Inginerii Lumii Inelare

23. OFERTA FINALĂ

Se afla într-un imens recipient rezonant de sticlă, aproape în întuneric. Crepusculul acoperise astronava pe jumătate demontată care se zărea prin pereţii transparenţi. Sonda se fixase în locaşurile de pe peretele din spatele calei hangar, trei metri de podea vopsită în cenuşiu. Acolo se cuibărise şi Louis, în locul în care fusese filtrul pentru deuteriu, asemeni unui ou într-un pahar pentru ouă.

Bărbatul se ridică, ajutându-se de mâini, şi sări. Era frânt de oboseală. Mai rămăsese o singură complicaţie şi apoi se putea odihni. Siguranţa era tocmai de partea cealaltă a peretelui impenetrabil. Putea zări discurile de dormit.

— Bine, până acum… Vocea Ultimului răsuna de undeva din apropierea plafonului. Acela este ecranul de citit? Nu mă aşteptam la ceva atât de voluminos. A trebuit să-l tai în două?

— Mda… Aruncase, de asemenea, componentele, de la trei metri pe podea. Din fericire, Păpuşarii erau bine dotaţi în privinţa sculelor… Sper să fi plasat şi aici o pereche de discuri de păşit.

— Am anticipat situaţiile de urgenţă. Priveşte înainte şi la stânga… Louis!

Un ţipăt de teroare, nepământean, izbucni din spatele său. Bărbatul se răsuci brusc.

Harkabeeparolyn se cuibărise în sondă, în locul unde Louis se aflase cu o clipă în urmă. Mâinile sale strângeau cu putere patul unei arme cu proiectile. Buzele i se retrăseseră, lăsându-i dinţii dezgoliţi, iar ochii ei nu-şi găseau odihna. Se rostogoleau în sus, în jos, la stânga, la dreapta şi nu descopereau nicăieri nici măcar un punct de sprijin.

Ultimul rupse tăcerea cu o voce monotonă:

— Louis, cine este fiinţa asta care mi-a invadat astronava? Este periculoasă?

— Nu, relaxează-te! Este doar o Bibliotecară dezorientată. Harkabeeparolyn, du-te înapoi!

Bocetul ei continuu şi ascuţit se transformă brusc într-un ţipăt.

— Cunosc locul ăsta, l-am văzut în sala hărţilor! Este astronava din cer, din afara lumii! Luweewu, ce eşti tu?

Louis îndreptă lanterna-laser spre ea.

— Du-te înapoi!

— Nu! Ai distrus şi ai furat proprietatea Bibliotecii. Dar dacă… dacă lumea este ameninţată, vreau să fiu de ajutor!

— Cum să ajuţi, femeie trăznită? Uite ce-i, trebuie să te întorci la Bibliotecă! Află de unde proveneau drogurile nemuririi, înainte de Prăbuşirea Oraşelor. Acesta este locul pe care-l căutăm. Dacă există o cale de a mişca lumea fără ajutorul marilor motoare, acolo vom găsi mijloacele de comandă.

Femeia îşi clătină capul, neîncrezătoare.

— Nu vreau… Cum poţi să ştii aşa ceva?

— Este locul lor de bază. Pro… Inginerii Lumii Inelare trebuie să fi cultivat anumite plante pe undeva pe aproape… Tanj… presupun. Doar presupun. La dracu! — Louis îşi susţinea cu greu capul, care vibra ca o tobă. — N-aveam nevoie de toate astea. Am fost răpit!

Harkabeeparolyn se extrăsese şi ea din sondă şi sărise pe podea. Roba sa ieftină şi albastră era îmbibată de sudoare. Semăna foarte mult cu Halrloprillalar.

— Pot să te ajut. Pot citi pentru tine.

— Avem o maşină pentru asta.

Femeia se apropiase mai mult. Îşi lăsase arma în jos, ca şi cum ar fi uitat de ea.

— Ne-am făcut-o singuri, nu-i aşa? Semenii mei au folosit motoarele de orientare ale lumii, la astronave. Pot să ajut, să repar asta?

— Louis, interveni Ultimul, femeia nu se poate întoarce. Discurile de păşit de pe prima sondă au rămas doar transmiţătoare. Are cumva o armă în mâini?

— Harkabeeparolyn, dă-mi asta!

Ea i-o întinse. Louis o cumpăni în mână, gânditor. Arma părea fabricată de Oamenii-Maşină.

— Du-o în colţul din faţă, stânga, al hangarului navei, vorbi din nou Păpuşarul. Transmiţătorul este acolo.

— Nu-l văd.

— Este vopsit. Aşază arma în colţ şi retrage-te. Femeia să rămână pe loc!

Louis se execută. Arma dispăru. Abia dacă zărise o scurtă fulgerare de lumină în afara carcasei, atunci când arma fusese aruncată pe rampa astroportului. Ultimul instalase o pereche de discuri receptoare în afara carcasei.

Bărbatul era complet uimit. În paranoia Păpuşarului, recunoştea elemente din Italia Renascentistă.

— Bun. Acum… Louis! Altul!

Un scalp castaniu şi ciufulit răsărise din sondă. Era băiatul din sala hărţilor, complet gol, şiroind de apă, pe punctul de a se răsturna din cauză că se lungise prea mult să privească în jur. Ochii îi erau plini de uimire. Era chiar la vârsta potrivită pentru a se confrunta cu miracolul.

— Ultimule, închide imediat discurile alea! urlă Louis.

— Le-am închis. Trebuia s-o fac mai devreme. Ăsta cine este?

— Un copil din Bibliotecă. Are şi el un nume din şase silabe, dar nu mi le reamintesc.

— Kawaresksenjajok, strigă puştiul şi zâmbi. Unde suntem, Luweewu? Ce facem aici?

— Numai Finagle poate şti.

— Louis! N-ar trebui să am aceşti străini pe nava mea!

— Dacă te gândeşti să-i transferi în spaţiu, las-o baltă! N-am să permit asta.

— Atunci, o să rămâneţi cu toţii în hangar. Cred că tu ai plănuit asta, tu şi Chmeee. N-ar fi trebuit să am încredere în nici unul dintre voi.

— Niciodată n-ai avut.

— Repetă, te rog…

— O să murim de foame aici.

Urmă o pauză lungă. Kawaresksenjajok sări cu uşurinţă din sondă, apoi veni lângă Harkabeeparolyn şi amândoi se angajară într-o şuşoteală furibundă.

— Tu te poţi întoarce în cabina ta, rupse Ultimul, brusc, tăcerea. Ei vor rămâne aici. Am să păstrez o legătură cu discuri deschisă, ca să-i poţi hrăni. Cred că sistemul va funcţiona.

— Cum?

— Louis, este bine să supravieţuiască unii băştinaşi.

Cei doi băştinaşi nu erau suficient de aproape pentru a auzi translatorul lui Louis.

— Cred că nu te gândeşti să abandonăm acum, nu-i aşa? Ceea ce se află în aceste înregistrări s-ar putea să ne ducă direct la dispozitivele magice de transmutare.

— Exact, Louis, iar bogăţiile de pe Hărţile mai multor lumi e posibil să se găsească în mâinile lui Chmeee chiar acum. Putem conta doar pe distanţă pentru a ne proteja timp de două sau trei zile, nu mai mult. Va trebui să plecăm foarte curând.

Băştinaşii îl priviră tăcuţi cum se apropie de ei.

— Harkabeeparolyn, ajută-mă să car maşina de citit! ceru bărbatul. Zece minute mai târziu, bobinele, maşina de citit şi ecranul secţionat se aflau alături de Ultimul, pe puntea de comandă. Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok aşteptau alte ordine.

— Va trebui să rămâneţi aici o vreme, le spuse Louis. Pur şi simplu, nu ştiu ce se va-ntâmpla. Am să vă trimit alimente şi lenjerie de dormit. Aveţi încredere în mine. Apoi, pământeanul le întoarse brusc spatele şi păşi în colţul hangarului, simţindu-se extrem de ruşinat.

O clipă mai târziu, se găsea din nou în cabina sa — alături de costumul presurizat, vesta şi celelalte.

Louis se dezbrăcase şi formase pe tastatură comanda pentru o pijama standard. Deja se simţea mai bine. Era obosit, dar trebuia să aibă grijă şi de Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok. Bucătăria automată nu putea să fabrice cearceafuri. Formă comanda pentru patru ponchouri cu glugă şi le trimise prin discurile de păşit.

Îşi scotoci apoi memoria. Oare lui Halrloprillalar ce-i plăcea să mănânce? Era omnivoră, dar prefera hrana proaspătă. Alese câteva provizii pentru ei. Prin perete, le observă expresia înciudată, în timp ce le examinau.

Pentru el, comandase castane şi Burgundy original. În timp ce mesteca şi sorbea, activă câmpul de dormit, sări în el şi îşi lăsă gândurile să zburde libere.

Clădirea Lyar avea să plătească pentru actul său banditesc. O fi lăsat Harkabeeparolyn ţesătura supraconductoare în urmă, în Bibliotecă, pentru a-i ajuta pe locuitorii ei să compenseze daunele? Nici măcar atâta lucru nu ştia.

Ce făcea acum Valavirgillin? Înspăimântată pentru întreaga ei specie, pentru întreaga ei lume, fără nici o posibilitate de a interveni, mulţumită lui Louis Wu. Femeia şi băiatul din hangar trebuie să fi fost la fel de speriaţi… Dacă Louis Wu ar fi murit în următoarele ore, nu i-ar fi supravieţuit prea mult.

Totul făcea parte din preţ. Propria sa viaţă era în joc.

Pasul unu: Adus lanterna-laser la bordul Acului. Făcut.

Pasul doi: Era posibil ca Lumea Inelară să fie mutată la loc, pe poziţia iniţială? în următoarele ore, putea afla că este imposibil. Totul depindea de proprietăţile magnetice ale scrith-ului.

Dacă Lumea Inelară nu putea fi salvată, atunci avea să urmeze fuga.

Dacă Lumea Inelară putea fi salvată, atunci…

Pasul trei: Să ia o decizie. Era posibil pentru Chmeee şi Louis să se întoarcă vii în spaţiul cunoscut? Dacă nu, atunci…

Pasul patru: Rebeliune.

Ar fi trebuit să lase bucata de ţesătură supraconductoare chiar în Clădirea Lyar. Ar fi trebuit să-i reamintească Ultimului să deconecteze discurile de păşit. Cert era faptul că, în ultima vreme, Louis Wu luase unele decizii îndoielnice. Era preocupat de asta. Următoarele mişcări urmau să fie extrem de importante.

Pentru moment însă, trebuia să fure câteva ore de somn… dacă tot furase şi alte lucruri.

Auzea slab nişte voci. Louis tresări, se roti în imponderabilitate şi se uită împrejur.

Dincolo de perete, Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok erau într-o conversaţie animată cu plafonul. Louis nu înţelegea nimic. Nu avea la îndemână translatorul. Constructorii Oraşului arătau spre o hologramă rectangulară ce plutea în afara carcasei, blocând o parte din imaginea rampei astroportului.

Prin acea „fereastră”, Louis putea vedea curtea însorită a unui castel din piatră cenuşie. Piatră masivă, cioplită destul de grosolan în unghiuri drepte. Singurele ferestre erau sub forma unor fante verticale. Un fel de iederă se căţărase pe unul dintre pereţi. O iederă luxuriantă, de un galben deschis, cu vinişoare sângerii.

Bărbatul păşi în afara câmpului de dormit.

Păpuşarul stătea pe bancheta din faţa pupitrului de comandă. Astăzi, coama lui avea o strălucire fosforescentă, difuză. În timp ce Louis se apropia de perete, întoarse unul dintre capete.

— Louis, să presupun că eşti odihnit?

— Mda. Chiar am avut nevoie de odihnă, să ştii… Noutăţi?

— Am reuşit să repar maşina de citit. Computerul Acului nu cunoaşte suficient de bine limba Constructorilor Oraşului, pentru a citi benzile de fizică. Sper să-i pot îmbunătăţi vocabularul dacă am să conversez cu băştinaşii.

— Cât mai durează? Am câteva întrebări despre proiectul general al Lumii Inelare. Ar putea fi folosită fundaţia acesteia, toţi cei o mie cinci sute de milioane de milioane de kilometri pătraţi, pentru manipularea electromagnetică a poziţiei Lumii Inelare? Dacă am şti sigur acest lucru!

— Între zece şi douăzeci de ore, presupun. Cu toţi avem, uneori, nevoie de odihnă.

„Durează prea mult — gândi Louis — în raport cu viteza cu care se deplasează, de-a lungul zidului, echipa de reparaţii. Destul de rău!”

— De unde provin imaginile? întrebă el apoi, cu glas tare. De la lander?

— Da.

— Putem să-i transmitem un mesaj lui Chmeee.

— Nu.

— De ce? Are şi el translatorul.

— Am făcut greşeala de a opri funcţionarea lui, pentru că am fost forţat. Nu-l are cu el.

— Ce s-a-ntâmplat? Ce face într-un castel medieval?

— Au trecut douăzeci de ore de când Chmeee a ajuns pe Harta Kzin. Ţi-am povestit cum a decurs zborul de recunoaştere, cum a permis aviaţiei Kzinti să-l atace, cum a aterizat pe nava uriaşă şi a aşteptat, în timp ce adversarii lui îşi continuau atacul. Lupta dura de aproape şase ore, când Chmeee a renunţat şi a zburat în altă parte. Aş vrea să înţeleg ce dorea să câştige…

— Nici eu nu ştiu cu adevărat. Continuă!

— Avioanele l-au urmărit o vreme, apoi au renunţat. Chmeee a continuat să cerceteze. A găsit o zonă sălbatică, având un castel mic din piatră pe cel mai înalt pisc. A aterizat în curtea lui. A fost, desigur, atacat, dar apărătorii nu aveau decât săbii, arcuri şi alte arme de genul ăsta. Când s-au adunat cu toţii în jurul landerului, i-a împroşcat cu tunul paralizant. Apoi…

— Stai aşa! De după o arcadă rotundă, ţâşni un Kzin, fugind de-a lungul pavajului din piatră; se deplasa în fereastra-hologramă pe patru labe şi cu un mers împleticit. Trebuie să fi fost Chmeee; purta costumul de impact. O săgeată îl ieşea din ochi — o săgeată lungă din lemn, prevăzută cu aripioare din hârtie pentru ghidare.

Alţi Kzini fugeau după el, fluturând ameninţător săbii şi buzdugane. Săgeţile zburau din ferestrele-fantă şi răsunau pe costumul lui de impact. Când Chmeee ajunse în sasul landerului, un fir de lumină străluci printr-o fereastră. Raza laser desprinse bucăţi de piatră aprinse din pavaj, apoi se focaliză pe lander. Chmeee dispăruse. Raza se menţinea… apoi încetă brusc, atunci când fereastra-fantă explodă în flăcări roşii şi albe.

— Nesăbuit, murmură Ultimul. Să dai o asemenea armă duşmanului!

Cealaltă gură a Păpuşarului acţiona butoanele. Comutase pe o cameră interioară. Louis îl privi pe Chmeee cum încuie sasul, apoi cum se îndreaptă direct spre autodoc, căznindu-se să-şi dea jos costumul de impact şi să-l arunce în timpul mersului. Picioarele Kzinului erau rănite. Acesta ridică anevoie capacul autodocului şi aproape că se prăbuşi înăuntru.

— Tanj! Nu pornise monitoarele! Ultimule, trebuie să-l ajutăm!

— Cum, Louis? Dacă încerci să ajungi la el, via discurile de păşit, vei fi încălzit la temperatura de fuziune. Între viteza ta şi cea a landerului…

— Mda, ai dreptate…

Marele Ocean se afla la treizeci şi cinci de grade pe curbura Lumii Inelare. Diferenţa de energie cinetică ar fi fost suficientă pentru a spulbera un oraş. Nu aveau cum să-l ajute.

Chmeee zăcea sângerând.

Pe neaşteptate, începu să răcnească. Se răsuci puţin şi întinse mâna cu degetele lui masive spre pupitrul de comandă. Se forţă să se ridice, sprijinindu-se cu spatele de perete, atinse comenzile şi apoi trase capacul.

— Perfect, spuse Louis. — Săgeata intrase în orbită sub un unghi ascuţit. Se putea să nu-i fi distrus ţesutul creierului… sau poate că îl distrusese. — Ai dreptate, a fost nesăbuit. Poţi continua acum.

— Chmeee a utilizat tunul paralizant pentru a iradia întregul castel. Apoi, a pierdut trei ore încărcând Kzini inconştienţi pe platforma repulsoare şi cărându-i afară. După aceea, a barat porţile. A intrat, în fine, în castel şi timp de nouă ore nu l-am mai văzut. De ce zâmbeşti?

— N-a dus nici o femelă afară, nu-i aşa?

— Nu. Cred că înţeleg.

— A fost destul de norocos că a apucat să-şi tragă costumul suficient de repede. Tăietura aceea din picior a căpătat-o înainte de a-şi termina treaba.

— Se pare că acum Chmeee nu mai reprezintă o ameninţare pentru mine.

„Kzinul urmează să rămână în doc de la douăzeci până la patruzeci de ore”, estimă Louis. Acum, doar Louis avea să ia decizia.

— Există o problemă pe care ar fi trebuit s-o discutăm cu el, dar la ora actuală se pare că nu mai are rost. Ultimule, te rog, înregistrează următoarea conversaţie şi trimite-o landerului pe o buclă de întârziere. Vreau s-o audă Chmeee când îşi va reveni.

Păpuşarul manevră ceva în spatele său; probabil, era vorba de câteva butoane.

— S-a făcut. Despre ce o să discutăm?

— Chmeee şi cu mine nu suntem în stare să credem că ne vei duce înapoi în spaţiul cunoscut. Sau că, într-adevăr, ai putea s-o faci…

Păpuşarul îl fixa din două direcţii. Capetele safe turtite se depărtaseră mult pentru a-i oferi maximum de efect binocular, tocmai potrivit pentru a-şi studia aliatul său dubios şi posibil inamic.

— De ce n-aş face-o, Louis? întrebă el, în cele din urmă.

— Mai întâi, pentru că noi ştim prea multe. Apoi, pentru că tu nu ai nici un motiv să ajungi într-o lume a spaţiului cunoscut. Cu sau fără transmutatorul magic, locul în care doreşti să ajungi este Flota Lumilor.

Muşchii de pe şoldul din spate al Păpuşarului se contractau neîncetat. (Era piciorul cu care lupta un Păpuşar: întorci spatele la duşman, ochii larg spaţiaţi, pac!)

— Ar fi atât de rău? întrebă el.

— Ar fi mai bine decât să rămânem aici, recunoscu Louis. Ce ai de gând cu adevărat?

— Vă putem face o viaţă foarte confortabilă. Ştii că avem drogul longevităţii pentru Kzini. Putem face rost şi de Elixir. Există spaţiu în Ac pentru femele hominide şi Kzinti, şi, de fapt, avem deja la bord o femelă din rasa Constructorilor Oraşului. Veţi călători în stază, aşa că nu se va pune problema aglomerării. Voi şi anturajul vostru v-aţi putea stabili pe una dintre lumile agricole ale Flotei. Practic, aţi fi stăpânii ei.

— Şi dacă ne vom plictisi de această viaţă pastorală?

— Aiurea. O să aveţi acces la bibliotecile lumilor voastre. Acces la cunoaşterea de care s-a minunat omenirea, încă din clipa când ne-am dezvăluit prezenţa! Flota se deplasează prin spaţiu aproape cu viteza luminii, urmând să atingă Norii lui Magellan. Alături de noi, veţi scăpa de explozia centrului galactic. Ne-ar plăcea să vă folosim pentru a explora… teritorii interesante în drumul nostru.

— Vrei să spui, periculoase…

— Ce altceva ar trebui să însemne?

Louis era mult mai tentat decât se aşteptase. Cum ar fi socotit Chmeee o asemenea ofertă? Drept o amânare a răzbunării? O şansă de a distruge chiar lumea Păpuşarilor, într-un viitor nedefinit? Sau o simplă laşitate?

— Are această ofertă vreo legătură cu găsirea transmutatorului magic?

— Nu. În primul rând, sunt necesare talentele voastre. Totuşi… orice promisiune pe care v-am făcut-o acum va fi mult mai bine îndeplinită sub un regim Experimentalist. Conservatorii nu ţi-ar recunoaşte valoarea, ca să nu mai vorbim de cea a lui Chmeee.

„Se exprimă excelent”, recunoscu Louis în sinea lui.

— Pentru că vorbeam de Chmeee…

— Kzinul a dezertat, dar oferta mea rămâne valabilă şi pentru el. A găsit femele Kzinti pe care să le salveze. Poate reuşeşti să-l convingi tu.

— Oare?

— Oricum, vă veţi putea vedea lumile din nou. Peste o mie de ani, spaţiul cunoscut va uita de Păpuşari. Pentru voi însă, care veţi călători aproape de viteza luminii cu Flota Lumilor, vor trece numai câteva decenii.

— Am nevoie de timp să mă gândesc. Am să vorbesc şi cu Chmeee, când voi avea şansa s-o fac.

Louis privi în spatele lui. Constructorii Oraşului îl priveau. Păcat că nu-i putea consulta şi pe ei, pentru că era şi soarta lor în joc.

Dar el luase deja o hotărâre.

— Ce vreau în continuare este să ne deplasăm spre Marele Ocean. Am putea intra prin vârful muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu şi înainta destul de încet…

— N-am nici o intenţie să deplasez Acul. Există şi alte ameninţări decât apărarea antimeteoritică şi asta este suficient!

— Pun pariu că sunt în stare să-ţi schimb părerea. Îţi aminteşti că am descoperit pe Zidul de Margine un inel pentru ridicarea colectoarelor Bussard? Priveşte acum inelul.

Pentru o clipă, Păpuşarul rămase îngheţat. Apoi se răsuci şi dispăru din vedere, în spatele zidului opac al cabinei sale.

Asta avea să-l ţină ocupat o bună bucată de vreme.

Fără să se grăbească, Louis Wu se îndreptă spre grămada de haine şi echipament, dezbrăcate în dezordine. Pescui lanterna-laser din buzunarul vestei. Pasul patru: urmarea. Păcat că autodocul său era în lander, la câteva sute de milioane de kilometri depărtare. Ar fi avut nevoie de el peste puţin timp.

Desigur, existau scuturi antiflamă pe partea exterioară a carcasei Acului. Orice astronavă avea aşa ceva, cel puţin în dreptul ferestrelor. Sub impactul unei lumini prea puternice, scutul antiflamă devenea oglindă şi putea salva vederea pilotului. Tot el oprea erupţiile luminoase solare şi, de asemenea, laserele. Dacă Ultimul aşezase pereţi impermeabili între el şi echipajul său captiv, cu siguranţă căptuşise întreaga cabină de comandă cu un asemenea scut.

Dar planşeul?

Louis îngenunche. Hiperpropulsorul se întindea pe toată lungimea navei; avea culoarea bronzului şi, pe anumite porţiuni, culoarea cuprului şi a metalului de carcasă. Maşinăriile Păpuşarilor, cu colţurile lor rotunjite, lăsau întotdeauna impresia că erau pe jumătate topite. Louis orientă lanterna-laser spre el, prin podeaua transparentă, şi aprinse fasciculul. Lumina străluci pe suprafaţa de bronz, împroşcând vapori de metal. Apoi, începu să curgă metalul topit. Louis menţinu fasciculul, pentru a săpa cât mai adânc, apoi îl roti în cerc, pentru a vaporiza tot ce i se păruse mai interesant. Păcat că nu studiase niciodată ingineria hiper-propulsoarelor.

Laserul se încălzise în mâna lui. Funcţiona din plin, de câteva minute. Mută fasciculul spre una dintre cele şase grinzi care ţineau motorul suspendat în camera sa cu vacuum. Nu o topi complet; doar o slăbi şi trecu la alta. Motorul masiv se înclină şi se răsuci.

Raza îngustă clipi ca un stroboscop, apoi dispăru. Bateriile erau epuizate. Louis aruncă lanterna-laser departe de el, amintindu-şi că Păpuşarul putea s-o facă să-i explodeze în mână. Apoi, se îndreptă fără grabă spre peretele opus. Păpuşarul încă nu se vedea, dar aproape imediat bărbatul auzi sunetul unei sirene în agonie.

Păpuşarul tropăi în jurul secţiunii verzi şi opace şi se opri în faţa lui. Muşchii îi tremurau sub piele.

— Haide, spuse Louis Wu, să judecăm împreună.

Fără să se grăbească, Păpuşarul îşi ascunse ambele capete sub picioarele din faţă, pe care le plie apoi sub el.

24. CONTRAPROPUNERI

Louis Wu se trezise cu mintea clară şi flămând. Preţ de câteva minute, rămase locului, savurând lipsa gravitaţiei; apoi se întinse şi opri câmpul. Ceasul îi arăta că dormise şapte ore.

Oaspeţii Acului dormeau sub una din imensele clame ce ţineau landerul fixat în timpul zborului. Femeia cu părul alb avea un somn neliniştit, frământându-se în ponchoul ei şi dezvelindu-şi unul din picioare. Băiatul cu părul castaniu dormea ca un nou-născut.

Nu putea să-i trezească şi nici nu avea rost. Peretele n-ar fi lăsat sunetul să treacă, iar translatorul n-ar fi funcţionat. În plus, discurile de păşit n-ar fi cărat o greutate mai mare de câteva kilograme. Se aşteptase, cu adevărat, Păpuşarul la un soi de conspiraţie extrem de complexă? Louis zâmbi. Revolta sa era simplitatea întruchipată.

Comandă un sandviş compus din brânză şi pâine prăjită şi îl mâncă în timp ce se plimba prin cabină.

În repaus, Ultimul avea forma netedă a unui ou acoperit cu piele, iar un nor de păr alb îi ornamenta unul dintre capete. Picioarele şi capetele sale erau ascunse sub el. Păpuşarul nu se mişcase de şapte ore.

Louis îl văzuse şi pe Nessus procedând la fel. Era reacţia Păpuşarilor în faţa unui şoc. Se îndoiau spre buric şi astfel, pentru ei, universul înceta să mai existe. Cu toate acestea, şapte ore părea o perioadă de timp excesivă. Dacă Ultimul intrase în stare de catatonie din pricina şocului provocat de Louis, era sfârşitul a tot şi a toate.

Urechile Păpuşarului se aflau în capetele sale. Cuvintele lui Louis ar fi trebuit să străbată o grosime apreciabilă de carne şi oase.

— Lasă-mă să-ţi ofer câteva puncte de reflecţie! strigă el.

Păpuşarul nu răspunse. Bărbatul îşi ridică vocea, într-un monolog.

— Structura aceasta alunecă în propriul soare. Sunt lucruri pe care am fi în stare să le facem, dar nu putem întreprinde nimic atâta timp cât îţi admiri buricul. Nimeni, în afară de tine, nu poate controla instrumentele Acului, senzorii, propulsoarele şi celelalte dispozitive, pentru că aşa ai plănuit. Aşa că fiecare minut pe care îl pierzi imitând un scăunel ne apropie cu un minut pe tine, pe mine şi pe Chmeee de şansa în faţa căreia nici un astrofizician nu ar putea rezista.

În timp ce aştepta, Louis îşi termină sandvişul. Păpuşarii erau lingvişti excelenţi, în toate limbile străine. Ar fi reacţionat un Păpuşar la un cârlig narativ?

În final, Ultimul îşi scoase un singur cap, doar pentru a întreba.

— Ce şansă?

— Şansa de a studia petele solare de dedesubt.

Capul se retrase sub burta Păpuşarului.

— Soseşte echipa de reparaţii! răcni Louis.

Un cap şi un gât îşi făcură apariţia, zbierând un răspuns.

— Ce ne-ai făcut? Ce mi-ai făcut mie, ţie, celor doi nativi care ar fi putut să scape de prăpăd? Te mai poţi gândi şi la altceva decât la vandalism?

— Desigur. Ai spus-o o dată. Într-o zi, vom decide cine conduce această expediţie. Aceasta este ziua. Să-ţi explic de ce trebuie să-mi urmezi ordinele.

— N-am bănuit vreodată că un sclav al curentului ar tânji după mai multă putere.

— Iată un prim punct. Ghicesc mai bine decât tine.

— Continuă.

— N-o să plecăm de aici. Nici măcar Flota Lumilor nu poate fi ajunsă cu o viteză subluminică. Dacă Lumea Inelară se duce, ne ducem şi noi o dată cu ea. Trebuie s-o punem cumva la loc, în poziţie. Al treilea punct: Inginerii Lumii Inelare au murit de cel puţin un sfert de milion de ani. Chmeee ar spune că de câteva milioane. Nu ar fi apărut mutaţii, iar hominizii nu ar fi putut să evolueze dacă Inginerii ar fi trăit. Ei n-ar fi permis acest lucru. Erau Protectori Pak.

Louis se aşteptase din partea celuilalt la oroare, teroare sau surprindere. Păpuşarul afişa doar resemnare.

— Xenofobi, diabolici, duri şi foarte inteligenţi…, spuse acesta. Probabil bănuise ceva.

— Strămoşii mei, continuă Louis. Ei au construit Lumea Inelară, precum şi orice sistem care, presupunem, o ţine stabilă. Cine dintre noi are şanse mai mari să gândească precum un Protector Pak? Unul dintre noi trebuie să încerce.

— Aceste argumente n-au nici un sens, de vreme ce ne-ai lăsat fără şansa de a fugi. Louis, am avut încredere în tine.

— Nu mi-ar plăcea să cred că ai fost atât de stupid. Nu ne-am oferit voluntari pentru expediţia asta. Ca şi cei din neamul Kzinti, oamenii nu sunt sclavi prea docili.

— Ai şi un al patrulea argument?

Louis se încruntă.

— Chmeee este dezamăgit de mine. Vrea să te forţeze să te supui voinţei lui. Dacă aş putea să-i spun că primeşti ordine de la mine, ar fi impresionat. Şi avem nevoie de el.

— Avem, într-adevăr. El ar putea să gândească precum un Protector Pak, chiar mai bine decât tine.

— Aşadar, ce-ai hotărât?

— Îţi aştept ordinele.

Louis începu să vorbească.

Harkabeeparolyn se ridicase în picioare, înainte de a-l vedea pe Louis păşind din colţ. Apoi, suspină, se ghemui şi dispăru în ponchoul său. Ponchoul alunecă uşor spre roba albastră ce zăcea puţin mai încolo.

Ciudat comportament! Constructorii Oraşului aveau oare tabuul nudităţii? Ar fi trebuit ca şi Louis să poarte haine? Procedă aşa cum considera potrivit: îi întoarse spatele şi se alătură băiatului.

Acesta stătea lângă perete şi privea marea astronavă demontată. Ponchoul pe care-l purta era prea mic pentru el.

— Luweewu, întrebă el, astea erau astronavele noastre?

— Da.

Băiatul zâmbi.

— Au construit şi semenii tăi nave atât de mari?

Louis încercă să-şi amintească.

— Navele lente erau cam tot de dimensiunea asta, spuse el în cele din urmă. Am avut nevoie de nave mari până ce am depăşit bariera luminii.

— Asta este una dintre ele? Poate călători mai repede decât lumina?

— Putea odată. Acum nu. Carcasele tip Produs General nr. 4 cred că erau mult mai mari decât navele voastre, dar nu noi le-am construit. Erau astronave ale Păpuşarilor.

— Acela cu care am vorbit ieri era un Păpuşar, nu-i aşa? Întreba despre tine. Nu i-am putut spune prea multe.

Harkabeeparolyn venise lângă ei. Îşi redobândise calmul, îmbrăcându-şi roba albastră de Bibliotecară.

— S-a schimbat statutul nostru, Luweewu? întrebă ea. Ni s-a spus că nu îţi este îngăduit să ne vizitezi. — Femeia făcea un efort să-l privească direct în ochi.

