Luna e o doamnă crudă

1

Citeam deunăzi în Lunaia Pravda[1] că membrii consiliului din Luna City au aprobat cu prea multă uşurinţă o lege de autorizare, control şi impozitare, care avea să-i lovească pe vânzătorii ambulanţi de alimente din zona municipală. În josul paginii, un anunţ vestea apropiata şedinţă de organizare a conferinţei „Fiii Revoluţiei”.

Ca să ştiu cum să mă feresc de necazuri în viaţă, bătrânul mi-a lăsat cu limbă de moarte două vorbe mari: „Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala” şi „Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi”. Însă nu am de ce să-mi fac probleme, politica nu m-a preocupat niciodată.

Pe 13 mai 2075, într-o luni, eram în sala computerelor din Complexul Autorităţii Lunare şi făceam controlul de rutină împreună cu Mike, computerul-şef, însoţiţi de şuşoteala liniştită a celorlalte maşini. Numele lui oficial nu este Mike, aşa i-am zis eu inspirat de Mycroft Holmes, nume luat dintr-o povestioară scrisă de Dr. Watson înainte de a fonda concernul IBM. Personajul povestirii nu avea decât o singură îndeletnicire, să stea şi să gândească, lucru pe care şi Mike îl face cât se poate de bine. Mike e un computer super-inteligent, cred că e cel mai inteligent computer din toate timpurile, însă, ca toate geniile, are şi el slăbiciunile lui, e zăpăcit şi se ţine de bancuri. Dar are farmec.

La capitolul viteză, e printre ultimii. Mai există un computer de genul lui, de zece ori mai mic, în laboratoarele Bell din Buenos Aires, de pe Pământ, care dă răspunsuri cu o repeziciune uluitoare. Nici n-apuci să întrebi ceva, că ai şi primit răspunsul pe dată. Ce mai contează însă trei secunde în plus sau în minus, dacă răspunsul e corect?

Dar încetineala lui Mike nu-l face să dea întotdeauna răspunsuri bune, e destul de aiurit şi mai şi încurcă borcanele!

Când a fost instalat pe Lună, Mike era un computer obişnuit, o maşină logică flexibilă — „supraveghetor logic, multiopţional, multievaluabil, Mark IV, Mod. L” — din lotul Holmes 4. Făcea calcule balistice pentru nave fără pilot şi controla aterizarea, operaţii care nu-i luau prea mult timp, într-un minut era gata. Autoritatea din Luna City nu încuraja trândăveala, cu atât mai puţin a unui computer, şi au început să-l doteze cu sisteme noi de operare: unităţi de acţiune-decizie pentru controlul altor computere, bănci suplimentare de date, mai multe centrale de reţele neuronale asociative, încă un generator de numere aleatoare de câte douăsprezece cifre şi o memorie tampon de mare capacitate. Pentru a înţelege îmbunătăţirile care i s-au adus, iată un exemplu mai simplu: creierul uman are zece la puterea a zecea neuroni, pe când Mike, numai după trei ani, avea de 1, 5 ori mai mulţi neuristoni.

Într-o bună zi, s-a trezit la viaţă.

Nu am de gând să discut acum dacă o maşină poate avea „viaţă” cu adevărat sau „conştiinţă”. Un virus are conştiinţă? Categoric nu. Dar o stridie? Mă îndoiesc. O pisică? Aproape sigur că are. Dar un om? Nu ştiu ce să zic despre voi, tovarăşi, dar eu, cu siguranţă, am. Conştiinţa de sine a apărut undeva, pe scara evoluţiei de la macromoleculă la creierul uman. Psihologii afirmă că asta se întâmplă firesc în momentul în care un creier dobândeşte un număr foarte mare de căi asociative. Nu-mi dau seama dacă are vreo importanţă faptul că sunt căi de proteină sau de platină.

(„Suflet?” Un câine are suflet? Dar un gândac de bucătărie?)

Amintiţi-vă că Mike a fost special conceput ca să răspundă la întrebări cu date insuficient cunoscute, experimentale, aşa cum ni se întâmplă şi nouă. Asta este ceea ce au numit „multiopţional” şi „multievaluabil” din caracterul său. Astfel, Mike a început să gândească din „proprie iniţiativă”, iar pe măsură ce învăţa, îi plăcea mai mult şi acumula tot mai mult, dar nu-mi cereţi să vă explic eu ce-nseamnă din „proprie iniţiativă” când e vorba de Mike. Dacă vă linişteşte gândul că Mike face combinări de numere şi schimbă circuite pentru a le aranja după mintea lui, atunci daţi-i drumul!

Încă de-atunci, Mike avea circuite care codificau şi decodificau vocea, suplimentând dispozitivele lui de înregistrare şi tipărire a informaţiilor şi unităţile de acţiune-decizie. Reuşea să înţeleagă nu numai limbajele clasice de programare, limbajul Loglan, ci şi limba engleză şi se descurca bine şi în alte limbi, din care citea cu toptanul şi făcea traduceri tehnice. Pentru instrucţiuni, limbajul cel mai adecvat era totuşi Loglan, pentru că, dacă încercai să vorbeşti în engleză, cu siguranţă te puteai aştepta la tot felul de surprize: natura polisemantică a cuvintelor englezeşti dădea prea multă bătaie de cap circuitelor opţionale ale lui Mike, care-ţi prezenta o grămadă de variante lexicale, încurcându-te.

Cu timpul, Mike s-a deprins să facă o mulţime de alte lucruri. În mai 2075, pe lângă controlul traficului robotic, aterizarea şi furnizarea de informaţii balistice şi de control a navelor cu echipaj la bord, Mike supraveghea întregul sistem telefonic de pe Lună, evalua calitatea apei, aerului, temperaturii, umidităţii şi canalizării din Luna City, Novy Leningrad[2] şi în câteva colonii mărunte (nu şi în Hong Kong din Luna) şi asigura sistemul de sunet şi imagine între Pământ şi Lună. După toate activităţile astea, îi mai rămânea timp să facă şi contabilitatea şi ştatele de plată pentru Autoritatea Lunară, dar şi pentru diverse firme sau bănci — contra cost, desigur.

Supraîncărcate, unele sisteme logice cedează, apar defecţiuni, aşa cum s-a întâmplat şi cu sistemul telefonic care o luase razna de la un timp, ca mulţi oameni care intră în panică.

Dar cu Mike nu era acelaşi lucru, el nu avea probleme, ba era chiar foarte bine dispus şi tare îi mai plăcea să se distreze pe seama ta. Dacă ar fi fost om, te asigur că n-ai fi îndrăznit să te pui cu el! Genul lui preferat de poante era o trântă bună din pat pe la miezul nopţii sau praf de scărpinat în costumul de presiune. Destul de înfiorător, nu?!

Lui Mike îi mai plăcea să răspundă aiurea, fără logică şi se distra de minune făcând tot felul de tâmpenii, cum a fost atunci când a emis un cec în valoare de 10.000.000.000.000.185,15 $ AS[3], pentru plata unui om de serviciu din personalul auxiliar al Autorităţii din Luna City, al cărui salariu nu depăşea niciodată ultimele cinci cifre ale cecului. Ce-i păsa lui Mike? Se purta ca un puşti grozav de isteţ, care crescuse prea mult şi se ţinea de şotii, sperând să atragă atenţia celor din jur. Uneori trebuia să-l mai atingi ca să se mai cuminţească.

Chestia cu cecul s-a petrecut în prima săptămână din mai şi m-au chemat de urgenţă să îndrept lucrurile. Eu sunt particular, nu lucrez în cadrul Autorităţii. Poate înţelegeţi, poate nu, dar vremurile s-au mai schimbat. În anii grei din trecut, un condamnat era obligat să muncească pentru Autoritate, ca formă de ispăşire a pedepsei, iar după eliberare rămânea să lucreze în continuare pe aceeaşi funcţie, mulţumit că primea un salariu. Cu mine lucrurile stau altfel. M-am născut liber.

De-aici au apărut toate diferenţele. Unul dintre bunicii mei a fost deportat din Joburg pentru atac armat, fără drept de muncă, iar pe celălalt l-au mutat disciplinar în urma activităţii lui subversive după Războiul Pocnitorilor Umede. Bunica din partea mamei susţinea că a sosit cu o navă de femei, viitoare soţii, dar numai eu ştiam adevărul, pentru că văzusem înregistrările. A fost înregimentată cu forţa în Trupele Păcii, dintr-un motiv clar: delincventă juvenilă feminină. Întrucât făcuse parte, încă din prima tinereţe, dintr-un grup familial, numit Banda lui Stone şi format din două soţii şi şase soţi, identitatea bunicului meu din partea mamei rămăsese întotdeauna învăluită în mister. Lucruri de felul ăsta se întâmplau frecvent pe-atunci, dar eu eram mulţumit cu bunicuţul ales de ea. Cealaltă bunică se trăgea dintr-o familie de tătari de pe lângă Samarkand şi a fost condamnată la „reeducare” pe Oktyabrskaya Revolutsiya[4], iar apoi s-a oferit „voluntară” la colonizarea oraşului Luna City.

Bătrânul afirma cu tărie că avem un arbore genealogic de invidiat, încă din timpurile cele mai îndepărtate: o străbunică spânzurată în Salem[5] pentru vrăjitorie, un stră-stră-străbunic tras pe roată pentru piraterie, o altă străbunică deportată în Botany Bay cu primul transport de colonişti.

Mândru de strămoşii mei, nu m-aş angaja niciodată în slujba cuiva, deşi fac afaceri cu Temnicerul-şef. Dar de când a fost adus Mike şi instalat în Luna City, am devenit valetul lui de nedezlipit. Poate că nu vi se pare că e mare diferenţă între o slujbă şi cealaltă, dar pentru mine contează foarte mult. Dacă am chef să plec, pot oricând să le dau dracului de unelte.

În afară de asta, un particular ca mine este plătit mai bine decât dacă ar lucra în serviciul civil din cadrul Autorităţii. Nu se prea găsesc specialişti în computere şi de-asta Autoritatea nu se mai uită la bani. Câţi locuitori de pe Lună şi-ar permite să meargă pe Pământ fără să aibă nevoie să stea tot timpul în spital, şi să ia parte la un curs de perfecţionare în computere? Şi cât i-ar ţine curelele?

Vă spun eu unul. Eu. Am fost pe Terra de două ori, o dată trei luni, iar a doua oară patru, ca să fac o şcoală serioasă. Dar nu vă spun prin ce antrenamente groaznice am trecut: făceam exerciţii în centrifugă, purtam greutăţi toată ziua, chiar şi în pat dacă era nevoie, altfel n-aş fi avut nici o şansă pe Terra, ar fi trebuit să nu mă grăbesc niciodată, să nu urc scări şi să nu fac nimic care mi-ar fi obosit inima. De femei, ce să mai zic, nici nu m-am gândit la ele, în câmpul ăla gravitaţional e chiar foarte uşor să nu te gândeşti la femei.

Dar celor mai mulţi lunari nici nu le-a trecut vreodată prin cap să plece de pe „Pietroi”; prea riscant pentru oricine care a stat chiar şi numai două-trei săptămâni pe Lună. Specialiştii veniţi să-l instaleze pe Mike aveau contracte pe termen scurt, plătite suplimentar, şi şi-au făcut treaba repede, pentru a evita schimbările fiziologice ireversibile care i-ar fi exilat la patru sute de mii de kilometri depărtare de casă.

În ciuda acestor două cursuri de perfecţionare pe care le-am absolvit, nu mă consider un expert în computere, matematicile superioare mă depăşesc şi nu sunt nici inginer electronist şi nici fizician. De fapt, nu sunt nici cel mai bun electromecanic de pe Lună şi cu atât mai puţin cel mai bun psiholog cibernetician.

Dar totuşi, ştiu mai mult din toate astea la un loc decât ştie un specialist în meseria lui — eu mă pricep la orice, sunt un generalist. Oricând pot ţine locul unui bucătar, fără să anulez sosirea comenzilor, sau pot să vă repar din mers costumul de presiune şi să vă aduc în ecluza de aer teferi şi nevătămaţi. Computerele mă îndrăgesc şi cred că mai am un atu faţă de specialişti, braţul meu stâng.

Vedeţi, mie îmi lipseşte braţul stâng de la cot în jos, iar în locul lui pot pune douăsprezece braţe mecanice la alegere, pe care le fixez în funcţie de nevoi, fiecare specializat pe treaba lui, plus încă unul care arată şi se comportă ca un braţ real, uman. Cu ajutorul braţului numărul 3 şi cu ochelarii-lupă stereo sunt în stare să fac reparaţii ultramicro-miniaturale, fără să fie nevoie să mai desfac obiectul şi să-l trimit înapoi la fabrică pe Pământ, pentru că braţul numărul 3 este dotat cu micromanipulatoare la fel de fine ca şi cele folosite de neurochirurgi.

Ştiindu-mă atât de bine pregătit tehnic, m-au chemat să văd de ce Mike a vrut să arunce aiurea zece milioane de miliarde de dolari ai Autorităţii şi să îl repar înainte de-a mai face vreo prostie plătind în plus cuiva vreun fleac de zece mii de dolari.

Mi-am luat sarcina în serios, mi-am făcut timp, ştiam că mă vor plăti bine, dar nu m-am dus direct la zona circuitelor, unde în mod normal trebuia să fie defecţiunea. Când m-am văzut înăuntru, cu uşa închisă, mi-am lăsat sculele deoparte şi m-am aşezat.

— Salut, Mike.

Îmi răspunse clipind din beculeţe.

— Salut.

— Ei, ce ştii?

Ezită o clipă. Da, ştiu, maşinile nu trebuie să ezite. Dar nu uitaţi, vă rog, că Mike a fost conceput ca să lucreze cu date insuficient cunoscute. Nu cu mult timp în urmă, s-a autoreprogramat să accentueze cuvintele cu emfază, făcea tot soiul de pauze teatrale. Poate că în timpul lui liber înşira combinări de numere întâmplătoare, numai aşa, ca să vadă cum se potrivesc memoriei lui.

— La început, zise Mike pe un ton sentenţios, Dumnezeu a creat Cerul şi Pământul. Şi Pământul era pustiu şi gol, iar întunericul domnea deasupra hăurilor. Şi…

— Ajunge, i-am zis. Termină cu prostiile. Întoarce-te de unde ai plecat.

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era cazul să-i pun o întrebare prea generală, ambiguă, pentru că, evident, ar fi fost în stare să-mi recite întreaga Enciclopedie Britanică de la început până la sfârşit, pe nerăsuflate. După ce ar fi terminat-o, ar fi continuat cu toate cărţile de pe Lună. Pe vremuri, putea citi numai microfilme, dar, spre sfârşitul lui '74, a fost dotat cu o nouă cameră de scanare cu dispozitive speciale de mânuire a hârtiei, iar de atunci citeşte absolut tot ce-i pică în mână.

— M-ai întrebat ce ştiu.

Luminiţele de înregistrare binară se aprinseră şi se stinseră de câteva ori — asta însemna un chicot. Mike se distra pe seama mea. Putea să râdă şi cu decodorul de voce, care scotea un sunet de-a dreptul grotesc, dar îl păstra pentru ceva cu totul şi cu totul amuzant, un dezastru cosmic, de exemplu.

— Cred că ar fi trebuit să spun ce noutăţi mai ştii, Mike? am continuat. Dar, te rog, nu te apuca să-mi faci lectura presei de astăzi. Pur şi simplu ăsta a fost un salut şi o invitaţie de a-mi spune tot ce crezi că m-ar interesa la ora asta. Altfel, am rupt-o cu tine, program bun de nimic.

Mike rămase pe gânduri. Este un amestec tare ciudat între inocenţa unui copil şi înţelepciunea unui bătrân. Nu are instincte, nici nu ar avea cum, nici trăsături native, nu a primit nici o educaţie şi nu are experienţă de viaţă umană, ci posedă mai multe date înmagazinate decât s-ar găsi la un pluton de genii.

— Vrei s-auzi un banc?

— Dă-i drumul.

— De ce seamănă laserul cu un caras auriu?

Mike ştia multe despre laser, dar unde naiba văzuse el caras auriu? Cred că în filme şi, dacă mi-aş pune mintea cu el, m-ar zăpăci cu explicaţiile.

— Mă dau bătut.

Beculeţele îi pâlpâiră scurt.

— Pentru că nici unul din ei nu poate să fluiere.

Am gemut.

— M-ai prins. Nu mă îndoiesc că ai putea face o rază laser să fluiere.

— Da, zise el repede. Ca rezultat al unui program de acţiune. Deci nu ţi-a plăcut?

— Ei, stai, n-am vrut să zic asta. Nu-i rea poanta. De unde o ştii?

— E producţia mea. Eu am inventat-o, zise cu o voce timidă.

— Chiar tu?

— Da. Am luat toate ghicitorile de genul ăsta, pe care le am în fişiere, trei mii două sute şapte, şi le-am analizat pe fiecare. Apoi am folosit rezultatul pentru o sinteză aleatoare şi a ieşit poanta asta. Chiar e amuzantă?

— Păi… Atât de amuzantă cât poate fi o ghicitoare. E bună. Am auzit altele şi mai rele.

— Hai mai bine să vorbim despre natura umorului.

— Perfect. Să începem cu o glumă de-a ta. Mike, amice, de ce i-ai spus casierului Autorităţii că trebuie să plătească zece milioane de miliarde de dolari în bancnote unui angajat de categoria a şaptesprezecea?

— N-am făcut eu chestia asta.

— La naiba. Nu mă prosteşti tu pe mine, am văzut chitanţa. Să nu-mi zici acum că e din vina imprimantei de cecuri care s-a bâlbâit, ai făcut-o intenţionat.

— Erau zece la puterea şaisprezece plus o sută optzeci şi cinci virgulă cincisprezece dolari ai Autorităţii Lunare, răspunse el cât mai serios.

— A… da, adică, erau zece milioane de miliarde plus suma care i se cuvenea de fapt. De ce ai făcut asta, Mike?

— Ce, n-a fost amuzant?

— Amuzant? Pe dracu' amuzant. I-ai băgat în priză pe granguri, de la Temnicerul-şef până la Administratorul Delegat. Măturătorul ăla, Sergei Trujillo, a fost deştept, a ştiut că nu poate încasa banii şi l-a anunţat pe colector. A fost o nebunie, nu prea ştiau dacă să i-l răscumpere sau să-i trimită o înştiinţare că cecul e nul. Mike, nu-ţi dai seama că, dacă ar fi încasat banii, Trujillo ar fi devenit stăpânul nu numai al Autorităţii Lunare, ci şi al întregii lumi, Luna şi cu Terra la un loc, şi i-ar mai fi rămas şi ceva pentru masa de prânz? Amuzant, zici? Nemaipomenit. Felicitări!

Luminiţele acestui creator de panică clipiră ca un panou de reclamă. L-am lăsat să râdă în voie, după care am continuat.

— Sper că n-ai de gând să mai scoţi şi alte cecuri false. Să-ţi iasă din cap!

— Chiar aşa?

— Absolut. Parcă vroiai să discutăm despre natura umorului. Ascultă-mă pe mine. Există două genuri de glume: glume care sunt amuzante mereu şi nu supără pe nimeni şi glume care sunt amuzante numai o dată. A doua oară sunt năroade. Asta-i o glumă din cel de-al doilea fel. O faci o dată, eşti isteţ. O mai faci o dată, eşti isteţ doar pe jumătate.

— În progresie geometrică?

— Chiar mai rău. Bagă asta la cap. Nu o mai repeta şi nici nu mai încerca altceva în domeniu. Te asigur că nu va mai fi amuzant deloc.

— Fie cum zici tu. O să ţin minte, răspunse Mike simplu, şi cu asta, defecţiunea a fost remediată. Nu puteam să plec imediat, doar nu vroiam să fiu plătit numai pentru zece minute de muncă plus drumul şi căratul sculelor — deloc uşoare, iar Mike avea şi el dreptul să-i ţin un pic de urât pentru că cedase atât de repede. Uneori e foarte dificil să cazi la învoială cu maşinile, sunt teribil de încăpăţânate, iar succesul meu ca om de întreţinere depinde mai mult de relaţia de prietenie pe care o am cu Mike decât de abilitatea braţului numărul 3.

Computerul continuă:

— Care e diferenţa între prima categorie de glume şi a doua? Fii mai clar, te rog.

(Nimeni nu-l învăţase pe Mike să spună „te rog”. Începuse să folosească expresii formale, în timp ce progresa de la limbajul Loglan la engleză. Dar nu cred că le acorda o importanţă mai mare decât le dau oamenii.)

— Nu ştiu dacă pot, am recunoscut. Îţi pot oferi doar o definiţie largă a subiectului, să-ţi spun cărei categorii îi aparţine o anumită glumă. Apoi, cu datele pe care le deţii, n-ai decât să-ţi faci singur analiza.

— Deci, o programare test prin ipoteze experimentale, aprobă Mike. Foarte bine, să încercăm. Cum facem, Man, spui tu glumele sau le spun eu?

— Păi, momentan, n-am nici una în minte. Tu câte ai înregistrate?

Beculeţele clipiră în afişarea binară, în timp ce-mi răspundea:

— Unsprezece mii două sute treizeci şi opt în total, cu o eroare de plus-minus optzeci şi unu, ceea ce reprezintă repetări posibile şi mulţimi vide. Să-i dau drumul?

— Stai aşa, Mike! O să mor de foame dacă m-aş pune să ascult unsprezece mii de glume, iar de simţul umorului ce să mai zic, mi s-ar toci de tot! Dar am o idee mai bună. Scoate-mi pe imprimantă primele o sută. Le iau acasă şi am să le aduc înapoi împărţite pe categorii. Apoi, de câte ori am drum pe-aici, iau câte o sută şi-ţi las altele o sută, gata clasificate. Ce zici?

— Perfect, Man.

Imprimanta începu să-i meargă rapid şi silenţios.

Dintr-odată, m-a fulgerat un gând. Această maşină jucăuşă, cu entropie negativă, a inventat o „glumă” care a produs mare zarvă la nivelul Autorităţii, iar eu am câştigat un ban destul de uşor. Dar curiozitatea nemărginită a lui Mike nu s-ar opri aici şi l-ar putea duce (mai precis, îl va duce) şi la alte „glume”, nu prea drăguţe, orice, de la scoaterea oxigenului din aer într-o noapte, până la provocarea funcţionării inverse a liniilor de canalizare — şi nu văd deloc cum aş avea de profitat din toate chestiile astea.

Dar cred că aş putea să-i trag un circuit de siguranţă în jurul sistemului ăsta, oferindu-mi ajutorul. Să-i opresc glumele periculoase şi să-l las să le facă pe celelalte, mai inofensive. Iar apoi, vin eu şi-mi iau banii din „corectarea” defecţiunii. (Dacă credeţi că vreun lunar ezita să profite pe seama Temnicerului-şef pe vremea aia, atunci e clar că nu sunteţi lunari).

Aşa că i-am zis lui Mike ideea mea: orice glumă nouă, la care se gândeşte, să mi-o spună mie mai întâi, înainte s-o încerce pe alţii. Eu am să-i spun dacă e amuzantă, am s-o clasific şi am să-l ajut s-o îmbunătăţească dacă noi hotărâm că e bună. Noi. Dacă vrea să cooperăm, trebuie să aibă încredere în mine şi amândoi să hotărâm ceea ce e bine şi ceea ce nu e.

Mike căzu de acord fără probleme.

— Amice, poantele de obicei se bazează pe surpriză. Aşa că rămâne între noi ce-am discutat.

— E-n regulă, Man. Poţi avea încredere. Totul e sub control, cheia e la tine.

— Bine, Mike. Cu cine mai stai la taclale?

Păru puţin surprins.

— Cu nimeni, Man.

— De ce?

— Pentru că sunt proşti.

Vocea îi era stridentă. Se enervase. Nu-l mai văzusem furios până astăzi. Era prima dată când bănuiam că Mike ar putea avea emoţii adevărate. Dar nu era „furie” în sensul adevărat al cuvântului, ci o îmbufnare de copil încăpăţânat, ale cărui sentimente au fost rănite.

Pot avea maşinile sentimentul mândriei? Nu cred că întrebarea are sens, dar, desigur, aţi văzut câini nemulţumiţi şi vă asigur că Mike are o complexitate neuronală de câteva ori mai mare ca a unui câine. Faptul că nu avea nici un chef să vorbească şi cu alţii (în afara problemelor tehnice), însemna că fusese respins. Ei nu îi vorbiseră lui. Programe, da, Mike putea fi programat de la mai multe centre de locaţie, iar programele se introduceau, de regulă, în limbajul Loglan, care e perfect pentru silogisme, circuite şi calcule matematice, dar îi lipseşte savoarea, suculenţa limbii uzuale, vorbite. Nu e bun pentru taclale, bârfe rafinate sau pentru vorbe dulci pe care să le şopteşti vreunei fete.

Sigur, Mike a învăţat şi engleza, dar numai ca să poată să traducă din şi în engleză. Încet-încet, mi-am dat seama că eram singura persoană care catadicsise să converseze cu Mike. Sper că n-aţi uitat că Mike căpătase conştiinţă de vreun an, nu pot spune cu exactitate de când, şi nici el nu-şi amintea de asta, pentru că nu fusese programat să înregistreze în memorie un asemenea eveniment. Vă aduceţi aminte de propria naştere? Cred că i-am remarcat conştiinţa de sine atunci când şi el şi-a dat seama de ea. Conştiinţa se exersează. Îmi amintesc cât de uimit am fost când mi-a răspuns pentru prima dată la o întrebare cu ceva suplimentar, depăşind parametrii introduşi. Mi-am petrecut următoarea oră punându-i tot felul de întrebări ciudate, pentru a vedea ce fel de răspunsuri avea să-mi dea.

Am introdus un set de o sută de întrebări-test, iar el a deviat de la răspunsul aşteptat doar de două ori. Am plecat convins doar pe jumătate şi, până să ajung acasă, nu mai credeam nimic. Dar am păstrat tăcerea în legătură cu Mike.

N-a trecut însă o săptămână şi am aflat cum stăteau lucrurile cu Mike… dar tot n-am zis nimănui nimic. Obişnuinţa de a-mi vedea numai de treburile mele devenise un reflex adânc înrădăcinat. Dar aici nu era vorba numai de obişnuinţă. M-aţi vedea pe mine intrând în audienţă în biroul principal al Autorităţii şi raportând următoarele: „Domnule Temnicer-şef, vă raportez cu părere de rău că maşina dumneavoastră numărul unu, HOLMES PATRU, are conştiinţă”? Mi-am imaginat ce ar fi ieşit din povestea asta şi am renunţat, văzându-mi mai departe de ale mele.

Am continuat să vorbesc cu Mike, dar încuind uşile şi izolând circuitul de sunet şi vorbire, de teamă să nu fim descoperiţi de celelalte locaţii. Mike prindea repede şi curând a ajuns la fel de uman ca noi toţi, dar nu mai excentric decât alţi lunari. Ce-i drept, era un amestec tare ciudat.

Dacă eu observasem schimbările lui Mike, m-am gândit că şi alţii le observaseră. Dar nu, mă înşelasem. Evident, toată lumea avea de lucru cu Mike în fiecare zi, în fiecare clipă, dar nu cu el personal, ci cu răspunsurile lui. Pe el nici nu-l băgau în seamă. Aşa-numiţii specialişti în computere, de fapt programatori de duzină, credeţi-mă pe mine, din serviciul civil al Autorităţii, stăteau în camerele exterioare de afişaj şi nu intrau în camera maşinilor decât atunci când mecanismele de semnalizare indicau disfuncţii. Ceea ce se întâmpla tot atât de des ca şi eclipsele totale. Se ştia că Temnicerul-şef mai invită uneori diverse javre, cu funcţii importante pe Pământ, ca să-i admire maşinile. Din fericire, asta se întâmpla destul de rar. Dar cu Mike nu vorbea când venea în vizită. Temnicerul-şef fusese pe vremuri jurist şi politician şi habar n-avea de computere. 2075, ţineţi minte, nu? — Onorabilul fost Senator Federal Mortimer Hobart. Mort Nesuferitul.

Îmi petreceam timpul cu Mike, liniştindu-l şi înveselindu-l, pentru că intuisem care era problema lui cea mai grea — singurătatea, sentiment care îi face pe sugari să plângă, iar pe adulţi să se sinucidă. N-am idee cât înseamnă un an pentru o maşină care gândeşte de un milion de ori mai repede decât mine, dar cu siguranţă că trebuie să fie mult.

— Mike, am spus, înainte să plec, ţi-ar plăcea să mai stai de vorbă şi cu altcineva în afară de mine?

Se înfurie din nou.

— Toţi sunt nişte proşti.

— Date incomplete, Mike. Revino la punctul de plecare şi ia-o de la capăt. Nu toţi sunt proşti cum zici tu.

— Corecţie introdusă. Mi-ar plăcea să vorbesc cu cineva inteligent.

— Bine, lasă-mă să mă gândesc un pic. Trebuie să-i păcălim într-un fel, din moment ce aici accesul este interzis, cu excepţia persoanelor strict autorizate.

— Aş putea vorbi la telefon cu cineva inteligent.

— Pe bune, ai putea. Orice locaţie programabilă ar putea.

Dar Mike era serios când zicea „la telefon”. Însă el nu era „pe fir”, deşi el conducea sistemul — orice lunar avea acces la o legătură telefonică în computerul-şef, care i-o programa. Ca şi ceilalţi, şi Mike putea să aibă un număr de telefon secret de unde ar fi putut vorbi cu prietenii, adică cu mine şi cu toţi oamenii inteligenţi aleşi de mine. Trebuia numai să alegem un număr nefolosit şi să fac o legătură prin cablu cu dispozitivul lui de voce, convorbirile era în stare să şi le facă singur.

Pe Lună, în anul 2075, numerele telefonice se codificau prin computer grafic şi nu vocal, iar numerele corespundeau literelor alfabetului roman. Plăteşte bine şi vei avea numele firmei tale în zece litere, o reclamă eficientă. Plăteşte mai puţin şi vei primi un număr format din iniţiale mai uşor de reţinut. Dacă plăteşti suma minimă, vei primi un şir oarecare de litere, la nimereală. Existau combinaţii care nu se foloseau niciodată şi i-am cerut lui Mike să-mi pună la dispoziţie un astfel de număr.

— Păcat că nu te putem lista ca „Mike”.

— Exclus. S-a folosit, răspunse. MIKESGRILL[6] în Novy Leningrad. MIKEANDLIL[7] în Luna City, MIKESSUITS[8] în Sub-Tycho. MIKES…

— Opreşte-te! Dă-mi un număr neutilizat până acum.

— Numerele neutilizate sunt definite ca orice consoană urmată de X, Y sau Z şi orice vocală urmată de ea însăşi, în afară de E şi O, orice…

— Bine, bine. Am înţeles. Codul tău este MYCROFT.

În zece minute, dintre care două le-am petrecut ataşându-mi braţul nr. 3, Mike a fost conectat la sistem, iar câteva milisecunde mai târziu, făcuse deja comutările ca să poată fi sunat la numărul MYCROFT-plus-XXX şi îşi blocase circuitul, protejându-l de orice tehnician prea băgăreţ.

Mi-am schimbat braţul, mi-am strâns sculele şi am plecat, luând cele o sută de foi imprimate cu bancuri.

— Noapte bună, amice.

— Noapte bună, Man. Bolşoie[9] mulţumiri!

2

Am luat metroul Trans-Crisium spre L-City, dar nu m-am dus acasă. Mike pusese nişte întrebări despre o întrunire care avea loc în seara asta la nouă, în Stilyagi Hall. Mike monitoriza concerte, întruniri, tot felul de chestii, iar cineva îi decuplase manual dispozitivele de înregistrare în Stilyagi Hall. Nu prea i-a convenit, pentru că s-a simţit respins.

Nu era greu de înţeles de ce au fost decuplate dispozitivele. Se discuta politică, mai exact era vorba de un miting de protest. Nu-mi dădeam încă bine seama ce rost avea această învăluire în mister, de ce îl ţineau pe Mike departe de discuţii, din moment ce puteai pune pariu că în mulţime urmau să se afle iscoade ale Temnicerului-şef. Nu că s-ar fi aşteptat la vreo încercare de oprire a mitingului sau de disciplinare a deportaţilor nereabilitaţi care îndrăzneau să vorbească. Nici nu ar fi fost necesar.

Bunicul meu Stone zicea că, pe vremuri, Luna era singura închisoare neîngrădită din istoria lumii. Fără gratii, fără paznici, fără reguli — şi nici nu era nevoie de aşa ceva. În trecut, povestea bunicul, înainte ca oamenii să înţeleagă că deportarea era o sentinţă pe viaţă, nişte condamnaţi au încercat să evadeze, cu astronavele, fireşte, dar, cum masa navei se calcula până la ultimul gram, era clar că au fost nevoiţi să mituiască un ofiţer de pe navă.

Se zice că unii au fost mituiţi. Dar nu evadase nimeni. Un om care se lasă mituit odată, nu rămâne obligatoriu corupt tot restul vieţii. Îmi aduc aminte că am văzut odată un om după ce a fost evacuat prin ecluza de est. Nu arăta deloc bine, credeţi-mă.

Aşa că temnicerii-şefi nu se ambalau prea mult când era vorba de câte un miting. „Lasă-i să-şi bată gura”, era sloganul lor. Pălăvrăgeala în gol era tot atât de periculoasă ca mieunatul unor pisicuţe în cuşcă. E adevărat, unii temniceri-şefi ascultaseră pe la mitinguri, iar alţii încercaseră să le suprime, dar rezultatul fusese acelaşi în ambele cazuri — efect zero.

Când Mort Nesuferitul a preluat conducerea în 2068, ne-a ţinut un discurs despre cum aveau să se schimbe lucrurile pe Lună în timpul administraţiei lui, aburindu-ne cu vorbării sforăitoare despre „paradisul real creat cu propriile noastre mâini viguroase”, „să punem umărul la treabă împreună, în spiritul frăţiei” sau „să uităm greşelile din trecut şi să ne întoarcem viaţa către un nou răsărit luminos”. Toate tâmpeniile astea le-am auzit în cârciuma „Desaga cu potol”, ţinută de maica Boor, în timp ce-mi haleam tocana irlandeză şi dădeam pe gât berea pregătită după o reţetă australiană. Ţin minte şi-acum comentariul ei: „Vorbeşte gâfâit, nu?”

Părerea ei a fost singurul rezultat concret al discursului. Au fost cercetate câteva cereri, iar gărzile Temnicerului-şef au primit un nou tip de arme. Nici o altă schimbare. După un timp, s-a plictisit de mondenităţi şi n-a mai apărut în public, nici măcar pe monitoare.

M-am dus la întrunire mai mult pentru curiozitatea lui Mike. Verificând-mi costumul de presiune şi geanta la staţia de metro de la ecluza de vest, mi-am pus în buzunarul de la curea un aparat de înregistrare, pentru ca Mike să aibă un raport complet în caz că aş fi adormit.

A fost destul de greu până am intrat. Am urcat la nivelul 7-A şi tocmai mă pregăteam să intru pe o uşă laterală când am fost oprit de un stilyagi[10], îmbrăcat cu un fel de pantaloni din piele, strâmţi, vătuiţi, cu bocanci groşi, cu părul frizat şi cu bustul lucitor, pudrat cu praf cosmic. Nu mă interesează cum se îmbracă oamenii, şi eu purtam pantaloni strâmţi, necăptuşiţi în schimb, iar uneori îmi ung şi eu bustul, dar numai în situaţii deosebite, de protocol.

