Cartea a III-a TANSTAAFL!

23

Era luni, 12 octombrie 2076 şi pe la ora nouă seara mă îndreptam spre casă după o zi grea şi obositoare, plină de prostii, de la birourile din hotelul Raffles. Venise o delegaţie a fermierilor de cereale, să discute cu profesorul, care nu era, fiind plecat în Hong Kong Luna. M-au chemat pe mine. M-am răstit la ei. Avusesem două luni de embargou, iar N. F. nu se prea sinchisiseră de noi. Ne ignoraseră pur şi simplu, n-au răspuns la nici una din revendicările noastre — presupun că dacă o făceau ar fi însemnat că ne recunosc ca stat independent. Stu, Sheenie şi profesorul au muncit din greu, denaturând ştirile de pe Pământ pentru a întreţine un spirit războinic.

La început, toată lumea ţinea costumul de presiune la îndemână. Dar au început s-o lase mai moale, pe măsură ce treceau zilele şi nu se întâmpla nimic. Când n-ai neapărată nevoie de costumul de presiune, e o belea să-l tot cari după tine, pentru că e foarte incomod. Pe uşile cârciumilor erau afişe clare: FĂRĂ COSTUME DE PRESIUNE. Dacă un lunar nu poate trage o duşcă din cauza costumului de presiune pe care îl cară după el, îl lasă acasă, la staţie sau unde crede că va avea nevoie de el.

Pe onoarea mea, şi eu neglijasem să mi-l iau în ziua aceea, când am primit un telefon că trebuie să mă întorc la birou. Eram la jumătatea drumului, când mi-am adus aminte că nu aveam costumul. Am ajuns la ecluza de serviciu numărul 13 şi am auzit un sunet care îl sperie pe lunar mai mult decât orice altceva — un fâşşşş — şi apoi am simţit un curent de aer. Am intrat în ecluză aproape fără s-o mai deschid, am echilibrat presiunea, am ieşit, am trântit uşa în spatele meu şi am alergat spre ecluza casei mele. Am dat buzna înăuntru strigând:

— Costumele de presiune, toată lumea! Chemaţi-i pe băieţi din tunele şi închideţi toate uşile etanşe!

Prin preajmă nu erau decât Mami şi Milla. Au rămas surprinse de intrarea mea ca o vijelie, dar s-au conformat fără nici un comentariu. Am dat buzna în atelier şi mi-am înhăţat costumul de presiune.

— Mike, Mike! Răspunde!

— Sunt aici, Man, zise el calm.

— Am auzit o explozie şi a scăzut presiunea. Ce se-ntâmplă?

— E vorba de nivelul trei, în L-City. A fost străpunsă izolaţia la Staţia de Vest a metroului. Acum este pe jumătate sub control. Au aterizat şase nave. Luna City e atacată…

Poftim?

— Lasă-mă să termin, Man. Au aterizat şase nave de transport, L-City e atacată de trupe, se crede că şi Hong Kong-ul va fi atacat, s-au întrerupt liniile telefonice la releul Bee Eli. Johnson City este şi el atacat. Am închis uşile blindate dintre L-City şi subteranul Complexului. Nu pot să văd Novylen-ul, dar proiecţiile radar indică că şi el este atacat. În aceeaşi situaţie sunt şi Churchill şi Sub-Tycho. O navă urcă în elipsă, chiar deasupra mea. Se înalţă, probabil că e nava comandant. Nu mai am nici o altă imagine radar.

— Şase nave — unde naiba ai fost TU?

Răspunse atât de liniştit încât aproape că m-am calmat şi eu:

— Au venit dinspre faţa opusă a Lunii, Man. Nu văd în spate. Au venit în linii Garrison strânse, foarte aproape de sol. Abia dacă le-am văzut când au trecut pe deasupra lui Luna City. Nava pe care o văd e cea de la J-City. În concluzie, din balistica arătată de radar, înţeleg că celelalte au aterizat deja. Am auzit cum au pătruns în Staţia de Vest din L-City şi acum aud lupte în Novylen. Restul e un raţionament deductiv cu o probabilitate mai mare de 0, 99. Te-am sunat pe tine şi pe profesor imediat.

Mi-am ţinut răsuflarea.

— Pregăteşte-te pentru operaţiunea Hard Rock[59].

— Program pregătit. Man, pentru că n-am reuşit să te găsesc, ţi-am folosit vocea. Vrei să te auzi?

— Niet — Da, da!

M-am auzit „pe mine” spunându-i ofiţerului de gardă de la capul vechii catapulte să declanşeze alarma de gradul întâi pentru operaţiunea Hard Rock, cu prima încărcătură pregătită de lansare, iar celelalte să fie în „cartuşieră”, totul să fie gata de pornire, dar să nu se dea drumul la nici o lansare până nu voi ordona eu personal. Apoi, lansarea conform planului, complet automat. M-am auzit cum l-am pus pe ofiţer să repete, asigurându-mă că a priceput mesajul.

— Bine, i-am spus lui Mike. Echipele de trăgători sunt pregătite?

— Am folosit tot vocea ta. Oamenii sunt gata şi i-am trimis înapoi în camera de aşteptare. Nava comandant va ajunge la punctul culminant abia după 3h şi 4, 7 min. Nu e nici o ţintă mai devreme de cinci ore.

— S-ar putea să facă vreo mişcare. Să lanseze o rachetă.

— Calmează-te, Man. Aş vedea din timp o rachetă. Acolo sus e lumină, e doar lună plină — de cât timp crezi că ar avea nevoie oamenii? Nu e necesar.

— Bine, scuze. Lasă-mă să vorbesc cu Greg.

— Ascultă.

Şi iar am auzit vocea „mea” discutând cu co-soţul meu, la Mare Undarum. „Păream” încordat, dar stăpân pe situaţie. Mike îi spusese ce se întâmplă, îi zisese să pregătească operaţiunea „Praştia micului David” şi s-o menţină gata de atac. „Eu” îl asigurasem că principalul computer va avea pregătit un computer de aşteptare programat, iar comutarea se va face automat, dacă se întrerupe cumva comunicaţia. Tot „eu” i-am mai spus că va trebui să ia comanda şi să-şi pună mintea la contribuţie dacă se va pierde legătura şi nu va fi reluată mai devreme de patru ore. Să asculte transmisia de pe Pământ şi să hotărască de unul singur.

Greg ascultase în tăcere, repetase ordinele şi apoi spuse:

— Mannie, spune-le celor de-acasă că-i iubesc.

Mike mă făcuse să mă simt mândru, pentru că răspunsese pentru mine cu emoţia pe care aş fi avut-o eu, dacă aş fi vorbit personal:

— Am s-o fac, Greg. Ascultă-mă Greg… şi eu te iubesc. Ştii asta, nu?

— Da, Mannie… şi-am să mă rog pentru tine. Am să spun o rugăciune specială pentru tine.

— Mulţumesc, Greg.

— Pa, Mannie. Du-te şi fă ceea ce trebuie.

M-am dus să-mi îndeplinesc misiunea. Mike jucase rolul meu la fel de bine sau chiar mai bine decât aş fi făcut-o eu. Trebuia să-l găsesc pe Finn şi să-l duc la „Adam”. Am plecat repede, spunându-i lui Mami ce vorbisem cu Greg. Era îmbrăcată în costumul de presiune, îl trezise şi pe Bunicul şi-l îmbrăcase şi pe el — prima dată când îşi punea costumul după ani de zile. Am plecat cu casca pe cap şi cu arma laser în mână.

Am ajuns la ecluza 13. Era închisă pe dinăuntru şi pe vizor nu se zărea nimeni. Foarte bine — conform instructajului, numai că trebuia să se vadă stilyagi-ul care era de serviciu.

N-avea sens să bat. În cele din urmă, m-am întors pe drumul pe care venisem, am trecut prin casă, am traversat prin tunelele noastre de legume şi am urcat prin ecluza familiei spre suprafaţă, la bateria noastră solară.

Uitându-mă pe vizor am descoperit o umbră acolo unde ar fi trebuit să văd soarele strălucitor. Blestemata de navă pământeană aterizase pe suprafaţa care aparţinea familiei Davis! Suporturile ei formau un trepied gigantic deasupra mea, iar eu mă holbam în sus la reactoarele ei.

Am coborât repede şi-am plecat de-acolo. Am încuiat amândouă trapele şi toate uşile de presiune din cale. I-am spus lui Mami ce era deasupra noastră şi i-am zis să-l posteze pe unul din băieţi la uşa din spate cu o armă laser. Uite-o, ia-o pe-asta.

În casă nu mai era nici un băiat, nici bărbaţi, nici femeile mai în putere, singurii care rămăseseră erau Mami, Bunicul şi copiii mei. Restul plecaseră, căutând-o cu lumânarea. Mimi nu vroia să ia arma.

— Nu ştiu s-o folosesc, Manuel, şi acum e prea târziu ca să învăţ. Păstreaz-o. Nu cred c-o să pătrundă în tunelele Davis. Ştiu eu câteva şmecherii de care tu nici n-ai auzit.

Nu m-am opus. Pierzi vremea dacă stai să te contrazici cu Mimi. Şi era posibil ca ea să ştie câteva şmecherii de care eu să nu fi auzit. Trăise pe Lună condiţii şi mai vitrege decât cele de-acum.

De data asta, în ecluza 13 erau câţiva oameni. Am fost lăsat să trec de cei doi băieţi care-şi făceau datoria. Le-am cerut noutăţi.

— Presiunea e bună acum, îmi spuse cel mai mare dintre ei. Cel puţin la nivelul ăsta. Se duc lupte spre Şosea. Ce ziceţi, generale Davis, aş putea să merg cu dumneavoastră? Unul dintre noi e de ajuns ca să stea de pază.

— Niet.

— Vreau să dobor un vierme de pământean.

— Ăsta e postul tău, m-ai înţeles? Rămâi la datorie. Dacă vine pe-aici un pământean, e-al tău. Dar ai grijă să nu fii tu al lui.

Am plecat în grabă. Ca urmare a propriei mele neglijenţe, neavând costumul de presiune la mine, am pierdut aproape toată lupta din coridoare. Am prins doar finalul. Halal ministru al apărării! Am luat-o spre nord pe coridorul circular, cu casca deschisă, şi am ajuns la ecluza de acces a rampei lungi spre Şosea. Ecluza era deschisă, am înjurat şi m-am oprit s-o încui, după ce am trecut, prudent, să văd de ce rămăsese deschisă. Băiatul care o păzise murise. Aşa că am înaintat mai atent în josul rampei până am ieşit pe Şosea.

La capătul ăsta era goală, dar am văzut siluete şi-am auzit zgomote în interiorul oraşului, unde se trăgea. Două siluete în costume de presiune, înarmate cu puşti, se desprinseră de restul şi se îndreptară spre mine. I-am ars pe amândoi.

Un om înarmat cu o puşcă şi îmbrăcat în costum de presiune arată ca oricare altul echipat la fel. Cred că m-au luat drept unul de-ai lor de pe flanc. La distanţa asta, nici ei nu se deosebeau de oamenii lui Finn, numai că n-am mai stat pe gânduri, pur şi simplu i-am ars. Un nou venit nu se mişcă ca un veteran, ridică picioarele prea sus şi tot timpul încearcă să se ţină de ceva. N-am stat să analizez, nici nu mi-a trecut prin cap ideea: „Viermi pământeni. Ucide!”, ci am acţionat intuitiv. I-am văzut, i-am ars. Au alunecat uşor pe podea înainte să-mi dau seama de ce făcusem.

Am vrut să le iau armele, dar erau legate de ei şi nu ştiam cum să le desfac — cred că mi-ar fi trebuit o cheie. Nu erau lasere, ci ceva ce nu mai văzusem până atunci. Erau puşti adevărate. Foloseau mici rachete explozive, după cum am aflat mai târziu. Pe moment, tot ce ştiam era că habar n-aveam cum să umblu cu ele. Aveau şi cuţite-lance la capete, erau aşa-numitele baionete. De-asta şi vroiam să le iau. Arma mea era bună doar pentru zece focuri la putere maximă şi nu avea rezervă de putere. Baionetele pe care le văzusem la ăştia doi păreau folositoare — una avea sânge pe ea, sânge de lunar, cred.

Dar am renunţat să mai iau puştile. Mi-am scos cuţitul de la centură şi m-am asigurat că indivizii erau morţi de-a binelea. Apoi, m-am grăbit spre luptă cu degetul pe trăgaci.

Nu era o luptă, ci îmbulzeală. Sau poate că întotdeauna o luptă este o îngrămădeală de oameni, confuzie şi zgomot, nimeni nu ştie prea bine ce se întâmplă. În partea cea mai largă a Şoselei, vizavi de Bon Marché, unde Marea Rampă coboară spre nord, de la nivelul trei se aflau câteva sute de bărbaţi, femei şi copii care ar fi trebuit să fie acasă la ora aia. N-aveau toţi costumele de presiune şi erau foarte puţini cei care aveau arme. În jos, spre rampă, treceau soldaţi înarmaţi.

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost zgomotul, o larmă care îmi umplea casca deschisă şi-mi bubuia în urechi — un mârâit. Nu ştiu cum să-l fi numit altfel. Era o combinaţie de urlete furioase amestecate cu ţipetele stridente ale copiilor şi cu mugetele ca de taur ale adulţilor. Parcă ar fi fost cea mai mare luptă de câini din istorie şi brusc m-am trezit că participam şi eu la isteria colectivă, înjurând de mama focului şi scoţând ţipete fără noimă.

O fată nu mai mare decât Hazel îşi făcu vânt pe balustrada rampei, urcă dansând la câţiva centimetri de umerii soldaţilor care se îmbulzeau în jos. Era înarmată cu un fel de satâr. Am văzut-o rotindu-l şi lovind un individ. Nu cred că l-a rănit prea grav prin costumul de presiune, dar a căzut şi mulţi au trecut peste el, călcându-l în picioare. Apoi un altul o lovi, înfigându-i o baionetă în coapsă. Fata căzu pe spate şi dispăru în mulţime.

Nu puteam să văd ce se întâmplă cu adevărat, nici nu-mi mai pot aminti decât frânturi. Ştiu doar că fetiţa a căzut pe spate peste balustradă. Nu ştiu cine era sau dacă o fi supravieţuit. De unde eram, nu puteam să-mi dau seama de nimic, erau prea multe capete care-mi blocau vederea. În faţa unui magazin de jucării era o tejghea şi m-am urcat pe ea. Eram la un metru deasupra pavajului Şoselei şi îi vedeam mai bine pe pământenii care coborau. M-am lipit de zid, am ţintit cu grijă, ochind spre inimile lor. Puţin mai târziu, am descoperit că nu-mi mai mergea laserul şi m-am oprit. Cred că omorâsem vreo opt soldaţi pe care n-o să-i mai aştepte nimeni acasă pe Pământ, dar nu i-am numărat. Timpul părea fără sfârşit. Deşi toată lumea era în agitaţie, mişcându-se de colo-colo în viteză, eu mă simţeam în mijlocul unui film documentar, în care fiecare mişcare e filmată cu încetinitorul.

Cred că o dată sau de două ori am fost pe post de ţintă. În timp ce-mi foloseam arma, am fost reperat de un vierme pământean, care a tras în mine. Explozia a avut loc chiar deasupra capului meu, iar bucăţi din zidul magazinului mi-au lovit casca. Când am rămas fără muniţie, am sărit de pe tejgheaua cu jucării, am apucat arma cu laser ca pe-o bâtă şi m-am alăturat gloatei, înaintând spre baza rampei. În tot timpul ăsta — care mi s-a părut o veşnicie — dar nu cred c-au trecut mai mult de cinci minute, pământenii au tras în mulţime. Se auzeau trosnete ascuţite, bufnituri înfundate atunci când gloanţele loveau în plin şi pocnituri mai puternice dacă nimereau în vreun zid sau în ceva solid. Încă mă chinuiam să ajung la baza rampei, când mi-am dat seama că nu se mai trăgea.

Toţi pământenii zăceau la pământ, morţi, nimeni nu mai cobora rampa.

24

În întreaga Lună nu mai era picior de invadator. Dacă nu muriseră toţi în acelaşi timp, muriseră la scurt timp. Erau peste două mii de soldaţi morţi, mai mult de trei ori decât lunarii care muriseră în lupte. Lunarii răniţi erau în număr foarte mare, poate să fi fost tot vreo două mii, dar n-a stat nimeni să-i numere. Nu s-au luat prizonieri în nici un furnicar. Când am făcut curăţenie la suprafaţă, am prins vreo duzină de ofiţeri împreună cu echipajul fiecărei nave.

Cred că un motiv important în câştigarea luptei l-a constituit gravitaţia. Lunarii noştri nu erau înarmaţi şi totuşi au reuşit să ţină piept soldaţilor bine înarmaţi şi antrenaţi. Un pământean care pune piciorul pe Lună pentru prima dată nu se poate mişca în largul lui din cauza gravitaţiei, care este de şase ori mai mică decât pe Pământ. Toate reflexele i se pierd: trage prea sus fără să-şi dea seama, nu are echilibru, nu poate să alerge aşa cum trebuie, îi alunecă picioarele sub el. Mai rău, soldaţii care au venit trebuiau să lupte coborând. Au intrat pe la nivelele superioare, iar apoi au coborât pe rampe, încercând să captureze un oraş. Viermii pământeni nu ştiu să coboare o rampă. Mişcarea nu e alergare, nu e mers, nu e zbor, ci mai mult un dans controlat cu picioarele abia atingând solul, păstrându-ţi doar echilibrul. Un copil lunar face chestia asta automat, fără să se gândească, coboară sărind, într-o cădere controlată, degetele de la picioare ating pământul la fiecare câţiva metri.

Dar un pământean se trezeşte mergând în gol, se zbate, se roteşte, îşi pierde echilibrul şi cade. Nu păţeşte nimic, dar e furios la culme.

Soldaţii care ajunseseră pe rampe muriseră. Cei pe care-i văzusem eu se agăţaseră de ce putuseră, reuşiseră să coboare trei rampe şi să rămână în viaţă. Cu toate astea, numai câţiva soldaţi puteau să tragă din capul rampei. Cei de pe rampă îşi concentrau eforturile să rămână în picioare, agăţându-se de arme, încercând să ajungă la nivelele inferioare.

Lunarii nu i-au lăsat. Bărbaţii, femeile şi copiii se năpusteau asupra lor şi îi doborau, îi ucideau cu ce aveau la îndemână. Eu nu eram singurul cu armă laser din preajmă. Doi oameni de-ai lui Finn se înghesuiseră până la balconul de la Bon Marché şi, ghemuiţi acolo, îi ţinteau pe trăgătorii din capul rampei. Nu le spusese nimeni s-o facă, nu-i conducea nimeni, nu primiseră ordin de la nimeni. Finn n-a avut şansa de a-şi controla trupele dezordonate, antrenate doar pe jumătate. Începuse lupta, ei intraseră în luptă.

Şi cred că ăsta a fost motivul cel mai important pentru care am învins, am luptat. Mulţi lunari nici nu dăduseră vreodată cu ochii de un invadator viu, dar pe unde au pătruns soldaţi, lunarii s-au năpustit şi au luptat pe viaţă şi pe moarte. Nimeni nu le-a spus s-o facă. Firava noastră organizaţie se blocase datorită elementului surpriză. Dar noi, lunarii, am luptat cu fanatism şi am terminat cu toţi invadatorii. Nici un soldat n-a ajuns mai jos de nivelul şase, în nici un furnicar. Oamenii din subteranele adânci n-au aflat că suntem invadaţi decât după ce se terminase totul.

Nu zic, şi invadatorii au luptat bine. Erau trupe nu numai pentru înăbuşirea revoltelor, ci erau cele mai bune forţe de luptă din oraşele pe care le aveau Naţiunile Federative. Fuseseră îndoctrinaţi şi drogaţi. Li s-a spus — era adevărat — că singura lor speranţă de-a se întoarce acasă, pe Pământ, era să captureze furnicarele şi să le supună voinţei lor. Dacă o făceau, li se promisese eliberarea şi nu mai aveau de îndeplinit nici o sarcină pe Lună. Trebuiau să învingă sau să moară, întrucât li se subliniase în repetate rânduri că transportoarele lor nu plecau dacă nu învingeau. Aveau nevoie de o nouă încărcătură cu masă de reacţie — lucru imposibil dacă Luna nu era capturată. Şi asta era adevărat.

Apoi fuseseră îndopaţi cu energizante, euforizante, substanţe inhibatoare ale fricii, care l-ar fi făcut până şi pe un şoarece să dea cu pisica de pământ. Şi li s-a dat drumul pe Lună. Au luptat ca nişte profesionişti ai armelor, fără frică şi… au murit.

În Sub-Tycho şi în Churchill au folosit gaze. Au murit destui lunari. Doar cei care aveau costumele de presiune au luptat efectiv. Dar rezultatul a fost acelaşi, numai că a durat mai mult. Folosiseră gaz paralizant, pentru că Autoritatea nu vroia să ne omoare, ci să ne dea o lecţie, să ne ia din nou în stăpânire, să ne pună la muncă.

Atacul surpriză fusese motivul pentru amânări şi pentru aparenta nehotărâre a Naţiunilor Federative. Decizia fusese luată la scurt timp după ce stabilisem embargoul de cereale -am aflat asta de la ofiţerii capturaţi de pe transportoare. De-atunci şi până la data atacului au mers pe orbita eliptică lungă, care mergea mult în afara orbitei Lunii, traversa Luna, făcea un opt, apoi se întorcea înapoi, întâlnindu-se deasupra feţei opuse a Lunii. Nu e de mirare că Mike nu le-a văzut deloc. Nu are ochi la ceafă. Ţinuse cerul sub observaţie cu radarele balistice, dar nici un radar nu poate înregistra nimic dincolo de orizont. Privirea cea mai lungă pe care o putea arunca Mike unei nave de pe orbită, era de opt minute. Ei veniseră aproape atingând solul, în orbite circulare strânse, cu fiecare navă direct la ţintă, aterizând rapid pe „Noul Pământ” pe 12 octombrie '76, 18h 40 min. 36, 9 sec. — o treabă elegantă, trebuie să recunosc, pe care au fost în stare să o execute Forţele Navale ale Păcii din cadrul N. F.


