinii, ţi-a dat să bei. Şi tu ai băut. Şi ai băut şi ai băut, pînă cînd era să-l secătuieşti, făcîndu-l să se clatine. Dar erai deja vampir. Şi, chiar în noaptea aceea, ai băut sîngele unei fiinţe omeneşti, lucru pe care l-ai făcut apoi în fiecare noapte.”

Expresia de pe chipul ei nu se schimbase. Pielea îi era precum ceara lumînărilor albe; numai ochii conţineau viaţă. Nu mai aveam ce să-i spun, aşa că am lăsat-o jos. „Eu ţi-am luat viaţa”, i-am zis eu. „Iar el ţi-a redat-o.”

„Aşa, deci”, a spus ea foarte încet. „Vă urăsc pe amîndoi!”

Vampirul tăcu.

— Bine, dar de ce i-ai spus? îl întrebă băiatul, după o pauză respectuoasă.

— Cum aş fi putut să nu-i spun? zise vampirul, ridicîndu-şi privirea puţin uluit. Trebuia să ştie. Trebuia să cîntărească lucrurile. Nu era ca şi cum Lestat ar fi răpit-o direct vieţii, aşa cum făcuse cu mine; eu o rănisem. Ar fi murit! N-ar mai fi putut să ducă o viaţă de muritoare. Dar care-i deosebirea? Pentru toţi, moartea e o chestiune de ani! Deci, ceea ce ea a văzut atunci mai plastic a fost ceea ce ştiu toţi oamenii: că moartea vine în mod inevitabil, doar dacă cineva nu alege… asta! spuse el şi desfăcu mîinile albe, privindu-şi palmele.

— Ai pierdut-o? A plecat?

— Să plece! Unde ar fi putut să plece? Era un copil cam de înălţimea asta. Cine i-ar fi oferit adăpost? Să fi căutat vreun cavou, ca vampirii din poveşti, unde să stea ziua înconjurată de viermi şi furnici şi să iasă doar ca să bîntuie prin vreun cimitir mic şi prin împrejurimile lui? Dar nu de asta n-a plecat. Ceva din ea aducea cu mine. Şi în Lestat exista asta. Nu suportam să trăim singuri! Aveam nevoie de puţină companie! O sumedenie de muritori ne înconjurau, bîjbîind, orbi, preocupaţi, miresele şi mirii morţii.

„Uniţi în ură”, mi-a spus ea calmă după aceea. Am găsit-o lîngă şemineul gol, smulgînd floricelele de pe un fir lung de levănţică. Eram atît de uşurat că am văzut-o acolo, încît aş fi făcut orice. Cînd m-a întrebat cu o voce scăzută dacă aveam să-i spun tot ce ştiam, am făcut-o bucuros. Căci restul era floare la ureche, faţă de acel vechi secret, că eu îi luasem viaţa. I-am povestit despre mine aşa cum ţi-am povestit ţie, despre felul cum Lestat a venit la mine şi ce s-a întîmplat în noaptea în care el a adus-o de la spital. Nu a pus nici o întrebare, ci doar din cînd în cînd, îşi ridica privirea. După aceea, cînd am terminat şi am rămas acolo, uitîndu-mă iarăşi la acel craniu nenorocit, ascultînd zgomotul slab pe care îl făceau petalele ce cădeau pe rochia ei şi simţind o amorţeală în membre şi în minte, ea mi-a spus: „Nu te dispreţuiesc!” M-am dezmeticit. Ea s-a dat jos de pe perna înaltă şi rotundă din damasc şi a venit spre mine, purtînd mirosul florilor şi ţinînd petalele în mînă. „Ăsta-i mirosul unui copil muritor?” m-a întrebat ea în şoaptă. „Louis. Iubitule.” Îmi amintesc că am îmbrăţişat-o şi mi-am ascuns faţa în pieptul ei micuţ, strivindu-i umerii fragili, iar minutele ei mi se strecurau prin păr, alinîndu-mă, ţinîndu-mă. „Am fost muritoare pentru tine”, a zis ea şi, cînd mi-am ridicat privirea, am văzut-o zîmbind; moliciunea buzelor ei a dispărut, însă, foarte repede şi, în clipa următoare, privea dincolo de mine, ca un om care ascultă o muzică îndepărtată şi importantă. „Mi-ai dat sărutul tău nemuritor”, a spus ea, deşi nu mie, ci sieşi. „M-ai iubit cu natura ta de vampir.”

„Acum te iubesc cu natura mea umană, dacă am avut aşa ceva vreodată”, i-am spus eu.

„Ah, da…”, a zis ea, tot gînditoare. „Da, şi ăsta-i punctul tău slab, de aceea chipul tău a fost atît de nefericit cînd am spus aşa cum spun muritorii „te urăsc”, şi de aceea acum mă priveşti aşa. Natura umană. Eu n-o am. Şi nici o poveste despre cadavrul unei mame şi despre camere de hotel în care copiii învaţă monstruozităţi nu poate să-mi ofere aşa ceva. N-o am. Ochii tăi se răcesc de teamă cînd îţi spun asta. Şi, totuşi, am limba ta. Pasiunea ta pentru adevăr. Nevoia ta de a pătrunde cu mintea peste tot, ca ciocul unei păsări colibri, care ciocăne atît de puternic şi de iute, încît muritorii au impresia că n-are picioruşe şi că nu se aşază niciodată, căutînd mereu, la infinit. Eu sînt sinele tău vampir mai mult decît tine însuţi. Şi acum, somnul de şaizeci şi cinci de ani s-a sfîrşit.”

Somnul de şaizeci şi cinci de ani s-a sfîrşit! Am auzit-o şi nu puteam să cred, nu voiam să cred că ştia şi chiar vru-sese să spună ceea ce spusese. Căci exact atîta trecuse din noaptea aceea cînd am încercat să-l părăsesc pe Lestat şi n-am reuşit şi, îndrăgostindu-mă de ea, am uitat de creierul meu fecund şi de întrebările mele îngrozitoare. Acum ea avea pe buze acele întrebări îngrozitoare şi trebuia să le afle răspunsul. S-a dus încet în mijlocul încăperii şi a împrăştiat în jurul ei petalele de levăntică strivite. Apoi a frînt tulpina fragilă şi a dus-o la buze. După ce a auzit toată povestea, a spus: „Deci, m-a transformat… ca să-ţi fiu tovarăşă. Nici un lanţ nu te-ar fi putut ţine în singurătatea ta şi el nu putea să-ţi dea nimic. Mie nu-mi dă nimic… Obişnuiam să-l găsesc fermecător. Îmi plăcea felul cum mergea, cum lovea dalele de piatră cu bastonul şi cum mă lua în braţe. Şi abandonul cu care ucidea, exact cum simţeam şi eu. Dar nu-l mai găsesc fermecător. Iar tu nu l-ai găsit niciodată. Noi doi am fost marionetele lui; tu ai rămas, ca să ai grijă de el, iar eu, tovarăşa ta salvatoare. A venit timpul ca totul să se termine, Louis. A venit timpul să-l părăsim.” Timpul să-l părăsim. Nu mă gîndisem la asta, nu mai visasem de mult la aşa ceva; mă obişnuisem cu el, de parcă ar fi fost o condiţie a vieţii înseşi. Auzeam un amestec de zgomote, ceea ce însemna că el intrase cu trăsura pe alee şi că, în curînd, avea să urce pe scara din dos. M-am gîndit la ce simţeam întotdeauna cînd îl auzeam venind, o vagă nelinişte şi un vag sentiment de necesitate. Apoi, gîndul de a scăpa de el pentru totdeauna a trecut peste mine ca apa pe care o uitasem, valuri şi valuri de apă rece. M-am ridicat, şoptindu-i că venea.

„Ştiu”, a spus ea zîmbind. „L-am auzit cînd a dat colţul.”

„Dar n-o să ne lase să plecăm”, i-am şoptit eu, deşi prinsesem sensul cuvintelor ei. Avea nişte simţuri de vampir foarte dezvoltate. Ştia grozav să stea de pază. „Înseamnă că nu-l cunoşti, dacă-ţi închipui că o să ne lase să plecăm”, i-am spus eu, speriat de încrederea ei în sine. „N-o să ne lase.” Şi ea a zis, continuînd să zîmbească: „Ah… zău?”

Am stabilit atunci că vom face planuri. Imediat. Seara următoare, agentul meu a venit cu obişnuita plîngere că nu putea să mai lucreze la lumina unei singure lumînări amărîte şi i-am spus să facă aranjamentele necesare pentru o traversare a oceanului. Claudia şi cu mine aveam să plecăm în Europa cu primul vapor, indiferent în ce port avea să ne ducă. Şi, foarte important era ca un cufăr mare să fie încărcat de asemenea pe vapor, un cufăr care trebuia transportat cu grijă de acasă în timpul zilei şi urcat la bord, dar nu la bagaje, ci în cabina noastră. Pe urmă au fost aranjamentele pentru Lestat. Plănuisem să-i las cîteva magazine închiriate, casele din oraş şi cu o mică firmă de construcţii, care opera în Faubourg Marigny. Mi-am pus semnătura pe toate acestea fără să ezit. Voiam să-mi cumpăr libertatea: să-l conving pe Lestat că nu voiam decît să facem o călătorie împreună şi că el putea să rămînă cu stilul de viaţă cu care se obişnuise; va avea banii lui, nu va mai trebui să-mi ceară nimic. Toţi acei ani îl făcusem să depindă de mine. Bineînţeles că îmi cerea bani, ca şi cum aş fi fost bancherul lui şi îmi mulţumea cu cele mai caustice cuvinte, dar ura dependenţa aceea. Speram să-i alung bănuielile, satisfăcîndu-i lăcomia. Şi, convins că îmi putea citi pe chip orice emoţie, eram teribil de temător. Nu-mi venea să cred că era posibil să scap de el. Înţelegi ce înseamnă asta? Mă purtam ca şi cum aş fi crezut, dar nu credeam.

Între timp, Claudia flirta cu dezastrul, stăpînirea ei de sine părîndu-mi-se extraordinară cînd citea din cărţile ei despre vampiri şi îi punea întrebări lui Lestat. Rămînea netulburată în faţa izbucnirilor lui sarcastice şi, uneori, îi punea aceeaşi întrebare iar şi iar în alte feluri, rumegînd cu atenţie orice informaţie care îi scăpa fără să vrea. „Ce vampir te-a făcut ceea ce eşti?” l-a întrebat ea, fără să-şi ridice privirea din carte şi ţinîndu-şi pleoapele coborîte sub atacul lui. „De ce nu vorbeşti niciodată despre el?” a continuat ea, de parcă obiecţiile lui severe ar fi fost inexistente. Părea imună la iritarea lui.

„Sînteţi lacomi, amîndoi!” a spus el seara următoare, plimbîndu-se încoace şi încolo prin centrul întunecat al camerei, privind-o răzbunător pe Claudia, care stătea în colţul ei, în cercul de lumină al luminării ei, cu cărţile împrejur. „Nemurirea nu vă ajunge! Nu, aţi căuta de dinţi calul de dar al lui Dumnezeu! Dacă aş oferi-o oricărui individ de pe stradă, ar fi încîntat…”

„Tu ai fost încîntat?” a întrebat ea încet, abia mişcînd buzele.

„Dar voi, voi vreţi să ştiţi motivul. Vreţi să terminăm totul? Pot să vă ofer moartea mai uşor decît v-am oferit viaţa!” S-a întors spre mine şi flacăra fragilă a lumînării ei îi arunca umbra peste mine. Îi crea o aureolă în jurul părului blond şi îi lăsa faţa, în afară de pometele sclipitor, în întuneric. „Vreţi moartea?”

„Cunoaşterea nu înseamnă moarte”, a şoptit ea.

„Răspundeţi-mi! Vreţi moartea?”

„Tu oferi toate lucrurile. Toate vin de la tine. Viaţa şi moartea”, a şoptit ea ironic.

„Aşa e”, a zis el.

„Tu nu ştii nimic”, i-a spus ea cu gravitate şi vocea îi era atît de slabă, încît şi cel mai mic zgomot de pe stradă i-a acoperit-o, luîndu-i cuvintele, aşa încît m-am trezit chinuindu-mă să o aud, lăsîndu-mi capul pe spate, lipit de scaun. „Să zicem că vampirul care te-a făcut nu ştia nimic şi că vampirul care l-a făcut pe acel vampir nu ştia nimic şi că nici vampirul dinaintea lui nu ştia nimic şi aşa mai departe, nimic ieşind din nimic pînă cînd nu rămîne nimic! Şi noi trebuie să trăim cu gîndul că nu există cunoaştere.”

„Da!” a strigat el deodată, ridicînd mîinile şi în glasul lui se simţea altceva în afară de furie.

Apoi a tăcut. Şi ea tăcea. După aceea, el s-a întors încet, ca şi cum eu aş fi făcut vreo mişcare care îl alertase, ca şi cum m-aş fi ridicat în spatele lui. Îmi amintea de felul în care se întorceau oamenii cînd îmi simţeau răsuflarea foarte aproape şi îşi dădeau brusc seama că, unde se crezuseră complet singuri… momentul acela de suspiciune îngrozitoare dinainte de a-mi vedea chipul şi să-şi ţină respiraţia. Acum se uita la mine şi abia îi vedeam buzele mişcîndu-se. Atunci am simţit. Îi era frică. Lui Lestat îi era frică. Ea îl fixa cu aceeaşi privire calmă, care nu trăda nici o emoţie, nici un gînd.

„Tu ai învăţat-o cu astea…” a şoptit el, după care a scăpărat un băţ de chibrit şi a aprins lumînările de pe poliţa căminului, ridicînd apoi sticlele afumate ale lămpilor şi plimbîndu-se prin încăpere pentru a face lumină, pînă cînd mica flacără a Claudiei a căpătat putere, iar el s-a rezemat cu spatele de poliţa de marmură, uitîndu-se cînd la o lampă, cînd la alta, de parcă lumina aceea i-ar fi redat puţină linişte.