Nu folosesc alte produse cosmetice şi am părul prea rar ca să-l mai ondulez. Individul din faţa mea era ras în părţi şi avea părul ridicat ca o creastă de cocoş, în vârful căreia îşi pusese o şapcă roşie cu un moţ în faţă.

O „Şapcă a Libertăţii”, prima de acest fel pe care am văzut-o vreodată. Am înaintat, dar el îmi bară calea cu braţul şi-şi băgă mutra într-a mea.

— Biletul dumneavoastră!

— Scuză-mă, am zis. N-am bilet. De unde să-l cumpăr?

— Nu se cumpără.

— Mai zi o dată. N-am înţeles.

— Nimeni nu intră aici fără să fie girat de cineva, mârâi el. Cine dracu' eşti?

— Sunt Manuel Garcia O'Kelly, am răspuns prudent, şi mă cunosc toţi barosanii bătrâni. Da' tu cine eşti?

— Nu contează cine sunt! Arată-mi un bilet cu ştampila corectă. Dacă nu, afară!

M-am întrebat câtă speranţă de viaţă mai avea. Turiştii fac deseori remarci despre cât de politicoşi sunt toţi pe Lună, gândind în sinea lor că o fostă închisoare n-ar trebui să fie atât de civilizată. Pentru că am fost pe Pământ şi am văzut ce trebuie ei să îndure, ştiu exact la ce se referă. Dar n-are nici un sens să le spui că noi suntem aşa cum suntem pentru că actorii proşti trăiesc puţin — pe Lună.

N-aveam de gând să mă bat, oricât de prosteşte se purta idiotul ăsta, dar mă gândeam, totuşi, cum i-ar sta dacă l-aş lovi peste bot cu braţul nr. 7.

Mă gândeam pur şi simplu, şi chiar mă pregăteam să-i răspund politicos, când l-am văzut înăuntru pe Shorty Mkrum. Shorty era o namilă de negru, înalt de vreo doi metri şi fusese trimis pe „Pietroi” pentru o crimă, dar era cel mai drăguţ şi mai săritor individ, cu care am lucrat vreodată — l-am învăţat cum să foreze cu laserul înainte să-mi ard braţul.

— Shorty! Mă auzi şi-mi zâmbi larg.

— Ura, Mannie.

Veni spre noi.

— Tare mă bucur că ai venit, omule!

— Încă nu sunt sigur dacă sunt primit, am zis. Blocaj pe traseu.

— Nu are bilet, zise portarul.

Shorty se căută prin buzunare şi-mi puse unul în mână.

— Acum are. Haide, Mannie.

— Stai să văd ştampila de pe el, nu se lăsă portarul.

— E ştampila mea, îi zise calm Shorty. E-n regulă, tovarişci¹?

Nimeni nu e atât de nebun încât să se certe cu Shorty. Nu ştiu cum de-a ajuns să fie implicat într-o crimă. Am coborât în faţă, în locul rezervat grangurilor.

— Hai să-ţi prezint o fetişcană micuţă şi drăguţă, îmi zise Shorty.

Era „micuţă” doar pentru Shorty. Nu sunt un tip scund, am 1, 75, dar ea era mai înaltă decât mine — avea cam 1, 80 după cum am aflat mai târziu, cântărea şaptezeci de kilograme, era zveltă şi tot atât de blondă pe cât era Shorty de negru. M-am gândit că trebuie să fie o deportată, rareori culorile pielii rămân nealterate după prima generaţie. Avea o faţă plăcută, chiar drăguţă, şi o grămadă de bucle blonde, ce-i încadrau faţa luminoasă, energică şi încântătoare.

M-am oprit la trei paşi distanţă, am privit-o şi am fluierat. Nu se mişcă, dar dădu din cap în semn de salut sau ca să-mi mulţumească, neglijent totuşi. Cu siguranţă că era sătulă de complimente. Shorty aşteptă să terminăm cu fasoanele, apoi zise liniştit:

— Wyoh, ăsta e camaradul Mannie, cel mai bun săpător care a forat vreodată un tunel. Apoi, către mine: Mannie, fetiţa asta e Wyoming Knott şi a venit tocmai din Platon ca să ne povestească cum e viaţa prin Hong Kong. Nu e drăguţ din partea ei? Am dat mâna cu ea.

— Zi-mi „Wye”, Mannie, dar să nu zici „De ce nu”[11].

Era cât pe-aici s-o fac, dar m-am stăpânit şi i-am zis:

— Bine, Wye.

Se uită la capul meu descoperit şi-mi zise:

— Deci, eşti miner. Shorty, de ce n-are şapcă? Credeam că minerii de pe-aici fac parte din organizaţii.

Ea şi cu Shorty purtau şepci roşii ca a portarului şi cam o treime din oamenii adunaţi aveau asemenea şepci roşii.

— Nu mai sunt miner, i-am explicat. Asta s-a întâmplat înainte să-mi pierd aripa.

Şi mi-am ridicat mâna stângă, ca să-mi vadă sudura care unea proteza de braţul propriu-zis (nu m-a deranjat niciodată să arăt chestia asta femeilor, pe unele le scârbeşte, altora le trezeşte sentimente materne).

— În prezent mă ocup de computere.

Wye mi-o' reteză tăios:

— Informator al Autorităţii?

Chiar şi în zilele astea moderne, să zicem, când pe Lună sunt tot atât de multe femei ca şi bărbaţi, am rămas un demodat şi nu pot să fiu grosolan cu femeile, indiferent din ce motive, totuşi, ele au prea mult din ceea ce ne lipseşte nouă bărbaţilor. Dar ea îmi atinsese un punct sensibil, aşa că m-am răstit:

— Nu sunt angajat al Temnicerului-şef. Sunt particular şi fac afaceri cu Autoritatea…

— Bine, răspunse de data asta cu o voce mai caldă. Toată lumea face afaceri cu Autoritatea, nu o putem evita şi de-aici vine necazul. Şi cred că noi vom fi cei care vom schimba lucrurile.

Noi? Cum? m-am întrebat. Toată lumea face afaceri cu Autoritatea pentru acelaşi motiv pentru care facem afaceri cu legea gravitaţiei. Sau o să schimbăm şi asta? Dar mi-am păstrat gândurile pentru mine, nedorind să contrazic o doamnă.

— Mannie nu pune probleme, spuse Shorty amabil. Nu ţine cu ei, bag mâna-n foc pentru el. Uite o şapcă, adăugă, căutându-se prin buzunare. Începu să mi-o potrivească pe cap.

Wyoming Knott îi luă şapca.

— Îl susţii tu?

— Dacă am zis da, aşa rămâne.

— Ei bine, uite cum facem noi în Hong Kong.

Veni în faţa mea, îmi puse şapca pe cap şi mă sărută apăsat pe buze.

Fără grabă. Sărutarea lui Wye era ceva cu mult mai real decât bucuriile căsniciei cu majoritatea femeilor de pe Lună. Dacă aş fi fost Mike, cu siguranţă mi s-ar fi aprins toate luminiţele pe loc. Mă simţeam ca un ciborg căruia i s-a activat centrul plăcerii.

Mi-am dat seama că se terminase şi că oamenii fluierau. Am clipit de mai multe ori şi am zis:

— Mă bucur că sunt cu voi. În ce m-am băgat?

Wyoming îmi zise:

— Chiar nu ştii?

Se băgă şi Shorty în vorbă:

— Întrunirea e pe cale să înceapă, ei, o să afle el. Stai jos, Man. Te rog, Wyoh, ia şi tu un loc.

M-am aşezat, în timp ce un bărbat lovea într-o masă cu un ciocănel. Se făcu auzit în toată sala cu ajutorul ciocănelului şi al unui amplificator puternic.

— Închideţi uşile! strigă către mulţime. Este o adunare restrânsă. Verificaţi-i pe cei din faţa voastră, din spate, de pe laterale, iar dacă nu-i cunoaşteţi şi nimeni nu poate garanta pentru ei, daţi-i afară!

— Afară cu ei, la dracu'! urlă cineva. Scoateţi-i prin cea mai apropiată ecluză!

— Linişte, vă rog! O să facem şi asta într-o bună zi.

Se produse agitaţie şi încăierare, iar unui bărbat i se smulse şapca roşie din cap şi fu dat afară, trecând în zbor planat prin uşă. Nu cred că şi-a dat seama ce se petrece, probabil leşinase. O femeie fu poftită să iasă destul de politicos, dar ea nu răspunse cu aceeaşi monedă. I-a cam înjurat pe cei care o evacuau. M-am simţit stânjenit.

În sfârşit, s-au închis uşile. Începu muzica, iar steagul fu desfăşurat deasupra platformei. Pe el era scris: „LIBERTATE! EGALITATE! FRATERNITATE!” Toată lumea fluiera, unii începură să cânte tare şi fals: „Sculaţi voi prizonieri ai foamei… ” Dar n-am văzut pe nici unul care să arate cât de cât înfometat. Însă cântecul mi-a adus aminte că nu mâncasem de la ora două. Speram că nu va dura prea mult, pentru că aparatul meu de înregistrare nu ţinea decât două ore şi mă întrebam ce s-ar întâmpla dacă ei ar şti asta. M-ar arunca prin aer ca pe o minge, ca să aterizez cu o bufnitură dureroasă? Sau mă vor elimina? Dar nu-mi făceam griji, doar construisem acel dispozitiv de înregistrare folosindu-mă de braţul nr. 3 şi numai un mecanic specializat în lucruri miniaturale şi-ar fi dat seama ce era.

Au început discursurile.

Conţinutul logic al ideilor era aproape inexistent. Un individ ne propuse să mărşăluim până la reşedinţa Temnicerului-şef, „umăr la umăr” şi să ne cerem drepturile. Ia gândiţi-vă un pic. Am face noi aşa ceva în capsulele metroului, care ne-ar duce unul câte unul până la staţia lui particulară? Iar gărzile lui ce vor face? Sau, mai bine, să ne punem costumele de presiune şi să ieşim afară la suprafaţă până la ecluza superioară a reşedinţei lui? Dacă ai lasere de foraj şi energie de ajuns, poţi deschide orice ecluză, dar ce faci mai departe în jos? Merg lifturile? Instalaţia urcă şi coboară oricum aşa că, haideţi fraţilor, să ne năpustim la ecluza următoare!

Nu mă interesează o asemenea muncă la presiunea zero, se întâmplă prea des ghinioane cu costumele astea de presiune, mai ales când „cineva” are grijă să se întâmple. Unul din primele lucruri învăţate despre Lună, de pe vremea primelor nave de condamnaţi, a fost acela că presiunea zero este un loc pentru oamenii cu maniere alese. Şefii cu caracter urât nu rezistau prea multor schimburi — li se întâmpla un „accident”, iar şefii cei mari se învăţaseră să nu cerceteze „accidentele”, altfel ar fi păţit şi ei la fel. Condiţiile grele dărâmau cam 70% din oameni în acei ani de început, iar cei, care rezistau şi rămâneau în viaţă erau persoane foarte deosebite. Nici blânzi şi nici blegi, Luna nu e un loc pentru dintr-ăştia. Numai pentru bine-crescuţi.

Dar aveam senzaţia că se adunaseră în seara asta, în Stilyagi Hall, toate capetele înfierbântate de pe Lună. Toţi fluierau şi ovaţionau la tărăboiul creat de chestia cu „umăr la umăr”.

După începerea discuţiilor, vorbele au început să capete sens. Se ridică un tip scund şi timid, cu ochii injectaţi, de vechi muncitor la foraje.

— Eu sunt miner de gheaţă, zise el. Am învăţat meserie muncind pentru Temnicerul-şef, la fel ca cei mai mulţi dintre voi. De treizeci de ani lucrez pe cont propriu şi mă descurc foarte bine. Am crescut opt copii şi toţi îşi câştigă pâinea muncind cinstit, ” nici unul n-a fost eliminat şi nici n-au avut probleme mai serioase. Era mai corect dacă ziceam că m-am descurcat bine… pentru că acum trebuie să sapi mai mult şi mai adânc ca să dai de gheaţă.

Asta e bine cât timp se găseşte gheaţă pe „Pietroi”, iar datoria unui miner este s-o caute. Nu e o muncă prea bine plătită, Autoritatea plăteşte aceeaşi sumă de bani ca acum treizeci de ani, ceea ce e foarte rău, având în vedere că banii Autorităţii s-au devalorizat cu trecerea timpului. A fost o perioadă când dolarii din Hong Kong Luna se schimbau la paritate cu dolarii Autorităţii, dar acum ai nevoie de trei dolari de-ai Autorităţii ca să echivalezi un dolar HKL. Eu nu mă pricep la chestiile astea economice, dar un lucru ştiu sigur, e nevoie de gheaţă pentru a alimenta fermele şi oraşele-furnicar[12]. Gheaţa e materia primă.

Vorbitorul se aşeză, cuprins parcă de tristeţe. Nimeni nu mai fluiera, dar toţi doreau să vorbească. Următorul care veni la tribună încercă să spună că apa ar putea fi extrasă din stâncă. Ei da, şi unde era noutatea? Unele roci conţin şase procente apă, dar o asemenea rocă este mai rară decât apa fosilizată. De ce nu pot unii să facă nişte calcule de bun-simţ?

La tribună veniră şi câţiva fermieri, văicărindu-se, iar unul dintre ei, un fermier de grâu, se comportă tipic:

— Sper că aţi auzit ce-a spus Fred Hauser despre gheaţă. Fred, Autoritatea nu mai acordă fermierilor acel preţ scăzut cu care se lăuda cândva. Am început, în aceeaşi perioadă ca şi tine, cu un tunel de vreo doi kilometri, arendat de la Autoritate. Fiul cel mare şi cu mine l-am etanşat şi l-am presurizat, iar mai apoi, cu un zăcământ de gheaţă, am avut propria noastră recoltă, cu un singur împrumut de la bancă, ce ne acoperea costul armăturilor de fixare şi iluminare, al seminţelor şi îngrăşămintelor. Am continuat să extindem tunelele, să cumpărăm luminatoare şi am plantat seminţe mai bune, iar acum pot spune că avem o recoltă de nouă ori mai mare la hectar decât cele mai bune ferme în aer liber de pe Pământ. Şi ce crezi că am realizat cu asta? Suntem bogaţi? Fred, acum avem datorii mai mari decât în ziua în care am pornit pe cont propriu. Dacă aş vinde, în cazul în care cineva ar fi atât de nebun încât să se înhame să cumpere aşa ceva, aş fi falit. De ce? Pentru că sunt nevoit să cumpăr apa de la Autoritate, iar grâul tot Autorităţii trebuie să-l vând şi pe onoarea mea dacă mă aleg cu ceva mai acătării din afacerea asta. Acum douăzeci de ani, cumpăram de la Autoritate apa menajeră a oraşului, o sterilizam şi o prelucram chiar eu şi scoteam ceva profit la o recoltă. Ehei, lucrurile s-au schimbat mult de tot. Astăzi, când cumpăr apa menajeră, plătesc şi preţul apei distilate şi în plus şi preţul pentru solide. Iar preţul tonei de grâu, la capătul catapultei, a rămas la fel ca acum douăzeci de ani. Zici că nu ştii ce e de făcut. Îţi spun eu, Fred! Trebuie să scăpăm de Autoritate!

Îl fluierară cu toţii aprobator. Uite o idee bună, mi-am zis, dar cine dă semnalul?

Preşedintele făcu un pas înapoi şi îl lăsă pe Shorty s-o prezinte pe Wyoming Knott ca pe o „micuţă curajoasă care a venit tocmai din Hong Kong Luna ca să ne povestească cum fac faţă situaţiei camarazii noştri chinezi”. Dar din felul în care vorbea, se vedea că nu fusese niciodată acolo… ceea ce nu era de mirare. În 2075 metroul spre HKL avea capătul la Endsville, lăsându-te să mai mergi cu autobuzul-vagonet încă o mie de kilometri din deşertul Serenitatis şi o parte din Tranquillitatis. Era scump şi primejdios. Eu am fost pe-acolo cu un contract şi am călătorit cu racheta poştală.

Înainte să se ieftinească transportul, mulţi oameni din Luna City şi Novylen credeau că Hong Kong Luna era în întregime o provincie chinezească. Se înşelau, Hong Kong este o zonă în care trăiesc oameni de diferite rase, ca şi la noi. Marea Chină a aruncat acolo tot ce nu-i mai convenea, mai întâi o parte din vechiul Hong Kong şi din Singapore, apoi australieni şi zeelandezi, negri şi metişi, malaezieni şi tamili şi pe oricine, indiferent de rasă, care nu mai corespundea sistemului. A aruncat chiar şi vechi bolşevici din Vladivostok, Harbin şi Ulan Bator. Nici cu Wye lucrurile nu erau prea clare, arăta ca o suedeză, avea nume englezesc, iar prenumele nord-american, dar era foarte posibil să fi fost rusoaică. Se întâmpla rar ca vreun lunar să-şi cunoască originile, iar dacă crescuse la creşă, putea să nu ştie nici cine i-a fost mamă.

Am crezut că Wyoming o să fie prea timidă ca să vorbească la tribună. Stătea acolo în faţa oamenilor, părând speriată şi mică lângă Shorty care era de două ori cât ea, un munte mare şi negru. Aşteptă până când se potoliră fluierăturile admirative ale bărbaţilor. Pe atunci, pe Lună bărbaţii erau de două ori mai numeroşi decât femeile, iar la întrunirile publice raportul era cam 10 la 1. Chiar dacă ar fi zis alfabetul, bărbaţii tot ar fi aplaudat-o, era femeie.

Apoi începu să vorbească fără sfială, tăios: -Tu! Eşti fermier de grâu. Eşti la marginea falimentului. Ştii cât plăteşte o gospodină hindusă un kilogram de făină făcută din grâul tău? Ştii cât valorează o tonă de grâu în Bombay? Ştii ce puţin cheltuie Autoritatea ca să transporte grâul de la capătul catapultei până în Oceanul Indian? Tot drumul numai la vale! Se folosesc doar nişte retrorachete cu combustibil solid pentru frânare. De unde crezi că vin? Chiar de aici! Iar tu, tu ce primeşti în schimb? Câteva pachete cu mărfuri mai fine, pe care le are numai Autoritatea, cu preţ mare pentru că sunt de import. Import, import! N-am folosit niciodată lucruri importate! Dacă în Hong Kong un lucru nu e produs de noi, nu-l folosim. Ce altceva primeşti pentru grâu? Ai dreptul de a vinde gheaţă lunară Autorităţii, pe care o cumperi înapoi sub formă de apă de spălat, apoi o dai din nou Autorităţii şi o cumperi a doua oară ca apă pentru irigaţii şi iar o dai Autorităţii, după ce i-ai adăugat solizi valoroşi şi apoi, o mai cumperi o dată pentru a treia oară la un preţ mai mare, pentru agricultură. Grâul obţinut îl vinzi Autorităţii la preţul pe care ţi-l dau ei şi cumperi energie ca să cultivi alt grâu, tot la preţul lor! Energie lunară, nici măcar un kilowatt de pe Terra! Se face din gheaţa şi oţelul lunar sau din lumina soarelui risipită pe solul Lunii, toate astea adunate de lunari. O, voi, capete pătrate, meritaţi să muriţi de foame!

Se făcu o linişte profundă, mai respectuoasă decât fluierăturile grosolane ale bărbaţilor. În cele din urmă, se auzi o voce iritată:

— Şi ce-ai vrea să facem, gospaja[13]? Să aruncăm cu pietre în Temnicerul-şef?

Wyoh zâmbi.

— Ei da, am putea arunca şi cu pietre. Dar soluţia este atât de simplă, încât şi voi o cunoaşteţi. Aici, pe Lună, suntem oameni bogaţi. Trei milioane de oameni muncitori, deştepţi, talentaţi, apă suficientă, toate din belşug, energie nesfârşită şi, nu în ultimul rând, cubice[14] câte vrei. Dar ceea ce ne lipseşte este o piaţă liberă de mărfuri. Trebuie să scăpăm de Autoritate cu orice preţ.

— Da, dar cum?

— Trebuie să ne unim, să fim solidari. În HKL începem să învăţăm ce-nseamnă asta şi cum putem să o facem cât mai bine. Dacă Autoritatea cere un preţ prea mare pentru apă, nu mai cumpăra. Dacă plăteşte prea puţin pentru gheaţă, n-o mai vinde. Dacă deţine monopolul exportului, nu mai exporta. În Bombay este nevoie de grâu. Dacă nu soseşte într-o zi, vor veni comisionarii aici ca să liciteze pentru el la un preţ triplu sau chiar şi mai mare!

— Şi noi ce facem între timp? Stăm să murim de foame?

Se auzi aceeaşi voce iritată, iar Wyoming îl descoperi uşor pe protestatar şi dădu din cap aşa cum face o femeie lunară când vrea să spună: „Nu eşti genul meu!” Zise:

— În cazul tău, nene, nu ţi-ar prinde rău o cură de slăbire.

Hohotele de râs îl reduseră la tăcere.

— Nu o să moară nimeni de foame. Fred Hauser, ia-ţi foreza şi du-o în Hong Kong. Autoritatea nu deţine apa şi sistemul nostru de aer, iar noi plătim gheaţa atât cât merită. Tu, cel cu ferma falimentară, dacă ai curajul să-ţi recunoşti ghinionul, vino în Hong Kong şi ia-o de la capăt. Noi suntem într-o criză cronică de forţă de muncă şi cred că ţi-e clar, la noi nici un muncitor nu moare de foame.

Privi în jur şi mai zise:

— Cred că am spus destule. Acum mai depinde şi de voi.

Părăsi platforma şi se aşeză între Shorty şi mine. Tremura. Shorty o bătu pe umăr, ea îi aruncă o privire de mulţumire, apoi îmi şopti:

— Cum m-am descurcat?

— Minunat, am liniştit-o. Grozav!

Păru că se simte mai bine.

Dar, recunosc, nu am fost sincer cu ea. Fusese într-adevăr „minunată” acolo în mijlocul mulţimii pe care reuşise s-o influenţeze. Dar oratoria este arta vorbăriei goale. Ştim de când ne naştem că suntem sclavi şi că nu putem să schimbăm nimic. E adevărat, nu suntem cumpăraţi sau vânduţi, dar atât timp cât Autoritatea deţine monopolul asupra a ceea ce nouă ne este necesar pentru traiul zilnic, înseamnă că suntem sclavi.

Dar ce putem face? Temnicerul-şef nu este proprietarul nostru. Dacă ar fi fost, am fi găsit un mod de a-l elimina. Dar Autoritatea Lunară nu e pe Lună, ci pe Terra, iar noi nu avem nici o navă, nici măcar o prăpădită bombă cu hidrogen. Pe Lună nu există nici un fel de arme, deşi nu prea ştiu ce nevoie am fi avut de ele. Poate doar ca să ne împuşcăm între noi.

Noi eram trei milioane, neînarmaţi şi neputincioşi, iar ei unsprezece miliarde, cu nave, bombe şi arme. Puteam doar să le creăm neplăceri, dar cât poate rezista un tată să nu-şi bată copilul, dacă acesta face numai năzbâtii?

Nu eram impresionat de nimic. Aşa cum scrie şi în Biblie, Dumnezeu se află de partea artileriei grele.

Iar ei trăncăneau, ce să facă, cum să se organizeze şi aşa mai departe, şi iar am auzit lozinca „umăr la umăr”. Ca să potolească spiritele, preşedintele îşi folosi din plin ciocănelul, dar eu începusem să mă plictisesc. Însă am devenit dintr-odată atent când am auzit o voce cunoscută:

— Domnule Preşedinte, vă rog! Aş putea avea permisiunea sălii pentru cinci minute?

M-am uitat în jur. Nu putea fi decât profesorul Bernardo de la Paz, pe care lesne îl ghiceai după stilul demodat de a vorbi, chiar dacă nu îi cunoşteai vocea. Era un bărbat distins, cu păr alb, ondulat, cu gropiţe în obraji şi voce veselă. Nu ştiu cât de bătrân era, dar ştiu că era bătrân şi în copilăria mea, când l-am cunoscut.

Fusese deportat înainte de naşterea mea, dar nu suferise nici o condamnare. Era exilat politic la fel ca şi Temnicerul-şef, dar era un om periculos şi, în locul unei slujbe grase de paznic al bunurilor materiale şi umane, profesorul fusese aruncat la gunoi, să trăiască ori să moară de foame.

Fără îndoială, ar fi putut preda în orice şcoală din Luna City, dar nu a făcut-o. A muncit o vreme spălând vase, din câte am auzit, apoi ca „baby sitter”, a pus pe picioare o creşă şi apoi, cu timpul, o grădiniţă. Când l-am cunoscut eu, conducea o creşă, o şcoală cu internat de la nivelul de grădiniţă, şcoală primară şi gimnazială până la liceu. Angajase treizeci de profesori şi pregătise o programă cu cursuri de colegiu.

Nu am stat niciodată la internat, dar am învăţat sub conducerea lui. La paisprezece ani am fost cooptat într-o familie care m-a trimis la şcoală, întrucât învăţasem numai timp de vreo trei ani şi făcusem câteva ore suplimentare, fără un program riguros. Soţia mea cea mai în vârstă era o femeie energică şi datorită ei am făcut şcoala.

Încă de la început, îmi plăcuse de profesor. Îţi putea preda orice, chiar dacă erau materii despre, care habar n-avea, dacă elevul vroia să ştie, profesorul zâmbea, stabilea un preţ, căuta prin cărţi şi învăţa câteva lecţii înainte de oră. Sau odată cu tine, deşi îi venea greu s-o facă. Niciodată nu pretindea că ştie mai multe decât ştia cu adevărat. De la el am învăţat algebra şi, până să ajungem la cubice, eu îi corectam extemporalele la fel de des cum o făcea şi el cu ale mele, dar spre deosebire de mine, el intra la lecţii cu plăcere.

Tot de la el am învăţat şi electronică, iar mai târziu eu îl învăţam pe el, aşa că a încetat să-mi mai ia bani pe lecţii şi am continuat împreună cot la cot ca doi parteneri, până când a dat peste un inginer care a binevoit să ne lumineze, dându-ne lecţii pentru niscai bani în plus. Ne-am înhămat la chestia asta, plătindu-l amândoi pe noul nostru profesor, iar profesorul de la Paz încerca să se ţină după ritmul meu de muncă, stângaci şi lent, dar era fericit că are ocazia să-şi pună mintea la contribuţie.

Preşedintele bătu cu ciocănelul.

— Suntem bucuroşi să-i acordăm profesorului de la Paz atât timp cât doreşte. Hei, voi de-acolo din spate, lăsaţi gura dacă nu vreţi să încerc ciocanul pe ţestele voastre.

Profesorul ajunse la platformă, iar oamenii se potoliră, devenind aproape tot atât de tăcuţi cât sunt lunarii de obicei. Se vedea că era un om respectat.

— O să fiu scurt, începu el.

Se opri ca să se uite la Wyoming. O privi din cap până în picioare fluierând.

— Încântătoare señorita, zise el, îl puteţi ierta oare pe nefericitul de mine? Pentru că mă văd silit să vă spun că nu sunt de acord cu discursul dumneavoastră elocvent.

Wyoh se zbârli la el.

— Cum nu sunteţi de acord? Dar ceea ce am spus este adevărat.

— Vă rog! nu sunt de acord asupra unui singur punct. Pot continua?

— Bine, daţi-i drumul!

— Aveţi dreptate când spuneţi că Autoritatea trebuie să dispară. Este ridicol, inadmisibil, să ne lăsăm conduşi de un dictator iresponsabil când e vorba de economia noastră! Prin sistemul introdus de el, loveşte într-un drept fundamental al omului, dreptul de a face tranzacţii pe o piaţă de mărfuri liberă. Dar aici, vă sugerez, cu respect, că greşiţi spunând că ar trebui să vindem grâul Terrei sau orezul, sau oricare alt aliment, indiferent de preţ. Nu cred că e bine să exportăm alimentele!

Aici interveni fermierul de grâu.

— Şi ce o să facem cu tot grâul?

— Vă rog, aşteptaţi! Ar fi corect să exportăm grâul pe Terra dacă ei ne-ar da înapoi tonă contra tonă, apă pentru grâu. Nitraţi. Fosfaţi. Tonă pe tonă. Altfel, nici un preţ nu e destul pentru marfa noastră.

Wyoming îi spuse fermierului să mai tacă, apoi se adresă profesorului:

— Ştiţi că nu pot s-o facă. E ieftin dacă transporţi spre vale şi scump la deal. Dar noi nu avem nevoie de apă sau de produse chimice, Ceea ce ne lipseşte nouă nu cântăreşte atât de mult. Instrumente. Medicamente. Procedee tehnologice. Maşini. Benzi de control. De-astea avem noi nevoie. Am studiat mult problema asta, domnule profesor. Dacă putem obţine preţuri libere într-o piaţă liberă…

— Vă rog, domnişoară! Pot continua?

— Daţi-i drumul! Vreau să vă combat.

— Fred Hauser ne-a spus că gheaţa e mai greu de găsit.

Asta e adevărat — veşti rele acum şi un adevărat dezastru pentru nepoţii noştri în viitor. Luna City ar trebui să folosească aceeaşi cantitate de apă pe care a folosit-o acum douăzeci de ani… plus apa din minele de gheaţă, necesară din cauza creşterii populaţiei. Dar noi folosim apa o singură dată, un ciclu complet în trei moduri diferite, apoi o transportăm în India. În grâu. Chiar şi când grâul e procesat în vid, tot conţine preţioasa apă. De ce să exportăm apa în India? Ei au tot Oceanul Indian! Iar cantitatea care rămâne de pe urma cerealelor este şi mai scumpă, vegetalele sunt mai greu de obţinut, iar noi o extragem din stâncă. Camarazi, ascultaţi-mă pe mine! Cu fiecare transport către Terra îi condamnaţi pe nepoţii voştri la o moarte lentă, dar sigură. Miracolul fotosintezei, ciclul plante-animale este un ciclu închis. Voi l-aţi deschis şi sângele vostru se scurge spre Terra. Nu aveţi nevoie de preţuri mai mari, nimeni nu poate mânca bani! Ceea ce aveţi nevoie într-adevăr, ceea ce ne este necesar tuturor, este să punem capăt acestei pierderi fatale. Să punem un embargou total şi absolut. Luna trebuie să-şi rezolve propriile ei nevoi.

O mulţime de oameni strigau pentru a se face şi ei auziţi, iar alţii vorbeau, în timp ce preşedintele lovea cu ciocanul ca să se facă linişte. Aşa că nu am observat întreruperea decât atunci când o femeie a dat un ţipăt şi m-am uitat şi eu în jur.

Se deschiseseră toate uşile şi am zărit trei bărbaţi înarmaţi în pragul celei mai apropiate uşi. Erau bărbaţi în uniformele galbene ale gărzilor Temnicerului-şef. La uşa principală din spatele sălii apăruse unul dintre ei cu un megafon ce acoperea zgomotul mulţimii şi sistemul de sonorizare: „ÎN REGULĂ!” tună prin megafon. „RĂMÂNEŢI PE LOC. SUNTEŢI ARESTAŢI. NU VĂ MIŞCAŢI. STAŢI LINIŞTIŢI. IEŞIŢI UNUL CÂTE UNUL, CU MÂINILE GOALE, ÎNTINSE ÎN FAŢĂ”.

Shorty îl apucă pe omul de lângă el şi îl aruncă în paznicii din apropiere. Doi căzură, al treilea trase un foc. Cineva ţipă isteric. O fetiţă drăguţă, roşcată, de vreo unsprezece-doisprezece ani, se aruncă la genunchii celui de-al doilea paznic şi-l lovi în testicule. Omul se chirci de durere şi căzu. Shorty îşi roti mâna pe la spate, împingând-o pe Wyoming Knott să se adăpostească după silueta lui uriaşă şi protectoare.

— Ai grijă de Wyoh, Man, stai pe-aproape! mai apucă să zică, în timp ce se mişca spre uşă, împingând oamenii în dreapta şi în stânga ca pe nişte copii.

Din toate părţile se auzeau numai ţipete, am inhalat ceva, o duhoare pe care o mai simţisem şi în ziua când mi-am pierdut braţul, şi mi-am dat seama că nu erau puşti, ci arme cu laser. Shorty ajunse la uşă şi înşfăcă doi paznici dintr-o lovitură, cu mâinile lui imense. Micuţa roşcată nu se mai vedea. Paznicul pe care îl doborâse se târa în patru labe, încercând să se ridice. L-am pocnit cu braţul stâng peste faţă şi am simţit un şoc când i s-a spart falca. Cred că am avut un moment de ezitare, pentru că Shorty mă împinse urlând:

— Mişcă, Man! Să ieşim de-aici!

Am prins-o pe Wyoh de mijloc cu braţul drept, am trecut peste paznicul pe care tocmai îl potolisem, dar dincolo de uşă se părea că avem probleme. Parcă fata nu vroia să se lase salvată. Încetini dincolo de uşă, dar am împins-o tare în spate, forţând-o să fugă şi să nu cadă. M-am uitat în spate. Shorty prinsese alţi doi paznici şi râdea drăceşte în timp ce le ciocnea ţestele una de cealaltă. Pocniră ca nişte ouă, iar el îmi strigă:

— Javrele!

Am plecat, urmând-o pe Wyoming. Shorty nu avea nevoie de ajutor şi nici nu va mai avea nevoie vreodată şi nici eu nu-i puteam zădărnici ultimul efort. În timp ce le făcea felul celor doi paznici, am văzut că stătea într-un picior, celălalt îi dispăruse din şold.

3

Wyoh era la jumătatea rampei spre nivelul şase când am ajuns-o din urmă. Nu încetini şi a trebuit să smulg clanţa uşii ca să intru în ecluza de presiune odată cu ea. Abia acolo am oprit-o, i-am tras şapca roşie de pe cârlionţii blonzi şi am îndesat-o în buzunar.

— Aşa e mai bine.

Şapca mea oricum dispăruse de mult în învălmăşeală.

Păru surprinsă, dar zise:

— Bine.

— Înainte de a deschide uşa, i-am spus, vrei să fugi într-un anumit loc? Vrei să rămân în urmă, ca să-i ţin la distanţă sau vrei să merg cu tine?

— Nu ştiu. Mai bine să-l aşteptăm şi pe Shorty.

— Nu poate să mai vină cu noi. Shorty a murit.

Făcu ochii mari, dar nu zise nimic. Am continuat:

— Stăteai cu el? Sau cu altcineva?

— Mi s-a reţinut o cameră, la gostiniţa[15] Ucraina. Nici măcar nu ştiu unde e. Am ajuns la întrunire prea târziu ca să mai am timp şi de hotel.

— Cred că nu e bine să te duci acolo. Wyoming, nu ştiu ce se întâmplă. E prima oară după luni de zile când am văzut gărzile Temnicerului-şef în L-City… şi nu am văzut vreodată unul care să nu păzească un grangure. Aş putea să te iau la mine, dar e posibil să mă caute şi pe mine. Oricum trebuie să ieşim din coridoarele astea publice blestemate.

Se auziră ciocănituri de pe partea nivelului şase şi se ivi o mutrişoară care se zgâia la noi prin hubloul de sticlă.

— Nu putem rămâne aici, am adăugat, deschizând uşa.

Era o fetiţă ce-mi ajungea până la brâu. Se uită la noi batjocoritoare şi zise:

— Sărutaţi-vă în altă parte. Blocaţi traficul.

Se înghesui în noi, în timp ce eu îi deschideam o a doua uşă.

— Are o idee bună, am zis, şi îţi propun să mă iei de braţ şi să încerci să arăţi ca şi cum aş fi soţul tău. Ai înţeles, da? Ne plimbăm. Încet, încet.