Nava uriaşă care a revărsat o mie de soldaţi în L-City, n-a fost văzută de Mike decât în momentul aterizării — un fulger. Dacă s-ar fi uitat spre est cu noul radar de la sediul din Mare Undarum, cred că ar fi văzut-o cu câteva secunde mai devreme, dar s-a întâmplat că îl antrena pe „fiul lui mai mic şi mai prost” (adică celălalt computer) în momentul acela şi se uitau spre vest, spre Terra. Oricum, două-trei secunde în plus sau în minus n-ar mai fi contat. Surpriza a fost atât de bine plănuită, atât de completă, încât la ora şapte (ora Greenwich) toate forţele pătrundeau pe întreaga Lună fără ca cineva să aibă nici cea mai mică bănuială. Nu întâmplător au aselenizat pe „Noul Pământ”, cu toate furnicarele masate pe semiluna luminată. Autoritatea nu cunoştea cu adevărat condiţiile de pe Lună, dar ştia că nici un lunar nu urcă la suprafaţă dacă nu are o treabă urgentă, în timpul luminii semilunare. Dacă trebuie, urcă la suprafaţă şi se întoarce înapoi cât poate de repede, cu ochii pe detectorul de radiaţii.

Aşa că ne-au prins fără costume de presiune şi fără arme.

Dar, deşi soldaţii muriseră, n-am scăpat de pericol. La suprafaţă aveam şase transportoare şi pe cer zbura nava comandant.

Cum s-a terminat confruntarea de la Bon Marché, mi-am recăpătat calmul şi-am căutat un telefon. Nici o veste din Kongville, nici o veste de la profesor. Câştigasem şi lupta din J-City şi din Novylen — transportorul de acolo se rostogolise la aterizare, forţa invadatoare fusese slăbită de pierderile de la aterizare, iar acum băieţii lui Finn deţineau controlul transportorului. În alte oraşe nu se întâmplase nimic deosebit. Mike oprise metrourile şi rezervase telefoanele interurbane pentru apelurile oficiale. În subsolul lui Churchill s-a produs o explozie de presiune necontrolată. Dar Finn fusese înştiinţat şi se putea conta pe ajutorul lui.

Am vorbit cu Finn, i-am spus unde se afla transportorul din L-City şi am stabilit să ne întâlnim la ecluza 13.

Finn trecuse prin aceeaşi experienţă ca şi mine — fusese şi el la fel de surprins de atac, numai că avea costumul de presiune pe el. Nu reuşise să stabilească controlul puşcaşilor laser până la terminarea bătăliei şi se luptase singur în masacrul din Domul vechi. Acum începuse să-şi adune băieţii şi avea un ofiţer care primea rapoarte în biroul lui din Bon Marché. Luase legătura cu subcomandantul din Novylen, dar era îngrijorat în legătură cu Hong Kong Luna.

— Mannie, să-mi duc oamenii acolo cu metroul?

I-am spus să aştepte. Invadatorii nu puteau ajunge la noi cu metroul atât timp cât energia era sub controlul nostru şi mă îndoiam că transportorul lor se putea ridica.

— Hai să ne uităm la transportorul de-aici.

Aşa că am ieşit prin ecluza 13, care era goală la capătul cu presiune particulară, prin tunelele fermei unui vecin — căruia nu-i venea să creadă că fusesem invadaţi — şi am folosit ecluza lui de suprafaţă ca să ieşim să observăm transportorul dintr-un punct aflat cam la un kilometru la vest de el. Am ridicat capacul cu prudenţă. Apoi l-am împins în sus şi am urcat. Nu eram în pericol de-a fi văzuţi, pentru că eram ascunşi de formele stâncilor. Ne-am târât ca pieile roşii pe margine şi ne-am uitat cu un binoclu de cască. Apoi ne-am retras în spatele stâncilor şi am discutat.

— Cred că băieţii mei se pot descurca cu treaba asta.

— Cum?

— Dacă-ţi spun, ai să zici că n-o să meargă. Aşa că, ce-ar fi să mă laşi pe mine să-mi conduc spectacolul?

Am auzit de armate în care şeful nu este trimis la plimbare, ci i se dă respectul cuvenit şi nu i se spune să tacă -asta se cheamă disciplină. Dar noi eram amatori. Finn îmi îngădui să-i urmăresc neînarmat de la distanţă.

Pentru pregătiri avu nevoie de o oră, iar pentru execuţie de două minute. Împrăştie oamenii în jurul navei, folosind ecluzele de suprafaţă ale fermierilor şi fără să comunice prin radio în tot acest timp. Oricum nu era nevoie de măsura asta, unii nu aveau radio la costumele de presiune, erau băieţi de la oraş. Finn îşi ocupă o poziţie mai îndepărtată spre vest. În momentul în care se asigură că şi ceilalţi au avut timp să se pregătească, trimise o rachetă de semnalizare.

Când flacăra izbucni deasupra navei, oamenii lui ţâşniră imediat la câte o antenă stabilită de dinainte. Finn îşi înlocui cartuşul de energie şi începu să ardă carcasa, nu încuietoarea uşii, ci chiar carcasa. Imediat, lângă pata roşie ca o cireaşă, pe care o făcea laserul lui, un alt laser mai făcu una, apoi încă una, toate asupra aceleiaşi bucăţi de oţel — şi deodată oţelul lichid ţâşni în stropi şi puteai vedea cum iese aerul din navă cu un fâsâit, o dâră pâlpâitoare. Au muncit până au făcut gaură, terminându-şi rezerva de energie din lasere. Mi-am imaginat infernul din interiorul navei, urletele oamenilor dinăuntru, alarmele care sunau fără oprire, uşile care se închideau imediat, echipajul încercând să astupe cele trei găuri care se căscau ca nişte guri mari şi flămânde. Ceilalţi băieţi din echipa lui Finn se răspândiră în jurul navei şi mai făcură câteva găuri în alte puncte ale carcasei. Atât vroiau să ardă, nimic altceva. Era o navă fără atmosferă, construită pe orbită, cu carcasa de presiune separată de utilajele de energie şi de tancuri. Oamenii lui Finn aplicaseră tratamentul acolo unde trebuia.

Finn îşi apropie casca de a mea.

— S-a zis cu nava. Nu se mai poate ridica. Şi nici nu mai poate transmite mesaje. Mă îndoiesc că pot face un perete suficient de compact ca să poată rezista înăuntru fără costume de presiune. Ce zici, s-o lăsăm câteva zile să vedem dacă ies? Dacă nu ies, punem un utilaj de foraj aici şi le tragem o papară măreaţă.

Corect, Finn ştia cum să-şi conducă spectacolul, nu avea nevoie de ajutorul meu cam năuc, aşa că am intrat înăuntru, l-am sunat pe Mike şi am cerut o capsulă ca să ies la radarele balistice. Mike m-a întrebat de ce nu vreau să rămân înăuntru, unde eram totuşi în siguranţă.

— Ascultă, i-am spus, colecţie obraznică de semiconductoare, nu uita că eşti doar un ministru fără portofoliu, pe când eu sunt Ministrul Apărării. Trebuie să văd exact ce se-ntâmplă şi am doar doi ochi, iar tu ai ochi răspândiţi pe jumătate din Crisium. Îţi arde de glume?

Încercă să mă liniştească, să nu mă enervez şi se oferi să-mi pună afişajele pe ecranul video în camera L de la Raffles pentru că n-avea chef să păţesc ceva… şi apropo de glume, am auzit-o pe-aia cu minerul care răneşte sentimentele mamei sale?

— Mike, am spus, te implor, fă-mi rost de o capsulă. Îmi pun costumul de presiune şi-am s-o aştept afară din Staţia Vest — care nu mai arată bine, cred că ştii.

— Bine, îmi zise, treaba ta, tu-ţi pui gâtul la bătaie. O să-ţi trimit o capsulă peste treisprezece minute. Te las să mergi până unde e amplasat tunul laser George. Foarte drăguţ din partea lui. Am ajuns şi am sunat din nou la telefon. Finn vorbise deja la telefon cu celelalte furnicare, îşi localizase comandanţii subordonaţi sau pe cineva care vroia să preia comanda şi explicase cum să le dea bătaie de cap transportoarelor care aterizaseră deasupra tuturor furnicarelor, în afară de Hong Kong. Din câte ştia el, puşcaşii Autorităţii cuceriseră Hong Kong-ul.

— „Adam”, am spus — de teamă să nu m-audă ceilalţi -crezi că ar trebui să trimitem o echipă cu vagonetul ca să încerce să repare linia Bee Eli?

— Aici nu e gospodin Selene, răspunse Mike cu o voce ciudată, ci unul dintre asistenţi. Adam Selene se afla în partea de sus a oraşului Churchill atunci când s-a pierdut presiunea. Mi-e teamă că a murit.

— Poftim?

— Îmi pare foarte rău, gospodin.

— Nu închide!

I-am dat afară pe câţiva mineri şi pe o fată care se găseau în cameră, apoi m-am aşezat şi am lăsat în jos capota izolantă.

— Mike, am spus încet, sunt singur acum. Ce e prostia asta?

— Man, zise el liniştit, treaba cea mai grea s-a făcut. Adam Selene trebuia să dispară într-o zi. Şi-a îndeplinit misiunea şi este, aşa cum ai subliniat şi tu, în afara guvernului. Am discutat asta cu profesorul. Căzusem de acord asupra dispariţiei lui Adam Selene, singura întrebare era când s-alegem momentul. Poţi să-i găseşti lui Adam Selene o glorie mai mare decât să moară în această invazie? Asta îl va face automat erou naţional… iar naţiunea are nevoie de unul. Hai să zicem că nu e sigur c-a murit până vorbeşti tu cu profesorul. Dacă el mai are nevoie de Adam Selene, se va afla atunci că acesta este închis într-o capsulă şi-şi aşteaptă salvarea.

— Bine, bine. Las-o aşa, să rămână o problemă deschisă. Din punctul meu de vedere, ţi-am preferat întotdeauna personalitatea ca Mike.

— Ştiu, Man, primul şi cel mai bun prieten. Şi eu o prefer pentru că e personalitatea mea adevărată. Adam Selene era un fals.

— A, da. Dar, Mike, dacă profesorul a murit în Kongville, o să avem foarte multă nevoie de Adam Selene.

— Atunci o să-l îngheţăm şi-o să-l aducem. Înapoi dacă vom avea nevoie de el. Îngâmfatul. Man, când or să se termine toate astea, o să ai timp să revenim la cercetarea despre umor?

— Da, Mike, am să-mi fac timp. Îţi promit.

— Mulţumesc, Man. Tu şi cu Wyoh nu prea aţi avut timp să mă vizitaţi… iar profesorul vrea să vorbească despre lucruri care nu sunt deloc amuzante. O să fiu fericit când o să se termine războiul ăsta.

— Câştigăm, Mike?

Chicoti.

— Au trecut câteva zile de când nu m-ai întrebat. Iată o nouă proiecţie, ceva mai roză, pe care am făcut-o când a început invazia. Ţine-te bine, Man. Şansele noastre sunt egale în momentul de faţă!

— Bunule Bog!

— Aşa că îmbracă-te şi du-te să vezi distracţia! Dar stai la o distanţă de cel puţin o sută de metri de tunul laser. E posibil ca nava să poată urmări raza laser cu o altă rază laser. Reglarea tirului e scurtă, douăzeci şi unu de minute.

N-am ajuns atât de departe, pentru că trebuia să rămân la telefon, iar cel mai lung cablu din zonă era prea scurt şi nu mă puteam deplasa. M-am cuplat la telefonul căpitanului, am găsit o stâncă mai ferită şi m-am postat acolo. Soarele era în vest, atât de aproape de Terra, încât puteam să văd Pământul numai cu viziera lăsată în jos, ca să mă apere de strălucirea orbitoare a Soarelui — Pământul încă nu se vedea ca un semicerc, Pământul nou era de un cenuşiu fantomatic în lumina lunii înconjurate de radianţa slabă a atmosferei.

Mi-am tras casca înapoi în umbră.

— Controlul balistic, aici O'Kelly Davis, acum la tunul laser George. Lângă el, vreau să spun, la vreo sută de metri.

Mă gândeam că Mike n-avea de unde să ştie cât de lung era cablul pe care-l foloseam, din kilometri de fire împrăştiate peste tot.

— Controlul balistic, am înţeles, răspunse Mike fără comentarii. Am să informez Cartierul General.

— Mulţumesc, control balistic. Întreabă la Cartierul General dacă au veşti de la Wyoming Davis pe ziua de astăzi.

Nu ştiam nimic de Wyoh şi de familie şi eram îngrijorat.

— Am să întreb.

Mike aşteptă un timp, apoi zise:

— Cartierul General spune că gospaja Wyoming Davis se ocupă cu primul ajutor în Domul vechi.

— Mulţumesc.

Dintr-o dată m-am simţit mai bine. O iubeam pe Wyoh, nu mai mult decât pe ceilalţi membri ai familiei, dar ea era nouă… În familie şi Luna avea nevoie de ea.

— Reglaţi tirul, spuse Mike voios. Toate tunurile, înălţime 870, azimut 1930, paralaxa fixată la 1300 de kilometri. Raportează când vezi ţinta.

M-am întins afară, m-am ridicat în genunchi ca să rămân în umbră şi am scrutat porţiunea de cer care mi se indicase, aproape de orizont şi puţin spre sud. Când soarele nu-mi bătea pe cască puteam să văd stelele, dar era greu să-mi fixez partea interioară a binoclului — a trebuit să mă răsucesc şi să mă ridic într-un cot.

Nimic — dar stai, era o stea cu disc… Într-un loc unde n-avea cum să se afle vreo planetă. Am mai observat încă o stea în apropiere. M-am uitat la ele şi am aşteptat.

Aha! Da! Prima stea devenea mai luminoasă şi se târa spre nord, foarte încet — hei, animalul ăsta va ateriza chiar pe noi.

Dar o mie trei sute de kilometri înseamnă un drum lung, chiar dacă eşti aproape de viteza maximă. Mi-am adus aminte că nu putea să cadă pe noi de pe o elipsă de plecare, făcând doar un „looping” în spate. Ar fi căzut în spaţiu în jurul Lunii dacă nava n-ar fi făcut nişte manevre pe o nouă traiectorie. Ceea ce Mike nu menţionase. Am vrut să-l întreb, dar m-am oprit — vroiam ca el să-şi pună toate cunoştinţele la bătaie pentru a analiza nava şi nu trebuia să-i distrag atenţia cu întrebările mele.

Toţi puşcaşii raportară urmărirea vizuală. Patru dintre ei, dirijaţi de Mike, cu arme selsin, raportară urmărirea vizuală a ţintei fără atingerea comenzilor manuale — o veste bună. Asta însemna că Mike îl înregistrase pe drăguţul ăsta şi îi aranjase traiectoria perfect.

În scurt timp, deveni clar că nava nu va cădea în jurul Lunii, ci venea direct să aterizeze. Nu era nevoie să întreb, devenise mult mai strălucitoare şi nu i se schimbase poziţia faţă de celelalte stele. La naiba, va ateriza pe noi!

— S-a apropiat la cinci sute de kilometri, spuse Mike calm. Fiţi pregătiţi să trageţi. Toate tunurile pe control de la distanţă, renunţaţi la comanda manuală pentru comanda FOC. Optzeci de secunde.

Un minut şi douăzeci de secunde. O veşnicie. Animalul ăsta era cu adevărat mare! Mike anunţa la fiecare zece secunde, apoi începu numărătoarea inversă:

— 5. 4. 3. 2-1-FOC!

Nava deveni dintr-o dată mai strălucitoare.

Aproape că nu observasem bucăţica ce se desprinsese din ea înainte de explozie — sau simultan. Dar Mike spuse brusc:

— Proiectil lansat. Armele selsin, urmăriţi traiectoria cu mine, nu vă grăbiţi. Celelalte arme rămâneţi aţintite pe navă. Fiţi pregătiţi pentru noi coordonate.

Câteva secunde sau ore mai târziu — timpul nu mai conta, parcă se dilatase, nu conta decât încordarea — dădu noile coordonate şi adăugă:

— Ochiţi. Foc!

Am încercat să urmăresc nava şi proiectilul, le-am pierdut pe amândouă, mi-am smuls binoclul de la ochi, am zărit deodată proiectilul, apoi l-am văzut izbind solul între noi şi capul catapultei. Mai aproape de noi, la mai puţin de un kilometru. Nu, nu a dispărut, nu a fost o reacţie de fuziune nucleară, altfel n-aş mai fi fost aici să povestesc asta, dar se produse o explozie mare, luminoasă, cred că de la combustibilul rămas. Chiar şi în lumina puternică a soarelui se văzu o strălucire argintie puternică şi după aceea am simţit-auzit zdruncinătura solului. Dar nu se distruse nimic, doar câteva stânci.

Nava cobora în continuare. Nu mai ardea să-ţi ia ochii. Acum puteam să o văd cum arată şi nu părea deteriorată. În orice clipă, mă aşteptam să ţâşnească coada de foc a reactoarelor şi să se oprească în momentul aterizării.

Dar nu. Impactul a avut loc la zece kilometri la nord de noi şi a produs o emisferă frumoasă şi argintie, care se risipi încet. Nu mai rămase nimic, decât nişte pete în faţa ochilor.

— Raportaţi pierderile, asiguraţi toate tunurile, spuse Mike. Coborâţi după ce le-aţi asigurat.

— Tunul Alice, nici o pierdere.

— Tunul Bambie, nici o pierdere.

— Tunul Caesar, un om lovit de un fragment de stâncă, situaţia sub control…

M-am dus la telefon şi l-am sunat pe Mike.

— Ce s-a întâmplat, Mike? Nu ţi-au predat controlul după ce le-ai ars „ochii”?

— Mi l-au dat, Man.

— A fost prea târziu?

— Nu. Am zdrobit-o, Man. Părea lucrul cel mai prudent.


O oră mai târziu eram cu Mike, prima dată după patru sau cinci luni de absenţă. Puteam să ajung în subsolul Complexului mai repede decât în L-City şi eram în contact cu toată lumea ca şi în oraş — dar fără întreruperi. Trebuia să vorbesc cu Mike.

Încercasem să-i telefonez lui Wyoh din staţia de metro de la capătul catapultei. Am dat peste cineva de la spitalul de prim-ajutor care mi-a spus că Wyoh leşinase şi acum era în pat, după ce luase nişte calmante pentru somn. Finn plecase cu o capsulă cu băieţii lui, ca să conducă atacul asupra transportorului de acolo. De la Stu nu aveam nici o veste. Hong Kong-ul şi profesorul erau încă decuplaţi. Pentru moment, eu şi Mike reprezentam guvernul.

Era timpul să începem operaţiunea Hard Rock.

Dar Hard Rock nu însemna numai aruncatul pietrelor. Trebuia să spunem celor de pe Terra ce aveam de gând să facem şi de ce — trebuia să ne justificăm. La proiectul acesta lucraseră profesorul, Stu, Sheenie şi Adam. Era un exerciţiu teoretic care se baza pe date ale unui atac presupus. Mike îl rescrisese deja şi îl tipărise ca să-l pot studia. M-am uitat pe hârtia răsucită într-un sul lung.

— Mike, poveştile astea noi şi mesajele către N. F. pretind că am învins în Hong Kong. Cât de sigur eşti?

— Probabilitatea e mai mare de 82%.

— Mike, e destul de mare ca să le trimitem?

— Man, probabilitatea că vom învinge în Hong Kong, dacă nu am făcut-o deja, se apropie de certitudine. Transportorul de deasupra oraşului nu se poate mişca. Celelalte transportoare cred că sunt goale la ora asta. Oricum, nu au rămas prea mulţi oameni. În Hong Kong nu este destul de mult hidrogen monoatomic şi vor trebui să vină până aici. Asta presupune deplasarea trupelor la suprafaţă cu vagonetul — călătorie grea cu soarele în cap, chiar şi pentru lunari — iar când ajung aici trebuie să ne învingă. Nu pot să o facă. Asta în cazul în care transportorul acela şi trupele lui nu sunt mai bine înarmate decât celelalte transportoare.

— Ce zici de echipa de reparaţii pentru Bee Eli?

— Eu zic să nu aşteptăm. Man, ţi-am folosit vocea fără să-ţi cer permisiunea şi am făcut toate pregătirile. Imagini de groază pentru video. Domul vechi şi restul, mai ales partea de sus din Churchill. Le-am pus şi texte potrivite. Ar trebui să transmitem ştirile către Pământ şi în acelaşi timp să anunţăm executarea operaţiunii Hard Rock.

Am tras aer în piept.

— Dă-i drumul, Mike. Execută operaţiunea Hard Rock.

— Vrei să dai ordinul personal? Spune-l tare, am să-ţi aranjez eu vocea şi cuvintele.

— Spune-l tu, Mike, cum vrei. Foloseşte-mi vocea şi autoritatea pe care o am ca Ministru al Apărării şi conducător provizoriu al guvernului. Fă-o, Mike! Aruncă în ei cu pietre! La naiba, aruncă cu stânci uriaşe! Loveşte-i tare, să ne ţină minte!

— S-a făcut, Man!

25

Maximum de bombardament instructiv cu minimum de pierderi de vieţi omeneşti. Nici una, dacă e posibil — aşa rezumase profesorul teoria operaţiunii Hard Rock. Am încercat, atât eu cât şi Mike, să respectăm vorbele profesorului. Trebuia să-i lovim pe pământeni atât de tare încât să-i convingem, dar să nu-i rănim. Sună imposibil de realizat, dar aşteptaţi.

Trebuia neapărat să existe o întârziere în momentul în care rocile ar fi căzut de pe Lună pe Pământ. Întârzierea putea să fie de la zece ore până la cât de tare îndrăzneam noi s-o lungim. Viteza de plecare dintr-o catapultă este esenţială, iar variaţiile de un procent pot dubla sau înjumătăţi durata traiectoriei Luna-Terra. Mike putea să facă asta cu o precizie maximă — îi era totuna dacă trimitea mingea încet cu multe salturi sau dacă trimitea una în forţă. Eu mi-aş fi dorit să fi tras el pentru Yankei. Dar indiferent cum le arunca, viteza finală pe Terra urma să se apropie de viteza de evacuare de pe Terra, adică destul de apropiată de 11 km/s, aşa încât să nu mai conteze diferenţa. Viteza asta atât de mare rezulta din gravitaţia puternică pe care o exercită Pământul. Nu era nici o diferenţă dacă Mike împingea uşor un proiectil pe o curbă bună sau îl arunca brusc. Nu muşchii contau, ci precizia.

Astfel, Mike putea programa aruncatul stâncilor în aşa fel încât să se potrivească cu timpul necesar pentru propagandă. El şi cu profesorul stabiliseră trei zile, plus nu mai mult de o rotaţie aparentă a Terrei — 24h 50 min 28, 32 s — ca să permită primei noastre ţinte să ajungă în punctul iniţial al programului. Deşi Mike era capabil să „agaţe” un proiectil în jurul Terrei şi să lovească o ţintă în partea cea mai îndepărtată a acesteia, putea lovi mai precis dacă îşi vedea ţinta, urmărind proiectilul pe durata ultimelor minute, dându-i un mic ghiont pentru precizie.

Ne trebuia această precizie maximă pentru a obţine rezultatul scontat, având în acelaşi timp cât mai puţine sau deloc pierderi de vieţi omeneşti. Tragem, le spunem exact când şi unde va cădea proiectilul şi le dăm trei zile ca să elibereze zona.