„Mă duc afară”, a zis el atunci. Ea s-a ridicat chiar în clipa în care el ajunsese în stradă şi, deodată, s-a oprit în mijlocul camerei şi s-a întins, arcuindu-şi spatele mic, ridicîndu-şi braţele cu pumnii încleştaţi şi a închis ochii o clipă, după care i-a deschis larg, de parcă s-ar fi trezit brusc dintr-un vis. Era ceva obscen în gestul acela; camera părea să licărească de teama lui Lestat, să răsune de ecoul ultimului său răspuns. Acesta ceruse atenţia ei. Probabil că am făcut vreo mişcare involuntară pentru a nu mă mai uita la ea, căci a venit lîngă braţul fotoliului meu şi şi-a lipit mîna pe cartea mea, o carte pe care n-o mai citeam de cîteva ceasuri. „Vino cu mine afară.”

„Ai avut dreptate. Nu ştie nimic. N-are nimic să ne spună”, i-am zis eu.

„Chiar ai crezut vreodată că ştie?” m-a întrebat cu vocea ei mică. „O să găsim alţii ca noi”, a adăugat ea. „O să-i găsim în centrul Europei. Acolo trăiesc atît de mulţi, încît, povestirile, atît cele false, cît şi cele reale, umplu volume întregi. Sînt convinsă că de acolo au venit toţi vampirii, dacă au venit de undeva. Am trăit prea mult cu el. Vino afară. Lasă carnea să instruiască mintea.”

Cred că am simţit un fior de plăcere cînd am auzit-o rostind acele cuvinte, „Lasă carnea să instruiască mintea”. „Lasă cărţile de o parte şi ucide”, mi-a şoptit ea. Am urmat-o în jos pe scară, prin curte şi pe aleea îngustă spre o altă stradă. Apoi a întins mîinile spre mine să o iau în braţe, deşi, bineînţeles, nu era obosită; voia numai să fie aproape de urechea mea şi să mă ţină de gît. „Nu i-am spus de planul meu, despre călătorie, despre bani”, i-am zis eu, conştient că e ceva cu ea ce eu nu înţelegeam, în timp ce stătea uşoară în braţele mele.

„L-a ucis pe celălalt vampir”, a spus ea.

„Nu, de ce spui asta?” am întrebat-o eu, dar nu faptul că o spusese mă deranja, îmi tulbura sufletul ce semăna cu un ochi de apă care tînjea după nemişcare. Mă simţeam ca şi cum ea m-ar fi condus încet spre ceva, ca şi cum ea ar fi fost pilotul plimbării noastre lente pe strada întunecată. „Pentru că acum ştiu”, a spus ea cu autoritate în glas. „Vampirul a făcut un sclav din el şi el nu voia să fie aşa ceva mai mult decît aş vrea eu, aşa că l-a ucis. L-a ucis înainte să afle ce ar fi putut să ştie şi, apoi, cuprins de panică, a făcut un sclav din tine. Ai fost sclavul lui.”

„Nu chiar…” i-am şoptit eu. Îi simţeam obrazul lipit de tîmpla mea. Era rece şi avea nevoie să ucidă. „Nu un sclav, ci doar un fel de complice stupid”, i-am mărturisit eu, mi-am mărturisit mie însumi. Simţeam febra ucisului crescînd în mine, un nod de foame lăuntric, zvîcnituri în tîmple, ca şi cum venele s-ar fi contractat şi trupul mi-era pe cale de a deveni o hartă de vase chinuite.

„Nu, sclav”, a insistat ea pe un ton grav, de parcă ar fi gîndit cu glas tare, cuvinte revelaţii, piese ale unui puzzle. „Şi o să ne eliberezi pe amîndoi.”

M-am oprit. Mîna ei mă apăsa, îndemnîndu-mă să merg. Ne-am continuat drumul pe o alee largă din apropierea catedralei, îndreptîndu-ne spre luminile din Jackson Square, apa curgînd cu repeziciune în rigole şi sclipind argintie în lumina lunii. „O să-l ucid”, a spus ea.

Am încremenit în capătul aleii. Am simţit-o mişcîndu-se în braţele mele şi alunecînd în jos, ca şi cum ar fi putut să se elibereze de mine şi fără ajutorul stîngaci al mîinilor mele. Am aşezat-o pe trotuarul din piatră. I-am spus nu şi am clătinat din cap. Aveam acea senzaţie pe care ţi-am mai descris-o, că toate clădirile din jurul meu — Cabildo, catedrala, apartamentele de-a lungul pieţei — toate erau din mătase, nişte iluzii care aveau să fie brusc sfîşiate de un vînt îngrozitor în pămînt căscîndu-se un abis care era realitatea. „Claudia”, am îngăimat eu, întorcîndu-i spatele.

„De ce nu l-aş ucide?” a spus ea ridicînd glasul, pînă cînd acesta a devenit foarte ascuţit. „N-am ce face cu el! N-am ce să obţin de la el! Şi-mi provoacă durere, ceea ce n-o să suport!”

„Şi dacă el are puţină nevoie de noi?” am întrebat-o, dar vehemenţa aceea era falsă. Inutilă. Ea se depărtase de mine, cu umerii mici drepţi şi hotărîţi, cu pasul grăbit, ca o fetiţă care, ieşind duminica împreună cu părinţii, vrea s-o ia înainte pretinzînd că e singură. „Claudia!” am strigat eu şi am ajuns-o imediat din urmă. I-am cuprins mijlocul micuţ şi am simţit-o devenind rigidă ca fierul. „Claudia, nu poţi să-l omori!” i-am şoptit eu, iar ea a început să meargă cu spatele, după care a luat-o la fugă, ţăcănind pe pietre, şi a ieşit în drum. O cabrioletă a trecut pe lîngă noi, însoţită de un hohot de rîs, de tropăitul cailor şi de zgomotul roţilor din lemn. Strada a amuţit deodată. Am întins mîna spre ea şi am străbătut un spaţiu imens, găsind-o lîngă poarta Pieţei Jackson, cu mîinile încleştate pe gratiile de fier. M-am lăsat în jos lîngă ea. „Nu-mi pasă ce simţi, ce spui, dar nu se poate să vrei să-l omori”, i-am zis eu.

„De ce nu? Îl crezi atît de puternic?” a întrebat, fixînd cu privirea statuia din piaţă, ochii ei părînd două bălţi imense de lumină.

„E mai puternic decît îţi închipui! Mai puternic decît visezi! Cum vrei să-l omori? Nu te poţi măsura cu abilitatea lui. Nu ştii!” i-am spus eu rugător, dar o vedeam cum stă nemişcată, ca un copil care se uită fascinat într-o vitrină cu jucării. Limba i s-a mişcat deodată printre dinţi şi a atins buza de jos într-un mod ciudat, care m-a făcut să simt un fior slab prin trup. Simţeam gust de sînge. Simţeam ceva palpabil şi neputincios în mîinile mele. Voiam să ucid. Miroseam şi auzeam oamenii pe aleile pieţei, plimbîndu-se de-a lungul cheiului. Tocmai voiam s-o întorc cu faţa spre mine, să o scutur, dacă era nevoie, pentru a o face să asculte, cînd ea s-a răsucit şi m-a privit cu ochii ei mari şi umezi. „Te iubesc, Louis”, mi-a spus.

„Atunci, ascultă-mă, Claudia, te implor”, i-am şoptit eu, ţinînd-o în braţe, îmboldit deodată de un amestec de şoapte în apropiere, de vorbirea înceată şi articulată a oamenilor care acoperea zgomotele nopţii. „O să te distrugă, dacă încerci să-l omori. Nu poţi face asta. Nu ştii cum. Şi, împotrivindu-i-te, o să pierzi totul, Claudia, şi asta nu suport.”

Pe buzele ei a apărut un zîmbet aproape imperceptibil. „Nu, Louis”, a şoptit ea. „Pot să-l omor. Şi vreau să-ţi mai spun ceva, un secret numai al nostru.”

Am scuturat din cap, dar ea s-a lipit şi mai mult de mine, coborîndu-şi pleoapele aşa încît genele dese aproape că îi atingeau rotunjimea obrajilor. „Secretul e că vreau să-l omor, Louis. O să-mi facă plăcere!”

Am îngenuncheat lîngă ea, fără grai, în timp ce ochii ei mă studiau aşa cum făcuseră atît de des în trecut; apoi a spus: „Omor oameni în fiecare noapte. Îi seduc, îi atrag lîngă mine cu o foame nepotolită, o permanentă căutare a ceva… ceva, nu ştiu ce…” Şi-a lipit degetele de buze, gura fiindu-i întredeschisă, aşa încît îi zăream sclipirea dinţilor. „Şi nu vreau să ştiu nimic despre ei — de unde vin, încotro merg — dacă nu-i întîlnesc pe drum. Dar pe el nu pot să-l sufăr! Îl vreau mort şi îl voi omorî. O să-mi facă mare plăcere.

„Bine, Claudia, dar el nu e muritor. E nemuritor. Nici o boală nu-l poate atinge. Timpul n-are nici o putere asupra lui. Ameninţi o viaţă care ar putea dura pînă la sfîrşitul lumii!”

„Ah, da, aşa e!” a zis ea cu veneraţie şi respect. „O viaţă care ar putea dura secole întregi. Un astfel de sînge, o astfel de putere. Crezi că o să-mi contopesc puterea cu a lui, cînd o să-l omor?”

Eram furios. M-am îndreptat deodată şi i-am întors spatele. Auzeam şoaptele oamenilor în apropiere. Vorbeau despre tată şi fiică, despre o imagine a iubirii devotate. Mi-am dat seama că vorbeau despre noi.

„Nu e necesar”, i-am spus eu. „Întrece orice nevoie, orice raţiune, orice…”

„Ce? Omenie? E un ucigaş!” a zis ea şuierător. „Un animal de pradă singuratic!” a repetat ea în batjocură cuvintele lui. „Nu mă împiedica, nu căuta că ai să afli cînd mă hotărăsc s-o fac şi nici nu încerca să te interpui…” A ridicat mîna ca să mă împiedice să vorbesc şi mi-a strîns-o pe a mea cu putere, degetele ei muşcînd din carnea mea chinuită. „Dacă o faci, mă vei distruge. Nu trebuie să fiu descurajată.”

Apoi a rupt-o la fugă, cu panglicile bonetei fluturînd şi bocănind cu pantofii pe pietre. M-am întors, fără să fiu atent încotro mergeam, dorindu-mi ca oraşul să mă înghită, conştient acum de foamea care îmi întuneca raţiunea. Aproape că mi-era greaţă să-i pun capăt. Simţeam nevoia să las pofta şi emoţia să-mi întunece mintea şi m-am gîndit la victimă iar şi iar, mergînd încet pe străzi, deplasîndu-mă în mod inexorabil spre ea, spunîndu-mi: E o sfoară care mă trage prin labirint. Nu eu trag sfoara, ci ea mă trage pe mine… Şi, la un moment dat, m-am trezit pe Rue Conti ascultînd un zgomot surd, familiar. Erau scrimerii din salonul de deasupra, înaintînd pe podeaua din lemn, înainte, înapoi, încrucişîndu-şi spadele. M-am rezemat de zid, de unde prin ferestrele înalte şi fără perdele puteam să-i văd pe tinerii care se duelau pînă noaptea tîrziu, cu braţul stîng îndoit ca al unui dansator, avansînd cu graţie spre moarte, îndreptînd spadele cu graţie spre inimi, imagini ale tînărului Freniere care, cînd îşi împingea spada argintie înainte, cînd era împuns de o alta spre iad. Cineva coborîse scara îngustă din lemn pînă în stradă — un tînăr, un băiat atît de tînăr, încît avea obrajii netezi şi dolofani ai unui copil; faţa îi era îmbujorată din cauza antrenamentului, iar de sub haina gri elegantă şi cămaşa cu volănase se simţea mirosul dulceag de colonie şi sare. I-am simţit căldura cînd a ieşit din lumina slabă de deasupra scării. Rîdea încet şi vorbea aproape imperceptibil cu sine, părul castaniu căzîndu-i pe ochi în mers; a scuturat din cap, şoaptele s-au auzit mai tare, apoi s-au stins. Deodată s-a oprit brusc, cu privirea aţintită asupra mea. M-a privit, pleoapele i-au tremurat uşor şi apoi a rîs repede, nervos. „Vă rog să mă scuzaţi!” mi-a spus în franceză. „M-aţi speriat!” Apoi, tocmai cînd dădea să facă o plecăciune şi să treacă pe lîngă mine, a încremenit şi şocul i s-a aşternut pe faţa îmbujorată. Îi vedeam inima bătînd în carnea trandafirie a obrajilor şi îi simţeam mirosul sudorii subite a trupului său tînăr şi încordat.

„M-ai văzut în lumina felinarului”, i-am spus eu. „Şi faţa mea ţi s-a părut a fi o mască a morţii.”

Buzele i s-au desfăcut uşor, dinţii i s-au atins şi a încuviinţat involuntar, cu ochii ameţiţi.

„Treci!” i-am spus eu. „Repede!”

Vampirul tăcu şi apoi se mişcă de parcă ar fi vrut să continue, dar îşi întinse picioarele lungi sub masă şi, lăsîndu-se pe spate, îşi lipi mîinile de cap, ca şi cum şi-ar fi apăsat cu putere tîmplele.

Băiatul, care se aşezase într-o poziţie ghemuită, strîngîndu-şi braţele cu mîinile, se relaxa încet. Se uită la bandă şi apoi la vampir.

— Dar ai ucis pe cineva în noaptea aceea, spuse el.

— În fiecare noapte, spuse vampirul.

— Atunci, de ce l-ai lăsat să plece?

— Nu ştiu, zise el, pe un ton care nu voia să spună „pe cuvînt nu ştiu”, ci mai degrabă „las-o baltă”. Pari obosit, spuse vampirul. Am impresia că ţi-e frig.