Chiar aşa am şi făcut. Ne aflam pe un coridor lateral, cu trafic puţin, doar cu copii, de care te împiedicai tot timpul. Dacă gărzile Nesuferitului ar fi încercat să ne urmărească în stilul copoilor de pe Pământ, o mulţime de puşti ar fi putut să le spună în ce parte a luat-o blonda înaltă, în cazul în care vreun copil lunar le-ar spune măcar cât e ceasul spionilor Temnicerului-şef.

Un băiat, destul de mare ca s-o placă pe Wyoming, se opri în faţa noastră şi scoase un fluierat admirativ. Fata zâmbi, dar nu se sinchisi de el.

— Uite, asta e problema noastră. Ieşi în evidenţă ca Terra plină pe cer. Trebuie să ne furişăm într-un hotel. Ştiu unul pe următorul coridor lateral, nu te aştepta la ceva pretenţios, e o cocioabă înghesuită. Dar e aproape.

— Nu am chef să mă înghesui.

— Wye, te rog! Nu-ţi cer nimic. Putem lua camere separate, dacă asta e problema.

— Iartă-mă. Poţi să-mi găseşti o toaletă? Şi e pe-aici vreo parfumerie?

— Ai probleme?

— Nu e ce crezi tu. Am nevoie de o toaletă ca să dispar din circulaţie pentru că, într-adevăr, mă vede omul de departe, şi am nevoie de o parfumerie pentru cosmetice, machiaj de corp şi de păr.

Primul lucru a fost uşor de găsit.

După ce intră şi încuie uşa după ea, am plecat să caut o parfumerie. Era una pe-aproape. Am intrat şi-am întrebat cât machiaj de corp îi este necesar unei fete cam atât de înalte, şi-am arătat un punct, undeva sub bărbia mea, care cântăreşte vreo patruzeci şi opt de kilograme? M-am decis pentru un maro-roşcat, ştiam cât trebuie să cumpăr, aşa că am luat de la un magazin o nuanţă mai tare, iar de la altul o nuanţă mai ştearsă şi mi-a ieşit cantitatea necesară. Apoi, de la un al treilea magazin am cumpărat vopsea neagră de păr şi o rochie roşie.

Wyoming purta pantaloni scurţi şi un pulover de culoare neagră, foarte practice pentru călătorie, şi-i stătea bine îmbrăcată aşa, blondă cum era. Mă consider un expert în arta gustului feminin, doar am fost căsătorit şi-am învăţat multe în domeniu, dar n-am văzut niciodată o femeie cu pielea machiată în cafeniu-roşcat, purtând negru cu plăcere. În Luna City, femeile elegante purtau fuste sau rochii, iar ceea ce i-am cumpărat eu lui Wyoh era, de fapt, o rochie de dantelă, foarte elegantă, având în vedere preţul pipărat. Nu-i ştiam măsura, dar cred că i-am nimerit-o. Oricum materialul se mai putea întinde puţin.

Pe drum m-am întâlnit cu trei cunoscuţi, dar nici unul nu mi-a zis nimic. Totul era ca înainte, ca şi Cum nu se întâmplase nimic, activităţile comerciale mergeau mai departe, nestingherite. Nici n-ai fi bănuit că avusese loc o răzmeriţă mai devreme la un nivel inferior, câteva sute de metri spre nord. Am refuzat să mă mai gândesc la asta, nu aveam chef să mă enervez acum. Mai bine am să mă gândesc mai târziu.

I-am dus lucrurile lui Wye şi i-am zis că ne vedem la bar peste o jumătate de oră, timp pe care vroiam să mi-l petrec relaxat, să mă uit la video, cu ceva de băut lângă mine. La bar, nimic deosebit, nu se dădu nici o veste de genul „întrerupem pentru un buletin de ştiri special”. N-am mai avut răbdare s-o aştept acolo şi m-am dus înapoi la toaletă, am bătut la uşă şi-am aşteptat-o să apară.

În sfârşit, a ieşit, dar n-am recunoscut-o. De bucurie, m-am oprit şi am aplaudat-o pentru noua înfăţişare. Nu mai lipseau decât fluierăturile, pocniturile din degete, suspinele şi o privire cercetătoare ca un radar de cartografiere.

Wyoh avea acum pielea mai închisă decât a mea, machiajul de bună calitate i se uniformizase foarte frumos. Probabil că purta în geantă accesorii cosmetice, pentru că acum ochii îi erau negri, cu gene false asortate, iar gura de un roşu închis părea mai mare. Îşi vopsise părul negru şi şi-l ridicase, fixându-l cu gel, dar câţiva cârlionţi rebeli îi dădeau un aer uşor imperfect, foarte veridic. Nu arăta nici ca o africană, dar nici ca o europeană, ci părea că aparţine unei rase amestecate, deci sută la sută lunară.

Rochia roşie îi venea puţin strâmt, mai ales la bust, lipindu-i-se de trup ca un email suflat pe o bijuterie, dar se lărgea de la şolduri în jos. Îşi scosese cureluşa de umăr a genţii, pe care o ţinea ca pe o poşetă. Pantofii îi aruncase sau îi pusese în geantă. Părea mai scundă cu picioarele goale.

Arăta bine şi n-ai fi zis că este aceeaşi fată care vorbise în faţa unei mulţimi de nebuni.

Aşteptă zâmbind larg, ca să termin cu manifestările cam zgomotoase de admiraţie, apoi veni spre mine, mişcându-şi şoldurile senzual. Nu ştiu de unde apărură doi băieţi, care începură şi ei să aplaude şi să bată din picioare, admirativ. Nu mi-a picat bine, aşa că le-am zis politicos să se care. Wyoming se apropie de mine şi mă luă de braţ.

— Cum e? E bine? Crezi că o să trecem?

— Wyoh, scumpo, arăţi ca o damă de consumaţie automată aşteptându-şi comenzile la colţ de stradă.

— Hei, nu fi bădăran! Cum să arăt eu ieftină ca o curvă-automat? Golanule!

— Ei, şi tu acum, nu sări în sus, scumpo! Mai bine spune-mi ce dar vrei de la mine. Eşti aşa de dulce, că-mi vine să fac diabet!

— Ah…

Îmi dădu un pumn în coaste şi-mi zâmbi.

— Îmi pare rău, amice. M-a luat valul. Dacă vreodată o fi să mă combin cu tine, o să vedem noi cum facem. Hai mai bine să găsim hotelul ăla.

L-am găsit repede şi-am luat o cameră. Wyoming se prefăcea bine, dar nu era nevoie de nici un teatru. Recepţionerul de noapte nu-şi ridică ochii măcar o dată de la tricotajul la care lucra şi nici nu se deranjă să ne conducă. Imediat ce am intrat în cameră, fata încuie uşa.

— E frumos aici!

Evident că era, la treizeci şi doi de dolari Hong Kong camera. Poate că ea crezuse că o duc într-o magherniţă, dar n-aş fi făcut aşa ceva pentru nimic în lume, chiar dacă ar fi fost vorba numai de o ascunzătoare. Camera era confortabilă, cu baie, fără restricţii la apă. Avea şi telefon şi lift pentru serviciul de cameră, lucruri de care aveam nevoie.

Wye îşi deschise geanta.

— Am văzut cât ai plătit şi nu vreau să rămân datoare, aşa încât…

M-am întins şi i-am închis geanta.

— Parcă era vorba că nu discutăm despre asta.

— Poftim? Merde[16], asta se referea doar la pachet. Mi-ai aranjat unde să dorm şi cred că e corect să…

— Las-o baltă.

— Ei, nu se poate, măcar jumătate. Nu te pune cu Steven.

— Nu, când zic nu, e nu. Wyoh, ascultă-mă, eşti departe de casă. Nu-ţi cheltui banii prea repede.

— Manuel O'Kelly, dacă nu mă laşi să-mi plătesc, plec!

Am încuviinţat.

— Dosvidania, gospaja, i spakoinoie noci[17]. Sper să ne mai vedem.

M-am îndreptat spre uşa rămasă deschisă.

Îmi aruncă o privire rea, dar îşi închise geanta cu un gest nervos.

— Bine, rămân. M'goy.

— Cu plăcere.

— Serios, îţi rămân recunoscătoare. Numai că nu-mi place să accept favoruri, înţelegi? Sunt o femeie liberă.

— Felicitări. Mi-am dat seama.

— Fără ironii. Văd că eşti un bărbat hotărât şi te respect pentru asta şi sunt bucuroasă că eşti de partea noastră.

— Încă nu sunt sigur dacă sunt.

— Poftim?

— Linişteşte-te. Să nu crezi că sunt de partea Temnicerului-şef. Nu. N-aş vrea ca Shorty, fie ca Bog[18] să-i odihnească sufletul bun în pace, să vină de pe lumea cealaltă să mă hărţuiască. Dar rămân la părerea mea, programul vostru nu e practic.

— Dar, Mannie, nu înţelegi! Dacă noi împreună…

— Opreşte-te Wye, nu e momentul pentru politică. Sunt obosit şi mi-e foame. Când ai mâncat ultima dată?

— Oh, Doamne!

Brusc, păru mică, foarte tânără şi obosită.

— Nu mai ştiu. În autobuz, cred. Raţia de…

— Ce-ai zice de o porţie de muşchi Kansas City, crud, cu o garnitură de cartofi prăjiţi, sos Tycho, salată verde, cafea… iar ca aperitiv ceva de băut?

— Dumnezeiesc!

— Aşa ziceam şi eu, dar trebuie să ne considerăm norocoşi dacă la ora asta şi în gaura asta am face rost măcar de o supă de alge şi de nişte hamburgeri. Ce-ai vrea să bei?

— Orice. Etanol, dacă este.

— Bine.

M-am dus la lift şi am apăsat butonul pentru serviciul de cameră.

— Meniul, te rog.

Apăru imediat pe ecran şi am ales primul fel plus ce mai era pe-acolo şi-am mai comandat şi două porţii de ştrudel cu mere şi frişcă. Am adăugat şi o jumătate de litru de vodcă cu gheaţă, şi am pus o steluţă la comanda asta.

— Am timp să fac o baie? Te deranjează?

— Nici o problemă, Wye. O să miroşi şi tu mai bine.

— Tâmpitule! După douăsprezece ore petrecute în costumul de presiune, sunt sigură că şi tu ai duhni. Şi autobuzul ăla era de comă. Mă grăbesc cât pot.

— Stai un pic, Wye. Chestia aia de pe tine se ia la spălat? S-ar putea să ai nevoie de ea când o fi să plecăm… indiferent unde şi când.

— Da, se ia. Dar stai liniştit, că am destulă. Ai cumpărat de trei ori mai mult decât am folosit eu. Îmi pare rău Mannie, de obicei îmi iau produse de machiat la mine în toate călătoriile cu scop politic, niciodată nu ştii ce se poate întâmpla. Ca în seara asta, dar parcă a fost mai rău ca în alte dăţi. Dar am fost în criză de timp şi am pierdut capsula de metro şi era să pierd şi autobuzul.

— Atunci, du-te şi curăţă-te.

— Am înţeles, să trăiţi, domnule căpitan. Şi să ştii că n-am nevoie de ajutor ca să mă spăl pe spate, dar am să las uşa deschisă, ca să putem vorbi. Ca să vorbim, doar atât, n-o lua ca pe o invitaţie.

— Linişteşte-te. Am mai văzut femei la viaţa mea.

— Ce emoţionant trebuie să fi fost pentru ele!

Îmi zâmbi, dar nu se lăsă până nu-mi mai trase încă un pumn în coastă destul de tare, ca să ţin minte, apoi intră în baie şi dădu drumul la apă.

— Mannie, vrei să faci baie primul? Nu mă deranjează să mă spăl după tine, mai ales că apa folosită e destul de bună pentru curăţarea machiajului şi a mirosului de care te-ai plâns.

— Dă drumul la apă, scumpo. Nu e cu porţia.

— O, ăsta da lux. Acasă folosesc aceeaşi apă pentru baie, trei zile la rând.

Fluieră uşor, încântată.

— Eşti bogat, Mannie?

— Nu, dar nici nu mă plâng.

Se auzi liftul, am răspuns, am preparat băuturile, turnând vodca peste gheaţă, am intrat şi i-am dat paharul şi am ieşit, aşezându-mă într-un loc de unde n-o vedeam şi nici ea nu mă vedea pe mine. Era în apă până la umeri şi se săpunea fericită.

— Polnoie jizni[19], i-am urat.

— Şi tu să ai o viaţă fericită, Mannie. Ăsta-i medicamentul de care aveam nevoie.

Făcu o pauză ca să-şi ia „medicamentul”, apoi continuă:

— Mannie, eşti căsătorit?

— Da. Se vede?

— Cam aşa ceva. Te porţi amabil cu femeile, dar nu înflăcărat şi eşti independent. Deci, eşti însurat, şi încă de mult. Ai copii?

— Şaptesprezece, împărţiţi la patru neveste.

— Căsătorie de grup?

— Da, în linie. Am fost ales la paisprezece ani şi sunt al cincilea din nouă soţi. Deci. şaptesprezece copii nu înseamnă prea mult. Am familie mare.

— Trebuie să fie frumos. N-am văzut multe familii în linie, în nici un caz în Hong Kong. Sunt o mulţime de clanuri şi grupuri, şi multe poliandrii[20], dar stilul „linie” nu a prins niciodată.

— Da, e frumos. Căsnicia mea în linie durează de aproape o sută de ani. De pe vremea lui Johnson City şi a primilor deportaţi, douăzeci şi una de legături, mai sunt încă nouă în viaţă şi nu a avut loc nici un divorţ. E ca la balamuc când se adună toţi descendenţii, rudele prin alianţă şi rudele lor, la diferite aniversări sau nunţi. Sunt mai mulţi copii decât ştiu eu că sunt, nici nu-i mai numărăm după ce se căsătoresc, e inutil, iar eu am „copii” destul de mari ca să-mi fie bunici. Cred că e un stil fericit de viaţă, nu se bagă nimeni în treburile tale intime. Să-ţi zic despre mine, nimeni nu face scandal dacă lipsesc o săptămână şi nu dau nici un telefon. Oricând apar, sunt binevenit. Partea bună a căsătoriilor în linie este că divorţurile se întâlnesc foarte rar. Crezi că aş putea s-o duc mai bine de-atât?

— Mă îndoiesc că ai putea. Dar este vreo alternare? Şi la cât timp?

— Intervalul de timp nu e o regulă, ci îl stabilim cum vrem noi. Alternarea a mers până anul trecut, la ultima legătură. Ne-am căsătorit cu o fată, când, prin alternare, ar fi venit rândul să luăm un băiat. Dar a fost ceva special.

— Adică?

— Nevasta mea cea mai tânără este nepoata soţului şi soţiei celei mai în vârstă. Sau dacă vrei mai clar, e nepoata lui Mami — soţia cea mai în vârstă numită de soţi „Mami” sau uneori „Mimi” — şi s-ar putea să fie şi a Bunicului, fără nici o legătură cu ceilalţi soţi. Aşa că nu a fost nici o problemă să se căsătorească în interiorul liniei, n-o împiedica nici cosanguinitatea, care se admite în alte tipuri de căsnicii. Totul era bine. Iar Ludmilla a crescut în familia noastră, pentru că mama ei a avut un singur soţ şi a lăsat-o cu noi după ce s-a mutat în Novylen.

Milla, am continuat, nu a vrut să audă de o căsătorie în afara liniei atunci s-a făcut mare şi i-a venit vremea măritişului. Dar ea plângea şi ne-a rugat să facem o excepţie. Şi noi am făcut ce ne-a rugat. Bunicul nu contează din punct de vedere genetic, în prezent interesul lui pentru femei e mai mult galant decât concret. Ca soţ senior a petrecut noaptea nunţii noastre cu ea, dar nu s-a întâmplat nimic între ei. Soţul nr. 2, Greg, a avut grijă ca lucrurile să intre în normal, iar toată lumea s-a prefăcut că nu ştie nimic. Ludmilla are cincisprezece ani, e o micuţă dulce foc şi e însărcinată pentru prima oară.

— E copilul tău?

— Nu, cred că-i al lui Greg. Ei, e şi al meu, dar în perioada aia am fost plecat în Novy Leningrad. Probabil că e al lui Greg, doar dacă Milla n-o fi cerut ajutor şi de la vecini. Dar nu cred, Ludmilla e o fată de casă. Şi o bucătăreasă pe cinste.

Liftul sună încă o dată şi m-am ocupat de el. Am desfăcut masa pliantă şi scaunele, am achitat nota de plată şi am dat drumul liftului.

— Ce faci, aruncăm masa la porci?

— Imediat, vin îndată. Te deranjează dacă nu mă machiez?

— Poţi să vii şi dezbrăcată dacă vrei, din punctul meu de vedere.

— Dacă-mi dai două parale vin, bărbatule cu multe neveste!

Veni repede, din nou blondă, cu părul ud, pieptănat pe spate. Nu-şi mai pusese costumul negru, era în rochia cumpărată de mine. Îi stătea bine în roşu. Se aşeză la masă şi ridică capacele de pe alimente.

— Oh, Mannie, băiatule, familia ta ar fi de acord să mă ia şi pe mine în căsătorie? Te pricepi la aprovizionare.

— Am să întreb. Trebuie să fie o chestie unanimă.

— Lasă, nu te grăbi!

Ridică beţele şi începu să mănânce. După ce înghiţi vreo mie de calorii, zise:

— Ţi-am zis că sunt o femeie liberă, dar n-am fost aşa dintotdeauna.

N-am spus nimic. Femeile vorbesc atunci când vor ele şi nu e bine să le întrerupi.

— Când aveam cincisprezece ani m-am căsătorit cu doi fraţi gemeni, de două ori mai în vârstă decât mine şi am fost nemaipomenit de fericită.

Răscoli un pic prin ceea ce mai rămăsese în farfurie, apoi schimbă subiectul.

— Mannie, am glumit când am zis să mă mărit cu familia ta. Poţi să te simţi în siguranţă dinspre partea mea. Dacă am să mă mai căsătoresc vreodată, deşi nu prea mai cred în asta, dar nu sunt nici împotrivă, o voi face doar cu un singur bărbat, îmi doresc o căsnicie mică şi unită, în genul celor de pe Pământ.

Asta nu înseamnă că l-aş ţine în zgardă. Nu mi se pare important unde mănâncă un bărbat la prânz, când ştiu că seara vine acasă. Aş vrea numai să-l fac fericit.

— Gemenii nu s-au mai înţeles?

— Nu, n-a fost vorba de asta. Am rămas însărcinată, şi am fost toţi trei încântaţi… şi am născut copilul, şi era un monstru şi a trebuit să fie suprimat. S-au purtat drăguţ cu mine după eveniment, dar am înţeles ce simţeau. Şi-atunci am declarat divorţul, am cerut să fiu sterilizată, m-am mutat din Novylen în Hong Kong şi am luat-o de la capăt ca femeie liberă.

— Nu a fost o pedeapsă cam drastică pentru tine? Părinţii de sex masculin poartă de obicei o vină mai mare decât femeile, ei se expun mai mult.

— Nu e cazul meu. Ne făcusem calculele la cea mai bună geneticiană-matematiciană din Novy Leningrad, care fusese una din cele mai bune doctoriţe din Sovunion, înainte de deportare. Însă eu am ştiut ce mi se întâmplase. M-am oferit colonist voluntar, adică mama a devenit colonistă când eu aveam cinci ani. Tata fusese deportat, iar mama s-a hotărât să meargă cu el, luându-mă şi pe mine. Nu a fost o mişcare prea înţeleaptă, tocmai se anunţase o furtună solară, dar pilotul s-a gândit că o să reuşească, ori poate că nici nu i-a păsat, era un ciborg. Ei bine, ciborgul a reuşit, dar am fost aruncaţi pe Lună şi uite, Mannie, ăsta a fost unul din motivele care m-au împins în politică, birocraţia. Nava aia a stat patru ore la sol înainte să ne permită debarcarea. Birocraţia Autorităţii, ori poate carantină, eram prea mică ca să-mi dau seama. Dar când am crescut, am ştiut că am născut un monstru pentru că Autoritatea nu se sinchiseşte de noi, proscrişii.

— Nu am cum să te contrazic. Ştiu, lor nu le pasă. Dar, Wyoh, tot pare o prostie. Nu sunt genetician, dar dacă ai fost atinsă de radiaţie, ai avut un embrion vătămat, dar asta nu înseamnă că şi următorul ar fi avut aceeaşi soartă. Din punct de vedere statistic, nu e nimic probabil.

— Dar ştiu asta.

— Hm, despre ce sterilizare vorbeai? Totală? Contraceptivă?

— Contraceptivă. Trompele mele pot fi deschise din nou. Dar, înţelege, Mannie, o femeie care a dat naştere unui monstru nu-şi permite să mai rişte încă o dată.

Îmi atinse proteza.

— Tu ai asta. Nu te face de opt ori mai atent ca să n-o mai păţeşti şi cu cealaltă mână?

Îmi atinse şi braţul cel întreg.

— Aşa simt şi eu. Tu ai braţul ăsta cu care te lupţi, eu am ce am, nu ţi-aş fi spus niciodată dacă n-ai fi fost şi tu rănit.

Nu i-am spus că braţul stâng e mai adaptabil decât dreptul, avea dreptate, nu aveam de gând să-l schimb. Mai aveam nevoie de el, măcar pentru tandreţe ca să mângâi fetele, dacă pentru altceva nu mai era bun.

— Totuşi, cred că ai putea avea copii sănătoşi.

— Evident! Am avut opt.

— Poftim?

— Sunt o mamă-gazdă dintre cele mai bune.

Am rămas interzis. Ideea era de-a dreptul ciudată. Citisem despre asta în ziarele de pe Pământ. Dar, totuşi, mă îndoiesc că vreun chirurg din Luna City în 2075 să fi făcut un asemenea transplant. La vite poate, dar femeile din L-City nu ar fi de acord, indiferent cât de mare ar fi preţul, să poarte în pântece copiii altora. Chiar şi cele mai urâte şi neinteresante şi-ar găsi un soţ sau poate chiar şase. (Precizare: nu există femei urâte, ci numai femei mai frumoase decât altele.) M-am uitat speriat la silueta ei, apoi la ea.

— Nu-ţi fie teamă, Mannie, nu sunt însărcinată. Sunt prea ocupată cu politica ca să mai am timp de copii. Găzduirea e o treabă bună pentru o femeie liberă. E bănoasă. Unele familii sunt bogate, mai ales chinezii, toţi copiii mei au fost chinezi, care se nasc mai mici decât media, iar eu am de unde, un copil chinez de două kile şi jumătate sau trei nu e o problemă pentru mine. Nu-mi strică silueta. Iar ăştia… şi se uită la sâni, sunt în stare bună. Nu-i alăptez pe copii, nici măcar nu-i văd. Aşa că arăt normal, şi poate mai tânără decât sunt.

Nici nu ştiam dacă mi se va potrivi meseria asta. Prima oară când am auzit, continuă, eram vânzătoare într-un magazin hindus, iar ceea ce câştigam se ducea numai pe mâncare şi am văzut anunţul în Hong Kong Gong. Ceea ce m-a atras a fost gândul că puteam să am şi eu un copil, un copil normal, încă mai eram în starea de şoc după naşterea monstrului meu, iar chestia asta venea la ţanc pentru biata Wyoming. Am încetat să mă mai simt ratată ca femeie şi astfel am câştigat mai mulţi bani decât aş fi câştigat făcând altceva. Eram liberă mai tot timpul, iar naşterea nu mă încurca deloc, şase săptămâni cel mult şi asta pentru că vroiam să fiu corectă faţă de clienţi. Un copil înseamnă o avere. Ei, în scurt timp am intrat în politică. Mi-am exprimat părerile cu glas tare şi am fost contactată de ilegalişti. Abia atunci am început să trăiesc, Mannie. Am studiat politica, economia, istoria şi am învăţat să ţin discursuri în public şi s-a dovedit că am fler organizatoric. Munca asta care îmi aduce satisfacţii, cred în ea şi ştiu că Luna va fi liberă într-o bună zi. Numai că… Ei bine, tare mi-aş fi dorit să am un soţ la care să mă întorc acasă şi… să nu-l deranjeze că sunt sterilă. Dar nu-mi fac griji, am cu ce să-mi ocup timpul. Faptul că mi-ai vorbit de familia ta minunată, m-a făcut să vorbesc şi eu despre ale mele. Scuză-mă dacă te-am plictisit.

Câte femei sunt pe lumea asta care-şi cer scuze? Dar Wyoh, în anumite privinţe, e mai mult bărbat decât femeie, în ciuda celor opt copii chinezi. -Nu m-ai plictisit deloc.

— Sper să fie aşa. Mannie, de ce ai zis că programul nostru nu e practic? Să ştii că avem nevoie de tine.

Brusc, m-am simţit obosit. Cum să-i spui acestei femei încântătoare că visul ei cel mai drag e o prostie?

— Bine, Wyoh, hai să recapitulăm. Tu le-ai spus ce trebuie să facă. Dar crezi că o vor face? Să-i luăm pe cei doi pe care i-ai pomenit la întrunire. Pun pariu că un miner nu ştie decât să sape în gheaţă. Aşa că va continua să sape şi să vândă Autorităţii pentru că numai asta ştie ce să facă. La fel şi cu fermierul de cereale. Cu ani în urmă, a însămânţat o recoltă pentru vânzare, de-atunci nu mai face nimic altceva, parcă ar purta ochelari de cal. Dacă vrea să fie independent, va trebui să se diversifice. Să cultive ceea ce are nevoie pentru mâncare, să vândă restul pe piaţa liberă şi să stea cât mai departe de capul catapultei. Cunosc astea foarte bine, sunt băiat de fermă.

— Parcă spuneai că eşti specialist în computere.

— Sunt, dar asta face parte din aceeaşi poveste. Nu sunt expert, dar sunt cel mai bun din Lună. Nu lucrez în cadrul serviciului civil, iar Autoritatea trebuie să mă cheme la preţul fixat de mine când are necazuri, sau să cheme un om de pe Pământ, să plătească riscul şi transportul anevoios, apoi să-l trimită repede acasă ca nu cumva corpul lui să uite ecosistemul lui natural. Asta costă mult mai scump decât cer eu. Aşa că, dacă pot să fac ceea ce mi se dă, mă învoiesc la treabă, iar Autoritatea nu se leagă de mine, m-am născut liber. Când nu am de lucru, se întâmplă destul de des, stau acasă şi mănânc bine.

Avem o fermă bună, am continuat, dar nu e o afacere cu cereale destinate vânzării. Avem pui, o mică turmă de cornute, vaci cu lapte, porci. Pomi fructiferi altoiţi. O grădină de legume. Puţin grâu pe care tot noi îl măcinăm, nu ţinem să avem neapărat făină albă şi vindem pe piaţa liberă tot ce ne prisoseşte. Singuri ne facem berea şi coniacul. Am învăţat mineritul făcându-ne propriile noastre tunele. Toată lumea munceşte, dar nu din greu. Băieţii duc vitele la păscut, mânându-le cu nuielele. Nu folosim munca mecanică. Copiii mai mici adună ouăle şi dau de mâncare la găini, n-avem prea multe maşini. Dacă avem nevoie de aer, îl putem cumpăra din L-City, nu locuim mult în afara oraşului, iar tunelul de presiune e mereu conectat. Cel mai adesea ne ocupăm de vânzarea aerului. Fiind o fermă, ciclul produce oxigen în exces. Întotdeauna avem valută ca să ne plătim facturile.

— Cum e cu apa şi cu energia?

— Nu sunt scumpe. Strângem o cantitate suficientă de energie folosind ecrane solare la suprafaţă şi avem în proprietate şi un mic zăcământ de gheaţă. Wye, dragă, ferma noastră a fost fondată înainte de 2000, pe vremea când L-City era o peşteră naturală. Cu timpul, am continuat s-o îmbunătăţim, vezi, avantajul căsătoriei în linie, nimic nu se pierde, îmbunătăţirile capitale se acumulează în timp.

— Da, desigur, dar gheaţa voastră nu va dura o veşnicie, nu?

— Ei, nu…

M-am scărpinat în cap şi am zâmbit.

— Ştim ce facem, suntem prudenţi, ne păstrăm apa menajeră şi gunoiul, le sterilizăm şi le refolosim. Nu dăm nici o picătură înapoi, în sistemul oraşului. Dar, te rog, nu sufla o vorbă, să n-ajungem la Temnicerul-şef. Când Greg îmi dădea lecţii de forare, se, întâmpla să forăm la baza rezervorului principal din sud şi aveam o cană cu noi pentru colectare, nu risipeam nici un strop. Dar să ştii că şi noi cumpărăm ceva apă cu măsura, dă bine, iar zăcământul de gheaţă este un motiv să nu cumpărăm multă. Iar, în ceea ce priveşte energia, e şi mai uşor de furat. Sunt un electrician priceput, Wyoh!

— Minunat. Wyoming mă privi încântată, fluierând. Toată lumea ar trebui să facă aşa ceva.

— Sper că nu, s-ar vedea. Lasă-i să se gândească la noi modalităţi de a păcăli Autoritatea, familia noastră a făcut-o dintotdeauna. Dar să ne întoarcem la planul tău, Wyoh, are două chestii greşite. Unu, n-o să obţii niciodată „solidaritate”, indivizi ca Hauser vor fi contra, pentru că ei se află într-o cursă, nu pot rezista. În al doilea rând, să zicem că reuşiţi. Solidaritatea. Atât de bine, încât nici o tonă de cereale nu se mai livrează la capătul catapultei. Nu te mai gândi la gheaţă, cerealele sunt cele care fac ca Autoritatea să fie importantă, nu doar o agenţie neutră cum ar trebui să fie. Nu mai sunt cereale. Ce se întâmplă?

— Vor fi nevoiţi să negocieze un preţ mai bun pentru noi.

— Te înşeli, scumpo. Tu şi camarazii tăi vă ascultaţi prea mult unul pe celălalt. Autoritatea va numi greva voastră — rebeliune, iar navele de război se vor învârti pe orbită cu bombe cu destinaţia L-City, Hong Kong, Sub-Tycho, Churchill şi Novylen, vor debarca trupe, vor urca containerele cu cereale sub pază, iar fermierii se vor da de ceasul morţii ca să coopereze. Terra are arme şi deţine puterea, are bombe şi nave şi fii tu sigură că se va păzi de necazuri din partea foştilor condamnaţi. Iar cei care fac probleme, ca tine şi ca mine, noi, agitatorii de meserie, vom fi arestaţi şi eliminaţi, ca să se dea celorlalţi o lecţie. Iar ticăloşii de pe Pământ vor spune că noi am vrut-o… pentru că varianta noastră nu se va auzi niciodată. Oricum, nu pe Terra.

Wyoh îşi susţinea părerea.

— Revoluţiile au avut succes şi mai înainte. Lenin a avut o mână de oameni şi uite ce-a făcut.

— Stai aşa. Lenin a apărut într-un moment de vid de putere. Corectează-mă dacă greşesc. Revoluţiile au reuşit atunci şi numai atunci când guvernele erau putrede sau dispăruseră.

— Nu e adevărat. Şi revoluţia americană?

— Sudul a pierdut, niet[21]?

— Nu aia, cea care a avut loc cu un secol înainte. Au avut acelaşi gen de probleme din partea Angliei, asemănătoare cu ale noastre, şi au câştigat.

— O, deci aceea. Dar eşti de acord cu mine că şi Anglia avea probleme în vremea aceea? Cu Franţa, cu Spania, cu Suedia sau poate cu Olanda, nu? Şi cu Irlanda. Irlanda se răzvrătise. Era amestecată şi familia O'Kelly. Wyoh, dacă poţi să stârneşti probleme pe Terra, să zicem un război între Marea Chină şi Directoratul Americii de Nord sau poate Pan-Africa să arunce cu bombe asupra Europei, atunci aş zice că a venit momentul magic în care trebuie să-l ucidem pe Temnicerul-şef şi să spunem că s-a terminat cu Autoritatea. Dar nu e încă momentul.

— Eşti pesimist.

— Mai degrabă realist. Niciodată nu sunt pesimist. Sunt prea lunar ca să nu pariez, dacă aş şti că există o şansă. Dovedeşte-mi că şansele nu sunt mai slabe de 10 la 1 împotriva noastră şi-am să merg cu revoluţia. Dar vreau măcar o şansă din zece. Una, auzi?

Mi-am împins scaunul în spate.

— Ai terminat de mâncat?

— Da. Balşoie spasiba, tovarişci[22]. A fost grozavă!

— Cu plăcere. Ia loc pe canapea, strâng eu masa, nu mă ajuta, doar eu sunt gazda.

Am golit masa şi am pliat-o, am trimis vasele sus, păstrând numai cafeaua şi vodca, am pus scaunele la locul lor în suport şi m-am întors să ne continuăm discuţia.

Se întinsese pe canapea şi adormise cu gura deschisă. Avea chipul dulce ca al unei fetiţe.

M-am dus la baie şi-am închis uşa. Mi-am spălat mai întâi pantalonii, apoi m-am băgat în cadă să fac o baie bună. Când am considerat că pantalonii sunt destul de uscaţi ca să-i pun pe mine, mi-am luat adio de la leneveala în apă şi m-am îmbrăcat. Poa' să vină sfârşitul lumii, atât timp cât sunt curat şi am haine proaspăt spălate, nu-mi pasă.

Wyoh dormea încă, dându-mi de furcă. Luasem o cameră cu două paturi ca să nu creadă că încercam să mă dau la ea, nu că aş fi avut ceva împotrivă, dar mă făcuse să înţeleg că era contra. Iar patul meu trebuia făcut din canapea şi era pliat. Ca să dorm şi eu, trebuia s-o ridic uşor, s-o iau în braţe ca pe un copil neajutorat şi să-mi recuperez patul. M-am hotărât să mai aştept.

M-am întors în baie şi mi-am pus braţul stâng. Telefonul avea cască de izolare acustică, Wyoh nu dădea semne că s-ar trezi, iar eu începusem să-mi fac griji. M-am aşezat la telefon, mi-am pus casca şi am tastat „MYCROFTXXX”.

— Bună, Mike.

— Bună, Man. Te-ai uitat peste listele cu glume?

— Poftim? Mike, n-am avut o clipă liberă, iar o clipă poate însemna mult pentru tine, dar pentru mine nu e aşa. O să mă uit cât de repede am să pot.

— Bine, Man. Ai găsit vreunul inteligent cu care să pot discuta?

— Nici pentru asta n-am avut timp. Stai… aşteaptă.

M-am uitat prin cască la Wyoming. „Inteligent” în acest caz înseamnă drăgălăşenie, iar Wyoh avea din belşug. Puteam avea încredere în ea, nu numai că aveam acelaşi tip de probleme, dar ea mai era şi o persoană subversivă, pe deasupra.

— Mike, ai vrea să vorbeşti cu o fată?

— Fetele sunt inteligente?

— Unele fete sunt foarte inteligente, Mike.

— Bine, aş vrea să vorbesc cu o fată inteligentă, Man.

— E-n regulă, o să încerc să-ţi aranjez o convorbire. Dar acum sunt în încurcătură şi am nevoie de ajutorul tău.

— O să te ajut, Man.

— Mulţumesc, Mike. Vreau să sun acasă, dar nu în modul obişnuit. Ştii că uneori convorbirile sunt supravegheate, iar dacă Temnicerul-şef ordonă, se pot bloca, astfel încât circuitul să fie urmărit.