Primul nostru mesaj către Terra a fost la ora două noaptea pe 13 octombrie '76, la şapte ore după invazie. Mesajul anunţa nu numai distrugerea forţei lor de atac şi înfiera brutalitatea invaziei, dar promitea un bombardament-revanşă, numind momentele şi locurile afectate, dând fiecărei naţiuni un termen limită prin care să se delimiteze de acţiunile Naţiunilor Federative şi să ne recunoască, evitând astfel situaţia de a fi bombardate. Fiecare termen limită fusese stabilit cu douăzeci şi patru de ore înaintea loviturii locale.

Era mai mult timp decât avea nevoie Mike. Având timp până la impact, o stâncă stătea multă vreme în spaţiu cu servomotoarele încă nefolosite şi avea loc din belşug unde să cadă. Dacă n-ar fi avut timp suficient, Mike putea rata complet Terra — lovea stânca lateral, făcând-o să cadă pe o orbită permanentă în jurul Terrei. Dacă avea la dispoziţie doar o oră, putea devia lovitura în ocean.

Prima ţintă era Directoratul Americii de Nord. Urmau să fie lovite toate marile naţiuni ale Forţelor Păcii, şapte puteri cu drept de veto: Directoratul Americii de Nord, Marea Chină, India, Sovunion, Pan Africa (în afară de Ciad), Mitteleuropa şi Uniunea Braziliană. Aveam ţinte şi timpi şi pentru naţiunile mai mici — dar ştiam că nu vor fi lovite mai mult de douăzeci la sută din aceste ţinte, din lipsa oţelului, dar şi din cauza efectului de panică şi teroare. Dacă Belgia era lovită din prima rotaţie, poate că Olanda decidea să-şi protejeze polderele, cedând înainte ca Luna să ajungă sus pe cerul ei.

Fiecare ţintă era aleasă în aşa fel încât să se evite vătămarea cuiva. Asta era cam greu de realizat pentru Mitteleuropa… Ţintele noastre trebuiau să fie mări, oceane sau munţi înalţi -Adriatica, Marea Nordului, Baltica şi aşa mai departe. Existau spaţii libere pe Terra, în ciuda celor unsprezece miliarde de locuitori.

Mi se părea că America de Nord este foarte populată, dar locuitorii, în număr de un miliard, sunt îngrămădiţi în marile oraşe şi există spaţii deschise, deşerturi şi munţi. Am desenat o reţea deasupra Americii arătând cât de precis vom lovi — Mike era de părere că cincizeci de metri reprezentau o eroare mare. Am examinat hărţile, iar Mike a verificat prin radar toate intersecţiile meridianelor cu paralelele. De exemplu, 105 grade vest cu 50 grade nord. Dacă în punctul de intersecţie nu exista nici un oraş, Mike marca punctul pe grila ţintelor… dar şi mai interesat era dacă găsea un oraş în apropiere, ca să fim siguri că a băgat groaza în inimile locuitorilor oraşului respectiv.

I-am avertizat că bombele noastre vor fi la fel de puternice ca şi bombele-H, dar nu va exista nici un proiectil radioactiv, nu vor fi radiaţii ucigătoare, doar o explozie teribilă, o undă de şoc în aer, o trepidaţie a pământului în momentul ciocnirii. I-am avertizat că s-ar putea să se dărâme unele clădiri aflate la o distanţă considerabilă de locul exploziei, din cauza impactului bombei cu solul şi i-am lăsat pe ei să se hotărască cât de departe să fugă. Dacă drumurile publice se aglomerau din cauza panicii mai degrabă decât a pericolului real, ei bine, era perfect, pur şi simplu perfect!

Dar am repetat că nimeni din cei care ne vor asculta nu va păţi nimic, că toate ţintele pe care le vom lovi la prima rotaţie a Pământului vor fi nepopulate — ne-am oferit să nu lovim o ţintă despre care naţiunea afectată ne-ar informa că datele noastre sunt eronate. (Ofertă inutilă, vederea radar a lui Mike era brici).

Dar, nespunând ce-o să se mai întâmple la a doua rotaţie, dădeam de înţeles că era posibil să ne pierdem răbdarea.

În America de Nord, reţeaua era formată prin intersecţia paralelelor 35, 40, 45 şi 50 grade nord cu meridianele 110, 115 şi 120 grade vest. În total douăsprezece ţinte. Pentru fiecare din ele am adăugat un mesaj de prietenie localnicilor:

— Ţinta 115V cu 35N — impactul va fi deplasat cu patruzeci şi cinci de kilometri spre nord-vest, exact în vârful muntelui New York Peak. Cetăţeni din Goffs, Cima, Kelso şi Nipton, vă rugăm să ţineţi seama de mesaj.

— Ţinta 100V cu 40N este la treizeci de grade nord-vest 371 de Norton, Kansas, la o distanţă de douăzeci de kilometri sau treisprezece mile englezeşti. Sunt avertizaţi locuitorii din Norton, statul Kansas şi din Beaver City şi Wilsonville, statul Nebraska. Nu staţi lângă ferestre. Dacă nu aţi evacuat zona, aşteptaţi în casă treizeci de minute după impact, pentru că e posibil să mai cadă fragmente de roci pe distanţă şi de la mare înălţime. Impactul va avea loc la ora trei dimineaţa punct, timpul vostru local, vineri 16 octombrie sau la ora nouă dimineaţa ora Greenwich. Noroc!

— Ţinta 110V cu 50N — impactul va fi plasat cu zece kilometri mai spre nord. Rugăm cetăţenii din Walsh, Saskatchewan să fie pregătiţi.

Pe lângă grila asta, am mai ales o ţintă în Alaska — 150V x 60N — şi două în Mexic — 110V x 30N şi 105V x 25N — ca nu cumva să-i defavorizăm pe vreunii. Am mai fixat şi câteva ţinte în lacul Michigan, la jumătatea distanţei dintre Chicago şi Grand Rapids şi în lacul Okeechobee din Florida. Acolo unde foloseam zone de ape, Mike prevăzuse inundaţii din cauza valurilor produse de impact, a căror durată depindea de linia ţărmului.

Timp de trei zile, din dimineaţa zilei de miercuri 13 şi până în momentul loviturii, vineri 16, am bombardat Pământul cu avertismente. Am avertizat Anglia că impactul de la nord de strâmtoarea Dover, vizavi de estuarul Londrei, va cauza tulburări în susul Tamisei. Sovunion a primit avertismente pentru marea Azov şi avea o grilă proprie pe care o pregătisem de atac. Marea Chină avea repartizată o reţea în Siberia, deşertul Gobi şi în vestul ei îndepărtat — cu ţinte notate până în cele mai mici detalii — evitând impactul cu Marele Zid, monument de istorie ancestrală. Pentru Pan-Africa anunţasem lovituri în lacul Victoria, în partea deşertică a Saharei, una la sud de Drakensberg, alta la douăzeci de kilometri vest de marea piramidă. Urma Ciadul nu mai târziu de joi la miezul nopţii, după ora Greenwich. Indiei i-am transmis să urmărească anumite zone muntoase şi zona din afara portului Bombay, la aceleaşi ore ca şi China. Şi aşa mai departe pentru toate regiunile mai importante.

S-a încercat bruierea mesajelor noastre, dar fără succes pentru că emiteam direct în jos, pe câteva lungimi de undă care erau greu de oprit.

Avertismentele se amestecau cu propaganda, albă şi neagră: veşti despre eşecul invadatorilor, tablouri înfiorătoare ale morţii, numele şi numerele actelor de identitate ale invadatorilor, adresate Crucii Roşii şi Semilunii roşii. Într-un fel, le dădeam astfel de ştire că toţi soldaţii muriseră, iar ofiţerii navelor şi echipajelor fuseseră capturaţi sau omorâţi şi ne prefăceam plini de regrete că nu putem prezenta morţii navei comandant, pentru că fusese doborâtă şi distrusă în asemenea hal, încât era imposibilă orice încercare de identificare a celor din interior.

Dar atitudinea noastră era conciliantă:

— Locuitori ai Terrei, noi nu vrem să vă omorâm. În această revanşă, care nu se poate evita, încercăm din răsputeri să nu vă ucidem… dar dacă nu puteţi sau nu vreţi să vă determinaţi guvernele să ne lase în pace, atunci vom fi forţaţi să vă ucidem. Noi suntem sus, voi sunteţi jos, nu aveţi cum să ne opriţi. Vă rugăm, fiţi raţionali, folosiţi-vă judecata!

Cred că am explicat de sute de ori cât de simplu era pentru noi să lovim şi cât de greu era pentru ei să ajungă la noi. Nu era nici o exagerare. E foarte greu să lansezi proiectile de pe Terra pe Lună. E mai uşor să le lansezi de pe orbita de aterizare a Pământului — însă e foarte scump. Modul cel mai practic pe care-l aveau pentru a ne bombarda era să arunce bombele de pe nave.

Am remarcat asta şi i-am întrebat câte nave, care costă câte milioane de dolari, sunt dispuşi să piardă încercând să se bată cu noi? Merita să facă asta ca să ne dea o bătaie care nu ni se cuvenea? Deja terminaseră cu şapte dintre cele mai mari şi mai bune nave ale lor, vroiau să mai încerce cu paisprezece? Dacă da, atunci arma noastră secretă, care acţionase împotriva navei comandant Pax a Naţiunilor Federative, putea să mai aştepte.

Ultima chestie era o laudă, Mike calculase că exista o şansă mai mică de unu la o mie ca nava Pax să fi putut transmite un mesaj în care să raporteze ce i se întâmplase şi era şi mai puţin probabil ca N. F. să ghicească că minerii condamnaţi îşi transformară uneltele în arme spaţiale. De asemenea, N. F. nu avea la dispoziţie prea multe nave cu care să rişte. Existau cam două sute de vehicule spaţiale în stare de funcţionare, fără a mai pune la socoteală sateliţii. Dar majoritatea navelor orbitau în jurul Terrei — precum Lark, care reuşise să facă un salt pe Lună după ce-şi aruncase tot combustibilul.

Navele spaţiale nu sunt construite special pentru o anumită destinaţie, pentru că ar fi prea scumpe. Naţiunile Federative aveau şase crucişătoare care ne-ar fi putut bombarda fără să fie nevoite să revină pe Terra pentru a-şi face plinul, doar prin înlocuirea încărcăturii cu tancuri suplimentare. Mai erau câteva nave care se puteau modifica, cum a fost cazul lui Lark, plus câteva nave pentru condamnaţi şi cargouri care puteau ajunge pe orbita din jurul Lunii, dar nu puteau pleca înapoi fără să-şi facă plinul.

Nu exista nici o îndoială că N. F. ne puteau distruge, dar întrebarea era cât de mare ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească. Datoria noastră era să-i convingem că preţul era într-adevăr mult prea mare, înainte ca ei să aibă timp să-şi strângă trupe suficiente să ne înfrângă. Ca la poker, noi încercam să ridicăm miza atât de mult încât ei să nu se încumete să plătească şi să renunţe. Speram ca niciodată să nu fie nevoie să ne arătăm cărţile.

La sfârşitul primei zile a fazei radio-video, a fost restabilită comunicaţia cu Hong Kong, în timp ce Mike pregătea „aruncarea pietrelor”. A sunat profesorul şi tare mult m-am bucurat să-l aud! Mike îi făcu un rezumat al situaţiei, iar eu tăceam aşteptând una din dojanele lui blânde — pregătindu-mă să-i răspund tăios: Şi ce-ai fi vrut să fac? N-am putut să iau legătura cu tine şi te-am crezut mort, ştii asta? Ce era să fac după ce-am rămas singur la conducerea guvernului, cu criza pe capul meu? Să fi renunţat numai pentru că n-am putut să iau legătura cu tine?

N-am avut ocazia să i-o spun.

— Ai făcut ceea ce trebuia, Manuel, l-am auzit spunând pe profesor. Erai şeful activ al guvernului şi-ai avut de rezolvat o criză. Sunt încântat că ai acţionat cu mintea ta şi că n-ai lăsat să-ţi scape ocazia, pentru că nu se putea lua legătura cu mine.

Poţi să te pui cu un tip ca ăsta? Mă frământasem atât de tare şi eram atât de încins, încât simţeam nevoia să mă descarc, dar n-am spus decât:

— Spasiva, profesore.

Profesorul confirmă ieşirea de pe scena politică a lui Adam Selene.

— Ficţiunea mai putea dura încă o bucată de vreme, dar ăsta a fost un moment foarte bun pentru rezolvare. Mike, tu şi cu Manuel aveţi situaţia sub control. Ar fi mai bine ca eu să mă opresc la Churchill şi să văd ce e cu trupul lui Adam Selene.

N-am întrebat dacă profesorul alesese cadavrul unui lucrător sau al unui soldat şi nici cum i-a făcut să tacă pe cei implicaţi. Cred că n-au fost probleme, pentru că multe corpuri din Churchill rămăseseră neidentificate. Cel pe care-l alesese profesorul' avea statura şi culoarea pielii corespunzătoare cu ceea ce fusese Adam Selene. Murise în urma pierderii presiunii, practic explodase şi după aceea arsese, era de nerecunoscut. Arăta îngrozitor! L-au întins în Domul vechi după ce l-au acoperit, pentru a nu trezi repulsie la vederea acelui trup descompus şi s-au ţinut discursuri pe care nu le-am ascultat. Mike nu pierdu nici un cuvânt. Trăsătura cea mai puternică care-l apropia de oameni, de caracterul uman, era vanitatea. Câteva capete pătrate veniseră cu ideea să-l îmbălsămeze pe cel care-l reprezenta post-mortem pe Adam Selene, dându-l pe Lenin ca precedent. Dar ziarul Pravda scrisese că Adam fusese un conservator hotărât şi n-ar fi acceptat niciodată să devină o excepţie barbară. Aşa că acest cetăţean necunoscut, sau soldat necunoscut ajunse în cimitirul oraşului nostru.

Trebuie să mai spun ceva ce-am lăsat deoparte. Wyoh nu era rănită, ci doar epuizată. Dar Ludmilla a plecat pentru totdeauna dintre noi. N-am ştiut atunci — mă bucur că n-am ştiut — dar ea s-a numărat printre numeroşii morţi de la baza rampei din faţa lui Bon Marché. Un glonte exploziv a lovit-o între sânii ei încântători de adolescentă. Cuţitul de bucătărie pe care-l avea în mână era plin de sânge, cred că luase cu ea, pe drumul morţii, câţiva duşmani. De moartea Ludmillei am aflat de la Stu, care ieşise din Complex, să-mi dea vestea personal, nu la telefon. Apoi am plecat împreună. Stu nu se dăduse la fund după încetarea luptei, ci se dusese la Raffles ca să lucreze cu cartea lui specială de coduri. Acolo l-a găsit Mami şi el se oferise să-mi dea vestea.

M-am dus acasă ca să particip la funeralii — era bine că Stu nu mă găsise atunci când dădeam, împreună cu Mike, dispoziţii pentru începerea acţiunii Hard Rock. Când am ajuns acasă, Stu n-a vrut să intre pe motiv că nu cunoaşte obiceiurile casei. Eu n-am zis nimic, dar ieşi Anna şi-l târî înăuntru, mai mult cu forţa. Era întotdeauna binevenit şi dorit. Au venit şi vecinii pentru priveghi. Nu erau prea mulţi, pentru că nu mai rămăseseră prea mulţi. Eram doar una din numeroasele familii care-şi boceau morţii în ziua aceea.

N-am stat mult, nu puteam, aveam treabă. N-am văzut-o pe Milla decât foarte puţin timp, cât să-mi iau la revedere la plecare pe ultimul ei drum. Era întinsă în cameră şi parcă dormea. Apoi am rămas puţin cu familia mea îndurerată şi-am plecat să-mi văd de probleme. Nu-mi dădusem seama niciodată până în ziua aceea cât de bătrână era Mimi. Sigur, văzuse mulţi morţi la viaţa ei, chiar dintre membrii familiei ei. Dar moartea micuţei Milla părea să fie mai mult decât putea ea să îndure. Ludmilla fusese o fată deosebită, era nepoata ei, îi era ca o fiică şi, printr-o excepţie specială datorată intervenţiei lui Mimi, era şi soţia familiei ei — cea mai tânără, dar şi cea mai importantă în ierarhia familiei.

Ca toţi lunarii, noi ne conservăm morţii şi sunt foarte bucuros că obiceiul înmormântării de pe Pământ fusese lăsat în urmă, odată cu sosirea noastră pe Lună. Modul nostru e mai bun. Dar familia Davis nu pune ceea ce rezultă din procesor în tunelele culturilor comerciale. Nu. Rămăşiţele membrilor familiei sunt puse într-un tunel special, într-o seră pentru trandafiri, narcise şi bujori în mijlocul albinelor zumzăitoare. Tradiţia spune că acolo se află Black Jack Davis sau ce atomi or fi rămas din el după atâţia ani de înflorire. E un loc fericit, un loc frumos.

Ziua de vineri a venit fără nici un răspuns din partea Naţiunilor Federative. Ştirile de pe Pământ se împărţeau între neîncrederea că le distrusesem şapte nave şi două regimente — N. F. nici măcar nu confirmaseră că avusese loc vreo luptă — şi imposibilitatea de a concepe că noi am putea bombarda Terra sau că, dacă am face-o, ar avea într-adevăr vreo importanţă. Operaţiunea noastră era numită în zeflemea aruncare cu orez. Se acorda mai mult timp Campionatului Mondial decât avertismentelor noastre.

Stu era îngrijorat pentru că nu primise nici un răspuns la mesajele codificate. Plecaseră printre mesajele comerciale ale companiei LuNoHo adresate agentului din Zürich, iar de acolo la agentul lui de la bursa din Paris şi de la el, prin canale mai puţin obişnuite, la doctorul Chan, cel cu care avusesem odată o discuţie şi cu care Stu aranjase mai târziu un canal de comunicare. Stu îi explicase doctorului Chan că Marea Chină urma să fie bombardată la douăsprezece ore după America de Nord şi că se putea evita bombardarea ei dacă ar fi acţionat repede. Totodată, Stu îi spusese doctorului Chan să sugereze variante ale ţintelor dacă variantele noastre nu erau cele mai sigure pentru populaţie. Stu era agitat — îşi pusese mari speranţe în cooperarea pe care o stabilise cu doctorul Chan. Eu nu am fost niciodată aşa de sigur — singurul lucru de care eram sigur era că doctorul Chan nu se va aşeza niciodată pe o ţintă. Dar deşi el era atât de grijuliu cu propria-i persoană, era posibil să nu-şi avertizeze nici măcar mama.

Grijile mele se îndreptau spre Mike. Desigur, era obişnuit să aibă mai multe încărcături simultane pe traiectorie — dar niciodată nu a fost nevoit să urmărească mai mult de una odată. Acum avea pe cap sute de încărcături şi promisesem să livrăm douăzeci şi nouă dintre ele simultan în douăzeci şi nouă de ţinte fixe.

Mai mult, Mike avea proiectile de rezervă pentru multe ţinte, pentru a lovi ţinta de două sau de trei ori, la câteva minute după prima lovitură.

Patru din marile puteri ale Păcii şi încă câteva mai mici aveau sisteme de apărare anti-rachetă. Se credea că cele din America de Nord erau cele mai bune. Dar existau poate unele de care nu ştiau nici N. F. Toate armele de atac erau deţinute de Forţele Păcii, dar armele de apărare intrau în dotarea fiecărei naţiuni şi, astfel, puteau fi secrete. Presupunerile noastre mergeau de la India, despre care credeam că nu are interceptoare de proiectile, până la America, despre care ştiam că e într-adevăr o putere, pentru că făcuse treabă bună în Războiul Pocnitorilor Umede din secolul trecut, când a oprit bombele-H intercontinentale.

Probabil că cele mai multe dintre stâncile noastre urmau să lovească ţintele din America de Nord numai pentru că erau ţintite spre locuri unde nu era nimic important de protejat. Dar cred că nu-şi puteau permite să ignore proiectilul îndreptat spre Strâmtoarea Long Island sau stânca pregătită pentru coordonatele 87 grade vest x 42 grade şi 30 min. nord — Lacul Michigan, centrul triunghiului format de Chicago, Grand Rapids şi Milwaukee. Gravitaţia puternică făcea ca interceptarea lor să fie greu de realizat şi costisitoare. Vor încerca să ne oprească numai acolo unde va merita osteneala.

Iar noi nu ne puteam permite să-i lăsăm să ne oprească. Aşa că, după prima lovitură, planificasem încă una şi-ncă una, pentru a fi siguri că ne-am atins scopul. Nici măcar Mike nu ştia ce fel de interceptori nucleari aveau să folosească, nu avea date suficiente. Mike presupunea că interceptorii urmau să fie ţintiţi cu radarul — dar de la ce distanţă? În mod sigur, de la o distanţă destul de mică, iar o stâncă prinsă într-o chingă de oţel se transformă în gaz incandescent într-o secundă. Da, dar este o diferenţă între o stâncă care cântăreşte câteva tone şi circuitul ultrasensibil al unui proiectil nuclear. O forţă care ar distruge un proiectil nuclear nu ar provoca o pagubă prea mare namilelor noastre, ci doar le-ar devia traseul.

Trebuia să le dovedim că noi puteam arunca stânci fără cheltuială prea mare, mult timp după ce ei şi-ar fi terminat rezervele de interceptoare de tip nuclear, care erau foarte scumpe — milioane de dolari? sute de mii de dolari? Dacă nu reuşeam să le-o dovedim de prima dată atunci când America îşi îndrepta faţa spre noi, urma să ochim ţintele pe care nu le ţintisem de prima dată, stâncile de rezervă pentru a doua şi a treia lovitură erau deja în spaţiu pentru a fi împinse acolo unde era nevoie. Dacă trei bombardamente în trei rotaţii ale Pământului nu erau de ajuns, puteam să aruncăm stânci în ei până când ar fi rămas fără interceptori… sau până când ne distrugeau ei pe noi, ceea ce era mult mai plauzibil.

Timp de un secol, Comandamentul Apărării Spaţiale Nord-American fusese îngropat într-un munte la sud de Colorado Springs în Colorado, oraş care nu prezenta nici o importanţă. În timpul Războiului Pocnitorilor Umede, munţii Cheyenne primiseră o lovitură directă. Postul de comandă supravieţuise, dar nu acelaşi lucru se putea spune şi despre faună — au fost distruşi copacii, cea mai mare parte a oraşului şi o parte din vârful muntelui. Noi nu vroiam să omorâm pe nimeni, dar dacă mai rămâneau oameni pe munte după ce răguşisem de atâtea avertismente, nu era vina noastră. Îi pregătisem Comandamentului Apărării Spaţiale un tratament lunar complet, ca la carte: douăsprezece proiectile de piatră la prima rotaţie — şi tot aşa mai departe până ne-am fi terminat încărcătura sau până eram scoşi din acţiune… sau până când Directoratul Americii se dădea bătut.