— Nu contează, spuse băiatul repede. E cam frig în cameră, dar nu-mi pasă. Ţie nu ţi-e frig, nu?

— Nu, zise vampirul zîmbind şi apoi umerii îi tresăltară, semn că rîdea uşor.

Trecură cîteva clipe, timp în care vampirul păru să se gîndească şi băiatul să-i studieze chipul. Vampirul aruncă o privire spre ceasul băiatului.

— Ea n-a reuşit, nu-i aşa? întrebă băiatul încet.

— Sincer, ce crezi? întrebă vampirul, după ce se aşezase din nou rezemat de spătar, şi îl privi pe băiat stăruitor.

— Că a fost… aşa cum ai spus, distrusă, zise băiatul şi părea să simtă acele cuvinte, aşa încît înghiţi în sec după ce spuse „distrusă”. A fost? întrebă el.

— Nu crezi că putea s-o facă? întrebă vampirul.

— Dar el era atît de puternic. Tu singur ai spus că n-ai ştiut niciodată ce puteri avea, ce secrete cunoştea. Cum putea şti sigur cum să-l omoare? Cum a încercat?

Vampirul se uită la băiat multă vreme, expresia lui fiind de nedesluşit pentru acesta, care îşi feri privirea, de parcă ochii vampirului ar fi fost nişte lumini orbitoare.

— De ce nu bei din sticla aia pe care o ai în buzunar? întrebă vampirul. Te-ar încălzi.

— Ah, asta… spuse vampirul. Voiam să beau, dar…

Vampirul începu să rîdă.

— Ai crezut că nu e politicos! spuse el şi, deodată, se plesni peste pulpă.

— Aşa e, spuse băiatul, ridicînd din umeri, după care zîmbi, scoase sticluţa din buzunarul hainei, îi desfăcu capacul auriu şi luă o înghiţitură.

Apoi i-o întinse, uitîndu-se la vampir.

— Nu, spuse acesta zîmbind şi ridicînd mîna pentru a refuza oferta.

După aceea, chipul îi redeveni serios şi, lăsîndu-se pe spate, continuă:

— Lestat avea un prieten muzician pe Rue Dumaine. Îl văzusem la un recital în casa unei anume Madame LeClair, care locuia pe aceeaşi stradă, aceasta fiind pe atunci o stradă extrem de la modă; Madame LeClair, cu care Lestat se distra din cînd în cînd, îi găsise muzicianului o cameră într-o altă casă din apropiere, unde Lestat îl vizita adesea. Ţi-am spus că se juca cu victimele lui, se împrietenea cu ele, le făcea să-l placă, să aibă încredere în el şi chiar să-l iubească, după care le ucidea. Aşa că părea că se joacă cu tînărul acela, deşi durase mai mult decît orice altă asemenea prietenie. Tînărul scria muzică bună şi, adesea, Lestat venea acasă cu partituri proaspete, cîntînd apoi la pianul din salon. Băiatul avea foarte mult talent, dar îţi dădeai seama că muzica lui nu avea să se bucure de succes, pentru că era prea tulburătoare. Lestat îi dădea bani şi îşi petrecea seară de seară cu el, ducîndu-l adesea la restaurante unde tînărul nu şi-ar fi permis să se ducă niciodată, şi îi cumpăra hîrtia şi peniţele de care avea nevoie pentru a-şi scrie muzica.

Aşa cum ţi-am mai spus, durase mai mult decît orice altă prietenie a lui Lestat de acest gen. Nu-mi dădeam seama dacă, într-adevăr, se ataşase fără să vrea de acel muritor sau, pur şi simplu, pregătea o trădare şi o cruzime senzaţionale. De cîteva ori ne spusese, mie şi Claudiei, că plecase cu gîndul de a-l ucide pe băiat, dar că nu o făcuse. Şi, bineînţeles că nu l-am întrebat niciodată ce simţea, pentru că n-ar fi meritat scandalul pe care l-ar fi stîrnit întrebarea mea. Lestat ataşat de un muritor! Probabil că ar fi distrus mobila din salon de furie.

Seara următoare — după cea despre care tocmai ţi-am povestit — m-a agasat teribil, rugîndu-mă să-l însoţesc acasă la băiat. Era extrem de prietenos, aşa cum era de obicei cînd îmi dorea compania. Bucuria îl făcea astfel. Cînd voia să vadă o piesă bună, o operă, un balet. Întotdeauna voia să-l însoţesc. Cred că am văzut „Macbeth” de vreo cincisprezece ori împreună cu el. Ne-am dus la fiecare spectacol, chiar şi la cele date de amatori, după care, pe drum spre casă, Lestat îmi repeta replicile şi chiar le striga trecătorilor, cu un deget întins spre ei: „Mîine şi mîine şi mîine!” făcîndu-i să-l ocolească de parcă ar fi fost un beţiv. Dar efervescenţa aceea era nebunească, putînd să dispară în orice clipă; un cuvînt, două plăcute din partea mea, o aluzie cum că i-aş fi găsit compania agreabilă, ar fi putut elimina astfel de lucruri pentru luni întregi. Chiar ani. Dar acum a venit la mine într-o asemenea dispoziţie, rugîndu-mă să merg cu el la băiat. Îmi strîngea braţul în timp ce mă îndemna, iar eu, posomorit, catatonic, i-am aruncat o scuză nenorocită — gîndindu-mă doar la Claudia, la agent şi la un dezastru iminent. Îl simţeam venind şi mă miram că nu-l simţea şi el. În cele din urmă, a luat o carte de pe podea şi a azvîrlit-o spre mine, strigînd: „Atunci, citeşte-ţi afurisitele de poezii! Putrezeşte!” După care a ieşit val-vîrtej.

Asta m-a tulburat, nici nu-ţi pot spune cît de mult m-a tulburat. Îl doream rece, impasibil, plecat. M-am hotărît să o rog pe Claudia să renunţăm la tot. Mă simţeam lipsit de putere şi extrem de obosit. Dar uşa ei fusese încuiată pînă cînd plecase şi o zărisem doar o secundă în timp ce vorbea Lestat, o imagine dantelată şi minunată, punîndu-şi paltonul; mîneci bufante din nou şi o panglică violetă pe piept, ciorapii albi din dantelă zărindu-i-se sub tivul rochiţei şi pantofi albi imaculaţi. Mi-a aruncat o privire rece şi a ieşit.

Cînd m-am întors mai tîrziu, sătul şi o vreme prea moleşit pentru a-mi lăsa propriile gînduri să mă deranjeze, am început să simt că aceea avea să fie noaptea. Avea să încerce în noaptea aceea.

Nu pot să-ţi spun cum de ştiam asta. Mă deranjau anumite lucruri în legătură cu apartamentul. Claudia se mişca în salonul din fund, în spatele uşilor închise. Şi mi s-a părut că mai aud o voce acolo, şoptită. Claudia nu aducea niciodată pe nimeni acasă; nimeni n-o făcea în afară de Lestat, care îşi aducea femeile de pe stradă. Dar ştiam că era cineva acolo şi totuşi, nu simţeam nici un miros puternic; nu auzeam nici un sunet concret. Apoi am simţit în aer aromă de mîncare şi băutură. Şi un buchet de crizanteme se afla în vaza de argint de pe pian — flori care, pentru Claudia, simbolizau moartea.

Apoi a venit Lestat, cîntînd ceva încet, bastonul lui scoţînd un ra-ta-ta pe barele scării în spirală. A străbătut holul lung şi i-am văzut faţa îmbujorată datorită hranei şi buzele trandafirii; a aşezat partiturile pe pian. „L-am omorît sau nu?” m-a întrebat el, îndreptîndu-şi degetul spre mine. „Ce zici?”

„Nu l-ai omorît”, am zis eu amorţit. „Pentru că m-ai invitat să merg cu tine şi nu m-ai fi invitat să împart cu tine acea pradă.”

„Ah, dar poate că l-am omorît de furie pentru că n-ai vrut să vii cu mine!” a spus el deschizînd capacul pianului. Mi-am dat seama că ar fi fost în stare să continue astfel pînă în zori. Era bine dispus. L-am privit cum răsfoia partiturile şi mă întrebam: Poate să moară? Poate, într-adevăr, să moară? Şi, oare, ea chiar avea de gînd s-o facă? La un moment dat, am vrut să mă duc la ea să-i spun că trebuia să renunţăm la tot, chiar şi la călătoria propusă, şi să trăim ca mai înainte. Dar aveam senzaţia că, de acum, nu mai exista cale înapoi. Încă din ziua în care începuse să-i pună întrebări, acest lucru — indiferent ce era — devenise inevitabil. Simţeam cum o greutate imensă mă ţinea nemişcat în fotoliu.

A apăsat două clape cu mîinile. Avea foarte mult talent şi, în viaţă, ar fi putut fi un foarte bun pianist. Dar cînta fără sentiment; întotdeauna era detaşat de muzică, smulgînd-o pianului ca prin farmec, cu ajutorul virtuozităţii simţurilor şi controlului său de vampir; muzica nu trecea prin el, nu o scotea dinlăuntrul său. „Ei l-am omorît?” m-a întrebat el din nou.

„Nu, nu l-ai omorît”, am zis eu iarăşi, deşi la fel de bine aş fi putut să spun şi invers. Mă concentram să-mi păstrez chipul ca o mască.

„Ai dreptate. Nu l-am omorît”, a zis el. „Îmi place la nebunie să fiu lîngă el şi să-mi spun tot timpul că pot să-l omor şi c-o voi face, dar nu acum. Apoi să plec de la el şi să găsesc pe altcineva, care seamănă cu el cît mai mult. Dacă ar fi avut fraţi… i-aş fi ucis unul cîte unul. Familia ar fi căzut răpusă de o febră misterioasă, care le-ar fi secat trupurile!” a zis el imitînd în batjocură tonul unui strigător. „Claudia are o pasiune pentru familii. Şi, fiindcă veni vorba de familii, bănuiesc că ai auzit. Se pare că pe moşia Freniere ar exista stafii; nu pot ţine un supraveghetor, iar sclavii fug.”

Asta era ceva ce nu voiam neapărat să aud. Babette murise tînără, nebună, împiedicată, în sfîrşit, să se mai ducă la ruinele casei Pointe du Lac, insistînd că acolo îl văzuse pe diavol şi că trebuia să-l găsească. Auzisem toate astea sub formă de zvonuri. Pe urmă a venit vestea înmormîntării. Din cînd în cînd mă gîndisem să mă duc la ea, să încerc să găsesc o modalitate de a îndrepta ceea ce făcusem; alterori mă gîndeam că totul se va rezolva de la sine, iar în noua mea viaţă în care ucideam în fiecare noapte, mă depărtasem foarte mult de ataşamentul pe care-l simţisem pentru ea, pentru sora mea sau pentru orice alt muritor. În sfîrşit, priveam tragedia aşa cum ai privi-o din balconul unei săli de teatru, mişcat din cînd în cînd, dar niciodată de ajuns pentru a sări pe scenă alături de actori.

„Nu mai vorbi de ea”, i-am spus eu.

„Foarte bine. Vorbeam despre plantaţie, nu despre ea. Ea! Iubita ta doamnă, visul tău.” Mi-a zîmbit. „Ştii, pînă la urmă, tot cum am vrut eu a ieşit, nu crezi? Dar îţi spuneam, de tînărul meu prieten şi cum…”

„Aş prefera să cînţi”, i-am spus eu încet, discret, dar cît mai convingător posibil. Uneori acest lucru dădea rezultate cu Lestat. Dacă spuneam lucrul potrivit, făcea ce-i spuneam. Şi atunci a făcut-o: cu un rînjet, care parcă spunea „Prostule”, a început să cînte. Am auzit uşa salonului din fund deschizîndu-se şi am auzit paşii Claudiei pe hol. Nu veni, Claudia, gîndeam eu, simţeam eu; pleacă pînă nu vom fi distruşi cu toţii. Dar ea a înaintat hotărîtă pînă la oglinda de pe hol. Am auzit-o deschizînd sertarul măsuţei şi apoi zgomotul periei de păr. Se dăduse cu un parfum cu miros de flori. M-am întors încet ca s-o privesc cînd a apărut în prag, îmbrăcată în alb, şi am văzut-o îndreptîndu-se tăcută spre pian, unde şi-a împreunat mîinile pe el, sprijinîndu-şi bărbia în mîini şi fixîndu-l cu privirea pe Lestat.

Vedeam profilul lui şi pe ea privindu-l. „Ce mai vrei?” a întrebat el, dînd o pagină şi lăsîndu-şi mîna să cadă pe pulpă. „Mă iriţi. Prezenţa ta mă irită!” Şi-a îndreptat apoi privirea asupra paginii.

„Zău?” a zis ea cu cel mai dulce glas.

„Zău”. Şi o să-ţi mai spun ceva. Am cunoscut pe cineva care ar putea fi un vampir mai bun decît tine.”

Asta m-a uluit, dar nu era nevoie să-l îmboldesc ca să continue.

„Înţelegi ce vreau să spun?” a întrebat-o el.

„Ar trebui să mă sperie?” a întrebat.

„Eşti răsfăţată pentru că eşti singurul copil”, a zis el. „Ai nevoie de un frate. Sau, mai bine-zis, eu am nevoie de un frate. M-am săturat de voi doi. Vampiri lacomi, posomoriţi care ne bîntuie vieţile. Nu-mi place.”

„Bănuiesc că noi trei am putea popula toată lumea cu vampiri”, a zis ea.

„Aşa crezi tu!” a spus el zîmbind şi în voce i se simţea o notă de triumf. „Crezi că ai putea s-o faci? Presupun că Louis ţi-a povestit cum s-a procedat şi cum crede el că s-a procedat. Nu ai puterea. Nici unul din voi n-o aveţi”, a zis el şi asta a părut s-o deranjeze. Era ceva la care nu se aşteptase. Îl studia. Vedeam că nu îl crede în totalitate.

„Şi ţie ce ţi-a dat puterea asta?” l-a întrebat ea apoi încet, dar cu o notă de sarcasm.