— Am preluat eu comanda, spuse bărbatul.

— Aşa de uşor?

— Am plătit un preţ…

— Luweewu, ne deplasăm! interveni băiatul.

— Este în regulă.

— Poţi să faci mai întuneric aici?

Louis comandă luminilor să se stingă. Imediat, se simţi mai confortabil. Întunericul îi ascundea goliciunea. Comportamentul lui Harkabeeparolyn se dovedea contagios.

Acul Încins al Căutării se ridicase cinci metri deasupra rampei astroportului. Rapid, aproape pe furiş, fără nici o paradă de artificii, nava se îndreptă spre marginea lumii şi dincolo de ea.

— Unde ne ducem? se interesă femeia.

— Sub lume. Ne vom opri la Marele Ocean.

Nu aveau senzaţia de prăbuşire, deşi rampa astroportului se curba în tăcere pe direcţie ascendentă. Ultimul îi lăsă să cadă mai mulţi kilometri, înainte de a activa propulsoarele: Acul deceleră şi se îndreptă spre partea de dedesubt a Lumii Inelare.

Marginea întunericului alunecă peste ei pentru a se transforma în cer. Dedesubt era o mare de stele, mai strălucitoare decât ar fi reuşit să distingă vreodată un băştinaş al Lumii Inelare prin grosimea stratului de aer şi a luminii reflectate de Arcadă. Dar cerul era ca o esenţă de negru. Cochilia din spumă de scrith a Lumii Inelare nu reflecta lumina stelelor.

Louis continuă să se simtă stânjenit de nuditatea lui.

— Mă întorc în camera mea, le spuse celor doi băştinaşi. De ce nu veniţi şi voi? Avem alimente şi haine curate, şi paturi mai bune, dacă aveţi nevoie.

Harkabeeparolyn pătrunse în existenţă, ultima în şir pe discurile de păşit, şi se înfioră. Louis izbucni în râs. Ea încercă să-i arunce o privire, dar ochii se feriră instinctiv. Goliciunea! Louis comandă un tricou scurt şi îl îmbrăcă.

— E mai bine aşa?

— Da, mai bine. Crezi că sunt ridicolă?

— Nu, cred că nu deţineţi controlul asupra climei. Nu aveţi posibilitatea de a merge dezbrăcaţi în multe locuri, aşa că ţi se pare straniu. S-ar putea să greşesc.

— S-ar putea să ai dreptate, răspunse ea surprinsă.

— Ai dormit pe o punte tare, noaptea trecută. Încearcă patul de apă. Este suficient de mare pentru amândoi şi chiar pentru mai mulţi, iar Chmeee nu-l utilizează acum.

Kawaresksenjajok se trânti curajos pe patul acoperit cu blană. Sări puţin, iar apa de sub blană începu să facă valuri.

— Luweewu, îmi place! Este ca în bazin, dar uscat!

Încă neîncrezătoare, Harkabeeparolyn se aşeză uşor pe suprafaţa instabilă. Apoi, întrebă cu jumătate de glas:

— Chmeee?

— Un tip înalt de doi metri şi jumătate şi acoperit cu blană oranj. Este… Într-o misiune pe Marele Ocean. Acum mergem să-l întâlnim. Am putea aranja să-l împartă cu voi.

Băiatul râse.

— Prietenul tău trebuie să-şi găsească o altă companie, bombăni femeia. Eu nu mă angajez în rishathra…

— Chmeee este mai straniu decât îţi închipui, rânji Louis, în vreme ce inconştientul său gândi: „tanj!” Ar face mai degrabă rishathra cu o plantă-cârnat. Aţi putea fi în siguranţă, dacă nu doreşte tot patul, ceea ce este posibil. Va trebui doar să fiţi atenţi să nu-l zgâlţâiţi pentru a-l trezi. Sau aţi putea încerca discurile de dormit.

— Tu le foloseşti?

— Da. — Ghicise înţelesul expresiei sale. — Câmpul poate fi reglat să ţină două corpuri separate (Tanj! O inhiba prezenţa băiatului?)

— Luweewu, spuse femeia, am intervenit şi noi în mijlocul unei misiuni de-a voastre. Ai venit, pur şi simplu, să furi informaţii?

Răspunsul corect ar fi trebuit să fie da. Totuşi, şi răspunsul lui Louis era adevărat.

— Suntem aici ca să salvăm Lumea Inelară.

Femeia căzu pe gânduri.

— Dar cum pot eu…? începu ea, apoi rămase cu ochii pironiţi peste umărul lui Louis.

Ultimul aştepta dincolo de zidul din faţă şi era fermecător. Acum, copitele şi le placase cu argint şi îşi aranjase coama în fâşii de aur şi argint. Părul scurt şi decolorat de pe restul corpului fusese periat şi strălucea.

— Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok, fiţi bineveniţi! cântă el. Avem nevoie urgentă de ajutorul vostru. Am străbătut o distanţă enormă între stele, în speranţa de a vă salva semenii şi lumea de la o moarte cumplită.

Louis îşi înghiţi râsul. Din fericire, oaspeţii săi aveau ochi numai pentru Păpuşarul Pierson.

— De unde eşti? îl întrebă băiatul. Cu ce seamănă asta?

Păpuşarul încercă să le explice. Le vorbi despre lumi ce călătoreau prin spaţiu aproape cu viteza luminii, cinci lumi aranjate într-un pentagon, o rozetă Kemplerer. Sori artificiali înconjurau patru dintre ele şi produceau hrană pentru populaţia celei de-a cincea. A cincea lume strălucea numai datorită luminilor străzilor şi clădirilor sale. Continentele luceau alb-gălbui, iar oceanele erau întunecate. Stelele izolate, strălucitoare, înconjurate de ceaţă, erau uzine care pluteau pe mare, căldura pe care o degajau fierbând apa. Numai aceste resturi de căldură industrială împiedicau lumea să îngheţe.

În vreme ce asculta fascinat, băiatul aproape uitase să respire. Bibliotecara vorbi însă pe un ton moale, ca pentru sine.

— Mai mult ca sigur că vine din stele. Nu seamănă cu nici o fiinţă vie văzută undeva, vreodată.

Păpuşarul continuă să le vorbească despre străzile aglomerate, despre clădirile gigantice, despre parcurile ce reprezentau ultimul refugiu al vieţii native a planetei. Le povesti despre reţeaua de discuri de păşit cu ajutorul cărora puteau să înconjoare lumea în câteva minute.

Harkabeeparolyn îşi clătină violent capul şi ridică vocea:

— Te rog, nu avem timp. Îmi pare rău, Kawa! Vrem să auzim mai multe, avem nevoie să ştim mai multe, dar — lumea, soarele! Louis, n-ar fi trebuit să mă îndoiesc niciodată de tine. Ce putem face să vă ajutăm?

Răspunsul Ultimului veni prompt.

— Citeşte pentru mine!

Kawaresksenjajok era întins cu faţa în sus şi privea „talpa” lumii defilând deasupra lui.

Acul zbura pe sub un acoperiş negru, fără detalii, în care Ultimul setase două holograme „ferestre”. Un dreptunghi lat arăta o imagine luată cu amplificare de lumină; cealaltă examina partea de dedesubt a Lumii Inelare în lumină infraroşie. În infraroşu, dedesubtul teritoriilor aflate în plină zi strălucea mai puternic decât cel al ţinuturilor acoperite de noapte; fluviile şi mările erau mai întunecate în timpul zilei şi mai luminoase noaptea.

— Ca şi spatele unei măşti, vedeţi? — Louis îşi menţinea vocea joasă, pentru a evita s-o întrerupă pe Harkabeeparolyn. — Acea albie ramificată de fluviu: vezi cum iese în afară? Şi mările sunt umflate. Linia aceea zimţată reprezintă un întreg lanţ de munţi.

— Lumile voastre sunt ca asta?

— Oh, nu! Pe una dintre lumile mele, toate astea ar fi temeinic ancorate dedesubt, iar suprafaţa s-ar forma la întâmplare. Aici, lumea a fost sculptată. Priveşte, mările au toate aceeaşi adâncime şi sunt astfel repartizate încât să existe apă pretutindeni.

— Cineva a sculptat lumea ca pe un basorelief?

— Exact.

— Luweewu, asta este înspăimântător! Cum arătau ei?

— Gândeau la scară mare şi îşi iubeau copiii şi semănau cu armurile. — Louis se decisese să nu spună mai mult despre Protectori.

Băiatul arăta ceva cu degetul.

— Asta ce este?

— Nu ştiu. — Se zărea o adâncitură în partea de dedesubt a Lumii Inelare… plină de ceaţă. — Cred că este perforaţia unui meteorit. Deasupra trebuie să se găsească un Ochi al Furtunii.

Ecranul de citit se afla în cabina de comandă, chiar în faţa peretelui din faţa lui Harkabeeparolyn. Ultimul reparase defecţiunile şi adăugase un cablu ce făcea legătura cu panoul de control. În timp ce Harkabeeparolyn citea cu voce tare, computerul navei citea şi el banda şi o corela cu vocea şi cu informaţiile pe care le deţinea în legătură cu limba vorbită de Halrloprillalar. Limba s-ar fi putut schimba de-a lungul secolelor, dar nu atât de mult şi nu în cercurile literare. Cu puţină speranţă, computerul urma să preia totul foarte curând.

În ceea ce-l privea pe Ultimul, acesta dispăruse în secţiunea ascunsă. Extraterestrul suferise şocuri repetate. Louis nu-l invidia pentru aceste perioade de isterie.

Acul continua să accelereze. Acum, peisajul invers trecea prin faţa lor cu o viteză prea mare pentru a mai putea fi sesizate detaliile. Iar vocea lui Harkabeeparolyn răguşise. „A sosit timpul pentru o pauză de masă”, hotărî Louis.

Apăru însă o problemă. Bărbatul comandase filets mignons şi cartofi copţi, urmaţi de caşcaval Brie şi pâine franţuzească. Băiatul privea oripilat. Aceeaşi reacţie o avea şi femeia, numai că ea se uita la Louis.

— Îmi pare rău. Am uitat. Mă gândeam că şi voi sunteţi omnivori…

— Într-adevăr, omnivori, spuse Bibliotecara. Mâncăm atât plante, cât şi carne, dar nu hrană putrezită!

— Nu fiţi atât de porniţi. Nu este implicată nici o bacterie. Un cotlet destul de vechi, lapte atacat de fermenţi…

Louis aruncă platourile în toaletă şi făcu altă comandă. Fructe, crudităţi, iar separat o cremă acrişoară, pe care o aruncă imediat, precum şi hrană marină, inclusiv sashimi[4]. Oaspeţii săi nu mai văzuseră până atunci peşte de apă sărată. Le plăcuse, dar îi însetase peste măsură.

Nici a-l privi pe Louis cum mănâncă nu-i bucura prea mult. Ce-ar fi vrut să facă, să flămânzească?

Ei puteau să flămânzească. De unde făcuse el rost de carne roşie, proaspătă? Bineînţeles, din compartimentul bucătăriei automate ce-i revenea lui Chmeee. O fripsese cu laserul reglat pe bandă largă şi intensitate mare. Trebuise să-i trimită laserul Ultimului pentru a-l încărca. Şi nu fusese uşor, ţinând cont de ultima întrebuinţare pe care i-o dăduse.

Altă problemă: consumau prea multă sare. Louis nu ştia cum să procedeze. Poate că Ultimul reuşea să reseteze comenzile bucătăriei.

După masă, Harkabeeparolyn reveni la cititul său. Lumea Inelară aluneca peste ei mult prea repede pentru a remarca vreun detaliu. Kawaresksenjajok pendula neobosit între cabină şi hangar.

Şi Louis părea neobosit. Trebuia să studieze: să revadă înregistrările primului voiaj, sau aventurile lui Chmeee pe Harta Kzin. Ultimul nu era însă disponibil.

Treptat, bărbatul deveni conştient de o altă sursă de disconfort.

Tânjea după Bibliotecară.

Îi plăcea vocea ei. Vorbea de ore şi timbrul îi rămăsese intact. Îi povestise că uneori citea pentru copiii orbi: copii fără vedere. Louis aproape că ameţea, gândindu-se la ea. Îi admira demnitatea şi curajul. Îi plăcea felul în care roba îi contura formele; şi îi văzuse şi goliciunea.

Trecuseră ani de când Louis Wu nu mai iubise o autentică femeie umană. Harkabeeparolyn era acum mult prea aproape. Şi apoi, nu avea pe nimeni. Când, în sfârşit, Păpuşarul li se alătură, Louis îi fu recunoscător pentru că reuşea să-l mai distragă.

Vorbeau încet în interplanetară, sub timbrul vocii lui Harkabeeparolyn, care-i citea în continuare computerului.

— De unde vin aceşti amatori reparatori? întreba Louis. Cine, pe Lumea Inelară, ar şti să remonteze jeturile de orientare? Deşi, se pare că nu ştiu că asta este insuficient.

— Lasă-i în pace! spuse Ultimul.

— Dar dacă ştiu că nu este suficient? Poate că bieţii paraziţi nu sunt în stare să se gândească şi la alte soluţii… Şi mai rămâne întrebarea de unde şi-au procurat echipamentul. Ar putea proveni de la Centrul de Reparaţie.

— Acum avem parte de suficiente complicaţii… Lasă-i în pace!

— Este pentru prima oară când cred că ai dreptate. Dar nu pot să nu mă-ntreb. Teela Brown a făcut şcoală în spaţiul cunoscut. Imensele structuri construite în spaţiu nu sunt ceva nou pentru ea. Ea ar fi înţeles ce se-ntâmplă atunci când soarele a alunecat de la locul lui.

— Ar fi putut Teela Brown să mobilizeze forţe pentru un efort atât de mare?

— Poate că nu. Dar Căutătorul ar putea fi cu ea. Ai dat peste Căutător în înregistrările tale? El este, cu siguranţă, un băştinaş, poate un nemuritor. Teela l-a găsit. Pare o nebunie, dar s-ar putea ca el să fi organizat totul. Ne-a mărturisit atunci că fusese rege în mai multe rânduri…

— Teela Brown a fost un experiment eşuat. Am încercat să obţinem o specie de fiinţe umane norocoase, crezând că dacă ne vom asocia cu ea vom împărtăşi norocul ei. Teela poate că a avut sau n-a avut noroc, dar cu siguranţă norocul ei nu a fost contagios. Nu vrem s-o întâlnim pe Teela Brown.

Louis tresări.

— Nu…

— Atunci, nu trebuie să atragem atenţia echipei de reparaţii.

— Adaugă un post-scriptum la banda pe care i-ai trimis-o lui Chmeee, spuse bărbatul. Louis Wu respinge oferta sanctuarului de pe Flota Lumilor. Louis Wu a preluat comanda Acului încins al Căutării şi a distrus hiperpropulsorul. Asta o să-l şocheze.

— A făcut-o deja pentru mine. Louis, senzorii mei nu pot penetra scrith-ul. Mesajul tău trebuie să mai aştepte.

— Cât mai avem până ajungem la el?

— Aproape patruzeci de ore. Am accelerat până la o mie şase sute de kilometri pe secundă. La această viteză, ne trebuie mai mult de 5 g de acceleraţie pentru a ne ţine pe curs.

— Putem să rezistăm la 30 g. Ai fost mult prea precaut.

— Sunt conştient de opinia ta.

— Nu-mi mai nesocoti ordinele, tanj! ridică Louis tonul.

25. SEMINŢELE IMPERIULUI

Dincolo de plafonul curbat, defila fundaţia Lumii Inelare.

Nu era propriu-zis o vedere, nu de la cincizeci de mii de kilometri depărtare, trecând cu o mie şase sute de kilometri pe secundă şi sub acoperământul spumei protectoare. În cele din urmă, băiatul adormise pe blana oranj. Louis continuă să privească. Alternativa era să plutească şi să se gândească dacă nu cumva îi condamnase pe toţi.

În sfârşit, Ultimul îi spuse femeii din rasa Constructorilor Oraşului că era suficient.

Louis se întoarse cu spatele la suprafaţa schimbătoare.

Harkabeeparolyn îşi masa gâtul. Amândoi îl priveau pe Ultimul, care introducea patru dintre benzile furate în maşina de citit.

Toată treaba îi luă doar câteva minute.

— De acum, este problema computerului, spuse Păpuşarul. L-am programat în acest sens. Dacă răspunsul este în benzi, îl vom avea în maximum câteva ore. Louis, ce se-ntâmplă dacă nu ne place răspunsul?

— Să auzim întrebările.

— Există o istorie a activităţilor de reparaţie pe Lumea Inelară? Dacă da, maşinile de reparat provin dintr-o singură sursă? Este reparaţia mult mai frecventă în anumite zone? Există o secţiune a Lumii Inelare mai bine reparată decât restul? Localizează toate referinţele legate de fiinţele asemănătoare cu cei din neamul Pak. Stilul armurilor variază în funcţie de distanţa faţă de un punct central? Care sunt proprietăţile magnetice ale pardoselii Lumii Inelare şi a scrith-ului, în general?

— Bine.

— Am omis ceva?

— …Mda. Ne interesează cea mai probabilă sursă a drogului nemuririi. S-ar putea să fie Marile Oceane, dar să întrebăm, totuşi.

— Am să întreb. Dar de ce Marile Oceane?

— Oh, pe de o parte, pentru că sunt atât de vizibile. Şi, pe de altă parte, pentru că am descoperit o mostră a drogului nemuririi, ce a rezistat în timp… Din păcate, a fost unica… Halrloprillalar o avea. Pe ea am găsit-o în vecinătatea Marelui Ocean. „Şi, pe de altă parte, pentru că ne-am prăbuşit acolo,“ gândi Louis. „Norocul Teelei Brown distorsiona probabilitatea. Norocul Teelei ne-ar fi adus direct la Centrul de Reparaţie de prima dată.“ Harkabeeparolyn, îţi vine în minte ceva ce am omis? Când răspunse, vocea ei era gâjâită.

— Nu înţeleg ce faceţi voi.

— Cum să-ţi explic? Maşina noastră îşi aminteşte totul de pe benzile voastre. Îi cerem să-şi cerceteze memoria, pentru a răspunde la o întrebare anume.

— Întreab-o cum să salvăm Lumea Inelară.

— Trebuie să fim mult mai concreţi. Maşina poate să-şi amintească, să coreleze, să însumeze, dar nu poate gândi. Nu este suficient de mare. Femeia îşi clătină capul.

— Şi ce se-ntâmplă, insistă Ultimul, dacă răspunsurile sunt greşite? Nu mai putem fugi.

— Vom încerca altceva.

— M-am gândit la asta. Putem intra pe o orbită polară în jurul soarelui, pentru a minimiza riscul ca un fragment provenit din dezintegrarea Lumii Inelare să ne lovească. Am să pun Acul în stază, în aşteptarea salvării. Salvarea nu va veni, dar riscul este mai mic, în comparaţie cu situaţia cu care ne confruntăm acum.

„Trebuia să ajungă aici”, gândi Louis.

— Perfect. Ne mai rămân câţiva ani pentru a încerca să descoperim nişte soluţii mai bune.

— Mai puţin decât atât. Dacă…

— Taci!

Epuizată, Bibliotecara se aruncă pe patul de apă. Imitaţia de blană de Kzin văluri sub ea. Femeia se ridică ţeapănă, dar după o clipă îşi dădu din nou drumul pe spate. Blana continua să vălurească. În cele din urmă, rigiditatea o părăsi şi se lăsă purtată de valuri. Kawaresksenjajok protestă în somn printr-un murmur şi se întoarse pe partea cealaltă. Bibliotecara părea şi mai atractivă. Louis rezistă cu greu tentaţiei de a se întinde lângă ea pe pat.

— Cum te simţi?

— Obosită. Mizerabil. O să-mi mai văd vreodată casa? Dacă vine sfârşitul — când o veni — mi-aş dori să-l aştept pe acoperişul Bibliotecii. Dar florile vor fi deja moarte atunci, nu-i aşa? Arse şi îngheţate.

— Mda…

Louis era mişcat. Cu siguranţă că nici el nu avea să-şi mai vadă căminul vreodată.

— Am să încerc să te duc înapoi, vorbi el din nou. Acum ai nevoie de somn. Şi de un masaj pe spate.

— Nu.

Ciudat! Nu era Harkabeeparolyn una dintre Constructorii Oraşului, din aceeaşi rasă cu Halrloprillalar, rasă care condusese Lumea Inelară mai ales prin sex appeal? Uneori, era dificil să ţii minte că indivizii unei specii străine puteau diferi unii de alţii tot atât de mult ca şi oamenii.

— Cei ce alcătuiau personalul Bibliotecii semănau mai mult cu nişte preoţi decât cu nişte profesionişti. Tu practici abstinenţa?

— Cât timp lucrăm în Bibliotecă suntem abstinente. Eu însă am ales să fiu abstinentă. — Se ridică într-un cot şi îl privi. — Am învăţat că toate celelalte specii se dau în vânt să facă rishathra cu Constructorii Oraşului. Este şi cazul tău?

Louis încuviinţă.

— Sper că te poţi controla, adăugă ea.

Bărbatul oftă.

— Oh, tanj, sigur! Am o mie de falani. Am învăţat cum să-mi abat atenţia de la asta.

— Cum?

— În mod obişnuit, caut o altă femeie.

Bibliotecara nu râse.

— Şi ce se-ntâmplă dacă nici cealaltă femeie nu este disponibilă?

— Oh… atunci, fac exerciţii până la epuizare. Mă îmbăt… Intru în sabatical, plec în spaţiul interstelar într-o navă de unul singur. Îmi găsesc alte plăceri. Mă implic în muncă.

— Nu trebuie să te îmbeţi, spuse ea şi avea dreptate. Ce plăcere ai mai putea încerca?

Droudul! Ar fi fost suficientă atingerea unui curent, şi nu i-ar mai fi păsat dacă Harkabeeparolyn s-ar fi transformat într-un vierme verde înaintea ochilor săi. De ce i-ar fi păsat acum? N-o admira… În fine, poate doar un pic. Ea îşi făcuse treaba. Acum, putea să salveze Lumea Inelară, sau să n-o salveze, fără să mai aştepte ajutor din partea ei.

— Oricum, o să-ţi primeşti masajul, adăugă el.

O ocoli pe departe, pentru a atinge un buton de pe consola patului. Harkabeeparolyn fu uimită, apoi zâmbi şi se relaxă complet, în timp ce vibraţiile sonice din patul de apă o îmbrăţişau. În câteva minute, adormi. Louis fixă instalaţia să se întrerupă după douăzeci de minute.

Apoi, căzu pe gânduri.

Dacă n-ar fi petrecut un an alături de Halrloprillalar, n-ar fi găsit-o pe Harkabeeparolyn atractivă, aşa cum arăta ea, cu ţeasta pleşuvă, cu buzele ca nişte lame de cuţit şi nasul extrem de mic. Dar el avea…

El avea păr acolo unde Constructorii Oraşului nu aveau. Asta să fie? Sau mirosul alimentelor din respiraţia sa? Sau un semnal social pe care nu-l cunoştea?

Un om care răpise o astronavă, un om care-şi pusese viaţa în joc pentru a încerca să salveze trilioane de alte vieţi, un om care atinsese limita dependenţei de droguri nu putea fi afectat de o asemenea distragere minoră precum atracţia faţă de o parteneră drăguţă. Atingerea sârmei i-ar fi oferit detaşarea, ajutându-l să vadă mai clar acest lucru.

„Mda.”

Louis se apropie de peretele frontal.

— Ultimule!

Păpuşarul tropăi, apărând în raza lui vizuală.

— Porneşte înregistrările despre Protectorii Pak, pentru mine. Interviurile şi rapoartele medicale despre Jack Brennan, studii despre corpul străinului, tot ce ai găsit…

Încerca să lucreze.

Louis Wu plana în mijlocul cabinei, în poziţie lotus, şi hainele dezbrăcate erau înşiruite în dezordine în jurul lui. Pe un ecran care plutea nemişcat în afara carcasei Acului, un om de mult mort vorbea despre originile umanităţii.

— Protectorii aveau puţin din preţiosul liber arbitru, spunea el. Suntem mult prea inteligenţi pentru a nu vedea răspunsul corect. În plus, există instinctele. Dacă un Protector Pak nu are copii în viaţă, în general moare. Refuză să mai mănânce. Unii Protectori pot să generalizeze; ei pot găsi o modalitate de a face ceva pentru întreaga lor specie şi asta îi ţine în viaţă. Cred că asta era mai uşor pentru mine decât pentru Phssthpok.

— Ce-ai descoperit? Care este cauza care te determină să continui să mănânci?

— Avertismentul vostru împotriva Protectorilor Pak.

Louis aprobă din cap, amintindu-şi datele despre autopsia străinului. Creierul lui Phssthpok era mai mare decât cel al unui om obişnuit, dar volumul lui nu includea şi lobii frontali. Capul lui Jack Brennan arăta zimţat la mijloc datorită dezvoltării sale frontale tipic umane şi a extinderii în sus al părţii posterioare a craniului.

Pielea lui Brennan era profund ridată, ca o armură din piele. Încheieturile i se umflaseră anormal. Buzele şi gingiile se topiseră într-un cioc tare. Nimic din toate astea nu păreau să-l afecteze pe minerul de pe Centură, profund deformat.

— Toate simptomele îmbătrânirii erau stopate de transformarea prăsitorului în Protector, îi preciza el unui agent ARM, de mult mort şi el. Grosimea pielii şi ridurile; este de presupus că ajungeau ca aceasta, suficient de dură pentru a respinge lama unui cuţit. Iţi pierzi dinţii, pentru a da posibilitate gingiilor să se întărească. Inima poate să-ţi obosească, pentru că se presupune că îţi creşte o a doua, de data asta cu două camere, situată în burtă.

Vocea lui Brennan era aspră.

— Se presupune, de asemenea, că încheieturile se umflă, continua el să vorbească, pentru a oferi un cuplu mare muşchilor braţului. Putere sporită. Dar nimic din toate astea n-ar fi avut loc fără arborele vieţii, iar pe Pământ nu mai există arborele vieţii, de trei milioane…

Louis tresări, când nişte degete îi împunseră tricoul.

— Luweewu, mi-e foame!

— Okay. Oricum era obosit de studiu şi nu aflase prea multe lucruri utile.

Harkabeeparolyn dormea încă. Mirosul de carne friptă la raza lanternei-laser o trezi. Louis comandă fructe şi vegetale coapte pentru ei şi le arătă unde să arunce tot ce nu le plăcea.

După aceea, se retrase, luându-şi cu sine cina.

Îl afecta faptul că erau dependenţi. Mai ales că amândoi se considerau victimele lui. Nu reuşise nici măcar să-i înveţe cum să-şi comande propriile alimente! Comenzile erau inscripţionate în interplanetară şi în Graiul Hero.

Era vreo cale să-i pună la treabă?

Poate mâine. Se gândise la ceva.

Computerul începuse să le furnizeze rezultatele. Ultimul era ocupat. Când Louis reuşi să-i atragă atenţia pentru o clipă, îi ceru înregistrările cu invazia castelului de către Chmeee.

Castelul ocupa vârful unui deal stâncos. Turme de animale asemănătoare porcilor, galbeni cu dungi albe, păşteau iarba galbenă de dedesubt. Landerul înconjurase castelul, apoi aterizase în curte, sub o ploaie de săgeţi.

Nimic nu se mai întâmplă preţ de câteva minute.

Apoi, ceva oranj năvăli simultan prin câteva uşi arcuite, prea repede pentru a fi distins.

Indivizii se opriră, se întinseră pe jos, ca nişte carpete, şi-şi îndreptară armele spre baza landerului. Erau Kzini, dar păreau deformaţi. Exista o deviere de cel puţin un sfert de milion de ani.

Harkabeeparolyn vorbi peste umărul lui Louis.

— Ăştia sunt semenii companionului tău?

— Într-un fel, se înrudesc. Aceştia par un pic mai scunzi şi mai închişi la culoare… şi au falca inferioară mult prea masivă.

— Te-a abandonat. De ce nu-l părăseşti şi tu?

Louis izbucni în râs.

— De ce, ca să-ţi ofer ţie patul? Ne aflam în condiţii de luptă când am permis unui vampir să mă seducă. El a fost dezgustat. Din punctul lui de vedere, eu l-am abandonat pe el.

— Nici un bărbat sau femeie nu poate rezista unui vampir.

— Chmeee nu este un bărbat. El nu poate să dorească rishathra cu nici un hominid.

Acum, mai multe pisici portocalii ţâşniră, ocupând poziţie în jurul landerului. Două cărau un cilindru din metal ruginit. Zeci de feline se zăreau spre extremităţile landerului.

Cilindrul dispăruse într-o explozie şi o flamă alb-gălbuie. Landerul alunecase câţiva metri. Kzinii aşteptară, apoi ieşiră de la locurile lor ca să analizeze rezultatele.

Harkabeeparolyn tresări ca străbătută de un fior.

— Par, mai degrabă, dornici să mă aibă drept prânz.

— Ăştia, poate…, replică Louis iritat. Dar îmi aduc aminte de o vreme când Chmeee flămânzea şi niciodată nu s-a atins de mine. Oricum, care este problema voastră? Nu aveţi şi carnivori în oraş?

— Avem.

— Şi Biblioteca?

Credea că n-o să-i răspundă. (Figuri păroase îşi făcuseră apariţia la ferestrele-fantă. Explozia nu lăsase urme vizibile.) Apoi:

— O vreme, am fost în Clădirea Panth. — Femeia nu voia să-l privească în ochi.

În prima clipă, nu-şi aminti. Clădirea Panth. Construită ca o ceapă plutind cu coada în jos. Reparaţiile la condensatorul de apă. Stăpânul voia să plătească costul în sex. Se simţea miros de vampir pe holuri.

— Ai făcut rishathra cu carnivori?

— Cu Păstori, cu Oamenii Ierbii, cu Oamenii Agăţători şi Oamenii Nopţii, după cum îmi amintesc.

Louis se retrase un pic.

— Cu Oamenii Nopţii? Cu Demonii?

— Oamenii Nopţii sunt foarte importanţi. Adună informaţie pentru noi şi pentru Oamenii-Maşină. Ţin laolaltă ce a mai rămas din civilizaţie şi noi nu vrem să-i ofensăm.

— Uh-huh!

— Vânătorii Nopţii, Luweewu, au un foarte ascuţit simţ al mirosului. Mi s-a spus că trebuie să fac rishathra cu un Vânător ai Nopţii. Fără parfum de vampir. Am cerut să fiu transferată la Bibliotecă.

Louis îşi aminti de Mar Korssil.

— Nu par respingători.

— Dar pentru rishathra? Noi, cei care nu avem părinţi, trebuie să ne plătim o datorie faţă de societate, înainte de a ne găsi o pereche şi a întemeia un cămin. Mi-am pierdut fondurile acumulate, în timpul transferului. Transferul n-a venit suficient de repede. — îl privea acum în ochi. — N-a fost plăcut. Dar altă dată a fost şi mai rău. Mirosul de vampir învăluie totul, nu şi memoria. Îţi reaminteşti mirosurile: sânge, în respiraţia Vânătorilor Nopţii; putrefacţie, în cea a Oamenilor Nopţii.

— Acum ai scăpat de toate astea, o linişti Louis.

Câţiva dintre Kzini încercau să se ridice. Apoi, adormiră cu toţii. Zece minute mai târziu, se deschidea rampa. Chmeee cobora să preia comanda.

Se făcuse târziu, când Ultimul apăru din nou. Păpuşarul părea răvăşit şi obosit.

— Se pare că ai ghicit corect, spuse el. Nu numai că scrith-ul reţine un câmp magnetic, dar însăşi structura Lumii Inelare este întreţesută cu cabluri supraconductoare.