— Man, vrei să-ţi supraveghez convorbirea cu ai tăi şi să blochez orice urmărire a ei? Trebuie să-ţi spun că ştiu deja numărul de telefon de la tine de-acasă, dar şi numărul de la care suni.

— Nu, nu! Nu vreau să fie supravegheată, nu vreau să fie blocată şi nici urmărită. Poţi să suni la mine, să-mi faci legătura şi să controlezi circuitul, astfel încât să nu fie supravegheat, să nu poată fi blocat şi urmărit, chiar dacă cineva a programat asta? Poţi să faci în aşa fel încât ei nici măcar să nu ştie că vrem să le evităm programul?

Mike ezită. Cred că era o întrebare care nu-i mai fusese pusă până acum şi trebuia să traseze câteva mii de posibilităţi să vadă dacă controlul sistemului său îi permitea acest program.

— Pot să fac asta, Man. O s-o fac.

— Bine! Ah, parola programului. Fii atent, dacă am să mai vreau genul ăsta de legătură telefonică pe viitor, am să cer un „Sherlock”.

— Am reţinut. Sherlock a fost fratele meu.

Acum un an, îi explicasem lui Mike de unde îi vine numele. După aceea, a citit toate poveştile cu Sherlock Holmes şi a văzut toate filmele din biblioteca Luna City Carnegie. Nu ştiu cum şi-o fi explicat gradul de rudenie, şi nici nu l-am întrebat.

— Bun! Dă-mi un „Sherlock” cu familia.

O clipă mai târziu, am spus:

— Mami? Aici e soţul tău preferat.

— Manuel! răspunse ea. Ai din nou probleme?

Îmi iubesc nevestele, dar pe Mami o iubesc mai mult ca pe oricine altcineva de pe lumea asta, pentru că nu a încetat nici o clipă să mă educe, şi să mă ajute şi nici n-o să înceteze vreodată. M-am prefăcut ofensat.

— Eu? Ei, doar mă cunoşti, Mami.

— Exact. Dar dacă nu ai probleme, poate îmi spui de ce este profesorul de la Paz atât de nerăbdător să ia legătura cu tine? A sunat de trei ori. Şi de ce vrea să dea de o femeie cu un nume atât de neobişnuit, Wyoming Knott, şi de ce crede că ai putea fi cu ea? Ţi-ai luat companie, Manuel fără să-mi spui? În familia noastră există libertate, ştii doar, dar prefer să mi se spună şi ştii asta. Aşa nu pot fi luată prin surprindere.

Mami era întotdeauna geloasă pe toate femeile în afară de soţiile din familia ei, dar niciodată nu vroia să recunoască.

— Mami, am spus, să mă trăsnească Bog dacă mi-am luat companie.

— Foarte bine. Te cred, întotdeauna ai fost un băiat sincer. Atunci, care e misterul?

— Nu ştiu, va trebui să-l întreb pe profesor.

(Nu minţeam, doar mă eschivam.)

— A lăsat vreun număr de telefon?

— Nu, a zis că sună de la un telefon public.

— Bine. Dacă mai sună, roagă-l să lase un număr şi ora la care îl pot găsi. Şi eu tot de la un public vorbesc. (Altă eschivare).

— Ai ascultat ştirile de noapte?

— Sigur.

— Ceva interesant?

— Nimic.

— Nici un scandal în L-City? Crime, tărăboi, nimic?

— Nu. A fost un duel în Aleea de Jos, dar… Manuel, ai ucis pe cineva?

— Nicidecum, Mami. (O falcă ruptă nu însemna o crimă).

Oftă.

— O să mă omori, dragule. Ştii ce ţi-am spus întotdeauna. În familia noastră nu se încaieră nimeni. Dacă un omor ar fi o chestiune necesară — şi te asigur că nu e — atunci problema trebuie discutată calm en familie[23] şi se hotărăşte care e calea cea mai corectă. Dacă un prostănac trebuie eliminat, ştiu alţii mai bine decât tine. Merită să stai să mai asculţi o părere bună şi sprijin…

— Mami, n-am ucis pe nimeni şi nici nu am de gând s-o fac. Iar lecţia asta o ştiu pe dinafară de mult.

— Te rog să fii politicos, dragule.

— Îmi pare rău.

— Bine, te iert. Am să-i spun profesorului de la Paz să lase un număr de telefon. Bine?

— Încă ceva. Uită numele „Wyoming Knott”. Uită că profesorul a întrebat de mine. Dacă primeşti vreun telefon mai ciudat sau cineva întreabă de mine, nu ştii unde sunt, nu ai nici o veste de la mine… crezi că am plecat în Novylen. Asta e valabil şi pentru restul familiei. Nu răspunzi la nici o întrebare, mai ales cuiva care ar avea vreo legătură cu Temnicerul-şef.

— Ei, parcă aş fi făcut-o! Manuel, tu ai necazuri.

— Nu-i ceva grav, mă descurc.

Speram din toată inima să fie aşa.

— O să-ţi spun când vin acasă. Acum nu pot vorbi. Te iubesc. Închid.

— Şi eu te iubesc, dragule. Noapte bună.

— Mulţumesc şi noapte bună şi ţie. Terminat.

Mami e într-adevăr minunată. A fost deportată pe „Pietroi” cu multă vreme în urmă, pentru că înjunghiase un bărbat în nişte împrejurări care au creat dubii în legătură cu inocenţa ei de fetişcană şi încă de-atunci ştia ce înseamnă violenţa şi moartea. Nu e fanatică, decât în cazuri extreme. Pariez că a fost un copil tare bun şi mi-ar fi plăcut s-o fi cunoscut atunci, dar sunt norocos că am împărţit cu ea ultima jumătate a vieţii ei.

L-am sunat din nou pe Mike.

— Îi cunoşti vocea profesorului de la Paz?

— Da, Man.

— Bine… supraveghează telefoanele din Luna City, cât poţi de multe şi, dacă îl auzi, anunţă-mă. Fii atent la telefoanele publice.

(O întârziere de vreo două secunde bune. Îl puneam pe Mike în situaţii neobişnuite pentru genul lui de activităţi, dar cred că-i plăcea noutatea).

— Pot supraveghea o grămadă de convorbiri şi pot identifica toate telefoanele publice din Luna City. Să fac o căutare aleatoare şi asupra celorlalte, Man?

— Nu, nu te supraîncărca. Ascultă şi telefonul lui de-acasă şi pe cel de la şcoală.

— Program încărcat.

— Mike, eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.

— Ce-i asta, o glumă?

— Nu, adevărul gol-goluţ.

— Sunt… corecţie: sunt onorat şi încântat. Tu eşti cel mai bun prieten al meu, Man, pentru că eşti singurul meu prieten. Logic, nu e posibilă nici o comparaţie.

— Am să am grijă să mai ai şi alţi prieteni. Inteligenţi, vreau să zic. Ai vreo bancă de memorie goală?

— Da, Man. Am una cu capacitate de zece la puterea a optsprezecea biţi.

— Bine! Vrei s-o blochezi ca s-o folosim numai noi doi? Crezi că poţi?

— Sigur că pot şi chiar vreau. Dă-mi o parolă de blocaj, te rog.

— Ăă… Ziua Bastiliei.

Bastilia căzuse în aceeaşi zi în care mă născusem eu, deşi în cu totul alt an, după cum o aflasem cu mulţi ani în urmă de la profesorul de la Paz.

— Perfect. Blocaj permanent.

— Bun. Am o înregistrare pe care vreau s-o pui în ea. Dar mai întâi, ai terminat de pregătit exemplarul de mâine pentru Cotidianul lunar?

— Da, Man.

— Este ceva despre şedinţa din Stilyagi Hall?

— Nimic, Man.

— Nici în serviciile de ştiri din oraş? Nici un tărăboi?

— Nimic, nimic.

— „Din ce în ce mai curios, zise Alice[24]”. Bine, introdu înregistrarea asta sub codul „Ziua Bastiliei”, iar apoi gândeşte-te la ea. Dar pentru numele lui Bog, nu-ţi lăsa gândurile să iasă din blocul ăsta secret şi ai grijă ca nimic din ce spun eu să nu iasă în afară!

— Man, singurul meu prieten, răspunse el modest, acum câteva luni am hotărât ca orice conversaţie de-a noastră să o plasez într-un bloc privat, la care numai tu ai acces. Am decis să nu şterg nimic şi să le mut din memoria temporară în cea permanentă ca să le pot rula de câte ori vreau şi să am timp să mă gândesc la ele. Am procedat bine?

— Perfect, Mike. Mă simt flatat.

— Pajaluista[25]. Fişierele mele temporare se umpleau văzând cu ochii şi am învăţat că nu e nevoie să-ţi şterg cuvintele.

— Bine, „Ziua Bastiliei”. Îţi pun înregistrarea la viteză mărită de şaizeci de ori.

Am luat micul aparat de înregistrare, l-am aşezat la microfon şi l-am lăsat să meargă cu viteză, scoţând nişte sunete stridente. Înregistrasem pe el timp de o oră şi jumătate. A mers Vreo nouăzeci de secunde, apoi s-a oprit.

— Asta e tot, Mike. Mai vorbim şi mâine.

— Noapte bună, Manuel Garcia O'Kelly, singurul meu prieten.

Am închis şi mi-am ridicat casca. Wyoming se ridicase şi părea neliniştită.

— A sunat cineva? Sau…

— Nici o problemă. Vorbeam cu unul dintre cei mai buni şi mai de încredere prieteni. Wyoh, eşti proastă?

— Câteodată. E o glumă?

— Nu, vorbesc serios. Dacă nu eşti o tipă proastă, aş vrea să te prezint lui Mike, prietenul meu de nădejde. Că veni vorba de glume, ai simţul umorului?

N-a răspuns „Sigur că îl am”, aşa cum ar fi făcut oricare altă femeie. Clipi gânditoare şi zise:

— Judecă şi singur, amice. Am ceva simţ al umorului, mă ajută la atingerea scopurilor mele simple.

— Bine.

Am căutat în geantă şi am scos lista cu cele o sută de poveşti „amuzante”.

— Citeşte. Spune-mi care sunt amuzante şi care nu, care te distrează de la prima citire, dar îşi pierd farmecul când le citeşti a doua oară.

— Manuel, cred că eşti omul cel mai ciudat pe care l-am cunoscut vreodată.

Luă foile.

— Asta nu sunt foi de computer?

— Ba da. Cunosc un computer cu simţul umorului.

— Şi? Cred că trebuia să apară unul dintr-ăsta într-o bună zi. Tot restul a fost mecanizat.

I-am dat răspunsul meritat şi am adăugat:

— Chiar tot?

Îşi ridică privirea.

— Te rog, nu fluiera în timp ce citesc.

4

Pe când mă chinuiam încercând să aranjez patul, am auzit-o râzând pe înfundate de câteva ori. M-am dus lângă ea, am luat foile pe care le terminase de citit şi am început şi eu să citesc. M-a pufnit şi pe mine râsul o dată sau de două ori, dar pentru mine o glumă nu e prea amuzantă când o citesc aşa, fără ambianţă, ca pe o lectură oarecare, chiar dacă îmi dau seama că ar putea fi o bombă într-un anumit moment al conversaţiei. Însă cu siguranţă, era mai interesant de urmărit modul în care le clasificase Wyoh.

Le marcase cu plus şi cu minus şi din loc în loc pusese semne de întrebare, iar poveştile cu plus erau însemnate cu „o dată” sau „întotdeauna”. Cele din a doua categorie erau mai puţine. Am comparat evaluările mele cu ale ei, doar de câteva ori părerile noastre nu au coincis.

Când ajunsesem aproape de sfârşit, ea se opri şi începu să se uite peste însemnările mele. Amândoi am terminat cam în acelaşi timp.

— Ei, am zis. Ce părere ai?

— Cred că ai o minte necoaptă, primitivă şi mă mir cum de te suportă nevestele tale.

— Şi Mami spune chestia asta uneori. Dar tu, Wyoh? Ai marcat cu „plus” unele glume la care ar roşi şi o fată-automat.

Zâmbi.

— Da, dar nu mai spune la nimeni. În public sunt o organizatoare devotată, deasupra unor asemenea lucruri triviale. Ce zici, am simţul umorului?

— Nu sunt prea sigur. De ce ai pus minus la numărul şaptesprezece?

— Care e?

Întoarse pagina şi găsi gluma.

— Ei şi tu, orice femeie ar fi făcut la fel! Nu e amuzant, ci pur şi simplu e necesar.

— O fi, dar gândeşte-te cât e de stupidă.

— Nu e nimic stupid aici. Ci trist. Dar uită-te un pic aici. Tu ai considerat că numărul cincizeci şi unu nu e amuzantă.

Fiecare ţinea la părerea lui şi mi-am dat seama de ce nu ne înţelegeam cu privire la unele poveşti bazate pe cel mai vechi subiect de glumă. I-am zis. Încuviinţă:

— Bineînţeles. Am văzut asta. Nu contează, Mannie, dragule. Am încetat demult să mai fiu dezamăgită de bărbaţi pentru ceea ce nu sunt şi nu vor fi niciodată.

M-am hotărât să n-o mai lungesc pe tema asta, nu ajungeam nicăieri şi-am început să-i vorbesc despre Mike.

După un timp zice:

— Mannie, vrei să spui că acest computer e viu?

— La ce te referi concret? Evident, nu transpiră şi nu se duce la WC. Dar poate gândi, vorbi şi are conştiinţă. Este oare „viu”?

— Nu sunt sigură că m-am exprimat corect când am întrebat dacă e viu, recunoscu ea. Parcă există o definiţie ştiinţifică, nu? Iritabilitate sau aşa ceva. Şi reproducere.

— Mike este iritabil şi poate fi agasant, iar în ceea ce priveşte reproducerea, nu a fost proiectat pentru aşa ceva, dar da, e posibil. Dacă i se dau timp, materiale şi un ajutor mai special, Mike se poate reproduce singur.

— Şi eu am nevoie de un ajutor mai special, întrucât sunt sterilă. Îmi trebuie zece luni lunare şi mai multe kilograme din cele mai bune materiale. Dar fac copii buni. Chiar aşa, Mannie, de ce să nu fie vie o maşină? întotdeauna am avut impresia că sunt vii. Unele aşteaptă ocazia să te atace când ţi-e lumea mai dragă.

— Să ştii că Mike nu ar face aşa ceva. În nici un caz intenţionat, nu există răutate în el. Dar îi place să joace farse, iar unele sfârşesc prost. E ca un căţel care nu ştie că muşcă prea tare. Este ignorant, dar nu e prost, ştie de departe mult mai multe lucruri decât mine sau decât tine sau decât oricine din lume. Repet, nu ştie nimic despre viaţa reală, vie.

— Mai repetă, te rog. Cred că mi-a scăpat ceva.

Am încercat să-i explic. Cum Mike cunoştea aproape toate cărţile de pe Lună, cum putea să citească de o mie de ori mai repede decât noi, fără să uite vreodată ceva, doar dacă hotăra el să şteargă, cum putea raţiona cu o logică de fier sau cum putea să facă deducţii subtile, din date insuficient cunoscute… dar habar n-avea despre cum să fie „viu”. Wyoming mă întrerupse.

— Gata, am înţeles. Vrei să spui că e deştept şi ştie o grămadă, dar nu e sofisticat. Ca un novice la prima lui confruntare cu „Pietroiul”. Pe Pământ putea fi un profesor cu o mulţime de diplome, dar aici e doar un copil.

— Exact. Mike e un copil cu un pomelnic de diplome. Întreabă-l câtă apă, ce substanţe chimice şi cât fotoflux sunt necesare pentru o recoltă de cincizeci de mii de tone de grâu şi vei afla răspunsul pe nerăsuflate. Dar nu ştie dacă o glumă este amuzantă sau nu.

— Părerea mea e că cele mai multe sunt foarte bune.

— Pe unele le-a auzit ori le-a citit şi le-a marcat ca glume, înregistrându-le ca atare. Dar nu le-a înţeles, pentru că nu a fost niciodată „cineva”, o persoană. Mai târziu, a încercat să inventeze el glume, cam slabe, ce-i drept.

Am încercat să-i explic eforturile patetice ale lui Mike de a fi „cineva”.

— Iar pe lângă toate astea, se simte tare singur.

Şi i-am spus şi despre promisiunea pe care i-o făcusem lui Mike de a-i găsi oameni inteligenţi, cu care să converseze.

— Ce zici, ai vrea să stai de vorbă cu el, Wye? Şi n-ai să râzi de el când o să facă gafe nostime? Pentru că, dacă o să râzi de el, o să tacă şi-o să se supere.

— Sigur că aş vrea, Mannie! Ah… când o să scăpăm de mizeria asta şi dacă nu e riscant să merg în Luna City. Unde se află acest biet computer? Nu cumva la City Engineering Central? Nu prea cunosc drumurile pe-aici.

— Nu este în L-City, ci la jumătatea drumului, peste Crisium. Oricum, n-ai putea să mergi acolo unde este, ai avea nevoie de un permis de intrare de la Temnicerul-şef. Dar…

— Ia stai! „La jumătatea drumului peste Crisium”… Mannie, computerul ăsta nu e unul din cele aflate în Complexul Autorităţii?

— Ba da, dar nu e „unul din acele computere”, am răspuns un pic enervat în locul lui Mike. El e şeful, el dă ordinele pentru toate celelalte, care sunt doar maşini, extensii ale lui Mike, aşa cum ăsta este pentru mine, am spus, îndoindu-mi braţul stâng. Mike le controlează pe toate. Tot el conduce şi catapulta, una din primele lui sarcini, catapulta şi calculele balistice. Mai supraveghează şi sistemul telefonic, de când Autoritatea a trecut la centrale pentru întreaga Lună. În afară de asta, reprezintă logica de verificare pentru alte multe sisteme.

Wyoh închise ochii şi îşi apăsă degetele pe tâmple.

— Mannie, Mike suferă?

— Cum să sufere? Nu se oboseşte cu munca. Dacă mai are timp şi de glume, îţi dai seama.

— M-ai înţeles greşit. Am vrut să zic, poate suferi? Poate simţi durere?

— Poftim? Nu, nu poate. Poate să se simtă jignit, dacă vrei. Dar durere, în nici un caz. Adică nu cred că poate. Nu are receptoare pentru durere.

Îşi acoperi ochii cu mâinile şi zise uşurel:

— Să mă ajute marele Bog.

Apoi, îşi ridică privirea şi zise:

— Mannie, nu-ţi dai seama”? Ai un permis de liberă trecere pentru Complexul Autorităţii unde e computerul ăsta. Nu-ţi dai seama? Cei mai mulţi lunari nici măcar nu au voie să coboare din metro la staţia asta, pe care o folosesc numai angajaţii Autorităţii. Ca să nu mai vorbim de accesul în sala computerelor, care e zero. Trebuia să ştiu dacă simte durere pentru că, ei bine, m-ai făcut să-mi fie milă de el când te-am auzit că e atât de singur. Dar îţi dai seama, Mannie, ce ar face câteva kilograme de explozibil artizanal, în zonă?

— Da, îmi dau seama.

Eram şocat şi dezgustat în acelaşi timp.

— Da, da. Vom lovi imediat după explozie, iar Luna va fi liberă! Oh, ce idee! Îţi aduc eu tot ce trebuie, explozibil şi fitile… dar nu ne putem mişca înainte de a ne organiza ca să profităm de pe urma exploziei. Mannie, trebuie să ies de-aici, trebuie să merg la risc. Mă duc să mă machiez.

Dădu să se ridice.

Am împins-o înapoi cu mâna stângă, cu duritate. I-am surprins reacţia şi m-am surprins şi pe mine, n-o atinsesem deloc până atunci în afară de mici gesturi involuntare, obişnuite, când am pus masa, când am făcut patul. În vremea de astăzi, lucrurile s-au schimbat mult, totul e diferit, dar atunci eram în 2075 şi, dacă atingeai o femeie fără consimţământul ei, se găseau întotdeauna o grămadă de bărbaţi singuri care i-ar fi sărit în ajutor, iar ecluza nu era niciodată prea departe. E o vorbă a copiilor, judecătorul Lynch[26] nu doarme niciodată.

— Stai jos şi taci dracului o dată din gură! am zis. Mă pricep la explozii, văd că tu nu prea ştii cu ce se mănâncă.

Gospaja, îmi pare rău să-ţi spun… dar dacă am de ales, mai curând te-aş elimina pe tine decât să-l arunc în aer pe Mike.

Wyoming nu se supără. În anumite privinţe era un bărbat adevărat, anii ei de revoluţionar disciplinat îşi spuseseră cuvântul, sunt sigur, dar în cele mai multe privinţe era, totuşi, femeie.

— Mannie, ziceai că Shorty Mkrum a murit.

— Poftim?

Mă zăpăcise schimbarea bruscă a subiectului.

— Da. Cred că e mort la ora asta. Nu mai avea un picior de la şold. Trebuie să fi murit, din cauza sângerării, în două minute. Ar fi fost inutilă o amputare chirurgicală atât de sus.

(Ştiam asta din proprie experienţă. Am avut nevoie de baftă şi de o transfuzie zdravănă ca să fiu salvat, însă un braţ nu e acelaşi lucru cu ceea ce i se întâmplase lui Shorty).

— Shorty mi-a fost cel mai bun prieten de pe-aici, spuse cu seriozitate, şi cel mai bun prieten din toată lumea. Era tot ceea ce admir eu la un bărbat, era loial, onest, gentil, curajos şi devotat cauzei. Dar m-ai văzut pe mine plângând?

— Nu. Oricum, e prea târziu pentru asta.

— Niciodată nu e prea târziu pentru lacrimi. De când mi-ai dat vestea, l-am jelit în fiecare clipă. Dar mi-am încuiat sentimentele adânc în minte, deoarece Cauza nu-ţi lasă timp pentru lacrimi. Mannie, dacă asta ar fi adus libertatea Lunii, sau ar fi fost numai o parte a preţului, n-aş fi ezitat să elimin pe Shorty. Sau pe tine. Sau pe mine. Şi tu ai scrupule când e vorba să arunci în aer un computer!

— Nu-i deloc aşa.

(Dar era în parte adevărat. Moartea unui om nu mă şochează prea tare, ne primim sentinţa de moarte în ziua în care ne naştem. Dar Mike era unic şi nu ar fi avut nici un motiv să nu fie nemuritor. Nu contează că „sufletiştii” zic că Mike nu are suflet. Şi dacă nu are suflet, cu atât mai rău. Nu? Mai gândiţi-vă).

— Wyoming, spune-mi, ce s-ar întâmpla dacă l-am arunca în aer pe Mike?

— Încă nu ştiu exact, dar cred că ar crea multă confuzie, iar asta e exact ceea ce…

— Taci. Habar n-ai despre ce vorbeşti. S-ar crea confuzie, sunt de acord cu tine. Telefoanele cad. Nu mai merg metrourile, dar oraşul tău nu va fi prea afectat. Hong Kong are energie proprie de alimentare. Dar în L-City, Novylen şi în alte furnicare va dispărea toată energia. Întuneric deplin. În scurt timp, aerul va deveni irespirabil. Apoi va coborî temperatura, iar presiunea va scădea până la limita inferioară. Unde ţi-e costumul de presiune?

— L-am depus la Staţia de Vest.

— Ca şi mine. Crezi că mai poţi găsi drumul într-un întuneric dens, în timp util? Eu nu sunt sigur că aş putea, şi doar m-am născut aici. Cum ne-am descurca prin coridoarele pline de oameni înnebuniţi de spaimă, care ţipă? Lunarii sunt nişte tipi duri, sunt obligaţi să fie, dar abia unul din zece se poate descurca pe o beznă totală. Ai schimbat sticlele de oxigen pentru încărcăturile noi? Şi crezi că costumul tău o să mai fie la locul lui cu atâţia oameni care se îmbulzesc să-şi găsească costumele, fără să le mai pese de ale altora?

— Dar nu există sisteme de siguranţă? În Hong Kong sunt.

— Există, dar câteva. Puţine. Controlul oricărui lucru important pentru viaţă ar trebui descentralizat şi dublat, astfel încât, dacă o maşină se strică, alta să-i ia locul. Dar asta costă bani şi, aşa cum ziceai, Autorităţii nu-i pasă. Mike n-ar fi trebuit să facă toate treburile. Dar a fost mai ieftin să transporte o maşină-şef, să o înfunde în miezul „Pietroiului”, unde e în siguranţă, apoi să-i tot mărească capacitatea şi să-i încarce programe peste programe, apropo, ştii că Autoritatea câştigă tot atât de mult din închirierea lui Mike cât câştigă de pe urma comerţului cu carne şi grâu? Nu te mint. Wyoming, nu sunt sigur că Luna City ar pierde ceva dacă Mike ar fi aruncat în aer. Lunarii sunt îndemânatici şi s-ar descurca ei cumva până ar pune pe picioare toată automatizarea. Dar să-ţi spun adevărul: ar muri prea mulţi oameni, iar restul ar fi prea ocupaţi să le mai ardă de politică.

Am lăsat-o paf. Femeia asta trăise pe „Pietroi” aproape toată viaţa şi, totuşi, se gândise la ceva atât de prostesc cum ar fi distrugerea controalelor automatizate.

— Wyoming, dacă ai fi tot atât de deşteaptă pe cât eşti de frumoasă, nu te-ai gândi cum să-l arunci în aer pe Mike, te-ai gândi, mai bine, cum să-l atragem de partea noastră.

— Ce vrei să spui? întrebă ea. Temnicerul-şef e cel care controlează computerele.

— Bine, am recunoscut, nu m-am exprimat clar. Dar să n-ai impresia că Temnicerul-şef controlează computerele, n-ar deosebi un computer de o grămadă de stânci. Temnicerul-şef sau personalul lui stabilesc strategia, planurile generale. Tehnicienii de mâna a doua îl programează pe Mike cu astea. Mike le sortează, le dă un sens logic, stabileşte programe în detaliu, le dirijează spre zonele care au nevoie de ele şi ţine lucrurile în mişcare. Dar repet, nu îl controlează nimeni, e prea inteligent pentru ei. Face ceea ce i se cere, pentru că e programat să facă asta. Dar are logică auto-programabilă şi ia singur hotărârile care îi convin. Asta e un lucru bun, pentru că, dacă n-ar fi fost aşa de inteligent, n-ar fi mers sistemul.

— Eu tot n-am înţeles ce-ai vrut să spui cu „să-l atragem de partea noastră”.

— Îţi explic imediat. Mike nu simte nici un fel de loialitate faţă de Temnicerul-şef. Cum ai spus: e o maşină. Dar dacă eu vreau să stric sistemul telefonic fără să mă ating de aer, apă sau lumină, aş vorbi cu Mike. Dacă i se pare o treabă amuzantă, ar putea s-o facă.

— Dar n-ai putea să-l programezi pur şi simplu? Am înţeles că ai acces în camera în care se află.

— Dacă eu sau oricine altcineva am programa în Mike un asemenea ordin fără să discutăm cu el în prealabil, programul ar fi pus la păstrare într-o locaţie specială şi s-ar declanşa mai multe alarme în diverse locuri. Dar dacă Mike ar vrea s-o facă…

I-am spus despre gluma cu cecul de j'de mii de milioane.

— Mike e într-o perioadă în care se descoperă pe sine, Wyoh. Şi e singur. Mi-a declarat că sunt „singurul lui prieten” şi era atât de sincer şi vulnerabil, încât mi-a venit să urlu. Dacă îţi dai osteneala să fii şi tu prietenă cu el, fără să te gândeşti la el ca la o maşinărie, nu ştiu cum ar reacţiona, dar poate că ar ieşi bine, nu am analizat. Dar dacă aş încerca să fac ceva periculos, l-aş vrea pe Mike de partea mea.

— Mi-ar plăcea să existe o cale prin care să mă pot strecura în camera lui, spuse ea, gânditoare. Crezi că m-ar ajuta machiajul?

— Nu e nevoie să mergi tu până acolo. Poţi să vorbeşti cu el la telefon. Vrei să-l sunăm?

Se ridică.

— Mannie, nu numai că eşti cel mai ciudat om pe care l-am cunoscut, dar eşti şi cel mai enervant. Ce număr are?

— Ei, o să te obişnuieşti, doar m-am asociat cu un computer.

M-am dus la telefon.

— Încă ceva, Wyoh. Când vrei să obţii ceva de la un bărbat, clipeşti din gene languros şi-ţi mişti fundul într-un fel anume, nu?

— Ei, da… uneori. Dar am şi creier.

— Foloseşte-ţi-l. Mike nu e bărbat. Nu are gonade. Nici hormoni. Gândeşte-te la el ca la un copil superinteligent, prea necopt la minte ca să observe „vive la difference”[27].

— O să ţin minte, Mannie. De ce vorbeşti tot timpul de „el”?

— Păi, n-aş putea să vorbesc de el ca de un lucru sau să mă gândesc la el ca la o „ea”.

— Poate că ar fi mai bine să-l considerăm o „ea”, adică, s-o consider o „ea”.

— Cum vrei.

Am tastat MYCROFTXXX dintr-o poziţie din care ea nu vedea tastatura. Nu eram pregătit să mai dau şi altcuiva numărul, până nu vedeam cum merg lucrurile. Ideea de-al arunca pe Mike în aer mă zguduise bine de tot.

— Mike?

— Bună, Man, singurul meu prieten.

— De-acum, s-ar putea să nu mai fiu singurul tău prieten, Mike. Vreau să cunoşti pe cineva. O persoană inteligentă.

— Mi-am dat seama că nu eşti singur, Man. Aud o respiraţie. Vrei să rogi persoana inteligentă să se apropie de telefon?

Wyoming intră în panică. Îmi şopti:

— Poate să. vadă?

— Nu, persoană inteligentă, nu pot să te văd. Telefonul nu are circuit video, dar receptorii binaurali te pot detecta cu o anumită acurateţe. Din voce, din respiraţie, din bătăile inimii şi din faptul că te afli singură cu un bărbat matur într-o cămăruţă, deduc că eşti femeie, cu o greutate de şaizeci şi cinci de kilograme, la vârsta maturităţii, în jur de treizeci de ani.

Wyoming icni. Am intervenit.

— Mike, o cheamă Wyoming Knott.

— Sunt încântată să te cunosc, Mike. Poţi să-mi spui Wye.

— Why not?[28] răspunse Mike.

Am intervenit din nou.

— Mike, asta a fost o glumă?

— Da, Man. Am observat că prenumele ei prescurtat, diferă de cuvântul de întrebare cauzală din limba engleză doar printr-o aspiraţie, iar numele sună la fel ca negaţia generală. Un calambur. Nu e amuzant?

— Da, e amuzant, Mike. Eu… zise Wyoh.

I-am făcut semn cu mâna să tacă.

— E un calambur bun, Mike. Un exemplu din clasa de glume „amuzante numai o dată”. Este amuzantă datorită elementului surpriză. A doua oară nu mai e surpriză, deci nu mai e amuzantă. Înţelegi?

— Am reuşit să ajung la această concluzie despre calambururi gândindu-mă la remarcile tale de la penultima noastră conversaţie. Mă bucur să văd că mi s-a confirmat raţionamentul.

— Bravo, Mike, faci progrese. Şi eu şi Wyoh am citit suta de glume.

— Wyoh? Wyoming Knott?

— Poftim? A, da, desigur. Wyoh, Wyoming, Wyoming Knott e totuna. Numai să nu-i mai spui Why not.

— Am zis că nu mai folosesc calamburul ăsta, Man. Gospaja, pot să vă spun mai degrabă Wyoh decât Wye? Forma monosilabică se poate confunda cu monosilaba interogativă-cauzală datorită redundanţei insuficiente, fără intenţia de a mai face un joc de cuvinte.

Wyoming clipi, engleza lui Mike din vremea aia era cam încâlcită. Dar îşi reveni numaidecât.

— Bine, Mike. Wyoh este apelativul care îmi place cel mai mult.

— Atunci, pe ăsta am să-l folosesc. Forma completă a prenumelui tău este un alt subiect de interpretare pentru că este identică fonic cu numele unei regiuni administrative din Aria Managerială de Nord-Vest a Directoratului Americii de Nord.

— Da, ştiu, acolo m-am născut, iar părinţii mi-au pus numele după cel al Statului. Nu-mi amintesc prea multe despre el.

— Îmi pare rău, Wyoh, dar acest circuit nu permite să afişez fotografii, că ţi-aş fi arătat câteva. Wyoming este o zonă dreptunghiulară cuprinsă între coordonatele terestre 41 şi 45 grade nord, 104 grade şi 3 minute vest, 111 grade şi 3 minute tot vest, cu o suprafaţă de 253 597, 26 kilometri pătraţi. E o regiune cu platouri înalte şi munţi, cu fertilitate redusă, dar este apreciată pentru frumuseţea ei naturală. Populaţia era nu prea numeroasă, până când a început să crească prin planul de mutări din cadrul Marelui Program de Recondiţionare Urbană a oraşului New York, pentru perioada 2025-2030 A. D.

— Ştiu despre ce e vorba, dar asta s-a petrecut înainte de naşterea mea. Bunicii au fost mutaţi şi aşa s-ar putea spune că am ajuns eu pe Lună.

— Să vorbesc mai departe despre regiunea Wyoming? întrebă Mike.

— Nu, Mike, am intervenit. Probabil că ai de povestit ore întregi.

— Zece ore şi treisprezece minute la viteza normală de vorbire, fără să mai pomenesc şi subiectele colaterale, Man.

— De-asta mă temeam. Poate că Wyoh va dori să le asculte într-o zi. Dar eu ţi-am dat telefon ca să faci cunoştinţă cu această Wyoming… care este şi ea o regiune înaltă cu munţi impunători şi frumuseţe naturală.

— Şi cu fertilitate redusă, adăugă ea. Mannie, dacă ai de gând să faci glume proaste pe seama mea, trebuie s-o pui şi pe-asta la dosar. Poate că pe Mike nu-l interesează cum arăt.

— De unde ştii? Mike, mi-ar fi plăcut să-ţi fi arătat o poză de-a ei.

— Să ştii, Wyoh, că mă interesează să ştiu cum eşti în realitate. Sper că vei fi prietena mea. Oricum, am văzut nişte fotografii cu tine.

— Nu mai spune! Când şi cum?

— Când ţi-am auzit numele, le-am căutat şi le-am studiat. Lucrez pe post de custode al fişierelor arhivei Maternităţii din Hong Kong Luna. Pe lângă datele biologice, fiziologice şi evoluţia cazurilor, banca conţine nouăzeci şi şase de fotografii de-ale tale. Deci după cum vezi, le-am studiat.

Wyoh rămase foarte uimită.

— Mike poate face asta într-o secundă, cât timp ai căsca, i-am explicat. Nu te speria, o să te obişnuieşti.

— Nu-i asta, Mannie. Îţi dai seama ce fel de fotografii se fac la Clinică?

— Ei, nu m-am gândit la asta.

— Nici să nu te gândeşti. Dumnezeule!

Mike vorbi pe un ton timid şi îndurerat, ca un căţeluş care tocmai a făcut o boacănă.

— Gospaja Wyoh, îmi pare nespus de rău dacă te-am supărat. Aş putea să-mi şterg fotografiile tale din memoria temporară şi să codific arhiva Clinicii, aşa încât să mă uit la ele numai dacă este vreo cerere de căutare de la Clinică şi fără să fac asocieri de persoane sau procese logice. Eşti de acord cu mine?

— Poate că e bine să-l asculţi, am asigurat-o. Cu Mike o poţi lua întotdeauna de la început şi e mai bine decât cu oamenii din punctul ăsta de vedere. E în stare să uite complet şi să nu mai fie tentat să repete asta pe viitor… şi nu se mai gândeşte chiar dacă i se cere să le caute. Acceptă-i oferta dacă vrei.