„Ăsta, draga mea, e unul din lucrurile pe care s-ar putea să nu le afli niciodată. Căci, pînă şi acest Erebus în care trăim trebuie să-si aibă aristocraţia lui.”

„Eşti un mincinos”, a zis ea rîzînd scurt şi, exact cînd el a atins clapele din nou, a adăugat: „Dar îmi dai planurile peste cap.”

„Planurile tale?” a întrebat el.

„Am venit să fac pace cu tine, chiar dacă eşti tatăl minciunilor. Eşti tatăl meu”, a spus ea. „Vreau să fac pace cu tine. Vreau ca lucrurile să fie din nou aşa cum au fost.”

Acum el era cel care nu credea. Mi-a aruncat o privire şi apoi s-a uitat la ea. „Asta se poate. Doar să încetezi să-mi mai pui întrebări. Să încetezi să mă mai urmăreşti. Să încetezi să cauţi pe fiecare stradă alţi vampiri. Nu există alţi vampiri! Aici locuieşti şi aici o să rămîi!” Un moment a părut zăpăcit, de parcă ridicarea propriei voci îl derutase. „Am grijă de tine. N-ai nevoie de nimic.”

„Şi tu nu ştii nimic, de aceea te enervează întrebările mele. Totul e foarte limpede. Aşa că acum hai să facem pace, pentru că e singurul lucru pe care-l putem face. Am un cadou pentru tine.”

„Sper că-i o femeie frumoasă, dotată cu lucruri pe care tu n-o să le poţi avea niciodată”, a zis el, măsurînd-o din cap pînă în picioare. Ea s-a schimbat la faţă cînd l-a auzit spunînd asta. Era ca şi cum şi-ar fi pierdut puţin din controlul pe care n-am văzut-o pierzîndu-l vreodată. Dar apoi a clătinat din cap şi a întins un braţ mic şi rotund, trăgîndu-l de mînecă.

„Tot ce am spus e adevărat. M-am săturat să mă tot cert cu tine. Iadul e ură, oameni care trăiesc într-o veşnică ură. Noi nu sîntem în iad. Poţi să primeşti darul sau nu, puţin îmi pasă. Nu contează. Numai hai să terminăm odată, înainte ca Louis, dezgustat, să ne părăsească pe amîndoi.” Îl îndemna să se ridice de la pian, lăsînd în jos capacul peste clape şi răsucindu-l pe scăunel pînă cînd el a urmărit-o cu privirea pînă la uşă.

„Vorbeşti serios. Cadou, ce vrei să spui prin cadou?”

„Nu te-ai hrănit destul, îmi dau seama după culoarea ta, după ochii tăi. Niciodată nu te-ai hrănit destul la ora asta. Să spunem că-ţi pot oferi un moment preţios. Lăsaţi copiii să vină la mine, a şoptit ea şi apoi a dispărut. El s-a uitat la mine, dar n-am spus nimic. Parcă aş fi fost ameţit, îi vedeam curiozitatea şi suspiciunea pe chip. A urmat-o pe hol. Apoi l-am auzit scoţînd un geamăt lung, un amestec perfect de foame şi poftă.

Cînd am ajuns în dreptul uşii, după cîtva timp, l-am văzut aplecîndu-se deasupra canapelei. Doi băieţi se aflau acolo, cuibăriţi printre pernele moi de catifea, total cufundaţi într-un somn caracteristic copiilor, cu guriţele trandafirii deschise şi cu feţele mici şi rotunde, nespus de netede. Pielea lor era umedă şi strălucitoare, iar buclele celui mai brun dintre cei doi i se lipiseră de frunte. Am văzut imediat, după hainele jalnice şi identice, că erau orfani. Devoraseră toată mîncarea ce li se servise în cele mai bune vase de porţelan ale noastre. Faţa de masă era pătată de vin şi o sticluţă pe jumătate golită se afla printre farfuriile şi tacîmurile murdare. Dar în încăpere se simţea un miros care nu-mi plăcea. M-am dus mai aproape să mă uit la copiii care dormeau şi le-am văzut gîturile dezvelite, dar neatinse. Lestat se lăsase în jos lîngă cel mai brunet, care era de departe cel mai frumos. Ar fi putut fi zugrăvit pe cupola unei catedrale. Neavînd mai mult de şapte ani, poseda acea frumuseţe perfectă care nu aparţine nici unui sex, ci e angelică. Lestat şi-a coborît mîna încet pe gîtul lui palid şi apoi i-a atins buzele mătăsoase. A scos un oftat, care conţinea din nou acea poftă, acea dulce şi dureroasă aşteptare. „Ah… Claudia…”, a oftat el. „Te-ai întrecut pe tine însăţi. Unde i-ai găsit?”

Ea n-a spus nimic. Se retrăsese pe un fotoliu în întuneric şi se rezemase de două perne mari, întinzîndu-şi picioruşele, aşa încît gleznele îi atîrnau puţin, astfel că nu se vedeau tălpile pantofilor albi, ci partea curbată din interior şi baretele subţiri şi delicate. Se uita la Lestat. „S-au îmbătat cu vin”, a zis ea. „O înghiţitură!” a adăugat apoi, arătînd spre masă. „Cînd i-am văzut, m-am gîndit la tine… mi-am zis că, dacă împart asta cu el, pînă şi el va ierta.”

Era mişcat de măgulirea ei. A privit-o şi a întins mîna, atingîndu-i glezna învăluită în dantelă albă. „Puişorul!” a şoptit el rîzînd, dar, după aceea, a tăcut brusc, de parcă n-ar fi vrut să-i trezească pe copilaşii condamnaţi. I-a făcut semn, intim, seducător. „Vino lîngă mine. Tu ia-l pe el şi eu pe ăsta. Haide.” A îmbrăţişat-o cînd a trecut pe lîngă el şi s-a ghemuit lîngă celălalt băiat. I-a mîngîiat părul umed, trecîndu-şi degetele peste pleoapele rotunjite şi peste genele dese. După aceea şi-a pus toată mîna moale pe faţa băiatului, pipăindu-i tîmplele, obrajii şi maxilarul, masîndu-i carnea neprihănită. Uitase că eu sau ea eram acolo, dar apoi şi-a retras mîna şi a stat nemişcat o clipă, ca şi cum dorinţa i-ar fi provocat ameţeală. A privit în tavan şi apoi la acel festin perfect. A întors încet capul băiatului pe spătarul canapelei, iar acesta s-a încruntat uşor şi a scos un geamăt.

Claudia stătea cu privirea aţintită asupra lui Lestat; a ridicat apoi mîna stîngă şi a descheiat nasturii copilaşului de lîngă ea, după care şi-a vîrît mîna pe sub cămăşuţa sărăcăcioasă, simţindu-i pielea. Lestat a făcut acelaşi lucru, dar, deodată, a fost ca şi cum mîna lui ar fi căpătat viaţă proprie, trăgîndu-i braţul sub cămaşă şi pe după pieptul mic al băiatului, într-o îmbrăţişare strînsă; apoi, Lestat a alunecat de pe pernele canapelei, rămînînd în genunchi pe podea, înlănţuind cu braţul trupul băiatului şi trăgîndu-l mai aproape, aşa încît faţa îi era ascunsă în gîtul acestuia. Şi-a plimbat buzele peste gîtul, pieptul şi sfîrcul mic, după care, vîrîndu-şi celălalt braţ pe sub cămaşă, aşa fel încît copilul îi zăcea neputincios în braţe, l-a ridicat şi, ţinîndu-l strîns, şi-a înfipt dinţii în gîtul lui. Capul băiatului a căzut pe spate cu buclele atîrnîndu-i, şi atunci a scos din nou un geamăt stins, iar pleoapele i-au tremurat — dar n-a deschis ochii. Lestat, în genunchi, cu băiatul lipit de el, sugea cu poftă, spatele fiindu-i arcuit şi rigid şi se legăna înainte şi înapoi, ţinînd copilul, gemetele lui lungi crescînd şi scăzînd în intensitate în ritmul legănatului lent, pînă cînd, deodată, întregul trup i s-a încordat şi mîinile păreau să caute o modalitate de a îndepărta băiatul, de parcă acesta, în somnul lui neputincios, s-ar fi agăţat de Lestat; în cele din urmă, l-a îmbrăţişat din nou şi s-a mişcat încet, lăsîndu-l între perne, sunetul suptului fiind mai slab, acum aproape insesizabil.

S-a retras. Mîinile lui îl apăsau pe băiat în jos. Apoi a îngenuncheat şi şi-a dat capul pe spate, aşa încît părul blond şi ondulat îi atîrna în dezordine şi răvăşit. După aceea, s-a prăbuşit încet pe podea, răsucindu-se şi rezemîndu-se de piciorul canapelei. „Ah… Doamne…”, a şoptit el, cu capul pe spate şi cu ochii întredeschişi. Vedeam cum culoarea îi inunda obrajii şi mîinile. O mînă îi atîrna pe genunchiul îndoit, tremurînd uşor, după care a rămas nemişcată.

Claudia nu se clintise. Stătea ca un înger al lui Botticelli lîngă băiatul nevătămat. Celălalt se chircea deja, gîtul fiindu-i ca o tulpină frîntă, iar capul greu zăcea pe pernă într-un unghi ciudat, unghiul morţii. Ceva, însă, nu era în regulă. Lestat privea în tavan. Îi vedeam limba între dinţi. Şi el stătea nemişcat şi limba părea să încerce să-i iasă din gură, să treacă de bariera dinţilor şi să atingă buza. Părea să tremure, umerii îi erau scuturaţi de convulsii… apoi s-a relaxat greoi; totuşi, nu s-a mişcat. Un văl i se lăsase peste ochii cenuşii şi limpezi. Se uita fix în tavan. A scos apoi un sunet. Am făcut un pas din umbra holului, dar Claudia mi-a spus tăios: „Stai acolo!”

„Louis…”, spunea el. Acum puteam să-l aud… „Louis… Louis…”

„Nu-ţi place, Lestat?” l-a întrebat ea.

„Ceva nu-i în regulă”, a îngăimat el şi ochii i s-au mărit, de parcă numai pentru a vorbi trebuia să facă un efort extraordinar. Nu putea să se mişte. Vedeam asta. Nu putea să se mişte deloc. „Claudia!” A icnit şi şi-a rotit privirea spre ea.

„Nu-ţi place gustul sîngelui de copil…?” l-a întrebat ea încet.

„Louis…” a şoptit el, ridicîndu-şi în sfîrşit, capul, doar pentru o clipă, după care i-a căzut înapoi pe canapea. „Louis, e… e absint! Prea mult absint!” a îngăimat el. „I-a otrăvit cu absint. M-a otrăvit. Louis…” A încercat să ridice mîna, iar eu m-am apropiat pînă cînd numai masa ne despărţea.

„Stai acolo!” mi-a zis ea din nou, după care s-a dat jos de pe canapea, şi s-a dus lîngă el, privindu-l aşa cum el îl privise pe copil., Absint, tată”, a zis apoi, „şi laudanum!”

„Diavole!” i-a spus el. „Louis… pune-mă în sicriul meu”, a zis, chinuindu-se să se ridice. „Pune-mă în sicriul meu!” Vocea îi era răguşită, aproape imperceptibilă. Mîna îi tremura, a ridicat-o şi apoi i-a căzut la loc.

„O să te pun eu în sicriul tău, tată”, i-a spus ea, de parcă l-ar fi mîngîiat. „O să te pun în el pentru totdeauna.” După care, de sub pernele canapelei, a scos un cuţit de bucătărie.

„Claudia! Nu face asta!” i-am spus eu, dar ea m-a privit cu o răutate pe care nu i-o mai văzusem pe chip şi, în timp ce eu stăteam ca paralizat, ea i-a tăiat gîtul, iar el a scos un ţipăt ascuţit, înecîndu-se. „Doamne!” a strigat el. „Doamne!”

Sîngele curgea din el, pe cămaşă şi pe haină. Curgea aşa cum n-ar curge dintr-o fiinţă omenească, tot sîngele cu care se hrănise înainte de copil şi din copil; răsucea tot timpul capul, făcînd ca tăietura să se caşte şi mai tare. Apoi ea i-a înfipt cuţitul în piept şi el s-a prăbuşit în faţă, cu gura larg deschisă, cu colţii dezveliţi, îndreptîndu-şi convulsiv mîinile spre cuţit, atingîndu-i mînerul şi apoi scăpîndu-l. S-a uitat la mine şi părul îi cădea pe ochi. „Louis! Louis!” A mai icnit o dată şi s-a prăbuşit într-o parte, pe covor. Ea a rămas cu privirea aţintită asupra lui. Sîngele curgea peste tot ca apa. El gemea, încercînd să se ridice, ţinîndu-şi un braţ sub piept şi cu celălalt spijinindu-se în podea. Deodată ea s-a năpustit asupra lui şi, înconjurîndu-i gîtul cu ambele braţe şi-a înfipt dinţii adînc, în timp ce el se zbătea. „Louis, Louis!” îngăima el iar şi iar, zbătîndu-se, încercînd cu disperare să o îndepărteze; dar ea îl încălecase, trupul fiindu-i ridicat de umărul lui, înălţat şi coborît, înălţat şi coborît, pînă cînd s-a dat la o parte şi, găsind podeaua repede, s-a depărtat de el, cu mîinile la gură şi cu ochii înceţoşaţi o clipă, dar apoi, limpezi. I-am întors spatele, cutremurat de ceea ce văzusem, incapabil să mă mai uit. „Louis!” a spus ea, dar eu am scuturat doar din cap. O clipă mi s-a părut că toată casa se clatină, dar pe urmă ea a adăugat: „Uite ce se întîmplă cu el!”