— Asta e bine, replică Louis, simţind că i se ridicase o greutate enormă de pe suflet. Este bine, dar cum de ştiau Constructorii Oraşului de toate astea? Nu mi-i închipui săpând în scrith pentru a afla.

— Nu. Au făcut din el magneţi pentru compasuri. Au trasat o reţea de linii supraconductoare, distanţate la optzeci de mii de kilometri, ce se desfăşoară după un model hexagonal prin fundaţia Lumii Inelare. I-a ajutat să-şi ridice hărţile. Au trecut secole până ce Constructorii Oraşului au învăţat suficientă fizică pentru a ghici ce anume trasaseră, iar aceste presupuneri i-au condus la construirea propriilor lor supraconductori…

— Bacteriile pe care le-aţi însămânţat…

— Se pare ca nu au atins supraconductorii îngropaţi în scrith. Sunt conştient că pardoseala Lumii Inelare este vulnerabilă la meteoriţi. Trebuie să sperăm că nici unul dintre ei nu a atins vreodată reţeaua de supraconductori.

— E posibil…

Păpuşarul medită o clipă, apoi vorbi din nou:

— Louis, încă mai căutăm secretul transmutatoarelor masive?

— Nu.

— Ne-ar fi rezolvat perfect toate problemele, insistă Ultimul. Dispozitivul trebuie să fi lucrat la o scară imensă. Convertirea materiei în energie este de departe mult mai uşoară decât convertirea materiei în altă formă de materie. Să presupunem că noi am aprinde… să spunem, un tun transmutator, pe partea de dedesubt a Lumii Inelare, în zona cea mai îndepărtată de soare. Reacţia respectivă ar pune structura la loc. Desigur, ar apărea şi unele neajunsuri. Unda de şoc ar ucide mulţi băştinaşi, dar mai mulţi ar supravieţui. Apărarea antimeteoritică ar putea fi înlocuită la o dată ulterioară. De ce râzi?

— Eşti strălucitor! Necazul este că nu avem nici un motiv să credem că a existat vreodată un tun transmutator.

— Nu înţeleg.

— Halrloprillalar inventa, pur şi simplu, poveşti. A recunoscut-o mult prea târziu. În plus, cum crezi că ar fi ştiut ea ceva despre felul în care a fost construită Lumea Inelară? Strămoşii ei nu erau decât nişte maimuţe când s-a întâmplat asta. — Louis observă capetele agitându-se şi-l preveni: Nu pune totul în seama mea. Nu avem timp.

— Din păcate…

— Ce altceva ai mai aflat?

— Puţin. Modelele de analiză sunt încă incomplete. Fanteziile ce implică Marele Ocean nu înseamnă nimic pentru mine. Poţi să le cercetezi.

— Mâine.

Sunetele aveau o intensitate prea mică pentru a fi înţelese, dar îl treziseră. Louis se întoarse, învăluit în întuneric şi în lipsă de gravitaţie.

Dincolo însă, era suficientă lumină pentru a vedea. Kawaresksenjajok şi Harkabeeparolyn erau întinşi şi se ţineau în braţe, murmurând fiecare la urechea celuilalt. Translatorul lui Louis nu prindea nimic. Părea a fi dragoste. Un zvâcnet brusc de invidie îl făcu să zâmbească. Crezuse că băiatul era prea tânăr; crezuse că femeia jurase. Asta nu era însă rishathra. Cei doi făceau parte din aceeaşi specie.

Louis le întoarse spatele şi închise ochii. Urechile lui se aşteptau la un val ritmic de acţiune, însă acesta nu venea, astfel încât, în cele din urmă, adormi.

Visă că intrase într-un sabatical.

Plutea printre stele. Când lumea devenea prea bogată, prea variată, prea pretenţioasă, atunci sosea vremea să lase totul în urmă. Louis o mai făcuse şi înainte. Singur, într-o mică astronavă, se îndreptase spre falia încă neexplorată, dincolo de spaţiul cunoscut, să vadă ce se putea vedea şi să afle dacă se mai iubea. Acum, Louis plutea între discurile de dormit şi visa fericit că se prăbuşeşte printre stele. Nu depindea de nimeni, nu trebuia să-şi ţină nici o promisiune.

Apoi, o femeie urlă panicată chiar în urechea lui. Un călcâi îl lovi puternic chiar sub coaste, iar Louis îi răspunse cu un icnet. O învălmăşeală de braţe se abătu asupra lui, apoi se strânseră în jurul gâtului său, într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte. Vaietele continuau.

Louis se căzni să-i descleşteze mâinile, pentru a-şi elibera gâtul. Strigă apoi:

— Închide câmpul de dormit! Gravitaţia reveni. Louis şi atacatorul lui căzură pe discul inferior. Harkabeeparolyn încetă să mai ţipe şi îşi lăsă braţele depărtate.

Băiatul Kawaresksenjajok îngenunchease alături de ea, confuz şi speriat. Puse întrebări urgente în limba Constructorilor Oraşului. Femeia se răsti la el.

Băiatul vorbi din nou. Harkabeeparolyn îi răspunse mai pe-ndelete. Băiatul aprobă cu reţinere. Orice ar fi auzit, nu-i plăcuse. Se îndreptă spre colţ, aruncându-le o privire de rămas-bun pe care Louis nu o putu interpreta, şi dispăru în hangar.

Louis se întinse după translator.

— Okay, despre ce este vorba?

— Pluteam în imponderabilitate! suspină ea.

— Nu trebuia să te sperii, o linişti Louis. Aşa obişnuim unii dintre noi să dormim.

Femeia îl privi direct în faţă.

— În imponderabilitate?

— Exact.

Expresia ei era uşor de descifrat. Nebunie. Nebunie curată… şi o ridicare din umeri. Se mobilizase în mod vizibil.

— Acum, când maşinile tale pot citi mai repede decât o pot face eu, mi-am dat seama că sunt total inutilă. Pot face un singur lucru care să ajute misiunea, şi anume să-ţi uşurez suferinţele provocate de reprimarea plăcerii.

— Este o uşurare, spuse Louis.

Rostise replica plin de sarcasm, dar oare îl interpreta ea în acest mod? Bărbatul s-ar fi blestemat dacă ar fi acceptat un asemenea gest caritabil.

— Dacă faci baie şi îţi cureţi cu grijă gura…

— Opreşte-te! Sacrificiul confortului tău este prea mare, ţelul este lăudabil, dar dacă aş accepta, ar însemna să dau dovadă de maniere proaste…

Femeia era uimită.

— Luweewu, nu vrei să faci rishathra cu mine?

— Mulţumesc nu, mormăi el, apoi strigă: Deschide câmpul de dormit!

Louis se ridică plutind de lângă ea. Dintr-o experienţă precedentă, simţea că va urma o confruntare şi acest lucru îl îngrijora mai mult. Dar dacă ea avea să încerce să-şi folosească forţa fizică, avea să se pomenească în imponderabilitate.

Femeia îl uimi din nou printr-o altă replică:

— Luweewu, ar fi teribil pentru mine să am un copil acum.

Louis îi privi de sus figura: nu era înfuriată, ci foarte serioasă.

— Dacă mă împerechez acum cu Kawaresksenjajok, aş putea aduce pe lume un copil care să moară în focul soarelui.

— Atunci, n-o face. Oricum, este prea tânăr.

— Nu, nu este.

— Oh. Bine. Nu ai… Nu, voi nu aveţi contraceptive. Ei bine, nu poţi să-ţi estimezi perioada de fertilitate şi s-o eviţi?

— Nu înţeleg. Nu, aşteaptă, înţeleg. Luweewu, specia noastră a condus majoritatea lumii datorită controlului nuanţelor şi variaţiilor de rishathra. Ştii cât de multe am învăţat despre rishathra?

— Doar printr-un simplu noroc, bănuiesc!

— Luweewu, unele specii sunt mai fertile decât altele.

— Oh!

— Dinainte de începutul istoriei, am învăţat că rishathra este o cale de a nu avea copii. Dacă ne împerechem, patru falani mai târziu apare un copil. Luweewu, poate fi salvată lumea? Eşti convins că lumea poate fi salvată?

Oh, dacă ar fi fost într-un sabatical! Singur, într-o astronavă, la ani-lumină de orice responsabilitate faţă de cineva, cu excepţia propriei sale persoane! Oh, dacă ar fi fost sub efectul sârmei…

— Nu pot garanta nimic sigur.

— Atunci, fă rishathra cu mine, ca să mă împiedici să mă mai gândesc la Kawaresksenjajok!

Nu era cea mai flatantă propunere care i se făcea lui Louis Wu.

— Cum o să-l ajutăm să-şi liniştească mintea? întrebă el.

— Nu există nici o cale. Bietul băiat, trebuie să sufere!

„Atunci, nu poţi să-i faci pe amândoi să sufere”, gândi Louis. Dar nu se hotărî s-o spună. Femeia era serioasă, îl rănise şi avea dreptate. Nu era timpul potrivit să aduci pe lume un copil din specia Constructorilor Oraşului.

În plus, o dorea.

Coborî din câmpul antigravitaţional şi o conduse pe patul de apă. Era bucuros că se retrăsese Kawaresksenjajok în hangar. Dar oare ce avea să spună puştiul mâine dimineaţă?

26. DINCOLO DE APE

Louis se trezise în gravitaţia normală cu un zâmbet pe buze, cu înţepături plăcute în fiecare muşchi şi cu nisip în ochi. Dormise foarte puţin noaptea trecută. Harkabeeparolyn nu exagerase prea mult cu pulsiunea sa. Nu ştiuse (în ciuda timpului petrecut alături de Halrloprillalar) că şi Constructorii Oraşului intrau în călduri.

Se mişcă şi patul imens prinse viaţă sub el. Un trup se rostogoli peste el: Kawaresksenjajok, întins pe burtă, înota ca un peşte zburător şi murmura uşor.

Harkabeeparolyn, înfăşurată în blana oranj, se trezise şi ea şi se ridicase de pe podea. Apoi, îngăimă o explicaţie ce se dorea o scuză pentru că îl părăsise.

— M-am deşteptat, după o vreme, şi nu ştiam unde sunt, cu patul ăsta mişcător de sub mine.

„Şocul cultural”, gândi el. Îşi aminti că şi lui Halrloprillalar îi plăcuseră discurile de dormit, dar nu ca să doarmă pe ele.

— Există suficient loc pe podea. Cum te simţi?

— Mai bine, pentru moment. Mulţumesc.

— Eu îţi mulţumesc. Ţi-e foame?

— Nu încă.

Louis începu să exerseze. Muşchii lui erau încă tari, dar se vedea că îi lipsea antrenamentul. Constructorii Oraşului îl priveau cu nedisimulată surpriză. După aceea, comandă micul dejun: pepene, sufleu Grand Mariner, brioşe şi cafea. Oaspeţii săi refuzară cafeaua — era de prevăzut — precum şi brioşele.

Când îşi făcu apariţia, Ultimul arăta neîngrijit şi obosit.

— Modelele pe care le căutăm nu sunt clare în înregistrările oraşului plutitor, spuse el. Toate speciile şi-au construit armurile după forma Protectorilor Pak. Ele nu sunt la fel pretutindeni, nu exact la fel, iar stilul nu variază după o anumită lege. Am putea să dăm vina pe răspândirea culturii specifice Constructorilor Oraşului. Imperiul lor a amestecat idei şi invenţii în asemenea măsură încât nu le vom putea detecta niciodată originea.

— Ce-ai aflat despre drogul nemuririi?

— Ai avut dreptate. Marele Ocean este văzut ca o sursă a ororilor şi plăcerilor, inclusiv nemurirea. Darul nu este întotdeauna un drog. Uneori, soseşte neanunţat, ca ofertă a unor zei capricioşi. Louis, legendele nu au nici un sens pentru mine, un nonuman.

— Pregăteşte înregistrările pentru mine. Am să-i pun şi pe oaspeţii noştri să le privească. Poate că ei vor reuşi să sesizeze ceva.

— Foarte bine.

— Şi despre reparaţie?

— Nu există nici o activitate de reparaţie pe Lumea Inelară, în toată istoria înregistrată.

— Glumeşti!

— Cât de mare este regiunea acoperită de înregistrările oraşului? Pe ce perioadă de timp? Mică şi scurtă. În plus, am studiat şi vechile înregistrări cu Jack Brennan. Am aflat că Protectorii trăiau mult şi aveau o viaţă activă foarte lungă. Preferau să nu utilizeze servomecanismele, dacă puteau să facă treaba singuri. De pildă, nu exista un pilot automat la bordul astronavei lui Phssthpok.

— Nu este relevant. Sistemul conductelor de recirculare este, fără îndoială, automat.

— Este o abordare foarte simplistă a forţei brute. Nu ştim de ce Protectorii au murit sau au părăsit Lumea Inelară. Este posibil ca ei să-şi fi cunoscut soarta, că au avut timp să automatizeze sistemul de recirculare? Louis, nu avem nevoie să cunoaştem toate astea.

— Serios? Probabil că şi sistemul de apărare antimeteoritică este automat. Ţi-ar plăcea să ştii mai multe despre apărarea antimeteoritică?

— Fireşte…

— Şi jeturile de orientare erau automate. Probabil că există şi dubluri manuale pentru toate acestea. O mie de specii umane au evoluat de când au dispărut cei din neamul Pak şi, totuşi, automatele lor încă mai funcţionează. Fie că dintotdeauna Protectorii intenţionaseră să plece — lucru pe care nu-l cred…

— Fie le-au trebuit mulţi ani ca să moară, adăugă Ultimul. Am propriile păreri despre asta.

După aceea, Păpuşarul nu mai scoase o vorbă.

Louis descoperi o distracţie grozavă în acea dimineaţă. Poveştile Marelui Ocean se dovediră un subiect fascinant, cu eroi şi regate şi cu isprăvi desprinse parcă din povestiri poliţiste, cu magie şi monştri înspăimântători. Aveau o savoare diferită de toate poveştile oricărei culturi umane. Dragostea nu era eternă. Companionii eroului din specia Constructorii Oraşului (sau ai eroinei) erau întotdeauna de sex opus, loialitatea lor era menţinută prin tot felul de rishathra descrise cu multă imaginaţie, iar puterile lor ciudate erau luate pe credit. Magicienii nu erau în mod automat răi; existau pericole întâmplătoare care trebuiau evitate — nu se lupta împotriva lor.

Louis găsi numitorul comun pe care-l căuta. Întotdeauna, în aceste întâmplări apăreau vastitatea mării, teroarea furtunilor şi monştrii marini.

Unii dintre aceştia puteau fi rechini, balene, caşaloţi, distrugători Gummidgy, peşti de umbră de pe Wunderland sau jungle de iarbă-capcană. Unii erau inteligenţi. Existau şerpi de mare lungi de kilometri, cu nări aburinde (asta implica existenţa plămânilor?) şi guri imense înzestrate cu dinţi ascuţiţi. Exista un ţinut care ardea orice navă care se apropia de el, lăsând, invariabil, un singur supravieţuitor. (Fantezie sau Flori-Oglindă?) Anumite insule erau animale de mare mai înclinate spre sedentarism, astfel încât o adevărată ecologie se putea închega pe spatele lor, până ce o navă cu marinari deranja respectiva creatură.

Louis credea în furtunile fioroase. Peste o asemenea întindere, furtunile puteau să se acumuleze foarte mult, chiar şi fără efectul Coriolis care dădea naştere la uragane pe orice lume normală. Pe Harta Kzin, văzuse o navă mare cât un oraş. Numai o astfel de navă putea rezista furtunilor de pe Marele Ocean.

Credea în noţiunea de magician, chiar dacă nu complet. Ei (în trei legende) păreau că aparţin rasei Constructorilor Oraşului. Dar, spre deosebire de magicienii din legendele de pe Pământ, aceştia erau luptători puternici. Şi în toate trei purtau armuri.

— Kawaresksenjajok, întotdeauna magicienii poartă armuri?

Băiatul îl privi într-un mod ciudat.

— Vrei să spui în poveşti, nu-i aşa? Nu. Dar întotdeauna se găsesc în jurul Marelui Ocean. De ce?

— Magicienii se luptă? Sunt ei mari luptători?

— Nu au nevoie să fie.

Era clar că întrebările îl deranjau pe băiat.

— Luweewu, interveni Harkabeeparolyn, eu aş putea şti mai multe despre poveştile copiilor decât Kawa. Ce încerci să afli?

— Caut căminul Inginerilor Lumii Inelare. Aceşti magicieni în armură ar putea fi ei, dacă exceptăm faptul că au apărut prea târziu în istorie.

— Atunci, nu sunt ei.

— În acest caz, care a fost scânteia ce a dat naştere legendelor? Statuile? Mumiile scoase de vânturile deşertului? Memoria rasială?

Femeia medită îndelung, înainte de a răspunde.

— În mod obişnuit, magicienii aparţin speciilor care spun povestea. Descrierea variază: înălţime, greutate, alimentaţie. Dar au trăsături comune. Sunt luptători teribili. Nu au un statut moral. Ei nu pot fi învinşi, ci numai evitaţi.

Aidoma unui submarin sub gheaţa polară, Acul Încins al Căutării naviga sub Marele Ocean.

Ultimul redusese viteza. Aveau o vedere excelentă asupra unei panglici lungi şi extrem de neregulate a ţărmurilor continentale. Dincolo de ea, fundul Marelui Ocean era la fel de accidentat ca şi ţărmul: munţi suficient de înalţi pentru a se ridica deasupra apei; canioane submarine asemeni unor creste înalte de opt până la zece kilometri.

Ce se afla acum deasupra lor — un acoperiş cuarţos, întunecat chiar şi în lumină amplificată, ce părea neîndoielnic închis, chiar dacă se ridica la cinci mii de kilometri deasupra — putea fi Harta Kzin. Computerul confirmase. Kzin trebuie să fi fost tectonic activă după ce harta fusese sculptată. Fundul mărilor se umfla puternic; lanţurile de munţi erau adânci şi ascuţite pe contururi.

Louis nu identificase nimic. Contururile acoperite de spumă nu îi erau de ajuns. Avea nevoie să vadă modelele luminii solare şi jungla galben-portocalie.

— Lasă camera în mişcare, spuse el. Ai recepţionat un semnal de la lander?

De pe locul său, din faţa pupitrului de comandă, Ultimul întoarse un cap.

— Nu, Louis, scrith-ul îl blochează. Vezi golful acela aproape circular, acolo unde se termină marile fluvii? Nava uriaşă este pusă de-a curmezişul lui. În apropiere, pe Hartă, forma aceea în „Y” unde se unesc cele două fluvii — acolo este castelul unde se odihneşte acum landerul.

— Okay. Coboară câteva mii de kilometri. Dă-mi o panoramare. Acul se afundă în acoperişul sculptat.

— Ai făcut acelaşi tur şi cu Mincinosul, spuse Păpuşarul. Acum te aştepţi să găseşti schimbări?

— Nu. Ai devenit nerăbdător?

— Evident că nu, Louis.

— Acum ştiu mai multe decât atunci. Poate că o să prind detaliile care ne lipsesc. De pildă, ce este asta care se ridică lângă Polul Sud?

Ultimul le oferi o imagine mărită. Un triunghi extrem de negru, lung şi îngust, cu suprafaţa texturată, atârna drept în jos, din centrul Hărţii Kzin.

— O aripă radiatoare, spuse Păpuşarul. Bineînţeles, pentru că zona antarctică trebuie să fie menţinută îngheţată.

Băştinaşii de la bord erau complet stupefiaţi.

— Nu înţeleg, vorbi Harkabeeparolyn. Credeam că mai cunosc ceva ştiinţă, dar… ce este asta?

— Prea complicat. Ultimule…

— Luweewu, nu sunt proastă, şi nici un copil!

„Nu are mai mult de patruzeci de ani”, gândi Louis.

— Bine. Esenţa este că au dorit să imite o planetă. O bilă rotitoare, înţelegi? Razele soarelui cad razant pe polii unei bile rotitoare, aşa că acolo este frig. Şi pe imitaţia asta de lume trebuia să fie frig la poli. Ultimule, măreşte mai mult!

Suprafaţa fin texturată se acoperise de miriade de flapsuri orizontale reglabile, argintii pe faţa de deasupra, negre pe cealaltă. „Vara şi iarna”, gândi bărbatul, şi se auzi spunând:

— Incredibil!

— Luweewu?

Louis îşi ridică braţele a neputinţă.

— Atât de des mi-a scăpat! Cred că am acceptat totul, pentru ca apoi acest tot să devină prea mare. Tanj, prea mare!

În ochii lui Harkabeeparolyn apăruseră lacrimi.

— Acum cred. Lumea mea este o imitaţie a unei lumi reale.

Bărbatul o cuprinse în braţe.

— Este reală. Simţi acest lucru? Este la fel de reală ca şi mine. Se întinde sub picioarele tale. Este la fel de reală ca şi astronava. Doar mai mare. Cu mult, mult mai mare.

— Louis? îl întrerupse Ultimul.

Analizând prin telescop, descoperise alte aripioare mai mici, de-a lungul perimetrului Hărţii.

— Natural că şi regiunile arctice trebuie răcite.

— Mda. Va fi perfect într-un minut. Du-ne acum spre Pumnul-lui-Dumnezeu, dar nu te grăbi… Computerul poate să-l găsească?

— Desigur. Dar dacă-l găsim astupat? Ai spus că Ochiul Furtunii a fost astupat sau reparat.

— N-ar fi prea uşor să astupi Pumnul-lui-Dumnezeu. Gaura este mai mare decât Australia şi situată mult deasupra atmosferei.

Îşi frecă cu putere ochii închişi.

„Nu pot permite să mi se întâmple, gândi el. Ceea ce s-a întâmplat este real. Ce este real pot manipula prin creier. Tanj, n-ar fi trebuit să folosesc vreodată sârma. Mi-a deformat simţul realităţii. Dar… aripi radiatoare sub poli?”

Ieşiră de sub Harta Kzin. Radarul de profunzime nu detectase nici o conductă sub fundul oceanului. Ceea ce putea însemna că protecţia antimeteoritică era prezentă sub forma unei spume depuse pe scrith. Conductele trebuie să fi fost la locurile lor, altfel aluviunile ar fi acoperit fundul oceanelor.

Toate aceste denivelări de pe dedesubtul Lumii Inelare — acele lungi, lungi canioane subacvatice. Câte o dragă în cel mai adânc canion şi o gură colectoare la unul dintre capete ar fi putut menţine curat patul oceanului.

— Virează puţin, Ultimule. Du-ne sub Harta Marte. Apoi, sub Harta Pământ. Nu ne vom îndepărta prea mult din drumul nostru.

— Aproape două ore.

— Merită riscul.

Două ore. Louis moţăi în câmpul de dormit. Ştia că un aventurier doarme pe apucate. Se trezi prea devreme, pe când fundul mării încă mai luneca pe deasupra plafonului Acului. Văzu cum încetineşte şi se opreşte.

— Marte lipseşte, spuse Ultimul.

Louis îşi clătină violent capul. Trezeşte-te!

— Cum?!

— Marte este o lume rece uscată, aproape lipsită de aer, nu-i aşa? întreaga Hartă trebuia răcită, deshidratată şi ridicată aproape de limita atmosferei.

— Mda, toate astea…

— Atunci, priveşte! Ar trebui să fim sub Harta Marte. Vezi vreo aripă cu mult mai mare decât cea de sub Harta Kzin? Vezi o cavitate aproape circulară care să se ridice treizeci de kilometri spre interior?

Nu exista nimic deasupra capetelor lor, cu excepţia contururilor inversate ale fundului de mare.

— Louis, asta este incredibil. Dacă memoria computerului ne lasă… Picioarele Ultimului se pliară, iar capetele i se aplecară spre buric.

— Memoria computerului este perfectă, spuse Louis. Relaxează-te! Computerul n-are nimic. Vezi dacă temperatura oceanului este mai ridicată deasupra noastră.

Ultimul ezita, pe jumătate într-o poziţie de fetus, apoi chiui „Da, da” şi se repezi la tastatura pupitrului de comandă.

— Dacă înţeleg eu bine, lipseşte una dintre lumile voastre? întrebă Harkabeeparolyn.

— Una dintre cele mici. Curată neglijenţă, scumpa mea!

— Astea nu sunt bile, adăugă ea gânditoare.

— Nu. Sunt decojite, ca un fruct rotund. Apoi, coaja e întinsă orizontal.

— Temperatura în aceste zone variază, interveni Ultimul în discuţie. Ignorând regiunile din jurul aripilor, am găsit temperaturi cuprinse între cinci şi douăzeci şi şapte de grade.

— Apa ar trebui să fie mai caldă în jurul Hărţii Marte.

— Harta Marte nu iese în evidenţă, iar apa nu este mai caldă.

— Ce…e? Asta este de-a dreptul straniu.

— Dacă te înţeleg — da, este o problemă.

Gâtul Păpuşarului se arcui şi se curbă până ajunse să se privească pe sine drept în ochi. Louis îl văzuse şi pe Nessus făcând la fel şi se întrebă dacă nu era un fel de râs specific speciei sale. Putea fi şi o concentrare. Chestia asta o speria pe Harkabeeparolyn până la leşin, dar ea nu lăsa impresia că ar vrea să-şi ferească privirea.

Louis se plimba de colo-colo, ca o sălbăticiune în cuşcă. Marte trebuia să fie îngheţat. Atunci unde?…

Ultimul fluieră un vechi refren.

— Reţeaua?

Louis se opri brusc.

— Reţeaua. Exact. Şi asta ar însemna că… tanj! Atât de simplu?

— Progresăm. Următoarea mişcare?

Aflaseră destul de multe privind partea de dedesubt a lumilor. Deci…

— Du-ne, te rog, sub Harta Pământ, la nivelul fundaţiei.

— Da, da! răspunse Ultimul.

Acul continua să înainteze în sensul de rotaţie.

„Atât de mult ocean, gândi Louis, şi atât de puţin uscat. De ce doriseră Inginerii Lumii Inelare să pună atât de multă apă sărată în numai două regiuni? Două pentru balans, desigur, dar de ce atât de mari?”

Rezervoare? Parţial. Prezervarea vieţii marine de pe o lume abandonată de Pak? Un conservator ar fi spus că merita preţul; dar aici era vorba de Protectorii Pak. Tot ce făcuseră fusese pentru siguranţa lor şi a descendenţilor lor.

„Hărţile,” gândi Louis, „fuseseră superbe elemente ale unei direcţii greşite…”

În ciuda contururilor patului oceanic, Pământul era uşor de recunoscut. Louis observă curbura aplatizată a platourilor continentale atunci când trecură pe sub Africa, Australia, cele două Americi, Groenlanda… aripile de sub Antarctica şi Oceanul Arctic… băştinaşii Lumii Inelare priveau şi aprobau politicos. De ce le-ar fi păsat? Nu era lumea lor.

Da, trebuia să facă tot posibilul să-i ducă pe Harkabeeparolyn şi pe Kawaresksenjajok acasă, dacă nu mai putea face altceva pentru ei. Acum, Louis Wu era atât de aproape de Pământ cum nu avea să mai fie vreodată.

Deasupra lor, defila în continuare patul oceanic.

Apoi, ţărmurile: curba plată a platoului continental bordând o masă de golfuri şi golfuleţe, delte de fluvii, peninsule şi insule, detalii accidentate mult prea fine pentru acuitatea ochiului omenesc. Acul se îndrepta spre babord, în sensul de rotaţie. Trecură pe sub lanţuri de munţi goi pe dinăuntru şi pe sub mări plate. O linie fin delimitată ducea drept spre sensul de rotaţie, iar la căpătui ei se zărea un punct de lumină.

Pumnul-lui-Dumnezeu.

Ceva uriaş lovise Lumea Inelară cu multă vreme în urmă. Bila de foc deformase pardoseala ei pe direcţie ascendentă, sub forma unui con înclinat, apoi o străpunsese. Aproape de acest uriaş tunel conic se vedeau urmele unui meteorit mult mai recent: astronava Produs General avariată, cu pasagerii ei îngheţaţi în stază, care căzuse cu o viteză de o mie două sute de kilometri pe secundă. Tanj, de fapt şi ea deformase scrith-ul!

Acul Încins al Căutării se ridica, urmând pata de lumină a unei raze: lumina naturală a soarelui care inunda vertical craterul din vârful muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu. Fâşiile de scrith se alungiseră şi se subţiaseră când bila de foc le străpunsese şi acum arătau ca nişte piscuri în jurul conului unui vulcan. Astronava se ridică deasupra lor.

Deşertul se întindea pretutindeni. Impactul care crease Pumnul-lui-Dumnezeu mistuise viaţa pe o întindere cu mult mai mare decât cea a Pământului. Departe, foarte departe, la aproape o sută cincizeci de mii de kilometri, albastrul depărtării se contopea cu cel al mării: numai perspectiva oferită de cei o mie şase sute de kilometri la care se afla Acul le permitea să vadă atât de departe.

— Să trecem la treabă! spuse Louis. Dă-ne o vedere de pe camerele landerului. Hai să vedem ce mai face Chmeee.

— Da, da.

27. MARELE OCEAN

Şase ferestre rectangulare pluteau dincolo de carcasă. Şase camere de luat vederi transmiteau imaginile punţii de comandă a landerului, puntea inferioară şi patru zone diferite din afara lui.

Puntea de comandă era goală. Louis scană, în căutarea luminilor de alertă, şi nu găsi nici una.

Autodocul rămăsese tot un coşciug uriaş, închis.

Ceva nu era în regulă la camerele de afară. Imaginea se vălurea, pâlpâia şi se îngusta în culori strălucitoare. Louis reuşea să vadă curtea, fantele pentru săgeţi, câţiva Kzini puşi de gardă şi îmbrăcaţi în armuri de piele. Alţi indivizi alergau încolo şi-ncoace pe patru labe, pete de culoare înceţoşate.

Flăcări! Aprinseseră un foc în jurul landerului!

— Ultimule, poţi ridica landerul de acolo? Ai spus că ai control la distanţă.

— Aş putea să-l ridic, răspunse Ultimul, dar ar fi periculos. Suntem la… douăsprezece minute de arc în sensul de rotaţie şi o fracţiune spre babord de Harta Kzin… cam la o jumătate de milion de kilometri. Te aştepţi să pilotez landerul, având un decalaj al vitezei luminii de trei secunde şi jumătate? Sistemul de supravieţuire rezistă bine.

Patru Kzini străbătură în fugă curtea pentru a deschide porţile masive. Un vehicul pe roţi fu împins înăuntru şi oprit locului. Era mai mare decât vehiculul Oamenilor-Maşină care-l dusese pe Louis spre oraşul plutitor. Arme cu proiectile erau montate pe toate cele patru apărători ale roţilor. Kzinii care ieşiseră din el studiau acum landerul.

Chemase cumva lordul castelului ajutor din vecini? Sau vreun vecin venise să-şi reclame dreptul asupra unui fort zburător inexpugnabil?

Tunul vehiculului se roti spre camerele de luat vederi şi trase. Izbucniră flăcări şi camerele tremurară. Masivele pisici portocalii, după ce se pitiseră în prima clipă, se ridicară pentru a examina rezultatul.

Nici o luminiţă de alarmă nu se aprinsese pe puntea de comandă.

— Sălbaticii ăştia n-au mijloacele necesare pentru a avaria landerul, concluzionă Ultimul.

Proiectile explozive împroşcară din nou landerul.

— Tocmai au vrut să-ţi confirme spusele. Continuă monitorizarea. Suntem suficient de aproape pentru a ajunge la el cu discurile de păşit?

Păpuşarul se privi în ochi şi rămase aşa preţ de câteva secunde. Abia după aceea, se decise să vorbească.

— Ne găsim la trei sute de mii de kilometri spre sensul de rotaţie de Harta Kzin şi la două sute de mii de kilometri spre babord. Această din urmă distanţă este lipsită de însemnătate. Distanţa spre sensul de rotaţie ar putea fi letală. Ea determină o viteză relativă între Ac şi lander de aproape o jumătate de kilometru pe secundă.