Muntele Cheyenne era o ţintă unde era chiar păcat să trimitem doar o rachetă. Vroiam să-l distrugem, să-l fărâmiţăm. Aşa, ca să le distrugem moralul. Ca să ştie că existăm. Să-i pisăm până le întrerupem comunicaţiile şi le distrugem postul de comandă, dacă puteam. Sau măcar să le dăm dureri de cap şi să nu le lăsăm nici o clipă de pauză, de linişte. Dacă dovedeam întregului Pământ că puteam îndrepta un atac susţinut asupra celui mai puternic Gibraltar al apărării lor spaţiale, ne-ar fi scutit s-o mai dovedim distrugând Manhattan-ul sau San Francisco.

Ceea ce n-am fi făcut, chiar dacă pierdeam. De ce? E o chestiune de bun simţ. Dacă ne-am fi folosit ultimele puteri ca să le distrugem un oraş important, nu numai că ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi nimicit. Vorba profesorului: Dacă e posibil, lasă-i duşmanului tău şansa de a-ţi deveni prieten.

Dar să lovim o ţintă militară însemna să jucăm corect.

Nu cred că a dormit cineva în noaptea de joi spre vineri. Toţi lunarii ştiau că vineri dimineaţa urma să aibă loc marea noastră încercare. Şi cei de pe Pământ ştiau, iar ştirile lor recunoscuseră în cele din urmă că Observatorul Astronomic depistase obiecte care se îndreptau spre Terra, probabil „castronaşele cu orez” cu care se lăudaseră condamnaţii rebeli că o să arunce de pe Lună. Dar nu însemna un pericol de război, ci mai mult o dovadă în plus că Luna nu putea construi bombe-H — deşi ar fi prudent să se evite zonele pe care aceşti criminali au pretins că le vor ţinti. La video, un tip amuzant, un comic popular, luă povestea în serios şi făcu o glumă despre operaţiunea noastră. Stătea pe un X mare desenat în studio, despre care spunea că se află la intersecţia coordonatelor 110V x 40N şi că ţintele noastre sunt cele mai sigure locuri. N-am mai auzit de el după asta.

Un telescop de la Observatorul Richardson fusese cuplat la video şi cred că toţi lunarii, indiferent unde se aflau — în case, în cârciumi, în Domul vechi — se uitau să nu piardă evenimentul cel mai important pentru Lună. Erau unii care se hotărâseră să-şi pună costumele de presiune şi să se uite cu ochiul liber, să vadă pe viu cum s-ar zice, de la suprafaţă, în ciuda faptului că în cele mai multe furnicare era perioada de lumină semilunară. La insistenţele Comandantului de Brigadă, judecătorul Brody, am construit la repezeală o antenă ajutătoare la capul catapultei, astfel încât minerii să poată urmări la video în camerele de gardă, pentru că altfel n-am mai fi avut nici un puşcaş la datorie. Forţele armate — puşcaşii lui Brody, oamenii lui Finn, Corpul Aerian Stilyagi — erau în alarmă de gradul trei în toată această perioadă.

Congresul se afla în sesiune neoficială în Novy Bolşoi Teatr, iar Terra se vedea pe un ecran imens. În Complexul de sus, în fostul birou al Temnicerului-şef, profesorul, Stu, Wolfgang şi alţii urmăreau transmisia la un ecran mai mic.

N-am stat cu ei, eram ocupat, intram şi ieşeam, nervos ca o pisică cu pui, luând câte un sandviş pe care uitam să-l mănânc. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Mike. Nu puteam să stau într-un singur loc, simţeam că mă sufoc de nerăbdare şi de încordare.

Pe la opt, Mike zise:

— Man, cel mai vechi şi cel mai bun prieten, pot să-ţi spun ceva, dar fără să te simţi jignit?

— Poftim? O, da, sigur. Când ţi-ai mai făcut probleme că m-ai putea jigni, Mike?

— Tot timpul, Man, odată ce am înţeles că poţi fi jignit. Mai sunt doar 3, 75 x 10 la puterea a noua microsecunde până la impact… iar asta este problema cea mai complexă cu care m-am confruntat vreodată contracronometru. De câte ori îmi vorbeşti, folosesc un procentaj mare al capacităţii mele — poate mai mare decât îţi dai seama — pe timpul a câteva milioane de microsecunde, pentru a realiza corect mesajul tău şi pentru a putea să răspund.

— Cu alte cuvinte, vrei să spui „Nu mă mai trage de mânecă”?

— Vreau să-ţi dau o soluţie perfectă, Man.

— Bine, am înţeles. Aha… mă duc sus la profesor.

— Cum vrei. Dar te rog să stai undeva unde pot să te găsesc — s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău.

Ultima parte era o prostie, amândoi ştiam asta. Problema depăşea capacitatea umană, era prea târziu chiar şi pentru a ordona devierea traiectoriei stâncilor. Ceea ce vroia Mike să-mi spună era clar, Şi eu sunt nervos, nu mă deranjează compania ta, dar nu mai vorbi, te rog.

— Bine, Mike, ţinem legătura. Am să găsesc un telefon undeva. Am să tastez MYCROFTXXX, dar n-am să vorbesc, aşa că nu răspunde.

— Mulţumesc, Man, prietenul meu cel mai bun. Balşoie spasiva.

— Pe curând, Mike.

Am luat-o în sus, dar mi-am dat seama că nu doream tovărăşia nimănui, mi-am pus costumul de presiune, am găsit un cablu lung de telefon, l-am cuplat la cască, înfăşurându-l pe braţ şi am ieşit. Ştiam un telefon de serviciu în baraca militară de dincolo de ecluză, m-am cuplat la el, am tastat numărul lui Mike şi am ieşit afară. M-am pitit în umbra barăcii şi am privit spre Terra. Era ca de obicei la jumătatea cerului din vest, arăta ca un semicerc mare şi strălucitor, la trei zile după Pământul nou. Soarele coborâse înspre orizontul vestic şi strălucirea lui mă împiedica să văd clar Terra. Nu-mi era de ajuns viziera căştii, aşa că m-am tras înapoi, mai în spatele barăcii, departe de ea, până când am văzut Terra pe deasupra barăcii. Deşi Soarele făcea un ecran, se vedea destul de bine acum. Lumina solară tăia partea de sus a Africii, astfel încât punctul orbitor se afla la nivelul solului, nu era prea rău — dar polul sud era de un alb atât de orbitor, încât nu puteam să văd prea bine America de Nord, care era luminată doar de Lună.

Mi-am întors capul şi mi-am pus binoclul căştii — unul bun, marca Zeiss, care aparţinuse Temnicerului-şef.

Sub ochii mei se întindea America de Nord, ca o hartă fantomatică. Nu erau nori deasupra ei, puteam să văd oraşele, puncte strălucitoare fără margini. Opt şi treizeci şi şapte de minute…

La nouă fără zece, Mike începu numărătoarea inversă, nu îi consuma atenţia, o avea programată automat, dinainte.

8: 51 — 8: 52 — 8: 53… un minut — 59-58-57… jumătate de minut — 29-28-27… zece secunde — 9-8-7-6-5-4-3-2-1…

Şi deodată, reţeaua explodă în luminiţe ca nişte diamante strălucitoare!

26

I-am lovit atât de tare încât nu era nevoie de binoclu ca să vezi spectacolul. Am rămas cu gura căscată câteva secunde, apoi am îngăimat: Boje moi![60] în şoaptă şi plin de respect. Douăsprezece lumini foarte strălucitoare, foarte intense şi foarte albe, într-o zonă perfect dreptunghiulară. S-au intensificat în strălucire, apoi au pălit, au trecut spre roşu într-un timp care părea că nu are sfârşit. Mai erau şi alte luminiţe, dar pe mine mă fascina reţeaua aceea atât de perfectă, încât nu le-am dat nici o atenţie.

— Da, aprobă Mike, plin de mândrie. La fix. Poţi vorbi acum, Man. Nu mai sunt ocupat. Doar cu ajustările.

— Am rămas fără cuvinte. E vreo ratare?

— Încărcătura de la lacul Michigan a fost lovită în sus şi lateral, dar nu s-a dezintegrat. Va ateriza în Michigan, nu mai am controlul asupra ei, şi-a pierdut transponderul. Încărcătura pentru strâmtoarea Long Island numărul unu a mers direct la ţintă. Man, pot să le deviez în Atlantic pe cele care urmează şi să trec pe lângă flotă. S-o fac? Am la dispoziţie unsprezece secunde.

— Ah! Da! Dacă poţi cruţa flota.

— Am spus că pot. S-a făcut. Dar ar trebui să le spunem că avem controale şi de ce le-am deviat. Ca să le dăm de gândit.

— Poate că n-ar fi trebuit să le deviem, Mike. Ne gândisem să-i facem să folosească navele de interceptare.

— Da, dar ideea principală era să-i facem să înţeleagă că nu lovim cu toată puterea şi că am putea s-o facem, dacă am vrea. Putem dovedi asta cu încărcătura de la Colorado Springs.

— Ce s-a întâmplat acolo?

Mi-a întors capul şi am luat binoclul. Nu vedeam decât fâşia oraşului de peste o sută de kilometri lungime, Linia Municipală Denver-Pueblo.

— O lovitură pe cinste, la mare fix. Neinterceptată. Toate loviturile mele au mers drept la ţintă, Man. Ţi-am spus că aşa va fi — şi e amuzant. Mi-ar plăcea să fac asta în fiecare zi. Am descoperit un cuvânt pentru care n-am avut nici referinţă înainte.

— Ce cuvânt, Mike?

— Orgasm. Asta cred că am simţit atunci când s-au aprins toate luminiţele. Acum ştiu ce-nseamnă orgasm.

M-am dezmeticit.

— Mike, să nu-ţi placă prea mult. Pentru că, dacă iese treaba aşa cum vrem noi, nu o s-o mai facem a doua oară.

— Bine, Man. Am înregistrat operaţiunea şi o pot relua ori de câte ori vreau să simt ce-am simţit acum. Dar pun pariu, trei la unu că mâine o s-o facem iarăşi şi cred că şi poimâine. Vrei să pariezi cu mine? O oră de analiză a glumelor contra a o sută de dolari Hong Kong.

— De unde iei tu o sută de dolari?

Chicoti.

— De unde crezi că vin banii?

— Ah, las-o baltă. Am să-ţi ofer ora aia pe gratis. Dar să nu fii tentat să modifici şansele.

— Man, n-aş trişa cu tine. Chiar acum le-am lovit din nou Comandamentul apărării. E posibil să nu poţi vedea din cauza norului de praf de la prima lovitură. Acum primesc câte una la fiecare douăzeci de minute. Vino aici jos să vorbim. Am pasat sarcina asta fiului meu mai mic şi mai prost.

— E ceva sigur?

— Îl supraveghez. E o practică bună pentru el, Man, pentru că, cine ştie, s-ar putea ca mai târziu s-o facă singur. E precis, dar e prost. Oricum, o să facă ce-i spui tu.

— Îl tratezi pe computerul ăla ca pe o persoană vie? Ce, poate să vorbească?

— O, nu, Man. E un idiot şi nu va învăţa niciodată să vorbească. Dar va face orice îl programezi. De sâmbătă, am de gând să-l las pe el să se ocupe de mai multe treburi.

— De ce de sâmbătă?

— Pentru că de duminică s-ar putea să fie nevoie ca el să facă totul. Aceea e ziua în care ne vor lovi.

— Ce vrei să spui? Mike, tu ascunzi ceva.

— Chiar asta încerc să-ţi spun acum. De-abia s-a întâmplat şi chiar acum îi urmăresc. Privind în urmă, impulsul de pe radar a pornit de pe circumferinţa Terrei pe orbita terestră de plecare în spaţiu imediat după ce i-am lovit. N-am văzut nava accelerând, pentru că aveam altele de urmărit. Este prea în urmă ca s-o pot identifica, dar pare de mărimea potrivită ca să deduc că e un crucişător al Păcii care se îndreaptă spre noi. Locatoarele lui pregătesc acum o nouă orbită circulară faţă de Lună, care va atinge suprafaţa selenară la nouă şi trei minute duminică, dacă nu face alte manevre între timp. Asta e prima aproximare. Date mai bune, mai târziu. A fost greu să obţin şi atât, Man, pentru că nava foloseşte contramăsuri radar şi lasă o ceaţă groasă în spate.

— Eşti sigur că nu te înşeli?

Chicoti din nou.

— Man, eu nu mă încurc atât de uşor. Am luat amprentele tuturor micuţelor şi drăgălaşelor mele semnale. Corecţie: Crucişătorul va atinge Luna la nouă şi două minute şi patruzeci şi trei de secunde.

— Când o să-l ai în bătaia tirului?

— N-o să-l am, doar dacă face manevre. Dar el o să mă aibă pe mine, sâmbătă seara târziu, timpul depinde de traseul pe care-l alege pentru aterizare. Asta va crea o situaţie interesantă. E posibil să ţintească un oraş-furnicar — probabil că Sub-Tycho. Cred că trebuie evacuat, iar celelalte oraşe să folosească măsuri de urgenţă pentru presiune maximă. E mai probabil să încerce să tragă în catapultă. Dar s-ar putea să tragă cât poate de mult, apoi să-mi distrugă toate radarele cu o salvă care să îndrepte raze laser diferite spre fiecare radar.

Mike chicoti din nou.

— E amuzant, nu-i aşa? O glumă de tip „amuzant doar o dată” vreau să zic. Dacă îmi închid radarele, transponderul nu-şi poate trimite rachetele spre ele. Dar dacă fac chestia asta, nu mai pot să îi coordonez pe cei care îmi aşteaptă semnalele ca să le spun încotro să-şi îndrepte tunurile laser. Dacă nu mai există nici o apărare, cât de mică, catapulta este în pericol de distrugere. E comic, nu?

Am respirat adânc şi mi-am dorit din toată inima să nu mă fi băgat în slujba asta de ministru al apărării.

— Şi ce facem, Mike? Ne predăm? Nu se poate! Nu, atât timp cât mai putem lupta!

— Cine a zis să ne predăm? Am rulat proiecţii ale acestei situaţii şi încă o mie de variante asemănătoare. Ia te uită, am date noi — a apărut un al doilea punct pe radar. Obiectul tocmai a plecat de pe Terra, are aceleaşi caracteristici. Să lăsăm proiecţia pe mai târziu. Nu ne predăm. O să le dăm nişte dureri de cap, amice, să ne ţină minte cât or trăi!

— Cum?

— Lasă asta în seama bătrânului tău prieten, MYCROFT. Avem şase radare balistice, plus unul la noul sediu. L-am închis pe cel nou şi mi-am pus copilul prost să lucreze cu numărul doi de aici… nu vom urmări navele prin radarul cel nou, nu-i vom lăsa să afle că-l avem. Urmăresc navele prin radarul numărul trei şi, din trei în trei secunde, verific dacă sunt noi plecări de pe Terra. Celelalte radare ţin ochii închişi şi nu le voi folosi decât în momentul în care vom lovi Marea Chină şi India — iar navele nu le vor vedea, pentru că n-am să mă uit în direcţia lor. E un unghi mare, care se va realiza până atunci. Când am să le folosesc, voi face o harababură întreagă, pentru că le voi închide şi le voi deschide la intervale ciudate… după ce navele îşi vor lansa rachetele. O rachetă e o bucată moartă de metal, nu are creier, Man. Am să le păcălesc.

— Dar cum rămâne cu computerele de control ale focului de pe nave?

— Ei, am să le păcălesc şi pe ele! Punem pariu că pot face în aşa fel încât două radare să arate ca unul singur, aflat la mijlocul distanţei dintre ele? Dar acum lucrez la… — scuză-mă! — iar m-am folosit de vocea ta.

— Nu-i nimic. Eu ce trebuie să fac?

— Dacă amiralul din fruntea navelor e băiat deştept, o să tragă cât o să poată în capătul de ejecţie al vechii catapulte, mult prea departe ca să-l putem ajunge cu tunurile noastre. Indiferent dacă ştie sau nu care e arma noastră secretă, va ochi catapulta, fără să ţină seama de radare. Aşa încât am ordonat -adică, tu ai ordonat — să se pregătească să lanseze toate încărcăturile pe care le putem pregăti, iar eu stabilesc acum traiectoriile noi, pe termen lung, pentru fiecare dintre ele. Apoi le vom arunca pe toate, le vom trimite în spaţiu cât de repede putem, fără ajutorul radarului.

— Orbeşte?

— Man, doar ştii că eu nu folosesc radarul ca să lansez o nouă încărcătură. Până acum le-am urmărit, dar nu era nevoie. Radarul nu are nici o legătură. Lansarea se realizează prin precalculare şi control exact al catapultei. Aşa încât vom plasa toată muniţia de la vechea catapultă pe traiectorii lente, care vor forţa nava amiral să se ghideze după radare, mai curând decât după catapultă — sau după amândouă. Adică îi vom da de lucru. Îl putem face să fie atât de disperat încât să coboare şi să încerce o lovitură de aproape şi atunci le vom da tunarilor noştri ocazia să-i ardă ochii.

— Cred că băieţilor lui Brody le-ar plăcea chestia asta. Celor dintre ei care nu sunt beţi-morţi.

Ideea lui Mike mă făcu să mă gândesc la ceva:

— Mike, ai urmărit emisiunea video de azi?

— Am înregistrat-o, dar nu pot zice c-am şi urmărit-o. De ce?

— Uită-te un pic.

— Bine. Gata, m-am uitat. De ce?

— Au folosit pentru video un telescop bun şi cred că mai există şi altele. De ce să folosim radare pentru nave? Până când vrei să le ardă băieţii lui Brody?

Mike rămase tăcut cel puţin două secunde.

— Man, prietenul meu cel mai bun, te-ai gândit vreodată să te angajezi pe post de computer?

— Îţi baţi joc de mine?

— Nicidecum, Man. Pur şi simplu, mi-e ruşine. Instrumentele de la observatorul Richardson — telescoapele şi toate celelalte — sunt factori la care nu m-am gândit niciodată. Sunt un prost, recunosc. Da, da, da! Să urmăresc navele cu telescopul şi să folosesc radarul doar dacă ele deviază de la traiectoriile stabilite! Păi, asta oferă alte posibilităţi. Nu ştiu ce să spun, Man, decât că nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea folosi telescoape. Eu văd prin radar, totdeauna am procedat aşa, pur şi simplu…

— Exagerezi!

— Sunt sincer, Man.

— Eu mă scuz vreodată când tu gândeşti ceva înaintea mea?

Mike şopti:

— Există ceva în privinţa asta ce nu reuşesc să analizez. Este funcţia mea de…

— Ei, nu te mai frământa atât. Dacă ideea e bună, dă-i drumul, foloseşte-o. S-ar putea ca de-aici să mai iasă şi alte idei. Închid şi cobor îndată.

Nu eram de mult timp în camera lui Mike, când sună profesorul:

— Cartierul General? Ştii ceva de Mareşalul Davis?

— Eu sunt, profesore. Sunt în camera computerului principal.

— Vrei să vii până în biroul Temnicerului-şef? Trebuie să luăm nişte decizii, e treabă de făcut.

— Profesore, crezi că stau degeaba? Şi eu muncesc…

— Da, da, sunt sigur. Le-am explicat celorlalţi că programarea computerului balistic e o treabă complicată şi delicată, încât trebuie să o verifici personal. Cu toate astea, unii dintre colegi sunt de părere că ministrul apărării ar trebui să fie prezent la discuţii. Deci, când ajungi într-un moment în care crezi că poţi preda treaba asistentului tău — Mike îl cheamă, nu? — vrei, te rog să…

— Am înţeles. Bine, am să vin sus.

— Foarte bine, Manuel.

— Aud treisprezece oameni pe fundal care discută în contradictoriu, Man.

— Am înţeles. Mai bine urc să văd despre ce e vorba. Mai ai nevoie de mine?

— Man, sper să stai lângă un telefon.

— Am să stau. Pune-ţi şi tu o ureche în biroul Temnicerului-şef. Dacă plec de-acolo, am să te anunţ. Pa, amice.

Am găsit guvernul cu toţi membrii adunaţi în biroul Temnicerului-şef. Era atât Cabinetul executiv, cât şi suplimentul — şi repede am descoperit problema. Venea de la un tip numit Howard Wright. Pentru el se crease un minister nou: „Ministerul pentru arte, ştiinţe şi profesii” — ceva cam ca sortarea nasturilor. Fusese o concesie făcută Novylen-ului, deoarece Cabinetul era plin până la refuz cu camarazi din L-City, dar şi o concesie pentru el însuşi, pentru că se autointitulase conducătorul grupului din Congres ai căror membri vorbeau mult, şi nu făceau nimic. Intenţia profesorului era să i-o taie scurt — dar profesorul era uneori prea elegant şi subtil ca să fie înţeles de cineva fără simţul măsurii. Unii oameni vorbesc mai bine dacă respiră vid.

Profesorul îmi ceru să prezint Cabinetului pe scurt situaţia militară, ceea ce am şi făcut, în stilul meu.

— Văd că Finn e aici. Să-l lăsăm pe el să ne spună cum stăm în furnicare.

Interveni Wright:

— Generalul Nielsen a prezentat deja raportul şi cred că n-are sens să repete. Vrem s-o auzim de la tine.

M-am uitat chiorâş când am auzit asta.

— Profesore, scuzaţi-mă, gospodin Preşedinte, să înţeleg că raportul Ministerului Apărării a fost prezentat Cabinetului în absenţa mea?

— De ce nu? spuse Wright. Dacă nu erai de găsit, ce vroiai să facem?

Văzându-mă încordat, gata să plesnesc de furie, profesorul interveni. Nu apucasem să dorm prea mult în ultimele trei zile şi nu mai fusesem atât de obosit de când mă întorsesem de pe Pământ.

— Linişte, zise el blând. Gospodin Ministru, vă rog să vă adresaţi prin mine toate comentariile. Gospodin Ministru al Apărării, lăsaţi-mă pe mine să îndrept lucrurile. Nu a fost făcut nici un raport care să privească ministerul dumneavoastră, deoarece Cabinetul nu a fost convocat înainte de venirea dumneavoastră. Generalul Nielsen a răspuns neoficial la câteva întrebări. Poate că era mai bine dacă tăcea. Dacă credeţi asta, am să încerc să repar lucrurile.

— Presupun că nu s-a întâmplat nimic rău. Finn, am vorbit cu tine acum o jumătate de oră. A mai apărut ceva nou de-atunci?

— Nu, Mannie.