Încetase să se mai mişte. Acum zăcea întins pe spate şi întregul trup i se zbîrcea, uscîndu-se, pielea i se îngroşa şi se încreţea şi era atît de albă, încît toate venele mici se vedeau prin ea. Am rămas cu gura căscată, dar nu puteam să-mi iau ochii de la el, nici chiar atunci cînd a început să i se vadă forma oaselor, buzele trăgîndu-i-se de pe dinţi, carnea de pe nas uscîndu-se pînă cînd n-au mai rămas decît două găuri căscate. Ochii însă îi rămăseseră aceiaşi, privind înnebuniţi spre tavan, irisurile mişcîndu-se cînd într-o parte, cînd în alta, chiar în timp ce carnea i se lipea de oase, transformîndu-se într-un pergament de împachetat oasele, hainele atîrnînd largi pe scheletul care rămăsese. În cele din urmă, irisurile s-au dat peste cap şi albul ochilor s-a întunecat. Lucrul acela stătea nemişcat. Un păr bogat, blond şi ondulat, o haină, o pereche de cizme sclipitoare şi acea oroare care fusese Lestat, iar eu priveam neputincios.

Multă vreme, Claudia a stat acolo neclintită. Sîngele se îmbibase în covor, închizînd la culoare florile care alcătuiau modelul. Licărea lipicios şi negru pe scîndurile podelei. Îi pătase rochia, pantofii albi, obrazul. S-a şters cu un şervet mototolit, pe care l-a trecut apoi peste petele de neşters de pe rochie după care, a spus: „Louis, trebuie să mă ajuţi să-l scot de-aici!”

I-am spus „Nu!” şi le-am întors spatele, ei şi cadavrului de la picioarele ei.

„Ai înnebunit, Louis? Nu poate să rămînă aici!” mi-a spus ea. „Şi băieţii. Trebuie să mă ajuţi! Celălalt a murit din cauza absintului! Louis!” Ştiam că totul era adevărat, necesar şi, totuşi, mi se părea imposibil. Atunci a trebuit să mă împingă, să mă conducă aproape pas cu pas. Am găsit cuptorul din bucătărie încă plin cu oasele mamei şi fiicei ucise de ea — o greşeală periculoasă, o prostie. Ea le-a scos şi le-a vîrît într-un sac pe care l-a tîrît peste pietrele curţii spre trăsură. Am legat calul eu însumi, liniştindu-l pe vizitiul ameţit de somn, şi am condus dricul afară din oraş, repede, înspre Bayou St. Jean şi mlaştina întunecoasă care se întindea pînă la Lacul Pontchartrain. Ea a stat tăcută lîngă mine tot timpul cît am mers astfel, pînă am trecut de cîteva porţi luminate de lămpi cu gaz ale unor case de ţară, iar drumul s-a îngustat şi a devenit accidentat, mlaştina întinzîndu-se de o parte şi de alta ca un zid imens format din chiparoşi şi viţă ce părea impenetrabil. Simţeam duhoarea nămolului şi auzeam zgomotele animalelor. Claudia înfăşurase trupul lui Lestat într-un cearşaf, înainte ca eu să-l ating măcar şi apoi, spre groaza mea, îl presărase cu crizanteme cu cozi lungi, aşa încît avea un miros dulceag şi funebru cînd l-am luat, ultimul, din trăsură. Aproape că nici nu l-am simţit, fiind la fel de inert ca şi cum ar fi fost făcut din funii înnodate, cînd l-am aruncat pe umăr şi am început să înaintez în apa întunecată, apă care mi-a intrat în cizme, în vreme ce picioarele mele căutau o cărare în nămolul de dedesubt, departe de locul unde-i lăsasem pe cei doi băieţi. M-am cufundat din ce în ce mai adînc cu rămăşiţele lui Lestat, deşi nu ştiam de ce. În cele din urmă, cînd abia mai zăream fîşia palidă a drumului şi cerul care se apropia periculos de mult de ora apariţiei zorilor, i-am lăsat trupul să alunece în apă. Am rămas acolo zguduit, uitîndu-mă la forma amorfă a cearşafului alb de sub apa murdară. Amorţeala care mă protejase de cînd a ieşit trăsura de pe Rue Royale ameninţa să dispară şi să mă lase descoperit, privind şi gîndind: Acesta e Lestat. Asta e tot ce rămîne din transformare şi mister, mort, dispărut în întunericul veşnic. Dintr-o dată am simţit că mă trage ceva, de parcă o forţă mă îndemna să mă scufund şi eu cu el, să cobor în apa întunecată şi să nu mă mai întorc niciodată. Era ceva atît de distinct şi de puternic, încît făcea ca articularea vocilor să pară doar un murmur în comparaţie cu el. Vorbea fără să folosească un limbaj, spunînd: „Ştii ce trebuie să faci. Coboară în întuneric. Renunţă la tot.”

Dar în clipa aceea am auzit vocea Claudiei, care mă striga. M-am întors şi, printre vrejurile de viţă, am văzut-o depărtata şi mică, asemeni unei flăcări albe pe drumul slab luminat.

În dimineaţa aceea m-a luat în braţe şi şi-a lipit capul de pieptul meu în spaţiul închis al sicriului, şoptindu-mi că mă iubea şi că acum scăpasem de Lestat pentru totdeauna. „Te iubesc, Louis”, mi-a spus ea de nenumărate ori, în timp ce întunericul venea odată cu lăsarea capacului, aducîndu-ne, din fericire, inconştienţa.

Cînd m-am trezit, ea îi scotocea printre lucruri. Era o acţiune tăcută şi controlată, dar plină de o furie aprigă. A scos totul din dulapuri, a golit sertarele pe covoare, i-a scos hainele una cîte una din garderoba, întorcîndu-i buzunarele pe dos, aruncînd monezile, biletele de teatru şi hîrtiuţele. Am rămas în prag, privind-o uluit. Sicriul lui era acoperit de eşarfe şi bucăţi de tapiserii. Simţeam dorinţa de a-l deschide, de a-l vedea acolo. „Nimic!” a spus ea, în şfîrşit, scîrbită, îngrămădind hainele în cămin. „Nici un indiciu în legătură cu locul de unde a venit, sau despre cine l-a transformat!” a spus ea. „Nici o hîrtiuţă.” S-a uitat la mine parcă pentru a găsi înţelegere, dar eu i-am întors spatele. Eram incapabil s-o privesc. M-am dus în dormitorul pe care îl păstram pentru mine însumi, camera aceea plină cu cărţile mele şi cu cele cîteva lucruri pe care le păstrasem de la mama şi sora mea, şi m-am aşezat pe pat. Am auzit-o la uşă, dar nu m-am uitat la ea. „A meritat să moară!” mi-a zis.

„Atunci şi noi merităm să murim. În acelaşi fel. În fiecare noapte a vieţilor noastre”, i-am spus eu. „Pleacă de lîngă mine.” Era ca şi cum cuvintele mi-ar fi fost una cu gîndurile, mintea fiindu-mi extrem de confuză. „O să am grijă de tine, pentru că nu poţi s-o faci singură, dar nu vreau să vii lîngă mine. Dormi în cutia aia pe care ţi-ai cumpărat-o. Nu veni lîngă mine.”

„Dar ţi-am spus că am de gînd s-o fac. Ţi-am spus…” a zis ea şi vocea nu îi sunase niciodată atît de fragilă, atît de asemănătoare cu clinchetul unui clopoţel de argint. M-am uitat la ea, uluit, dar de neclintit. Chipul ei părea să nu mai fie chipul ei. Nimeni nu introdusese vreodată atîta tulburare în trăsăturile unei păpuşi. „Louis, ţi-am spus doar!” a zis ea şi buzele îi tremurau. „Am făcut-o pentru noi. Ca să fim liberi. ” Nu suportam s-o mai văd. Frumuseţea ei, aparenta ei inocenţă şi acea teribilă frămîntare. Am trecut pe lîngă ea, poate împingînd-o, nu ştiu, şi ajunsesem aproape lîngă balustrada scării, cînd am auzit un zgomot ciudat.

Niciodată, în toţi anii cît trăisem împreună, nu mai auzisem acel zgomot. Din noaptea aceea, cu foarte mult timp în urmă, cînd o găsisem prima oară, un copil muritor, agăţat de mama lui. Plîngea!

Asta m-a făcut să mă întorc fără să vreau. Totuşi, suna atît de inconştient şi de neputincios, de parcă ar fi vrut să n-o audă nimeni sau de parcă nu i-ar fi păsat dacă o auzea întreaga lume. Am găsit-o în patul meu, în locul unde stăteam adesea să citesc, cu genunchii strînşi la piept şi cu tot trupul scuturat de suspine. Sunetul era teribil. Era mai adînc şi mai cutremurător decît fusese plînsul ei de muritoare. M-am aşezat încet lîngă ea şi i-am pus mîna pe umăr. A ridicat capul, uimită, făcînd ochii mari şi gura îi tremura. Chipul îi era pătat de lacrimi, lacrimi amestecate cu sînge. Ochii îi erau plini de ele şi acel roşu decolorat îi păta mînuţa. Nu părea conştientă de asta, nu părea să vadă. Şi-a dat părul la o parte de pe frunte şi trupul i-a fost străbătut atunci de un suspin îndelung şi rugător. „Louis… dacă te pierd, nu mai am absolut nimic”, a şoptit ea. „Aş îndrepta tot, numai să te am din nou, dar nu pot să îndrept ce am făcut.” M-a luat de gît, lipindu-se de mine şi suspinînd lîngă inima mea. Mîinile mele şovăiau să o atingă, dar, mai apoi, s-au mişcat ca şi cum nu le-aş mai fi putut opri, şi au îmbrăţişat-o, mîngîindu-i părul. „Nu pot să trăiesc fără tine…” a şoptit ea. „Mai degrabă aş muri decît să trăiesc fără tine. Aş muri la fel ca el. Nu suport să mă priveşti cum m-ai privit. N-aş suporta să ştiu că nu mă iubeşti!” Suspinele ei au devenit şi mai puternice, şi mai amare, pînă cînd, în cele din urmă, m-am aplecat şi i-am sărutat gîtul moale şi obrajii. Prune de iarnă. Prune dintr-o livadă fermecată, în care fructele nu cad niciodată de pe crengi. În care florile nu se ofilesc şi nu mor niciodată. „Bine, draga mea…” i-am spus atunci. „Bine, iubita mea…” Şi am legănat-o încet în braţe, pînă cînd a aţipit, murmurînd ceva în genul că o să fim veşnic fericiţi, că am scăpat de Lestat pentru totdeauna, că începeam marea aventură a vieţilor noastre.

Marea aventură a vieţilor noastre. Ce înseamnă să mori cînd poţi trăi pînă la sfîrşitul lumii? Şi ce altceva este „sfîrşitul lumii” decît o expresie, pentru că, cine ştie măcar ce e lumea însăşi? Trăisem în două secole, văzusem iluziile unuia complet destrămate de celălalt, fusesem veşnic tînăr şi veşnic bătrîn, lipsit de iluzii, trăind clipă de clipă într-un fel care mă făcea să mă gîndesc la un ceas de argint, ticăind în gol: cadranul pictat şi limbile create cu delicateţe nepotrivite de nimeni, neuitîndu-se la nimeni, luminat de o lumină care nu era lumină, ca aceea în care Dumnezeu a făcut lumea înainte de a crea lumina. Ticăind, ticăind, ticăind cu precizia ceasornicului, într-o încăpere la fel de vastă ca universul.

Mă plimbam din nou pe străzi, Claudia fiind dusă să ucidă, parfumul părului şi rochiei ei persistînd pe vârfurile degetelor mele, pe haina mea şi ochii mei luînd-o mult înaintea mea asemeni razei palide a unui far. M-am trezit la catedrală. Ce înseamnă să mori cînd poţi trăi pînă la sfîrşitul lumii? Mă gîndeam la moartea fratelui meu, la tămîie şi la rozariu. Am simţit deodată dorinţa de a mă afla în clădirea aceea funebră, ascultînd glasurile femeilor care se înălţau şi coborau în timp ce cîntau „Ave Maria”, zgomotul mătăniilor şi să simt mirosul de ceară. Îmi aminteam plînsetele. Era ceva palpabil, de parcă s-ar fi întîmplat cu numai o zi în urmă, doar în dosul unei uşi. Mă vedeam străbătînd în grabă un coridor şi împingînd uşa încet.

Măreaţa faţadă a catedralei se înălţa întunecată vizavi de piaţă, dar uşile erau deschise şi am putut să zăresc o lumină slabă care pîlpîia înăuntru. Era sîmbătă seara devreme, iar oamenii se duceau la spovedanie pentru slujba şi împărtăşania de duminică. Lumînările ardeau slab în candelabre. În capătul celălalt al naosului, altarul se desluşea în umbră, încărcat de flori albe. La acea biserică veche îmi aduseseră fratele pentru cea din urmă slujbă, înainte de a-l duce la cimitir şi, deodată, mi-am dat seama că, de atunci, nu mai fusesem acolo, nu mai urcasem nici măcar o dată treptele din piatră, nu mai trecusem pragul acelor uşi deschise.

Nu mi-era teamă. Poate chiar tînjeam să se întîmple ceva, pietrele să freamăte în clipa în care intram în holul întunecos şi vedeam în depărtare tabernacolul pe altar. Mi-am amintit atunci că mai trecusem o dată, cînd ferestrele erau puternic luminate şi glasurile care cîntau se auzeau pînă în Piaţa Jackson. Atunci ezitasem, întrebîndu-mă dacă era, oare vreun secret pe care Lestat nu mi-l spusese, ceva care m-ar fi putut distruge dacă intram. Mă simţisem îmboldit s-o fac, dar am alungat acel gînd din minte, eliberîndu-mă de fascinaţia uşilor deschise şi a acelei mulţimi de oameni care alcătuiau o singură voce. Avusesem ceva pentru Claudia, o păpuşă pe care i-o duceam, o păpuşă mireasă pe care o luasem din vitrina întunecată a unui magazin de jucării şi o pusesem într-o cutie mare, învelită în foiţă şi legată cu panglici. O păpuşă pentru Claudia. Îmi aminteam cum plecasem grăbit cu ea, auzind vibraţiile orgii în spatele meu, şi ochii mi se îngustaseră din cauza luminii puternice a lumînărilor.