— Prea mult?

— Tehnologiile noastre nu sunt miraculoase, Louis! Discurile de păşit nu pot absorbi o energie cinetică mai mare de şaptezeci de metri pe secundă…

Exploziile împrăştiaseră focul. Gărzile Kzinti în armură îl aţâţară din nou. Louis se resemna cu greu.

— Foarte bine. Atunci cea mai rapidă cale de a mă trimite acolo este să ne îndreptăm direct spre sensul invers rotaţiei, până voi putea să folosesc discurile de păşit. Apoi, o să recuperăm din timp îndreptându-ne spre tribord.

— Da, da. Cu ce viteză?

Louis deschise gura să răspundă şi rămase cu ea căscată, căzând pe gânduri.

— Acum apare o întrebare fascinantă, spuse el în cele din urmă. Ce este considerat drept meteorit de către apărarea antimeteoritică a Lumii Inelare? Sau drept astronavă invadatoare?

Păpuşarul tropăi în spatele său şi acţionă comenzile de pe pupitrul de comandă.

— Am anulat acceleraţia. Trebuie să ne sfătuim în acest sens. Louis, nu înţeleg de unde ştiau Constructorii Oraşului că puteau clădi în deplină siguranţă sistemul de transport de pe Zidul de Margine. Au avut dreptate, dar cum au ştiut acest lucru?

Louis îşi clătină capul. Încerca doar să-şi închipuie; poate că Protectorii Lumii Inelare programaseră apărarea antimeteoritică să nu tragă asupra Zidurilor de Margine. Era un coridor sigur pentru propriile lor astronave… sau poate constataseră că şi asupra jeturilor de orientare computerul decidea să se tragă, atunci când acestea intrau în funcţiune.

— După cum am spus, Constructorii Oraşului au început cu astronave mici. Au încercat şi au văzut că merge.

— Stupid. Periculos.

— Ştim deja că au făcut astfel de lucruri.

— Ţi-am spus părerea mea. La ordinele tale, Louis: ce viteză? Deşertul înalt cobora gradat în pantă: un ţinut răscopt şi lipsit de viaţă, o ecologie deteriorată şi încălzită până la incandescenţă în urmă cu mii de falani. Ce provocase această izbitură de sub Lumea Inelară? În mod normal, o cometă n-ar fi putut să fie aşa de mare. Nu existau asteroizi, nici planete; fuseseră curăţate din sistem în timpul construcţiei Lumii Inelare.

Viteza Acului era deja respectabilă. Ţinuturile din faţă începuseră să se înverzească. Se zăreau panglicile argintii ale fluviilor.

— În prima expediţie, am zburat cu Mach 2, utilizând aeroscutere, răspunse în cele din urmă Louis. Asta ar însemna… opt zile până aş putea folosi discurile de păşit. Al naibii de mult. Presupun că apărarea antimeteoritică va trage numai asupra obiectelor care se mişcă rapid în raport cu suprafaţa. Dar cât de repede este rapid?

— Cea mai simplă cale este să accelerăm până se întâmplă ceva.

— Nu-mi vine să cred! Am auzit un Păpuşar Pierson spunând acest lucru!

— Ai încredere în ingineria Păpuşarilor, Louis! Câmpul de stază va funcţiona. Nici o armă nu ne poate afecta în stază. În cel mai rău caz, vom reveni la starea normală după ce vom lovi suprafaţa, şi atunci vom merge mai departe cu o viteză mai mică. Există ierarhii ale riscului, Louis. Cel mai periculos lucru pe care-l putem face în următorii doi ani este să ne ascundem.

— Eu n-aş face-o — cum ar spune Chmeee — poate doar un Pierson… stai o clipă!

Louis îşi închise ochii şi încercă să gândească. Apoi, după câteva clipe, continuă:

— Fii atent cum sună asta. Mai întâi, noi am abandonat sonda distrusă, cea lăsată pe Bibliotecă…

— Am mutat-o de acolo…

— Unde?

— Pe cel mai apropiat pisc muntos cu scrith-ul descoperit. Era cel mai sigur loc la care m-am gândit. Sonda este încă utilă, deşi nu mai poate să fabrice combustibil.

— Este un loc bun. Nu încerca să o ridici. Doar pune-i în funcţiune toţi senzorii — procedează la fel şi cu senzorii de la bordul Acului şi cu cei ai landerului. Orientează-i pe cei mai mulţi spre pătratele de umbră. Acum, unde altundeva ai fi plasat tu apărarea antimeteoritică? Ţine cont de faptul că se pare că nu poate trage în ceva de sub Lumea Inelară.

— N-am nici o idee.

— Okay. O să îndreptăm camerele de luat vederi spre Arcadă. Spre pătratele de umbră. Spre soare. Spre Harta Kzin şi Harta Marte.

— Corect.

— Vom rămâne la o altitudine de o mie şase sute de kilometri. Să desprindem şi sonda din locaşurile hangarului? Să o programăm să ne urmeze?

— Singura noastră sursă de combustibil? Nu.

— Atunci, începe accelerarea până se întâmplă ceva. Cum sună asta?

— Da, da, răspunse Păpuşarul şi reveni la pupitrul de comandă. Iar Louis, deşi ar fi preferat o discuţie mai lungă, care să-i stimuleze gândirea, rămase tăcut.

Camerele de luat vederi îi atraseră privirea. Nici unul dintre pasagerii Acului nu le acordase atenţie. Chiar dacă s-ar fi uitat în direcţia potrivită, n-ar fi văzut decât strălucirea albă a stelelor şi lumina albastră, neuniformă, a Arcadei, profilată pe negrul spaţiului, precum şi un cerc negru în vârful Arcadei, acolo unde scutul antiflamă al Acului bloca razele soarelui.

Dar ei nici măcar nu priviseră.

Sub hiperpropulsorul avariat, ţinutul înverzise de viaţă. Dominau jungla, mlaştinile şi zonele sălbatice, întrerupte ocazional de petice extrem de neregulate de terenuri cultivate. Dintre locuitorii Lumii Inelare pe care-i întâlniseră până acum, puţini erau fermieri.

Se zăreau grupuri de corăbii pe întinderea mărilor. O dată, survolară un păienjeniş de drumuri — aproape o jumătate de oră, peste zece mii de kilometri lăţime. Telescopul puse în evidenţă cai ce purtau călăreţi sau tractau căruţe mai mici. Nici un vehicul cu motor. Cultura aparţinând Constructorilor Oraşului trebuie să fi decăzut aici, fără a mai înflori din nou.

— Mă simt ca o zeiţă, spuse Harkabeeparolyn. Nimeni n-ar putea să aibă parte de o asemenea privelişte.

— Am cunoscut o zeiţă, răspunse Louis. Cel puţin, aşa credea că este. Făcea şi ea parte dintre Constructorii Oraşului. Şi din echipajul unei astronave. Probabil văzuse şi ea ceea ce vezi tu acum.

— Ah!

— Vezi să nu ţi se suie la cap!

Muntele Pumnul-lui-Dumnezeu se micşora treptat. Luna Pământului s-ar fi cuibărit uşor în carcasa lui imensă. Trebuia să fie văzut de la o asemenea, distanţă, profilat pe un ţinut mai întins decât suprafeţele locuibile de pe toate lumile spaţiului cunoscut, pentru a i se aprecia măreţia. Louis nu se simţea aidoma unui zeu, ci dimpotrivă, extrem de neînsemnat. Vulnerabil.

Capacul autodocului de la bordul landerului nu se mişcase.

— Ultimule, ar putea Chmeee să aibă şi alte răni?

Păpuşarul se afla în afara câmpului său vizual, dar vocea lui sosi clară.

— Desigur.

— Ar putea muri acolo?

— Nu. Louis, sunt ocupat! Nu mă deranja!

Vederea transmisă de telescop se înceţoşase. Ţinuturile luminoase situate la o mie şase sute de kilometri sub ei se deplasau vizibil acum; viteza Acului trecuse de opt kilometri pe secundă. Viteză orbitală pentru Pământ.

Puntea de nori strălucea destul de puternic pentru a-l deranja la ochi. Foarte departe, în spate, abia se mai zăreau cunoscutele modele cadrilate ale terenurilor cultivate. Chiar sub ei, ţinutul se adânci, apoi se ridică din nou şi se stabiliză în sute de kilometri de preerie netedă. Terenul acesta plat se întindea în toate părţile, cât vedeai cu ochii. Fluviile care curgeau aici se transformară în imense mlaştini, adesea verzui.

Se putea trasa o linie zimţată a contururilor unor golfuri, insule, istmuri sau peninsule: marca ţărmurilor de pe Lumea Inelară, proiectate pentru uzul corăbiilor şi navelor. Acesta era însă ţărmul dinspre sensul de rotaţie. Urmau apoi mai multe sute de kilometri de teren sărat şi otrăvit. Apoi, în fine, venea linia albastră a oceanului. Bărbatul simţi cum i se ridică părul pe spate, la amintirea recentă a impactului cu Pumnul-lui-Dumnezeu. Chiar şi la o asemenea distanţă, ţărmurile Marelui Ocean fuseseră ridicate; apele se retrăseseră peste o mie de kilometri.

Louis îşi frecă ochii înceţoşaţi. Jos, totul era mult prea strălucitor… Fulgere violete…

Apoi, întunericul.

Louis strânse cu putere ochii. Când îi deschise, era ca şi cum i-ar fi ţinut în continuare închişi: negru ca în interiorul stomacului.

Harkabeeparolyn ţipă. Kawaresksenjajok îşi întinse la-ntâmplare braţele, atinse umărul lui Louis şi se agăţă cu disperare de el. Ţipătul femeii încetă abrupt.

— Luweewu, unde ne aflăm? întrebă ea, printre dinţii ce-i clănţăneau.

— Aş face o presupunere hazardată şi aş spune că pe fundul oceanului.

— Corect, interveni Ultimul, pe tonul lui de contralto. Am o imagine bună pe radarul de profunzime. Să aprind un reflector?

— Evident.

Apa era întunecată. Acul nu se afla la o adâncime prea mare, aşa cum ar fi trebuit. Peşti îi dădeau târcoale; chiar o pădure de iarbă de mare era ancorată în apropiere.

Băiatul îl eliberă pe Louis din strânsoare şi se apropie de perete, presându-şi nasul de el. Privea şi Harkabeeparolyn, dar ea tremura.

— Luweewu, poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? îngăimă ea. Poţi să faci să aibă sens?

— O să aflăm, răspunse Louis. Ultimule, ridică-ne. Întoarce-te la altitudinea de o mie şase sute de kilometri.

— Da, da.

— Cât de mult am rămas în stază?

— Nu ştiu să-ţi spun. Cronometrul Acului s-a oprit, desigur. Am să iau legătura cu sonda, pentru a-mi trimite date, dar întârzierea cauzată de viteza luminii este de şaisprezece minute.

— Cât de repede ne deplasăm?

— Cu 9,28 kilometri pe secundă.

— Atunci coboară chiar până la opt şi menţine-o aşa, până vedem ce s-a întâmplat.

Semnalele dinspre lander se restabileau pe măsură ce Acul se ridica la suprafaţă. Focul încă îl înconjura. Autodocul rămăsese tot închis. De-acum, Chmeee ar fi trebuit să iasă, gândi Louis.

O lumină albastră creştea din ce în ce mai mult în jurul lor. Acul străpunse suprafaţa oceanului şi se îndreptă spre înălţimi. Abia dacă se simţea o uşoară vibraţie, în timp ce oceanul se prăbuşea sub ei cu o acceleraţie de 20 g.

Imaginea din spate era instructivă.

În urma lor, pe o distanţă de şaizeci până la optzeci de kilometri, valuri înspumate se rostogoleau pe o plajă întinsă care fusese odată un platou continental submarin. O dâră adâncă se prelingea în spatele ţărmului. Acul nu lovise apa. Bila de foc izbise mai întâi solul şi alunecase înainte.

Departe, înapoia lor, plaja se transforma în preerie, iar şi mai departe, în pădure. Totul era în flăcări. Mii de kilometri pătraţi de furtuni de foc, flăcări izbucnind din toate părţile, ridicându-se vertical spre centru, la fel cum se ridica aburul deasupra unei întinderi de Flori-Oglindă, mult mai departe.

Numai impactul Acului n-ar fi putut produce aşa ceva.

— Acum ştim, interveni Ultimul. Apărarea antimeteoritică este programată să tragă deasupra teritoriilor nelocuite. Louis, sunt copleşit! Puterea consumată nu este mai prejos de proiectul de punere în mişcare a Flotei Lumilor. Deci, automatele pot repeta acest lucru.

— Ştim că cei din neamul Pak gândeau la scară mare. Cum au procedat?

— Nu vă sinchisiţi de mine o vreme. O să vă comunic mai târziu…

Şi zicând acestea, Ultimul dispăru.

Era plictisitor. Păpuşarul avea toate instrumentele. Ar fi putut să-şi scoată capetele din funcţiune, fără ca Louis să ştie… Oricum, în acest punct, nu mai putea să schimbe aranjamentul…

Harkabeeparolyn se freca pe braţ.

— Ce este? se interesă brusc Louis.

— Luweewu, nu-mi este uşor să întreb. Mă lasă nervii. Sunt lovită de forţe pe care nici măcar nu le pot descrie. Te rog, ce ni s-a întâmplat?

Louis oftă.

— Ar fi trebuit să vă povestesc despre câmpurile de stază şi despre sistemul de apărare antimeteoritică al Lumii Inelare. De asemenea, despre Păpuşarii Pierson, despre carcasele Produs General şi despre Pak.

— Sunt pregătită să ascult…

El îi povestea, ea aproba şi îi punea întrebări, apoi el continua să-i povestească. Nu putea fi sigur cât de mult înţelegea, întrucât chiar el ştia mult prea puţin faţă de ce şi-ar fi dorit să ştie. În principal însă, îi transmise mesajul că, din punctul lui de vedere, ştia foarte bine despre ce vorbea. Iar când ea deveni sigură de asta, se calmă, ceea ce, de altfel, urmărea şi Louis.

În cele din urmă, femeia îl luă în patul de apă, ignorând prezenţa lui Kawaresksenjajok, care zâmbea spre ei peste umăr; după aceea, puştiul reveni la perete, pentru a privi de dedesubt defilarea Marelui Ocean.

În rishathra, exista o anume liniştire. Falsă, poate. Cui îi păsa?

Fără îndoială, era o cantitate imensă de apă acolo jos.

De la cei o mie şase sute de kilometri, se putea vedea întinzându-se, până ce pătura aerului bloca privirea. Şi, pe majoritatea acestei distanţe, nu exista o singură insulă! Contururile fundului marin erau vizibile pentru că, în bună măsură, apa nu era suficient de adâncă. Singura insulă era cu mult în spate, şi aceea fusese, probabil, un pisc subacvatic înainte de distorsiunea produsă de Pumnul-lui-Dumnezeu.

Existau furtuni. Priviseră în van, sperând să găsească formele spirale specifice uraganelor şi taifunurilor. Remarcaseră însă mai mulţi nori ce semănau cu nişte fluvii proiectate în aer. Dacă-i priveai bine, sesizai că se mişcă. Chiar şi de la acea înălţime, se vedea că se deplasează.

Kzinii care se avântaseră într-o asemenea vastitate nu erau nişte fricoşi, iar cei care se întorseseră nu erau nebuni. Acel model de insule de la orizontul dinspre tribord — trebuia să clipeşti pentru a fi sigur că se afla, într-adevăr, acolo era mai mult ca sigur Harta Pământ. Pierdută şi ea în tot acest albastru.

O voce de contralto, precisă şi rece, îşi făcu loc în gândurile sale.

— Louis, am redus viteza noastră maximă la şase kilometri şi jumătate pe secundă.

— Okay. Şapte, opt, cui îi pasă?

— Louis, unde ai spus că este localizat sistemul de apărare antimeteoritică?

Exista o anumită nuanţă în tonul Păpuşarului…

— N-am spus. Nu ştiu.

— Ai spus, pătratele de umbră. Eşti înregistrat. Trebuie să fie pe pătratele de umbră, dacă apărarea antimeteoritică nu poate proteja şi partea de dedesubt a Lumii Inelare…

Păpuşarul avea o voce egală, din care nu răzbătea nici o emoţie.

— Trebuie să admit că am greşit?

— Acum, fii atent, Louis. În timp ce înaintăm cu 7,04 kilometri pe secundă, soarele scânteiază. Îl am pe înregistrările vizuale. Nu-l vedem din cauza scuturilor antiradiaţie. Soarele expulzează un jet de plasmă de câteva milioane de kilometri lungime. Este dificil de observat pentru că este îndreptat direct spre noi. Nu se arcuieşte în câmpul magnetic solar, aşa cum o fac în mod obişnuit alte erupţii solare.

— Pe noi nu ne-a lovit o erupţie solară.

— Această erupţie se întinde pe mai multe milioane de kilometri, timp de douăzeci de minute. Apoi, virează în violet.

— Dumnezeule!

— Un laser cu gaz, la o scară foarte mare. Solul încă străluceşte acolo unde l-a lovit flama. Estimez că a acoperit o regiune cu un diametru de 10 kilometri: nu este o rază prea îngustă, dar, în mod normal, n-ar avea nevoie să fie. Socotind doar o eficienţă moderată, o erupţie de o asemenea dimensiune ar putea furniza energia necesară unui laser cu gaz cu o putere de 3 x 10²⁷ ergi pe secundă, timp de aproape o oră.

Se lăsase tăcerea.

— Louis?

— Lasă-mă un minut. Ultimule, asta este o armă impresionantă. — Apoi, îi străfulgeră prin minte: secretul Inginerilor Lumii Inelare. — De aceea se simţeau ei în siguranţă. De aceea au putut să construiască Lumea Inelară. Puteau respinge orice fel de invazie. Aveau o armă laser mai mare decât lumile, mai mare decât sistemul Pământ-Lună, mai mare decât… Ultimule, cred că am să leşin…

— Louis, nu avem timp de asta!

— Ce a declanşat jetul? Ceva a provocat soarele să arunce plasma. Ceva magnetic, trebuie să fie magnetic. Ar putea fi una dintre funcţiunile pătratelor de umbră?

— Eu n-aş spune asta. Camerele au înregistrat doar faptul că pătratele de umbră s-au dat la o parte, pentru a permite fasciculului să treacă, comprimându-se în altă parte, probabil pentru a proteja solul de o radiaţie sporită. Nu putem presupune că acelaşi pătrat de umbră manipulează magnetic fotosfera. Un Inginer inteligent ar fi proiectat două sisteme complet independente.

— Ai dreptate, fără nici o îndoială. Totuşi, n-ai vrea să verifici? Am înregistrat toate efectele magnetice posibile, din trei unghiuri diferite. Află ce a provocat erupţia solară. Allah, Kdapt, Brahma, Finagle, faceţi să fie pătratele de umbră! Ultimule, orice ai afla, nu te retrage în tine!

Urmă o pauză ciudată. Apoi:

— În asemenea condiţii, acest lucru ne-ar afecta pe toţi. N-am să fac asta, exceptând cazul în care n-ar mai exista nici o speranţă. Ce crezi?

— Totdeauna mai rămâne o speranţă. Adu-ţi aminte de asta! În sfârşit, se vedea Harta Marte. Era mai departe decât Harta Pământ — o sută şaizeci de mii de kilometri direct spre tribord — dar, spre deosebire de aceasta, alcătuia o masă compactă. Din acel unghi, semăna cu o linie neagră: treizeci de kilometri deasupra mării, aşa cum prezisese Ultimul.

O lumină roşie clipea pe pupitrul de comandă al landerului. Temperatura: patruzeci şi patru de grade Celsius, numai bună pentru o baie termală. Nici o luminiţă nu se zărea pe marele coşciug care-l adăpostea pe Chmeee. Autodocul îşi avea propriul sistem de control al temperaturii.

După toate aparenţele, Kzinii rămăseseră fără explozibili. Dar rezerva de lemn de foc părea infinită. Treizeci de mii de kilometri de parcurs, cu şase kilometri şi jumătate pe secundă.

— Louis?

Bărbatul ieşi din câmpul de dormit. „Ultimul,” gândi el, „arată îngrozitor.” Coama îi era răvăşită, iar pielea jupuită pe o parte. Era înţepenit ca şi cum genunchii i-ar fi fost făcuţi din lemn.

— O să ne gândim la altceva, îi spuse Louis. — Ar fi dorit să treacă prin perete şi să-l pocnească în coamă, pentru a-i da o anumită siguranţă. — Poate există vreo bibliotecă în castel. Poate Chmeee deja ştie ceva ce noi nu ştim. Tanj, poate echipa de reparaţie cunoaşte deja răspunsul!

— Cunoaştem acelaşi răspuns. O şansă de a studia petele solare de dedesubt. — Vocea Păpuşarului era rece ca iarna; vocea unui computer. — Ghiciseşi, nu-i aşa? Modelul hexagonal al supraconductorilor încastraţi în fundaţia Lumii Inelare. Scrith-ul poate fi magnetizat să manipuleze jeturile de plasmă din fotosfera solară.

— Mda…

— Se pare că un asemenea eveniment a descentrat Lumea Inelară. Un jet de plasmă creat pentru a pulveriza un meteorit, o cometă rătăcită sau o flotă de pe Pământ sau de pe Kzin. Plasma a lovit Lumea Inelară. Nu mai existau jeturi de orientare care s-o aducă înapoi. Oricum, fără jetul de plasmă, meteoritul ar fi făcut acelaşi lucru. Echipa de reparaţii a venit mai târziu: prea târziu.

— Să sperăm că nu.

— Reţeaua nu este o rezervă pentru jeturile de orientare.

— Nu. Te simţi bine?

— Nu.

— Ce intenţionezi să faci în continuare?

— Am să-ţi urmez ordinele.

— Bine.

— Dacă aş mai fi Ultimul acestei expediţii, aş renunţa.

— Te cred.

— Ai ghicit şi ce era mai rău? Am calculat că, probabil, soarele poate fi mutat. Poate fi stimulat să producă jeturi de plasmă, iar plasma poate fi făcută să acţioneze ca un laser cu gaz, formând astfel un fel de propulsor fotonic chiar pentru soare. Lumea Inelară ar fi împinsă şi ea de gravitaţia acestuia. Dar chiar şi cea mai mare împingere posibilă ar fi infimă, prea mică pentru a ne ajuta. Dacă acceleraţia ar depăşi 2 x 10^-4 g, Lumea Inelară ar fi lăsată în urmă. În orice caz, radiaţia de la jetul de plasmă ar distruge complet ecologia. Louis, râzi?

Pământeanul râdea cu adevărat.

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mut soarele, rosti el printre hohote. Niciodată n-aş fi făcut-o. De fapt, ai mers până la capăt, ai făcut calculele?

Vocea mecanică şi rece ca iarna se auzi din nou:

— Am mers. Nu ne este de folos. Ce-a mai rămas?

— Urmează ordinele. Menţine viteza asta de şase kilometri şi jumătate pe secundă, direct spre sensul invers rotaţiei. Dă-mi de ştire când pot să mă transfer în lander.

— Da, da.

Păpuşarul se întoarse şi se îndepărtă.

— Ultimule?

Un cap se întoarse, scrutându-l pe Louis.

— Uneori, n-are rost să te dai bătut.

28. HARTA KZIN

Toate luminiţele străluceau, în nuanţe de verde. Oricare ar fi fost situaţia medicală, autodocul funcţiona din plin. Înăuntru, Chmeee trăia — era în viaţă, chiar dacă nu şi sănătos. Dar termometrul de pe puntea de comandă indica o temperatură de şaptezeci şi unu de grade Celsius.

— Louis, eşti gata de traversare?

Harta Marte era o virgulă neagră sub nivelul hologramei „fereastră”, direct spre tribord. Harta Kzin era destul de greu de zărit — în faţa lui Marte, cu câteva grade de arc şi optzeci de mii de kilometri mai departe, Louis remarcă o linie întreruptă, bleu-gri, profilată pe marea de aceeaşi culoare.

— Nu suntem încă exact în partea opusă.

— Nu. Rotaţia Lumii Inelare va impune în continuare o diferenţă de viteză între Ac şi lander. Vectorul este însă vertical. Putem să-l compensăm.

Louis pierdu câteva minute, până ce traduse vorbele într-o diagramă.

— O să te scufunzi în ocean de la altitudinea de o mie şase sute de kilometri, spuse el apoi.

— Exact. Nici un risc nu mai este nesănătos acum, dată fiind poziţia în care nebunia ne-a pus pe toţi.

Louis izbucni în râs (un Păpuşar predându-i lecţii de curaj lui Louis Wu?), dar se opri brusc. Cum altfel ar mai putea un ex-Ultimul să-şi recâştige măcar o parte din autoritate?

— E destul de bine, vorbi el din nou. Poţi să-i dai drumul.

După aceea, tastă ceva şi obţinu o pereche de saboţi din lemn. Îşi dezbrăcă tricoul şi îl înfăşură în jurul costumului de impact şi al vestei utilitare, iar lanterna-laser o păstră în mână. Pustiul peisaj marin se apropia tot mai mult.

— Gata!

— Porneşte!

Louis străbătu două sute de mii de kilometri într-un singur pas uriaş.

Kzin,cu douăzeci de ani în urmă:

Louis se lăsase pe o piatră veche fooch şi se simţea fericit.

Aceste divanuri din piatră, ciudat modelate, şi numite foochesth, erau la fel de răspândite ca băncile din parcurile de vânătoare de pe Kzin. Aveau aproximativ forma unui rinichi, fiind construite pentru un mascul Kzin care stă pe jumătate aplecat. Parcurile de vânătoare Kzinti erau pe jumătate sălbatice şi populate atât cu animale de pradă, cât şi cu animale de carne: o junglă galben-oranj presărată cu aceste foochesth ca unic semn al civilizaţiei. Având sute de milioane de locuitori, planeta era suprapopulată după standardele Kzinti. Şi parcurile erau aglomerate.

Louis dăduse ocol junglei încă de dimineaţă. Era obosit. Cu picioarele atârnând, privea mulţimea ce se perinda prin faţa lui.

În jungla lor, Kzinii portocalii erau aproape invizibili. Câteva momente, nu se întâmplase nimic. Apoi, un sfert de tonă de carnivor inteligent luase urma a ceva extrem de rapid şi înspăimântat. Masculul Kzin se oprise brusc să privească — la zâmbetul lui Louis, cu buzele strânse (în caz contrar, Kzinul ar fi fost provocat să-şi arate colţii) şi la semnul protecţiei Patriarhului de pe umărul său (Louis se asigurase că era cât mai vizibil). În final, acesta se decisese că nu era treaba lui şi-l părăsise.

Ciudat cum un prădător îşi poate face apariţia numai la o vagă senzaţie unei prezenţe în frunzişul luxuriant. Ochi care pândesc şi un ucigaş vesel pe undeva. Apoi, un imens mascul adult şi un adolescent cu blană, având jumătate din înălţimea sa, se opriseră şi ei să privească intrusul. Louis pricepea câteva noţiuni din Graiul Hero şi înţelesese când Kzinul copil ridicase privirea, pentru a-şi întreba părintele:

— E bun de mâncat?

Privirea adultului o întâlnise pe cea a pământeanului. Louis zâmbise larg, dezvelindu-şi dinţii.

— Nu, răspunse adultul.

Erau certitudinile formate în urma celor patru războaie Om-Kzin şi a câtorva „incidente” — toate petrecute cu secole în urmă, dar toate câştigate de oameni. Louis zâmbise mulţumit şi adăugase pentru sine: „Poţi să-i spui,tăticule,că este mai sigur să mănânci arsenic alb decât carne umană!”

Lumea Inelară,douăzeci de ani mai târziu:

Pereţii îl îmbăiau în căldură. Începuse să transpire, dar nu-l deranja. Folosise sauna. Şaptezeci şi unu de grade Celsius nu reprezentau o temperatură prea mare pentru o saună.

Vocea înregistrată a Ultimului şuiera în Graiul Hero, oferind refugiu pe Flota Lumilor.

— Întrerupe transmisia! comandă Louis şi vocea încetă.

Vâlvătăi de foc acoperiseră ferestrele. Vehiculul purtător de tunuri fusese retras. O pereche de Kzini diformi alergară de-a lungul curţii, plasară o canistră sub lander şi se întoarseră la fel de repede înapoi.

Nu erau nişte Kzini adevăraţi: cel puţin, nu atât de civilizaţi ca şi Chmeee. Dacă ar fi pus laba pe Louis Wu… el însă se afla destul de în siguranţă înăuntru.

Louis încercă să privească printre flăcări. Erau şase canistre plasate în jurul bazei landerului. Bombe, fără-ndoială. Puteau să sară în aer în orice secundă, înainte ca flăcările să le explodeze individual.

Louis zâmbi. Mâinile i se opriseră deasupra comenzilor, în timp ce lupta cu o tentaţie. Apoi, tastă rapid instrucţiunile. Butoanele erau extrem de fierbinţi. După aceea îşi strânse picioarele şi se apucă bine de spătarul scaunului cu mâinile protejate de tricoul zdrenţuit.

Landerul se ridică dintre flăcări. Un inel de bile aprinse izbucni dedesubt, apoi castelul se micşoră, până ajunse la dimensiunile unei jucării. Louis încă zâmbea. Se simţea într-un fel virtuos; rezistase tentaţiei. Dacă ar fi decolat cu propulsoarele de fuziune, în loc să folosească repulsoarele, Kzinii ar fi fost uimiţi de puterea explozibililor lor.

O grindină se abătu asupra carcasei şi ferestrelor. Louis privi în sus, uimit, la câteva zeci de jucării cu aripi ce luau viraje spre el. Apoi, avioanele rămaseră undeva departe, sub el. Louis îşi strânse buzele; resetă pilotul automat pentru a opri ascensiunea la opt kilometri. Poate că dorea să scape de acele avioane. Sau poate că nu.

Se ridică şi se îndreptă spre scări.

Louis mormăi când citi indicaţiile, apoi îl chemă pe Ultimul:

— Chmeee este pe deplin sănătos şi doarme liniştit în autodoc. Aparatura nu-l va trezi şi nu-l va lăsa afară, unde sunt condiţii de nelocuit.

— De nelocuit?

— Este prea cald. Autodocul nu e programat să lase pacientul să iasă în foc. Lucrurile o să se răcească acum, când am părăsit flăcările. — Louis îşi trecu mâna peste frunte; apa îi şiroia pe gât. — Dacă Chmeee iese, vrei să-i explici situaţia? Am nevoie de un duş rece.

Se afla sub duş, când podeaua se înclină sub el. Louis apucă un prosop şi îl înfăşură în jurul corpului, în timp ce urca în fugă scările. Auzi grindina răpăind pe carcasă.

Încet, cu multă grijă, ca şi cum ar fi fost încă rănit, Chmeee se întoarse din faţa comenzilor. Arăta ciudat. Părul îi fusese ras în jurul ochiului. O piele artificială îi acoperea o porţiune rasă care se întindea de la coapsă până la burtă.

— Bună, Louis, spuse el. Văd că ai supravieţuit.

— Mda. Tu ce faci?

— Am lăsat femele gravide în fortăreaţă.

— Urmează să fie ucişi în clipa asta? Sau mai plutim pe deasupra câteva minute?

— Avem ceva de discutat? Sunt încredinţat că ştii când trebuie să mă deranjezi.

— După cum merg lucrurile acum, femelele tale vor muri peste doi ani.

— Vor călători spre casă în stază, la bordul Acului Încins al Căutării. Nu mi-am pierdut speranţa de a-l convinge pe Ultimul…

— Convinge-mă pe mine. Am preluat comanda Acului.