— Bine. Cred că vreţi să auziţi ce se petrece în afara Lunii. Aţi urmărit, aşa că ştiţi că primele bombe au mers bine. Unele continuă să lovească. Tragem în cartierul general al apărării la fiecare douăzeci de minute. O ţinem aşa până la ora unu după-masă, apoi la nouă seara lovim China şi India, plus alte câteva ţinte minore. Apoi, la patru după miezul nopţii, ne vom ocupa de Africa şi de Europa, cu o pauză de trei ore, apoi o luăm de la capăt, lovind Brazilia. Facem asta la fiecare trei ore. Finn, ar trebui să evacuăm Sub-Tycho.

— O clipă!

Wright ridicase mâna.

— Am o întrebare.

I se adresase profesorului, nu mie.

— Un moment. Ministerul Apărării a terminat raportul?

Wyoh era aşezată în ultimul rând de scaune. Ne zâmbisem unul altuia şi atât. În Cabinet şi în Congres ne limitam doar la asta, pentru că se iscaseră discuţii, cum de pot fi membri ai guvernului două persoane ale aceleiaşi familii? Acum, ea scutură din cap în semn de avertizare. Am spus:

— Asta a fost tot ce vă pot spune despre bombardament. Aveţi întrebări aici?

— Întrebările dumneavoastră au legătură cu bombardamentul, gospodin Wright?

— Absolut, gospodin Preşedinte.

Wright se ridică şi se uită la mine.

— Aşa cum ştiţi, eu reprezint grupurile intelectuale în Statul Liber şi dacă-mi permiteţi, opiniile lor sunt foarte importante în problemele publice. Cred că este corect ca…

— O clipă, am spus. Am crezut că reprezinţi Districtul opt Novylen.

— Gospodin Preşedinte! Mi se permite să pun întrebări sau nu?

— Nu pune nici o întrebare, ci vrea să ţină un discurs, după câte văd eu. N-am chef de discursuri, sunt obosit şi vreau să mă duc să mă culc.

— Toţi suntem obosiţi, Manuel, spuse profesorul cu înţelegere. Dar sublinierea ta este corectă. Domnule, nu uitaţi că reprezentaţi doar districtul căruia îi aparţineţi. Ca membru al guvernului vi s-au atribuit anumite îndatoriri legate de anumite profesiuni.

— Şi nu e acelaşi lucru?

— Nu chiar. Vă rog să puneţi întrebarea odată.

— Aha… foarte bine, am s-o fac! Este Mareşalul Davis conştient că planul bombardamentului său a mers greşit şi că mii de vieţi au fost distruse fără rost? Îşi dă el seama de punctul de vedere extrem de serios al clasei intelectuale din această Republică? Poate explica de ce acest bombardament pripit — repet, pripit! — a fost întreprins fără consultare? Este pregătit acum să modifice planul sau va merge orbeşte înainte? Şi este adevărat, aşa cum am fost acuzaţi, că am bombardat Pământul cu rachete de tip nuclear, care au fost scoase în afara legii de toate naţiunile civilizate? Cum se aşteaptă el ca Statul Liber Luna să fie vreodată primit în consiliile naţiunilor civilizate, în urma unor astfel de acţiuni?

M-am uitat la ceas, trecuse o oră şi jumătate de când prima încărcătură lovise Pământul.

— Profesore, am spus, îmi explici şi mie despre ce e vorba?

— Scuză-mă, Manuel, spuse el calm. Am vrut — şi ar fi trebuit s-o fac — să încep şedinţa cu o notă informativă. Dar tu ai avut senzaţia că s-a sărit peste tine, aşa că am renunţat. Ministrul se referă la recepţia unor ştiri de la agenţia Reuters din Toronto, care au sosit înainte să te sun. Dacă ştirea e corectă, repet, dacă e corectă, atunci în loc să ţină seama de avertismente, mii de curioşi s-au îngrămădit spre ţinte. Cred că au fost victime. Dar nu ştiu câte.

— Înţeleg. Şi ce trebuia să fac eu? Să-l iau pe fiecare amărât de mână şi să-l duc într-un adăpost? Doar i-am avertizat.

Se amestecă Wright:

— Intelectualii sunt de părere că anumite considerente umaniste fundamentale fac să fie obligatoriu ca…

— Ascultă, palavragiule, am spus, l-ai auzit pe Preşedinte spunând că ştirea tocmai a sosit, aşa că, de unde ştii tu ce crede lumea despre asta?

Se înroşi.

— Gospodin Preşedinte! Injurii!

— Nu-l jigni pe Ministru, Manuel.

— Nu-l mai jignesc, dacă se opreşte şi el. El ar trebui să vorbească mai frumos, doar e intelectual, nu? Ce e prostia asta cu bombele nucleare? Noi nu avem aşa ceva, ştiţi bine asta.

Profesorul păru încurcat.

— Şi eu sunt mirat. În transmisia respectivă aşa se zice. Dar ceea ce mă nedumereşte cu adevărat este că am văzut la video ceva care arăta ca o explozie nucleară.

— Oh!

M-am întors spre Wright.

— Prietenii tăi deştepţi nu ţi-au spus ce se-ntâmplă când eliberezi câteva miliarde de calorii într-o fracţiune de secundă, într-un singur loc? Ce temperatură se degajă? Ce cantitate de radiaţii?

— Deci, recunoşti că ai folosit arme atomice?

— Oh, Bog!

Mă durea capul.

— N-am spus nimic de genul ăsta. Când loveşti ceva tare de altceva la fel de tare, ies scântei. Asta e fizică elementară pe care o ştie orice copil, numai intelectualii nu. Noi am făcut să sară scânteile cele mai mari pe care le-a produs vreodată omul. O explozie uriaşă. Căldură, lumină, ultraviolete. Om fi produs şi raze X, n-aş putea spune. Radiaţii Gamma mă îndoiesc să fi ieşit. Alpha şi beta, imposibil. A fost o eliberare bruscă de energie mecanică. Dar nucleară? Astea-s prostii!

— Răspunsul vă mulţumeşte, domnule ministru? zise profesorul.

— Nu face decât să ridice şi mai multe întrebări. De exemplu, bombardamentul depăşeşte cu mult ceea ce a autorizat Cabinetul. Cred c-aţi văzut expresia şocată de pe figurile tuturor în momentul în care au apărut pe ecran luminile acelea îngrozitoare. Iar Ministrul Apărării spune că ele continuă la fiecare douăzeci de minute. Sunt de părere că…

M-am uitat la ceas.

— O altă încărcătură tocmai a lovit munţii Cheyenne.

— Aţi auzit, aţi auzit? zise Wright. Se mai şi laudă cu ea. Gospodin Preşedinte, consider că trebuie oprit numaidecât acest măcel!

— Palavra… Ministrule, am zis, vrei să spui că Comandamentul General al Apărării lor spaţiale nu e şi el o ţintă militară? De care parte eşti? A Lunii sau a N. F?

— Manuel!

— La dracu'! M-am săturat de prostii! Mi s-a spus să fac o treabă, am făcut-o! Luaţi-l pe nebunul ăsta de-aici!

Tăcură cu toţii, şocaţi, apoi cineva spuse:

— Pot să vin cu o sugestie?

— Dacă are cineva vreo sugestie care să pună punct acestei situaţii penibile, aş fi fericit s-o aud.

— Se pare că nu avem informaţii prea bune despre efectul pe care îl au tragerile noastre. Cred că ar fi bine să încetinim ritmul actual, de o tragere la douăzeci de minute. S-o rărim, să zicem una pe oră, apoi să facem o pauză în următoarele două ore, până mai primim alte ştiri. Poate că se va amâna şi atacul împotriva Chinei cu cel puţin douăzeci şi patru de ore.

Majoritatea dădură din cap aprobator şi se auziră murmure:

— O idee înţeleaptă!

— Da. Da, să nu grăbim lucrurile.

Profesorul zise:

— Manuel, ce zici?

— Profesore, doar ştii răspunsul! am spus, tăios. Nu-l lăsa în seama mea!

— Poate că ştiu răspunsul, Manuel… dar am obosit şi am capul greu şi nu cred că reuşesc să mi-l aduc aminte.

— Manuel, spuse deodată Wyoh, de ce nu te explici? Şi eu am nevoie de explicaţia asta.

Mi-am adunat gândurile şi am spus:

— Este o simplă problemă legată de legea gravitaţiei. Ar trebui să mă folosesc de un computer ca să dau răspunsul exact, dar oricum, următoarele douăsprezece lovituri s-au şi tras deja. Ele sunt pe drum şi tot ceea ce putem să facem este să le deviem de la ţintă şi să lovim poate un oraş pe care nu l-am avertizat. E prea târziu ca să le aruncăm în ocean. Munţii Cheyenne sunt la o mie patru sute de kilometri în interiorul continentului, iar în ceea ce priveşte rărirea ritmului tragerilor la una pe oră, e o prostie. Aici nu e vorba de capsulele metroului pe care le porneşti şi le opreşti cum vrei, astea sunt pietre căzătoare! Vor cădea undeva pe Terra la fiecare douăzeci de minute. Pot lovi munţii Cheyenne, unde nu vor distruge vieţi omeneşti, sau pot cădea în altă parte ucigând oameni. Ideea de a întârzia lovitura asupra Chinei cu douăzeci şi patru de ore e stupidă. Putem îndepărta loviturile de Marea Chină pentru o vreme. Dar nu le putem întârzia. Dacă le deviem, le pierdem şi oricine crede că avem învelişuri de oţel de irosit, să se ducă la capul catapultei şi să vadă.

Profesorul îşi şterse fruntea.

— Cred că toate întrebările au primit un răspuns satisfăcător, cel puţin pentru mine.

— Pentru mine nu e clar, domnule!

— Gospodin Wright, vă rog să staţi jos. Mă siliţi să vă amintesc că Ministerul dumneavoastră nu face parte din Cabinetul de război. Dacă nu mai sunt alte întrebări — şi sper că nu — întrerup şedinţa de astăzi. Avem nevoie de odihnă. Hai să…

— Profesore?

— Da, Manuel.

— Nu m-ai lăsat să termin raportul. Mâine, târziu, sau duminică la primele ore trebuie să ne aşteptăm la răspuns de pe Terra.

— Cum, Manuel?

— Au trimis spre noi nişte bombe. Poate o invazie. Două crucişătoare se îndreaptă încoace.

Asta le atrase atenţia. Profesorul spuse obosit:

— Se retrage Cabinetul Guvernului. Rămâne doar Cabinetul de război.

— O clipă, am spus. Profesore, când am preluat funcţiile, ai primit de la noi nişte demisii fără dată.

— Aşa e şi sper să nu folosesc nici una dintre ele niciodată.

— Ba eşti pe punctul de-a folosi una dintre ele.

— E o ameninţare, Manuel?

— Spune-i cum vrei.

Şi am arătat spre Wright.

— Ori pleacă nebunul ăsta, ori plec eu.

— Manuel, ai nevoie de somn.

Clipeam cu ochii înlăcrimaţi.

— Evident. Şi am să mă culc. Chiar acum! Am să găsesc un pat aici, la Complex, am să mă întind în el şi am să dorm. Cred că mi-ajung vreo zece ore de somn. Apoi, dacă mai sunt încă Ministru al Apărării, puteţi să mă treziţi. Dacă nu, să mă lăsaţi să dorm în continuare.

Toţi erau şocaţi de afirmaţia mea. Wyoh se ridică, veni lângă mine şi, fără să spună nimic, mă luă de braţ.

Profesorul vorbi ferm:

— Vă rog să plecaţi cu toţii. Rămân doar Cabinetul de război şi gospodin Wright.

Aşteptă până ieşiră toţi ceilalţi. Apoi zise:

— Manuel, nu-ţi pot accepta demisia. Nici nu te pot lăsa să mă forţezi să iau o acţiune pripită în privinţa lui gospodin Wright, cel puţin nu acum când suntem cu toţii obosiţi şi nervoşi. Ar fi mai bine dacă v-aţi cere reciproc scuze pentru purtarea violentă, recunoscând că fiecare din voi a fost irascibil.

— Ah…

M-am întors spre Finn.

— Ăsta a luptat? am spus arătând spre Wright.

— Poftim? Nu, la naiba. Cel puţin nu în echipele mele. Cum e, Wright? Ai luptat atunci când ne-au invadat?

Wright spuse rigid:

— N-am avut ocazia. Când am aflat, lupta se terminase. Dar acum au fost puse la îndoială curajul şi loialitatea mea. Insist să…

— Tacă-ţi fleanca, la dracu'. Dacă vrei duel, am să-ţi dau satisfacţie cu prima ocazie în care voi fi liber. Profesore, din moment ce purtarea lui nu are ca scuză stresul datorat luptei, n-am să-i cer scuze unui palavragiu pentru faptul că l-am făcut palavragiu. Iar tu se pare că nu înţelegi. Îl laşi pe fanfaronul ăsta să mi se suie în cap şi nici măcar nu încerci să-l opreşti. Aşa că, ori zboară el, ori eu. Cale de mijloc nu există.

Finn spuse brusc:

— Eu sunt de acord cu asta, profesore. Mă alătur lui Mannie. Ori îl concediezi pe păduchele ăsta, ori pe noi doi.

Se uită la Wright.

— Cât despre duel — mai întâi o să te baţi cu mine. Tu ai două braţe, Mannie are doar unul.

— N-am nevoie de două braţe pentru el. Dar îţi mulţumesc, Finn.

Wyoh plângea — o simţeam, deşi nu o auzeam. Profesorul o întrebă foarte trist:

— Wyoming?

— Îmi p-p-pare rău, profesore. Şi eu sunt de partea lui Mannie.

Rămaseră numai Clayton Watenabe, judecătorul Brody, Wolfgang, Stu şi Sheenie, grupul care conta de fapt — Cabinetul de război. Profesorul se uită la toţi. Îmi dădeam seama că sunt alături de mine, deşi lui Wolfgang îi era destul de greu -el lucra cu profesorul, nu cu mine.

Profesorul mă privi din nou şi spuse:

— Manuel, chestia asta este valabilă în ambele sensuri Ceea ce faci, mă obligă să-mi dau demisia. Se uită în jur.

— Noapte bună, camarazi. Sau mai curând, bună dimineaţa. O să mă duc să mă odihnesc. Cred că merit asta, nu?

Ieşi energic, fără să privească în spate.

Wright plecase, nu l-am văzut când.

— Ce e cu crucişătoarele acelea, Manuel? mă întrebă Finn.

Am respirat adânc.

— N-o să se întâmple nimic înainte de sâmbătă. Dar trebuie să evacuăm Sub-Tycho. Nu mai pot să vorbesc. Sunt frânt de oboseală.

Am stabilit să ne întâlnim la ora nouă seara, apoi m-am lăsat în grija lui Wyoh. Cred că tot ea m-a pus în pat, dar nu-mi aduc aminte.

27

Când m-am întâlnit cu Finn în biroul Temnicerului-şef, profesorul era acolo. Era vineri, puţin înainte de ora nouă. Dormisem nouă ore, îmi făcusem o baie, luasem micul dejun pe care îl adusese Wyoh şi discutasem cu Mike. Totul mergea conform planului prevăzut, navele nu-şi schimbaseră balistica, iar lovitura asupra Marii Chine era programată să aibă loc în curând.

Am ajuns în birou la timp ca să apuc să văd lovitura la video, totul s-a petrecut bine şi s-a terminat la nouă şi un minut, iar profesorul a trecut la treabă. Nu mai zise nimic despre demisie sau despre Wright, pe care nu l-am mai văzut niciodată.

Vreau să spun că într-adevăr nu l-am mai văzut niciodată de-atunci şi nici n-am întrebat despre el. Nici profesorul nu pomeni nimic despre el, aşa că n-avea nici un rost să întreb.

Ne-am apucat să analizăm ştirile şi situaţia tactică. Wright a avut dreptate când a spus că se pierduseră mii de vieţi omeneşti. Ştirile de pe Pământ erau pline cu informaţii alarmante despre soarta oamenilor. Cât de mulţi au fost, nu se va şti niciodată pentru că, dacă cineva stă pe pământ şi-i cade o stâncă uriaşă în cap, nu cred că mai rămâne ceva de capul lui. Cei care au putut fi număraţi au fost cei ucişi de suflul impactului. Se spune că în America de Nord au fost cincizeci de mii.

Niciodată n-am să pot să-i înţeleg pe oameni! Ne-am bătut gurile trei zile avertizându-i — şi nu poţi spune că n-au auzit strigătele noastre. De aceea erau acolo. Să vadă spectacolul, să râdă de prostia noastră. Să ia suveniruri. Familii întregi s-au dus la ţinte, unele cu coşuleţe de picnic! Coşuleţe de picnic! Boje moi!

Şi acum, cei rămaşi în viaţă urlau cerând sângele nostru ca plată pentru acest masacru. Păi, sigur, nu dădeau semn că i-ar fi indignat invazia lor. Despre bombardamentul pe care ni l-au aplicat, n-au suflat nici un cuvinţel. Dar erau îndureraţi din cauza „crimei noastre cu premeditare”. Ziarul Great New York Times cerea ca întregul guvern rebel lunar să fie adus pe Pământ şi executat pe loc în public — „Acesta este un caz clar în care trebuie să se renunţe, pentru interesul major al omenirii, la regula umanitară împotriva pedepsei capitale”.

Am încercat să nu mă gândesc prea mult la situaţia asta, la fel cum fusesem forţat să nu mă gândesc prea mult la Ludmilla. Micuţa Milla nu avusese cu ea nici un coşuleţ de picnic. Nici nu fusese curioasă, căutând senzaţii tari.

Sub-Tycho era o problemă presantă. Dacă navele pe care le văzusem aveau de gând să bombardeze oraşele — şi ştirile de pe Pământ chiar asta cereau — Sub-Tycho nu avea să reziste. Avea acoperişul prea subţire. Bomba cu hidrogen avea să decompreseze toate nivelele, iar ecluzele nu fuseseră construite pentru explozia unei bombe-H.

E clar că nu-i înţeleg pe oameni şi nici acţiunile lor. Pe Terra exista o interdicţie împotriva folosirii bombelor nucleare asupra oamenilor. Pentru asta se înfiinţase organizaţia Naţiunilor Federative. Şi totuşi, pe Pământ se striga în gura mare că trebuie să ne bombardeze cu bombe-H. Au renunţat să mai pretindă că bombele noastre erau nucleare, dar toată America ardea de nerăbdare ca noi să fim bombardaţi cu bombe nucleare.

Dar nici cu lunarii nu mi-e ruşine. Finn anunţase prin oamenii lui că Sub-Tycho trebuie evacuat. Profesorul repetase ştirea la video. Evacuarea nu punea probleme, Sub-Tycho era destul de mic, iar Novylen şi L-City puteau să-i adăpostească şi să-i hrănească pe refugiaţi. De asemenea, puteam să deviem destul de multe capsule de metro ca să-i mutăm pe toţi în douăzeci şi patru de ore. Pe unii îi lăsam în Novylen, iar pe alţii îi duceam până în L-City. Sigur, existau unele mici probleme — să începem să comprimăm aerul oraşului în timpul evacuării oamenilor ca să nu-l risipim inutil, apoi să-l decomprimăm complet la sfârşit pentru a micşora pagubele, să transportăm mâncare cât putem de mult în timpul pe care-l aveam, să construim căi de acces etanşe către tunelele cele mai joase ale fermelor şi aşa mai departe — lucruri pe care ştiam cum să le facem şi aveam organizarea necesară, bizuindu-ne pe oamenii lui Finn şi pe stilyagii de la întreţinerea municipală. Aveam destui oameni care să asigure o evacuare cât mai lipsită de peripeţii.

Credeţi că au început să plece din Sub-Tycho? Nici vorbă. Capsulele de metro stăteau aliniate una în spatele celeilalte şi nu aveam loc să mai trimitem altele până nu plecau cele din primul lot. Iar acelea stăteau nemişcate.

— Mannie, îmi zise Finn, nu cred că vor să plece.

— La naiba, am spus, dar trebuie. Atunci când vom repera o rachetă cu destinaţia Sub-Tycho, va fi prea târziu pentru locuitori. Oamenii se vor călca în picioare, vor încerca să se îngrămădească în capsule, care nu-i vor ţine pe toţi. Finn, băieţii tăi trebuie să fie mai convingători. Obligă-i.

Profesorul clătină din cap:

— Nu, Manuel.

— Profesore, am spus furios, mergi prea departe cu ideea asta că nu trebuie să-i constrângem pe oameni! Ştii bine c-o să iasă o harababură dacă-i lăsăm pe oameni să acţioneze după cum îi taie capul.

— Ei, atunci asta va fi. Dar noi trebuie să încercăm să-i convingem, nu să-i obligăm să facă ce spunem noi. Hai să revedem planurile.

Planurile nu erau grozave, dar mai mult nu puteam să facem. Să-i mai avertizăm pe toţi despre bombardamente şi despre invazia iminentă. Să-i punem pe oamenii lui Finn să facă de planton deasupra fiecărui oraş, să fie atenţi când vor trece crucişătoarele în jurul Lunii, în spaţiul nevăzut de Mike, în partea opusă, ca să nu mai fim luaţi prin surprindere. Presiune maximă în toate furnicarele şi atenţie la costumele de presiune, să fie la îndemână! Toţi militarii şi toate forţele paramilitare să intre în alarmă de gradul doi la ora patru, sâmbătă după-masă, iar dacă au loc manevre sau se lansează rachete, să intre în alarmă de gradul unu. Puşcaşilor lui Brody să li se dea liber să meargă în oraş, să se îmbete, să facă tot ce vor, iar sâmbătă la ora trei după-masă să se prezinte la datorie.

Asta era ideea profesorului. Finn vroia să ţinem o parte dintre ei la datorie, dar vor fi într-o formă mai bună pentru o gardă mai lungă dacă se relaxează acum, mi-am dat eu cu părerea, de acord cu profesorul.

Cât despre bombardarea Terrei, n-am făcut nici o schimbare la prima rotaţie. Din India primeam mesaje pline de suferinţă, din China încă nimic. Totuşi India nu prea avea de ce să se vaite, pentru că asupra ei nu folosisem o reţea. Era suprapopulată şi, în afară de câteva puncte pe care le alesesem în deşertul Thar şi în câteva vârfuri muntoase, alesesem celelalte ţinte în mare pe lângă coastă, departe de porturile maritime locuite.

Ar fi trebuit să alegem munţi mai înalţi sau să dăm mai puţine avertismente. Din ştiri, am aflat că un om sfânt, urmat de un şir nesfârşit de pelerini, se hotărâse să urce pe toate vârfurile de munte care fuseseră desemnate ca ţinte şi să oprească răzbunarea noastră prin forţa lor spirituală reunită.

Aşa că iar eram nişte criminali. Pe lângă asta, încărcăturile care au căzut în ape au ucis mulţi peşti, dar şi mulţi pescari care nu ţinuseră seama de avertismentele noastre. Guvernul indian părea la fel de furios din cauza peştilor ca şi din cauza pescarilor — dar principiul sacru acordat tuturor formelor de viaţă nu se aplica în cazul nostru. Ne vroiau capetele.