Acum mă gîndeam la acel moment; teama aceea pe care o simţisem la vederea altarului, cînd auzisem „Pange Lingua”. Şi m-am gîndit din nou, insistent la fratele meu. Vedeam sicriul purtat de-a lungul culoarului central, urmat de o mulţime de oameni îndoliaţi. Acum nu mai simţeam nici un fel de teamă. Aşa cum ţi-am mai spus, cred că tînjeam după puţină teamă, după un motiv de teamă în timp ce mergeam încet pe lîngă zidurile întunecate din piatră. Aerul era rece şi umed, în ciuda faptului că era vară. Mi-am amintit din nou de păpuşa Claudiei. Unde era, oare, păpuşa aceea? Ani de zile, Claudia se jucase cu ea. Deodată, m-am trezit căutînd păpuşa, în acel chip neobosit şi fără sens în care cauţi ceva într-un coşmar, dînd peste uşi care nu vor să se deschidă şi sertare care nu vor să se închidă, luptînd iar şi iar împotriva aceluiaşi lucru lipsit de sens, neştiind de ce efortul pare atît de disperat, de ce vederea bruscă a unui scaun peste care e aruncat un şal îţi provoacă groază.

Mă aflam în catedrală. O femeie a ieşit din confesional şi a trecut pe lîngă şirul lung de oameni care aşteptau. Un bărbat, care ar fi trebuit să intre, nu se clintea; ochiul meu, sensibil chiar şi în acea situaţie primejdioasă, a observat asta, aşa că m-am întors să-l privesc. Se uita la mine. I-am întors repede spatele. L-am auzit intrînd în confesional şi închizînd uşa. Am înaintat pe culoarul bisericii şi, mai degrabă din cauza oboselii decît din vreo convingere, am intrat într-o strană goală şi m-am aşezat. Fusesem cît pe-aci să îngenunchez, din obişnuinţă. Mintea mea părea la fel de tulburată şi chinuită ca a oricărui muritor. Am închis ochii o clipă şi am încercat să alung toate gîndurile. Auzi şi vezi, mi-am spus. Şi, în urma acelui act de voinţă, simţurile mi s-au eliberat de chin. În jurul meu, în semiîntuneric, auzeam şoaptele celor care se rugau, zgomotul slab al mătăniilor; oftatul stins al femeii care a îngenuncheat acum în faţa celor Doisprezece Apostoli. Dinspre mulţimea de strane din lemn a venit miros de şobolani. Un şobolan mişunînd în apropierea altarului, un şobolan în altarul lateral sculptat al Sfintei Fecioare. Sfeşnicele aurii sclipeau pe altar; o crizantemă albă şi bogată s-a îndoit deodată, picături sclipeau pe petalele ei înghesuite şi un miros acru s-a înălţat din cîteva vase, din altare şi altarele laterale, din statuile Sfintei Fecioare, ale lui Cristos şi ale sfinţilor. M-am uitat fix la statui; profilurile fără viaţă, ochii nemişcaţi, mîinile goale şi faldurile încremenite au început deodată să mă obsedeze. Apoi trupul mi-a fost scuturat de un spasm atît de violent, încît m-am trezit aruncat înainte, sprijinindu-mă cu mîna de strana din faţa mea. Era un cimitir al formelor moarte, al efigiilor funerare şi al îngerilor din piatră. Mi-am ridicat privirea şi m-am văzut într-o viziune cît se poate de palpabilă urcînd treptele altarului, deschizînd sfîntul tabernacol, întinzînd mîinile monstruoase spre cupa sfinţită şi luînd Trupul lui Cristos, împrăştiindu-i hostiile albe pe covor; apoi am călcat pe Sfintele hostii, plimbîndu-mă încoace şi încolo prin faţa altarului, făcînd praf Sfînta împărtăşanie. M-am ridicat în strană şi priveam fix acea vedenie, al cărei înţeles îl cunoşteam prea bine.

Dumnezeu nu sălăşluia în biserica aceea; statuetele acelea ofereau o imagine nimicului. În catedrala aceea eu eram supranaturalul. Eu eram singurul lucru nemuritor care se afla conştient sub acel acoperiş! Singurătate. Singurătate pînă în pragul nebuniei. Catedrala se prăbuşea în viziunea mea; sfinţii se aplecau şi cădeau. Şobolanii mîncau Sfînta împărtăşanie şi se cuibăreau pe praguri. Un şobolan solitar cu o coadă enormă a tot tras şi a ros învelitoarea putredă a altarului, pînă cînd sfeşnicele au căzut, rostogolindu-se pe pietrele acoperite de mizerie. Şi eu rămîneam în picioare. Neatins. Neomorît — întinzîndu-mă deodată spre mîna din ipsos a Sfintei Fecioare, pe care am văzut-o apoi rupîndu-se în mîna mea, aşa încît ţineam mîna sfărîmicioasă în palmă, iar apăsarea degetului meu mare o transforma în pulbere.

Apoi deodată, printre acele ruine, prin uşa deschisă dincolo de care vedeam un pustiu întins în toate direcţiile, fluviul îngheţat, din care se vedeau rămăşiţe de vapoare, prin acele ruine a apărut acum o procesiune funerară, un şir de oameni albi şi palizi, monştri cu ochi sclipitori şi haine negre fluturînde, sicriul hodorogind pe nişte roţi din lemn, şobolanii mişunînd peste marmura spartă şi deformată procesiunea înaintînd, aşa încît acum o puteam vedea pe Claudia printre acei oameni, privind din dosul unui văl negru subţire, ţinînd o mînă înmănuşată pe o carte de rugăciuni neagră şi cealaltă pe sicriul de lîngă ea. În sicriu, sub un capac de sticlă, am văzut, spre groaza mea, scheletul lui Lestat, a cărui piele încreţită se contopise acum cu oasele, ai cărui ochi nu mai erau decît nişte găvane şi al cărui păr blond era răsfirat pe satinul alb. Procesiunea s-a oprit. Oamenii îndoliaţi s-au împrăştiat, umplînd fără zgomot stranele prăfuite, iar Claudia, întorcîndu-se cu cartea ei, a deschis-o, şi-a ridicat vălul de pe faţă şi m-a fixat cu privirea, în timp ce degetul ei atingea pagina. „Acum eşti izgonit de pe pămînt”, a şoptit ea şi şoapta ei şi-a găsit ecoul printre ruine. „Acum eşti izgonit de pe pămîntul care şi-a deschis gura pentru a primi sîngele fratelui tău din mîna ta. Şi cînd vei lucra pămîntul, acesta nu va ceda. Un fugar şi un vagabond vei fi în pămînt… şi oricine te va omorî, răzbunarea îl va lovi de şapte ori.”

Am strigat la ea, am ţipat, ţipătul înălţîndu-se din adîncul fiinţei mele asemeni unei forţe negre mari care mi-a ţîşnit de pe buze, făcîndu-mi trupul să se clatine fără voia mea. Un oftat teribil a ieşit de pe buzele celor îndoliaţi, un vuiet din ce în ce mai puternic şi, cînd m-am întors, i-am văzut pe toţi năpustindu-se asupra mea, împingîndu-mă pe culoar spre sicriu, aşa încît m-am întors să-mi recapăt echilibrul şi m-am trezit cu amîndouă mîinile pe el. Cînd m-am uitat, înăuntru nu erau rămăşiţele lui Lestat, ci trupul fratelui meu muritor. S-a lăsat o tăcere, ca şi cum un văl ar fi căzut peste ei toţi, dizolvîndu-le formele sub faldurile lui mute. Îl vedeam pe fratele meu, blond şi tînăr şi frumos cum fusese în viaţă, la fel de real şi cald pentru mine cum fusese atunci, cu atîţia ani şi ani în urmă, încît nu mi l-aş fi putut aminti aşa, atît de perfect era recreat, atît de perfect în fiecare amănunt. Părul blond era periat pe spate de pe frunte, ochii închişi de parcă ar fi dormit, degetele lui delicate în jurul crucifixului de pe piept, buzele atît de trandafirii şi mătăsoase încît nu puteam să rezist să le văd fără să le ating. Şi exact cînd am întins mîna să-i ating moliciunea pielii, viziunea s-a sfîrşit.

Mă aflam tot în catedrală, sîmbătă seara, mirosul lumînărilor era greu în aerul nemişcat, femeia din faţa apostolilor plecase şi întunericul se întindea — în spatele meu, în faţa mea şi, acum, deasupra mea. A apărut un băiat îmbrăcat în straie călugăreşti cu un stingător lung fixat pe o tijă aurie, acoperind cu pîlnia mică o lumînare, apoi alta şi alta. Eram stupefiat. S-a uitat la mine şi, imediat, a întors privirea, de parcă n-ar fi vrut să deranjeze un om adîncit în rugăciune. Apoi, cînd s-a deplasat spre următorul sfeşnic, am simţit o mînă pe umăr. Faptul că doi oameni puteau trece pe lîngă mine fără să-i aud, fără ca măcar să-mi pese, mi-a dat a înţelege, undeva în mine, că eram în primejdie, dar nu-mi păsa. Mi-am ridicat privirea şi am văzut un preot cu părul cărunt. „Vrei să te spovedeşti?” m-a întrebat el. „Tocmai voiam să încui biserica.” Făcu ochii mici în dosul ochelarilor cu lentile groase. Singura lumină venea acum de la şirurile de lumînări din sticlă roşie care ardeau în faţa sfinţilor; umbrele jucau pe pereţii înalţi. „Te frămîntă ceva, nu? Pot să te ajut?”

„E prea tîrziu, prea tîrziu”, i-am şoptit şi m-am ridicat să plec. El s-a dat înapoi, tot fără să observe ceva în înfăţişarea mea care să-l alarmeze şi mi-a spus cu blîndeţe, pentru a mă linişti „Nu, e încă devreme. Vrei să vii în confesional?” O clipă, doar l-am privit. Eram tentat să zîmbesc. Şi apoi m-am gîndit s-o fac. Dar, chiar cînd îl urmam pe culoar, în umbra vestibulului, ştiam că nu avea să fie nimic, că era o nebunie. Cu toate acestea, am îngenuncheat în cutia aceea strîmtă de lemn, cu mîinile împreunate pe micul altar, iar el s-a aşezat în partea cealaltă şi a deschis gemuleţul, oferindu-mi conturul vag al profilului său. L-am privit o clipă. După care am spus-o, făcîndu-mi Semnul Crucii. „Binecuvîntează-mă, părinte, căci am păcătuit, atît de des şi atît de mult timp, că nu ştiu nici cum să mă schimb, nici cum să mărturisesc în faţa Domnului ce-am făcut.”

„Fiule, puterea Domnului de a ierta este infinită”, mi-a şoptit el. „Spune-I cum te pricepi mai bine şi din inimă.”

„Crime, părinte, crimă după crimă. Femeia care a murit acum două seri în Piaţa Jackson, eu am omorît-o, la fel ca pe alte mii de oameni înaintea ei, cîte unul sau doi pe noapte, părinte, timp de şaptezeci de ani. Am bîntuit străzile New Orléans-ului în chip de Moarte şi m-am hrănit cu vieţi omeneşti ca să pot exista. Nu sînt muritor, părinte, ci nemuritor şi blestemat, asemeni îngerilor azvîrliţi în infern de Dumnezeu. Sînt vampir.”

Preotul s-a întors. „Ce-i asta, o distracţie pentru tine? O glumă? Îţi baţi joc de un om bătrîn!” a spus el trîntind cu zgomot gemuleţul din lemn. Am deschis repede uşa şi l-am văzut stînd acolo. „Tinere, nu te temi deloc de Dumnezeu? Ştii ce înseamnă sacrilegiu?” M-a privit furios. M-am apropiat de el încet, foarte încet şi, la început, doar m-a privit mînios. După aceea, derutat, a făcut un pas înapoi. Biserica era pustie, răsunătoare, neagră, sacristanul plecase, iar lumînările aruncau o lumină gălbuie doar pe altarele îndepărtate, creînd o coroană din fire moi şi aurii în jurul capului său cărunt şi feţei sale. „Atunci nu există iertare!” i-am spus eu şi, apucîndu-l deodată de umeri, l-am ţinut într-o încleştare supranaturală din care nu putea spera să se desprindă şi mi-am apropiat chipul de al lui. A căscat gura îngrozit. „Vezi ce sînt? Dacă Dumnezeu există, de ce mă suportă?” l-am întrebat. „Vorbeşti de sacrilegiu!” Şi-a înfipt unghiile în mîinile mele, încercînd să se elibereze, cartea de rugăciuni i-a căzut pe jos şi mătăniile îi zdrăngăneau printre faldurile sutanei. Era ca şi cum s-ar fi luptat cu statuile însufleţite ale sfinţilor. Mi-am tras buzele înapoi pentru a-i arăta colţii primejdioşi. „De ce suportă ca eu să trăiesc?” l-am întrebat. Chipul lui mă înfuria, cu teama, dispreţul şi furia lui. Vedeam pe el ura pe care o văzusem pe faţa lui Babette şi l-am auzit spunîndu-mi şuierător: „Dă-mi drumul! Diavole!” Era cuprins de o panică tipică muritorilor. I-am dat drumul, privind cu o fascinaţie sinistră cum fugea pe mijlocul culoarului de parcă ar fi înaintat prin nămeţi de zăpadă. Pe urmă am pornit după el, cu o asemenea iuţeală, încît, într-o clipă, l-am înconjurat cu braţele, pelerina mea învăluindu-l în beznă, dar el tot continua să înainteze anevoie. Mă blestema, chemîndu-l pe Dumnezeu la altar. L-am prins chiar pe treptele care duceau spre locul de împărtăşanie, l-am făcut să mă privească şi mi-am înfipt dinţii în gîtul lui.

Vampirul se opri din povestit.