Mâinile lui Chmeee se mişcaseră. Podeaua unduise sălbatic. Louis se agăţă de spătarul scaunului şi îl încălecă. O privire aruncată spre bord îl informă că se oprise coborârea landerului. Ploaia de proiectile se oprise, de asemenea, deşi zeci de avioane încă îi mai înconjurau, zărindu-se prin ferestre. Fortăreaţa se afla la aproape un kilometru sub ei.

— Cum ai reuşit asta? întrebă Chmeee.

— Am avariat hiperpropulsorul.

Kzinul se mişcă incredibil de rapid. Înainte ca Louis să schiţeze măcar un gest, era deja înfăşurat în blana portocalie. Kzinul îl strângea la pieptul său cu un braţ, iar cele patru gheare ale celuilalt braţ le înfipse deasupra sprâncenelor lui.

— Inteligent, spuse Louis. Foarte inteligent. Unde te vor duce planurile tale?

Kzinul rămase nemişcat. Sângele se scurgea peste ochii lui Louis. Bărbatul simţea că-i cedează spatele.

— Se pare că va trebui să te mai salvez o dată, spuse el.

Kzinul îl eliberă şi se retrase cu grijă, parcă pentru a nu mai acţiona sub imboldul primului impuls. În cele din urmă, se hotărî să întrebe:

— Ne-ai condamnat pe toţi? Sau ai anumite idei despre felul cum poate fi pusă la loc Lumea Inelară?

— Ultima variantă.

— Cum?

— Cu câteva ore în urmă, ţi-aş fi spus. Acum trebuie să găsesc o altă cale.

— De ce ai procedat aşa?

— Am vrut să salvez Lumea Inelară. Era o singură cale de a obţine cooperarea Ultimului. Viaţa lui este şi ea ameninţată. Ce trebuie să fac pentru a obţine şi cooperarea ta?

— Eşti nebun! Intenţionez cu adevărat să aflu cum se poate muta Lumea Inelară, fie şi numai pentru a-mi salva copiii. Problema ta este să mă convingi că am nevoie de tine.

— Pak, cei care au construit Lumea Inelară au fost strămoşii mei. Încercăm să gândim la fel ca ei, nu-i aşa? Cum s-ar fi descurcat ei într-o asemenea situaţie? în plus, am doi Bibliotecari din specia Constructorilor Oraşului care cunosc bine istoria Lumii Inelare. Nu vor coopera cu tine. Deja te privesc ca pe un monstru, deşi încă nu m-ai ucis.

Chmeee medită o vreme, înainte de a răspunde.

— Dacă se tem de mine, se vor supune. Lumea lor este în primejdie. Pak sunt şi strămoşii lor.

Temperatura landerului devenise nepotrivită pentru un om gol, dar Louis transpira din nou.

— Am localizat deja Centrul de Reparaţie.

— Unde?

Louis se gândise brusc să ofere această informaţie.

— Pe Harta Marte.

Chmeee se aşeză.

— Atunci, este şi mai impresionant. Aceşti Kzini deportaţi au aflat foarte multe despre Harta Marte, în timpul epocii lor de explorări, dar n-au aflat niciodată asta.

— Pariez că unele nave au dispărut în apropierea Hărţii Marte.

— Pilotul avionului mi-a spus că multe nave au dispărut şi că n-au reuşit să ia nimic de valoare, chiar de pe Harta Marte. Exploratorii au adus acasă bogăţii de pe Hărţi mult mai îndepărtate, situate spre sensul de rotaţie, dar niciodată suficient pentru a-şi recupera cheltuielile. Ai nevoie de autodoc?

Louis îşi şterse sângele de pe faţă cu acelaşi tricou zdrenţuit.

— Nu acum. Harta aceea dinspre sensul de rotaţie seamănă cu Pământul. Înseamnă că n-a fost apărată deloc.

— Se pare că nu. Dar există o Hartă spre babord, iar navele care au plecat într-acolo nu s-au întors niciodată. Ar putea fi Centrul de Reparaţie acolo?

— Nu, aceea este Harta Down. I-au întâlnit pe Grogi. — Louis îşi tamponă din nou faţa. „Ghearele nu tăiaseră adânc,” gândi el, „dar o rană pe faţă sângerează mult timp”. — Hai să facem ceva pentru femelele tale gravide. Câte sunt?

— Nu ştiu. Şase erau în perioada lor de împerechere.

— În tot cazul, n-avem spaţiu pentru ele. Va trebui să rămână în castel. Crezi că stăpânul locului are intenţia de a le ucide?

— Nu, dar ar putea foarte bine să-mi ucidă copiii masculi. Ar mai fi un pericol… dar de acesta m-aş putea ocupa. Chmeee se întorsese spre comenzi. Cea mai puternică civilizaţie este constituită în jurul uneia dintre vechile nave de explorare, Behemoth. Dacă tipii aceia mă găsesc aici, vor declara război fortăreţei.

Avionul ardea ca o torţă în timp ce cădea. Chmeee scrută cerul cu radarul, cu radarul de profunzime şi în infraroşu. Pustiu.

— Louis, erau mai multe? A aterizat vreunul?

— Nu cred. Dacă au făcut-o, înseamnă că au rămas fără combustibil şi nu există alte căi… Drumuri? Scanează drumurile. Nu poţi să-i laşi să transmită prin radio ştirile spre nava imensă. Radioul trebuie să fie la vedere, iar atmosfera Lumii Inelare are probabil şi un strat Heaviside[5].

Exista un singur drum şi câteva urme drepte pe el. În rest, câmpii întinse… Numai după câteva minute, Chmeee se declară satisfăcut. Avioanele erau distruse, toate.

— Pasul următor, spuse Louis. Pur şi simplu, nu poţi să-i elimini pe toţi din fortăreaţă. Bănuiesc că femelele Kzinti nu pot să-şi poarte singure de grijă.

— Nu… Louis, este ciudat. Femelele din castel sunt mult mai inteligente decât cele ale Patriarhiei.

— La fel de inteligente ca tine?

— Nu, dar chiar au un mic vocabular.

— Este posibil ca semenii tăi să fi prăsit femelele pentru a fi docile? Să fi refuzat să se împerecheze cu cele inteligente, vreme de sute de mii de ani? Oricum, voi aveţi obiceiul de a selecţiona speciile înrobite.

Chmeee se foi jenat.

— S-ar putea. Şi masculii de aici sunt diferiţi. Am vrut să negociez cu stăpânii navei de explorare. Mi-am arătat puterea, apoi am aşteptat să încerce să negocieze. N-au încercat aşa ceva. Se comportau ca şi cum n-ar fi existat altă soluţie în afara luptei, până la pieirea mea sau a lor. A trebuit să-mi bat joc de Chjarrl, să aduc insulte mândriei sale faţă de strămoşi, pentru ca să-mi spună câte ceva.

„Dar Păpuşarii nu-i selecţionaseră niciodată pe aceşti Kzini pentru docilitate”, gândi Louis.

— Deci, dacă nu poţi să scoţi femelele din fortăreaţă şi nu poţi nici să ucizi masculii, atunci, tanj, va trebui să negociezi cu ei! Gambitul Zeilor?

— Poate. Hai să încercăm astfel…

Landerul plutea mult deasupra razei de acţiune a săgeţilor şi puţin peste cea a tunurilor montate pe vehiculul cu roţi. Umbra sa acoperea cenuşa rămasă pe locul rugului din curte. Louis asculta vocile din translatorul lui Chmeee şi aştepta semnalul acestuia.

Chmeee invitându-i pe arcaşi să tragă în el. Chmeee ameninţând, promiţând, ameninţând din nou. Fulgere ritmice dintr-un laser pentru a tăia o stâncă, urmate de o prăbuşire. Sâsâieli, mârâituri, scuipături.

Nici o menţiune referitoare la stăpânul, realmente periculos, al lui Chmeee.

Patru ore rămăsese acolo jos. Apoi, Chmeee ieşise pe una dintre ferestrele înguste şi îşi luase zborul. Louis aşteptă până ajunse la bord, apoi decolă.

Mai târziu, Chmeee apăru în spatele său fără centura zburătoare şi fără costumul de impact.

— N-ai semnalat deloc pentru Gambitul Zeilor, spuse Louis.

— Te simţi ofensat?

— Nu, evident că nu.

— Ar fi mers prost. Şi… eu n-aş fi putut s-o fac. Aceasta este propria mea specie. N-o puteam ameninţa cu un om.

— Okay.

— Kathakt îmi va creşte copiii ca pe nişte eroi. Îi va învăţa să mânuiască armele, îi va înarma bine şi când vor fi suficient de mari le va permite să-şi câştige propriile lor domenii. Nu vor fi ameninţaţi în domeniul lui şi vor avea şanse mari de supravieţuire, chiar dacă nu mă voi întoarce. I-am lăsat lui Kathakt propria mea lanternă-laser…

— Destul de bine.

— Sper şi eu.

— Am terminat cu Harta Kzin?

Chmeee cântări o clipă lucrurile.

— Am capturat un pilot de avion. Sunt cu toţii nobili şi cu o educaţie multilaterală. Chjarrl mi-a povestit multe lucruri referitoare la epoca marilor explorări, după ce mi-am bătut joc de realizările strămoşilor săi. Am putea presupune că există o bibliotecă istorică foarte mare în interiorul Behemoth-ului. Să-l capturăm?

— Mai întâi, spune-mi ce ţi-a povestit Chjarrl. Cât de departe au ajuns pe Marte?

— Au găsit un perete de apă căzătoare. Generaţiile următoare au inventat costume presurizate şi avioane de mare altitudine. Au explorat ţărmurile Hărţii, iar o echipă a ajuns în centru, unde a descoperit gheaţă.

— Atunci, cred că putem să ne lipsim de Biblioteca Behemoth. Ei n-au aflat niciodată toate amănuntele. Ultimule, ne auzi?

— Da, Louis, răsună dintr-un difuzor.

— Ne îndreptăm spre Harta Marte. Fă şi tu la fel, dar rămâi în babordul nostru, în caz că avem nevoie să ne teleportăm.

— Da, da. Mai ai ceva de raportat?

— Chmeee a obţinut unele informaţii. Kzinii au explorat suprafaţa Hărţii Marte şi n-au găsit nimic ne-marţian, neobişnuit. Ca atare, încă nu ştim unde să căutăm o deschizătură.

— Poate pe dedesubt.

— Mda. S-ar putea. Ar fi însă plictisitor. Ce mai fac oaspeţii noştri?

— Trebuie să li te alături cât mai curând.

— Cât de curând voi putea. Vezi dacă există informaţii despre Marte în computerul Acului. Şi despre marţieni. Am terminat.

După ce întrerupse legătura, bărbatul se întoarse spre tovarăşul său.

— Chmeee, vrei să pilotezi chestia asta? Nu depăşi şase kilometri şi jumătate pe secundă.

Landerul ţâşni în sus şi înainte, ascultând comenzile Kzinului. Un zid cenuşiu de nori se sparse pentru a-i lăsa să treacă; apoi, rămase doar cerul senin ce se întuneca pe măsură ce se ridicau. Harta Kzin se scurgea sub ei. Apoi, în urma lor.

— Păpuşarul pare destul de docil, spuse Chmeee.

— Mda…

— Iar tu pari foarte sigur de Harta Marte. Louis zâmbi.

— Mda… Este o piesă foarte bună de direcţie înşelătoare, dar s-ar putea să fie locul perfect, nu crezi? Aveau prea mult de ascuns, ca volum. Venind spre tine, am trecut pe sub Marele Ocean. Ghici ce am găsit trecând pe sub Harta Marte?

— Nu-mi plac jocurile.

— Nimic. Nimic altceva decât fundul mării. Nici măcar aripi radiatoare pentru a răci polii. Sistem pasiv de răcire. Trebuie să existe un sistem de răcire a Hărţii Marte. Unde se duce căldura? M-am gândit că poate se răspândeşte în apa mării, dar nu este aşa. Cred că această căldură este pompată direct în reţeaua supraconductoare încastrată în fundaţia Lumii Inelare.

— Reţeaua supraconductoare?

— O mare reţea care controlează efectele magnetice din fundaţia Lumii Inelare. Este utilizată pentru a controla astfel de efecte şi în soare. Dacă Harta Marte este cuplată la reţea, atunci ea trebuie să fie Centrul de Reparaţie al Lumii Inelare.

Chmeee medită o vreme, apoi spuse:

— Nu pot pompa căldură în apa oceanului. S-ar ridica aer cald şi umed. Formaţiunile noroase ar fi uşor de depistat de la distanţe foarte mari. Din spaţiu, Harta Marte ar apărea atunci ca o ţintă perfectă. Iţi imaginezi că Protectorii Pak ar fi putut face o asemenea greşeală?

— Nu, răspunse Louis, fără a fi însă convins.

— Eu îmi amintesc puţine lucruri despre Marte. Planeta n-a fost niciodată importantă pentru semenii tăi, nu-i aşa? Nu era mai mult decât o sursă de legende. Ştiu că Harta are treizeci de kilometri înălţime, pentru a imita aerul foarte rarefiat al acestei planete.

— Treizeci de kilometri înălţime şi o suprafaţă de o sută patruzeci şi trei de milioane de kilometri pătraţi. Asta înseamnă patru miliarde şase sute de milioane de kilometri cubi de ascunzătoare.

— Mrrr! exclamă Chmeee. S-ar putea să ai dreptate. Harta Marte este Centrul de Reparaţie, iar cei din neamul Pak şi-au dat toată silinţa să-l ţină secret. Chjarrl mi-a povestit despre monştri şi furtuni şi despre distanţele de pe Marele Ocean. În felul acesta, şi-au făurit nişte gardieni paşnici şi extrem de eficienţi. O flotă de invadatori n-ar fi ghicit niciodată adevărul.

Louis îşi freca, absent, zonele dureroase de deasupra sprâncenelor.

— 4,6 x 10⁹ kilometri cubi. Trebuie să admit că acest număr este năucitor. Ce ţin ei acolo? Petece suficient de întinse pentru a astupa Pumnul-lui-Dumnezeu? Maşini suficient de mari pentru a căra aceste petece, pentru a le monta şi a le suda etanş? Echipamentul pe care l-am văzut pe Zidul de Margine, necesar jeturilor de orientare? Jeturi de orientare de rezervă? Tanj, mi-ar plăcea să găsesc jeturi de orientare! Şi tot ar mai rămâne suficient spaţiu.

— Flote de război.

— Mda. Deşi am aflat câte ceva despre arma lor uriaşă, dar… flote de război, desigur, precum şi astronave capabile să transporte refugiaţi. Poate că întreaga Hartă este o singură astronavă pentru refugiaţi. Ar fi trebuit să fie suficient de mare pentru a evacua Lumea Inelară, înainte ca populaţia să înceapă să umple fiecare nişă ecologică.

— O astronavă? Poate o astronavă suficient de mare pentru a trage la locul ei Lumea Inelară? Îmi este greu să gândesc la o asemenea scală, Louis.

— Şi mie. Dar eu nu cred că ar fi suficient de mare.

— Atunci, ce ai avut în minte când ne-ai distrus hiperpropulsorul? — Brusc, Kzinul se înfuriase.

Louis se hotărî să nu dea înapoi.

— Am crezut că Lumea Inelară poate fi adusă la loc, acţionând magnetic asupra soarelui. Era aproape corect. Necazul…

Vocea Ultimului izbucni dintr-un difuzor:

— Louis! Chmeee! Lăsaţi landerul pe pilot automat şi teleportaţi-vă la mine, acum!

29. HARTA MARE

Printr-un salt monstruos, Chmeee ajunse la disc înaintea lui Louis. Şi Kzinul putea să primească ordine, gândi Louis. Se abţinu să facă însă vreo remarcă în acest sens.

Constructorii Oraşului priveau prin carcasă, nu la peisajul care trecea pe sub ei — ce nu cuprindea decât albastrul mării şi benzi de nori amestecaţi, la orizont, cu albastrul cerului — ci la un film holografic de dimensiunea unui monitor. Când Chmeee se materializase pe discul receptor, se întorseseră şi îngheţaseră, apoi încercaseră să se ascundă.

Louis făcu prezentările.

— Chmeee, ei sunt Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok, Bibliotecari din oraşul plutitor. Ne-au fost de mare ajutor în obţinerea unor informaţii.

— Bine, spuse Kzinul, dând din cap. Ultimule, care este problema? Louis îi atinse blana, pentru a-i arăta ceva.

— Exact, interveni Păpuşarul. Soarele.

Soarele, mărit în dreptunghiul-hologramă, părea mai puţin luminos. O pată strălucitoare, în apropierea centrului, se mişca, se răsucea şi îşi schimba forma chiar pe măsură ce o priveau.

— Nu făcea la fel, rupse primul tăcerea Chmeee, cu puţin timp înainte de a ateriza pe rampa astroportului?

— Ai dreptate. Te uiţi chiar la apărarea antimeteoritică a Lumii Inelare. Ultimule, ce facem acum? Noi putem încetini, dar nu văd cum am reuşi să salvăm landerul.

— Prima mea grijă a fost să salvez pielea voastră cea valoroasă, răspunse Păpuşarul.

Direct sub Ac, marea avea o luminozitate sporită. Acum, părea că devenise mai strălucitoare şi cu nuanţe violete. Brusc, pentru o clipă, căpătă o strălucire insuportabilă. O pată neagră apăru pe carcasa de sub picioarele lor. Un fir de jet negru, ce se transforma în alb-violaceu, se ridică la orizontul dinspre sensul de rotaţie. Un stâlp vertical, de la sol până la cer. Deasupra atmosferei, era invizibil.

Kzinul spuse ceva în Graiul Hero.

— Totul e-n regulă, răspunse Ultimul în interplanetară, dar asupra ce trage? Am presupus că noi suntem ţinta.

— Nu este Harta Pământ în acea direcţie? întrebă Louis.

— Ba da. De asemenea, mai există o suprafaţă considerabilă de apă şi uscat.

La extremitatea de jos a fasciculului, orizontul strălucea alb. Chmeee murmură ceva în Graiul Hero, dar Louis îi prinse sensul. — Cu o asemenea armă, aş putea transforma Pământul în vapori.

— Nu mai spune!

— A fost un gând firesc, Louis.

— Mda…

Fasciculul se întrerupse brusc. Apoi, coborî din nou, câteva grade înspre babord.

— Tanj, fir-ar să fie! Foarte bine, Ultimule, ridică-ne! Ridică-ne suficient pentru a utiliza telescopul.

Pe Harta Pământ se zărea un punct alb-gălbui, ce lăsa impresia că apăruse în urma unui impact major cu un asteroid.

O strălucire similară se vedea şi mult mai departe, spre celălalt ţărm al Marelui Ocean.

Erupţia solară diminuase şi îşi pierduse coerenţa.

— Au fost avioane sau nave cosmice în direcţia aceea? întrebă Chmeee. Obiecte care se deplasează cu o viteză foarte mare?

— Instrumentele trebuie să fi înregistrat ceva, răspunse Ultimul.

— Află şi coboară-ne la un kilometru şi jumătate altitudine. Cred că trebuie să abordăm Harta Marte pe dedesubt.

— Louis?

— E-n regulă.

— Ştii cumva, mai întrebă Chmeee, cum este produsă o asemenea rază laser?

— Louis poate să-ţi spună, răspunse Păpuşarul. Eu voi fi ocupat.

Acul şi landerul se îndreptau spre Harta Marte din două direcţii diferite. Ultimul menţinea cele două vehicule paralele, pentru a fi posibilă teleportarea între ele.

Louis şi Chmeee se duseseră să prânzească la bordul landerului. Chmeee era flămând. Consumă mai multe kilograme de carne roşie, un somon şi cinci litri de apă. Apetitul lui Louis avusese de suferit. Era însă mulţumit că oaspeţii săi nu fuseseră nevoiţi să privească.

— Nu înţeleg de ce ai luat aceşti pasageri, se miră Chmeee, în afară de cazul în care te împerechezi cu femeia. Dar ce nevoie aveai de băiat?

— Ei sunt Constructori ai Oraşului. Specia lor a avut în stăpânire cea mai mare parte din Lumea Inelară. Şi i-am luat pe amândoi dintr-o bibliotecă. Încearcă să-i cunoşti, Chmeee. Pune-le întrebări.

— Se tem de mine.

— Odinioară, ai fost un diplomat iscusit, îţi aminteşti? Am să-l invit pe băiat să vadă landerul. Spune-i poveşti. Povesteşte-i despre Kzin şi parcurile de vânătoare şi despre Casa Trecutului Patriarhiei. Spune-i cum se împerechează cei din neamul Kzinti.

Louis reveni pe Ac, vorbi cu Kawaresksenjajok, apoi plecară amândoi pe lander, înainte ca Harkabeeparolyn să înţeleagă ce se întâmpla.

Chmeee îi arătă cum se pilotează. Landerul ţâşnea sau se ridica spre cer, în urma comenzilor sale. Băiatul era încântat. Chmeee îi mai arătă cum funcţionau ochelarii-binoclu, pânza supraconductoare şi costumul de impact.

Băiatul îl întrebă despre obiceiurile de împerechere ale speciei lui.

Chmeee se împerechease cu o femelă care putea să vorbească! Acest fapt deschisese noi perspective pentru el. Îi spuse lui Kawaresksenjajok ce dorea să afle — după părerea lui Louis, lucruri neesenţiale — apoi îl lăsă să vorbească despre împerechere şi rishathra.

Kawaresksenjajok nu avea experienţă, dar ştia multă teorie.

— Noi facem înregistrări, dacă o specie ne permite acest lucru. Avem arhive de înregistrări. Unele specii pot face alte lucruri în loc de rishathra, sau le place să privească sau să vorbească despre asta. Unele se împerechează numai într-o singură poziţie, altele numai sezonier, şi asta predomină. Toate influenţează relaţiile comerciale. Există adjuvante de diferite feluri. Ţi-a vorbit Luweewu despre parfumul de vampir?

Abia dacă băgară de seamă când Louis îi părăsi pentru a se întoarce singur pe Ac.

Harkabeeparolyn părea neliniştită.

— Luweewu, ar putea să-l rănească pe Kawa!

— Merge totul perfect, o linişti Louis. Chmeee este coechipierul meu şi iubeşte copiii tuturor speciilor. Nu-l pândeşte nici un pericol alături de el. Dacă vrei să fie şi prietenul tău, scarmănă-l între urechi.

— Cum te-ai rănit la frunte?

— N-am fost atent. Ştii ce, am să încerc să te liniştesc şi pe tine. Făcură dragoste — sau rishathra — pe patul de apă cu sistemul de masaj în funcţiune. Poate că femeia urâse Clădirea Panth, dar învăţase foarte mult de acolo. Două ore mai târziu, când Louis era aproape sigur că nu se mai poate mişca, Harkabeeparolyn îl atinse pe obraz, pentru a-i atrage atenţia.

— Timpul meu de împerechere se va termina mâine. Atunci o să-ţi revii.

— Am sentimente amestecate în legătură cu asta, chicoti el.

— Luweewu, m-aş simţi mai bine dacă te-ai întoarce la Chmeee şi la Kawa.

— Okay. Priveşte cum mă ridic în picioare. Mă vezi pe discul de păşit? Am reuşit: puff, gata!

— Luweewu…

— Oh, e-n regulă!

Harta Marte era o linie întunecată care creştea pentru a se transforma într-un perete, în faţa lor. În timp ce Chmeee încetinea, microfoanele de pe carcasa landerului prinseseră un murmur neîntrerupt, mai tare decât vântul provocat de trecerea lor. Se apropiau de un perete de apă căzătoare.

De la aproape un kilometru distanţă, acesta părea perfect vertical şi infinit de lung. Vârful cascadei se afla la treizeci de kilometri deasupra capetelor lor. Baza era ascunsă în ceaţă. Apa le răsună în urechi până ce Chmeee închise microfoanele, dar tot se mai auzea puţin prin carcasă.

— Îmi aminteşte de condensatoarele de apă din oraşul meu, spuse băiatul. Probabil că de aici au învăţat semenii mei să le construiască. Chmeee, ţi-am povestit despre ele?

— Da. În schimb, dacă Constructorii Oraşului au ajuns atât de departe, mă întreb dacă au găsit şi o cale de trecere. Legendele voastre vorbesc cumva de un ţinut gol pe dinăuntru?

— Nu.

— Magicienii lor, interveni Louis, seamănă toţi cu Protectorii Pak.

— Luweewu, această cascadă uriaşă — de ce este aici o cantitate atât de mare?

— Trebuie să se întindă de jur împrejurul vârfului Hărţii. Adună vaporii de apă, pentru că vârful Hărţii trebuie să rămână uscat. — Apoi, Louis întrebă: Ultimule, mă asculţi?

— Da, care-ţi sunt ordinele?

— O să facem un ocol cu landerul, utilizând radarul de profunzime şi alte instrumente. Poate găsim o intrare sub căderea de apă. Vom utiliza Acul ca să explorăm deasupra. Cum stăm cu rezerva de combustibil?

— Adecvată, ţinând cont că nu vom mai pleca acasă.

— Bine. Vom disloca sonda şi o vom programa să urmeze Acul la… şaisprezece kilometri altitudine şi pe lângă ţărm. Păstrează legăturile între discurile de păşit şi microfoanele deschise. Chmeee, vrei să pilotezi tu landerul?

— Da, da, răspunse Kzinul.

— Okay. Vino aici, Kawa!

— Mi-ar plăcea să rămân, se rugă băiatul.

— Harkabeeparolyn m-ar ucide. Vino!

Acul se înălţă cu treizeci de kilometri şi roşul Marte se micşoră sub ei.

— Arată îngrozitor, fu de părere Kawaresksenjajok. Louis ignoră remarca.

— Cel puţin, ştim că avem de căutat ceva mare. Imaginaţi-vă un petec suficient de întins care să acopere Pumnul-lui-Dumnezeu. Căutăm o trapă destul de mare pentru a permite trecerea lui şi a vehiculului care îl transportă. Unde aţi fi pus-o voi pe Harta Marte? Vorbeşte, Ultimule…

— Sub cascadă, răspunse Ultimul. Cine s-o vadă acolo? Oceanul este pustiu. Cascada ar putea ascunde totul.

— Mda, are sens. Chmeee tocmai cercetează acest lucru. În altă parte e posibil?

— Dacă ar fi să ascund conturul unei trape gigantice în peisajul marţian? Probabil aş opta pentru o formă neregulată, cu articulaţiile într-un canion lung şi drept. Poate că aş aşeza-o sub gheaţă; aş topi şi aş reîngheţa Polul Nord, pentru a-mi asigura intrarea şi ieşirea.

— Există un astfel de canion?

— Desigur. Mi-am făcut temele. Louis, polii reprezintă miza cea mai mare. Marţienii niciodată nu s-au apropiat de poli. I-a ucis apa.

Harta reprezenta o proiecţie polară; Polul Sud era răspândit în jurul marginilor.

— Okay. Du-ne la Polul Nord! Dacă nu vom găsi nimic, vom spirala spre zona dinafară. Rămâi deasupra şi ţine toate instrumentele în funcţiune! Să nu ne facem prea multe griji dacă ceva trage asupra Acului. Chmeee, mă auzi?

— Te aud.

— Spune-ne tot ce vezi. Există destule şanse ca tu să afli ceea ce căutăm. Nu încerca să faci ceva. — „Oare se va supune?” se întrebă Louis. — N-o să invadăm zona cu un biet lander. Suntem ca nişte hoţi. Mai bine să fim loviţi într-o carcasă Produs General.

Radarul de profunzime se oprea în fundaţia de scrith. Deasupra scrith-ului, munţii şi văile păreau translucide. Existau mări de praf marţian suficient de fin pentru a curge asemeni unui ulei. Sub praf, erau oraşe de tot felul: clădiri din piatră mai densă decât praful, cu pereţi curbaţi şi colţuri rotunjite, prevăzuţi cu foarte multe deschizături. Constructorii Oraşului priveau uimiţi, la fel şi Louis Wu. Marţienii din spaţiul cunoscut dispăruseră de sute de ani.

Aerul era transparent, aidoma vidului. Departe, spre tribord, dincolo de orizont, se zărea un munte cu mult mai înalt decât cei de pe Pământ. Mons Olympus, desigur. Şi un fel de aşchie albă ce plutea deasupra craterului.

Acul se prăvăli şi îşi opri căderea chiar deasupra dunelor ce creşteau cu repeziciune. Structura era încă vizibilă, de la înălţimea la care zburau, cincizeci sau şaizeci de metri deasupra vârfului; iar Acul trebuia să fi fost destul de vizibil pentru ocupanţii ei.

— Chmeee?

— Te ascult.

Louis îşi reprimă tentaţia de a vorbi în şoaptă.

— Am descoperit un zgârie-nori plutitor. S-ar putea să aibă treizeci de etaje şi e prevăzut cu ferestre panoramice şi rampă de aterizare pentru maşini. E construit ca un con dublu. Seamănă foarte mult cu clădirea pe care am luat-o noi în prima călătorie, folositoarea navă Improbabilul.

— E identică?

— Nu tocmai, dar aproape. Şi pluteşte deasupra celui mai înalt munte de pe Marte. Tanj, parcă ar fi un post de semnalizare!

— Pare a fi un semnal destinat nouă. Să mă teleportez?

— Încă nu. Ai descoperit ceva?

— Cred că am găsit conturul unei trape uriaşe în spatele cascadei. Ar putea trece prin ea o flotă de război sau un petec capabil să acopere craterul Pumnului-lui-Dumnezeu. E posibil să se deschidă cu ajutorul unor semnale. N-am încercat.

— Nu încerca! Rămâi pe poziţii! Ultimule?

— Am nivelul de radiaţie şi scanarea radarului de profunzime. Clădirea radiază puţină energie. Levitaţia magnetică nu necesită o cantitate prea mare de energie.

— Ce este înăuntru?

— Iată!

Ultimul le oferi o imagine. Radarul de profunzime arăta o construcţie colorată în gri-translucid. Părea a fi o clădire plutitoare modificată pentru călătorie, cu rezervoare de combustibil şi motoare pentru aer respirabil montate la etajul al cincisprezecelea.

— Solidă construcţie, aprecie Ultimul. Pereţi din beton sau ceva la fel de dens. Nu există nici un vehicul în hangar. Acelea sunt telescoape sau alţi senzori, în turn şi în fundaţie. Nu pot preciza dacă structura este ocupată.

— Asta este, într-adevăr, problema. Aş vrea să vă prezint o strategie. Voi spuneţi-mi cum sună. Unu: ne ducem, cât se poate de repede, chiar deasupra piscului.

— Devenind astfel o ţintă perfectă…

— Suntem ţintă şi acum.

— Nu şi pentru armele ce s-ar afla în interiorul lui Mons Olympus.

— Atunci, de ce dracu’ mai purtăm cu noi o carcasă Produs General? Dacă nimeni nu trage asupra noastră, trecem la punctul doi: analizăm craterul cu radarul de profunzime. Dacă nu găsim altceva decât un planşeu din scrith curat, atunci trecem la etapa a treia: vaporizăm clădirea. Putem s-o facem? Rapid?

— Da. Nu avem însă energie înmagazinată pentru o eventuală repetiţie. Care este pasul al patrulea?

— Orice mijloc ce ne-ar duce înăuntru cât mai rapid. Chmeee, fii pregătit să ne salvezi cum poţi mai bine! Acum, spune-mi dacă ai de gând „să îngheţi” pe la jumătatea acestui plan.

— N-aş îndrăzni!

— Aşteaptă o clipă!

Louis observase că oaspeţii lui băştinaşi erau speriaţi de moarte.

— Dacă există un loc de unde lumea ta poate fi salvată, respectivul loc se află chiar sub noi, îi vorbi el lui Harkabeeparolyn. Credem că am găsit uşa. Se pare că a mai găsit-o şi altcineva. Nu ştim nimic despre el sau ei. Înţelegi?

— Sunt speriată, răspunse femeia.

— Şi eu sunt. Poţi să-l calmezi pe băiat?