Africa şi Europa răspundeau mai cumpătat, dar diferit. În Africa, viaţa nu fusese niciodată sacră şi cei care s-au dus la ţinte au primit un mic tratament de recoltare de sânge. Europa a avut la dispoziţie o zi ca să afle că putem lovi acolo unde spusesem de sute de ori că vom lovi şi că bombele noastre erau mortale. Au murit şi acolo oameni, mai ales căpitani de nave tâmpiţi, dar nu mulţimi de gură-cască, cum s-a întâmplat în America de Nord şi în India. Accidentele au fost chiar mai rare în Brazilia şi în alte părţi ale Americii de Sud.

Apoi, a venit din nou rândul Americii de Nord — era 9h 50 min. 28 sec. sâmbătă, 17. octombrie '76. Mike a potrivit momentul pentru ora zece la noi care, ţinând cont de progresul pe orbită într-o zi a Lunii şi de rotaţia Pământului, a făcut ca America să fie cu faţa spre noi la ora cinci după ora de pe Coasta lor de Est şi la ora două după ora de pe Coasta de Vest.

În dimineaţa zilei de sâmbătă începusem să discutăm ce să facem cu tragerea. Profesorul nu convocase Cabinetul de război, dar venise toată lumea în afara lui Clayton Watenabe, care se întorsese în Kongville ca să se ocupe de apărare. Erau opt — profesorul, eu, Finn, Wyoh, judecătorul Brody, Wolfgang, Stu, Terence Sheehan. Opt păreri diferite. Profesorul avea dreptate, cu cât sunt mai mulţi, cu atât nebunia e mai mare. Dacă sunt peste trei adunaţi într-o problemă, nu se poate lua nici o decizie definitivă.

De fapt, erau şase opinii diferite, pentru că Wyoh n-a spus nimic şi nici profesorul, care făcea pe moderatorul. Dar ceilalţi făceau o larmă cât optsprezece la un loc. Pe Stu nu-l interesa ceea ce loveam, el vroia ca bursa de mărfuri de la New York să se deschidă luni dimineaţa.

— Joi am vândut fără acoperire în nouăsprezece părţi, pentru că am vrut să mă asigur că naţiunea lunară n-o să dea faliment înainte să coboare din leagăn, iar acum trebuie să execut ordinele de cumpărare care acoperă aceste vânzări. Spune-le, Wolf, fă-i tu să înţeleagă.

Brody vroia să folosim catapulta ca să zdrobim orice navă care încearcă să părăsească orbita. Judecătorul habar n-avea de balistică — tot ceea ce ştia era că minerii lui erau în nişte poziţii expuse. Nu am ripostat, deoarece încărcăturile rămase erau deja pe orbite joase, iar restul urmau să fie şi ele în curând — şi nu credeam că o să mai avem vechea catapultă mult timp.

Sheenie consideră că ar fi o mişcare inteligentă dacă am repeta tragerile în reţea până vom plasa o încărcătură exact pe clădirea principală a Directoratului Americii de Nord.

— Îi cunosc bine pe americani, am fost american înainte să fiu lunar, când am fost deportat. Le pare al naibii de rău că au predat conducerea Naţiunilor Federative. Să-i zdrobim pe birocraţii ăia nenorociţi şi americanii vor trece de partea noastră.

Spre dezgustul lui Stu, Wolfgang Korsakov era de părere că speculaţiile ar merge mai bine dacă toate bursele de mărfuri ar fi închise până se va termina totul.

Finn vroia să-i zdrobim — să-i avertizăm să-şi ia de pe cerul nostru navele alea oribile şi, dacă nu o fac, atunci să-i lovim de-adevăratelea.

— Sheenie nu are dreptate când vorbeşte de americani, şi eu îi cunosc. America de Nord este partea cea mai dură a Naţiunilor Federative şi ei sunt cei care trebuie lichidaţi. Pentru ei suntem nişte criminali, aşa că acum trebuie să-i lovim cu toată puterea de care suntem în stare. Să lovim oraşele americane şi putem renunţa la vest.

M-am strecurat afară, am vorbit cu Mike, mi-am făcut câteva însemnări. Când m-am întors, încă se mai certau. Când m-am aşezat, profesorul şi-a ridicat privirea.

— Mareşale, nu ţi-ai exprimat opinia.

— Profesore, am spus, n-am putea lăsa la o parte prostia asta cu mareşalul? Copiii sunt la culcare, putem să fim sinceri.

— Bine, Manuel.

— Aşteptam să văd dacă se va ajunge la o înţelegere.

Nu se ajunsese la nimic.

— Nu văd de ce trebuie să-mi dau şi eu cu părerea, am continuat. Eu sunt doar un biet comisionar şi sunt aici numai pentru că ştiu cum să programez un computer balistic.

Am spus asta uitându-mă drept la Wolfgang — un camarad de nădejde, dar un intelectual tăios. Eu sunt un mecanic fără prea multă şcoală, pe când Wolfgang a absolvit o şcoală superioară la modă — Oxford, înainte să fie condamnat. Nu prea ţinea cont de părerea nimănui, în afară de opinia profesorului. Dar şi de-a lui Stu — da, dar şi Stu are scrisori elegante de acreditare.

Wolf se foi jenat şi spuse:

— Ei, Mannie, bineînţeles că vrem să-ţi auzim părerea.

— Păi, nu am nici una. Planul de bombardare a fost proiectat până în cele mai mici detalii. Toată lumea a avut ocazia să-l critice la momentul respectiv şi nu văd nimic care să justifice modificarea lui.

— Manuel, spuse profesorul, vrei să treci în revistă al doilea bombardament asupra Americii, ca să-l înţelegem cu toţii?

— Bine. Scopul celei de-a doua salve de bombe este să-i obligăm să folosească rachetele de interceptare. Fiecare lovitură îşi are ţinta pe un oraş mare, pe terenuri libere, vreau să spun, din apropierea oraşelor mari. Asta o să le şi spunem, dar cu puţin timp înainte de a-i lovi, nu-i aşa Sheenie?

— Mai bine să le-o spunem chiar acum. Dar, sigur, putem schimba. Şi ar trebui s-o facem.

— S-ar putea. Propaganda nu ţine de domeniul meu de activitate. Pentru a ţinti destul de aproape am folosit în majoritatea cazurilor ţinte acvatice — lucru destul de greu care, pe lângă uciderea peştilor şi a celor care se încăpăţânează să rămână pe mare, vor provoca furtuni locale de proporţii şi distrugeri de ţărmuri.

M-am uitat la ceas şi am văzut că trebuia să trag de timp.

— Seattle va primi o bombă în Strâmtoarea Puget, chiar lângă ei. San Francisco va pierde două porturi importante. Los Angeles va primi una între Long Beach şi Catalina şi altele pe coastă, mai sus cu câţiva kilometri. Mexico City este mai în interiorul continentului, aşa că plasăm lovitura pe muntele Popocatepetl, de unde se poate vedea foarte bine. Salt Lake City primeşte una în lac. Am lăsat deoparte Denver-ul, pentru că locuitorii lui pot vedea ce se va întâmpla în Colorado Springs — întrucât vom bombarda din nou munţii Cheyenne şi vom continua imediat ce-i vom avea în câmpul nostru vizual. Saint Louis şi Kansas City vor primi lovituri în râurile lor, la fel şi New Orleans — care probabil va fi inundat. Toate oraşele Marilor Lacuri vor avea şi ele acelaşi tratament, am o listă lungă, s-o citesc?

— Poate mai târziu, zise profesorul. Zi mai departe.

— Boston primeşte una în port. New York va avea una în strâmtoarea Long Island şi alta la jumătatea distanţei dintre cele mai mari două poduri ale lui, cred că le va distruge podurile, dar noi ne dăm cuvântul că nu vom trage în ele şi chiar aşa vom face. Mergând în jos pe coasta de est, mai aplicăm tratamentul la două oraşe din golful Delaware, apoi la alte două din golful Chesapeake, unul din oraşe fiind de o maximă importanţă istorică şi sentimentală. Mai spre nord, vom mai atinge două oraşe cu lovituri plasate în mare. Spre interior, lovim Cincinnati, Birmingham, Chattanooga, Oklahoma City, toate cu lovituri în munţii din apropiere sau în râuri. Să nu uit Dallas-ul, distrugem spaţioportul şi poate avem noroc să prindem şi câteva nave — ultima dată când am verificat, erau şase nave. Nu vom ucide oameni, decât dacă vor face nebunia să stea pe ţinte. Dallas-ul e un loc perfect pentru bombardament, spaţioportul e mare, întins şi liber, iar lovitura va fi zărită de cel puţin zece milioane de oameni.

— Dacă o să lovim, spuse Sheenie.

— Cum, dacă? Fiecare lovitură este urmată de o alta, la o oră distanţă. Dacă nici una nu ajunge, mai avem lovituri mai în spate care pot fi deviate, de exemplu, e uşor să schimbăm ţintele în grupul golful Delaware golful Chesapeake. La fel şi pentru grupul Marilor Lacuri. Dar Dallas are propria lui serie de rezerve şi încă una lungă, pentru că ne aşteptăm să fie foarte bine apărat. Rezervele durează cam şase ore, atât timp cât putem vedea America, apoi ultimele pot fi plasate oriunde pe continent… cu cât o încărcătură e mai departe când o deviem, cu atât devierea poate fi mai largă.

— Asta n-am înţeles, zise Brody.

— E o problemă de vectori, judecătorule. O rachetă de ghidare poate da unei încărcături câţiva metri pe secundă ai vectorului lateral. Cu cât vectorul funcţionează mai mult, cu atât încărcătura va ateriza mai departe de punctul original spre care o plasasem. Dacă transmitem un semnal unei rachete de ghidare cu trei ore înainte de impact, deplasăm punctul de impact de trei ori mai mult decât dacă am aştepta până la o oră înaintea impactului. Nu e chiar atât de simplu, dar computerul poate să facă asta, dacă are timp suficient la dispoziţie.

— Ce înseamnă timp suficient? întrebă Wolfgang.

M-am străduit cu grijă să fac pe prostul.

— Computerul poate rezolva acest gen de probleme aproape instantaneu, odată ce l-ai programat să facă asta. Dar, asemenea decizii sunt pre-programate. Adică, ceva de genul ăsta: dacă din grupul de ţinte A, B, C şi D descoperi că ai ratat trei ţinte din primele două salve, repoziţionezi toate rezervele din prima serie, astfel încât să poţi alege aceste trei ţinte, în timp ce distribui a doua serie de rezerve acestui grup, pentru posibila folosire asupra grupului doi, în timp ce repoziţionezi seria a treia de rezerve asupra grupului Alpha, astfel încât…

— Stai aşa, eu nu sunt computer, zise Wolfgang. Eu vreau să ştiu cât timp mai avem până când trebuie să ne hotărâm.

— A, da.

M-am uitat la ceas demonstrativ.

— -Acum mai aveţi… trei minute şi cincizeci şi opt de secunde, în care mai putem să deviem lovitura îndreptată spre Kansas City. E pregătit programul de deviere, iar asistentul meu cel mai bun, un tip”, Mike, e la datorie. Să-i dau telefon?

— Pentru numele lui Dumnezeu, Man, deviază! zise Sheenie, gâtuit de emoţie.

— La naiba! spuse Finn. Care-i problema, Terence? Ţi-e frică?

— Camarazi! zise profesorul. Vă rog!

— Eu primesc ordine de la şeful statului, de la profesor, am spus. Dacă el vrea să audă păreri, are să le ceară. N-are nici un rost să ţipaţi unul la celălalt.

M-am uitat la ceas.

— Mai sunt două minute şi jumătate. Pentru celelalte ţinte sunt limite mai mari de timp. Kansas City e cel mai îndepărtat de ocean. Dar câteva din cele patru oraşe din zona Marilor Lacuri au trecut deja de punctul în care încărcăturile mai pot fi deviate în ocean. Mai putem să acţionăm doar asupra Lacului Superior. Pentru Salt Lake City avem poate un minut în plus. Apoi se aglomerează mai multe încărcături în acelaşi timp.

Am aşteptat.

— Să votăm, zise profesorul. Pentru continuarea programului. Generale Nielsen?

— Da!

— Gospaja Davis?

Wyoh îşi ţinu respiraţia.

— Da.

— Judecător Brody?

— Da, bineînţeles. E necesar.

— Wolfgang?

— Da.

— Conte LaJoie?

— Da.

— Gospodin Sheehan?

— Vă lipseşte un pariu. Dar merg şi eu. Unanimitate.

— Un moment. Manuel?

— Tu hotărăşti, profesore, întotdeauna a fost aşa. Votarea e o prostie.

— Îmi dau seama că eu hotărăsc, gospodin Ministru. Continuaţi bombardamentul, conform planului.


Am reuşit să lovim multe dintre ţintele celei de a doua salve, deşi toate oraşele erau apărate, în afară de Mexico City. Se pare (98, 3% după calculele ulterioare ale lui Mike) că rachetele de interceptare erau explodate prin radar la distanţe stabilite, care estimaseră greşit vulnerabilitatea cilindrilor de stâncă. Au fost distruse doar trei stânci, celelalte au fost împinse şi au provocat mai mult rău decât dacă nu se trăgea deloc în ele.

A fost greu cu New York. Cu Dallas a fost şi mai greu. Probabil că diferenţa consta în controlul local al intercepţiei, pentru că nu părea ca postul de comandă din munţii Cheyenne să mai funcţioneze. Poate că nu le-am distrus buncărul din pământ — nu ştiu cât era de adânc — dar pun pariu că nici oamenii şi nici computerele de-acolo nu mai puteau urmări nimic.

Dallas-ul se ţinea tare. Cred că a împins într-o parte primele cinci stânci, aşa că i-am spus lui Mike să ia tot ce poate dinspre munţii Cheyenne şi să îndrepte încărcăturile spre Dallas… ceea ce a reuşit să facă după două salve. Cele două ţinte erau la mai puţin de doi kilometri distanţă una faţă de cealaltă. Apărarea oraşului Dallas s-a prăbuşit la salva următoare. Mike mai trimise încă trei încărcături spre spaţioport şi apoi le schimbă spre „Munţii Cheyenne” — cele de mai târziu nici nu fuseseră atinse şi erau marcate munţii Cheyenne. Mike încă mai trimitea mesaje de dragoste cosmice muntelui care era deja sfărâmat, când America dispăru din raza privirii noastre, în jos, pe partea estică a Terrei.

Am stat cu Mike tot timpul cât a durat bombardamentul, ştiind că era un moment greu. Când se opri totul până în punctul în care urma să umplem de praf Marea Chină, Mike spuse gânditor:

— Man, nu cred că ar trebui să mai lovim din nou muntele.

— De ce nu, Mike?

— Pentru că nu a mai rămas nimic acolo.

— Bine, poţi să-i deviezi rezervele. Când trebuie să decizi?

— Le-aş trimite în Albuquerque şi Omaha, dar ar fi bine să încep de-acum. Mâine am să fiu ocupat. Man, prietenul meu cel mai bun, cred că trebuie să pleci.

— Te-ai plictisit de mine, amice?

— Nu, dar în următoarele câteva ore, nava pe care am detectat-o s-ar putea să lanseze rachete. Când are să se întâmple asta, vreau să trec toate controalele balistice către „Praştia micului David” — iar când am să fac asta, ar trebui să fii la sediul din Mare Undarum.

— Ce te frământă, Mike?

— Computerul ăla, fiul meu, e precis, dar e prost, Man. Vreau să fie supravegheat. S-ar putea să fie nevoie de decizii în grabă şi acolo nu există nimeni care să-l poată programa aşa cum trebuie. Tu ar trebui să fii acolo.

— Bine, Mike, dacă zici tu asta. Dar dacă e nevoie de un program rapid, am să-ţi dau telefon.

Dacă unui om îi ia mult timp, poate câteva ore ca să facă un program, unui computer îi ia câteva milisecunde ca să-l rezolve. Una din calităţile de necontestat ale lui Mike era că se putea programa singur. Repede. Doar îi explicai despre ce era vorba şi-l lăsai pe el să-şi facă programul. La fel de bine şi foarte corect îşi putea programa fiul mai mic şi mai prost, cu o rapiditate mult mai mare decât a unui om.

— Dar, Man, vreau să fii acolo pentru că s-ar putea să nu-mi poţi telefona, e posibil ca liniile să fie tăiate. Am pregătit un grup de programe posibile pentru Junior. Îţi vor fi de folos.

— Bine, tipăreşte-le. Lasă-mă acum să vorbesc cu profesorul.

Mike îl găsi repede pe profesor. M-am asigurat că era singur, apoi i-am explicat ce vroia Mike să fac. Credeam că profesorul va obiecta — speram că va insista să rămân la venirea bombardamentelor, invaziei, a navelor, dar el îmi spuse:

— Manuel, trebuie să pleci. Am ezitat să ţi-o spun, dar e foarte important să fii acolo. Ai discutat şansele cu Mike?

— Niet.

— Eu am făcut-o. Ca să fiu direct, dacă Luna City e distrusă, iar eu împreună cu restul guvernului murim, iar ochii de radar ai lui Mike orbesc şi el este deconectat de la noua catapultă — lucruri care se pot întâmpla în urma unui bombardament dur, deci, chiar dacă se pot întâmpla toate astea, Mike încă dă şanse egale Lunii, dacă „Praştia micului David” va funcţiona — şi tu eşti acolo ca s-o faci să meargă.

— Da, şefule, am înţeles, să trăiţi. Tu şi Mike sunteţi nesuferiţi şi vreţi să mă lipsiţi de distracţie. Am s-o fac.

— Foarte bine, Manuel.

Am mai stat cu Mike încă o oră, timp în care el a tipărit metru după metru, programe compatibile pentru celălalt computer — mie mi-ar fi luat vreo şase luni această muncă, dacă aş fi în stare să mă gândesc la toate posibilităţile. Mike a adăugat nişte indexuri şi referinţe — cu nişte situaţii oribile pe care nici nu îndrăznesc să le menţionez. De exemplu, dacă împrejurările făceau necesară distrugerea Parisului, referinţele spuneau — ce rachete, pe ce orbite — cum să-i spun eu lui Junior să le găsească şi să le trimită la ţintă. Sau orice altceva era nevoie.

Citeam documentul care nu se mai termina — nu programele, ci descrierea rezultatelor la care ducea fiecare dintre ele — când sună Wyoh.

— Mannie, dragule, ţi-a spus profesorul despre plecarea la Mare Undarum?

— Da. Chiar vroiam să te sun.

— Bine. Fac bagajele şi ne întâlnim la Staţia de Est. Când crezi că ajungi acolo?

— Bagajele pentru noi? Ce, vii şi tu?

— Nu ţi-a spus profesorul?

— Nu.

Dintr-odată, m-am simţit fericit.

— M-am simţit vinovată, dragule. Vroiam să merg cu tine… dar nu aveam nici un motiv pentru a-mi justifica purtarea. La urma urmei, eu nu sunt obişnuită cu computerele şi am responsabilităţi aici. Sau aveam. Dar am fost concediată din toate funcţiile pe care le deţineam. Şi tu ai fost concediat.

— Serios?

— Pe bune. Nu mai eşti Ministru al Apărării, e Finn. În schimb te-au numit Adjunctul Primului Ministru…

— I-auzi!

— … şi Adjunctul Ministrului Apărării. Eu sunt Purtătorul de cuvânt adjunct, iar Stu a fost numit Secretar adjunct pentru Afacerile Externe. Aşa că merge şi el cu noi.

— Sunt mirat.

— Nu e atât de neaşteptat cum pare. Profesorul şi Mike s-au gândit la toate astea acum câteva luni. Se cheamă descentralizare, dragule, ceea ce făcea McIntyre pentru oraşe. Dacă are loc un dezastru la L-City, Statul Liber Luna are totuşi un guvern. Profesorul mi-a zis: „Wyoh, doamnă dragă, atât timp cât rămâneţi în viaţă voi trei şi câţiva congresmeni, nu e totul pierdut. Puteţi negocia pe picior de egalitate, fără să vi se vadă rănile”.

Am plecat ca mecanic de computere, cu destinaţia Mare Undarum. M-am întâlnit cu Stu şi cu Wyoh, care mă aşteptau cu bagajele — împachetaseră şi restul braţelor mele — îmbrăcaţi cu costumele de presiune. Ne-am strecurat prin tunele nesfârşite, depresurizate, pe un mic cărucior cu fund plat, folosit pentru transportarea oţelului. Greg ne-a trimis un cărucior mai mare pentru porţiunea de la suprafaţă, apoi ne-a întâmpinat chiar el când am coborât din nou sub pământ.

Astfel am pierdut atacul asupra radarelor balistice, de sâmbătă noaptea.

28

Căpitanul primei nave FNS[61], Espérance, avea curaj. Sâmbătă noaptea, târziu, schimbă cursul navei şi se îndreptă spre noi. Se pare că i-a trecut prin cap că vrem să-l derutăm cu radarele, pentru că se hotărâse să coboare destul de aproape ca să ne vadă instalaţiile radar cu radarul navei lui, în loc să se lase în seama rachetelor care s-ar fi direcţionat după semnalele emise. De asemenea, cred că se resemnase să fie sacrificat, împreună cu nava şi echipajul, deoarece coborî până la o mie de kilometri şi lansă o salvă către cinci din cele şase radare ale lui Mike, neştiind de funcţionarea la întâmplare a acestora.

Mike, aşteptându-se şi el să fie „orbit” cât de curând, dădu cale liberă băieţilor lui Brody să ardă „ochii” navei şi îi ţinu asupra ţintei trei secunde înainte să treacă la rachete.

Rezultatul nu e greu de imaginat: un crucişător distrus, două radare balistice doborâte de bombe-H, trei rachete „ucise”, două echipe de trăgători mai puţin, o echipă de tunari distrusă de o explozie nucleară, cealaltă de o rachetă doborâtă care aterizase direct pe ei, plus treisprezece puşcaşi care prezentau arsuri de la radiaţii peste nivelul mortal de opt sute de roentgeni, o parte de la explozie, o parte de la statul îndelungat la suprafaţă. Mai adaug că patru fete care erau membre în Corpul Lysistrata au murit odată cu echipele acelea. Ele îşi puseseră costumele de presiune şi se hotărâseră să urce la suprafaţă cu bărbaţii lor. Alte fete s-au expus la radiaţii serioase, dar nu peste nivelul de 800 r.

Al doilea crucişător continua să se învârtă pe o orbită eliptică în jurul Lunii.

Am aflat de la Mike multe din astea, după ce-am ajuns duminică dimineaţa la „Praştia micului David”. Mike era necăjit că-şi pierduse doi ochi şi era şi mai necăjit din cauza celor două echipe — cred că Mike căpătase o conştiinţă profund umană — pentru că se simţea vinovat că nu reuşise să apere şase ţinte în acelaşi timp. I-am repetat că nu a fost vina lui, pentru că el trebuia să lupte cu arme improvizate cu putere limitată, nu cu arme adevărate.