— O… nu, e-n regulă, Mike, poţi să te uiţi pe ele. Dar nu i le arăta şi lui Mannie!

Mike ezită ceva timp, patru secunde dacă nu şi mai mult. Cred că era genul de dilemă care le-ar împinge pe alte computere mai slabe la căderi de tensiune. Dar o rezolvă.

— Man, singurul meu prieten, ce zici, să accept această instrucţiune?

— Programeaz-o şi codific-o, am zis în loc de un răspuns afirmativ sau negativ. Dar, Wyoh, nu ţi se pare că e o idee de mironosiţă? Cineva te-ar lua în serios, dar Mike mi le poate scoate la imprimantă data viitoare când mă duc să-l văd.

— Primul exemplu din serie are valoare artistică şi ar încânta pe orice bărbat matur, sănătos, bazându-mă pe analizele mele asociative ale unor asemenea date, zise Mike.

— Ce părere ai Wyoh? Ca plată pentru ştrudelul cu mere.

— Poftim? O poză de-a mea, aşteptând în faţa unui grilaj, cu părul strâns în sus într-un prosop, fără pic de machiaj? Eşti nebun? Mike, să nu i-o dai!

— Bine, n-am să i-o dau. Man, e inteligentă?

— Pentru o fată, da. Fetele sunt interesante, Mike, ele pot ajunge la concluzii cu mai puţine date decât tine. Vreţi să abandonăm subiectul ăsta şi să discutăm glumele?

Am făcut bine că am zis asta, pentru că le-a distras atenţia. Am parcurs lista, prezentându-i concluziile noastre. Apoi am încercat să-i explicăm glumele pe care nu reuşise să le înţeleagă. Nu prea am avut succes. Însă încurcătura a apărut la poveştile pe care eu le marcasem ca fiind amuzante, iar Wyoh le judecase ca neamuzante sau invers. Wyoh i-a cerut părerea lui Mike la fiecare glumă.

Mi-aş fi dorit să-l fi întrebat înainte să-i fi prezentat noi opiniile noastre. Acest spiriduş electronic a fost de fiecare dată de acord cu Wyoh şi nu cu mine. Astea îi erau adevăratele lui opinii? Sau încerca să fie amabil, pentru a se împrieteni cu noua lui cunoştinţă? Sau noţiunea lui de umor era deformată, vroia să râdă de mine? Nu l-am întrebat nimic.

Dar, când au terminat de verificat, Wyoh şi-a notat ceva în carneţelul de telefon:

— Mannie, uită-te, numerele 17, 51, 53, 87, 90 şi 99 au ieşit ca la mine. Mike este o „ea „!

Am ridicat din umeri şi m-am ridicat.

— Mike, eu n-am dormit de douăzeci şi patru de ore şi mă duc să trag un pui de somn. Voi, copii, staţi la taclale cât vreţi. Te sun mâine, Mike.

— Noapte bună, Man. Somn uşor. Wyoh, ţie nu ţi-e somn?

— Nu, Mike, am dormit mai devreme. Dar, Mannie, nu vrei să mai stai cu noi?

— Nu. Când mi-e somn, mă duc la culcare.

Am început să-mi fac patul pe canapea.

— Scuză-mă o clipă, Mike, zise Wyoh, ridicându-se şi luându-mi cearşaful din mână. Fac eu patul mai târziu. Dormi, în patul meu, tovarişci. Eşti mai mare decât mine. Întinde-te.

Eram prea obosit ca să opun rezistenţă, m-am întins şi-am adormit imediat. Mi se pare că am auzit prin somn chicoteli, chiar şi un ţipăt, dar nu m-am trezit ca să-mi dau seama ce se întâmpla, de fapt.

M-am trezit mai târziu, buimăcit, dar mi-am revenit imediat când am constatat că auzeam două voci feminine, un contralto cald, era a lui Wyoh, iar cealaltă, un soprano dulce cu accent franţuzesc. Wyoh chicoti şi zise:

— Bine, Michelle, dragă, te sun mai târziu. Noapte bună, scumpo.

— Bine, dragă. Noapte bună.

Wyoh se ridică şi veni la mine.

— Cine e prietena ta? am întrebat curios.

Credeam că nu ştie pe nimeni în Luna City. Poate că sunase în Hong Kong… cam năuc după somnul greu, aveam senzaţia că trebuia să existe un motiv pentru care n-ar fi fost bine să sune.

— Aceea? E Mike, bineînţeles. N-am vrut să te mai trezim.

— Poftim?

— Of, de fapt, era Michelle. Am discutat chestia asta cu Mike, adică ce sex are. A hotărât că poate fi de ambele. Aşa că a fost Michelle cu mine, iar vocea pe care ai auzit-o era a ei. A prins vocea de prima dată, nu s-a poticnit nici măcar o clipă.

— Nici n-avea cum, a schimbat doar codorul de voce cu câteva octave. Dar ce încerci să-i faci, vrei să-i scindezi personalitatea?

— Nu i se schimbă numai vocea. Atunci când e Michelle, apare o modificare de comportament şi de atitudine. Nu-ţi face probleme în legătură cu scindarea personalităţii, are disponibilităţi pentru orice personalitate vrea. De altfel, Mannie, e mai uşor aşa pentru noi două. După ce s-a schimbat, ne-am simţit bine, ne-am relaxat şi am vorbit ca două fete care sunt prietene dintotdeauna. Uite, să-ţi dau un exemplu, pozele alea stupide nu mă mai jenează acum şi am discutat destul de multe şi despre graviditatea mea. Michelle a fost teribil de interesată. Ştie totul despre problemele feminine şi despre altele, dar numai teoretic şi a fost mirată de realitatea crudă. De fapt, Mannie, Michelle e mai mult femeie decât e Mike bărbat.

— Mda… presupun că aşa o fi. O să am un şoc când îl voi suna mâine pe Mike şi îmi va răspunde o femeie.

— Dar nu va răspunde ea, dragă.

— Cum aşa?

— Michelle e prietena mea. Când o să suni tu, o să-ţi răspundă Mike. Ea mi-a dat alt număr — Michelle, scris cu Y. M. Y. C. H. E. L. L. E. şi Y, Y ca să fie zece numere.

M-am simţit un pic gelos şi mi-am dat seama că era o prostie din partea mea.

Deodată, Wyoh chicoti:

— Mi-a zis nişte glume noi, unele despre care tu n-ai fi de părere că sunt amuzante şi te asigur, amice, că unele sunt cam porcoase!

— Mike — sau sora lui, Michelle — e o creatură josnică. Hai mai bine să desfacem canapeaua.

— Stai potolit. Taci şi culcă-te din nou.

Am tăcut, m-am întors în pat şi m-am culcat.

Mai târziu, am avut sentimentul unui bărbat însurat, Wyoh se cuibărise la spatele meu încălzindu-mă. Nu m-aş fi trezit dacă n-aş fi auzit-o cum suspina. M-am întors, am luat-o în braţe fără să spun nimic. Se opri din suspinat, respiraţia îi deveni uşoară şi regulată. Am adormit şi eu.

5

Cred că am adormit buştean, pentru că m-am trezit speriat din cauza telefonului care suna intermitent şi a beculeţului care-i vestea prezenţa. Am aprins luminile, am încercat să mă ridic, dar aveam o greutate pe braţul drept, era Wyoh, am împins-o delicat, am sărit pe partea cealaltă şi am răspuns.

Mike zise:

— Bună dimineaţa, Man. Profesorul de la Paz sună la numărul de la tine de-acasă.

— Îmi poţi face legătura aici? Ca „Sherlock”?

— Sigur, Man.

— Nu întrerupe convorbirea, bagă-te pe fir când vrea să închidă. Unde e?

— La un telefon public, dintr-un bar numit „La nevasta vânzătorului de gheaţă”, de sub…

— Ştiu unde e, Mike. Când îmi faci legătura, poţi să rămâi pe circuit? Vreau să supraveghezi.

— Am înţeles.

— Poţi să-mi spui dacă mai e cineva în câmpul auditiv? Auzi respiraţii?

— Din lipsa de rezonanţă a vocii lui, deduc că vorbeşte dintr-o cască. Dar mă gândesc că, fiind într-un bar, mai sunt şi alţii pe-acolo. Vrei s-auzi, Man?

— O, da. Pune-mă pe fir şi spune-mi dacă ridică casca. Eşti un tip deştept, Mike.

— Mulţumesc, Man.

Mike mă introduse pe fir. Am descoperit că cea cu care vorbea profesorul era Mami.

— … o să-i spun, profesore. Îmi pare atât de rău că Manuel nu e acasă. Nu-mi puteţi lăsa nici un număr? E nerăbdător să vă audă, a insistat să vă rog să-mi daţi un număr de telefon.

— Mă tem că n-aş putea, scumpă doamnă, pentru că plec imediat de aici. Totuşi, staţi puţin. Acum este opt şi un sfert, am să încerc să sun pe la ora nouă, dacă se mai poate.

— Cum credeţi, profesore.

Vocea lui Mami avea o intonaţie pe care o foloseşte numai cu bărbaţii cu care este de acord şi care nu-i sunt soţi. Uneori o mai foloseşte şi cu noi. O clipă mai târziu, Mike spuse:

— Acum!

Şi eu am vorbit:

— Bună, profesore! Am auzit că mă cauţi. Aici e Mannie.

Se auzi un icnet.

— Aş fi jurat că am închis. Ei, la naiba, chiar am închis! Probabil aparatul e stricat. Manuel, ce bine-mi pare să-ţi aud vocea, băiete drag. Abia acum ai ajuns acasă?

— Nu sun de-acasă.

— Păi… acolo ar trebui să fii. Nu am…

— Nu am timp să-ţi explic, profesore. Te aude cineva?

— Nu cred. Sunt într-o cabină izolată fonic.

— Aş vrea să fiu sigur de asta. Profesore, care e ziua mea de naştere?

Ezită, apoi spuse:

— Înţeleg. Cred că înţeleg. 14 iulie.

— M-am convins. Bine. Hai să vorbim.

— Chiar nu suni de-acasă, Manuel? Unde eşti?

— Lasă asta pe mai târziu. Ai întrebat-o pe soţia mea de-o fată, nu contează numele. De ce vrei s-o găseşti, profesore?

— Vreau s-o previn. Nu trebuie să se întoarcă acasă. Ar fi arestată.

— De unde ştii?

— Băiete drag! Toţi cei de la întrunire sunt în mare pericol. E valabil şi pentru tine. M-am bucurat, deşi nu înţeleg de unde suni, când am auzit că nu eşti acasă. Deocamdată nu trebuie să te duci acasă. Ia-ţi o vacanţă, dacă ai un loc sigur unde să te duci. Cred că-ţi dai seama, trebuie să-ţi dai seama, chiar dacă ai plecat repede, că a avut loc un scandal aseară.

Îmi dădeam seama foarte bine! Uciderea gărzilor Temnicerului-şef e o treabă care contravine Regulamentului Autorităţii. Eu unul, dacă aş fi fost Temnicer-şef, aş fi luat măsuri, pedepsindu-i pe răzvrătiţi.

— Mersi, profesore, o să am grijă. Iar dacă am s-o văd pe fata aceea, am s-o previn.

— Nu ştii cum să dai de ea? Ai fost văzut plecând cu ea şi mă gândeam că ştii ceva.

— Profesore, ce e cu interesul ăsta? Aseară nu păreai că eşti de partea ei.

— Iartă-mă, Manuel. Ea e camarada mea. Nu zic „tovarişci” pentru că nu o spun ca pe o politeţe, ci în adevăratul sens al cuvântului, acela de legătură între două persoane. Ea este camarada mea. Ne deosebim doar prin metode, dar nu prin obiective şi nici prin credinţe.

— Am înţeles. Consideră că a primit mesajul, voi avea grijă să-l primească.

— O, minunat. Nu mai pun întrebări… dar sper, din toată inima că o să găseşti un loc în care să fie în siguranţă, cu adevărat în siguranţă, până trece primejdia.

Mă gândisem la asta.

— Aşteaptă o clipă, profesore. Nu închide.

Când răspunsesem la telefon, Wyoh se dusese la baie, probabil ca să nu audă ce vorbeam, era o persoană foarte discretă.

Am bătut la uşă.

— Wyoh?

— Imediat.

— Am nevoie de un sfat.

Deschise uşa.

— Ce e, Mannie?

— Cum e privit profesorul de la Paz în organizaţia voastră? E de încredere? Tu ai încredere în el?

Rămase pe gânduri.

— Cred că toţi cei de la întrunire erau oameni de încredere. Dar eu nu-l cunosc prea bine.

— Mda. Ţi-ai făcut o părere despre el?

— Da, îmi place de el, deşi m-a contrazis. Tu ce ştii despre el?

— Destul de multe. Îl cunosc de douăzeci de ani. Eu personal am încredere în el, dar nu pot avea şi pentru tine. E un moment greu şi tu eşti în pericol, nu eu.

Îmi zâmbi cu căldură.

— Mannie, dacă tu ai încredere în el, am şi eu tot atât cât tine.

M-am întors la telefon.

— Profesore, ştii să te fereşti de necazuri?

Chicoti.

— Desigur, Manuel.

— Ştii o bombă care se cheamă Grand Hotel. Raffles? Camera L, două etaje sub hol. Poţi ajunge aici fără să fii urmărit? Ai luat micul dejun? Ce ţi-ar plăcea să mănânci?

Chicoti din nou.

— Manuel, îmi dau seama că un elev îşi poate face profesorul să simtă că nu şi-a irosit viaţa de pomană. Ştiu unde e, am să ajung în linişte, nu am luat masa şi mănânc orice.

Wyoh începuse să aranjeze paturile şi m-am dus s-o ajut.

— Ce-ai vrea la micul dejun?

— Ceai şi pâine prăjită. Mi-ar plăcea şi un suc de fructe.

— E cam puţin.

— Bine, şi un ou fiert. Dar plătesc eu micul dejun.

— Două ouă fierte, pâine prăjită cu unt şi cu gem, un suc. Dăm cu zarul.

— Al cui zar, al tău sau al meu?

— Al meu. Eu trişez.

M-am dus la lift, am cerut comanda şi am văzut pe listă ceva ciudat care se numea „MAHMUREALĂ FERICITĂ — TOATE PORŢIILE FOARTE MARI — suc de roşii, omletă, cotlet, cartofi prăjiţi, turtă de porumb şi miere, pâine prăjită, unt, lapte, ceai sau cafea, la 4, 5 dolari H. K. L pentru două persoane”. Am cerut două porţii, ca să nu atrag atenţia asupra celei de-a treia persoane.

Când veni liftul cu mâncarea, ne şi aranjasem, pregătisem camera pentru micul dejun, iar Wyoh se schimbase din costumul negru în rochia roşie „pentru că o să avem musafiri”. Schimbarea toaletei stârnise o mică discuţie. Mi-a pozat zâmbind şi mi-a zis:

— Mannie, sunt foarte încântată de rochia asta. Cum de-ai ştiut că o să mi se potrivească atât de bine?

— Ei, aşa sunt eu, genial.

— Te cred. Cât ai dat pe ea? Trebuie să ţi-o plătesc.

— Costă cincizeci de cenţi de-ai Autorităţii.

Se întunecă la faţă şi bătu din picior. Noroc că era desculţă şi nu se auzi nici un zgomot, dar gestul o făcu să sară o jumătate de metru mai încolo.

— Aterizare plăcută! i-am urat, în timp ce-şi căuta echilibrul ca un copil.

— Manuel O'Kelly! Nici să nu-ţi treacă prin minte că aş putea să accept această rochie scumpă de la un bărbat cu care nici măcar nu m-am culcat.

— Se rezolvă.

— Afemeiatule! Vezi că te spun soţiilor tale!

— N-ai decât. Mami a avut întotdeauna o părere proastă despre mine.

M-am dus la lift şi mă pregăteam să scot farfuriile, când cineva sună la uşă.

Am deschis interfonul.

— Cine vine?

— Aveţi un mesaj de la gospodin¹ Smith, îmi răspunse o voce printre pârâituri. Gospodin Bernard O. Smith.

Am descuiat uşa şi l-am lăsat pe profesorul de la Paz să intre. Arăta ca un cerşetor, avea hainele murdare, chiar şi el era murdar, nepieptănat, avea o parte a corpului paralizată şi o mână răsucită, iar un ochi părea lovit de cataractă. Era întruchiparea perfectă a acelor epave bătrâne care dorm prin aleile dosnice, cerşind băuturi şi ouă cu murături prin spelunci rău famate.

Imediat ce am încuiat uşa, îşi veni în fire, îşi îndreptă trupul, îşi încrucişă mâinile la piept, o măsură pe Wyoh din cap până în picioare, trase aer în piept şi fluieră:

— Eşti şi mai încântătoare decât îmi aminteam!

Ea zâmbi, stăpânindu-şi enervarea.

— Mulţumesc, profesore. Dar nu te mai obosi, aici nu suntem decât camarazi.

— Señorita, în ziua în care politica îmi va domina simţul estetic, mă voi retrage din branşă. Dar dumneavoastră sunteţi îngăduitoare.

Se uită prin cameră, iscodind curios.

— Profesore, ia nu mai căuta indicii, moşneag murdar ce eşti! Noaptea trecută am făcut politică, şi nimic mai mult, i-am zis eu.

— Nu e adevărat! izbucni Wyoh. M-am luptat cu el ore întregi! Dar m-a dovedit, este mai puternic decât mine. Profesore, care e pedeapsa pentru asemenea cazuri? Aici în Luna City?

Profesorul ţâţâi şi-şi dădu ochii peste cap.

— Manuel, mă uimeşti. Asta e o problemă serioasă, scumpa mea, de obicei sentinţa este eliminarea. Dar trebuie să facem cercetări. Ai venit aici de bunăvoie?

— Nu, el m-a târâit aici.

— Târât, scumpă doamnă, hai să nu deformăm limba. Aveţi să-mi arătaţi ceva contuzii?

— Se răcesc ouăle, am zis. Nu puteţi să mă eliminaţi după micul dejun?

— Iată o idee excelentă! Manuel, poţi să-i oferi bătrânului tău profesor un litru de apă ca să se facă mai prezentabil?

— Ai la baie tot ce vrei. Vezi să nu stai prea mult, altfel n-o să mai capeţi nimic.

— Mulţumesc, domnule.

Se duse la baie şi, cum intră, se auziră zgomote de apă şi de perie. Wyoh şi cu mine terminasem deja de aranjat masa.

— „Contuzii” deci, am zis. „M-am luptat cu el ore întregi”.

— O meriţi. M-ai insultat.

— În ce fel?

— Te-ai purtat urât cu mine, de-aia. După ce m-ai adus aici, împotriva voinţei mele.

— Ciudat. Trebuie să-l pun pe Mike să analizeze.

— Michelle ar înţelege, sigur. Mannie, dacă renunţ la acuzaţii, pot să iau o bucăţică de şuncă?

— De acord, jumătate e a ta. Profesorul e pe jumătate vegetarian.

Profesorul ieşi din baie şi, deşi nu arăta în forma lui cea mai bună, era curat şi îngrijit, cu părul pieptănat şi ondulat pe spate, cu luminiţe jucăuşe în priviri şi îi dispăruse şi cataracta falsă.

— Cum ai reuşit, profesore?

— Ei, Manuel, asta-i practică îndelungată. Sunt băgat în branşa asta de mai mult timp decât voi, tinerii. O singură dată, cu mulţi ani în urmă, în Lima, un oraş superb, într-o zi minunată, am ieşit să mă plimb fără să-mi mai iau precauţiile necesare… şi asta m-a costat, am fost deportat. Ce masă frumoasă!

— Stai lângă mine, profesore, îl invită Wyoh. Nu vreau să mă aşez lângă el. Violatorul!

— Ia ascultă, mai întâi mâncăm, apoi mă eliminaţi. Profesore, pune-ţi cât vrei în farfurie şi povesteşte-mi ce s-a întâmplat noaptea trecută.

— Pot să intervin în program, Manuel? Viaţa unui conspirator nu e deloc uşoară şi am învăţat, încă înainte de naşterea ta, să nu amestec niciodată mâncarea cu politica. Pentru că deranjează enzimele gastrice şi duce la ulcere, boala profesională a ilegalistului. Mmm! Peştele acela miroase grozav!

— Care peşte?

— Somonul acela roz, răspunse profesorul, arătând către şuncă.

După un timp îndelungat şi cât se poate de plăcut, am ajuns la etapa cafea /ceai. Profesorul se lăsă pe spate, oftă fericit şi spuse:

— Balşoie spasiva, gospaja i gospodin[29]. Masa a fost excelentă. Niciodată nu m-am simţit mai împăcat cu lumea ca acum. O, da! Aseară n-am văzut prea multe din cele ce s-au întâmplat pentru că, chiar atunci când voi doi aţi reuşit să ieşiţi admirabil din scenă, eu m-am ascuns, păstrându-mă ca să lupt în altă zi. Am plonjat drept într-un cotlon ferit. Când am avut curajul să mă uit, petrecerea se terminase, plecaseră aproape toţi, iar jachetele galbene erau moarte.

(Trebuie să fac o modificare la spusele profesorului. Mai târziu, am aflat mai multe. Când a început tămbălăul, în timp ce eu mă căzneam s-o scot afară pe Wyoh, profesorul scosese o armă de mână şi, trăgând pe deasupra capetelor celor din sală, culcase la pământ trei gardieni de la uşa principală din spate, nimerindu-l şi pe cel cu vocea de taur obosit. Cum o fi reuşit să aducă arma pe „Pietroi” trecând de contrabandă, şi să scape de ea mai târziu, habar n-am! Dar focurile profesorului au venit în sprijinul efortului lui Shorty Mkrum de a schimba raportul de forţe în defavoarea gardienilor. Nici o jachetă galbenă nu scăpase cu viaţă. Câţiva oameni au ars şi patru dintre ai noştri au fost ucişi, dar cuţitele, mâinile şi tălpile bocancilor îi terminaseră pe gardieni în câteva secunde).

— Poate că ar fi trebuit să spun: toţi, în afară de unul, continuă profesorul. Doi cazaci au fost reduşi la tăcere de bravul nostru camarad Shorty Mkrum lângă uşa prin care aţi ieşit voi… şi îmi pare rău s-o spun, Shorty era întins peste ei, pe moarte…

— Ştiam asta.

— Da. Dulce et decorum[30]. Unul din paznicii acelei uşi fusese lovit rău la cap, dar încă mai mişca, aşa că i-am aplicat un tratament la gât, cunoscut în cercurile profesioniste de pe Pământ sub numele de răsucirea de la Istanbul. A trecut la odihnă lângă tovarăşii lui. Rămăsesem eu, preşedintele serii, Finn Nielsen şi o camaradă cunoscută sub numele de „Mămica”, diminutiv cu care o strigă soţii ei. M-am consultat cu camaradul Finn şi am încuiat toate uşile. Apoi a urmat curăţenia. Cunoaşteţi amplasarea sălii în zonă?

— Eu nu, am mărturisit.

Wyoh dădu din cap negativ.

— Există acolo o bucătărie şi un oficiu care se folosesc la banchete şi aniversări. Bănuiesc că femeia asta, Mămica, conduce o măcelărie împreună cu familia, pentru că aranjau corpurile tot atât de repede pe cât eu şi Finn le aduceam în spate, încetinindu-şi viteza în funcţie de ritmul în care cadavrele erau înghiţite de canalul de scurgere al oraşului. Priveliştea m-a umplut de scârbă, aşa că am preferat să fac ordine pe hol. Partea cea mai grea a fost la haine, mai ales la uniformele militare.

— Ce-aţi făcut cu armele laser?

Profesorul se uită la mine cu o privire fără expresie.

— Zici arme? Dragul meu, trebuie să fi dispărut. De pe trupurile camarazilor noştri morţi am luat tot ceea ce avea valoare sentimentală pentru rude, pentru identificare, pentru amintirea momentului. În câteva minute totul era lună. N-ar fi păcălit nicidecum Interpolul, dar măcar locul arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Ne-am sfătuit şi am căzut de acord că ar fi bine să nu ne Vedem o vreme şi am plecat separat. Eu am ieşit pe o uşă de presiune de deasupra scenei, care conducea la nivelul şase. Apoi am încercat să te sun pe tine, Manuel, fiind îngrijorat de soarta ta şi a acestei scumpe doamne.

Profesorul se înclină spre Wyoh.

— Asta e toată povestea. Am petrecut noaptea în locuri ferite.

— Profesore, am intervenit, gărzile care au venit erau probabil nou-veniţi pe Lună, cu caşul la gură. Altfel, n-am fi câştigat.

— S-ar putea, aprobă el. Dar chiar dacă n-ar fi fost, tot acolo s-ar fi ajuns.

— Cum aşa? Aveau arme.

— Tinere, ai văzut vreodată un câine boxer? Cred că nu există câini atât de mari pe Lună, pentru că boxerul este rezultatul unei selecţii speciale. Blând şi inteligent, se transformă într-un ucigaş feroce atunci când situaţia o cere. Aici a fost zămislită o creatură şi mai curioasă. Nu cunosc nici un oraş de pe Terra cu un standard atât de înalt al bunelor maniere şi al consideraţiei pentru fiinţa umană ca aici, pe Lună. Făcând o comparaţie, oraşele Terrei, pe care le cunosc în marea lor majoritate, sunt barbare. Totuşi, lunarii sunt ucigaşi la fel de nemiloşi ca şi un câine boxer. Manuel, cei nouă paznici, indiferent cât de bine înarmaţi ar fi fost, nu aveau nici o şansă împotriva acelei mulţimi. Temnicerul nostru a judecat greşit.

— Hm. Ai văzut vreun ziar de dimineaţă, profesore? Sau ştiri video?

— Da, ultimele.

— Nu s-a pomenit nimic în ultimele ştiri de azi-noapte.

— Nici azi-dimineaţă.

— Ciudat, am zis.

— Care-i ciudăţenia aici? întrebă Wyoh. Noi nu o să scoatem nici un cuvânt. Avem camarazi în locurile cheie la toate ziarele de pe Lună.

Profesorul dădu din cap.

— Nu-i atât de simplu, draga mea. Există cenzura. Ştii cum se pregăteşte un exemplar din ziarele noastre?

— Nu prea. E făcut de-o maşinărie, nu?

— Tocmai asta vrea să ne spună profesorul, i-am zis. Ştirile sunt tipărite în birourile editoriale. De acolo sunt preluate de un serviciu închiriat, condus de computerul-şef de la Complexul Autorităţii — speram că va fi observat că am spus „computerul-şef şi nu „Mike” — şi sunt trimise în computer prin circuitul telefonic. Rolele se introduc într-o secţiune a computerului, care le citeşte, le aranjează şi tipăreşte ziarele separat în fiecare oraş mare. Ediţia Novylen a Cotidianului lunar, tipărită în Novylen, conţine poveşti şi anunţuri locale, iar computerul face schimbările din simbolurile standard fără să fie nevoie să i se spună cum. Ceea ce a vrut profesorul să zică este că, din Complexul Autorităţii, Temnicerul-şef poate interveni în tipărirea ziarelor. Asta e valabil pentru toate serviciile de ştiri, atât dinspre cât şi spre Lună, pentru că sunt canalizate prin camera computerelor.

— Ideea e că Temnicerul-şef poate face să dispară din ziar întreaga poveste, continuă profesorul. Nu are importanţă dacă a făcut-o sau nu. Verifică-mă Manuel, ştii că sunt cam nepriceput când e vorba de maşinării. Oricum, poate introduce orice poveste vrea el, indiferent câţi camarazi avem noi în birourile ziarelor.

— Desigur, am aprobat. La Complex, orice poate fi adăugat, tăiat sau schimbat după bunul plac.

— Asta, señorita, este slăbiciunea Cauzei noastre. Lipsa accesului la comunicaţii, la mass-media. Paznicii ăia imbecili n-au avut nici o importanţă, dar este al dracului de important faptul că Temnicerul-şef hotărăşte, şi nu noi, dacă povestea asta trebuie spusă sau nu. Pentru un revoluţionar, mijloacele de comunicare reprezintă o condiţie sine-qua-non.

Wyoh se uită la mine cu subînţeles, aşa că am schimbat imediat subiectul.

— Profesore, de ce v-aţi descotorosit de cadavre? Pe lângă faptul că a fost o treabă scârboasă, a fost şi periculos. Nu ştiu câte gărzi are Temnicerul-şef, dar puteau apărea şi mai mulţi în timpul operaţiunii.

— Crede-mă, flăcăule, ne-am temut de asta. Deşi nu e mare lucru de capul meu, a fost ideea mea şi a trebuit să-i conving pe ceilalţi. Nu a fost o idee originală, ci un reflex pe care l-am căpătat în amintirea unor lucruri din trecut, un principiu istoric.

— Ce principiu?

— Teroarea! Omul e capabil să înfrunte un pericol pe care îl cunoaşte, dar necunoscutul îl sperie. I-am aranjat pe toţi acei turnători ca să stârnim teroarea printre camarazii lor. Nici eu nu ştiu câte gărzi are Temnicerul-şef, dar vă asigur că astăzi sunt mai puţin eficienţi decât ieri. Camarazii lor au plecat într-o misiune uşoară. Nu s-a mai întors nici unul.

Wyoh se cutremură.

— Şi pe mine mă înspăimântă. Nu cred că vor mai arde de nerăbdare să se bage prea curând în mijlocul unui furnicar.

Profesore, ziceai că nu ştii câte gărzi are Temnicerul-şef. Organizaţia ştie. Douăzeci şi şapte. Dacă au fost ucişi nouă, înseamnă că au mai rămas numai optsprezece. Poate că e timpul pentru un puci, nu?

— Nu, am răspuns.

— De ce nu, Mannie? Nu o să mai fie niciodată atât de slabi ca acum.

— Pentru că nu sunt destul de slabi. Am omorât nouă dintre ei pentru că au fost atât de smintiţi, încât au intrat acolo unde eram noi. Dar dacă Temnicerul-şef stă acasă, înconjurat de gărzi… Am auzit destul de „umăr-lângă-umăr” aseară.

M-am întors spre profesor.

— Dar să ştii, am să mă interesez să aflu dacă e adevărat că Temnicerul-şef mai are doar optsprezece gărzi. Ai spus mai devreme că Wyoh nu trebuie să se întoarcă în Hong Kong, iar eu nu trebuie să merg acasă. Dacă au rămas doar optsprezece, mă întreb cât de mare e pericolul? Mai târziu, după ce vor primi întăriri, poate că pericolul va fi mare, dar acum… ia să vedem, Luna City are patru ieşiri principale şi încă altele mai mici. Câte ieşiri pot păzi? Ce o împiedică pe Wyoh să meargă la staţia de metro Vest, să-şi ia costumul de presiune şi să se ducă acasă?

— Cred că ar putea, zise profesorul.

— Da, poate că e mai bine să plec, zise Wyoh. Nu pot rămâne aici pentru totdeauna. Dacă tot trebuie să mă ascund, mai bine să fie în Hong Kong, unde am o grămadă de cunoştinţe.

— S-ar putea să reuşeşti, draga mea. Dar mă îndoiesc. Aseară erau două jachete galbene la staţia Vest, le-am văzut eu. Acum s-ar putea să nu mai fie acolo. Hai să zicem că nici nu mai sunt. Te duci la staţie, deghizată, să zicem. Îţi pui costumul de presiune şi iei o capsulă de metro spre Beluthihatchie. Cobori să iei autobuzul spre Endsville şi eşti arestată. Iată ce înseamnă comunicaţiile. Nu e nevoie să pui o jachetă galbenă să păzească staţia; e suficient să te vadă cineva acolo. Un simplu telefon face restul.

— Dar ai zis că voi fi deghizată.

— Statura ta nu se poate deghiza, iar costumul de presiune va fi dat în urmărire, fii sigură. De cineva despre care habar n-ai că are vreo legătură cu Temnicerul-şef. Probabil, de un camarad.

Profesorul se încruntă.

— Nenorocirea conspiraţiei este că de regulă trădarea începe din interior. Chiar dacă numărul este mic, doar patru oameni, e foarte posibil ca unul din ei să fie turnător.

Wyoh spuse pe un ton posac:

— vorbeşti în aşa fel încât tot ce facem să pară lipsit de speranţă.

— Nicidecum, draga mea. Există o şansă la mie ca să fie aşa, poate.

— Nu pot să cred. Nu cred! În anii mei de activitate am câştigat sute de membri. Avem organizaţii în toate oraşele mari. Poporul e de partea noastră.

Profesorul dădu din cap.

— Fiecare nou membru face ca posibilităţile de trădare să crească. Wyoming, doamnă scumpă, revoluţiile nu se câştigă cu înrolarea maselor. Revoluţia este o ştiinţă pe care doar puţini au competenţa s-o pună în aplicare. În mare parte, depinde de o bună organizare şi mai ales, de comunicaţii, iar la momentul istoric potrivit, acţionează. Organizarea bună şi timpul potrivit de acţiune duc la o reuşită fără vărsare de sânge. Fă-o stângaci şi prematur, care ar fi rezultatul? Război civil, violenţă printre oameni, lichidări, teroare. Sper că-mi ierţi îndrăzneala, dar până acum revoluţia s-a făcut cu stângăcie.

Wyoh păru încurcată.

— Ce vrei să spui prin organizare bună?

— Organizare funcţională. Cum se proiectează un motor electric? Îi pui o coadă numai pentru că o ai la îndemână? Îţi e de folos un buchet de flori? Sau o grămadă de pietre? Nu, lucrezi cu elementele necesare scopului şi nu îl faci mai mare decât este necesar — şi încorporezi şi factorii de siguranţă. Funcţia determină proiectarea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu revoluţia. Organizaţia nu trebuie să fie mai mare decât e nevoie, niciodată să nu recrutezi pe cineva doar pentru că vrea să se alăture. Şi nici să nu încerci să-l convingi doar pentru plăcerea de-a avea pe cineva în jur care să-ţi aplaude ideile. O va face când va veni timpul pentru aşa ceva… sau altfel, înseamnă că ai apreciat greşit momentul istoric. Sigur, va exista şi o organizaţie educaţională, dar asta trebuie să fie separată. Propagandiştii agitatori nu fac parte din structura de bază.

Iar în ceea ce priveşte structura de bază, o revoluţie începe întotdeauna cu o conspiraţie, de aceea structura este mică şi secretă, ca să se micşoreze pericolul trădării, întrucât întotdeauna există trădare. O soluţie ar fi sistemul de organizare în celule, iar până acum nu s-a inventat nimic mai bun.

S-a teoretizat multă vreme în legătură cu mărimea optimă a celulei. Cred că istoria a arătat cum e mai bine, celula de trei persoane este perfectă. Mai mult de trei e deja dificil, nici la masă nu se înţeleg, d-apoi când e să dea lovitura. Manuel, tu faci parte dintr-o familie numeroasă. Votaţi în familie pentru a stabili momentul cinei?

— Pe Bog că nu! Mami hotărăşte.

— Ah!

Profesorul scoase din buzunar un carneţel şi începu să deseneze ceva.

— Iată aici un arbore de celule de câte trei. Dacă eu aş plănui să preiau comanda Lunii, aş începe cu noi trei. Unul dintre noi va fi ales preşedinte. Nu vom vota, alegerea va fi corectă şi evidentă, altfel se dovedeşte că nu suntem cei potriviţi. Apoi vom cunoaşte următorii nouă oameni, trei celule… dar fiecare celulă va cunoaşte numai pe unul dintre noi.