— Dar tu poţi să mă ţii pe mine calmă? — Râse nervos. — Am să încerc.

— Ultimule, dă-i drumul!

Acul ţâşni spre cer cu aproape 20 g, se rostogoli şi se opri cu susul în jos, în vecinătatea clădirii plutitoare. Stomacul lui Louis se dădu şi el peste cap. Ambii Constructori ai Oraşului se ghemuiseră. Kawaresksenjajok îl strângea furibund de braţ.

O scurtă privire le arătă că fundul craterului era plin de lavă veche. Louis trecu la imaginea radarului de profunzime.

Era acolo! O gaură în scrith, un tunel invers care ducea în sus (în jos!) prin craterul lui Mons Olympus. Era mult prea mic pentru a putea trece prin el echipamentul de reparaţie al Lumii Inelare. Semăna, mai degrabă, cu o trapă de scăpare — totuşi, era suficient de mare pentru a permite Acului să treacă.

— Foc! comandă Louis.

Ultimul utilizase până acum acest fascicul ca pe un reflector de lumină. La distanţă mică, era devastator. Clădirea plutitoare deveni o panglică de incandescenţă având un cap ca de cometă din beton clocotind. Apoi, rămase doar un nor de praf.

— Coboară! spuse din nou Louis.

— Louis?

— Aici, reprezentăm o ţintă. Nu avem timp. Coboară! 20 g. Ne vom croi propria uşă.

Peisajul ocru era ca un acoperiş deasupra capetelor lor. Radarul de profunzime le arăta că exista o gaură în scrith care se pregătea să-i înghită. Dar toate celelalte simţuri indicau craterul de lavă solidificată din Mons Olympus urcând cu o viteză teribilă pentru a-i spulbera.

Unghiile lui Kawaresksenjajok, înfipte adânc în braţul lui Louis, se umpluseră de sânge. Harkabeeparolyn părea să fi îngheţat. Louis se ghemui, în aşteptarea impactului.

Întuneric.

Pe ecranul radarului de profunzime defilau lumini lăptoase şi informe. Altceva strălucea undeva: stele roşii, verzi, portocalii. Era tastatura de pe panoul de comandă.

— Ultimule!

Nici un răspuns.

— Ultimule, aprinde o lumină! Utilizează reflectoarele! Lasă-ne să vedem ce ne ameninţă!

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Harkabeeparolyn, pe un ton plângăreţ. Ochii lui Louis se adaptau treptat la întuneric; o vedea acum stând pe podea, cu genunchii strânşi la gură.

Luminile cabinei se aprinseră brusc. Ultimul reveni de la pupitrul de comandă. Părea micşorat: se ghemuise deja pe jumătate.

— N-o mai pot face, Louis!

— Noi nu putem utiliza comenzile. Ştii asta! Aprinde un reflector, să vedem ce-i afară.

Păpuşarul atinse o comandă. O lumină albă, difuză, învălui carcasa în faţa punţii de comandă.

— Suntem încastraţi în ceva. — Un cap privea în jos; celălalt spuse: Lavă. Carcasa exterioară este la trei sute şaptezeci de grade. Lava ne-a acoperit în timp ce eram în stază şi acum se răceşte.

— E ca şi cum cineva s-ar fi pregătit să ne întâmpine. Suntem în continuare răsturnaţi cu susul în jos?

— Da.

— Deci nu putem accelera în sus. Numai în jos.

— Da.

— Vrei să încerci?

— Ce-mi ceri? Ar fi trebuit să fi renunţat chiar înainte de a-mi arde hiperpropulsorul…

— Linişteşte-te, acum.

— … sau poate chiar înainte de a mă fi decis să răpesc un om şi un Kzin. Aceasta a fost, probabil, greşeala cea mare…

— Pierdem timpul!

— Nu există loc unde să disipăm excesul de căldură al Acului. Utilizarea propulsoarelor ne va duce, într-o oră sau două, aproape de momentul când vom intra din nou în stază, în aşteptarea altor desfăşurări de evenimente.

— Atunci, opreşte-te o clipă! Ce ai obţinut cu radarul de profunzime?

— Rocă masivă în toate direcţiile, care se crapă în urma răcirii. Stai să extind câmpul… Louis? Podea din scrith la zece kilometri sub noi. Sub vârful Acului. Un acoperiş mai subţire din scrith la şaptesprezece kilometri deasupra.

Louis intrase în panică.

— Chmeee, ai auzit toate astea? Răspunsul îl primi într-o formă neobişnuită.

Auzi un urlet inuman de durere şi de furie când Chmeee apăru pe discul de păşit alergând şi protejându-şi ochii cu braţele. Harkabeeparolyn se feri din calea sa. Patul de apă i se interpuse în faţă; Kzinul se rostogoli peste el, până ajunse pe podea.

Louis se năpusti la duş. Îl porni la presiune maximă, sări peste patul de apă, îşi fixă umărul sub braţul lui Chmeee şi-l săltă. Carnea lui Chmeee era fierbinte sub blană.

Kzinul se ridică, urmărind jetul de apă rece. Se mişca astfel încât apa să-l pătrundă peste tot; apoi intră cu toată faţa în jet. În cele din urmă, întrebă:

— De unde ai ştiut?

— O să începi să miroşi într-un minut, răspunse Louis. Blană arsă. Ce s-a întâmplat?

— Brusc, am luat foc. Zeci de luminiţe roşii străluceau pe punte. Am sărit pe discuri. Landerul este încă pe pilot automat, dacă nu a fost deja distrus.

— O să aflăm. Acul este încastrat în lavă. Ultimule, mă auzi? Louis se întoarse spre puntea de comandă.

Păpuşarul se ghemuise, ţinându-şi ambele capete aplecate spre pântece.

Avusese parte de prea multe şocuri… Era uşor de constatat asta. Un ecran de pe puntea de comandă arăta o figură pe jumătate familiară.

Aceeaşi figură, mărită, privea din dreptunghiul care fusese o proiecţie a radarului de profunzime. O figură-mască, oarecum asemănătoare cu o faţă umană turnată din piele bătrână. Nu avea păr. Maxilarele erau puternice, fără dinţi. Din profunzimi, de sub marginea sprâncenelor, ochii îl scrutau contemplativ pe Louis.

30. MANEVRE DE CULISE

— Se pare că v-aţi pierdut pilotul, spuse intrusul cu masca de piele. Plutea în afara carcasei: un Protector cu capul deformat şi umeri de forma unui pepene, o stafie în blocul de rocă care-i înconjura.

Louis reuşi doar să înghită în sec. Şocul venise mult prea repede şi dintr-o direcţie neaşteptată. Era conştient doar de faptul că alături de el se afla Chmeee, care se stropea în continuare cu apă şi analiza un potenţial inamic. Constructorii Oraşului rămăseseră muţi. Dacă Louis interpreta corect figurile lor, erau mai aproape de adoraţie şi de extaz decât de teamă.

— Sunteţi complet prinşi în trapă, spuse Protectorul. Destul de curând, veţi intra în stază şi nu este nevoie să mai discutăm ce se va întâmpla după aceea. Mă simt eliberat. Mă întreb dacă eu însumi m-aş fi hotărât să vă ucid.

— Am crezut că aţi murit cu toţii, spuse Louis.

— Pak au murit cu un sfert de milion de ani în urmă. — Deşi buzele şi gingiile deformate ale Protectorului distorsionau anumite consoane, acesta vorbea clar în interplanetară. De ce tocmai în interplanetară? — O epidemie i-a omorât pe toţi. Aţi avut dreptate să presupuneţi că toţi Protectorii au murit. Dar arborele vieţii trăieşte încă sub Harta Marte. Uneori, el este descoperit. Presupun că drogul nemuririi a fost fabricat aici, atunci când un Protector a avut nevoie de fonduri pentru vreun proiect.

— Cum ai învăţat interplanetara?

— Am crescut cu ea. Louis, nu mă recunoşti? Bărbatul icni. Parcă ar fi fost lovit cu un cuţit în stomac.

— Teela? Cum e posibil?

Figura ei era la fel de împietrită ca o mască. Cum îşi exterioriza sentimentele?

— Puţină cunoaştere, spuse ea. Ştii povestea… Căutătorul voia să găsească baza Arcadei. Mi-am etalat educaţia superioară în faţa lui: i-am spus că Arcada nu are bază şi că lumea este un inel. S-a supărat rău de tot. I-am spus că dacă ar căuta locul de unde lumea poate fi condusă, ar trebui să se ghideze după barăcile constructorilor.

— Centrul de Reparaţie, aprobă Louis. Aruncând o privire spre puntea de comandă, văzu că Ultimul arăta ca un taburel alungit şi decorat cu pietre rubinii şi violete.

— Desigur, ar fi putut deveni Centru de Reparaţie şi, de asemenea, centru de putere, adăugă Protectorul. Căutătorul şi-a amintit de poveştile despre Marele Ocean. Părea o alegere potrivită, întrucât era protejat de barierele naturale ale distanţelor, de furtuni şi de zeci de nişe ecologice de pradă. Astronomii studiaseră Marele Ocean de la depărtare şi Căutătorul îşi amintea suficient pentru a ridica hărţi.

— Ne-au trebuit şaisprezece ani ca să traversăm Marele Ocean. Probabil că s-au format legende referitoare la această călătorie. Ştiai că Hărţile sunt stocate? Kzinii au colonizat Harta Pământ. N-am fi reuşit să continuăm dacă n-am fi capturat o navă colonială Kzinti. Există insule în Marele Ocean care sunt, de fapt, imense forme de viaţă, spatele lor fiind acoperit cu vegetaţie, şi care se scufundă atunci când marinarul se aşteaptă mai puţin…

— Teela! Cum? Cum ai reuşit să devii astfel?

— Puţină cunoaştere, Louis. N-am aflat originea Inginerilor Lumii Inelare decât mult prea târziu.

— Dar tu erai o norocoasă!

Protectorul dădu din cap.

— Încrucişaţi pentru noroc de Păpuşarii Pierson, care s-au amestecat în Legile Fertilităţii Terestre pentru a crea Loteriile Dreptului de Naştere. Tu ai presupus că a funcţionat. Mie, întotdeauna mi s-au părut stupide. Louis, vrei să crezi că şase generaţii de câştigători la Loteriile Dreptului de Naştere au produs o fiinţă umană norocoasă?

Bărbatul nu-i răspunse.

— Numai una? — Strania făptură părea că râde. — Gândeşte-te la norocul tuturor descendenţilor tuturor câştigătorilor la Loteriile Dreptului de Naştere. În douăzeci de mii de ani, ar trebui să-şi fi găsit drumul de plecare din galaxie, fugind de explozia nucleului galactic. De ce nu la bordul Lumii Inelare? Are trei milioane de suprafeţe terestre locuibile şi poate fi deplasată, Louis. Lumea Inelară este norocul nenăscuţilor descendenţi ai oamenilor împerecheaţi pentru noroc. Dacă pot salva Lumea Inelară, înseamnă că a fost un noroc pentru ei că am venit aici cu douăzeci şi trei de ani în urmă, noroc că eu şi Căutătorul am găsit intrarea în Mons Olympus. Norocul lor. Niciodată al meu.

— Şi el a păţit acelaşi lucru?

— Căutătorul a murit, desigur. Amândoi am devenit ahtiaţi după rădăcinile arborelui vieţii, dar Căutătorul era cu o mie de ani prea bătrân. L-a omorât.

— N-ar fi trebuit să vă părăsesc niciodată, spuse Louis.

— N-ai avut de ales. Nici eu n-am avut — dacă mai crezi în noroc. Acum, am şi mai puţin de ales. Instinctele sunt foarte puternice la un Protector.

— Crezi în noroc?

— Nu. Mi-aş dori să pot crede.

Louis îşi ridică braţele într-un gest de neajutorare şi se întoarse. Ştia de mult că avea s-o întâlnească din nou pe Teela Brown. Dar nu astfel! Porni câmpul pentru dormit şi se lăsă să plutească.

Ultimul avusese o idee bună. Să te faci colac în jurul propriului buric…

Oamenii nu-şi puteau îngropa şi urechile. Louis plutea pe jumătate ghemuit, cu braţele petrecute peste faţă. Îi era însă imposibil să nu audă ce se vorbea:

— Interlocutorule, te felicit pentru că ţi-ai redobândit tinereţea.

— Numele meu este Chmeee.

— Îmi cer iertare, spuse Protectorul. Chmeee, cum aţi ajuns aici?

— Eu am căzut de trei ori în capcană, spuse Kzinul. Am fost răpit de Ultimul, condamnat de Louis să nu mai fug de pe Lumea Inelară, blocat în subteran de Teela Brown. Este un obicei pe care trebuie să-l înlătur. Ai să te lupţi cu mine, Teela?

— Nu, atâta timp cât nu poţi ajunge la mine, Chmeee. Kzinul îi întoarse şi el spatele.

— Ce vrei de la noi?

Kawaresksenjajok vorbise cu deferenţă în limba Constructorilor Oraşului şi vocea lui fusese reluată cu ecouri de către translator, în interplanetară.

— Nimic. — Teela îi răspunse în aceeaşi limbă.

— Atunci, ce căutăm noi aici?

— Nimic. Am văzut că nu puteţi face nimic.

— Nu înţeleg. — Băiatul era pe punctul de a izbucni în lacrimi. — De ce vrei să ne îngropi sub pământ?

— Copile, fac ce se cuvine! Trebuie să previn 1,5 x 10¹² crime. Louis deschise ochii.

— Dar noi suntem aici pentru a preveni morţile! interveni şi Harkabeeparolyn, uşor enervată. Nu ştii că lumea este descentrată şi alunecă în soare?

— Ştiu asta. Eu am format echipa care a remontat jeturile de orientare ale Lumii Inelare, reparând astfel avariile produse de propria ta specie.

— Luweewu spune că asta nu este de ajuns.

— Nu este.

Louis Wu era acum foarte atent la conversaţia lor.

— Nu înţeleg! rosti Bibliotecara, clătinându-şi capul.

— Cu jeturile de orientare în funcţiune, am prelungit viaţa Lumii Inelare cu aproape un an. Un an în plus pentru 3 x 10¹³ fiinţe inteligente este echivalent cu a oferi oricui de pe Pământ un plus de o mie de ani de viaţă. Este o realizare valoroasă. Colaboratorii mei sunt de acord cu acest lucru, chiar şi cei care nu sunt Protectori.

Louis începea să distingă trăsăturile figurii Teelei Brown în masca de piele a Protectorului. Curbura de la îmbinarea maxilarelor, un craniu umflat pentru a face mai mult loc pentru creier… era însă Teela şi îl durea teribil. De ce nu plecase?

Obişnuinţele dispar greu, iar Louis avea o minte analitică. „De ce nu plecase?” gândi el. „ Un Protector pe moarte, într-o lume artificială condamnată! N-ar trebui să piardă nici măcar un minut pentru a vorbi cu o adunătură de prăsitori prinşi în capcană.Ce crede că poate să facă?”

Întoarse capul spre ea.

— Tu ai format echipa de reparaţii, nu-i aşa? Cine sunt?

— M-au ajutat aparenţele. Majoritatea hominizilor ascultă de mine. Am adunat o echipă alcătuită din mai multe sute de mii de indivizi de diferite specii. Am adus trei aici, pentru a deveni Protectori: dintre Oamenii Muntelui Răsturnat, dintre Oamenii Nopţii şi dintre Vampiri. Am sperat că ei vor găsi o soluţie care mie îmi scapă. Punctele lor de vedere au diferit. Vampirul, de exemplu, nu avea conştiinţă înainte de schimbare. Dar m-au dezamăgit… — Cu siguranţă,se comporta ca şi cum ar mai fi avut timp.Timp ca să converseze cu nişte extratereştri captivi şi prăsitori,până ce Lumea Inelară avea să ajungă să se frece de pătratele de umbră! — N-au găsit o soluţie mai bună. Aşa că am montat colectoarele Bussard care au mai rămas pe Zidul de Margine. Acum, le-am montat pe toate, în afară de ultimul. Sub conducerea ultimului Protector, echipa mea va pregăti cea din urmă astronavă rămasă pe Lumea Inelară pentru a-i duce, în siguranţă, în jurul vreunei stele apropiate. Unii locuitori ai Lumii Inelare vor supravieţui.

— Ne-am întors la întrebarea iniţială, o întrerupse Louis. Echipajul tău lucrează din greu. Tu ce faci aici? „Am dreptate! încearcă să ne spună ceva!”

— Sunt aici ca să previn moartea a o mie cinci sute de miliarde de hominizi inteligenţi. Am recunoscut emisia de neutrino a propulsoarelor construite în spaţiul uman, şi am venit pe singura scenă potrivită pentru crimă. Am aşteptat. Iată că aţi sosit!

— Iată că am sosit! fu de acord Louis. Dar, la naiba, ştii foarte bine că nu intenţionăm să comitem nici un fel de crimă!

— Aţi fi comis.

— De ce?

— Nu pot să-ţi spun.

Totuşi, nu dădea semne că ar intenţiona să întrerupă conversaţia. Teela se preta la un joc extrem de straniu. Ei trebuiau să-i ghicească regulile.

— Să presupunem că poţi salva Lumea Inelară ucigând un trilion şi jumătate din locuitori din cei treizeci de trilioane, vorbi Louis din nou. Un Protector ar face asta, nu? Cinci la sută pentru a salva nouăzeci şi cinci la sută. Pare atât de… eficient.

— Poţi să simpatizezi cu atât de multe fiinţe gânditoare, Louis? Sau poţi să-ţi imaginezi câte o moarte pe rând, iar pe tine interpretând rolul principal?

Bărbatul nu-i răspunse.

— Treizeci de miliarde de oameni locuiesc în spaţiul uman, continuă Teela. Imaginează-ţi-i pe toţi morţi. Imaginează-ţi că o populaţie de cincizeci de ori mai mare moare, să spunem, prin otrăvire cu radiaţie. Simţi durerea lor, regretele, sentimentele lor reciproce? De la atât de mulţi? Numerele sunt prea mari. Creierul tău nu le poate cuprinde. Al meu, da.

— Oh!

— Nu pot permite să se întâmple una ca asta! Nu pot lăsa să se întâmple! Ştiu că trebuie să te opresc.

— Teela, imaginează-ţi un pătrat de umbră care rade tot de pe lăţimea Lumii Inelare cu viteza de o mie două sute de kilometri pe secundă. Imaginează-ţi că o populaţie de o mie de ori mai numeroasă decât cea existentă în tot spaţiul cunoscut moare o dată cu dezintegrarea Lumii Inelare.

— Îmi imaginez.

Louis dădu din cap. Piese dintr-un joc de puzzle. Teela le-ar oferi câteva dintre ele, dacă ar putea. Nu putea să le dea însă o imagine completă. Deci, trebuia să continue să pescuiască alte piese.

— Ai spus ultimul Protector? Erau patru şi acum nu mai există decât unul, în afară de tine? Ce s-a întâmplat cu ceilalţi?

— Doi Protectori au părăsit echipa de reparaţii, o dată cu mine. Trebuiau să plece separat. Probabil că au găsit indiciile care anunţau venirea voastră. Am simţit nevoia să-i localizez şi să-i opresc.

— Adevărat? Dacă erau Protectori, n-ar fi putut nici ei să ucidă un trilion şi jumătate de hominizi inteligenţi, aşa cum nici tu nu poţi…

— Ei ar fi aranjat, cumva, să se întâmple.

— Cumva… Acum, devenise mai atentă la exprimare. Era mulţumit că nimeni nu încerca să-l întrerupă. Nici chiar Chmeee, diplomatul abil.

— Cumva, i-ar fi lăsat pe prăsitori să ajungă în singurul loc de pe Lumea Inelară unde putea fi comisă crima. Aceasta ar fi fost strategia lor, dacă tu nu i-ai fi oprit?

— Probabil.

— Să permiţi acestor prăsitori bine aleşi să devină Protectori mirosind, cumva, arborele vieţii. — „Costumele presurizate!Din cauza asta Teela căuta o astronavă interstelară.” — Să le permiţi să devină conştienţi, cumva, să înţeleagă situaţia. Şi, cumva, un Protector să se răzgândească să-i ucidă înainte de a vedea soluţia şi de a o utiliza, să ucidă un număr astronomic de prăsitori, pentru a salva şi mai mulţi. Asta crezi tu că ai prevenit?

— Da.

— Si acesta este locul potrivit?

— De ce aş mai fi aşteptat aici?

— A mai rămas un singur Protector. Va veni după tine?

— Nu. Protectorul Om al Nopţii ştie că ea singură a fost lăsată să supervizeze evacuarea. Dacă încearcă să mă ucidă, iar eu o ucid pe ea, prăsitorii, rămaşi singuri, ar muri pe drum.

— Se pare că poţi ucide cu uşurinţă, remarcă Louis cu amărăciune.

— Nu. Nu pot ucide 5 la sută din populaţia Lumii Inelare şi nu ştiu dacă am să pot să te ucid pe tine, Louis. Eşti un prăsitor al speciei mele. În această privinţă, eşti singurul de pe Lumea Inelară.

— M-am gândit la anumite căi de a salva Lumea Inelară, spuse bărbatul. Dacă ai auzit de o maşină de transmutaţie la scară mare, noi ştim cum s-o utilizăm.

— Cu siguranţă, cei din neamul Pak n-au avut nici una. Asta n-a fost cea mai inteligentă deducţie a ta, Louis.

— Dacă am putea da o gaură sub unul dintre Marile Oceane… Apoi, controlând scurgerea apei, ne-am putea folosi de reacţie pentru a duce Lumea Inelară la loc.

— Inteligent. Dar nu poţi da gaură şi nici nu poţi s-o astupi. În plus, există o soluţie care ar provoca mai puţine pagube şi chiar şi aşa pagubele sunt prea mari, iar eu nu pot permite acest lucru.

— Cum ai să salvezi tu Lumea Inelară?

— Nu pot, răspunse scurt Protectorul.

— Unde suntem? Ce se întâmplă în această parte a Centrului de Reparaţie?

Urmă o pauză lungă.

— N-am să-ţi spun mai multe decât ştii, vorbi Protectorul într-un târziu. Nu bănuiesc cum ai putea scăpa, dar trebuie să iau în consideraţie şi această posibilitate.

— Renunţ, spuse Louis. Cedez. La naiba cu jocul tău prostesc!

— Foarte bine, Louis. Cel puţin, tu nu vei muri niciodată. Bărbatul închise ochii şi se ghemui în porţiunea lipsită de gravitaţie.

„Căţea pioasă!”

— Am să vă ţin companie până veţi intra în stază, continuă Teela. Nu pot face prea multe pentru confortul vostru. Şi voi, care vă sunt numele şi de unde veniţi? Faceţi parte din specia care a cucerit Lumea Inelară şi stelele…

Trăncăneală. De ce nu se năşteau oamenii cu flapsuri peste urechi? O fi existând vreun hominid cu o asemenea trăsătură? Kawaresksenjajok încercă timid o întrebare.

— Care este poziţia unui magician faţă de rishathra?

— Este importantă atunci când întâlneşti o specie nouă, nu-i aşa, copile? După părerea mea, rishathra este pentru prăsitori. Dar şi nouă ne place.

Băiatul se bucurase enorm. Sentimentul lui de uimire permanentă nu ajunsese la capăt. Teela îi vorbi despre marea ei călătorie. Grupul ei de exploratori fusese capturat de Grogii de pe Harta Down, apoi eliberat de o populaţie ciudată. Pe Harta Kzin erau animale hominide, importate cu multă vreme în urmă de pe Harta Pământ şi încrucişate pentru anumite trăsături, până când deveniseră la fel de diferite precum câinii din spaţiul uman. Echipajul Teelei se ascunsese printre ei. Împreună, furaseră o navă-colonie Kzinti. Uciseseră pentru hrană un imens animal-insulă, mâncător de krill, şi-i îngheţaseră carnea într-un rezervor gol de hidrogen lichid. Se hrăniseră din ea luni de zile.

În cele din urmă, o auzi spunând:

— Acum trebuie să mănânc, dar mă voi întoarce curând. Apoi se lăsă liniştea.

Cele câteva minute de linişte sfârşiră atunci când nişte dinţi tociţi strânseră cu blândeţe încheietura lui Louis.

— Louis, trezeşte-te! Nu avem timp de pierdut!

Louis se răsuci şi închise câmpul de dormit. Rămase câteva clipe aşa, pentru a savura imaginea interesantă înfăţişând un Păpuşar stând alături de un Kzin în floarea vârstei.

— Am crezut că eşti afară.

— O iluzie valoroasă care s-a apropiat prea mult de realitate, răspunse Ultimul. Am fost tentat să las evenimentele să-şi urmeze cursul.

Teela Brown avea dreptate când ne-a spus că nu vom muri. Cea mai mare parte din Lumea Inelară se va rupe şi va cădea liber, dincolo de haloul cometar. Am putea fi găsiţi într-o bună zi.

— Şi eu am început să simt la fel. Sunt gata să renunţ.

— Protectorii au murit de aproape un sfert de milion de ani. Cine ne-a spus asta?

— Dacă ţi-ar mai fi rămas un dram de minte, n-ai asculta tot ce-ţi spun.

— Nu-i chiar aşa, dacă-mi dai voie… Am impresia că Protectorul încearcă să ne spună ceva. Pak au fost strămoşii tăi, iar Teela Brown face parte din propria ta cultură. Dă-ne un sfat!

— Vrea să facem munca murdară în locul ei, spuse Louis. Este plină de contradicţii. La dracu’, aţi studiat doar interviurile lui Brennan, după ce acesta s-a transformat în Protector! Protectorii aveau instincte foarte puternice şi inteligenţă supraumană. Există o limită a conflictului între cele două trăsături.

— Nu înţeleg natura muncii murdare.

— Ea ştie cum să salveze Lumea Inelară. Cu toţii o ştiu. E necesar să fie omorâţi 5 la sută şi salvaţi 95 la sută — dar n-o pot face ei. Nici măcar nu pot să permită altcuiva s-o facă, dar trebuie să determine pe altcineva s-o facă. Dublă gândire.

— Concret?

Ceva în legătură cu acele numere îi gâdila uşor creierul lui Louis. De ce?… La naiba cu asta!

— Teela a ales clădirea aceea pentru că semăna cu închisoarea plutitoare a lui Halrloprillalar, cea pe care am folosit-o noi în prima expediţie. A făcut rost de ea pentru a ne atrage atenţia. A lăsat-o acolo unde am fi dorit noi. Nu ştiu la ce foloseşte această parte a Centrului de Reparaţie, dar este locul potrivit, dintr-o cutie de miliarde de kilometri cubi. Se presupune că noi trebuie să ne imaginăm restul.

— Atunci de ce? Este sigură că suntem prinşi?

— Orice am întreprinde, ea va încerca să ne oprească. Trebuie s-o ucidem. Asta este ceea ce vrea să ne spună. Noi avem însă un singur avantaj. Ea luptă ca să piardă.

— Nu te mai pot urmări, spuse Păpuşarul.

— Ea vrea ca Lumea Inelară să trăiască. Vrea ca noi s-o ucidem pe ea. Ne-a spus toate lucrurile pe care putea să ni le spună. Dar chiar dacă am reuşi, am putea noi ucide atât de multe fiinţe inteligente?

— O compătimesc pe Teela! spuse Chmeee.

— Şi eu.

— Cum putem s-o ucidem? Dacă ai dreptate, atunci trebuie să fi plănuit ceva pentru noi.

— Mă îndoiesc. Cred că a făcut tot posibilul să nu se gândească la ceea ce am putea face noi. A trebuit să se blocheze. Noi suntem pe cont propriu. Iar ea ucide extratereştri din instinct. În faţa mea, ar putea ezita o crucială fracţiune de secundă.

— Foarte bine, spuse Kzinul. Armele mari se află toate pe lander. Noi suntem încastraţi în rocă. Legătura cu landerul, prin discurile de păşit, mai funcţionează?

Ultimul se întoarse pe puntea de comandă ca să afle.

— Mai funcţionează, comunică el, după câteva clipe. Harta Marte este din scrith, dar numai de câţiva centimetri grosime. Nu trebuie să reziste la colosala presiune a fundamentului Lumii Inelare. Instrumentele mele îl penetrează, la fel şi discurile de păşit. Singurul nostru noroc, până acum.

— Bine. Louis, vii cu mine?

— Evident. Care este temperatura la bordul landerului?

— O parte dintre senzori au ars, aşa că nu pot să-ţi spun, preciză Ultimul. Dacă landerul poate fi folosit, foarte bine. Dacă nu, strângeţi-vă echipamentul şi întoarceţi-vă repede. Dacă sunt mult prea intolerabile condiţiile, întoarceţi-vă imediat. Trebuie să ştim pe ce ne bazăm.

— Este evident pasul următor, fu de acord şi Chmeee. Ce facem însă dacă landerul este inoperabil?

— Ar mai exista totuşi o cale prin exterior, interveni Louis, dar am avea nevoie şi de costume presurizate. Ultimule, nu ne aştepta! Află unde suntem noi şi unde este Teela. Trebuie să se găsească într-un spaţiu deschis, ceva potrivit pentru creşterea recoltelor.

— Da, da. Mă aştept să fi parcurs ceva distanţă sub Mons Olympus.

— Nu conta pe asta. Ar fi putut să îndrepte spre noi raza unui laser de putere pentru a ţine Acul în stază, apoi să ne ducă unde avea rocă topită pe cale de a se revărsa. Iar acest loc s-ar putea să se transforme în locul crimei.

— Louis, ai vreo idee referitoare la ceea ce aşteaptă de la noi?

— Nici un fel de idee. Treci peste asta, acum! — Louis tastă o comandă pentru câteva prosoape de baie şi îi trecu unul lui Chmeee. La ele, adăugă o pereche de saboţi din lemn. — Suntem gata?

Chmeee sări primul pe discurile de păşit. Louis îl urmă îndeaproape.

31. CENTRUL DE REPARAŢIE

Era ca şi cum s-ar fi teleportat într-un cuptor. Louis avea saboţii, în schimb labele lui Chmeee erau protejate doar de nişte bucăţi de stofă. Kzinul dispăruse pe scări în jos, miorlăind ori de câte ori atingea metalul.

Louis îşi ţinea respiraţia. Spera ca şi Chmeee să procedeze la fel. Simţea căldura: era suficient de mare pentru a arde plămânii. Podeaua se înclinase la patru sau cinci grade. Imaginea de dincolo de ferestre era o himeră: îl proiectase într-o profundă neîncredere. În semiîntunericul de afară se zăreau oare rechini? Apa mării?

Pierduse două sau trei secunde. Coborî scările mai atent decât o făcuse Chmeee, luptând cu nevoia de a respira şi expirând din când în când prin nări, pentru a alunga aerul fierbinte ce încerca să-i pătrundă în plămâni. Mirosea a cărbune, a stătut, a fum şi fierbinţeală.

Chmeee îşi îngrijea labele arse; blana i se umflase enorm în jurul gâtului. Mânerele dulapurilor erau din metal. Louis îşi înfăşură prosoapele în jurul mâinilor şi se apucă să le deschidă. Kzinul îşi folosi propriul prosop pentru a ridica obiectele aflate înăuntru. Costume presurizate. Centuri de zbor. Dezintegratorul. Ţesătură supraconductoare. Louis pescui din mijlocul lor casca propriului costum şi deschise supapa de aer, apoi îşi înfăşură prosopul în jurul gâtului, pentru etanşare, şi îşi puse casca pe cap. Vântul care adia în jurul feţei lui era doar călduţ. Trase în plămâni aerul dulce şi pieptul i se umflă enorm.

Costumul lui Chmeee nu avea o cască separată. Ca atare, Kzinul trebui să-l îmbrace şi să-l etanşeze. Răsuflarea sa întretăiată răsuna puternic în difuzoarele căştii lui Louis.

— Suntem sub apă, şuieră pământeanul. De ce dracu’ e aşa de cald?