La un moment dat, băiatul avusese intenţia să-şi aprindă o ţigară, aşa că acum stătea cu băţul de chibrit într-o mînă şi cu ţigara în cealaltă, neclintit ca un manechin într-un magazin, uitîndu-se la vampir. Acesta privea în pămînt. Deodată, se întoarse, luă cutia din mîna băiatului, aprinse chibritul şi i-l întinse. Băiatul se aplecă să-şi aprindă ţigara, după care trase un fum şi îl elimină repede. Desfăcu sticla şi luă o înghiţitură, fără să-şi ia ochii de la vampir.

Avu răbdare din nou, aşteptînd ca acesta să fie gata să reia şirul povestirii.

— Nu-mi aminteam de Europa din copilărie. Nici chiar de călătoria spre America. Faptul că mă născusem acolo era o idee abstractă. Totuşi, avea o putere asupra mea la fel de mare ca cea pe care o poate avea Franţa asupra unui colonist. Vorbeam franţuzeşte, citeam franţuzeşte, îmi aminteam că aşteptasem veşti despre Revoluţie şi că citisem în ziarele pariziene despre victoriile lui Napoleon. Îmi amintesc furia pe care am cunoscut-o cînd a vîndut colonia Louisiana Statelor Unite. Nu ştiu cît a trăit în mine muritorul francez. Dar, de acum, dispăruse şi rămăsese în mine o dorinţă puternică de a vedea Europa şi de a cunoaşte, ceea ce se naşte nu numai din citirea literaturii şi filozofiei, ci şi din sentimentul că fusesem format de Europa mai profund decît restul americanilor. Eram un creol care voia să vadă unde începuse totul. Aşa că am început să mă gîndesc la asta. Să golesc dulapurile şi cuferele de tot ce nu-mi era esenţial. Şi foarte puţine lucruri erau esenţiale pentru mine. O mare parte din acestea aveau să rămînă în casa din oraş, unde eram convins că aveam să mă întorc mai devreme sau mai tîrziu, chiar dacă numai pentru a-mi muta lucrurile într-o alta similară şi să încep o nouă viaţă în New Orléans. Nu puteam să concep să trăiesc veşnic. Nu voiam. Dar mi-am concentrat mintea şi inima asupra Europei. A început să se contureze pentru prima oară gîndul că aş fi putut să văd toată lumea, dacă voiam. Că eram, aşa cum spunea Claudia, liber. Între timp, ea a făcut un plan. A fost ideea ei să mergem mai întîi în centrul Europei, unde vampirii păreau să fie în număr foarte mare. Era sigură că vom găsi acolo ceva care să ne instruiască, să ne explice originile noastre. Dar părea să dorească mai mult decît nişte răspunsuri: o comuniune cu cei de felul ei. Repeta la infinit „cei de felul meu”, şi o spunea cu o altă intonaţie decît aş fi făcut-o eu. Mă făcea să simt prăpastia care ne despărţea. În primii ani de convieţuire, crezusem că Lestat îi insufla instinctul de a ucide, deşi avea aceleaşi gusturi cu mine în orice altă privinţă. Acum, însă, ştiam că era mai puţin umană decît oricare dintre noi, mai puţin umană decît ar fi visat oricare dintre noi. Nu avea nici cea mai slabă legătură cu sentimentele omeneşti. Probabil că asta explica de ce — în pofida tuturor lucrurilor pe care le făcusem sau nu reuşisem să le fac — se agăţa de mine. Eu nu eram „de felul ei”, ci doar cel mai apropiat lucru de aşa ceva.

— Dar n-ar fi fost posibil s-o instruieşti în ale inimii omeneşti aşa cum o instruiseşi în orice alt domeniu? întrebă băiatul deodată.

— La ce bun? întrebă vampirul pe bună dreptate. Ca să sufere ca mine? A, recunosc că ar fi trebuit s-o învăţ ceva care să-i învingă dorinţa de a-l ucide pe Lestat. Pentru binele meu, ar fi trebuit să fac asta. Dar, vezi tu, nu aveam încredere în nimic. Odată căzut în dizgraţie, nu mai aveam încredere în nimic.

Băiatul încuviinţă.

— N-am vrut să te întrerup. Spuneai ceva interesant.

— Doar că puteam să uit ce se întîmplase cu Lestat concentrîndu-mi gîndurile asupra Europei. De asemenea, şi gîndul la alţi vampiri mă însufleţea. Nu fusesem cinic nici măcar o clipă în legătură cu existenţa lui Dumnezeu, ci doar rupt de ea. Plutind, supranatural, prin lumea naturală. Dar s-a mai întîmplat ceva pînă să plecăm în Europa.

Ceva chiar foarte important. A început cu muzicianul. Trecuse pe acasă în seara aceea, cînd eu fusesem la catedrală, şi urma să vină din nou seara următoare. Dădusem liber servitorilor, aşa că l-am primit eu însumi. Înfăţişarea lui m-a izbit imediat. Era mult mai slab decît mi-l aminteam şi foarte palid, cu o lucire umedă pe chip ce sugera febră. Şi era îngrozitor de nefericit. Cînd i-am spus că Lestat plecase, la început a refuzat să mă creadă şi a zis că Lestat i-ar fi lăsat vreun mesaj, ceva. După aceea, a pornit în sus pe Rue Royale, vorbind singur despre asta, de parcă n-ar fi fost conştient de cei din jurul lui. L-am prins din urmă în dreptul unui felinar. „Ţi-a lăsat, totuşi, ceva”, i-am spus eu, căutînd repede portmoneul. Nu ştiam cîţi bani aveam înăuntru, dar intenţionam să i-i dau. Erau cîteva sute de dolari. I-am pus în mîinile care erau atît de slabe, încît îi vedeam venele albăstrui pulsînd sub pielea umedă. Acum a devenit entuziasmat şi am simţit imediat că era vorba de mai mult decît de bani. „Deci, ţi-a vorbit de mine, ţi-a spus să-mi dai ăştia!” a zis el ţinîndu-i de parcă ar fi fost nişte moaşte. „Trebuie să-ţi mai fi spus şi altceva!” Mă privea cu nişte ochi bulbucaţi şi chinuiţi. Nu i-am răspuns imediat, pentru că, între timp, zărisem punctele de pe gîtul lui. Două semne roşii ca nişte zgîrieturi în partea dreaptă, chiar deasupra gulerului murdar. Banii îi fluturau în mînă; era absent faţă de circulaţia de pe stradă, de oamenii care treceau pe lîngă noi. „Bagă-i în buzunar”, i-am şoptit eu. „A vorbit de tine, că e important să continui să scrii muzică.” Mă privea ca şi cum ar fi aşteptat altceva. „Da? Altceva n-a mai spus?” m-a întrebat el apoi, iar eu nu ştiam ce să spun. Aş fi născocit orice dacă i-ar fi adus alinare şi dacă l-ar fi făcut să plece, de asemenea. Mi-era greu să vorbesc despre Lestat; cuvintele mi se evaporau de pe buze. Şi punctele de pe gîtul lui mă uluiau. Nu-mi puteam explica asta. Am început să-i spun tot felul de aiureli — că Lestat îi dorea numai bine, că trebuise să ia un vapor cu aburi spre St. Louis, că avea să se întoarcă, că războiul era iminent şi că avea treburi de rezolvat acolo… Băiatul îmi sorbea fiecare cuvînt, de parcă nu se putea sătura şi aştepta să audă ceea ce voia. Tremura; broboane de sudoare i-au apărut pe frunte în timp ce mă asculta şi, deodată, şi-a muşcat buza cu putere. „Dar de ce a plecat?” m-a întrebat el de parcă nimic n-ar fi fost de ajuns.

„Ce este?” l-am întrebat. „Ce-ţi trebuie de la el? Sînt sigur că ar vrea ca eu să…”

„Era prietenul meu!” mi-a zis el deodată cu o voce scăzută din cauza furiei reţinute.

„Nu te simţi bine, i-am spus eu. Ai nevoie de odihnă. Ai ceva…” am zis eu apoi atent la fiecare mişcare a lui… „pe gît.” Nici măcar nu ştia la ce mă refer. A căutat locul cu degetele, l-a găsit şi l-a frecat.

„Ce contează? Nu ştiu. Insectele astea sînt peste tot”, a spus el şi mi-a întors spatele.

— Altceva a mai spus?

— Am privit multă vreme în urma lui cum se depărta pe Rue Royale, o siluetă în negru deşirată şi înnebunită, căreia mulţimea îi făcea loc. I-am spus imediat Claudiei de rana de la gît. A fost ultima noastră noapte în New Orleans. Urma să ne îmbarcăm pe vapor în seara următoare, chiar înainte de miezul nopţii, pentru a pleca în zori. Stabilisem să ieşim împreună. Era ascultătoare şi pe chipul ei se vedea ceva extrem de trist, ceva ce nu dispăruse după ce plînsese. „Ce ar putea să însemne urmele acelea?” m-a întrebat ea. „Că s-a hrănit cu băiatul în timp ce acesta dormea, că el i-a dat voie? Nu-mi închipui…”, a zis ea apoi.

„Da, asta trebuie să fie.” Dar nu eram sigur. Îmi aminteam ce-i spusese Lestat despre faptul că ştia un băiat care ar fi fost un vampir mai bun decît ea. Plănuise să facă asta? Plănuise să facă un altul ca noi?

„Nu contează acum, Louis”, mi-a amintit ea. Trebuia să ne luăm adio de la New Orléans. Ne depărtam de mulţimea de pe Rue Royale. Simţurile îmi erau extrem de acute faţă de toate lucrurile din jur, ţinîndu-le aproape, ezitînd să spun că aceea era ultima noapte. Vechiul oraş franţuzesc fusese ars în mare parte cu mult timp în urmă, iar arhitectura, pe vremea aceea, era aşa cum este acum, spaniolă, aceasta însemnînd că, mergînd încet pe strada îngustă pe care o cabrioletă trebuia să se oprească pentru a trece alta, lăsam în urmă ziduri văruite şi porţi masive prin care se zăreau paradisuri luminate de felinare ca al nostru, numai că fiecare părea să conţinută atîtea promisiuni, atîta mister senzual. Bananieri mari mîngîiau galeriile care duceau spre curţile interioare şi un desiş din ferigi şi flori astupau intrările gangurilor. Deasupra, în întuneric, oamenii stăteau pe balcoane, cu spatele spre uşile deschise, vorbind şoptit, iar zgomotul evantaielor abia se auzea din cauza brizei uşoare dinspre rîu; iar pe ziduri creşteau iederă şi floarea patimilor atît de dese, încît ne atingeam de ele în trecere şi ne opream cînd într-un loc, cînd în altul pentru a rupe un trandafir luminos sau vrejuri de caprifoi. Prin ferestrele înalte vedeam iar şi iar jocul luminii lumînărilor pe tavanele tencuite şi bogat împodobite şi adesea coroana strălucitoare a cîte unui candelabru din cristal. Din cînd în cînd, cîte o femeie îmbrăcată în haine de seară apărea lîngă balustradă, cu bijuteriile sclipindu-i la gît, parfumul ei adăugind o tentă efemeră miresmei florilor din atmosferă. Aveam străzile, grădinile, colţurile noastre preferate, dar în mod inevitabil am ajuns la marginea vechiului oraş şi am văzut mlaştina. Trăsurile treceau pe lîngă noi una după alta dinspre Bayou Road îndreptîndu-se spre teatru sau operă. Dar acum, luminile oraşului se aflau în urma noastră şi miresmele sale amestecate erau acoperite de mirosul greu al mlaştinii. Simpla vedere a copacilor înalţi şi tremurători, cu ramurile încărcate de muşchi, îmi făceau rău, obligîndu-mă să mă gîndesc la Lestat. Mă gîndeam la el aşa cum mă gîndisem la trupul fratelui meu. Îl vedeam afundîndu-se printre rădăcinile chiparoşilor şi stejarilor, acea formă zbîrcită şi hidoasă înfăşurată în cearşaful alb. Mă întrebam dacă vietăţile nopţii îl ocoleau, ştiind instinctiv că acel lucru uscat, care trosnea, era periculos sau dacă îl năpădeau în apa murdară ciugulindu-i carnea uscată de pe oase. M-am depărtat de mlaştină, întorcîndu-mă în centrul oraşului vechi şi am simţit strîngerea mîinii Claudiei liniştitoare. Adunase un buchet natural de pe toate zidurile grădinilor şi îl ţinea strîns la piept, lipit de rochiţa galbenă, cufundîndu-şi faţa în parfumul lui. Acum mi-a spus atît de încet încît a trebuit să-mi aplec urechea spre ea: „Louis, te frămîntă. Cunoşti remediul. Lasă carnea… lasă carnea să instruiască mintea.” Mi-a dat drumul mîinii şi am văzut-o depărtîndu-se de mine, întorcîndu-se numai o dată pentru a şopti acelaşi îndemn: „Uită-l. Lasă carnea să-ţi instruiască mintea…” Mi-a adus aminte de cartea de poezii pe care o aveam în mînă cînd mi-a spus acele cuvinte prima oară, şi parcă vedeam versurile pe pagină:

Buzele ei erau roşii, chipul ei era liber,

Buclele ei erau galbene precum aurul;

Pielea ei era albă ca lepra,

Coşmarul vieţii-în-moarte era ea,

Cea care îngheţa sîngele omului îngroşîndu-l.

Ea zîmbea din colţul străzii, o fărîmă de mătase galbenă vizibilă doar o clipă în întuneric, după care a dispărut. Tovarăşa mea, tovarăşa mea veşnică. Am apucat pe Rue Dumaine, trecînd pe lîngă ferestrele întunecate.