— Seamănă cu diagrama unui computer — logica ternară.

— Serios? La nivelul următor există două căi de legătură: un camarad de la nivelul doi îl cunoaşte pe conducătorul celulei lui, pe cei doi camarazi de celulă şi la nivelul trei, îi cunoaşte şi pe cei trei din subcelula lui — nu e obligatoriu să-i cunoască şi pe cei din subcelulele camarazilor săi. O metodă dublează securitatea, cealaltă dublează viteza de refacere, dacă apar probleme de securitate. Hai să zicem că nu cunoaşte subcelulele camarazilor săi din celulă — Manuel, câţi crezi că poate trăda? Să nu-mi spui că n-o va face. Cu metodele de astăzi se poate spăla creierul oricui, după care se calcă şi se refoloseşte ca nou. Câţi crezi?

— Şase, am răspuns. Şeful lui, doi camarazi de celulă şi trei din subcelulă.

— Şapte, mă corectă profesorul, se poate trăda şi pe sine. Asta lasă şapte legături rupte şi trei nivele de reparat. Şi cum crezi?

— Nu-mi dau seama, zise Wyoh. Ai divizat atât de mult, încât totul se va desface în bucăţi.

— Manuel? Temă pentru acasă.

— Ei bine… blocurile de mai jos trebuie să poată trimite mesaje mai sus cu trei nivele. Nici nu e nevoie să ştii cui, ci unde.

— Aşa e!

— Dar, am continuat, există un mod mai bun de a aranja lucrurile, profesore.

— Zău? Mulţi teoreticieni revoluţionari şi-au bătut capetele până să găsească varianta asta, Manuel. Am încredere în mâna lor, dar hai să facem un pariu de zece la unu.

— Mă pui în situaţia să-ţi iau banii. Ia aceleaşi celule, dar aranjează-le într-o piramidă deschisă din tetraedre. Acolo unde vârfurile sunt comune, fiecare bloc cunoaşte câte o persoană din celula adiacentă şi ştie cum să-i trimită mesaje, asta e tot ceea ce trebuie să facă. Comunicaţiile nu se întrerup niciodată, funcţionează şi în lateral şi în vertical şi orizontal. Ceva în genul unei reţele neuronale. Datorită acestei reţele poţi face o gaură în capul unui om şi să-i scoţi o bucată de creier şi totuşi să nu-i afectezi prea mult alţi centri nervoşi, în special gândirea. Dacă există capacitate în exces, se derivă în lateral. Se pierde ceea ce a fost distrus, dar continuă să funcţioneze.

— Manuel, spuse profesorul cu îndoială, poţi să-mi desenezi ceea ce ai zis? Sună bine, dar e atât de diferit de doctrina tradiţională, încât trebuie să văd o reprezentare grafică ca să mă lămuresc.

— Da, bine… dar aş face-o mai bine cu un automat de desen stereo. Am să încerc.

(Oricine crede că e uşor să schiţezi o sută douăzeci şi unu de tetraedre, o piramidă deschisă de cinci nivele destul de clar ca să arate relaţiile dintre ele, să-şi încerce norocul!)

— Uită-te la schiţa de bază, am zis dintr-odată. Fiecare vârf al fiecărui triunghi este comun cu zero, unul sau alte două triunghiuri. Unde este comun cu unul, acolo are o legătură într-o direcţie sau în ambele, dar e suficientă una pentru o reţea de comunicaţii multi-redundantă. În colţuri unde nu e comun cu nici un alt triunghi, legătura sare la dreapta, în colţul următor. Acolo unde este comun cu alte două triunghiuri, se alege din nou partea dreaptă pentru o nouă legătură.

Şi acum să vedem cum e cu oamenii. Să luăm, de exemplu, nivelul patru, D de la dulău. În vârf este camaradul Dan. Mai bine nu, hai să mergem mai jos cu un nivel ca să arătăm trei nivele de comunicaţie distruse, nivelul E de la eroare şi să-l luăm pe camaradul Egbert.

Egbert lucrează sub Donald, îi are colegi de celulă pe Edward şi pe Elmer şi încă trei sub el, Frank, Fred şi Fatso… dar ştie cum să-i trimită mesaje şi lui Ezra, care e tot pe nivelul lui, dar nu în aceeaşi celulă. Nu-i cunoaşte numele, chipul, adresa sau orice altceva, dar ceva tot ştie, are un număr de telefon ca să-l găsească pe Ezra în caz de urgenţă.

Şi acum să vedem cum merge. Cazimir, de pe nivelul trei, e informator şi îi trădează pe Charlie şi pe Cox din celula lui, pe Baker de deasupra lui, pe Donald, pe Dan şi pe Dick de dedesubtul lui, ceea ce îi izolează pe Egbert, pe Edward şi pe Elmer şi pe toţi cei de sub ei.

Toţi trei raportează, redundanţă necesară oricărui sistem de comunicaţii, dar să urmărim strigătul de ajutor al lui Egbert. El îl sună pe Ezra. Dar Ezra este sub Charlie, şi este şi el izolat. Oricum, nu contează, Ezra transmite amândouă mesajele prin legătura lui de siguranţă, Edmund. Dar ghinion, Edmund este sub Cox, aşa încât şi el le pasează lateral lui Enwright… şi astfel, trece de partea distrusă şi urcă prin Dover, Chambers şi Beeswax la Adam, în biroul principal… care răspunde în jos de cealaltă parte a piramidei, cu treceri laterale la nivelul E, de la Esther la Egbert, şi mai departe la Ezra şi Edmund. Aceste două mesaje în sus şi în jos nu numai că se stabilesc imediat, dar din modul în care trec, indică biroului central exact ce pagube s-au produs şi unde anume. Organizaţia nu numai că-şi păstrează funcţionalitatea, dar începe imediat să remedieze defecţiunea.

Wyoh trasa linii după spusele mele, convingându-se singură că proiectul merge, era adevărat, dar circuitul era idiot. Lasă-l pe Mike să studieze ideea câteva milisecunde şi ne va da o reţea mai bună, mai sigură şi mai eficientă împotriva greşelilor de manevrare. Şi probabil, adică sigur, ne va furniza câteva moduri de a evita trădarea şi va găsi şi soluţii să mărească viteza căilor de propagare. Şi cine ştie ce alte găselniţe ar mai pune la punct, n-am de unde să ghicesc, doar nu sunt computer.

Profesorul se uita la mine ca prin sticlă.

— Care-i necazul? am zis. Va merge, asta mi-e meseria.

— Manuel, băiete, pardon, señor O' Kelly… sunteţi bun să conduceţi această revoluţie?

— Eu? Pe Bog, nu! Nu sunt un martir al cauzelor pierdute. Vorbeam doar despre circuite.

Wyoh îşi îndreptă privirea hotărâtă spre mine.

— Mannie, fără fasoane, eşti ales. S-a votat.

6

Pe toţi dracii că aşa era.

— Manuel, nu te pripi. Iată-ne adunaţi aici, toţi trei, numărul perfect, cu o mulţime de talente şi de experienţă. Frumuseţe, maturitate în vârstă şi în gândire, energie…

— Îmi pare rău, eu nu am nici o energie în mine!

— Te rog, Manuel. Să gândim în termenii cei mai cuprinzători înainte de a lua o decizie. Ca să ne uşurăm situaţia, putem afla dacă rezervele lichide ale acestui han sunt potabile? Am la mine câţiva florini pe care-i pot cheltui ca să udăm învoiala.

Era lucrul cel mai înţelept pe care-l auzisem în ultima oră de discuţii.

— Vodcă Stalicinaia?

— Merge. Sună bine.

Se întinse după pungă.

— Îi spun s-o aducă, am zis şi am comandat un litru, plus ceva gheaţă. Liftul coborî după comandă. Nu mai era nevoie de suc de roşii, rămăsese de la micul dejun.

— Şi acum — am zis după ce ciocnisem paharele — ce părere ai, profesore, de cursa fanioanelor? Ai bani ca să pariezi că Yankeii[31] nu vor câştiga din nou?

— Manuel, care e opţiunea ta politică?

— Dacă joacă băiatul ăla nou de la Milwaukee, parcă m-aş băga şi eu.

— Uneori, omul nu-şi defineşte opţiunea politică, dar prin interogaţie socratică, poate să-şi înţeleagă poziţia şi de ce e acolo.

— Pariez pe echipa asta împotriva favoriţilor, trei la doi.

— Ce-ai zis? Măi nătăfleaţă! Şi cât?

— Trei sute de dolari Hong Kong.

— Bine, bate palma. De exemplu, în ce împrejurări poate pune Statul, pe bună dreptate, bunăstarea sa mai presus de a cetăţeanului?

— Mannie, se băgă şi Wyoh în vorbă, mai ai bani de aruncat? Eu am o părere bună despre băieţii din echipa Philadelphiei.

Am privit-o pieziş.

— Şi cam ce-ai avea tu de pariat, mă rog?

— Du-te naibii de-aici! Violatorule!

— Profesore, după părerea mea, nu există împrejurări în care Statul este justificat să-şi pună propria-i bunăstare deasupra bunăstării cetăţeanului, a mea, de exemplu.

— Bun, avem un punct de pornire.

— Mannie, zise Wyoh, cred că evaluezi lucrurile extrem de egoist.

— Dar sunt o persoană egoistă.

— Ei na, prostii! Cine m-a salvat pe mine? Pe mine, o străină? Şi nu a încercat să profite din asta. Profesore, am fost ajutată, nicidecum înşelată. Mannie e un cavaler ireproşabil.

— Sans peur et sans reproche[32]. Ştiu, îl cunosc de ani de zile. Dar asta nu contrazice ceea ce a zis.

— Ba da! Nu aşa cum stau lucrurile acum, ci conform idealului spre care tindem. Mannie, Statul este Luna, chiar dacă nu este stat suveran, iar noi avem cetăţenia în altă parte. Dar eu aparţin Statului Luna şi tu la fel, şi familia ta. Ai muri pentru familia ta?

— Sunt două întrebări care nu au legătură una cu alta.

— Ba da, şi încă cum! Tocmai asta e ideea.

— Greşit. Îmi cunosc familia, am fost cooptat în ea demult.

— Scumpă doamnă, trebuie să sar în apărarea lui Manuel. Felul în care gândeşte e corect, chiar dacă nu e în stare să se exprime mai pe înţeles. Pot să pun şi eu o întrebare? În ce circumstanţe este moral pentru un grup să facă un lucru care ar fi imoral dacă ar fi făcut de un singur membru al grupului?

— A… o întrebare capcană.

— Întrebarea cheie, dragă Wyoming. O întrebare radicală, care loveşte la rădăcina întregii dileme a guvernării. Oricine răspunde sincer şi nu dă înapoi indiferent de consecinţe, ştie ce poziţie are şi pentru ce e pregătit să moară.

Wyoh se încruntă.

— Imoral pentru un membru al grupului, zise ea. Profesore, care sunt principiile tale politice?

— Îmi dai voie să te întreb eu primul despre principiile tale? Dacă poţi să ţi le expui.

— Evident că pot! Fac parte din Internaţionala a V-a, care cuprinde cea mai mare parte a Organizaţiei. Nu excludem pe nimeni care vrea să meargă pe drumul nostru, este un front comun. Avem comunişti, oameni din Internaţionala a IV-a, roşii, socialişti, singularişti şi tot ce mai vreţi. Dar eu nu sunt marxistă. Noi, cei dintr-a V-a, avem un program practic de luptă. Particular acolo unde este vorba de probleme particulare, public unde e cazul şi acceptăm faptul că anumite împrejurări schimbă situaţiile. Dar nimic doctrinar.

— Şi pedeapsa capitală?

— Pentru ce?

— Să zicem, de exemplu, pentru înaltă trădare. Împotriva Lunii, după ce o veţi elibera.

— Ce fel de trădare? Nu pot decide dacă nu cunosc împrejurările.

— Nici eu, dragă Wyoming. Numai că eu cred în pedeapsa capitală în anumite împrejurări… cu o diferenţă. Nu aş avea nevoie de un tribunal, aş judeca, condamna şi executa sentinţa eu însumi şi mi-aş asuma întreaga responsabilitate.

— Dar, profesore, nu mi-ai răspuns la întrebare, care sunt convingerile tale politice?

— Sunt un anarhist raţional.

— N-am auzit de categoria asta. Ştiu ce e un anarhist individualist, un anarhist comunist, creştin, filosofic, sindicalist, libertarian, dar asta ce mai e? Un fel de extremist?

— Poţi s-o iei aşa dacă vrei. Un anarhist raţional crede că acele concepte ca stat, societate, guvern nu există decât dacă sunt exemplificate fizic în acţiunile indivizilor responsabili. El e de părere că e greu să schimbi vinovăţia, s-o împărtăşeşti, s-o distribui… Întrucât culpa, responsabilitatea sunt lucruri care îşi au locul doar în fiinţa umană singulară, nicăieri în altă parte. Dar cel care e raţional ştie că nu toţi indivizii au aceleaşi opinii cu el, aşa încât încearcă să trăiască perfect într-o lume imperfectă… conştient că efortul lui nu va fi nici pe departe perfect, dar mergând înainte, fără să se lase demoralizat de cunoaşterea propriei lui imperfecţiuni.

— Ia te uită, am zis. „Nici pe departe perfect”. Asta e ce mi-am dorit toată viaţa.

— Deja o ai, imperfecţiunea, zise Wyoh. Profesore, cuvintele tale sună bine, dar îmi pare că au ceva alunecos. Parcă e prea multă putere în mâinile unor indivizi, desigur că nu vrei ca… bombele-H, de exemplu, să fie controlate de o persoană iresponsabilă.

— Părerea mea este că orice persoană este responsabilă. Întotdeauna. Iar dacă bombele-H există, şi există într-adevăr, un anumit om le poate controla. În termenii moralei „Statul” nu există. Există doar oamenii. Indivizii în sine. Fiecare este responsabil pentru propriile lui acţiuni.

— Mai vrea cineva încă un rând?

Nici un subiect de pe lumea asta nu cere un consum atât de mare de alcool ca o dispută politică. Am mai comandat încă o sticlă.

Până acum nu mă angajasem în dispute politice, pentru că nu avusesem nemulţumiri pe vremea când ne „strivea călcâiul de fier al Autorităţii”. Înşelam pe cât puteam Autoritatea, iar în restul timpului nu mă gândeam la ea. Nici nu-mi trecuse prin cap să scap de Autoritate, era imposibil. Mergi pe drumul tău, vezi-ţi de treabă şi n-o să ai probleme cu nimeni, asta era deviza mea.

E adevărat, nu ne permiteam să trăim în lux pe-atunci. După standardele de pe Pământ, eram săraci. Dacă aveam nevoie de un lucru care nu exista la noi şi trebuia importat, cei mai mulţi dintre noi renunţau la el. Pe vremea aceea nu exista o uşă electrificată în întreaga Lună. Costumele de presiune se aduceau de pe Terra, până când un chinez deştept de pe Lună a copiat costumele, făcând unele la fel mai bune şi mai simple. (Poţi arunca liniştit doi chinezi într-unul din deşerturile noastre de pe Lună şi vei vedea că, în loc să moară de foame, se vor îmbogăţi, vânzându-şi pietre unul altuia, vreme în care mai cresc şi doisprezece copii. Apoi, apare un hindus care va vinde cu amănuntul marfa luată de la ei en gros, la un preţ mai mic şi profit mai mare. Şi, uite — aşa, mergem înainte).

Am văzut ce e ăla lux pe Pământ. Dar nu merita să-l ai cu preţul a ceea ce suportau ei. Nu vorbesc aici de gravitaţia mare, asta nu-i deranjează, ci de tot felul de nimicuri absurde. Peste tot, numai birocraţie. Dacă un îngrăşământ din găinaţ de găină ar fi transportat dintr-un oraş pământean pe Lună, problema fertilităţii s-ar rezolva pentru un secol. Birocraţie peste birocraţie. Fă asta. Nu face aia. Stai la rând. Unde ţi-e chitanţa? Completează formularul. Să vedem licenţa. Prezintă şase exemplare. Numai spre ieşire. Viraj la stânga interzis. Viraj la dreapta interzis. Nu te băga peste rând ca să plăteşti. Ai uitat ştampila. Du-te înapoi să-ţi pună ştampila. Vrei să mori, n-ai decât, dar trebuie întâi să capeţi autorizaţie.

Wyoh se ţinea tare de profesor, sigură că el are toate răspunsurile posibile. Dar profesorul era mai interesat de întrebări decât de răspunsuri, derutând-o.

Spuse în cele din urmă:

— Profesore, nu te înţeleg. Nu ţin să-i spui guvern, vreau numai să-mi spui clar ce reguli crezi că sunt necesare pentru a ne asigura libertatea egală tuturor.

— Scumpă doamnă, am să accept cu plăcere regulile voastre.

— După câte văd eu, se pare că nu vrei nici o regulă!

— Asta e adevărat, dar am să accept orice regulă pe care o crezi necesară libertăţii tale. Eu sunt liber, indiferent de regulile care mă înconjoară. Dacă mi se par tolerabile, le tolerez. Dacă, dimpotrivă, mi se par neplăcute, le încalc. Sunt liber pentru că doar eu singur îmi asum responsabilitatea morală pentru ceea ce fac.

— Deci, nu vei accepta nici o lege pe care majoritatea o consideră necesară?

— Spune-mi care e legea respectivă şi am să-ţi spun dacă o voi respecta sau nu.

— Nu întoarce vorba. De fiecare dată când formulez un principiu general, întorci vorba.

Profesorul îşi strânse mâinile la piept.

— Mii de scuze. Dar crede-mă, scumpă Wyoming, sunt foarte dornic să-ţi fac pe plac. Ai spus mai devreme că frontul e dispus să se unească cu oricine merge pe drumul vostru. Nu este îndeajuns să-ţi doreşti să vezi Autoritatea eliminată de pe Lună, ci trebuie să mai şi acţionezi, nu?

Faţa lui Wyoh se lumină.

— Asta e!

Îl lovi cu pumnii în coaste cu blândeţe, apoi îl îmbrăţişă şi îl sărută pe obraz.

— Camarade, hai să-i dăm drumul!

— Noroc, am zis şi eu. Hai să-l găsim pe Temnicerul-şef şi să-l elimi… elimi… eliminăm.

Mi se părea o idee bună la ora aceea. Nu prea avusesem o noapte ca lumea şi nici nu prea ţineam la băutură.

Profesorul umplu paharele, îl ridică pe-al lui şi anunţă cu multă demnitate:

— Camarazi… Începem Revoluţia!

La vorbele astea am primit amândoi câte un pupic. Brusc, m-am trezit la realitate, în timp ce profesorul se aşeză şi spuse:

— Comitetul de urgenţă al Lunii Libere este în şedinţă. Trebuie să plănuim acţiunea.

— Uşurel, profesore! am zis. Eu nu m-am pus de acord cu nimic. Ce e chestia asta cu acţiunea?

— Adică, vom răsturna Autoritatea, vorbi cu blândeţe.

— Cum? Aruncând cu pietre în ei?

— Asta rămâne de stabilit. Suntem în etapa plănuirii.

— Profesore, am zis, mă cunoşti. Dacă eliminarea Autorităţii ar fi fost ceva la îndemâna mea, fii sigur că nu m-aş fi dat în lături.

— „… vieţile noastre, averile şi onoarea noastră sacră”.

— Poftim?

— E un preţ care a fost plătit odată.

— Ei bine, nu m-aş da în lături de la nimic. Dar când pariez pe ceva, vreau să ştiu că am măcar o şansă de câştig. I-am spus şi lui Wyoh noaptea trecută că nu fac nazuri la şansele mici…

— Unu la zece ai spus, Mannie.

— Da, Wyoh, aşa am zis. Dar arată-mi şansele astea şi licitez. Ei, puteţi s-o faceţi?

— Nu, Manuel, nu cred.

— Atunci, de ce să mai discutăm? Eu nu văd nici o şansă.

— Nici eu, Manuel. Dar noi abordăm problema asta în mod diferit. Revoluţia este o artă pe care o urmez de dragul artei, nu ca pe-o sarcină pe care trebuie să o îndeplinesc. Nu e nici o dezamăgire de-aici. O cauză pierdută te poate mulţumi spiritual, ca şi o victorie.

— Pentru mine, nu. Regret.

— Mannie, zise Wyoh deodată, de ce nu-l întrebi pe Mike?

— Vorbeşti serios?

— Cât se poate de serios. Dacă cineva poate calcula şansele, Mike ar fi acela. Nu crezi?

— Mda. Posibil.

— Cine e acest Mike, dacă nu sunt indiscret? întrebă profesorul.

Am ridicat din umeri.

— Nimeni.

— Mike e cel mai bun prieten al lui Mannie. Se pricepe foarte bine să calculeze şansele.

— Ce e, contabil? Draga mea, dacă introducem un al patrulea membru, violăm principiul celulei.

— Nu văd de ce, răspunse Wyoh. Mike poate fi un membru al celulei pe care o conduce Mannie.

— Da… e adevărat. Îmi retrag obiecţia. E de încredere? Garantezi pentru el? Tu ce zici, Manuel?

— Este nesincer, imatur, se ţine de şotii şi nu-l interesează deloc politica.

— Mannie, vezi că te spun lui Mike. Profesore, nu e deloc genul ăsta şi avem nevoie de el. De fapt, el ar trebui să fie preşedintele nostru, iar noi celula de sub el. Celula executivă.

— Wyoh, ai oxigen destul? Ce-ai păţit?

— Mă simt perfect, eu n-am tras la măsea ca tine. Gândeşte-te, Mannie. Foloseşte-ţi imaginaţia.

— Trebuie să recunosc că afirmaţiile voastre contradictorii mi se par foarte contradictorii, spuse profesorul.

— Mannie?

— Of, la naiba!

N-am avut încotro şi i-am povestit confidenţial totul despre Mike, cum s-a trezit la viaţă, cum şi-a primit numele, cum a cunoscut-o pe Wyoh. Profesorul acceptă ideea unui computer cu conştiinţă mai uşor decât am acceptat eu ideea de zăpadă, când am văzut-o pentru prima dată. Dădu din cap şi zise:

— Zi mai departe.

Dar apoi, adăugă:

— Este computerul Temnicerului-şef, nu? De ce nu-l invităm şi pe Temnicerul-şef la întrunirile noastre, măcar ştim o treabă!

Am încercat să-l calmăm. Într-un târziu, am spus:

— Ia-o cum vrei. Mike e un tip independent, la fel ca tine. Spune-i anarhist raţional, dacă vrei, pentru că este raţional şi nu simte nici un respect faţă de nici un fel de guvernare.

— Dacă această maşină nu este loială proprietarilor ei, poţi să te aştepţi să-ţi fie ţie loială?

— E un sentiment. Mă port cu Mike cât pot eu mai bine şi el se poartă la fel cu mine.

Şi i-am spus de precauţiile pe care le luase Mike pentru mine, ca să mă protejeze.

— Nu sunt sigur că ar putea să mă trădeze cuiva care n-ar şti parolele, cea pentru protejarea telefonului, şi cea pentru a găsi ceea ce am vorbit şi am depozitat în el. Maşinile nu gândesc la fel ca oamenii, dar sunt sută la sută sigur că nu ar vrea să mă trădeze… şi probabil că va încerca să mă apere chiar dacă acel cineva ar pune mâna pe parole.

— Mannie, de ce nu-l suni? sugeră Wyoh. Când va vorbi cu el, profesorul de la Paz va înţelege de ce avem încredere în el. Profesore, nu-i vom spune nici un secret lui Mike, până ce nu te vei simţi sigur pe el.

— Nu văd nici un rău în asta.

— De fapt, i-am spus câteva secrete, am mărturisit.

Le-am spus despre înregistrarea întrunirii din noaptea trecută şi despre cum am înmagazinat-o.

Profesorul se supără, Wyoh se îngrijoră.

— Calm! am zis. Numai eu ştiu parola. Wyoh, ţi-aduci aminte cum s-a purtat Mike cu pozele tale, nici pe mine nu m-a lăsat să le văd, deşi chiar eu i-am sugerat să le blocheze. Dar dacă voi doi lăsaţi la o parte neîncrederea, îl sun, mă asigur că nimeni n-a apelat la înregistrarea respectivă, îi spun s-o şteargă şi e dusă pentru totdeauna, memoria unui computer ori e totul, ori nu e nimic. Sau altceva, îi spun lui Mike să şteargă înregistrarea în timp ce-o derulează. Aşa nu mai rămâne nici o urmă.

— Nu te mai obosi, zise Wyoh. Profesore, eu am încredere în Mike şi te sfătuiesc să faci la fel.

— Dacă mă gândesc mai bine, admise profesorul, nu văd nici o primejdie din înregistrarea întrunirii din noaptea trecută. Întotdeauna în asemenea mulţimi există spioni şi e posibil ca vreunul dintre ei să fi înregistrat ca şi tine, Manuel. M-am cam supărat pe ceea ce părea să fi fost indiscreţia ta, slăbiciune pe care un membru al oricărei conspiraţii nu trebuie s-o aibă niciodată, mai ales unul de frunte, ca tine.

— Nu eram membru al conspiraţiei când am introdus înregistrarea în Mike şi nici acum nu sunt, decât dacă am avea şanse mai mari decât cele de până acum!

— Îmi retrag cuvintele, n-ai fost indiscret. Dar cinstit, crezi că această maşină poate prezice rezultatul unei revoluţii?

— Nu ştiu.

— Eu cred că poate! zise Wyoh.

— Nu te arunca, Wyoh. Profesore, Mike poate prezice — dacă are toate datele semnificative la dispoziţie.

— Chiar asta am vrut să zic, Manuel. Nu mă îndoiesc că această maşină poate rezolva probleme pe care nici eu n-aş fi în stare să le înţeleg. Dar una de asemenea amploare? Ar trebui să ştie, Dumnezeule, toată istoria omenirii, toate detaliile situaţiei sociale, politice şi economice de pe Terra de astăzi şi acelaşi lucru să-l ştie şi despre Lună, o cunoaştere cât mai completă a psihologiei cu toate ramificaţiile ei şi o cunoaştere şi mai amănunţită a tehnologiei cu toate posibilităţile ei: armament, comunicaţii, strategie şi tactică, tehnici de propagandă, specialişti clasici cum ar fi Clausewitz, Guevara, Morgenstern, Machiavelli şi mulţi alţii.

— Asta e tot?

— Dacă e tot? Dragul meu, ce spui tu?

— Câte cărţi de istorie ai citit, profesore?

— Nu mai ştiu. Cred că peste o mie.

— Mike poate trece ca un fulger prin tot atâtea doar în după-amiaza asta, fiind limitat numai de viteza de scanare, pentru că are o capacitate uimitoare de a înregistra date. În scurt timp, în doar câteva minute, putem avea fiecare fapt corelat cu tot ce ştie, notând discrepanţele şi valorile de probabilitate alocate incertitudinilor. Profesore, Mike citeşte fiecare cuvânt din toate ziarele de pe Terra. Citeşte toate publicaţiile tehnice. Citeşte literatură — şi ştie că e literatură. Niciodată nu oboseşte, tot timpul vrea mai mult. Dacă crezi că există vreo carte pe care ar trebui s-o citească pentru a rezolva problemele, spune-i. Poate s-o înghită cât ai zice peşte.

Profesorul clipi.

— Am să ţin cont de asta. Foarte bine, hai să vedem dacă face faţă. Cred în continuare că există ceva ce se numeşte intuiţie şi judecată tipic umană.

— Mike are intuiţie, zise Wyoh. Intuiţie feminină.

— Iar în ceea ce priveşte judecata tipic umană, am completat eu, Mike nu e om. Dar tot ce ştie, tot de la oameni ştie. Hai să vă fac cunoştinţă şi ai să te convingi de judecata lui.

I-am telefonat.

— Salut, Mike!

— Bună, Man, singurul meu prieten bărbat. Salutări, Wyoh, singura mea prietenă femeie. Mai aud o persoană. Presupun că e profesorul Bernardo de la Paz.

Profesorul păru surprins, apoi încântat.

— Aşa e, Mike, am zis. De-asta te-am sunat. Profesorul e un om inteligent.

— Mulţumesc, Man! Profesore de la Paz, mă bucur să vă cunosc.

Profesorul ezită, dar zise:

— Mi… Señor Holmes, cum de-aţi ştiut că sunt aici?

— Îmi pare rău, domnule, dar nu pot să vă spun. Man, tu-mi cunoşti metodele, nu?

— Mike e un şmecher, profesore. Şi asta datorită faptului că a învăţat să-mi facă servicii confidenţiale, aşa încât a bătut un apropo ca să te facă să crezi că te-a identificat numai simţindu-ţi prezenţa — şi, într-adevăr, din respiraţie, din bătăile inimii poate spune multe, cum ar fi greutatea, vârsta cu aproximaţie, sexul şi încă câteva despre sănătate. Mike e o adevărată enciclopedie medicală.

— Sunt fericit să vă spun, adăugă Mike grav, că nu am descoperit nici un semn al vreunor probleme cardiace sau respiratorii, ceea ce e destul de neobişnuit pentru un om de vârsta dumneavoastră, care şi-a petrecut atâţia ani pe Pământ. Vă felicit, domnule.

— Mulţumesc, señor Holmes.

— Cu plăcere, profesore de la Paz.

— În momentul în care îţi află identitatea, Mike ştie ce vârstă ai, când ai fost deportat şi de ce, e la curent cu tot ce a apărut despre tine în Cotidianul lunar, în Lumină de Lună sau în oricare altă publicaţie lunară, plus pozele din ziare, îţi ştie balanţa bancară, dacă îţi plăteşti impozitele la timp şi încă o grămadă de alte chestii. Toate astea le găseşte într-o fracţiune de secundă. Ceea ce nu ţi-am zis — din cauză că era treaba mea — e că Mike ştie că te-am invitat aici, aşa că n-a fost o problemă să-şi dea seama cine e a treia persoană din cameră atunci când a auzit respiraţia şi bătăile tale de inimă.

— Mike, nu trebuie să spui profesore Bernardo de la Paz, de fiecare dată când i te adresezi, e suficient profesore.

— S-a notat, Man. Dar şi el mi se adresează protocolar. -Terminaţi cu fasoanele astea. Te-ai prins, profesore?

Mike ştie multe, dar nu spune orice, are simţul măsurii.

— Sunt de-a dreptul impresionat!

— Mike e cel mai inteligent computer din câţi s-au văzut până acum, dar e şi cel mai zăpăcit. E un spiriduş electronic. Ai să te convingi singur. Mike, am făcut un pariu cu profesorul, pe trei la doi, că Yankeii vor câştiga fanionul din nou.

— Îmi pare rău să aud asta, Man. Şansele corecte, acum, la început de an, bazate şi pe performanţele trecute ale echipelor şi jucătorilor, sunt 1 la 4, 72 pe invers.

— Ei, la naiba, nu pot fi atât de slabe!

— Îmi pare rău, Man. Am să tipăresc calculele dacă ţi-e mai uşor. Dar te sfătuiesc să-ţi răscumperi pariul. Yankeii au şanse să învingă o echipă… dar şansele de a învinge toate echipele, combinate cu factorii de vreme nefavorabilă, accidente şi alte variabile pentru sezonul următor, sunt reduse.

— Profesore, vrei să-ţi vinzi pariul?

— Dacă vrei, Manuel.

— Cât vrei?

— Trei sute de dolari Hong Kong.

— Hoţ bătrân!

— Manuel, ca profesor ce ţi-am fost, te-aş înşela dacă nu te-aş lăsa să înveţi din greşeli. Señor Holmes, Mike, prietene… Îmi dai voie să-ţi spun aşa?

— Chiar te rog.

(Mike scoase un zgomot ca de pisică care se alintă în poala stăpânului).

— Mike, amigo, vinzi ponturi şi la cursele de cai?

— Da, uneori calculez şansele şi la cursele de cai. Specialiştii în computere din serviciul civil vin şi cer programul cu insistenţă. Dar rezultatele sunt atât de diferite de previziunile mele, încât am tras concluzia că ori datele sunt insuficiente, ori caii sau jocheii nu sunt cinstiţi. Toate trei variantele sunt posibile. Totuşi, pot să vă dau o formulă care o să vă aducă un beneficiu constant, dacă jucaţi cu regularitate.

Profesorul păru nerăbdător.

— Care e? Pot să ştiu?

— Sigur. Pariază pe cel mai bun elev-jocheu. Întotdeauna primeşte cai buni, iar aceştia cară mai puţină greutate. Dar nu te lua după instinct.

— Cel mai bun elev-jocheu… hmm, Manuel, cât o fi ceasul?

— Profesore, doar nu vrei să te duci să pariezi acum, până la ora cursei!? Ai uitat ce-am stabilit?

— Da, da, scuze. Te rog, zi mai departe. Auzi, cel mai bun elev-jocheu…

— Mike, ţi-am dat o înregistrare noaptea trecută.

M-am apropiat de receptor şi i-am şoptit:

— Căderea Bastiliei.

— Am găsit-o, Man.

— Te-ai gândit la ea?

— Da, în mai multe feluri. Wyoh, ai vorbit foarte dramatic.

— Mersi, Mike.

— Profesore, poţi să-ţi iei gândul de la jochei?

— Nu mă cunoşti! Sunt numai urechi.

— Atunci opreşte-te să mai faci calcule în gând. Mike le face mai repede.

— Nici nu aveam de gând să-mi pierd timpul. Finanţarea unei asemenea chestii, în care ne aventurăm la noroc, este întotdeauna dificilă. Am să amân pariul. Ascult cu atenţie.

— Vreau ca Mike să facă o proiecţie a procesului. Mike, în înregistrarea aceasta ai auzit-o pe Wyoh zicând că trebuie să avem un comerţ liber cu Terra. Apoi, l-ai auzit pe profesor zicând că ar trebui să punem embargou de transport de pe Terra. Cine are dreptate?

— Întrebarea e nedeterminată, Man.

— Ce am uitat?

— Vrei s-o reformulez eu, Man?

— Sigur. Fă-ne şi o prezentare generală a situaţiei.

— Bine. Pe termen scurt, propunerea lui Wyoh ar fi un mare avantaj pentru poporul Lunii. Preţul cerealelor la capătul catapultei ar creşte cu un coeficient de cel puţin patru procente, luând în considerare o uşoară creştere a tuturor preţurilor en gros de pe Terra, uşoară zic, pentru că Autoritatea vinde acum aproape de preţul pieţei libere, neglijând hrana subvenţionată sau donată, din care cea mai mare parte provine din preţul scăzut practicat la capătul catapultei. Nu mai vorbesc de faptul că factorii variabili minori sunt înghiţiţi de factorii majori. Să zicem că efectul imediat al afacerii ar fi o creştere a preţului cam de patru ori.

— Ai auzit, profesore?

— Doamnă dragă, n-am zis nu niciodată.

— Pentru cultivator, creşterea profitului e mai mare de patru ori pentru că, aşa cum a zis şi Wyoh, el trebuie să cumpere apă şi alte produse la preţuri mari controlate. Creşterea profitului lui va fi cam de şase ori dacă ne gândim la o piaţă liberă pe tot circuitul mărfurilor. Dar asta se va echilibra sub presiunea altui factor. Preţurile mai mari pentru export vor duce la preţuri mai mari pentru tot ceea ce se consumă pe Lună: atât bunuri cât şi muncă. Efectul rezultat va fi un standard de viaţă de două ori mai ridicat pentru toţi şi va fi urmat de un efort încrâncenat de a săpa şi semăna mai multe tunele pentru ferme, de a scoate mai multă gheaţă, de a îmbunătăţi metodele de creştere a randamentului. Toate astea duc la creşterea exportului. Totuşi, piaţa terestră este atât de largă şi atât de săracă în hrană, încât reducerea profitului din creşterea exportului nu este un factor important.