— Întreabă-mă mai târziu. Acum, ajută-mă să car astea. Chmeee pescui centura sa zburătoare, costumul de impact, o bobină de conductor negru, o bucată bună din ţesătura supraconductoare şi dezintegratorul masiv cu două mânere, apoi se îndreptă pe scări în sus. Louis îl urmă, încărcat cu centura de zbor a lui Prill, lanterna-laser, două costume presurizate, precum şi cu elemente din costumul de impact. Carnea începuse să i se prăjească.

Chmeee se oprise în faţa pupitrului de comandă. Bulboane de apă verde, întunecată, se zăreau prin ferestre. Peşti mici se agitau printre frunzele unei păduri de alge submarine. Kzinul pufăi.

— Iată, monitoarele… ţi-au înregistrat răspunsul. Teela a revărsat căldura asupra mea într-o explozie de microunde. A căzut sistemul de asigurare a vieţii. De asemenea, repulsoarele de scrith. Landerul s-a scufundat. Apa a oprit… microundele. Landerul a rămas fierbinte pentru că… pompele de evacuare au căzut primele… izolaţia este prea bună. Nu putem utiliza landerul acum.

— La dracu’! exclamă Louis şi utiliză discurile de păşit.

În clipa următoare, aruncă din braţe tot ce cărase. Transpiraţia îi şiroia în ochi şi în gură. Îşi scoase casca şi trase în piept aerul rece. Harkabeeparolyn îşi aşezase deja umărul sub braţul său şi îl târa spre pat, murmurând cuvinte în limba Constructorilor Oraşului.

Chmeee nu apăruse.

Louis se smuci, îşi aşeză din nou casca pe cap şi se întoarse spre discurile de păşit. Îl găsi pe Chmeee lucrând la comenzi.

— Ia asta! îi întinse Kzinul propriul echipament. Vin şi eu imediat.

— În regulă.

Louis aproape că-şi trăsese costumul presurizat, când apăru şi Chmeee pe Ac. Kzinul îşi dezbrăcă costumul.

— Nu ne grăbim, Louis! Ultimule, landerul nu mai poate fi folosit. L-am reglat să decoleze cu motoarele de fuziune şi să zboare pe Mons Olympus… Va fi, pur şi simplu, o diversiune. Teela ar putea pierde câteva minute pentru a-l distruge.

— Bine, se auzi în microfon. Şi eu pot raporta anumite progrese, dar n-am să vi le arăt. Ştiţi că e posibil ca Teela să-mi intercepteze comunicaţiile…

— Atunci?

Ultimul se teleportă de pe puntea de comandă. Acum putea vorbi fără nici un ajutor mecanic.

— Desigur, majoritatea instrumentelor mele nu mai funcţionează. Ştiu însă poziţia noastră. Există o sursă masivă care emite neutrino, probabil o instalaţie de fuziune, la aproape trei sute de kilometri spre babord, în sensul de rotaţie. Radarul de profunzime semnalează tot felul de cavităţi în jurul nostru. Majoritatea sunt de mărimea unor camere. Altele sunt imense, şi acestea au maşini extrem de masive. Cred că am identificat caverna goală care ţinea schelăria echipei de reparaţii, cel puţin după mărime, formă şi locaşurile din podea. Ieşirea ei este o uşă masivă, curbată, în peretele Hărţii, ascunsă de căderea de apă. Am găsit depozite conţinând ceea ce par a fi petece pentru majoritatea găurilor meteoritice, precum şi o altă trapă. Mai există nişte astronave mici, probabil de război — nu pot să precizez — şi încă o trapă. Sunt în total şase, toate ascunse de perdeaua de apă. Am reuşit să…

— Ultimule, trebuia s-o localizezi pe Teela Brown!

— N-am auzit bine îndemnul tău la răbdare, Louis…

— Louis Wu este om şi ştie ce înseamnă răbdarea. Tu, tu, ierbivor nenorocit, ai mult prea multă!

— Iar tu propui să omorâm varianta umană a unui Protector Pak! Sper că nu te aştepţi la un fel de duel… Crezi că o să ţipi şi o să sari, şi că Teela va lupta cu mâinile goale? Trebuie să luptăm împotriva ei cu minţile noastre. Răbdare, Kzinule! Adu-ţi aminte de foc.

— Continuă!

— Am reuşit să localizez poziţia lui Mons Olympus, la o mie trei sute de kilometri în sensul invers rotaţiei, la babord de noi. Presupun că Teela a menţinut un laser puternic asupra Acului, sau un artefact similar, pentru a ne ţine în stază în timp ce ne-a deplasat cei o mie trei sute de kilometri. Nu bănuiesc de ce…

— Ne-a adus acolo unde a avut la îndemână rocă topită, pentru a ne încastra în ea, interveni Louis. Aici s-ar putea să fie locul ipoteticei sale crime multiple. Mai trebuie să ne imaginăm cum. Tanj, poate că ne-a supraestimat inteligenţa!

— Vorbeşte pentru tine, Louis. Se pare că este sub noi. — Unul dintre capetele Păpuşarului se arcui în sus. — Aproape deasupra noastră, în raport cu orientarea navei, există un complex de încăperi în care pot fi detectate importante activităţi electrice, ca să nu mai menţionez emisia de impulsuri de neutrino, suficientă pentru a indica mai multe seturi de radare de profunzime. Am găsit, de asemenea, o emisferă având 62,08 kilometri în diametru, cu o altă sursă de neutrino, parţial în peretele ei superior. O sursă în mişcare. Emisia este întâmplătoare, întocmai ca la o instalaţie de fuziune. Nu s-a deplasat prea mult pe durata absenţei voastre, dar ar putea traversa cele o sută optzeci de grade ale domului în cincisprezece ore, plus sau minus trei. Mâncătorule de carne, războinicule, asta îţi sugerează ceva?

— Un soare artificial. Agricultură. Unde?

— La patru mii de kilometri, spre marginea tribord a Hărţii. Dar, de vreme ce voi veţi năvăli prin Mons Olympus, ar trebui să căutaţi la douăsprezece grade spre tribord, în sensul invers rotaţiei. Acolo ar putea fi pereţi care trebuie străpunşi. Aţi adus dezintegratorul portabil?

— Nu sunt complet inconştient, aşa că l-am adus. Ultimule, dacă landerul trebuie să atingă Mons Olympus, atunci vom ieşi prin discurile de păşit, direct prin sasul landerului. Dar Teela s-ar putea să-l doboare mai întâi.

— De ce ar face-o? Noi suntem încă la bord. Are şi ea radare de profunzime; va şti acest lucru.

— Uhuhu! Apoi va urmări landerul, va aştepta până vom apărea noi şi-l va distruge. Asta este înţelepciunea pe care semenii tăi o culeg din frunze?

— Da. Veţi intra în Mons Olympus cu mai multe ore înainte de sosirea landerului. Am setat sonda să ne urmeze. Există un disc receptor în ea. Evident, nu veţi mai avea cale de întoarcere la Ac.

— Uhuhu! Planul pare fezabil.

— Ce echipament o să utilizaţi?

— Costume presurizate, centuri de zbor, lanterne-laser şi dezintegratorul. Am adus şi asta. — Chmeee arătă ţesătura supraconductoare. — Teela nu ştie de ea. S-ar putea să ne ajute. Ar fi bine s-o coasem peste costumele presurizate. Tu, Harkabeeparolyn, ştii să coşi?

— Nu.

— Ştiu eu, spuse Louis.

— Şi eu ştiu, adăugă băiatul. Voi trebuie doar să-mi arătaţi ce vreţi.

— Bine. Nu pretind să fiu elegant. Să sperăm că Teela va utiliza lasere, şi nu proiectile sau o secure de războinic. Costumele de impact nu pot fi puse peste cele presurizate.

— Nu este chiar aşa, spuse Louis. De pildă, Chmeee, costumul tău de impact s-ar potrivi peste costumul meu presurizat.

— Înfofolit astfel, n-ai să te poţi mişca suficient de repede.

— Poate că nu. Harkabeeparolyn, te simţi în stare să participi la atac?

— Sunt nedumerită. Luptaţi împotriva unui Protector?

— Teela luptă împotriva noastră şi speră să piardă, răspunse Louis pe un ton blând. Nu poate s-o spună direct. Regulile după care joacă sunt înrădăcinate în creierul şi în glandele ei. Crezi ceea ce ţi-am spus?

Harkabeeparolyn ezită câteva clipe, înainte de a răspunde.

— Protectorul acţionează ca… cineva căruia îi este teamă că îi sunt supervizate toate vorbele şi faptele? Seamănă cu situaţia din Clădirea Panth, când am fost pregătită acolo…

— Exact. Iar supervizorul este Teela însăşi. Poţi să lupţi împotriva unui Protector, ştiind că lumea întreagă ar putea muri dacă pierzi?

— Cred că da. Cel puţin, pot să-i distrag atenţia…

— Okay. Atunci, te luăm cu noi. Avem un echipament ce fusese destinat altei femei din specia Constructorilor Oraşului. Am să te învăţ cât o să pot de mult despre ceea ce ai să porţi cu tine. Chmeee va pune costumul tău de impact între costumul presurizat şi stratul de ţesătură supraconductoare.

— Ar trebui să ia şi lanterna-laser a lui Halrloprillalar. Eu mi-am pierdut-o din neglijenţă pe a mea, aşa că voi căra dezintegratorul. Ştiu, de asemenea, cum să potrivesc bateriile de rezervă, pentru a-şi descărca energia într-o milisecundă.

— Acele baterii sunt creaţia semenilor mei, interveni Ultimul, pe un ton şovăielnic. Le-am proiectat pentru siguranţă…

— Dă-mi-le, oricum. După aceea, va trebui să închizi toate căile de comunicare. Ne aşteptăm ca Teela să mănânce şi să se-ntoarcă, înainte ca noi să terminăm pregătirile. Aş fi vrut să fi avut mai mult timp. Louis, arată-i lui Kawaresksenjajok cum să coasă pelerinele protectoare. Utilizaţi cablu supraconductor în loc de aţă.

— Mda, m-am gândit şi eu la asta. Tanj, şi eu aş fi vrut să avem mai mult timp!

Ţopăiră spre discurile de păşit, înfofoliţi şi înarmaţi cu toate dispozitivele.

Harkabeeparolyn nu mai avea nici o formă, în straturile acelea de îmbrăcăminte. Prin cască, faţa ei arăta extrem de concentrată. Costum presurizat, centură de zbor, laser — ar fi fost norocoasă să-şi amintească cum funcţionau toate şi, în plus, să mai şi lupte. De la distanţă, putea fi confundată cu Louis Wu. Teela ar fi putut să ezite. Totul conta.

Femeia dispăru. Louis o urmă, conectând centura de zbor.

Chmeee, Harkabeeparolyn, Louis Wu: zburau ca nişte ghemotoace din hârtie neagră deasupra pantelor ruginite ale lui Mons Olympus. Sonda nu mai zbura. Plutise până terminase tot combustibilul, apoi se prăbuşise, rostogolindu-se. Era destul de rău avariată. Discul de păşit supravieţuise.

Indicatoarele de sub bărbie îi arătau lui Louis că aerul de afară era foarte rarefiat, foarte uscat şi bogat în bioxid de carbon. O imitaţie perfectă a condiţiilor de pe Marte, numai că gravitaţia nu se deosebea prea mult de cea terestră. Cum supravieţuiseră marţienii? Pesemne că se adaptaseră, susţinuţi de marea de praf în care trăiau. Mai puternici decât verii lor dispăruţi… „Înapoi la treburile tale!”

Marginile craterului aveau pante de peste şaizeci de kilometri. Cheltuiră cu ele cincisprezece minute. Harkabeeparolyn rămase în urmă. Zborul ei era sacadat: probabil se încurca destul de des în comenzi.

Trapa de pe fundul craterului era din rocă colorată în ruginiu şi extrem de rugoasă. Explodase înspre interior.

Cădeau în întuneric.

Îi ajutau centurile de zbor. N-ar fi trebuit să se întâmple aşa. Unităţile repulsoare respingeau suprafeţele plate de scrith de deasupra şi de dedesubtul lor. Dar plafonul din scrith nu rezista la greutate. Era cu mult mai subţire decât fundaţia Lumii Inelare de dedesubt.

Louis comută pe infraroşu (sperând că Harkabeeparolyn îşi va reaminti şi ea comanda; în caz contrar ar fi rămas oarbă). Căldura radia de jos — un cerc mic şi strălucitor. Împrejurimile erau vaste şi neclare. Coloane de discuri şi scări zvelte, înşirate de-a lungul a trei pereţi. Ridicându-se până spre mijlocul imensei încăperi, se profila un turn înclinat de toroizi. Cădeau de-a lungul lui, inel cu inel. Un accelerator liniar în Mons Olympus? Atunci, acele discuri puteau fi platforme de luptă pentru un Protector, pregătite pentru a fi lansate în cer. O gaură se căsca în jos, prin podea. Îşi continuară căderea prin ea. Pata de căldură rămăsese tot jos, dar devenise mai mare.

Douăsprezece etaje adunate laolaltă, străpunse toate de câte o gaură. Acul lăsase urme serioase. Chiar şi ultima ruptură era una mare… iar lumina infraroşie strălucea prin ea. Camera de sub ei era, într-un fel, roşie de căldură. Chmeee căzu în ea cu mult înaintea lui Louis. O clipă mai târziu, plutea înapoi şi se opri pe podeaua de deasupra.

Legătura prin radio era în continuare întreruptă. Louis îl imită pe Chmeee: îşi dădu drumul prin ultima deschizătură şi se trezi într-o baie strălucitoare de infraroşii. O cantitate enormă de căldură era eliberată aici. Iar tunelul care ducea afară strălucea şi mai puternic.

Louis reveni, pentru a i se alătura lui Chmeee. Îi făcu semn lui Harkabeeparolyn, care ateriză şi ea lângă ei, cu o bufnitură.

Mda. Acul fusese împins prin acel tunel, cu suficientă căldură aţintită asupra lui pentru a-l menţine în stază. Uşor de urmărit… numai că ar fi fost prăjiţi. Şi acum, care era continuarea?

Acum, porni după Chmeee, care îşi luase zborul şi se îndepărta cu viteză. Ce avea în minte? Dacă ar fi putut vorbi! Se deplasau prin spaţiul rezervat locuinţelor. Era strâmt, pentru cine încerca să zboare cu viteză. Cuburi fără uşi, sau poate uşi asemănătoare celor de la seifuri; niciodată nu întâlniră un paravan, pentru mai multă intimitate. Cum trăiau Protectorii Pak? Simpla privire prin încăpere indica o viaţă spartană. Pe podeaua unui astfel de cubicul, descoperiră un schelet cu încheieturile umflate şi cu craniul prevăzut cu o creastă. O cameră mai mare era plină cu un soi de aparate pentru exerciţii fizice, printre care se număra şi o căţărătoare de peste un kilometru şi jumătate înălţime.

Zburau de ore întregi. Uneori, prin kilometri de coridoare drepte. Pe astea, reuşiră să le străbată cu viteză mare. Altă dată, se văzură nevoiţi să bâjbâie.

Uşile îi blocau. Chmeee rezolva totul, transformându-le cu dezintegratorul într-un nor de praf monoatomic.

Apoi, dădură peste o uşă imensă. Kzinul procedă la fel, numai că se degajă prea puţin praf, iar uşa rămase intactă. Un dreptunghi brut. „Trebuie să fie scrith”, gândi Louis.

Chmeee îi conduse la stânga, ocolind ceea ce se ascundea dincolo de acea uşă. Louis se prelinse în spatele lui Harkabeeparolyn şi rămase acolo, pentru că se aştepta să apară Teela. Uşa imensă rămase închisă. Dacă o ascundea pe Teela Brown, atunci aceasta nu putea să-i detecteze prin scrith. Chiar şi Protectorii aveau limitele lor.

Ar fi trebuit să urmeze tunelul până la Ac, deplasându-se pe deasupra lui, dar n-o făcură. Folosind poziţia Acului pentru orientare, Chmeee îi conduse cam la douăsprezece grade spre tribord, în sensul invers rotaţiei… spre o imensă cavitate emisferică având o sursă de neutrino mişcătoare la jumătatea peretelui curb. Destul de bine.

Coteau în unghi drept ori de câte ori aveau prilejul. Trecură de altă uşă din scrith care însă nu le blocă drumul. Orice ar fi înconjurat, se dovedise imens. O sală de control de avarie? Trebuiau să afle.

Trecuseră paisprezece ore şi parcurseseră peste o mie cinci sute de kilometri, când se opriră să se odihnească. Dormiră într-un fel de covrigi de metal, înalţi până la piept, care erau centraţi pe o vastă podea. Nu ştiau la ce serveau — dar nimeni nu putea să-i dibuiască acolo. Louis tânjea şi după alt tip de mâncare decât siropul nutritiv. Îi veni în minte o întrebare: „Teela mânca, îşi vedea de treburi şi apoi i se făcea foame din nou?”

Îşi luară din nou zborul. Depăşiseră zona locuinţelor, deşi mai întâlneau, ici şi colo, cubiculuri cu rastele golite de alimente şi podele netede, numai bune pentru un somn liniştit. Alimentele fuseseră strânse în camere mai mari, erau pline sau goale.

Zburau de-a lungul perimetrului a ceea ce ar fi putut fi o pompă imensă, judecând după zgomotul care le înfundă urechile, până ce o depăşiră. Chmeee îi conduse la stânga, spulberă un zid şi pătrunseră cu toţii într-o sală de hărţi atât de vastă, încât Louis se simţi deodată micşorat. Când Chmeee spulberă şi zidul opus, holograma pâlpâi şi se stinse, iar ei trecură mai departe.

Acum, se apropiaseră. Dormiră timp de patru ore pe capacul unui generator care nu funcţiona; apoi, îşi continuară drumul.

Un coridor, şi lumină dincolo de el; vântul sufla dinspre capătul lui.

Ieşiră în lumină.

Soarele abia trecuse de zenit, pe un cer aproape fără nori. Un peisaj însorit şi nesfârşit se întindea în faţa lor: lacuri, pâlcuri de arbori, câmpuri de grâne şi petece de vegetaţie verde închis. Louis se simţea ca o ţintă. O buclă de cablu negru se agăţase de umărul său. O trase şi o eliberă. Unul dintre capete rămăsese încă ataşat de costumul său. Ar fi disipat căldura dacă ea ar fi tras acum.

Unde era Teela Brown?

Nu acolo, se părea.

Chmeee îi conducea peste un lanţ de dealuri mărunte. Făcu o voltă şi coborî pe marginea unei lac; Louis îl urmă, apoi şi Harkabeeparolyn. Kzinul îşi deschidea costumul. Când Louis atinse solul, Chmeee îşi ridică ambele palme spre el, apoi, prin gesturi, îi ceru să-şi păstreze costumul închis.

Nu-ţi deschide costumul! — i se adresă prin gesturi lui Harkabeeparolyn. Deşi fusese prevenită, Louis o urmări până fu sigur că înţelesese.

Ce mai urma?

Ţinutul era mult prea întins. Locurile potrivite pentru ascunzători păreau rare — pâlcurile de copaci, dealurile domoale din spatele lor ar fi fost prea bătătoare la ochi. Să se ascundă sub apă? Poate. Louis începu să bobineze cablul supraconductor. Probabil că aveau nevoie de ore întregi ca să se pregătească, pentru că, atunci când va veni, Teela va cădea ca un trăsnet.

Chmeee se dezbrăcase complet. Apoi îşi pusese pelerina din pânză supraconductoare la loc. Se apropie apoi de Harkabeeparolyn şi o ajută să-şi scoată costumul de impact şi îl îmbrăcă el, lăsând-o astfel mai vulnerabilă. Louis nu se amestecă.

Să se ascundă în spatele soarelui? Micul soare de fuziune care emitea neutrino. Cel puţin, nu era un loc evident pentru o ascunzătoare. Puteau s-o facă. Cu ajutorul cablului supraconductor introdus într-un lac, ar ajunge doar la punctul de fierbere al apei. Tanj! Era o treabă isteaţă. Ar fi putut să funcţioneze mai bine în apropierea suprafeţei marţiene, unde apa fierbea la o temperatură convenabilă. Dar aici se aflau mult prea aproape de fundaţia Lumii Inelare; presiunea aerului era la nivelul mării.

Ar fi putut să aştepte zile întregi. Apa din costume s-ar fi terminat, la fel şi siropul, probabil şi răbdarea lui Louis Wu. Deja, Chmeee nu mai avea costumul presurizat. Putea fi şi el o pradă.

Ce s-ar fi întâmplat cu Harkabeeparolyn? Dacă şi-ar fi deschis costumul, ar fi inhalat mirosul arborelui vieţii.

Chmeee îşi umflă costumul presurizat şi-i puse câte o piatră în fiecare locaş pentru labe. Apoi, îl încinse cu centura de zbor şi-l ridică, până ce rămăsese aşa, în picioare. Şi chestia asta era isteaţă. Dai pietrele la o parte, acţionezi propulsorul şi un costum gol va zbura la atac.

Louis nu se gândise la nimic comparabil.

Poate că Teela trecea pe aici numai la câteva săptămâni o dată. Poate că depozita rădăcini din arborele vieţii în altă parte.

Cum arăta totuşi acest arbore al vieţii? Să fi fost oare acele smocuri de frunze mătăsoase, de un verde închis? Louis smulse o plantă. Avea rădăcini groase, vag asemănătoare cu rădăcinile de ignama sau cu cartoful dulce. Nu recunoştea planta, cum nu recunoştea nimic din ce exista acolo. Majoritatea plantelor şi animalelor ce trăiau pe Lumea Inelară, precum şi totul de aici, trebuie să fi fost importate din centrul galactic.

Teela izbucni în râs în urechea lui Louis.

32. PROTECTOR

Pur şi simplu, Louis nu reuşi să se mişte; ţipă doar în interiorul costumului său.

În vocea Teelei se amestecau un anumit amuzament şi o sâsâială a consoanelor pe care nu o putea împiedica: buzele şi gingiile ei se contopiseră într-un cioc tare.

— N-am vrut să mă lupt din nou cu un Păpuşar Pierson! Chmeee, chiar crezi că sunteţi periculoşi? Păpuşarul ăsta a întrecut măsura.

Cumva, le activase difuzoarele din căşti. Putea să-i depisteze prin aceleaşi mijloace? Atunci, ar fi fost morţi. Era de presupus că nu putea.

— Nu existau semnale de la nava voastră. Comunicaţiile erau moarte. Nu ştiam ce se-ntâmplă înăuntru. Aşa că m-am gândit la ceva care să aibă legătură cu discurile de păşit. Nu pot să vă spun că a fost uşor. Mai întâi, a trebuit să ghicesc că un Păpuşar şi-a adus discuri de păşit de pe planeta lui, apoi să deduc cum funcţionează, să construiesc unul… iar când m-am prins şi m-am teleportat, Păpuşarul se întindea după comutatorul câmpului de stază! A trebuit să ghicesc unde erau discurile transmiţătoare, şi, la naiba, destul de repede! Eu eram afară, nava voastră urma să intre în stază şi nimeni nu avea să vă sară în ajutor. Acum, am venit pentru voi, spuse Teela, şi Louis sesiză regretul din vocea ei.

Nu aveau altceva de făcut decât să aştepte. Ultimul era acum în afara jocului, cu tot echipamentul de la bordul Acului. Nu le mai rămăsese nimic, în afară de ceea ce aveau la ei. Părea o glumă macabră — dacă ea nu minţea. Louis se ridică, purtat de centura de zbor.

Un kilometru, doi, şi plafonul era încă deasupra. Lacuri, râuri, dealuri domoale: mii de kilometri pătraţi de grădină transformată în sălbăticie. Copaci cu frunze-bisturiu, arbori sub formă de clopot formau o junglă întinsă spre babord. Sute de kilometri pătraţi de tufişuri galbene spre tribord, în sensul de rotaţie, se înşirau pe rândurile pe care fuseseră plantate.

Descoperi o intrare mare spre sensul de rotaţie, iar în direcţie contrară, cel puţin trei mai mici, inclusiv tunelul, cel ce îl scosese aici.

Louis îşi dădu drumul să cadă până aproape de suprafaţă. Trebuia să se apere din toate cele patru direcţii. Dacă ar găsi ceva de forma unei cupe… acolo, în centru, înconjurat de dealuri joase. De ce nu în mijlocul unui râu? Îl studie de sus, cu sentimentul că îi scapă un element crucial.

Mda!

Louis reveni în locul în care Chmeee continua să aranjeze acoperirea. Îl apucă de braţ şi îi arătă.

Chmeee dădu din cap, în semn de aprobare, apoi alergă spre coridorul pe care intraseră, trăgând după el costumul presurizat, ca pe un balon. Louis se ridică, ajutat de centura de zbor, şi îi făcu semn lui Harkabeeparolyn să-l urmeze.

Un defileu strâmt între două dealuri joase şi un lac dincolo de el. Se dovedea o ambuscadă perfectă. Louis ateriză pe creastă şi se întinse într-un loc de unde reuşea să supravegheze trecerea. Se întoarse o clipă, pentru a arunca spre lac colacul de cablu supraconductor, şi se asigură că acesta atinsese apa.

Exista o singură cale de ieşire din Ac. Singurele discuri de păşit la care putuse să ajungă Teela conduceau la o sondă prăbuşită pe pantele lui Mons Olympus.Ruta Teelei era aceeaşi cu cea urmată de ei, şi ea conducea aici.

Câteva înghiţituri de sirop, câteva de apă. „Încearcă să te relaxezi.” Louis nu-l putea vedea pe Chmeee; nu avea habar unde dispăruse Kzinul. Harkabeeparolyn îl privea. Louis îi arătă coridorul, apoi îi făcu semn cu mâna să se ducă. Femeia îl ascultă şi dispăru după creasta dealului. Rămăsese singur. La naiba, dealurile erau mult prea plate! Frunzele verzi şi mătăsoase care-i ajungeau până la mijloc ar fi putut ascunde un om nemişcat, dar i-ar fi împiedicat mişcările.

Timpul trecea. Louis utiliză facilităţile sanitare din interiorul costumului, dar se simţea lipsit de ajutor şi nerăbdător. Se întoarse la postul său. „Fii gata! Poate ajunge rapid, întrucât cunoaşte sistemul de transport din interiorul Centrului de Reparaţie. În ore, sau poate chiar acum…”

Acum! Teela apăru ca o rachetă teleghidată, chiar sub acoperişul coridorului. Louis o privea cum se pregătea să tragă. Stătea în picioare pe un disc cu diametrul de doi metri, prevăzut cu un pupitru cu manete şi butoane de control.

Louis trase. Chmeee trase şi el, din locul unde era ascuns. Două fire de lumină rubinie atinseră aceeaşi ţintă. Teela se ghemuise deja, fiind protejată de disc. Văzuse, în schimb, tot ce dorea şi le fixase poziţiile la centimetru.

Dar din discul zburător izbucniră flăcări rubinii — acum, acesta se prăbuşea. Louis o mai zări o singură dată pe Teela înainte de a fi ascunsă de ciudaţii copaci cu frunze-bisturiu. Folosise o parapantă extrem de subţire.

„Presupun că este în viaţă şi teafără şi se mişcă foarte repede.” Cu multă precauţie, Louis depăşi creasta dealului şi privi de cealaltă parte. Putea să reuşească, iar coada sa din cablu supraconductor rămăsese încă în lac.

Unde era?

Ceva sări de pe creasta dealului vecin. Lumini verzi izbucniră în aer şi se menţinură până când obiectul acela luă foc. Nu era decât costumul presurizat al lui Chmeee. În schimb, un stol de rachete de mână se îndreptă spre sursa de lumini verzi a laserului. Cele câteva flashuri luminoase care izbiră creasta dealului şi trosnetul ascuţit care le însoţi îi confirmară lui Louis faptul că Kzinul reuşise să transforme bateriile Păpuşarului în bombe.

Teela era aproape şi utiliza şi ea un laser. Şi dacă înconjura lacul, chiar dincolo de creastă… Louis îşi ajustă poziţia.

Costumul ars al lui Chmeee cădea prea încet. Un Protector ar fi trebuit să ştie că era gol. „Pe Cthulhu şi Allah! Cum putea cineva să învingă un Protector norocos?”

Teela se ridică brusc, pe panta dealului, mai jos decât s-ar fi aşteptat, îl ţinti cu câteva săgeţi de lumină verde şi se ghemui din nou, înainte ca degetul lui Louis să se poată mişca. Bărbatul clipi. Protecţia antiflamă din cască îi salvă ochii. Din instinct sau nu, Teela încercase să-l ucidă.

Se ridică din nou, în altă parte. Lumina ei verde muri pe ţesătura neagră. De data aceasta, Louis răspunse. Teela dispăru, şi nu ştia dacă o atinsese sau nu. Zărise doar pielea extrem de ridată, ca o armură, ce atârna pe ea, şi încheieturile umflate enorm: la degete — ca nişte castane, iar la genunchi şi coate — ca nişte pepeni. În afara pielii proprii, nu purta nici o armură.

Louis se rostogoli lateral, spre baza dealului. Începu să se târască repede. Era extrem de greu să te târăşti. Unde putea apărea data viitoare? Nu jucase niciodată un astfel de joc. În două sute de ani de viaţă, nu fusese niciodată soldat.

Două pufăituri de aburi ricoşară pe deasupra lacului.

În stânga sa, Harkabeeparolyn se ridicase brusc şi trăsese. Unde era Teela? Laserul ei nu riposta. Harkabeeparolyn semăna cu o ţintă îmbrăcată în negru; brusc, se aplecă şi începu să coboare în fugă dealul. Se lungi pe sol şi începu să se târască spre stânga şi în sus.

Piatra veni din stânga ei. Cum ajunsese Teela atât de repede acolo? O lovi pe Harkabeeparolyn suficient de tare pentru a-i perfora costumul şi a-i rupe osul. Femeia din specia Constructorilor Oraşului se ridică urlând şi Louis se aşteptă s-o vadă tăiată în două. „Tanj tanj tanj! Urmăreşte doar raza…”

Nu apăru însă nici o rază. Şi nu mai putea privi; trebuia să acţioneze. Văzuse de unde venise piatra. Era o trecătoare între două dealuri — se târî cât de repede putu, pentru a interpune versantul între el şi Teela. Apoi, în jur… „Tanj, unde era acum Chmeee?” Louis riscă o privire peste creastă.

Harkabeeparolyn încetase să mai ţipe. Adulmeca. Îşi dăduse jos centura de zbor şi îşi trăgea de pe ea, cu o mână, ţesătura neagră. Cealaltă mână îi atârna neputincioasă, ruptă. Încerca acum să-şi scoată şi costumul presurizat.

Teela fusese acolo. Unde se deplasase? O ignorase pe Harkabeeparolyn. Casca acesteia nu ceda. Se rostogoli pe deal, încercând să sfâşie materialul cu o mână, apoi să spargă casca cu o piatră.

Trecuse prea mult timp. Teela putea fi, de acum, oriunde. Louis se deplasă din nou spre un defileu săpat de un şuvoi, acum secat. Dacă încerca să ajungă în vârf, l-ar fi văzut. Ar fi putut ea să-i ghicească orice mişcare? Protectorul! Unde era acum?

„În spatele meu?” Louis simţi păianjeni pe gât, în partea din spate. Se răsuci, fără să-şi dea seama de ce, şi ţinti spre Teela, în timp ce o bucată mică din metal îi aluneca de-a lungul coastelor. Proiectilul îi sfâşie costumul şi carnea, dar îşi greşi ţinta. Bărbatul astupă cu braţul stâng ţesătura sfâşiată, în timp ce plimba fasciculul luminos pe locul unde fusese Teela. Apoi, ea trase din nou şi dispăru, înainte ca raza s-o poată atinge, iar o bilă din metal împrăştie scântei din cască.