— Dar tu, Mike? Eşti teafăr?

— Da, în toate punctele importante. Dar am discontinuităţi periferice. O rachetă mi-a întrerupt circuitele de la Novy Leningrad, dar rapoartele pe care le-am primit prin Luna City mă informează că staţiile locale funcţionează corespunzător, fără pierderi în serviciile oraşului. Mă deranjează discontinuităţile pe care le am, dar pot fi reparate mai târziu.

— Pari obosit, Mike.

— Eu, obosit? Absurd! Man, uiţi ce sunt. Sunt doar supărat, asta e tot.

— Când îţi va ajunge nava a doua pe radar?

— Cam peste trei ore, dacă îşi menţine orbita de mai devreme. Dar nu cred că îşi respectă orbita, am o probabilitate mai mare de 90%. Mă aştept să apară cam într-o oră.

— O orbită Garrison? Ohoo!

— A ieşit din câmpul meu vizual la azimut şi curs est, treizeci şi doi nord. Îţi sugerează ceva, Man?

Am încercat să vizualizez.

— Cred că vor debarca şi vor încerca să te captureze, pe tine, Mike. I-ai spus lui Finn? Adică, i-ai spus profesorului să-l avertizeze pe Finn?

— Profesorul ştie. Dar eu nu analizez aşa situaţia.

— Nu? Ei, cred că e mai bine să tac şi să-mi văd de treabă.

Aşa am şi făcut. Lenore îmi aduse micul dejun, iar în timp ce-l inspectam pe Junior — mi-e ruşine să recunosc -n-am mai putut să mă abţin şi am plâns pierderile suferite, împreună cu Wyoh şi cu Lenore. Mami o trimisese pe Lenore să gătească pentru Greg după moartea Millei, ca un pretext. La sediu erau destule neveste care se puteau ocupa de gătit pentru toată lumea, dar Mami o făcuse pentru moralul lui Greg ca şi pentru cel al Lenorei. Lenora şi Milla fuseseră prietene foarte bune.

Junior părea în regulă. Se ocupa de America de Sud cu câte o încărcătură o dată. Am rămas în camera radarului şi am urmărit la amplificarea maximă, în timp ce el plasa una în estuarul dintre Montevideo şi Buenos Aires. Nici Mike n-ar fi fost atât de precis. Apoi, i-am verificat programul pentru America de Nord — n-am găsit nimic suspect — l-am încuiat şi-am luat cheile. Junior era de capul lui dacă Mike nu se elibera de celelalte treburi şi nu se hotăra să preia din nou controlul.

Apoi m-am aşezat şi am încercat să ascult ştirile de pe Pământ şi din Luna City. Cablul coaxial din L-City purta liniile telefonice, programul lui Mike pentru fiul său mai prost, transmisiile radio şi video. Locul nu mai era izolat. Dar, pe lângă cablul din L-City, sediul mai avea antene îndreptate spre Terra şi puteam asculta orice ştire pe care o recepta Complexul venind de pe Terra. Nu era nici o risipă, transmisia radio şi video de pe Terra fusese instalată pentru recreere în timpul construcţiei, dar acum constituia o rezervă importantă, pentru cazul în care unul din cabluri ar fi căzut.

Transmisia satelitului oficial al N. F. susţinea că radarele balistice ale Lunii fuseseră distruse şi că acum eram lipsiţi de ajutor. Mă întrebam ce credeau oamenii din Buenos Aires şi din Montevideo în legătură cu ştirea asta. Probabil că erau prea ocupaţi ca să mai aibă timp să mai asculte ştirile. Într-un fel, loviturile pe care le pregătisem pentru mări şi oceane erau mai rele decât cele care căzuseră pe teren solid.

Canalul video al Cotidianului lunar din Luna City îl arăta pe Sheenie care le spunea lunarilor ce urmări sunt după atacul navei Esperance, repetând ştirile şi avertizând pe toată lumea că bătălia nu se terminase, o navă de război putea să apară pe cerul nostru în orice clipă. Toată lumea să fie pregătită pentru orice, să rămână în costume de presiune — Sheenie era îmbrăcat în costum, cu casca deschisă — să ia măsurile maxime de precauţie legate de presiune, toate unităţile să rămână în alarmă de gradul unu, dar cetăţenii care nu aveau treburi urgente să meargă la nivelul cel mai de jos şi să stea acolo în siguranţă până la sfârşit.

Repetă de câteva ori, apoi se opri brusc:

— Atenţie! Crucişătorul inamic a fost detectat de radar, zboară la mică înălţime cu viteză maximă. S-ar putea să se vină spre Luna City. Atenţie! Rachetele au fost lansate, crucişătorul se îndreaptă spre capătul de ejecţie al…

Imaginea şi sunetul se întrerupseră.

Putea la fel de bine să spună ceea ce noi, cei de la Praştia micului David, am aflat mai târziu, şi anume, al doilea crucişător, venind la nivel jos cu viteză maximă pe orbita cea mai joasă pe care o permitea terenul Lunii, a început bombardamentul capătului de ejecţie al vechii catapulte, la o sută de kilometri de capul catapultei şi de trăgătorii lui Brody şi a distrus mai multe inele, până în minutul în care a ajuns în raza vizuală de tragere a tunarilor, strânşi cu toţii în jurul radarelor de la capul catapultei. Se pare că se simţea în siguranţă. Nu era, pentru că băieţii lui Brody i-au ars „ochii” şi „urechile”. A mai parcurs o orbită după care s-a prăbuşit lângă Torricelli, cred că în încercarea de a ateriza, pentru că reactoarele i se opriseră înainte de zdrobire.

Următoarele ştiri recepţionate de noi la noul sediu au venit de pe Pământ. Acelaşi împuţit post de radio N. F. pretindea că fusese distrusă catapulta (era adevărat), iar împotrivirea lunară luase sfârşit (asta era fals) şi le cerea tuturor lunarilor să-i ia prizonieri pe conducătorii lor şi să-i predea milei Naţiunilor Federative (iar fals, nu exista conceptul de milă în organizaţia de pe Pământ).

Am ascultat ştirile, am verificat din nou programarea şi m-am dus în camera întunecoasă a radarului. Dacă totul mergea după plan, urma să lansăm un nou atac în râul Hudson şi apoi pe alte ţinte succesive, timp de trei ore, pe tot continentul american — spun succesive, pentru că Junior nu se putea ocupa de lansări simultane. Mike adaptase planul pentru capacitatea lui.

Râul Hudson a fost lovit conform planului. Mă întrebam câţi newyorkezi ascultau postul de ştiri al N. F. În timp ce priveau explozia care îl dezminţea.

Două ore mai târziu, staţia N. F. anunţa că rebelii lunari mai avuseseră rachete pe orbită în momentul distrugerii catapultei, dar că, după aceste câteva impacturi răzleţe, nu vor mai urma altele. Când am terminat cu al treilea bombardament asupra Americii, am închis radarul. Nu funcţiona constant, Junior era programat să arunce priviri numai când era necesar, câteva secunde de fiecare dată.

Aveam nouă ore înaintea bombardării Marii Chine, care venea la rând.

Dar nu aveam nouă ore ca să luăm cea mai grabnică hotărâre, dacă să lovim sau nu Marea Chină. Fără informaţii. În afară de canalele de ştiri de pe Pământ. Care puteau să fie false. Îngrozitor. Nu ştiam dacă profesorul mai era sau nu în viaţă. Şi mai îngrozitor. Ce făceam acum? Acţionam în calitatea de Prim-ministru? Aveam nevoie de profesor. Nu mă simţeam în largul meu ca „şef al statului”. În special, aveam nevoie de Mike — ca să calculeze faptele, să estimeze incertitudinile, să proiecteze probabilităţi ale unui curs sau ale altuia.

Pe onoarea mea, nu ştiam dacă mai vin nave spre noi şi, lucrul cel mai rău, mi-era şi frică să mă uit. Dacă deschideam radarul şi-l porneam pe Junior ca să cerceteze cerul, am fi fost reperaţi imediat de orice navă de război peste care aş fi trecut cu semnalele radar, înainte ca Junior să fi avut timp s-o vadă. Navele de război fuseseră special construite pentru detectarea supravegherii oricărui radar. Aşa am auzit. La naiba, nu eram militar, ci un biet tehnician de computere, care nimerise pe teren greşit…

Cineva sună la uşă. M-am ridicat şi-am descuiat. Era Wyoh cu cafeaua. Mi-o dădu şi ieşi fără să zică nimic.

Sorbeam din cafea şi mă gândeam. Asta e, băiete, te lasă singur şi aşteaptă ca tu să scoţi vreun miracol din pălăria de magician. Nu mă simţeam în stare. De undeva, din copilărie, am auzit vocea profesorului: „Mannie, când te confrunţi cu o problemă pe care nu o înţelegi, încearcă să rezolvi o parte din ea pe care o înţelegi şi apoi analizeaz-o din nou în întregime”. Mă învăţase ceva ce nici el nu înţelegea prea bine — matematică — dar îmi predase ceva mult mai important, un principiu fundamental.

Dintr-o dată, am ştiut ce aveam de făcut pentru început.

M-am dus la Junior şi l-am pus să-mi scoată la imprimantă programul impacturilor prezise ale încărcăturilor de pe orbită — uşor, era un pre-program pe care îl putea rula oricând în sens invers timpului real. În timp ce Junior era ocupat, eu am căutat câteva programe alternative în rola pe care mi-o pregătise Mike.

Apoi am introdus câteva din aceste programe alternative -nu era nici o problemă, trebuia doar să fiu atent să le citesc corect şi să le tastez fără erori. L-am pus pe Junior să tipărească ceea ce tastasem, ca să mă verific înainte de a-i da semnalul de execuţie.

Când am terminat — trecuseră patruzeci de minute -toate încărcăturile de pe traiectorie care se îndreptau spre o ţintă din interior erau reîndreptate spre câte un oraş de la malul mării. Computerul a programat executarea acestei comenzi la stâncile mai din urmă. Dar, dacă eu nu anulam, le repartiza Junior după cum era cazul.

Acum dispăruse presiunea îngrozitoare a timpului, acum puteam devia orice încărcătură în ocean, chiar cu câteva minute înaintea impactului. Acum puteam să mă gândesc în voie. Aşa am şi făcut.

Apoi mi-am chemat „Cabinetul de război”, format din Wyoh, Stu şi Greg, care era comandantul forţelor mele armate şi ne-am adunat în biroul lui Greg. Lenore avea voie să se plimbe de colo-colo aducându-ne cafea sau putea să stea, dacă dorea, dar să nu spună nimic. Lenore e o femeie inteligentă şi ştie când să tacă.

Stu vorbi primul:

— Domnule prim-ministru, cred că trebuie să sărim peste Marea Chină de data asta.

— Lasă politeţurile, Stu. Poate sunt prim-ministru, poate, nu. Oricum, nu avem timp de formalităţi.

— Foarte bine. Pot să-mi expun propunerea?

— Mai târziu.

Le-am explicat ce făcusem ca să avem mai mult timp. Stu mă aprobă în tăcere, dar nu mai zise nimic.

— Problema noastră cea mai mare este că am rămas fără comunicaţii atât cu Luna City cât şi cu Pământul. Greg, ce se aude cu echipa de intervenţie?

— Nu s-a întors încă.

— Dacă defecţiunea este în apropiere de Luna City, s-ar putea să nu se întoarcă prea curând. Asta dacă pot repara. Deci, suntem nevoiţi să acţionăm de capul nostru. Greg, ai tot ce-ţi trebuie ca să încerci să improvizezi o staţie de emisie-recepţie ca să putem vorbi cu Pământul? Te-aş putea ajuta, iar tehnicianul pentru computere pe care ţi l-am trimis nu e prost deloc.

E foarte bun la electronica obişnuită — un biet individ pe care-l acuzasem odată, pe nedrept, că lăsase o muscă să intre în măruntaiele lui Mike. Îi dădusem acum funcţia de tehnician electronist.

— Harry Biggs, şeful aparaturii de presiune, poate face orice dacă are echipamentul necesar, spuse Greg gânditor.

— Fă-i rost de tot ce-i trebuie. Poţi să dezasamblezi orice în afară de radar şi de computer, după ce am expediat toate încărcăturile din catapultă. Câte mai sunt?

— Douăzeci şi trei şi nu mai avem oţel.

— Atunci asta e, douăzeci şi trei, câştigăm sau pierdem. Vreau să fie gata de încărcare pentru că s-ar putea să le aruncăm azi.

— Sunt pregătite. Putem să le încărcăm cu viteza necesară.

— Bine. Încă ceva. Nu ştiu dacă pe cerul nostru se învârtesc sau nu crucişătoare ale N. F. Mi-e frică să mă uit. Cu radarul, vreau să spun, pentru că dacă folosesc radarul pentru a cerceta cerul, putem să ne trădăm poziţia. Dar trebuie să observăm ce se petrece în exterior. Greg, poţi găsi voluntari care să facă asta, dar de care nu mai ai nevoie pentru altceva?

Se amestecă Lenore în discuţie:

— Mă ofer eu!

— Mulţumesc, scumpo, eşti acceptată.

— Am să găsesc bărbaţi, zise Greg, nu va fi nevoie de femei.

— Las-o să meargă, Greg. Este spectacolul nostru, al tuturor.

Le-am explicat ceea ce vroiam. Mare Undarum era acum în noaptea semi-lunară, iar soarele apusese. Graniţa invizibilă dintre lumina soarelui şi umbra Lunii se întindea acum deasupra noastră. Navele care trec pe cerul nostru vor apărea brusc mergând spre vest, apoi vor dispărea mergând spre est. Partea vizibilă a orbitei se întinde de la orizont până la un anumit punct de pe cer. Dacă echipa de observare poate detecta ambele puncte, marcându-l pe unul după direcţie, iar pe celălalt după stele. şi va putea aproxima timpul numărând secundele, atunci Junior va putea să ghicească orbita — dacă i se vor comunica datele şi la a doua trecere pe cer a navelor, va putea deduce perioada şi forma orbitei lor. Astfel eu voi afla când pot folosi radarul, radioul şi catapulta — nu vroiam să eliberez o încărcătură cu o navă N. F. deasupra noastră pe cer, pentru că ne-ar fi localizat poziţia pe radar.

Poate că eram prea prudent — dar catapulta asta nouă, radarul şi cele douăzeci şi trei de proiectile erau tot ce mai apăra Luna de înfrângerea totală — iar cacealmaua noastră se baza pe faptul că duşmanii nu aveau cum să ştie exact ce rezerve mai avem şi unde sunt plasate.

Şi atunci ca şi acum, majoritatea lunarilor habar n-aveau de astronomie — noi locuim în tunele, ieşim la suprafaţă doar când este neapărat necesar. Dar aveam noroc, pentru că în echipa lui Greg era un astronom amator, un tip care lucrase la observatorul Richardson. I-am explicat ce trebuie să facă, i-am dat conducerea şi l-am lăsat să-şi instruiască echipa de observatori cum să deosebească navele de stele. După ce am pus la punct ultimele amănunte, m-am întors la discuţii.

— Ei bine, Stu, de ce n-ar trebui să lovim Marea Chină?

— Încă aştept o veste de la doctorul Chan. Am primit un mesaj de la el, a dat un telefon aici, la puţin timp înainte de-a fi deconectaţi de la reţeaua de telecomunicaţii…

— La naiba, de ce nu mi-ai spus?

— Am încercat, dar te încuiaseşi înăuntru şi ştiu destul de bine că nu trebuie să te deranjez când te ocupi de balistică. Poftim traducerea. Este pe adresa obişnuită a lui LuNoHoCo, cu o referinţă care înseamnă că e un mesaj pentru mine şi că a sosit prin agentul meu de la Paris. „Reprezentantul vânzărilor noastre din Darwin” — ăsta e Chan — „ne informează că transporturile noastre din” — mă rog, ăsta e codul — se referă la zilele atacului deşi, în aparenţă, indică luna iunie trecută — „au fost impropriu împachetate, rezultând pierderi inacceptabile. Dacă acestea nu pot fi corectate, negocierile pentru un contract pe termen lung vor fi serios afectate”.

Stu ridică privirea.

— Totul are un dublu înţeles. Eu cred că asta înseamnă că doctorul Chan se referă la faptul că guvernul lui este gata să discute termenii unei înţelegeri… dar că trebuie să renunţăm să mai bombardăm Marea Chină, pentru că altfel s-ar putea să-i dăm planurile peste cap.

— Hmm.

M-am ridicat şi am început să mă învârt prin cameră. Să-i cer părerea lui Wyoh? Nimeni nu cunoaşte mai bine ca mine calităţile lui Wyoh… dar ea oscilează între duritate şi prea multă compasiune, iar eu am învăţat că un „şef de stat”, chiar şi unul provizoriu, nu trebuie să simtă nici una nici alta. Să-l întreb pe Greg? Greg era un fermier bun, un mecanic excelent, un predicator nemaipomenit. Ţineam foarte mult la el, dar n-aveam nevoie de părerea lui. Stu? Îşi spusese punctul lui de vedere.

Sau poate că nu.

— Stu, care e părerea ta? Nu a lui Chan, a ta.

Căzu pe gânduri.

— E greu de răspuns, Mannie. Nu sunt chinez, n-am stat prea mult în Marea Chină şi nu pot pretinde că mă pricep prea mult la politica lor sau în psihologia chineză. Aşa că n-am încotro şi trebuie să iau de bun mesajul lui Chan.

— Ah, la naiba, dar el nu e lunar! Scopurile lui nu coincid cu ale noastre. Ce se aşteaptă el să obţină de-aici?

— Cred că face manevre pentru a obţine monopolul asupra comerţului lunar. Poate vrea să aibă baze aici. Posibil o enclavă extrateritorială. N-am putea să-i acordăm aşa ceva.

— S-ar putea s-o facem dacă suntem loviţi.

— N-a spus nimic din toate astea. Ştii că nu vorbeşte prea mult. Stă şi ascultă.

— Ştiu prea bine.

M-am gândit la asta, din ce în ce mai îngrijorat cu fiecare minut care trecea.

Ştirile de pe Pământ se auzeau undeva în surdină. O rugasem pe Wyoh să le urmărească, în timp ce eu îl căutam pe Greg.

— Wyoh, scumpo, ceva nou?

— Nu. Sunt aceleaşi declaraţii. Am fost înfrânţi definitiv şi se aşteaptă în orice clipă să ne predăm. Ei mai transmit avertismentul că unele proiectile sunt încă în spaţiu şi cad la întâmplare, dar oamenii au fost asiguraţi că se va analiza traiectoria lor şi li se va controla căderea.

— Dar nu e nimic care să sugereze că profesorul sau oricine altcineva din Luna City sau din altă parte a Lunii este în contact cu Pământul?

— Absolut nimic.

— La dracu'. Din partea Marii Chine n-a venit nimic?

— Nu, Mannie. Sunt doar comentarii de peste tot. Dar nimic din partea Marii Chine.

— Of!

M-am dus la uşă.

— Greg! Hei, amice, vezi dacă poţi să-l găseşti pe Greg Davis. Am nevoie de el.

Am închis uşa.

— Stu, nu putem să evităm Marea Chină.

— Nu?

— Nu. Ar fi drăguţ dacă Marea Chină ar nimici alianţa împotriva noastră, ne-ar putea salva de la unele pierderi. Dar am ajuns prea departe arătându-ne capabili să-i lovim când vrem şi să distrugem orice navă pe care o trimit împotriva noastră. Cel puţin trag speranţa că am ars-o pe ultima şi că în total sunt opt nave distruse, din nouă. Nu ajungem nicăieri dacă ne arătăm slabi, nu atât timp cât N. F. pretinde că de fapt nu suntem slabi, ci terminaţi cu totul. Trebuie să-i luăm prin surprindere. Începând cu Marea Chină, iar dacă asta îl face nefericit pe doctorul Chan, îi dăm şi o batistă cu care să-şi şteargă lacrimile. Dacă continuăm să ne prefacem puternici, în timp ce N. F. o dă înainte că suntem zdrobiţi, atunci în cele din urmă trebuie să existe o putere statală cu drept de veto care să cedeze până la urmă. Dacă nu e Marea Chină, va fi alta.

Stu se înclină fără să se ridice.

— Foarte bine, domnule.

— Eu…

A intrat Greg.

— M-ai căutat, Mannie?

— Ce se aude cu transmiţătorul pentru Pământ?

— Harry zice că va fi gata până mâine. E un mecanism improvizat, dar dacă bagi curent în el, merge.

— Avem curent. Iar dacă el spune mâine, asta e părerea lui. Vreau să fie gata azi — să zicem în şase ore. Am să lucrez şi eu sub comanda lui Harry. Wyoh, scumpo, vrei să-mi aduci braţele? Vreau numărul 6 şi 3, dar adu-l şi pe numărul 5. Rămâi cu mine, te rog, ca să mă ajuţi să-mi schimb braţele. Stu, vreau să scrii nişte mesaje dure, eu îţi dau ideea şi tu le condimentezi. Greg, nu o să trimitem stâncile imediat. Una dintre cele pe care le avem deja în spaţiu va lovi peste optsprezece-nouăsprezece ore. Apoi, când N. F. vor anunţa că toate stâncile au căzut, iar ameninţarea lunară a încetat… vom pătrunde pe canalele lor de ştiri şi îi vom avertiza despre noul bombardament care va fi programat pe orbitele cele mai scurte, în mai puţin de zece ore, aşa că te rog, Greg, verifică totul la catapultă, la aparatura nucleară şi la aparatura de control. Cu acest ajutor suplimentar, totul trebuie să meargă drept la ţintă.

Wyoh se întoarse cu braţele. I-am cerut numărul 6 şi apoi am zis:

— Greg, lasă-mă pe mine să vorbesc cu Harry.


Şase ore mai târziu, transmiţătorul era pregătit să emită pe Terra. Era o chestie urâtă, pe care o făcusem distrugând aproape în întregime un prospector de rezonanţă folosit în stadiile de început ale proiectului. Dar puteam trimite un semnal audio puternic pe frecvenţa radio. Textele scrise de Stu, cuprinzând avertismentele mele, au fost înregistrate, iar Harry era pregătit să le emită — toţi sateliţii tereştri puteau recepţiona cu mare viteză — de şaizeci de ori mai repede decât viteza normală — şi nu doream ca transmiţătorul nostru să se încingă mai mult decât era necesar. Observarea vizuală îmi confirmase temerile: în jurul Lunii, pe orbite, se învârteau două nave.