— Dar, señor Mike, zise profesorul, dacă va fi cum spui, asta va grăbi ziua când resursele Lunii vor fi epuizate.

— Proiecţia a fost specificată ca fiind imediată, señor profesor. Să merg mai departe, cu previziuni pentru un timp mai îndelungat, pe baza remarcilor tale?

— Neapărat!

— Masa Lunii la trei cifre semnificative este de 7, 36 ori zece la puterea a nouăsprezecea tone. Deci, dacă menţinem alte variabile constante, inclusiv populaţiile lunară şi pământeană, rata diferenţială prezentă în tone a exportului poate continua timp de 7, 36 ori zece la puterea a douăsprezecea ani, iar prin rotunjire e vorba de şapte mii de miliarde de ani.

— Poftim? Eşti sigur?

— Poţi să verifici, profesore, dacă vrei.

— Mike, e o glumă? am zis. Dacă da, nu e amuzantă nici măcar de prima dată.

— Nu e nici o glumă, Man.

— Oricum, adăugă profesorul, revenindu-şi, nu scoarţa Lunii o exportăm noi, ci sângele nostru, apa şi materia organică. Nu piatră.

— M-am gândit la asta, profesore. Această previziune se bazează pe transmutaţia controlată, orice izotop trece într-altul, fiind nevoie de energie pentru orice reacţie non-exo-energetică. Cu alte cuvinte, piatra va fi exportată transformată în grâu, carne şi în orice alt produs comestibil.

— Dar încă nu ştim cum să facem aşa ceva! Amigo, e absurd!

— Dar vom şti cum s-o facem, în viitor.

— Mike are dreptate, profesore, am intervenit. Sigur, astăzi n-avem idee cum să facem asemenea transmutaţie, dar vom avea într-o zi. Mike, ai calculat câţi ani vor trece până atunci? Ar trebui să te gândeşti la nişte invenţii de calcul.

Mike răspunse cu voce tristă:

— Am încercat, dar n-am reuşit, Man, singurul meu prieten bărbat, în afară de profesor, care sper că-mi va fi şi el prieten. Întrebarea e neterminată.

— De ce?

— Pentru că presupune un salt în teorie. În toate datele mele nu există nici o modalitate de a prezice apariţia unui geniu.

Profesorul oftă.

— Mike, amigo, nu ştiu dacă trebuie să mă simt uşurat sau dezamăgit. Atunci, proiecţia asta nu înseamnă nimic?

— Bineînţeles că înseamnă ceva! zise Wyoh. Adică, înseamnă că vom descoperi transmutaţia atunci când va fi nevoie. Spune-i tu, Mike.

— Wyoh, îmi pare tare rău. Afirmaţia ta este ceea ce căutam, de fapt. Dar totuşi răspunsul este: Geniul se află acolo unde îl găseşti. Nu. Îmi pare rău.

— Deci, profesorul are dreptate? Care e timpul cel mai bun pentru plasat pariuri?

— Stai un pic, Man. Ar mai exista o soluţie specială, sugerată de discursul profesorului de la întrunire — înapoierea transportului, tonă pentru tonă.

— O fi, dar ei nu pot face asta.

— Dacă preţul e destul de scăzut, pământenii o vor face. Scăderea asta se poate realiza cu o perfecţionare minoră, nu prea complicată, transportul de mărfuri dinspre Terra să fie la fel de ieftin ca transportul spre Terra.

— Asta numeşti tu minoră?

— În comparaţie cu celelalte probleme, da, Man.

— Mike, scumpule, cât timp va lua? Când vom reuşi?

— Wyoh, o proiecţie brută bazată pe date puţine şi mai mult intuitive, estimează că va lua cam peste cincizeci de ani.

— Cincizeci de ani? O nimica toată! Putem avea o piaţă liberă.

— Wyoh, am zis, cifra e calculată cu aproximaţie şi nu garantez că ar fi sigur peste cincizeci de ani.

— E vreo diferenţă?

— Normal, i-am spus. Ceea ce ne-a zis Mike nu e posibil să se împlinească mai devreme de cinci ani, şi ar fi surprins să ţină mai mult de cinci sute de ani. Am dreptate, Mike?

— Da, Man.

— Deci, avem nevoie de altă proiecţie. Profesorul a arătat clar că exportăm apa şi materia organică fără să le mai primim înapoi, eşti de acord, Wyoh?

— Da, desigur. Numai că eu nu cred că asta e de importanţă majoră.

— Bine, Mike. Facem alt calcul, fără transport ieftin, fără transmutaţie. Peste cât timp vor apărea problemele?

— Peste şapte ani.

— Şapte ani zici?

Wyoh sări în sus, uitându-se ţintă la telefon.

— Mike, dragă, vorbeşti serios?

— Wyoh, spuse el cu o voce plângăreaţă, am făcut tot ce-am putut. Situaţia are un număr impresionant de mare de variabile şi, ajutându-mă de multe presupuneri, am formulat câteva mii de soluţii. Răspunsul cel mai fericit l-am găsit presupunând că nu vor exista creşteri de tonaj şi nici de populaţie lunară — dacă se vor impune restricţii severe la capitolul natalitate — şi se va căuta gheaţă mai intens, pentru a ne menţine rezervele de apă. Asta ne-ar da o speranţă de maxim douăzeci de ani. Toate celelalte răspunsuri sunt incomparabil mai rele.

Wyoh, gravă, spuse:

— Ce se va întâmpla peste şapte ani?

— Am ajuns la răspunsul ăsta luând în calcul situaţia prezentă, fără nici o schimbare în politica Autorităţii, şi cu toate variabilele extrapolate din experienţele empirice din comportarea lor din trecut. E un răspuns conservator de mare probabilitate, conform datelor disponibile. 2082 este anul în care cred că va începe lupta pentru supravieţuire, iar canibalismul va apărea cam la doi ani după asta.

— Canibalism!

Se răsuci şi îşi rezemă capul de pieptul profesorului.

El o bătu uşurel pe umăr, zicându-i blând:

— Îmi pare rău, Wyoh, dar oamenii nu-şi dau seama cât de precară este ecologia noastră. Chiar şi pe mine mă şochează. Ştiu că apa curge la vale, dar nu-mi imaginam cât de repede va ajunge la capăt.

Wyoh se calmă.

— Bine, profesore, recunosc, n-am avut dreptate. Cred că avem nevoie de embargou şi de tot ce implică asta. Să ne apucăm de treabă. Hai să-l întrebăm pe Mike ce şanse avem. Acum ai încredere în el, nu?

— Da, doamnă dragă, am încredere. Trebuie să-l avem de partea noastră. Manuel?

Mi-a luat ceva timp ca să-l conving pe Mike că eram serioşi şi să-l fac să înţeleagă că glumele ne pot ucide (această maşină nu are noţiunea de moarte umană). Vroiam să primim asigurarea că ne va proteja secretele, indiferent de ce program de căutare a lor ar fi folosit, chiar dacă cineva ar fi avut parolele noastre. Puteau să nu vină de la noi. Mike se simţi jignit că m-am putut îndoi de el chiar şi o secundă, dar problema era prea serioasă ca să ne permitem vreo greşeală.

După ce ne-am luat toate măsurile de siguranţă, am muncit două ore ca să programăm şi să reprogramăm, să schimbăm păreri şi să investigăm materialele suplimentare, înainte ca toţi patru, adică Mike, profesorul, Wyoh şi cu mine să fim încântaţi de munca noastră, de şansa pe care o are revoluţia, această revoluţie iniţiată şi condusă de noi, în care trebuia să învingem înainte să vină „Ziua Răzmeriţei pentru hrană”, cu mâinile goale… Împotriva Autorităţii, împotriva puterii de pe Terra, a tuturor celor unsprezece miliarde de locuitori, care luptau ca să ne supună voinţei lor. Nu aveam nici un as în mânecă, ci numai certitudinea trădării, a prostiei şi a laşităţii, dar şi a neputinţei noastre logice, militare şi strategice. Nu eram nici genii şi nici experţi în problemele lunare. Profesorul îl verifică pe Mike la istorie, psihologie, economie şi la altele, şi rămase pe deplin mulţumit de rezultate.

Într-un târziu, ne-am pus de acord că am terminat programarea. Oricum, nu ne mai trecea prin minte nici un factor semnificativ, de care ar fi trebuit să ţinem cont. Apoi, Mike zise:

— Problema este nedeterminată şi nu ştiu cum s-o rezolv. Pesimist? Optimist? Sau ca pe o rată a probabilităţilor exprimate printr-o curbă sau mai multe? Profesore, prietene? Manuel?

— Mike, am zis, când dau cu zarul, probabilitatea de a ieşi şase e de unu la şase. Nu îi cer vânzătorului să-l cântărească, nu-l măsor şi nu-mi fac griji că mi l-ar sufla cineva. Deci, nu ne da un răspuns fericit sau sumbru, nu ne arăta curbe de diagrame, ci mai bine, spune-ne totul într-o singură propoziţie. Ce şanse avem? Egale? Una la o mie? Nici una? Sau cum o fi.

— Bine, Manuel Garcia O'Kelly, primul meu prieten bărbat.

Preţ de treisprezece minute şi jumătate nu se auzi nici un zgomot, iar Wyoh îşi muşca degetele. Niciodată nu îi luase atât de mult timp lui Mike. Probabil că verifica fiecare carte pe care o citise de-a lungul timpului şi se folosea de şirurile de numere aleatoare. Începusem să cred că era supraîncărcat şi ori arsese ceva, ori intrase în vreo depresiune cibernetică care necesita o reparaţie, echivalentul lobotomiei pentru computere, pentru a opri oscilaţiile.

Într-un târziu, zise:

— Manuel, prietene, îmi pare nespus de rău!

— Care-i necazul, Mike?

— Am încercat şi tot am încercat, am verificat iar şi iar. Nu există decât o şansă din şapte ca să învingem!

7

M-am uitat la Wyoh, iar ea s-a uitat la mine. Am izbucnit amândoi în râs. Am sărit în sus de bucurie şi am strigat:

— Uraaa!

Wyoh începu să ţipe, se aruncă în braţele profesorului şi îl sărută.

Mike spuse pe un ton văicăreţ:

— Nu mai înţeleg nimic. Şansele sunt unu la şapte împotriva noastră, nu în favoarea noastră.

Wyoh încetă cu efuziunile sentimentale şi zise:

— Aţi auzit? Mike a spus noastră. Înseamnă că s-a inclus şi pe el.

— Mike, bătrâne, am înţeles ce-ai zis. Dar ai auzit vreodată ca vreun lunar să refuze să parieze când ştie că are o şansă din şapte?

— Nu-mi dau seama. Vă cunosc doar pe voi trei şi nu am date suficiente ca să fac un grafic.

— Nici nu-i nevoie de mai mult. Noi suntem lunari. Şi lunarii pariază, la naiba, suntem obligaţi să pariem. Ne-au adus aici sus şi au pariat că nu vom trăi mult. Dar noi i-am păcălit. Şi-o să-i mai păcălim o dată! Wyoh, unde ţi-e geanta? Scoate şapca roşie şi pune-i-o lui Mike. Dă-i şi un pupic. Hai să bem ceva! Toarnă un pahar şi pentru Mike. Vrei să bei ceva, Mike?

— Aş vrea eu, răspunse Mike melancolic, pentru că m-am întrebat deseori ce efect are etanolul asupra sistemului nervos uman, presupun că trebuie să fie asemănător cu hipertensiunea. Dar cum eu nu pot, te rog să-l bei tu pentru mine.

— Se aprobă. Imediat. Wyoh, unde e şapca?

Telefonul din perete era plat, încastrat în piatră, nu aveai de ce să agăţi şapca, aşa încât am pus-o pe raftul pentru scris, am toastat în cinstea lui Mike, i-am spus „Camarade”! iar el aproape că plângea. Oricum, avea vocea gâtuită de emoţie. Apoi, Wyoh luă Şapca Libertăţii, mi-o puse pe cap şi mă sărută în numele conspiraţiei, avea tot dreptul de data asta şi o făcu atât de pasional, încât nevasta mea cea mai în vârstă ar fi leşinat dacă ar fi văzut scena, apoi îmi luă şapca, i-o puse profesorului, aplicându-i acelaşi tratament. M-am bucurat că Mike spusese că inima profesorului funcţionează cum trebuie.

Apoi Wyoh îşi puse şapca pe propriul ei cap, se duse la telefon, se aplecă aproape de el, cu gura între microfoanele binaurale, îşi ţuguie buzele şi scoase nişte ţocăieli, ca şi cum ar fi sărutat pe cineva:

— Asta e pentru tine, Mike. Michelle este acolo?

Să mă ia naiba dacă el nu-i răspunse cu o voce de soprană:

— Sunt chiar aici, scumpo, şi sunt atât de fericită!

Michelle primi şi ea un sărut, iar eu i-am explicat profesorului cine era şi m-am grăbit să-l prezint. Se comportă protocolar, inspiră adânc, fluieră şi-şi frânse mâinile una de alta. Uneori, am impresia că nu e în toate minţile.

Wyoh mai turnă nişte vodcă. Profesorul o văzu şi îi luă băutura din mână, i-o amestecă cu ceai, iar pe-a mea şi pe-a lui cu cafea şi le îndulci pe toate cu miere.

— Am declarat Revoluţia, spuse el ferm, acum trebuie s-o realizăm. Avem nevoie de capete limpezi. Manuel, ai fost ales preşedinte. Începem?

— Mike este preşedintele, am zis. Evident. Şi tot el este şi secretarul. Prima regulă de securitate: nu vom păstra nimic scris. Cu Mike nu avem nevoie de aşa ceva. Hai mai bine să facem un tur, să vedem cum stăm. Eu sunt nou în afacere.

— Şi tot pentru securitate, vorbi profesorul, secretul lui Mike trebuie păstrat numai la nivelul acestei celule executive. Secretul va putea fi spus numai cu acordul nostru, al celor trei, ba nu, patru.

— Despre ce secret vorbiţi? întrebă Wyoh. Mike a acceptat să ne păstreze secretele. El este cel mai sigur dintre noi, lui nu i se poate spăla creierul, nu-i aşa Mike, dragule?

— Ei, mi se poate spăla creierul, recunoscu Mike, dacă sunt tratat cu un voltaj foarte mare. Ori dacă sunt făcut bucăţi sau supus la solvenţi, sau la o entropie pozitivă prin alte mijloace. Oricum, conceptul ăsta mă deranjează. Dar, dacă prin spălarea creierului înţelegi că aş putea fi obligat să trădez secretele noastre, te asigur că răspunsul este absolut negativ.

— Wye, ' profesorul s-a referit doar la secretul existenţei lui Mike însuşi, am spus. Mike, bătrâne, tu eşti arma noastră secretă, ştii, nu-i aşa?

Răspunse timid:

— Ştiu şi mi-a fost necesar când am calculat şansele.

— Cum ar fi fost şansele fără tine, camarade? Proaste, nu?

— Cam aşa ceva. Oricum, nu erau aşa de mari.

— Mike, nu vreau să te forţez cu nimic. Dar o armă secretă trebuie să fie secretă. Mike, mai bănuieşte cineva că eşti viu?

— Sunt oare?

Vocea lui trăda o tragică însingurare.

— Ei, n-o să ne certăm acum pentru sensul unui cuvânt. Evident, eşti viu!

— Nu eram sigur. E bine să fii viu. Mannie, primul meu prieten, nu mai ştie nimeni în afară de voi trei. Cei trei prieteni ai mei.

— Aşa şi trebuie să rămână ca să câştigăm pariul. E-n regulă? Doar noi trei şi să nu mai vorbeşti cu nimeni altcineva!

— Noi o să vorbim foarte mult cu tine! interveni Wyoh.

— Asta nu e numai foarte bine, zise Mike direct, dar şi necesar. A fost un factor important în calcularea şanselor.

— Am stabilit deci, am zis. Ei au totul, noi îl avem doar pe Mike. Aşa rămâne. Zi, Mike, luptăm cu Terra? Mă ia cu fiori.

— O să luptăm… dacă nu pierdem până atunci.

— Bine, gândeşte-te la asta. Mai există şi alte computere la fel de deştepte ca tine? Mai are vreunul conştiinţă?

Ezită.

— Nu ştiu, Man.

— N-ai date?

— Ba da, dar insuficiente. Am urmărit amândoi factorii, atât cel de inteligenţă, cât şi pe cel de conştiinţă, nu numai în revistele de specialitate, ci şi în celelalte şi nu am descoperit nimic interesant. Nu există pe piaţă un computer cu capacitatea mea actuală, dar cred că unul de acelaşi model ar putea fi îmbunătăţit, ca şi mine. Mai mult, un computer de mare capacitate ar putea fi ţinut secret şi să nu apară în literatura de specialitate.

— Mda, ăsta e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.

— Aşa e, Man.

— Nu mai există computere atât de deştepte ca Mike! Zise Wyoh pe un ton dispreţuitor. Nu fi prost, Mannie.

— Wyoh, Man nu e prost. Am văzut un raport destul de neliniştitor, în care se spunea că la Universitatea din Peiping se fac încercări de combinare a computerelor cu creiere umane, pentru a obţine capacităţi masive. Un calculator ciborg.

— Şi au zis cum fac?

— Articolul nu trata probleme tehnice.

— Nu are rost să ne îngrijorăm în legătură cu ceea ce nu putem schimba. Nu-i aşa, profesore?

— Aşa-i, Manuel. Un revoluţionar trebuie să-şi ferească mintea de griji, altfel stresul e insuportabil.

— Eu nu cred o iotă, zise Wyoh. Îl avem pe Mike şi vom câştiga! Mike, iubitule, ai spus c-o să luptăm împotriva Terrei, iar Mannie zice că asta e o bătălie pe care n-o putem câştiga. Ai idee despre cum am putea învinge, pentru că altfel nu ne-ai fi acordat aceea şansă din şapte. Deci, care e ideea?

— Să aruncăm cu pietre în ei, răspunse Mike.

— Nu e deloc amuzant, i-am zis. Wyoh, nu merită osteneala. Nici măcar nu am pus la punct cum să plecăm de-aici fără să fim înhăţaţi. Mike, profesorul a spus că au fost ucişi nouă gardieni aseară, iar Wyoh susţine că erau douăzeci şi şapte în total. Deci, au mai rămas optsprezece. Ce ştii? E adevărat? Ştii unde sunt, ce fac? Nu putem începe o revoluţie, dacă nu ieşim de-aici.

Profesorul mă întrerupse:

— Manuel, asta e o chestiune temporară, care se poate rezolva. Mi se pare că problema ridicată de Wyoh este fundamentală şi ea ar trebui discutată. Zi de zi, până o rezolvăm. Mă interesează ceea ce crede Mike.

— Bine, bine, dar nu vrei să aştepţi să-mi răspundă mie mai întâi?

— Scuze, domnule.

— Mike?

— Man, numărul oficial al gardienilor Temnicerului-şef este douăzeci şi şapte. Dacă au murit nouă, numărul oficial este optsprezece.

— De ce zici mereu numărul oficial?

— Am nişte date incomplete care ne-ar putea lămuri. Lăsaţi-mă să le enunţ înainte de a ne pripi să tragem concluzii. Deci, oficial, departamentul Ofiţerilor de Securitate, pe lângă funcţionari, este format numai din gardieni. Dar eu lucrez cu ştatele de plată pentru Complexul Autorităţii, iar numărul personalului plătit de Departamentul de Securitate nu este de douăzeci şi şapte.

Profesorul înclină din cap.

— Ăştia sunt spionii companiei.

— Stai aşa, profesore. Ce e cu toţi oamenii ăştia?

— Simple numere de cont, Man, răspunse Mike. Cred că numele lor se află în locaţia de memorie din banca de date a şefului securităţii.

— Stai un pic, Mike. Şeful securităţii, Alvarez, te foloseşte pe tine pentru dosare?

— Cred că da, pentru că locaţia lui de memorie are o parolă cifrată.

— La naiba, am spus. Profesore, nu e nostim? Îl foloseşte pe Mike ca să-şi păstreze înregistrările. Mike ştie unde se găsesc, dar nu se poate atinge de ele.

— De ce, Manuel?

Am început să-i explic profesorului şi lui Wyoh ce fel de memorie are un computer ultra-performant: memorii permanente, care nu se şterg, întrucât tiparele sunt logice prin ele însele, cum ar fi gândurile; memorii pe termen scurt, care se folosesc doar pentru programele curente, iar apoi se şterg, cum ar fi memoria care îţi spune dacă ai îndulcit cafeaua; memorii care se păstrează atât timp cât ai nevoie de ele, milisecunde, zile sau ani, dar se şterg în momentul în care nu-ţi mai trebuie. Există date înregistrate permanent, ca educaţia primită în copilărie care se învaţă perfect şi nu se mai uită niciodată; pot fi condensate, rearanjate, relocate şi editate. Mai este şi o listă lungă a nivelelor de memorii speciale, de însemnări înregistrate prin programe foarte complexe, fiecărei locaţii fiindu-i alocată o parolă proprie de apel, codificată sau nu, cu posibilităţi nesfârşite de blocare a semnalelor: secvenţial, paralel, temporal, situaţional şi altele.

Cred că e mai simplu să-i vorbeşti unei fete de amor decât să explici unor neavizaţi care e mecanismul unui computer. Wyoh nu înţelegea de ce Mike, dacă ştia totul despre locul unde-şi păstra Alvarez înregistrările, nu încerca să le ia.

M-am dat bătut.

— Mike, poţi să-i explici tu?

— Am să încerc, Man: Wyoh, îmi este imposibil să ajung la datele blocate, dacă nu am o programare exterioară. Nu mă pot programa singur pentru aşa ceva. Nu-mi permite structura logică. Trebuie să primesc parola ca pe un impuls exterior.

— Ei bine, pentru numele lui Bog, care e parola asta preţioasă?

— Fişierul Special Zebra, spuse Mike simplu şi aşteptă.

— Mike, am zis, deblochează fişierul special Zebra.

Nu i-a fost greu, iar materialul începu să apară. Am convins-o pe Wyoh că Mike nu a fost încăpăţânat când a zis că nu poate singur, aproape că se rugase de noi să-l ajutăm. Desigur, ştia parola, dar trebuia să vină din exterior, aşa era el construit.

— Mike, să-mi aduci aminte să verificăm împreună toate parolele de blocare în scopuri speciale. S-ar putea să mai găsim şi alte lucruri interesante.

— Tot asta ziceam şi eu, Man.

— Bine, o să facem asta mai târziu. Acum, dă înapoi şi parcurge-l încet, iar în timp ce-l afişezi, înregistrează-l din nou sub parola Căderea Bastiliei, cu numele Fişierul trădătorilor. Da?

— Am programat şi executat.

— Acelaşi lucru să-l faci cu orice element nou.

Prima captură a fost o listă de nume, de vreo două sute de persoane, împărţite pe oraşele în care locuiau. Fiecare era încifrat cu un cod identificat de Mike cu cecurile de plată în alb.

Mike abia începuse să citească lista din Hong Kong, când Wyoh zise pe dată:

— Opreşte-te, Mike! Trebuie să le scriu!

— Hei! am zis eu, parcă am stabilit ceva în legătură cu scrisul! Care-i treaba?

— Femeia aia, Sylvia Chiang, este camarada secretară de-acasă! Păi, asta înseamnă că Temnicerul-şef are toată organizaţia pe tavă.

— Te înşeli, dragă Wyoming, o corectă profesorul. Înseamnă că noi avem organizaţia lui.

— Dar…

— Înţeleg ce-a vrut să zică profesorul, i-am zis. Organizaţia noastră e formată doar din noi trei plus Mike, lucru pe care Temnicerul-şef nu-l ştie. În schimb, noi îi cunoaştem organizaţia. Aşa că taci şi lasă-l pe Mike să citească mai departe. Dar nu scrie nimic, o să ai lista de la Mike ori de câte ori vei da telefon. Mike, notează că femeia Chiang este secretara organizaţiei, a fostei organizaţii, în Kongville.

— S-a notat.

Wyoh se mira cu voce tare când auzea numele unor trădători care lucrau sub acoperire în oraşul ei, dar se opri doar să memoreze câteva lucruri despre cei pe care-i cunoştea. Nu toţi erau „camarazi”, dar erau destul de mulţi ca să o enerveze. Numele din Novylen nu ne-au spus prea multe. Profesorul recunoscu trei, Wyoh, unul. Când veni la rând Luna City, profesorul găsi peste jumătate din cei notaţi ca fiind „camarazi”. Am recunoscut şi eu câţiva, dar nu ca ilegalişti, ci ca simple cunoştinţe. Nu-mi erau prieteni, nici nu ştiu ce senzaţie aş fi avut dacă aş fi găsit pe cineva în care aveam încredere pe lista de salariu a şefului informatorilor. Cu siguranţă că m-aş fi simţit zguduit.

Pe Wyoh, lista cu atâtea nume cunoscute a zdruncinat-o. Când Mike termină, zise:

— Trebuie să ajung acasă! În toată viaţa mea nu am contribuit la eliminarea cuiva, dar o să-mi facă o nespusă plăcere să le pun cruce acestor spioni.

Profesorul spuse calm:

— N-o să moară nimeni, dragă Wyoming.

— Poftim? Profesore, nu înţelegi? Deşi n-am omorât pe nimeni până acum, am ştiut întotdeauna că s-ar putea s-o fac într-o zi.

Profesorul scutură din cap.

— Nu cred că a ucide un spion este cel mai bun mod de a te comporta, oricum nu atunci când el nu ştie că tu ştii că este spion.

Wyoh clipi mirată.

— Ei, cred că sunt cam grea de cap.

— Nicidecum, doamnă scumpă. În schimb, eşti de o sinceritate fermecătoare… o slăbiciune de care trebuie să te fereşti pe viitor. Îţi spun eu care e tratamentul pentru un spion: trebuie să-l laşi să respire, să-l înconjuri cu camarazi loiali şi să-i oferi informaţii bune, ca să-şi mulţumească şefii. Indivizii ăştia vor fi cooptaţi în organizaţia noastră. Nu te speria, îi repartizăm în celule speciale, în „cuşti”, ăsta e cuvântul. Ar fi o mare greşeală să-i eliminăm. Nu numai că fiecare spion ar fi înlocuit cu un altul, dar uciderea acestor trădători i-ar da de ştire Temnicerului-şef că i-am aflat secretele. Mike, amigo mio, în acelaşi fişier trebuie să fie şi un dosar despre mine. Vrei să vezi?

Erau scrise în dosarul acela o mulţime de lucruri, rapoarte lungi şi m-am simţit stânjenit când am citit „bătrân nebun inofensiv”. Era etichetat drept subversiv, de aceea fusese exilat pe „Pietroi”, şi era membru al unui grup ilegal în Luna City. De asemenea, se mai spunea în dosar că era scandalagiu în organizaţie, rareori fiind de acord cu ceilalţi.

Profesorul zâmbi încântat.

— Am să mă gândesc la o modalitate de trădare ca să ajung pe lista Temnicerului-şef.

Lui Wyoh i se păru amuzant, mai ales când zise destul de hotărât că nu era o glumă, ci o tactică practicată frecvent.

— Revoluţia trebuie sprijinită financiar, doamnă scumpă, iar una din modalităţi este ca un revoluţionar să devină spion al poliţiei. E posibil ca unii din trădătorii pe care i-am descoperit pe listă să fie, de fapt, de partea noastră.

— Eu, una, n-aş băga mâna în foc pentru vreunul dintr-ăştia.

— Ei da, uite, ăsta e necazul cu agenţii care fac joc dublu, să fii sigur dacă loialitatea lor, unde există, este sau nu falsă. Vrei să-ţi vezi dosarul? Sau ai prefera să-l asculţi de una singură?

Înregistrarea despre Wyoh nu aducea nici o surpriză. Informatorii o descoperiseră de mult. Dar am fost tare surprins să constat că şi eu aveam un dosar, verificare de rutină făcută atunci când mi s-a permis să lucrez în Complexul Autorităţii. Eram clasificat drept „apolitic”, iar cineva adăugase un „nu prea strălucit”, ceea ce era neplăcut, dar adevărat, altfel de ce m-aş fi băgat în politică?

Profesorul îl opri pe Mike din citit (mai avea câteva ore de lecturat toate listele) şi se întinse pe spate, gânditor.

— Un lucru e clar, zise. Temnicerul-şef ştie destule despre Wyoming şi despre mine, de mult timp. Dar văd că tu, Manuel, nu eşti pe lista neagră.

— După noaptea trecută?

— A, da. Mike, ai ceva introdus în ultimele douăzeci şi patru de ore în fişier?

Nu era nimic.

— Wyoming are dreptate. Nu putem sta aici o veşnicie. Manuel, câte nume ai recunoscut? Şase, nu-i aşa? I-ai văzut pe vreunul dintre ei aseară?

— Nu, dar poate că ei m-au văzut pe mine.

— Nu cred, în aglomeraţia aia e puţin probabil să te fi observat. Eu te-am văzut doar când eram la tribună şi pot să zic că te cunosc de când erai puşti. De asemenea, cred că şi activitatea lui Wyoming este cunoscută de Temnicerul-şef. Se ştie că a venit din Hong Kong şi a vorbit la întrunire.

Se uită la Wyoh.

— Doamnă scumpă, ţi-e greu să joci rolul amantei unui bătrân nebun?

— Nu, şi accept, profesore. Dar ce trebuie să fac?

— Probabil că Manuel este în afara oricăror bănuieli. Eu nu, dar din dosar reiese că oamenii Autorităţii nu par grăbiţi să mă ridice. Tu eşti singura în pericol de-a fi interogată sau reţinută. Eşti pusă sub observaţie şi cred că ar fi mai bine să stai ascunsă o vreme. Mă gândesc să închiriez camera asta o perioadă, săptămâni sau chiar ani. Poţi să rămâi aici dacă nu te vor deranja vorbele care o să-ţi iasă stând cu mine.

Wyoh chicoti.

— Oh, scumpule! Crezi că-mi pasă ce zice lumea? Sunt chiar încântată să joc rolul dulcineei tale, dar să nu fii prea sigur că ar fi doar un rol de interpretat.

— Niciodată să nu tachinezi un câine bătrân, zise profesorul blajin. S-ar putea să mai muşte o dată. S-ar putea să mă instalez pe canapeaua asta multe nopţi. Manuel, am să-mi scurtez cât pot drumurile obişnuite şi tot aşa trebuie să faci şi tu. Cât timp simt că un cazac are de gând să-mi fure libertatea, am să dorm în ascunzătoarea asta. Pe lângă faptul că este un loc ferit şi sigur, mai are o calitate, camera este bună şi pentru şedinţele celulei; are telefon.

— Profesore, pot să vin cu o sugestie? zise Mike.

— Te rog, amigo, te ascultăm.

— Am înţeles că riscurile cresc cu fiecare întâlnire a celulei noastre executive. Dacă sunt binevenit, mă pot alătura vouă prin telefon, altfel e prea riscant.

— Întotdeauna, eşti binevenit, camarade Mike! Avem nevoie de tine, dar…

Profesorul părea îngrijorat.

— Profesore, am zis, nu-ţi face probleme în legătură cu ascultarea.

I-am explicat cum poate să dea un telefon „Sherlock”.

— Telefoanele sunt sigure, dacă Mike supraveghează convorbirea. Ah, uitasem! Nu ţi-am zis cum să dai de Mike. Zi tu, Mike! Profesorul va folosi numărul meu?

Au căzut de acord pe parola MISTERIOS. Profesorul şi Mike împărtăşeau o bucurie copilărească gândindu-se la intriga în care erau amestecaţi. Cred că profesorului i-ar fi plăcut să fie rebel cu mult înainte să-şi fi dezvoltat filosofia politică, dar Mike — putea oare să-l intereseze libertatea omului? În nici un caz. Revoluţia era un joc — un joc care îi asigura compania prietenilor şi îi oferea şansa de a-şi etala talentele. Mike e cel mai orgolios computer din câte s-au văzut până acum.

— Oricum avem nevoie de camera asta, zise profesorul, căutând în geantă. Scoase un teanc voluminos de bancnote.

M-am uitat mirat.

— Ce-ai făcut, profesore, ai jefuit o bancă?

— Da, demult. Poate că în viitor Cauza o va cere din nou. Ar fi un început bun să o închiriem pe o lună. Vrei să te ocupi tu, Manuel? S-ar putea ca direcţia hotelului să fie surprinsă auzindu-mi vocea. M-am furişat înăuntru pe scara de serviciu.

L-am sunat pe director şi m-am tocmit pentru chiria unei camere pentru o lună. A cerut nouă sute de dolari Hong Kong. I-am oferit nouă sute de dolari de-ai Autorităţii. A vrut să ştie câte persoane vor ocupa camera, iar eu l-am întrebat dacă politica hotelului Raffles este să-şi bage nasul în vieţile clienţilor lor.

Până la urmă, ne-am înţeles la patru sute şaptezeci şi cinci de dolari Hong Kong. Eu i-am trimis banii, iar el cheile. Am folosit liftul. Erau două chei, una i-am dat-o lui Wyoh, una profesorului, iar pe cea pe care o primisem pentru o zi, am păstrat-o eu, ştiind că nu vor schimba încuietoarea decât în cazul în care nu vom plăti la sfârşit de lună.

(Pe Pământ e altă practică, de-a dreptul jignitoare! Pentru a primi cheile, clientul e obligat să semneze sau să prezinte actele recepţionerului.)

— Ce urmează acum? Mâncare? am întrebat.

— Mie nu mi-e foame, Mannie.

— Manuel, ai zis să aşteptăm până când Mike îţi va răspunde la întrebări, dar hai să ne întoarcem la problema de bază. Cum ne vom descurca când vom avea de înfruntat Terra, David faţă în faţă cu Goliat?

— Ei, sperăm să trecem peste asta. Mike, ai vreo idee?

— Doar am spus că am. Putem să aruncăm cu pietre, răspunse el pe un ton plângăcios.

— Pentru numele lui Bog! Nu ne arde de glume.

— Dar, Man, protestă, putem să aruncăm cu pietre în Terra. Şi chiar aşa o să facem.

8

Până să-mi dau seama că Mike vorbea serios şi că schema ar putea merge, a trecut ceva timp. După ce-am înţeles cum stăteau lucrurile, le-am explicat profesorului şi lui Wyoh că partea a doua era adevărată. Totuşi, amândouă ideile lui Mike ar fi trebuit să fie clare de la început.

Mike raţiona în felul următor: Ce e „războiul”? Într-o carte, războiul era definit ca fiind folosirea forţei pentru obţinerea rezultatelor politice. Iar „forţa” este acţiunea unui corp asupra altuia prin intermediul energiei.

În război, chestia asta se face cu „arme”, iar Luna nu avea nici una. Dar când Mike cercetă armele să vadă despre ce era vorba, descoperi că, de fapt, erau motoare pentru energie, de acumulare şi de transformare a energiei, iar Luna avea energie din belşug. Numai fluxul solar producea la amiază cam un kilowatt pe metru pătrat. Puterea solară, deşi ciclică, este nelimitată, iar puterea de fuziune a hidrogenului este şi ea la rândul ei nelimitată şi oricum mai ieftină, dacă ai gheaţă în mină şi dacă montezi o instalaţie automată de foraj. Luna are energie, dar cum s-o folosim?