Lumina unei lămpi s-a micşorat foarte încet în dosul unei perdele grele din dantelă, umbra modelului întinzîndu-se pe cărămidă, devenind din ce în ce mai slabă, apoi transformîndu-se în negreală. Mi-am continuat drumul, apropiindu-mă de casa lui Madame LeClair, auzind acordurile vagi, dar subţiri ale viorilor care cîntau în salonul de sus şi apoi rîsetele limpezi ale invitaţilor. Stăteam peste drum de casă, în umbră, văzîndu-i pe cîţiva dintre aceştia mişcîndu-se prin încăperea luminată; un oaspete trecea de la o fereastră la alta, cu un pahar cu picior plin cu un vin de culoarea lămîii, privind spre lună ca şi cum ar fi căutat ceva mai bun şi a găsit acest lucru la ultima fereastră, rămînînd cu mîna pe draperia de culoare închisă.

În faţa mea, o uşă în zidul de cărămidă era deschisă şi o lumină se vedea în capătul celălalt al gangului. Am traversat încet strada îngustă şi am simţit mirosul puternic de bucătărie imediat după ce am intrat pe poartă. Mirosul uşor greţos al cărnii gătite. Am intrat în gang. Cineva tocmai traversase în grabă curtea şi închisese o uşă. Dar apoi am văzut o altă siluetă. Lîngă focul din bucătărie se afla o negresă subţire cu un turban strălucitor în jurul capului, cu trăsături delicate, femeia sclipind în lumină asemeni unei figurine din diorit. Amesteca într-o oală. Am simţit mirosul condimentelor, şovîrvului şi foilor de dafin; apoi, ca un val, a venit mirosul oribil al cărnii gătite, sîngele şi carnea descompunîndu-se în lichidul care fierbea. M-am apropiat mai mult şi am văzut-o lăsînd jos lingura lungă de fier şi proptindu-şi mîinile pe şoldurile generoase, cordonul alb al şorţului scoţîndu-i în evidenţă mijlocul subţire. Zeama din oală dădea pe afară şi picăturile cădeau pe cărbunii aprinşi de dedesubt sfîrîind. Mirosul ei, parfumul ei pătrunzător a ajuns pînă la mine, mai puternic decît cel al amestecului ciudat din oală, ispititor pe măsură ce mă apropiam mai mult, pînă cînd, în cele din urmă, m-am rezemat de un perete îmbrăcat în frunze de viţă. La etaj, viorile începuseră un vals şi podeaua din lemn scîrţîia sub picioarele dansatorilor. Parfumul iasomiei de pe zid m-a învăluit şi apoi s-a retras ca apa ce părăseşte plaja netedă; şi i-am simţit din nou parfumul sărat. Se dusese la uşa bucătăriei, aplecîndu-şi cu graţie gîtul lung şi negru cînd s-a chinuit să străpungă întunericul de sub fereastra luminată. „Monsieur!” a spus ea păşind în raza de lumină gălbuie, care îi cădea pe sînii mari şi rotunzi, pe braţele lungi, subţiri şi mătăsoase şi acum pe frumuseţea lungă şi rece a chipului. „Căutaţi petrecerea, Monsieur?” m-a întrebat ea. „E sus…” „Nu, draga mea, nu căutam petrecerea, i-am spus eu ieşind din umbră. Pe tine te căutam.”

— Totul era pregătit cînd m-am trezit seara următoare: cufărul cu haine fusese trimis pe vapor împreună cu o ladă în care se afla sicriul; servitorii erau plecaţi; mobila fusese acoperită cu pînză albă. Imaginea biletelor de vapor, a cîtorva de bancă şi a altor cîteva hîrtii strînse toate într-un portmoneu negru făcea ca acea călătorie să apară în lumina sclipitoare a realităţii. Aş fi renunţat la ucis dacă aş fi putut, dar m-am ocupat de asta devreme şi în grabă, ca şi Claudia; dar cu puţin înainte de ora la care ar fi trebuit să plecăm, mă aflam singur în apartament, aşteptînd-o. Era plecată de prea mult timp pentru starea mea de spirit nervoasă. Mă temeam pentru ea — deşi putea fermeca aproape pe oricine, făcîndu-i să o ajute dacă se afla prea departe de casă şi, de multe ori, îi convinsese pe străini să o aducă pînă la uşă chiar, la tatăl ei, care le mulţumea din tot sufletul pentru faptul că îi aduseseră fiica rătăcită.

Cînd a venit acum, alerga şi, lăsînd jos cartea, mi-am închipuit că uitase cît era ceasul. Credea, probabil, că era mai tîrziu decît era în realitate. Ţinînd cont de ceasul meu de buzunar, mai aveam o oră. Dar, în clipa în care a ajuns la uşă, am ştiut că mă înşelam. „Louis, uşile!” a îngăimat ea, cu răsuflarea tăiată şi cu mîna pe inimă. A rupt-o la fugă din nou pe coridor cu mine în urma ei şi, în timp ce îmi făcea semne disperată, am închis uşile coridorului. „Ce este?” am întrebat-o. „Ce te-a apucat?” Dar ea se ducea la ferestrele din faţă acum, la uşile-ferestre lungi care dădeau pe balcoanele înguste de deasupra străzii. A ridicat sticla de pe lampă şi a suflat în flacără. În cameră s-a făcut brusc întuneric, dar apoi, încet-încet, a început să pătrundă lumina de pe stradă. Ea gîfîia, cu mîna la piept şi după cîteva clipe m-a tras lîngă fereastră.

„M-a urmărit cineva”, a şoptit ea acum. „L-am auzit tot timpul în spatele meu. La început, am crezut că aveam impresia!” S-a oprit să-şi tragă răsuflarea, iar chipul îi era alb în lumina albăstruie care pătrundea pe fereastră. „Louis, era muzicianul”, a şoptit ea.

„Şi ce dacă? Te-o fi văzut cu Lestat”.

„Louis, e acolo jos. Uită-te pe geam. Încearcă să-l vezi.”

Părea atît de tulburată, aproape speriată. Ca şi cum n-ar fi vrut să stea în prag expusă. Am ieşit pe balcon, deşi continuam să o ţin de mînă în timp ce ea stătea lîngă draperie; mă ţinea atît de strîns, încît părea să se teamă pentru mine. Era ora unsprezece şi, în momentul acela, pe Rue Royale era linişte: magazinele închise, oamenii care fuseseră la teatru plecaseră. O uşă s-a trîntit undeva în dreapta mea şi am văzut o femeie şi un bărbat ieşind şi pornind grăbiţi spre colţ, chipul femeii fiind ascuns sub borurile unei pălării albe enorme. Zgomotul paşilor lor s-a stins. Nu vedeam pe nimeni, nu simţeam pe nimeni. Auzeam respiraţia anevoioasă a Claudiei. Ceva s-a mişcat în casă; am tresărit, dar am recunosut zgomotul ca fiind cel făcut de păsări. Uitasem de păsări. Dar Claudia se speriase mai tare şi s-a tras lîngă mine. „Nu e nimeni, Claudia…” am început eu să-i şoptesc, dar atunci l-am zărit pe muzician. Stătuse atît de nemişcat în dreptul uşii magazinului de mobilă, încît nu-l observasem şi, probabil asta dorise şi el. Căci acum s-a uitat la mine şi faţa i-a strălucit în întuneric ca o lumină albă. Frustrarea şi preocuparea îi dispăruseră complet de pe trăsăturile rigide; ochii lui mari şi negri mă fixau de pe pielea albă. Devenise vampir.

„Îl văd”, am murmurat eu mişcînd buzele cît se poate de puţin, în vreme ce continuam să-l privesc în ochi. Am simţit-o venind mai aproape, mîna îi tremura şi îi simţeam bătăile inimii zvîcnindu-i în palmă. A icnit cînd l-a văzut. Dar, în acelaşi timp, ceva m-a făcut să îngheţ chiar în clipa în care mă uitam la el, fără ca el să se mişte. Pentru că am auzit paşi în gangul de afară. Apoi scîrţîitul porţii. După aceea, din nou acel pas, hotărît, apăsat, răsunînd sub plafonul boltit al gangului prin care treceau trăsurile, apăsat, familiar. Acel pas urca acum scara în spirală. Claudia a scos un ţipăt subţire, dar a dus repede mîna la gură. Vampirul din dreptul magazinului de mobilă nu se clintise. Şi cunoşteam pasul de pe scară. Cunoşteam pasul din curte. Era Lestat. Lestat trăgea de uşă, lovind acum în ea, zgîlţîind-o de parcă ar fi vrut s-o scoată din perete. Claudia s-a refugiat într-un colţ, cu trupul încovoiat, ca şi cum cineva îi dăduse o lovitură puternică, uitîndu-se înnebunită cînd la silueta din stradă, cînd la mine. Loviturile din uşă deveniseră şi mai puternice. Atunci i-am auzit vocea. „Louis! a strigat. Louis!” a urlat el apoi dincolo de uşă, după care a urmat spargerea geamului din salonul mic. După care am auzit răsucirea zăvorului din interior. Am înşfăcat repede lampa, am scăpărat un băţ de chibrit prea tare şi l-am rupt în graba cu care mă mişcăm, dar apoi am obţinut flacăra pe care am dorit-o şi am rămas cu micul vas cu petrol lampant în mînă. „Pleacă de la fereastră. Închide-o”, i-am spus Claudiei, iar ea a ascultat ca şi cum acel ordin subit şi clar ar fi eliberat-o dintr-un paroxism al spaimei. „Şi aprinde celelalte lămpi, acum, imediat.” O auzeam plîngînd în timp ce aprindea chibritul. Lestat înainta pe coridor. Apoi a ajuns în dreptul uşii. Mi-am ţinut răsuflarea şi, fără să vreau, am făcut cîţiva paşi înapoi cînd l-am văzut. O auzeam pe Claudia plîngînd. Era Lestat, fără nici o îndoială, refăcut şi intact, stînd în uşă, cu capul plecat înainte, cu ochii bulbucaţi, de parcă ar fi fost beat şi ar fi avut nevoie de tocul uşii pentru a nu se prăbuşi în cameră. Pielea îi era plină de cicatrice, hidoase, de parcă fiecare încreţitură a „morţii” lui îi lăsase un semn. Era marcat ca de nişte lovituri la întîmplare cu vătraiul încins, iar ochii lui, care altă dată fuseseră de un cenuşiu limpede, acum erau străbătuţi de vase de sînge.

„Rămîi unde eşti… pentru numele lui Dumnezeu…, am şoptit eu. „O arunc spre tine şi o să arzi de viu”, i-am zis apoi. Chiar în clipa aceea, am auzit un zgomot în stînga mea, nişte zgîrieturi şi rîcîieli pe faţada casei. Era celălalt. Îi vedeam mîinile pe balconul din fier forjat. Claudia a scos un ţipăt ascuţit cînd el s-a izbit cu tot trupul în uşile de sticlă.

Nu pot să-ţi spun exact tot ce s-a întîmplat atunci. Pur şi simplu, nu pot să povestesc exact cum a fost. Îmi amintesc că am azvîrlit cu lampa în Lestat; aceasta s-a sfărîmat la picioarele lui şi flăcările au cuprins imediat covorul. Apoi am luat o torţă, o pînză pe care o trăsesem de pe canapea şi îi dădusem foc. Dar, înainte de asta, m-am luat la bătaie cu el, lovindu-l cu picioarele şi împotrivindu-mă feroce puterii lui teribile. Undeva, în depărtare, auzeam ţipetele de spaimă ale Claudiei. S-a spart şi cealaltă lampă. Draperiile erau în flăcări. Îmi amintesc că hainele lui duhneau a petrol lampant şi că, la un moment dat, se chinuia înnebunit să stingă flăcările. Era stîngaci, bolnav, incapabil să-şi păstreze echilibrul; dar cînd m-a prins, l-am muşcat de degete ca să scap din strînsoarea lui. Pe stradă se auzeau zgomote, strigăte, o sonerie. Camera se transformase repede într-un adevărat infern şi, într-o sclipire de lumină, am văzut-o pe Claudia luptîndu-se cu proaspătul vampir, care părea incapabil să pună mîinile pe ea, semănînd cu un om neîndemînatic care încearcă să prindă o pasăre. Îmi amintesc că m-am rostogolit la nesfîrşit cu Lestat prin foc, simţind căldura sufocantă pe faţă, văzînd flăcările deasupra spatelui său cînd m-am rostogolit sub el. În clipa aceea, Claudia s-a ridicat şi l-a lovit de nenumărate ori cu vătraiul, pînă cînd el a slăbit strînsoarea şi eu m-am chinuit să ies de dedesubt. Am văzut vătraiul coborînd din nou, iar şi iar deasupra lui şi auzeam mîrîielile Claudiei în ritmul loviturilor, ca cele ale unui animal. Lestat era cu mîna ridicată, chipul fiindu-i o grimasă de durere. Întins pe covor, se afla celălalt, din capul căruia curgea sînge.

Ce s-a petrecut apoi nu mi-e clar. Cred că am luat vătraiul din mîinile ei şi i-am dat o lovitură zdravănă într-o parte a capului. Îmi amintesc că mi se părea de neînvins, invulnerabil faţă de lovituri. Căldura îmi pîrlea hainele deja, flăcările aprinseseră rochiţa de borangic a Claudiei, aşa că am luat-o în braţe şi am rupt-o la fugă pe coridor, încercînd să sting flăcările cu trupul meu. Îmi aduc aminte că mi-am scos haina şi am stins flăcările cu ea cînd am ieşit la aer, iar oamenii urcau scările trecînd pe lîngă mine. O mulţime de oameni se scurgeau prin gang în curte şi cineva stătea pe acoperişul în pantă al bucătăriei din cărămidă. O ţineam pe Claudia în braţe şi fugeam pe lîngă toţi, ignorîndu-le întrebările, făcîndu-mi loc cu umărul printre ei. Pe urmă eram liber împreună cu ea, auzindu-i gîfîielile şi suspinele în ureche, în timp ce alergam orbeşte pe Rue Royale, apoi pe prima stradă îngustă, alergînd, alergînd pînă cînd nu mai exista nici un sunet în afară de cel al paşilor mei. Şi ale respiraţiei ei. Am stat acolo, un bărbat şi un copil, arşi, chinuiţi de durere, trăgînd în piept aerul acelei seri liniştite.