I-am transmis Marii Chine că principalele ei oraşe de pe coastă vor primi un cadou de pe Lună, cu ţinta la zece kilometri în ocean — Pusan, Tsingtao, Shanghai, Saigon, Bangkok, Singapore, Djakarta, Darwin — în afară de vechiul Hong Kong, care va primi o lovitură chiar peste birourile N. F. din Extremul Orient şi le-am spus să evacueze toţi oamenii departe de zona respectivă. Stu adăugase că vorbind de oameni nu se referea la personalul N. F. Ei erau rugaţi să rămână la birou.

India a primit avertismente asemănătoare cu privire la oraşele maritime, dar i s-a comunicat că birourile N. F. vor fi iertate încă o rotaţie, din respect pentru monumentele culturale din Agra şi pentru a se permite evacuarea oamenilor. (Aveam de gând să mai amân lovitura cu încă o rotaţie, din respect pentru profesor. Şi apoi cu încă una, la nesfârşit. La naiba, îşi construiseră birourile lângă cel mai împodobit şi impunător mormânt clădit vreodată, pe care profesorul îl îndrăgea ca pe ochii din cap).

Celorlalte naţiuni le-am transmis să nu facă nici o mişcare, meciul continua în afara terenului lor. Dar să nu se apropie de nici un sediu al N. F., pentru că eram supăraţi şi nici un, birou nu era în siguranţă. Mai mult, era bine dacă plecau din oraşele care aveau cartiere generale ale N. F. — în afara conducătorilor şi spionilor lor, care erau somaţi să rămână pe loc.

Apoi am petrecut următoarele douăzeci şi patru de ore învăţându-l pe Junior să arunce priviri prin radar când cerul era liber sau când credea el că este liber. Aţipeam când puteam, iar Lenore era lângă mine ca să mă trezească la timp pentru următoarea lecţie. Când se terminară stâncile lui Mike, am intrat cu toţii în alertă, nerăbdători să vedem prima piatră a lui Junior, care porni sus cu viteză. Am aşteptat până când ne-am convins că merge cum trebuie — după care am făcut un anunţ Terrei spunându-i unde să se uite după ea şi când să o aştepte, ca să ştie toată lumea că pretenţiile de victorie ale N. F. aveau aceeaşi valoare ca baloanele de săpun — totul era prezentat în frazele cele mai literare, mai jignitoare şi mai dispreţuitoare ale lui Stu, spuse cu accentul lui plin de stil şi eleganţă.

Prima lovitură ar fi trebuit să fie pentru Marea Chină, dar exista o zonă din Directoratul Americii de Nord la care puteam ajunge cu bomba noastră — cea mai de preţ bijuterie a lor, insulele Hawaii. Junior o plasă în triunghiul format de Maui, Molokai şi Lanai. N-am făcut eu programarea, Mike prevăzuse totul. Apoi, repede, am mai trimis zece stânci la intervale scurte (a trebuit să sărim peste un program, apăruse o navă pe cer) şi i-am spus şi Marii Chine când şi unde să le aştepte. Era vorba despre oraşele maritime pe care le neglijasem cu o zi mai înainte.

Ajunsesem la a douăsprezecea piatră, dar m-am gândit că era mai sigur să punem la bătaie toată muniţia decât s-o folosim cu economie şi să dăm impresia că suntem pe terminate. Am programat şapte stânci pentru oraşele indiene de pe coastă, alegând noi ţinte — iar Stu îi întrebă suav pe pământeni dacă fusese evacuată Agra. Dacă nu, spuneţi-ne, vă rog, imediat. (Dar n-am trimis nici o stâncă spre ea).

Egiptului i s-a spus să-şi ia navele din Canalul de Suez -era o cacealma, aveam o rezervă de cinci proiectile. Ultimele.

Apoi am aşteptat.

Impact la Lahaina Road — ţinta din Hawaii. Arăta bine văzut prin amplificare. Mike putea fi mândru de Junior.

Am aşteptat din nou.

Cu treizeci şi şapte de minute înainte de impactul primei bombe pe coasta chineză, Marea Chină denunţă acţiunile Naţiunilor Federative, ne recunoscu independenţa şi se oferi să negocieze cerinţele noastre — iar eu mi-am scrântit un deget tot apăsând butoanele de deviere.

Apoi am tot apăsat la butoane, cu tot degetul meu bolnav. India sărise şi ea să ne recunoască, urmând China.

Ne recunoscu şi Egiptul. Şi alte naţiuni au început să bată la uşa negocierilor.

Stu informă Terra că am oprit bombardamentele, doar le-am oprit, nu le-am anulat. Şi luaţi-vă imediat navele de pe cerul nostru — ACUM! — şi apoi putem sta de vorbă. Dacă nu pot ajunge acasă din lipsă de combustibil, atunci le lăsăm să aterizeze la o distanţă mai mare de cincizeci de kilometri de orice oraş de pe hartă şi să aştepte ca să li se accepte predarea. Dar eliberaţi-ne cerul, acum!

Am întârziat acest ultimatum câteva minute pentru a permite unei nave să treacă dincolo de orizont. Nu vroiam să riscăm — o singură rachetă şi s-ar fi ales praful de Luna.

Dar am aşteptat.

Se întoarse echipa de cablare. Fuseseră până în Luna City şi găsiseră spărtura, dar deasupra locului cu pricina erau mii de tone de piatră sfărâmată care i-au împiedicat să repare ceva. Au făcut cum s-au priceput mai bine, s-au întors la suprafaţă, au ridicat un releu provizoriu şi l-au orientat în direcţia în care credeau că este Luna City. Lansaseră rachete de semnalizare la intervale de zece minute, sperând că vor fi văzute de cineva din oraş, care va înţelege şi va îndrepta un releu în direcţia respectivă. S-a stabilit vreo comunicaţie?

Nu.

Am aşteptat.

Echipa de cablare raportă că o navă, care apăruse la intervale regulate timp de nouăsprezece minute, nu mai apăruse din nou. Zece minute mai târziu, au raportat că încă o navă lipseşte la apel.

Am ascultat mesajul şi am aşteptat.

Marea Chină, vorbind în numele puterilor cu drept de veto, acceptă armistiţiul şi declară că aveam cerul liber. Lenore izbucni în lacrimi de fericire şi îi sărută pe cei care erau în preajmă.

După momentul emoţionant — un bărbat nu poate gândi când este îmbrăţişat de femei, mai ales dacă cinci dintre ele nu-i sunt neveste — am revenit la realitate şi am spus:

— Stu, vreau să pleci de urgenţă la Luna City. Alege-ţi nişte oameni. Nu femei, pentru că aveţi de mers pe suprafaţă ultimii kilometri ai traseului. Află ce se întâmplă, dar mai întâi pune-i să îndrepte un releu spre releul nostru şi dă-mi un telefon de cum termini.

— Am înţeles, domnule.

L-am echipat pentru o călătorie grea — butelii suplimentare de aer, cort pentru cazuri de urgenţă şi tot felul de lucruri trebuincioase — când am primit un mesaj de pe faţa Lunii dinspre Pământ, care mă chema… pe frecvenţa pe care ascultam, pentru că, de fapt, mesajul era transmis pe toate frecvenţele care emiteau de pe faţa dinspre Pământ. Dar asta am aflat-o mai târziu.

„Mesaj personal, profesorul către Mannie -parola: Ziua Bastiliei şi fratele lui Sherlock. Vino acasă imediat. Te aşteaptă vagonetul la noul vostru releu… Mesaj personal, profesorul către Mannie…”

Şi se repeta.

— Harry?

— Da, şefu'.

— Mesaj către faţa dinspre Pământ — înregistrează şi transmite cu viteză, pentru că încă nu vreau să ne detecteze. „Mesaj personal, Mannie către profesor. Parola: tunul de alamă. Sunt pe drum!” Cere-le să confirme primirea mesajului — dar transmite doar o singură dată.

29

Stu şi Greg conduceau pe drumul de întoarcere, în timp ce eu, Wyoh şi cu Lenore stăteam înghesuiţi pe platforma deschisă, legaţi cu nişte curele ca să nu cădem, pentru că platforma era prea mică pentru noi toţi. Aveam timp să mă gândesc în voie. Nici una dintre fete nu avea costum radio şi puteam să conversăm numai prin atingerea căştilor — ciudat.

Abia după ce învinsesem, am început să înţeleg unele părţi din planul profesorului, care nu-mi fuseseră clare atunci când le elaborase. Atacul asupra catapultei salvase furnicarele — speram să fie aşa. Acesta fusese planul, dar profesorul a fost tot timpul detaşat şi indiferent când se referea la distrugerea catapultei. Desigur, mai aveam şi o a doua catapultă, dar era departe şi era greu de ajuns până la ea. Ar fi luat nişte ani buni să săpăm un nou sistem de metro pentru noua catapultă înconjurată de munţi înalţi. Mă gândesc că e mai ieftin s-o reparăm pe cea veche, sigur, dacă se mai poate repara.

Oricum, în ambele cazuri se sista orice transport de cereale spre Terra, până ce puneam pe picioare catapulta. Oricare dintre ele.

Şi asta a urmărit profesorul! Deşi niciodată nu a făcut vreo aluzie cum că planul lui se baza pe distrugerea vechii catapulte — ăsta era de fapt planul lui pe termen lung, nu doar victoria Revoluţiei. S-ar putea să nu recunoască dacă l-aş întreba direct. Dar Mike mi-ar spune dacă l-aş lua tare: a fost sau nu ăsta unul din factorii de calculare a şanselor? Prezicerea revoltei pentru mâncare şi pentru celelalte, nu, Mike? Sunt convins că Mike mi-ar spune adevărul.

Târgul „tonă pentru tonă”, pe care profesorul îl expusese pe Pământ, fusese un argument pentru o catapultă terestră. Dar, între patru ochi, nu era entuziasmat de ea. Odată, pe când ne aflam în America de Nord, îmi spusese:, „Da, Manuel, sunt sigur c-o să meargă. Dar, dacă se va construi, va fi ceva temporar. A fost o vreme, acum două secole, când rufele murdare erau trimise din California în Hawaii — cu nave maritime, gândeşte-te, care aduceau înapoi rufele curate. Erau împrejurări speciale. Dacă vom vedea vreodată apă şi îngrăşăminte transportate pe Lună, iar apoi cereale cu destinaţia Pământ, va fi de scurtă durată. Viitorul Lunii constă în poziţia ei unică de a fi în vârful unui flux gravitaţional deasupra unei planete bogate, în energia ei ieftină şi în terenurile ei fertile. Dacă noi, lunarii, vom fi destul de deştepţi în secolele care vor veni, ca să rămânem un port liber, în afara unor alianţe care mai mult ne-ar încurca decât ne-ar ajuta, atunci vom deveni răscrucea drumurilor a două planete, a trei, a întregului sistem solar. Nu vom rămâne toată viaţa fermieri”.

Eram aşteptaţi la Staţia de Est şi abia am avut timp să ne scoatem costumele de presiune — la fel ca la întoarcerea de pe Pământ — că mulţimea, care urla de bucurie, ne ridică pe umeri. Chiar şi pe fete, pentru că Slim o întrebă pe Lenore:

— Putem să vă ducem şi pe voi?

— Da, de ce nu? răspunse Wyoh.

Iar stilyagii se bătură pentru acest privilegiu.

Majoritatea erau în costume de presiune şi am fost surprins să văd cât de mulţi aveau arme. Nu erau armele noastre, ci erau capturate. Dar uşurarea cea mai mare a fost când am văzut că L-City era întreg!

M-aş fi descurcat mai bine fără procesiunea triumfală. Eram nerăbdător să ajung la un telefon şi să aflu de la Mike ce se întâmplase — ce distrugeri aveam, câţi morţi, cât ne costase, de fapt, victoria asta.

Ne-au împins pe o platformă, unde erau profesorul şi restul Cabinetului, personalităţi ale oraşului şi alţii, iar fetele s-au aruncat plângând de gâtul profesorului, apoi el mă îmbrăţişă cu putere şi mă sărută pe amândoi obrajii, iar cineva îmi îndesă pe cap o şapcă a libertăţii. Am zărit-o în mulţime pe micuţa Hazel şi i-am trimis un sărut.

În cele din urmă, mulţimea se linişti suficient pentru ca profesorul să poată vorbi.

— Prieteni, spuse şi aşteptă să se facă linişte. Prieteni, repetă plin de însufleţire. Iubiţi camarazi. Ne vedem, în sfârşit, în libertate şi îi avem printre noi pe eroii care au dus singuri ultima bătălie pentru Luna noastră.

Mulţimea ne ovaţionă, iar profesorul aşteptă să se facă din nou linişte. Îmi dădeam seama că era foarte obosit, îi tremurau mâinile în timp ce se sprijinea de tribună.

— Aş dori să vorbească ei, pentru că vreau să auzim cu toţii cum a fost. Dar, mai întâi, am un mesaj fericit pentru voi. Marea Chină tocmai a anunţat că începe în Munţii Himalaya construirea unei catapulte uriaşe pentru ca transportul dinspre Terra spre Lună să fie la fel de uşor şi ieftin cum este transportul de la noi spre Pământ.

Se opri pentru urale şi apoi zise:

— Dar ăsta este un proiect de viitor. Ce zi fericită! În sfârşit, lumea întreagă recunoaşte suveranitatea Lunii. Suntem liberi! Liberi! Lunari, v-aţi câştigat libertatea…

Se opri, părând surprins. Nu era speriat, ci nedumerit. Se înclină uşor.

După care, muri.

30

L-am dus într-un magazin din spatele platformei. Medicii, pe care-i chemasem, nu mai puteau face nimic. Bătrâna lui inimă, încordată de nenumărate ori, cedase. L-au scos afară prin spate, iar eu m-am luat după ei.

Stu mă apucă de braţ.

— Domnule Prim-Ministru…

— Ei, şi tu! Stu, pentru numele lui Bog, termină cu prostiile!

— Domnule Prim-Ministru, nu se lăsă el, trebuie să vorbiţi mulţimii, să-i trimiteţi pe oameni acasă. Avem lucruri importante de făcut, spuse el ferm.

Vorbea calm, dar îi curgeau lacrimi de durere.

M-am întors pe platformă, am confirmat ceea ce ei bănuiau doar şi le-am spus să se ducă acasă. Apoi, m-am dus în camera L de la hotelul Raffles, scena începutului, unde dăinuiau toate amintirile primelor zile ale noii noastre organizaţii, unde am convocat şedinţa Cabinetului de urgenţă, unde am pus la cale planul Revoluţiei noastre. M-am strecurat la telefon, am lăsat casca în jos şi am tastat MYCROFTXXX.

Am primit un semnal de număr inexistent. Am mai încercat o dată, acelaşi semnal. Am ridicat casca şi l-am întrebat pe Wolfgang, care era cel mai aproape de mine:

— Nu merg telefoanele?

— Depinde de zone, spuse el. Bombardamentul de ieri le-a cam dat peste cap. Dacă vrei un număr interurban, sună centrala.

Mă şi vedeam sunând la centrală şi cerând un număr inexistent.

— Ce bombardament?

— N-ai auzit? A fost un bombardament concentrat asupra Complexului. Dar băieţii lui Brody au doborât nava. Nu sunt pagube importante. Totul poate fi reparat.

Am renunţat să mai telefonez, eram aşteptat în altă parte. Nu ştiam ce e de făcut, dar Stu şi Korsakov erau pregătiţi să acţioneze. Lui Sheenie i-am spus să redacteze ştirile pentru Terra şi pentru Lună. Eu m-am trezit anunţând o lună de doliu şi douăzeci şi patru de ore de linişte în care să ne ocupăm doar de afacerile cele mai importante. Am dat ordin ca trupul profesorului să fie înmormântat cu mare pompă. Tot ceea ce spuneam îmi venea pe limbă fără să mai raţionez, eram amorţit, aveam un gol în loc de creier. Bine, reuniţi Congresul, după cele douăzeci şi patru de ore. În Novylen? Bine.

Sheenie veni cu telegramele de pe Pământ. Wolfgang scrise ca din partea mea o notă care spunea că, din cauza morţii profesorului, răspunsurile vor întârzia cu cel puţin douăzeci şi patru de ore.

În sfârşit, am reuşit să plec cu Wyoh. Un paznic stilyagi îi ţinu pe oameni departe de noi până când am ajuns la ecluza 13. Cum am sosit acasă, m-am furişat în atelier pe motiv că trebuie să-mi schimb braţele.

— Mike?

Nici un răspuns.

Am încercat să tastez combinaţia la telefonul casei, acelaşi mesaj, număr inexistent. Nu ştiam ce să fac, m-am hotărât să mă duc a doua zi la Complex. Trebuia să vorbesc neapărat cu Mike. Acum că profesorul murise, aveam nevoie de Mike ca de aer.

Dar n-am putut să mă duc a doua zi. De la ultimul bombardament, se stricase metroul Trans-Crisium. Puteai să ocoleşti prin Torricelli şi prin Novylen ca să ajungi până la urmă în Hong Kong. Dar la Complex, care era chiar alături, ajungeai numai cu vagonetul. Nu am avut timp să merg. Eu reprezentam „guvernul”.

Abia două zile mai târziu, m-am eliberat de griji. S-a hotărât ca Purtătorul de cuvânt, care era Finn, să urmeze la preşedinţie după profesor, iar eu am decis că Wolfgang era soluţia cea mai bună pentru postul de prim-ministru. Am hotărât asta cu toţii şi am devenit membru onorific al Congresului, nu mai participam la sesiuni.

În zilele acelea, se refăcuseră câteva reţele telefonice şi puteai suna la Complex. Am tastat MYCROFTXXX. Nimic. N-am mai rezistat şi m-am dus până acolo cu vagonetul. Ultimul kilometru l-am făcut pe jos prin tunel, dar subsolul Complexului nu părea afectat.

Nici Mike nu părea atins.

Dar, când i-am vorbit, nu mi-a răspuns.

N-a mai răspuns niciodată. Şi au trecut mulţi ani de-atunci.

Poţi introduce în el întrebări în limbaj Loglan şi vei obţine răspunsuri tot în Loglan. Lucrează foarte bine… ca un computer. Dar nu vrea să vorbească. Sau nu poate.

Wyoh a încercat să-l convingă. După un timp s-a dat bătută. Apoi, am renunţat şi eu.

Nu ştiu cum s-a întâmplat. La ultimul bombardament i-au fost atinse mai multe piese periferice — invadatorii avuseseră intenţia, sunt convins, să ne distrugă computerul balistic. Oare a căzut sub „numărul critic” care îi susţinea conştiinţa de sine? (Dacă exista aşa ceva. Tot timpul a fost doar o presupunere).

Sau descentralizarea s-a produs înainte ca ultimul bombardament să-l „ucidă”?

Nu ştiu. Dacă a fost o problemă de număr critic, ei bine, asta s-a reparat de mult. Ar fi trebuit să-şi revină. De ce nu se trezeşte?

Poate fi o maşină atât de speriată şi rănită, încât să intre în catatonie şi să refuze să răspundă? Ego-ul să se ghemuiască înăuntrul ei, conştient, dar refuzând să mai rişte? Nu, nu poate fi asta. Mike era curajos — la fel de cutezător şi de voios când era vorba de acţiune ca şi profesorul.


Au trecut anii. S-au produs schimbări. Mimi s-a retras de la conducerea familiei. Acum Mami este Anna, iar Mimi stă la video şi visează. Slim a convins-o pe Hazel să-şi schimbe numele în Stone, au doi copii, iar ea a studiat ingineria. Au sosit medicamente noi, împotriva efectelor gravitaţiei scăzute şi acum pământenii pot să stea pe Lună trei sau patru ani, şi se pot duce acasă neschimbaţi. Medicamentele ne-au ajutat tot atât de mult şi pe noi. Acum unii copii îşi fac studiile pe Pământ. Construcţia catapultei din Tibet a durat şaptesprezece ani, şi nu zece. Cea de pe Kilimanjaro s-a terminat mai repede.

O surpriză care era de aşteptat. La timpul cuvenit, Stu a fost numit pentru cooptare în familia noastră de către Lenore, nu de Wyoh. Nu era nici o diferenţă, am votat cu toţii „Da!” Cooptarea lui Stu nu a fost un lucru nou pentru familie, pentru că eu şi Wyoh am tot insistat pentru el în perioada când amândoi ne zbăteam să ridicăm un monument guvernului, un tun de alamă pe un piedestal, în mijlocul Domului vechi, iar deasupra lui, un steag fluturând mândru în briza ventilatoarelor — fond negru înstelat tăiat de o dungă sinistră, roşie ca sângele, un tun de alamă înzorzonat peste tot. Dedesubt, motto-ul nostru: „TANSTAAFL!” Acolo ne aniversăm ziua de 4 iulie.

Totul pe lumea asta se plăteşte. Profesorul a ştiut asta şi a plătit cu sufletul împăcat.

Dar profesorul i-a subestimat pe palavragii, pentru că ei n-au adoptat nici una din ideile lui. Cred că există un instinct primar al fiinţelor umane de a face obligatoriu tot ceea ce nu este interzis. Profesorul fusese fascinat de posibilităţile modelării unui viitor cu ajutorul unui computer mare, ultra-performant, dar a pierdut din vedere lucrurile mai aproape de casă. E adevărat, l-am susţinut! Dar acum stau şi mă întreb, răzmeriţele pentru mâncare sunt un preţ prea mare de plătit ca să-i laşi pe oameni să facă ce vor? N-am găsit răspunsul corect.

Nu ştiu să răspund la nici o întrebare.

Aş vrea să-l întreb pe Mike.

Uneori, mă trezesc noaptea şi mi se pare că aud ca o şoaptă: „Man… prietenul meu cel mai bun” — dar când spun „Mike?”, nu-mi răspunde. Oare se învârte pe undeva, căutând o aparatură de care să se agaţe? Sau este îngropat în subsolul Complexului, încercând să găsească drumul spre ieşire? Memoriile lui speciale se află toate acolo, undeva, aşteptând să fie chemate. Dar eu nu pot să le regăsesc, erau codate vocal.

O, Mike a murit, ca şi profesorul, ştiu asta. (Dar profesorul e oare mort de-adevăratelea?) Dacă mai tastez o dată şi. spun: „Bună, Mike!” îmi va răspunde oare: „Bună, Man! Ai mai auzit vreo glumă nostimă în ultima vreme?” A trecut mult timp de când n-am mai făcut asta. Nu cred că este mort de-a binelea, pentru că nu s-a distrus nimic, ci e numai pierdut.

Bog, mă auzi? Poate fi un computer una din creaturile Tale?


S-au întâmplat prea multe schimbări. Am să mă duc la discuţia de diseară şi am să introduc nişte numere aleatoare.

Sau poate nu. De când a început explorarea spaţiului, operaţiunea „Boom”, mai mulţi tineri au plecat pe Asteroizi. Am auzit că sunt acolo câteva locuri frumoase, liniştite, fără prea multă lume…

Pe onoarea mea, pot s-o iau de la capăt, încă n-am împlinit o sută de ani.

Загрузка...