Louis se rostogoli la vale, ţinând strâns cu braţul costumul sfâşiat. Prin casca opacizată de pete albe, o zări pe Teela cum se apropie ca un imens liliac negru, dar el ridică raza rubinie mai repede ca ea să se poată feri.

„Tanj, la dracu’! Nu se ferise! De ce ar fi făcut-o?” Costumul lui Harkabeeparolyn din ţesătură supraconductoare era acum îmbrăcat de Teela. Menţinea raza asupra ei cu amândouă mâinile. O s-o încălzească mai mult decât o să-i placă, înainte de a-l ucide. Demonul înzăuat se aruncă spre el, dar îmbrăcămintea neagră se sfâşie ca şi cum ar fi fost udă.

„Se sfâşiase. De ce? Şi ce era acel miros?”

Teela se întoarse şi aruncă laserul ca pe o rachetă, lateral, către Chmeee. Dezintegratorul şi lanterna-laser căzură din mâna lui Chmeee. Se prăbuşiră amândoi, încleştaţi.

Mirosul arborelui vieţii era în nările şi în creierul lui Louis. Nu semăna cu sârma. Curentul era suficient prin sine însuşi, o experienţă care nu mai avea nevoie de nimic pentru a fi perfectă! Mirosul arborelui vieţii era extaz, dar declanşa o foame mistuitoare. Acum, Louis ştia ce înseamnă arborele vieţii. Avea la dispoziţie frunze mătăsoase, verde închis, şi rădăcini ca de cartof dulce, şi erau peste tot în jurul său, iar gustul… ceva din creierul său îi aminti de gustul paradisului.

Arborele vieţii era peste tot în jurul lui, iar el nu putea să mănânce. Nu putea să mănânce. Nu putea să mănânce din cauza căştii, dar îşi întoarse cu furie din drum mâinile care încercau s-o scoată, pentru că o variantă umană de Protector Pak era pe punctul de a-l ucide pe Chmeee. Strânse puternic laserul cu amândouă mâinile, ca şi cum acesta ar fi vrut să-i scape. Kzinul şi Protectorul erau inextricabil încleştaţi şi se rostogoleau la vale, presărând în urma lor fâşii de ţesătură neagră. Îi urmărea cu firul de lumină rubinie. „Întâi trage,apoi ţinteşte.Nu eşti cu adevărat flămând. Te va ucide,eşti prea bătrân pentru a te schimba în Protector, te va ucide!”

„Tanj, mirosul!” Creierul se îmbătase de el. Încercarea de a-i rezista era oribilă. De mii de ori mai rea decât resetarea droudului în fiecare seară din cei optsprezece ani. Intolerabil. Louis ţinu raza drept şi aşteptă.

Teela ratase o lovitură mortală. Pentru o clipă, piciorul i se dezvelise. Firul roşu îl atinse şi gamba ei străluci într-un roşu orbitor.

Văzu o altă porţiune descoperită care dispăru, în timp ce trase din nou. O parte din coada fără păr a lui Chmeee se aprinse şi căzu alături, zvârcolindu-se ca un vierme rănit. Kzinul nu părea să-şi fi dat seama. Dar Teela ştia de unde venea fasciculul. Încercă să-l împingă pe Chmeee în bătaia lui. Louis deplasă puţin bagheta de lumină roşie şi aşteptă.

Chmeee fusese ciopârţit — sângera din mai multe locuri — dar se afla deasupra Protectorului şi îşi folosea propria masă. Louis observă o piatră ascuţită în apropiere, ce părea să fi fost cioplită intenţionat sub forma unei securi, care ar fi putut să-i spargă craniul lui Chmeee. Trase piedica şi ţinti. Mâna Teelei, care ţâşnise în direcţia ei, izbucni în flăcări.

Surpriză, Teela!

„Tanj, mirosul!Am să te ucid pentru mirosul arborelui vieţii!”

O mână pierdută şi un picior scurtat: Teela trebuia să fi fost handicapată prin asta, dar cât de rău îl rănise pe Chmeee? Fără îndoială că amândoi obosiseră — Louis zări pentru o clipă ciocul tare al Teelei înfipt în gâtul lui Chmeee. Acesta se răsuci şi, preţ de o fracţiune de secundă, craniul ei se profilă pe cerul albastru. Louis îi trimise lumina direct în creier.

Fusese necesar ca Louis şi Chmeee să tragă împreună pentru a deschide maxilarele Teelei ce continuau să strângă gâtul Kzinului.

— Şi-a lăsat instinctele să lupte pentru ea, spuse Chmeee trăgându-şi sufletul. Nu minţea. Ai avut dreptate, a luptat ca să piardă. Să mă fi ajutat Kdapt dacă ar fi luptat ca să câştige!

Apoi, totul luă sfârşit, cu excepţia sângelui care curgea pe blana lui Chmeee; cu excepţia coastelor rănite şi posibil rupte ale lui Louis şi a durerii care-l încovoia; cu excepţia mirosului — mirosul arborelui vieţii — din ce în ce mai persistent. Şi cu excepţia lui Harkabeeparolyn, care acum stătea până la genunchi în apa lacului, avea ochii injectaţi de furie şi spumă la gură, în vreme ce încerca să-şi scoată casca.

O luară de braţe şi se chinuiră să o tragă la mal. Ea se luptă. Louis se luptă şi el: se luptă să se ţină departe de rândurile de arborele vieţii.

Chmeee se opri pe coridor. Desfăcu în grabă casca lui Louis şi o aşeză alături.

— Respiră, Louis! Vântul suflă spre fermă.

Bărbatul inspiră. Mirosul se dusese. Amândoi îi scoaseră apoi casca lui Harkabeeparolyn, pentru a evacua aerul şi din costumul ei. Femeia nu părea că sesizase vreo schimbare. Ochii ei aveau o căutătură de om nebun. Louis îi şterse spuma care i se formase la gură.

— Poţi rezista? întrebă Kzinul. Poţi s-o împiedici să se întoarcă? Poţi să te abţii tu însuţi?

— Cred. Nimeni, în afara unui fost drogat de curent, nu ar fi rezistat.

— Mrrr?

— N-ai să ştii niciodată.

— N-am să doresc niciodată asta. Dă-mi centura ta de zbor! Curelele erau foarte strânse pe el. Trebuie să-l fi jenat teribil, pentru că-i treceau chiar peste răni. Lipsi numai câteva minute. Se întoarse cu centura de zbor a lui Harkabeeparolyn, cu dezintegratorul său şi cu două lanterne-laser.

Harkabeeparolyn era calmă, probabil datorită epuizării. Louis lupta cu o depresie teribilă. Abia dacă îl auzi pe Chmeee spunând:

— Se pare că am câştigat o luptă, dar am pierdut războiul. Ce vom face în continuare? Femeia ta şi cu mine avem nevoie de tratament. S-ar putea să ajungem la lander.

— O să trecem prin Ac. Ce vrei să spui cu „am pierdut războiul”?

— Ai auzit-o pe Teela. Acul este în stază şi noi suntem părăsiţi, cu mâinile goale. Cum am putea afla felul în care funcţionează toate aceste maşinării, fără instrumentele Acului?

— Am învins. — Louis se simţea îngrozitor şi fără pesimismul Kzinului. — Teela nu era infailibilă. Este moartă, nu-i aşa? Cum ar fi ştiut că Ultimul se îndreaptă spre comutatorul de stază? De ce ar fi făcut-o?

— Cu un Protector în nava lui, la o distanţă doar de un perete?

— N-a avut el şi un Kzin captiv în aceeaşi încăpere? Acel perete era carcasă Produs General. Aş spune că Ultimul s-a repezit să închidă discurile de păşit. A fost un pic prea încet.

Chmeee medită câteva momente.

— Avem dezintegratorul.

— Şi numai două centuri de zbor. Hai să vedem, cât de departe suntem de Ac? La aproximativ trei mii de kilometri, aproape pe drumul pe care am venit. Tanj!

— Cum procedează un om când e vorba să vindece un braţ rupt?

— Pune atele.

Louis se ridică. Nu era uşor să înainteze. Găsi o bară de aluminiu şi abia atunci îşi aminti ce-i lipsea. Nu aveau nimic cu care să poată lega, în afara ţesăturii supraconductoare. Braţul lui Harkabeeparolyn se bălăbănea în toate direcţiile. Louis i-l legă. Utiliză apoi cablu negru pentru a coase rănile mai adânci căpătate de Kzin.

Amândoi puteau muri fără tratament, şi aici nu existau şanse să aibă parte de vreunul. Şi, după cum se simţea, Louis s-ar fi aşezat şi el jos să moară. „Continuă să te mişti. La naiba,nu se întâmplă nimic dacă te opreşti din mers! Tot trebuie să renunţ odată.De ce nu acum?”

— Trebuie să întindem un ham între centurile de zbor. Ce-am putea utiliza? Supraconductorul nu este suficient de rezistent.

— Trebuie să găsim ceva. Louis, eu sunt prea rănit ca să mai caut.

— N-o să fie nevoie. Ajută-mă să scot costumul lui Harkabeeparolyn.

Utiliză laserul. Îndepărtă partea din faţă a costumului, apoi tăie ţesătura în fâşii. Făcu găuri în jurul marginilor porţiunii ce mai rămăsese şi introduse fâşiile de ţesătură cauciucată prin ele. Capetele libere le prinse de curelele centurii sale de zbor.

Costumul devenise un soi de ham ce luă forma lui Harkabeeparolyn. O puseră în el. Femeia era foarte docilă şi nu vorbea.

— Isteaţă treabă, spuse Chmeee.

— Mulţumesc. Poţi să zbori?

— Nu ştiu.

— Încearcă. Dacă vei vrea să cobori şi te vei simţi mai bine mai târziu, încă vei mai avea centura de zbor. Poate că vom găsi un semn suficient de mare, şi atunci aş putea să mă întorc după tine şi să te găsesc.

Se îndreptară, în jos, pe culoarul care-i adusese aici. Rănile lui Chmeee sângerau din nou şi Louis înţelese cât erau de dureroase. După trei minute de călătorie, dădură peste un disc de doi metri în diametru, plutind la o înălţime de o jumătate de metru şi încărcat de dispozitive. Aterizară alături de el.

— Trebuia să ne dăm seama, spuse Louis. Este discul de marfă al Teelei — iată încă una din acele coincidenţe interesante…

— O altă parte din jocul ei?

— Probabil. Dacă o să trăim, o să aflăm. — Totul de pe disc se dovedea straniu, străin, cu excepţia unei cutii grele ale cărei balamale fuseseră topite. — Îţi aminteşti de asta? Este trusa medicală de pe aeroscuterul Teelei.

— Nu poate să ajute un Kzin. Şi apoi, medicamentele sunt vechi de douăzeci şi trei de ani tereştri.

— Tot era mai bine decât nimic, pentru ea. În schimb, tu ai putea să iei pilule antialergice, iar aici nu există riscul unei infecţii. Suntem mult prea departe de Harta Kzin pentru a contracta vreo bacterie Kzinti.

Kzinul arăta rău. Nu s-ar fi putut ridica.

— Poţi învăţa comenzile? întrebă el. Eu nu mai am încredere în mine ca să le încerc.

Louis îşi clătină capul.

— De ce să ne complicăm? Tu şi cu Harkabeeparolyn o să mergeţi pe disc. Deja pluteşte. Am să vă tractez. Poţi să şi dormi.

— Perfect.

— Am s-o ataşez mai întâi pe ea la trusa med. Apoi, am să vă leg pe amândoi de pupitrul de control.

33. 1,5 × 10¹²

Amândoi domniseră pe parcursul următoarelor treizeci de ore. Louis tractase discul, iar coastele sale de pe partea dreaptă erau acum o rană imensă, de culoare purpurie.

Se oprise numai când remarcase că Harkabeeparolyn se trezise.

Povestise ceva extrem de confuz despre o dorinţă teribilă ce pusese stăpânire pe ea, despre oroarea şi plăcerea acelui diavol care era arborele vieţii. Louis încerca să nu se gândească la asta. Povestea ei devenea tot mai poetică, nu erau semne ca avea să tacă prea curând, iar Louis n-ar fi vrut să-i ceară el acest lucru. Acum, ea avea nevoie să vorbească.

Avea nevoie şi de confortul braţelor sale şi acest lucru putea să i-l ofere.

Ataşase vechea trusă med a Teelei de propriul său braţ, timp de o oră. Când suferinţa provocată de coaste se mai diminuase şi când se simţise mai puţin confuz, o ataşase din nou. Avea suficient de puternice dureri pentru a se sustrage de la un miros care rămăsese alături de el. Poate că centura lui de zbor se frecase de arborele vieţii. Sau poate… era numai în capul său. Pentru totdeauna.

Chmeee începuse să delireze. Louis îi dăduse lui Harkabeeparolyn costumul de impact al Kzinului. Teela o deformase în timpul luptei, dar era mai bine cu ea decât în pielea goală, pentru o femeie care era obligată să stea alături de un Kzin în delir.

Costumul îi salvase viaţa cel puţin o dată, atunci când Chmeee o lovise extrem de puternic, deoarece semăna foarte mult cu Teela. Ea îl îngrijea pe Kzin cum putea mai bine, dându-i apă şi hrană din casca costumului ei presurizat. În a patra zi, Chmeee devenise raţional, dar era în continuare lipsit de putere… şi extrem de flămând. Siropul din costumul presurizat de tip uman nu-i era suficient.

Le trebuiseră în total patru zile pentru a ajunge în vecinătatea zonei în care se afla Acul şi o altă zi ca să taie peretele, până dăduseră de un bloc solid de bazalt topit.

O săptămână după ce se solidificase, roca rămăsese caldă. Louis lăsase discul plutitor şi pe pasagerii lui cu mult în josul tunelului prin care Teela împinsese Acul. Îşi pusese casca de la costumul presurizat pe cap, astfel încât un aer proaspăt adiase înăuntru, când luase în mâini dezintegratorul şi apăsase pe contact. O furtună de praf se îndreptase spre el. În faţă se formase un tunel prin care putea înainta. Nu era nimic de văzut şi nu se auzea nici un sunet, cu excepţia vaietului bazaltului dezintegrat, care trecea pe lângă el. Mai exista o luminiţă undeva în spatele lui, unde sarcinile electronilor îşi reintrau în atribuţii. Oare cât de multă lavă turnase Teela? I se părea că va fi nevoit să lucreze ore în şir.

Lovise în ceva.

Mda… Privea printr-o fereastră într-un loc ciudat. O sufragerie cu sofale şi o masă plutitoare pentru cafea. Totul părea cumva moale, nu exista nicăieri o muchie ascuţită sau o suprafaţă dură — nimic de care o fiinţă s-ar fi putut lovi. Printr-o fereastră mai îndepărtată, putea zări clădiri impresionante şi o fărâmă de cer negru între ele. Păpuşari Pierson aglomerau excesiv străzile. Totul era cu susul în jos.

Se înşelase în privinţa uneia dintre sofale. Louis îşi utiliză lanterna-laser la mică intensitate. O aprindea şi o stingea. Aproape un minut, nu se întâmplă nimic. Apoi, un cap extraplat, legat de un gât lung, apăru ca să bea dintr-o cupă, tresări uimit şi se vârî la loc sub burtă.

Louis aşteptă.

Păpuşarul se ridică. Îl conduse pe Louis de-a lungul carcasei — încet, pentru că acesta trebuia să-şi croiască drumul cu dezintegratorul — până în locul unde plasase, în afara carcasei, discurile de păşit transmiţătoare. Louis aprobă din cap şi se întoarse după însoţitorii săi.

Zece minute mai târziu, erau înăuntru. Unsprezece minute mai târziu, el şi Harkabeeparolyn mâncau ca un Kzin. Foamea lui Chmeee era dincolo de orice descriere. Kawaresksenjajok îl privea uimit. Harkabeeparolyn nu mai vedea nimic în faţa ochilor.

Dimineaţa pe navă, pe o astronavă îngropată în lavă solidificată, la o distanţă de zeci de kilometri de lumina soarelui.

— Aparatura noastră medicală este avariată, spuse Ultimul. Chmeee şi Harkabeeparolyn trebuie să se îngrijească în măsura posibilităţilor…

Era pe puntea de comandă şi vorbea prin intercom; acest lucru putea sau nu să aibă vreo semnificaţie. Teela dispăruse şi Lumea Inelară putea să supravieţuiască. Acum, deodată, Păpuşarul avea înaintea lui o viaţă lungă, extrem de lungă, de protejat. Nu era tocmai indicat să-şi frece umerii de extratereştri.

— Am pierdut contactul atât cu landerul, cât şi cu sonda, continuă el. Apărarea antimeteoritică a tras aproape în clipa când landerul a încetat să mai transmită, oricare ar fi această semnificaţie. Semnalele de la sonda avariată au încetat imediat după ce Teela Brown a încercat să invadeze Acul.

Chmeee dormea (singur, pe patul de apă) şi mânca. Pielea lui refăcută urma să aibă din nou cicatricele acelea interesante, pentru că rănile se vindecau.

— Probabil că Teela a distrus sonda în momentul când a văzut-o, interveni el în discuţie. Nu-şi putea permite să lase un duşman periculos în spatele ei.

— În spatele ei? Pe cine?

— Ultimule, ea considera că tu eşti mult mai periculos decât un Kzin. O manevră tactică, fără-ndoială, pentru a ne insulta pe amândoi.

— Chiar aşa? — Două capete plate se priviră, pentru o clipă, ochi în ochi. — Ei bine, resursele noastre s-au redus la cele ale Acului şi ale unei singure sonde. Am lăsat acea sondă pe un pisc, în apropierea oraşului plutitor. Are încă senzorii funcţionali şi am programat-o să revină în cazul în care credem că ne este de folos. Am putea s-o avem la dispoziţie aici, în aproximativ şase zile locale.

— Între timp, se pare că n-am scăpat de problemele noastre iniţiale, îmbogăţite acum cu informaţii şi complicaţii suplimentare. Cum să refacem stabilitatea Lumii Inelare? Credem că suntem în locul potrivit pentru a începe, nu-i aşa? Comportamentul Teelei, în neconcordanţă cu cel al unei fiinţe cu inteligenţă recunoscută…?

Louis Wu nu făcea nici un comentariu. Era foarte liniştit în dimineaţa aceea.

Kawaresksenjajok şi Harkabeeparolyn stăteau lângă perete, cu picioarele încrucişate sub ei, suficient de aproape pentru ca mâinile să li se atingă. Braţul lui Harkabeeparolyn era legat în atele. Din când în când, băiatul o privea. Ea îl uimea şi îl îngrijora, în acelaşi timp. Folosea, desigur, analgezice, dar asta nu putea explica pe deplin starea ei de permanentă toropeală. Louis îşi dădea seama că ar fi trebuit să-i vorbească băiatului… dacă ar fi ştiut ce să-i spună.

Constructorii Oraşului dormiseră în hangar. Teama de a nu cădea o îndepărtase, oricum, pe Harkabeeparolyn de câmpul de dormit. Îi propusese să facă rishathra, fără pasiune, atunci când se întâlnise cu Louis la micul dejun.

— Dar să fii atent la braţul meu, Luweewu! îl avertizase ea. Refuzarea sexului cerea tact în cultura lui Louis. Se scuzase că îi era teamă să nu-i afecteze braţul, ceea ce era adevărat. La fel de adevărat era şi faptul că nu prea avea chef. Se întrebase dacă nu cumva era un efect al arborelui vieţii. Nu mai simţea însă nici un fel de dorinţă după rădăcinile galbene, nici chiar după o sârmă care să-l gâdile cu ajutorul curentului electric.

În dimineaţa aceea, se părea că nu avea nici o nevoie, de nici un fel.

O mie cinci sute de miliarde de oameni…

— Să acceptăm judecata lui Louis în privinţa Teelei Brown, vorbi din nou Ultimul. Ea ne-a adus aici. Intenţia ei se potrivea cu a noastră. Ne-a oferit atâtea indicii câte a putut. Dar ce fel de indicii? Lupta pe ambele fronturi ale unei bătălii. Era important pentru ea să creeze trei noi Protectori, apoi să ucidă doi dintre ei? Louis, ce zici?

Pierdut în gânduri, bărbatul îşi scărpina câteva coşuri apărute deasupra carotidei.

— Îmi pare rău. Ce spuneai?

Ultimul repetă întrebarea şi Louis clătină din cap violent.

— I-a omorât cu apărarea antimeteoritică. A declanşat-o de două ori asupra unor ţinte nu neapărat legate de noi. Ni s-a permis să le privim, nu eram în stază în acel moment. Doar un alt mesaj…

— Presupui că ar fi ales alte arme? întrebă Chmeee.

— Arme, perioadă, circumstanţe, număr de Protectori operaţionali — avea nenumărate posibilităţi.

— Acum tu te joci cu noi, Louis? Dacă ştii ceva, de ce nu ne spui direct?

Louis aruncă o privire vinovată spre Constructorii Oraşului şi văzu că Harkabeeparolyn încerca să rămână trează, iar Kawaresksenjajok asculta cu multă atenţie. O pereche de eroi autonumiţi îşi aştepta şansa de a ajuta la salvarea lumii. „Tanj!”

— 1,5 trilioane de oameni…, murmură el.

— Pentru a salva douăzeci şi opt de trilioane, şi pe noi înşine.

— Nici nu-i cunoaştem, Chmeee. Oricum, nu atât de mulţi. Am sperat ca unul dintre voi să se gândească la asta. Eu mi-am tot bătut capul, încercând să văd anumite…

— Să-i cunoaştem? Pe cine?

— Valavirgillin. Ginjerofer. Regele gigant. Mar Korssil. Laliskareerlyar şi Fortaralisplyar. Crescătorii, Giganţii Ierbii, Amfibienii, Oamenii Agăţători, Oamenii Nopţii, Vânătorii Nopţii… Se presupune că trebuie să ucidem cinci la sută pentru a salva nouăzeci şi cinci la sută. Nu vi se par familiare aceste numere?

De data aceasta, Păpuşarul găsi de cuviinţă să răspundă:

— Sistemul jeturilor de orientare este cinci la sută funcţional. Echipa de reparaţii a Teelei le-a remontat pe cinci la sută din arcul Lumii Inelare. Aceştia sunt oamenii care trebuie să moară, Louis? Oamenii de pe acest arc?

Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok priveau neîncrezători. Louis îşi întinsese braţele, într-un gest de neputinţă.

— Îmi pare rău!

— Luweewu! izbucni băiatul. De ce?

— Am promis, spuse Louis. Dacă n-aş îi promis, probabil că ar fi trebuit să iau o decizie. I-am spus lui Valavirgillin că voi salva Lumea Inelară, indiferent de preţ. I-am promis, de asemenea, s-o salvez şi pe ea, dacă voi putea, dar nu pot. Nu avem timp s-o căutăm. Cu cât vom aştepta mai mult, cu atât va spori forţa de descentrare a Lumii Inelare. Deci, ea este pe arc. La fel şi oraşul plutitor, şi imperiul Oamenilor-Maşină, şi micii carnivori roşii, şi Giganţii Ierbii. Deci, vor muri cu toţii…

Harkabeeparolyn îşi împreunase mâinile.

— Dar asta înseamnă tot ce cunoaştem în lumea asta, chiar şi din auzite!

— Şi pentru mine înseamnă acelaşi lucru…

— Atunci, nu mai este nimic valoros de salvat! De ce trebuie ei să moară? Cum?

— Moartea este moarte, spuse Louis, apoi continuă: Otrăvire cu radiaţii. O mie cinci sute de miliarde de oameni din douăzeci sau treizeci de specii. Şi asta dacă facem totul cu precizie. Mai întâi, e necesar să aflăm unde suntem.

— Unde ar trebui să fim? întrebă Păpuşarul nedumerit.

— În două locuri. Locuri care controlează apărarea antimeteoritică. Trebuie să fim în stare să ghidăm jetul de plasmă, exploziile solare. Şi trebuie să deconectăm subsistemul ce provoacă transformarea jetului de plasmă în fascicul laser.

— Am găsit deja aceste locuri, spuse Ultimul. Când eraţi plecaţi, apărarea antimeteoritică a acţionat, probabil pentru a distruge landerul. Efectele magnetice mi-au dat peste cap aproape jumătate din echipamentul senzorial. În schimb, am reuşit să depistez originea impulsului. Curenţii masivi din podeaua Lumii Inelare, care provoacă şi manipulează exploziile solare, provin dintr-un punct de sub Polul Nord al Hărţii Marte.

— Poate că echipamentul trebuie răcit…, spuse Chmeee.

— La naiba cu asta! Şi despre efectul laser ce-ai aflat?

— Activitatea acolo a început cu câteva ore mai târziu: mici efecte electrice, după un anumit model. V-am pomenit de această sursă. Este chiar deasupra capetelor noastre, în raport cu orientarea navei.

— Cred că trebuie să deconectăm acest sistem, vorbi din nou Kzinul.

— Este cel mai uşor lucru! se răsti Louis. Aş putea s-o fac cu o lanternă-laser, cu o bombă sau cu dezintegratorul. Să învăţăm cum se provoacă erupţiile solare va fi partea cea mai grea. Cu siguranţă, comenzile nu au fost proiectate pentru idioţi, iar noi nu avem prea mult timp la dispoziţie.

— Şi după aceea?

— Vom declanşa o explozie peste ţinuturile locuite.

— Louis, detalii!

Ar fi trebuit să vorbească despre condamnarea la moarte pentru mai multe zeci de specii.

Kawaresksenjajok îşi ascunsese faţa. Figura lui Harkabeeparolyn parcă era dăltuită în piatră.

— Faceţi ce trebuie, murmură ea.

— Sistemul jeturilor de orientare este numai cinci la sută operaţional…

Chmeee aştepta.

— Combustibilul este format din protoni fierbinţi, proveniţi din soare. Vântul solar.

— Aha! exclamă Păpuşarul. Vom stimula soarele să multiplice consumul de combustibil cu un factor de douăzeci. Formele de viaţă expuse exploziilor vor muri sau se vor transforma drastic. Împingerea va spori cu acelaşi factor. Jeturile de orientare fie ne vor ajuta să ne salvăm, fie vor exploda…

— Ultimule, nu mai avem timp să le reproiectăm!

— Irelevant, interveni Chmeee, în afară de cazul când Louis se înşală total. Teela a inspectat acele motoare în timp ce erau montate.

— Aşa-i. Dacă n-ar fi fost suficient de rezistente, şi-ar fi propus să adauge un factor de siguranţă, pentru a se feri de ghinionul unei explozii solare mult prea mari. Ştia că acest lucru este posibil. Dublă gândire.

— Ghidarea exploziei nu ne este neapărat necesară, ci doar convenabilă, continuă Kzinul. Să deconectăm subsistemul de generare al fasciculului laser. Apoi, dacă este nevoie, Acul va fi plasat acolo unde dorim să ajungă explozia. Îl vom folosi ca pe o ţintă, prin accelerarea lui până ce se va declanşa sistemul apărării antimeteoritice. Acul este invulnerabil.

Louis aprobă din cap.

— Dorim ceva mult mai precis. Vom face treaba mai repede şi vom ucide mai puţini oameni. Dar… la naiba! N-o putem face! Nu putem!

Ultimul îi însoţise pentru a inspecta componentele apărării antimeteoritice. Nimeni nu-i ceruse acest lucru. Dispozitivul senzorial pe care-l demontase de pe Ac trebuia operat de buzele sau limba unui Păpuşar. Când sugerase să-l înveţe pe Louis cum să manevreze comenzile, utilizând pense şi pensete, Louis îi râsese în nas.

Ultimul petrecuse câteva ore în secţiunea blocată a Acului. Apoi îi urmase afară, prin tunel. Coama îi era vopsită în fâşii frumos pieptănate, ce străluceau în sute de culori. „Fiecare doreşte să arate bine la propriile lui funeralii”, gândi Louis şi se întrebă dacă nu era chiar adevărat.

Nu avuseseră nevoie să utilizeze o bombă pentru dezafectarea subsistemului laser. Ultimul pierduse o zi întreagă căutând comutatorul de oprire şi folosise un disc încărcat cu instrumente demontate, dar în cele din urmă îl găsise.

Reţeaua cablurilor supraconductoare îşi avea punctul nodal în scrith-ul aflat la treizeci de kilometri sub Polul Nord al Hărţii Marte. Descoperiseră un stâlp central, înalt de treizeci de kilometri, o teacă tubulară din scrith conţinând pompele de răcire ale Hărţii Marte. Complexul din vârf trebuia să fie Centrul de Control, presupuseseră ei. Găsiseră acolo un labirint de sasuri şi fiecare putea fi trecut numai dacă se rezolva un fel de proiect puzzle. Ultimul reuşise.

Trecuseră de ultima uşă. Dincolo, găsiseră un dom strălucitor luminat, un sol aparent uscat şi un podium în centru. Dar şi un miros care-l trimisese pe Louis valvârtej înapoi, pentru a-şi salva viaţa; pe drum, agăţase un Kawaresksenjajok uluit, de încheietura fină a mâinii. Sasul începuse să se închidă, iar băiatul nu se hotărâse să fugă. Louis îl plesnise peste cap şi continuase să fugă. Trecuseră de trei sasuri până să se oprească.

În cele din urmă, Chmeee li se alătură.

— Drumul traversează o parcelă de sol, sub un soare artificial. Echipamentul automat de grădinărit s-a defectat şi puţine plante mai cresc acolo, dar le-am recunoscut.

— Şi eu, spuse Louis.

— Cunosc mirosul. E puţin cam neplăcut.

— Eu n-am mirosit nimic! se plânse băiatul. De ce m-ai târât astfel? De ce m-ai lovit?

— Flup, spuse sec Louis.

În sfârşit, înţelegea; Kawaresksenjajok era prea tânăr pentru ca mirosul să aibă un înţeles pentru el.

Astfel, băiatul din specia Constructorilor Oraşului rămase cu extratereştrii. Louis Wu nu avea să vadă ce se întâmpla în camera de control. Se întoarse singur la bordul Acului.

Sonda era încă departe, pe arcul Lumii Inelare, la distanţă de minute-lumină. O fereastră-hologramă, strălucind pe negrul bazaltului din exteriorul pereţilor Acului, prezenta prin camerele ei imaginea telescopică mai puţin luminoasă a unui astru oarecum mai puţin activ decât Sol. Probabil că Ultimul o setase astfel, înainte de a pleca.

Osul rupt al braţului lui Harkabeeparolyn se vindecase uşor curbat; vechea trusă med a Teelei nu-şi făcuse treaba pe deplin. Dar se vindecase. Louis era acum mai îngrijorat de sănătatea ei mentală.

Nu avea nimic în jur din lumea sa, în afara propriilor amintiri — un adevărat şoc cultural. O găsise pe patul de apă privind la soarele mărit. Dăduse din cap când o salutase. Ore în şir nu se mişcase.

Louis încercase s-o facă să vorbească. Nu era bine. Ea încerca să-şi uite trecutul, absolut tot.

Găsise o cale mai bună atunci când încercase să-i explice situaţia din punct de vedere fizic. Ea ştia ceva fizică. Louis nu avea acces la facilităţile holografice şi la computerul Acului, aşa că desenase diagrame pe pereţi. Dăduse din mâini până obosise şi se părea că ea înţelesese destul de mult.

În a doua noapte după întoarcere, se trezise şi o văzuse cu picioarele încrucişate sub ea pe patul de apă, privindu-l gânditoare şi ţinând lanterna-laser în poală. Îi întâlnise privirea sticloasă, apoi îşi rotise braţul într-o volută largă, pentru a-i întoarce spatele, şi îşi continuase somnul. Se trezise în dimineaţa următoare. „Tanj, nu se întâmplase nimic!”

În după-amiaza aceea, împreună cu ea, privi cum se ridică o erupţie din soare şi se întinde, se întinde, se întinde. Discutară foarte puţin.