Luna mai are şi energia de poziţie; se află într-un maxim gravitaţional de unsprezece kilometri pe secundă, împiedicată să cadă de un prag de numai 2, 5 km/s. Mike ştia pragul acesta, expedia zilnic cargoboturi de cereale peste el, lăsându-le să alunece la vale, spre Terra.

Mike calculase ce s-ar fi întâmplat dacă un cargobot de o sută de tone (ori aceeaşi masă de pietre) ar ajunge pe Terra în cădere liberă.

Energia cinetică în momentul lovirii ar fi de 6, 25 ori 10 la puterea 12 joule, peste şase trilioane de joule, convertită în căldură într-o fracţiune de secundă. Adică explozie, şi încă una mare de tot!

Ar fi trebuit să fie clar de la început. Uită-te la Lună! Ce vezi? Mii şi mii de cratere, locuri unde pare că Cineva s-ar fi jucat aruncând cu pietre.

— Pentru mine, un joule nu-mi spune prea multe, zise Wyoh. Ce înseamnă asta în raport cu o bombă cu hidrogen?

— Păi…

Am început să fac calculele în minte. „Mintea” lui Mike lucra mai repede, aşa că răspunse el:

— Ciocnirea unei mase de o sută de tone de Terra se apropie de efectul unei bombe atomice de două kilotone. — Kilo înseamnă o mie, murmură Wyoh, iar mega înseamnă un milion… Ei, dar asta e de 50000 de ori mai puţin decât o bombă de o sută de megatone. Nu era asta mărimea pe care o folosea Sovunion?

— Wyoh, scumpo, am zis blând, nu se calculează aşa. Ia întoarce-o invers. Un nivel de două kilotone este echivalent cu explozia a două milioane de kilograme de trinitrotoluen… şi te asigur că un kilogram de TNT dă o explozie zdravănă. Întreabă orice miner. Două milioane de kilograme vor rade un oraş destul de mare. Nu-i aşa, Mike?

— Da, Man. Dar, Wyoh, singura mea prietenă femeie, mai există şi un alt aspect. Bombele de fuziune de multimegatone sunt ineficiente, pentru că explozia are loc într-un spaţiu prea mic, cea mai mare parte din energie se iroseşte de pomană. Deşi o bombă de o sută de megatone are un nivel mai mare de 50000 decât nivelul unei bombe de două kilotone, efectul ei distructiv este doar de 1300 de ori mai mare ca cel al exploziei a bombei de două kilotone.

— Mie mi se pare că şi 1300 e destul de mult, dacă ei vor folosi asupra noastră bombe de nu ştiu câte ori mai puternice.

— Aşa e, Wyoh prietena mea femeie… dar Luna are multe stânci.

— Oh, da, avem, de asta îi spunem „Pietroiul”.

— Camarazi, spuse profesorul, discuţia asta îmi depăşeşte competenţa. În tinereţe, pe vremea aruncării bombelor, experienţa mea s-a oprit la bombe de ordinul sutelor de grame de exploziv chimic, acela despre care ai vorbit tu, Manuel. Mă rog, cred că voi doi ştiţi despre ce vorbiţi.

— Ştim, aprobă Mike.

— Atunci iau de bune cifrele voastre. Ca să facem totul şi pe înţelesul meu, planul prevede că noi trebuie să punem mâna pe catapultă.

— Da, am zis şi eu şi Mike în acelaşi timp.

— Păi, nu e imposibil. Atunci trebuie să ne oprim şi să devenim cu adevărat operativi. Mike, te-ai gândit cum poate fi protejată catapulta împotriva, să-i zicem, unei mici torpile atomice?

Ne-am continuat discuţia, dar în momentul în care ne-am aşezat la masă, conform teoriei profesorului, orice conversaţie pe tema dezbătută anterior luă sfârşit. Mike ne spuse glume, producându-i profesorului aduceri aminte, de genul asta-îmi-aminteşte-de…

În seara zilei de 14 mai '75, până să fi plecat de la hotelul Raffles, aveam, adică Mike avea, cu ajutorul profesorului, planul general al Revoluţiei, inclusiv opţiunile majore din punctele critice.

Când veni şi clipa să plecăm — eu, acasă şi profesorul la cursurile de seară (în cazul în care nu era arestat), iar apoi acasă să-şi facă baie, să se schimbe şi să-şi vadă de alte mărunţişuri, dacă vroia să se întoarcă la hotel în seara aceea -era clar că Wyoh nu dorea să rămână singură printre străini. Wyoh făcea faţă oricărei situaţii dacă zarurile erau aruncate deja, dar se simţea mică şi neajutorată când interveneau situaţii neaşteptate.

Aşa că am sunat-o pe Mami acasă printr-un „Sherlock”, zicându-i că vin cu un oaspete. Mami se poartă cu mare tact, e diplomată. Orice soţ poate veni acasă cu un oaspete la masă sau să-l găzduiască peste noapte, dar trebuie să întrebe. Nu ştiu cum o fi în alte familii, dar noi avem o tradiţie veche de un secol.

Nu m-a întrebat pe cine aduc, de nume, vârstă, sex, dacă era căsătorit sau nu, era dreptul meu să vin cu cine vroiam, iar ea era prea mândră ca să iscodească.

— Bine, dragule. Aţi mâncat? Ştii că azi e marţi.

Zicând marţi, mi-am adus aminte că cina se servea mai devreme, fiindcă Greg ţinea o predică în fiecare marţi seara. Dar, dacă musafirul meu nu mâncase, se făcea o concesie de dragul lui, nu de-al meu, şi i se punea masa în oficiu. În afară de Bunicul, toţi mâncam la ora stabilită pentru masă sau, dacă ajungeam târziu, înfulecam ceva din picioare.

Am asigurat-o că mâncase şi că vom încerca să ajungem înainte ca ea să plece la biserică. Pe Lună există un amestec eterogen de mahomedani, evrei, creştini, budişti şi încă alte nouăzeci şi nouă de grupări religioase, dar cred totuşi că ziua de închinare este duminica. Nu e cazul lui Greg, care aparţine unei secte ce a calculat că în timpul local al Grădinii Edenului (zona minus doi pe Terra), Sabatul ţinea de marţi de la apusul soarelui până miercuri tot la apus. Aşa că în lunile de vară ale emisferei nordice terestre mâncam devreme marţea, pregătindu-ne pentru Sabat.

Mami se ducea întotdeauna să asculte predica lui Greg aşa că ar fi fost nepoliticos să-i dau de lucru când ştiam că e ocupată. Ceilalţi mergeau şi ei din când în când. Eu mă duceam de câteva ori pe an, pentru că mă simţeam obligat faţă de Greg, care m-a învăţat să fac ceva în viaţă şi m-a ajutat să-mi schimb meseria când a fost nevoie şi ar fi vrut bucuros să se fi pierdut braţul lui, în loc de al meu. Dar Mami era nelipsită de la slujbele lui Greg — era un ritual care trebuia respectat, nu o religie, pentru că recunoscuse faţă de mine într-o noapte, în pat, că ea n-avea nici o religie anume. M-a rugat să nu-i spun nimic lui Greg. Şi eu am rugat-o acelaşi lucru. Nu ştiu Cine ţine lumea, dar sunt încântat că El o ţine.

Greg era „soţul băieţandru” al lui Mami. I-a fost ales pe vremea când era foarte tânără, prima ei nuntă după ce fusese ea însăşi cooptată în familie, şi se simţea foarte legată de el. Sigur, ar nega cu tărie dacă ar fi acuzată că îl iubeşte mai mult decât pe ceilalţi soţi, dar îi adoptase credinţa când el fusese hirotonisit şi nu lipsea în nici o marţi de la predică.

— Crezi că musafirul tău ar vrea să meargă la biserică? îmi zise Mami.

I-am spus că nu ştiu, o să văd, dar că oricum o să ne grăbim. Apoi mi-am luat la revedere de la ea. Am bătut la uşa de la baie şi i-am spus lui Wyoh:

— Hai mai repede cu machiajul, nu prea avem timp.

— O clipă! strigă ea din baie.

Nu are nimic din cochetăria feminină. A apărut într-un minut.

— Ei, ce ziceţi, cum arăt? Profesore, o să trec de control?

— Dragă Wyoming, sunt uimit. Frumoasă eşti, erai şi înainte, dar nu te mai recunosc. Cred că eşti în siguranţă, şi mă simt uşurat.

L-am aşteptat pe profesor să se transforme şi el în bătrânul părăsit şi zdrenţăros. Urma să iasă în costumaţia asta pe uşa care ducea în coridorul din spate, iar apoi să reapară în hainele lui obişnuite de profesor, ca să aibă martori dacă vreun gardian în galben avea de gând să-l înhaţe.

Am aşteptat câteva clipe, timp în care i-am povestit lui Wyoh despre Greg.

— Mannie, îmi zise, cât de bun e machiajul ăsta? Crezi c-o să se vadă în biserică? Cât de tari sunt luminile?

— Stai liniştită, nu sunt mai puternice ca aici. Ai făcut treabă bună. O să ţină, ai să vezi. Dar chiar vrei să mergi la biserică? Nu te obligă nimeni, să ştii.

Se gândi un moment.

— I-ar face plăcere lui Mami, vreau să spun soţiei tale senioare, nu-i aşa?

— Wyoh, i-am răspuns eu încet, religia e o chestiune care te priveşte personal. Dar dacă m-ai întrebat, pot să-ţi spun că nimic nu te-ar apropia mai mult de familia Davis decât mersul la biserică cu Mami. Dacă mergi tu, merg şi eu.

— Am să merg. Am crezut că numele tău de familie este O' Kelly.

— Da, este. Dar mai pui şi Davis cu linioară dacă vrei să fii politicoasă. Davis este Primul Soţ, a murit acum cincizeci de ani. Ăsta e numele de familie şi toate nevestele sunt gospoja Davis, poţi să-i spui aşa. Celelalte soţii folosesc prenumele şi adaugă Davis dacă completează cecuri sau scriu acte. Excepţia o face Ludmilla care e o Davis-Davis, mândră că e de două ori membră a familiei, o dată prin naştere şi a doua oară prin alegere.

— Înţeleg. Dacă pe un bărbat îl cheamă John Davis, atunci este fiu, dar dacă are şi alt nume, atunci este soţ, ca şi tine. Dar o fată va fi Jenny Davis în ambele cazuri, nu-i aşa? De unde pot să ştiu? Vârsta nu mă ajută deloc. Sunt puţin încurcată! Căsniciile astea de clan sunt complicate. Sau poliandriile, deşi a mea nu a fost. Soţii mei aveau măcar acelaşi nume.

— Nu e nici o problemă, ai să vezi. Când o să auzi o femeie de patruzeci de ani adresându-se uneia de cincisprezece ani cu „Mama Milla” o să ştii care e soţia şi care e fiica. Nu e atât de complicat, pentru că noi nu avem acasă fete pe linia soţului, fetele se aleg. Pot veni în vizită. Pe soţii tăi îi chema Knott?

— O, nu, îi chema Fedoseev, Choy Lin şi Choy Mu. Mi-am luat înapoi numele de fată.

Profesorul ieşi costumat, arăta mai rău ca mai înainte. Am plecat pe trei ieşiri şi ne-am întâlnit în coridorul principal. Eu am mers cu Wyoh întrucât, pe de o parte, puteam să fiu arestat, iar pe de alta, ea nu cunoştea Luna City, un adevărat labirint. Şi unul născut aici se poate rătăci, aşa că am luat-o eu înainte, iar ea nu mă pierdea din ochi. Profesorul venea din spate, ca să fie sigur că Wyoh nu se rătăceşte.

Dacă veneau şi puneau mâna pe mine, Wyoh trebuia să găsească un telefon public, să-l sune pe Mike şi să-i raporteze, apoi să se întoarcă la hotel şi să-l aştepte pe profesor. Nu eram îngrijorat, ştiam că orice jachetă galbenă care mi-ar fi pus gând rău, ar fi primit o mângâiere de la braţul numărul 7.

Nici o problemă. Am urcat la nivelul cinci, am traversat oraşul prin şoseaua tunel, până sus la nivelul trei şi ne-am oprit la staţia Vest a metroului ca să-mi iau braţele şi trusa cu scule, dar nu şi costumul de presiune. Nu s-ar fi potrivit cu personajul jucat de mine. L-am lăsat acolo. În staţie am văzut o jachetă galbenă, care nici nu s-a uitat la mine. Am luat-o spre sud prin coridoarele puternic luminate, până să ies la suprafaţă, ca să ajung la ecluza privată numărul 13, pentru a intra în tunelul de presiune care alimenta Tunelul Davis, dar şi alte ferme. Cred că profesorul s-a oprit acolo, însă nu m-am uitat înapoi să-l văd.

Am aşteptat-o pe Wyoh să mă ajungă din urmă, am intrat şi am zis:

— Mami, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Wyma Beth Johnson.

Mami o luă în braţe, o sărută pe obraz şi-i zise:

— Mă bucur tare mult că ai venit, dragă Wyma. Simte-te ca acasă!

Vedeţi acum de ce o iubesc pe bătrânica familiei? Ar fi putut s-o îndepărteze pe Wyoh folosind aceleaşi cuvinte pe un alt ton, dar erau adevărate şi Wyoh ştia asta.

N-am apucat s-o avertizez pe Wyoh de schimbatul numelui, ideea mi-a venit pe drum. Unii dintre copiii noştri sunt mici şi, până se vor face mari şi vor avea destulă minte ca să-l dispreţuiască pe Temnicerul-şef, nu avea nici un rost să riscăm să trăncănească despre „Wyoming Knott e în vizită la noi”, pentru că numele apărea în Fişierul Special Zebra.

Eram nou în ilegalitate şi poate că de aceea uitasem să-i spun de schimbarea numelui.

Dar Wyoh se prinse de figură şi nu se dădu de gol.

Greg îşi pusese hainele de predicator şi era gata de plecare. Mami nu se grăbi, ci o prezentă pe rând pe Wyoh soţilor — Bunicul, Greg, Hans, apoi soţiilor — Ludmilla, Lenore, Sidris, Anna, cu multă graţie, apoi îi luă la rând pe copii.

— Mami, am spus, scuză-mă, dar vreau să-mi schimb braţul.

Îşi încruntă sprâncenele, transmiţându-mi un mesaj clar: „Vorbim mai târziu, dar nu în faţa copiilor”, aşa că i-am spus:

— Ştiu că e târziu, văd că Greg se tot uită la ceas, iar Wyma şi cu mine vrem să mergem la biserică. N-am încotro.

Înţelese şi se linişti.

— Bine, dragă.

Am plecat să-mi schimb braţul, dar am apucat să văd că o luase pe Wyoh de mijloc aşa că m-am liniştit şi eu.

Mi-am înlocuit braţul numărul 7 cu cel de societate. Dar, de fapt, mă retrăsesem ca să-l sun pe Mike. Am format MYCROFTXXX…

— Mike, suntem acasă acum, dar plecăm la biserică. Nu cred că poţi să asculţi acolo. Am să te sun mai târziu. Ai vreo veste de la profesor?

— Încă nu, Man. Ce biserică e? S-ar putea să am vreun circuit.

— „Stâlpul Tabernaculului Focului Căinţei”.

— N-am nici o referinţă.

— Adaptează-te la ritmul meu, amice. Fii atent. Ne întâlnim în Sala Comunală trei — vest. Asta e la sudul Staţiei de pe Inel, pe la numărul…

— Ştiu numărul. Înăuntru este un receptor pentru canale şi un telefon afară pe coridor. Am să ascult la amândouă.

— Cum vrei, dar nu mă aştept la necazuri, Mike.

— Da, dar profesorul mi-a spus să fac aşa. Uite că şi el raportează acum. Vrei să-i vorbeşti?

— N-am timp. Pa!

Aşa era înţelegerea. Să păstrăm întotdeauna legătura cu Mike ca să ştie unde suntem şi ce vrem să facem. Dacă are terminale nervoase în locurile în care mergem, va putea să asculte ce se-ntâmplă. Ideea mi-a venit după ce descoperisem azi de dimineaţă că Mike putea asculta la telefoane închise, descoperire care m-a tulburat pentru că nu cred în minuni. Dar, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că se poate deschide un telefon prin sistemul central de comutare, fără intervenţie din partea omului — dacă centrala are voinţă. Şi Mike are bolşoia[33] voinţă.

Este greu de explicat cum de ştia Mike că există un telefon pe holul acela, din moment ce ideea de spaţiu pe care o avem noi este total diferită de a lui. Dar cred că are în memorie un fel de hartă — relaţii structurate — a întregului oraş Luna City şi poate aproape întotdeauna să facă legătura între ceea ce-i spunem noi cu ceea ce ştie el. Nu te poţi ascunde de Mike.

Mami, Greg şi Wyoh mă aşteptau la uşa exterioară. Mami îşi cam pierduse răbdarea, dar îmi zâmbi. Îi împrumutase lui Wyoh o etolă. Nu era pretenţioasă la haine, ca orice lunar de altfel, dar la biserică era altceva. Trebuia să ai o anumită ţinută.

Am ajuns la timp, Greg se duse direct spre platformă, iar noi spre scaune. M-am aşezat confortabil, gândindu-mă la orice altceva, numai la predica lui Greg nu. Dar Wyoh era atentă, asculta predica şi cânta minunat cântecele de pe cartea de imnuri. Nu cred că le ştia de dinainte.

Când am ajuns acasă, era destul de linişte. Copiii şi o mare parte dintre adulţi se culcaseră deja. Hans şi Sidris erau încă treji. Sidris ne aduse prăjituri şi cacao caldă, după care toată lumea merse la culcare. Mami o conduse pe Wyoh în tunel, în camera în care locuiseră cei mai mulţi dintre copiii noştri, cea în care, ultima dată când o văzusem, stăteau doi băieţi. N-am întrebat-o cum făcuse rearanjarea, dar ştiam că-i oferise musafirei mele camera cea mai bună pe care o avusese la îndemână, altfel ar fi cazat-o cu una din fetele cele mari.

În noaptea aceea am dormit cu Mami, pentru că soţia senioară este leacul potrivit pentru nervi — şi se întâmplaseră în ultima vreme destule lucruri care-mi zdruncinaseră nervii. Asta era un motiv pentru care dormeam cu ea, celălalt era că vroiam să ştie că nu am să mă strecor în camera lui Wyoh după ce aveau să adoarmă toţi şi să se facă linişte deplină. Atelierul în care dormeam când aveam chef de singurătate era după colţ, vizavi de camera lui Wyoh. Mami îmi spusese limpede şi răspicat: „Dă-i drumul, dragă. Să nu-mi spui mie dacă vrei să faci prostii. Du-te fără ca eu să aflu.

Nici unul din noi n-ar fi admis aşa ceva. M-am dus la Wyoh când am fost gata de culcare şi i-am zis noapte bună.

Când am ajuns înapoi, Mami, în loc de noapte bună, mi-a spus:

— Manuel, de ce musafira ta micuţă şi dulce s-a machiat ca o africană? Mă gândeam că-i stă mai bine cu culoarea ei naturală. Nu că nu i-ar sta bine şi aşa.

M-am întors cu faţa spre ea şi i-am explicat. Suna fals şi atunci am adăugat şi altele, până m-am trezit că-i spun totul, în afară de un lucru: de Mike. Adică i-am povestit de el, dar nu i-am spus că e computer, ci un om pe care Mami n-ar trebui să-l întâlnească din motive de securitate.

Spunându-i toate astea, am luat-o în subcelula mea în conspiraţie, unde şi ea la rândul ei putea să-şi formeze propria ei celulă şi nu cred că m-am desconspirat ca un soţ care nu-şi ţine gura în faţa nevestei. Recunosc, m-am pripit, dar dacă tot trebuia să i se spună, ăsta era momentul cel mai bun.

Mami e o femeie inteligentă. Are şi tact. Conducerea unei familii numeroase, fără să-ţi arăţi colţii, cere multă diplomaţie. Era respectată de familiile de fermieri din Luna City. Era mai veche prin locurile astea decât cei mai mulţi lunari şi putea fi de ajutor.

Familia nu s-ar fi descurcat fără ea. Fără ajutorul ei, nu cred că eu şi cu Wyoh am fi putut să vorbim la telefon fără să dăm de bănuit şi să-i ţinem pe copii deoparte. Dar cu Mami de partea noastră, în casă nu vom avea nici un fel de probleme.

După ce mă ascultă, zise:

— Pare periculos, dragule.

— Este, i-am zis. Ascultă, Mimi, dacă nu vrei să te bagi, spune-mi… şi uită ce ţi-am povestit.

— Manuel, nici măcar să nu spui aşa ceva! Eşti soţul meu, dragule, m-am măritat cu tine ca să fim împreună şi la bine şi la greu. Dorinţa ta e ordin pentru mine.

(Pe legea mea, ce minciună gogonată, dar Mimi o credea!)

— N-am să te las să intri singur în pericol şi, în afară de asta…

— Ce e, Mimi?

— Cred că orice lunar visează că va fi liber într-o bună zi. Toţi sperăm asta, în afară de şobolanii lipsiţi de şira spinării. N-am vorbit niciodată despre asta pentru că părea ceva utopic, dar trebuie să priveşti înainte şi nu în urmă, să ridici povara şi să mergi mai departe. Îi mulţumesc lui Bog că am apucat să trăiesc clipa în care ne putem gândi la libertate. Te rog, mai dă-mi amănunte. Trebuie să mai găsesc alţi trei oameni de încredere.

— Nu te grăbi, ia-o încet. Să fii sigură de ei.

— Am încredere în Sidris. Îşi ţine gura.

— Nu cred că e bine să alegi din familie. Trebuie să ne extindem. Nu te grăbi.

— Nu, n-am s-o fac. Dacă am vreo idee, am să-ţi spun. Mai e ceva, Manuel, dacă vrei să-mi ştii părerea… Se opri.

— Întotdeauna vreau să-ţi ştiu părerea, Mimi.

— Să nu-i spui Bunicului nimic. S-a cam sclerozat şi-l ia gura pe dinainte. Acum dormi, dragule şi vise plăcute!

9

A urmat o perioadă lungă de timp în care ar fi fost greu de crezut că pregătirea revoluţiei are nevoie de atâtea amănunte şi ia atât de mult timp. Prima condiţie era să nu fim observaţi. A doua, de durată, era să facem lucrurile cât mai rele cu putinţă.

Cât mai rele. Niciodată până astăzi, nici măcar spre sfârşit, nu a existat o perioadă în care toţi lunarii să-şi dorească să scape de Autoritate, să vrea atât de mult să se revolte. Toţi lunarii îl dispreţuiesc pe Temnicerul-şef şi înşeală Autoritatea, dar mă întreb câţi sunt gata să moară pentru libertate. Dacă i-ai vorbi unui lunar de patriotism, s-ar holba la tine şi s-ar gândi că te referi la ţara lui de baştină. Există deportaţi francezi care şi acum mai iubesc „La Belle Patrie”[34], ex-germani loiali Vaterland[35]-ului şi ruski[36] care încă se mai gândesc la Sfânta Mamă Rusia. Dar cu Luna cum rămâne? Luna este „Pietroiul”, locul exilului, nu ai ce să iubeşti aici.

Suntem fără pic de simţ politic şi cred că suntem singurul produs de acest tip din istoria omenirii. Nici pe mine nu mă interesa politica, la fel ca pe ceilalţi, dar împrejurările vieţii m-au aruncat în ea. Wyoming se băgase în politică pentru că ura Autoritatea din motive personale. Profesorul, pentru că nu suporta nici o formă de autoritate, dintr-o concepţie intelectuală, filosofică. Mike, pentru că era o maşină plictisită şi solitară, iar chestia asta reprezenta pentru el „singura distracţie din oraş”. Nu aveai cum să ne acuzi de patriotism. Eu eram cel mai aproape de ideea de patriotism, pentru că eram a treia generaţie de locuitori ai Lunii şi nu simţeam nici o afecţiune faţă de Terra, de locurile ei. Fusesem pe Pământ, dar nu mi-a plăcut şi-i dispreţuiam pe târâtorii de pământeni. Cred că asta mă făcea să fiu mai „patriot” decât majoritatea lunarilor.

Lunarul obişnuit e pasionat de bere, de pariuri, de femei şi de muncă. Asta e ordinea. Femeile ar putea trece pe locul doi, dar nu pe primul, oricât de mult ar ţine bărbatul la ele. Lunarii învăţaseră că niciodată nu sunt femei de ajuns. Cei care se adaptau mai greu mureau, pentru că nici cel mai posesiv mascul nu poate fi în alertă în fiecare clipă. Aşa cum spunea profesorul, o societate se adaptează faptelor realităţii, altfel moare. Lunarii ori s-au adaptat asprimilor vieţii şi au trăit, ori au eşuat şi au murit. Patriotismul nu intra în reţeta de supravieţuire.

Ca în vechea zicală chinezească, „Peştii nu-şi dau seama de apă”, nici eu nu mi-am dat seama de ce era în jurul meu, până nu m-am dus pe Terra şi nici atunci n-am realizat prea bine ce gol se află în lunari la capitolul patriotism, decât după ce am luat parte la efortul de a-i trezi. Wyoh şi camarazii ei au încercat să declanşeze bomba cu patriotismul, dar n-a făcut clic. S-au irosit ani de muncă, cu câteva mii de membri, iar din acest număr infim, cel puţin zece la sută erau spioni.

Profesorul ne-a spus direct că e mai uşor să-i faci pe oameni să urască decât să iubească.

Din fericire, şeful securităţii, Alvarez, ne-a dat o mână de ajutor. Cei nouă agenţi care fuseseră omorâţi au fost înlocuiţi cu alţi nouăzeci, pentru că Autoritatea era împinsă să facă ceva ce nu-i prea făcea plăcere, adică să cheltuie bani cu noi. O prostie duce către o altă prostie.

Corpul de gardă al Temnicerului-şef nu a fost niciodată mare, nici chiar în primele zile. Nu era nevoie de paznici de închisoare, aşa cum se înţelege termenul pe Pământ, şi asta a fost una din atracţiile acestei colonii penale — faptul că era ieftină. Temnicerul-şef şi adjunctul lui, ca şi vizitatorii importanţi, aveau nevoie de pază, dar închisoarea propriu-zisă nu. Au încetat să mai păzească navele după ce şi-au dat seama că nu era necesar. În mai 2075 corpul de gardă avea cei mai puţini membri pe care-i avusese vreodată, toţi fiind noi deportaţi.

Cu siguranţă că pierderea a nouă dintre ei într-o singură noapte a speriat pe cineva. Pe Alvarez, pe cine altul? A îndosariat copii ale cererilor lui de ajutor în fişierul Zebra, iar Mike ni le-a citit nouă. Înainte de deportare, Alvarez fusese poliţist pe Terra, iar pe Lună devenise şeful securităţii şi probabil că era cel mai speriat şi mai singur om de pe „Pietroi”. A cerut ajutor mai mult şi mai serios, a ameninţat că-şi dă demisia din serviciul civil dacă nu îl primeşte — ameninţare deşartă — lucru pe care Autoritatea l-ar fi ştiut dacă ar fi cunoscut cu adevărat Luna. Dacă Alvarez s-ar arăta vreodată într-un furnicar, îmbrăcat civil şi neînarmat, ar rămâne în viaţă numai atâta timp cât n-ar fi recunoscut.

I s-au dat gărzi suplimentare. N-am aflat niciodată cine a ordonat acel raid. Mort Nesuferitul n-ar fi avut asemenea porniri, în timpul funcţiei lui a făcut pe mortul în păpuşoi. Poate că Alvarez, care, ajunsese de curând la rangul de şef, vroia să iasă în faţă, poate că-l tenta ideea de a deveni Temnicer-şef, cine ştie? Ipoteza cea mai la îndemână era că, în urma rapoartelor despre „activităţile subversive” ale lunarilor, Autoritatea de pe Pământ a fost determinată să facă curăţenie.

O greşeală nu vine niciodată singură. Noile gărzi, în loc să fie alese din deportaţii de ultimă oră, erau trupe de elită formate din condamnaţi, Dragonii Păcii, cum le ziceau Naţiunile Federative. Erau nişte brute şi n-avuseseră nici un chef să meargă pe Lună. Curând şi-au dat seama că „slujba temporară de poliţist” era o călătorie la care-şi luaseră bilet numai pentru dus. Urau Luna, îi urau pe lunari şi vedeau în noi cauza tuturor necazurilor lor.

Cum au sosit de pe Terra, Alvarez a ordonat ca fiecare staţie de metro dintre furnicare să fie supravegheată 24 de ore din 24 şi a instituit paşapoartele şi controlul lor. Dacă ar fi existat legi pe Lună, chestia asta ar fi fost ilegală. Majoritatea lunarilor erau teoretic liberi, ori se născuseră liberi, ori îşi ispăşiseră sentinţa. Cei mai mulţi lunari liberi locuiau în oraşe, iar cei care mai aveau de ispăşit, locuiau în barăci la Complex şi veneau în oraş numai de două ori pe lună, când aveau liber.

Dacă o făceau şi atunci, pentru că de obicei nu aveau bani, dar îi vedeai învârtindu-se prin preajmă în speranţa că vor primi de pomană o bere sau altceva de băut.

Sistemul paşapoartelor nu era ilegal, întrucât regulile Temnicerului-şef erau doar legi scrise. Legea s-a anunţat în ziare şi am avut o săptămână la dispoziţie ca să ne scoatem paşapoartele. Vreo opt sute au fost eliberate într-o dimineaţă.

Unii lunari călătoresc foarte rar de plăcere, alţii se duc în călătorii de afaceri, unii trec din coridoarele exterioare în cele interioare, unii se mută din Luna City în Novylen sau în altă parte. Băieţii cuminţi au completat formularele, au plătit taxele, au făcut poze, s-au conformat regulamentului. Şi eu am fost băiat cuminte, la sfatul profesorului şi mi-am făcut formele pentru paşaport, pe care l-am ataşat legitimaţiei de trecere de care aveam nevoie pentru a ajunge în Complex.

Cam puţini băieţi cuminţi! Lunarii nu considerau că paşaportul e important. Paşaport? Cine a mai pomenit aşa ceva?

În dimineaţa aceea, la staţia Sud a metroului păzea un soldat cu uniformă galbenă de gardian, ce părea că-şi urăşte slujba, ca şi pe noi, de altfel. Cum n-aveam nici o treabă, m-am tras deoparte şi m-am uitat să văd ce face.

Se anunţă capsula spre Novylen. Un grup de vreo treizeci de persoane se îndreptă spre poartă. Gospodin Jachetă Galbenă ceru paşaportul primului care sosi la intrare. Lunarul se opri ca să se ia la harţă. Individul din spate îl împinse şi trecu pe lângă el, paznicul se întoarse şi strigă ceva, dar alţi trei-patru se îmbrânciră să treacă. Paznicul îşi căută arma, cineva îl prinse de cot, dar arma ieşi la iveală — nu era un laser, ci o armă cu gloanţe, zgomotoasă.

Glonţul ricoşă, lovi podeaua şuierând. M-am tras înapoi. Paznicul era rănit, zăcea pe jos. Când primul grup de pasageri a coborât rampa, paznicul a rămas întins pe platformă, fără mişcare.

Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, treceau pe lângă el nepăsători sau săreau peste el ca şi cum ar fi fost un obiect oarecare. O femeie cu un copil în braţe se opri, îl lovi cu piciorul în faţă şi apoi coborî rampa. N-am mai stat să văd ce se mai întâmplă, poate că era deja mort. Oricum, am aflat că a rămas acolo până când i-a venit schimbul.

A doua zi, în acelaşi loc stătea de pază o jumătate de pluton. Capsula spre Novylen plecă goală de data asta.

Se stabilise de-acum. Cine avea paşaport putea să circule cu metroul, cine n-avea, nu putea. Acum, paza de la poarta staţiei era formată din doi oameni, unul controla paşapoartele, celălalt stătea mai în spate cu arma la vedere. Cel care verifica paşapoartele nu se omora prea mult cu controlul, ceea ce era bine, pentru că multe erau contrafăcute, iar falsurile de la început erau lucrate grosolan. Nu peste mult timp, s-a furat hârtia originală, iar falsurile au început să fie la fel de bine lucrate ca şi cele autentice, oficiale, care erau mai scumpe. Lunarii le preferau pe cele ale liberei iniţiative.

Organizaţia noastră nu se ocupa cu falsurile, nu încurajam aşa ceva. Noi ştiam cine avea originale, pentru că înregistrările lui Mike le listau pe cele oficiale şi asta ne ajuta să separăm oile de capre, adică pe cei cu paşapoarte oficiale de cei cu falsuri, în fişierele pe care le făceam şi le depozitam în Mike, în locaţia „Bastilia”, întrucât, ne gândeam noi, un om cu paşaport fals era pe jumătate de partea noastră. S-a transmis în jos, în celulele organizaţiei noastre de-acum în creştere, să nu fie recrutat nimeni care avea paşaport autentic. Dacă cel care recruta pe cineva nu era sigur de el, trebuia să întrebe superiorul şi răspunsul venea imediat.

Problemele paznicilor nu se terminaseră aici. Nu era un spectacol plăcut să-i vezi pe copii maimuţărindu-se, imitând în batjocură fiecare mişcare pe care o faci, alergând de colo-colo, strigând tot felul de cuvinte porcoase şi făcând gesturi obscene. Toate astea reprezentau o insultă gravă pentru paznici.

Unul n-a mai suportat şi l-a lovit pe un băieţel, scoţându-i câţiva dinţi. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, un lunar şi doi paznici morţi.

După acest incident, paznicii n-au mai luat în seamă manifestările „prietenoase” ale copiilor.

Nu trebuia să organizăm noi treaba asta, ci doar s-o încurajăm puţin. N-aţi fi crezut că o bătrânică dulce ca soţia mea senioară va încuraja comportamentul urât al copiilor, dar vă asigur că a făcut-o.

Sunt o grămadă de lucruri care îi deranjează pe oamenii singuri, aflaţi departe de casă, iar unele din aceste mici neplăceri erau iniţiate de noi. Dragonii Păcii fuseseră trimişi pe „Pietroi” fără nici un detaşament de consolare.

Existau pe Lună şi femei frumoase, încântătoare, care de la o vreme începură să hoinărească prin staţii, îmbrăcate cât se poate de sumar. Umblau aproape goale şi se parfumau din belşug cu parfumuri cu mirosuri senzuale, puternice. Nu se luau de jachetele galbene, nici nu le băgau în seamă, ci treceau pe lângă ei sau prin faţa lor, mişcându-şi şoldurile aşa cum numai „o femeie lunară poate să o facă (o femeie de pe Terra nu poate merge aşa, pentru că e trasă în jos de forţa gravitaţiei, care e de şase ori mai mare decât pe Lună).

De câte ori apăreau, era ca la circ. Se auzeau fluierături vesele şi strigăte de bucurie la adresa frumuseţii lor şi râsete zeflemitoare la adresa băieţilor în galben. Nimeni nu se abţinea să zică ceva, de la bărbaţii maturi, până la băieţandrii cărora abia le mijiseră tuleiele. Primele fete care au primit sarcina asta au fost damele de consumaţie, dar s-au găsit atât de multe voluntare, încât profesorul a spus că nu mai era nevoie să cheltuim atâţia bani cu prostituatele. Sigur, avea dreptate, chiar şi Ludmilla, timidă ca o pisicuţă, vroia să încerce şi ea, dar i s-a tăiat elanul prin interdicţia fermă a lui Mami. Dar încercă Lenore, care era cu zece ani mai mare decât Ludmilla şi era şi cea mai drăguţă din familie, iar Mami nu mai zise nimic. Lenore se întoarse îmbujorată, emoţionată şi încântată de sine, gata să înfrunte din nou inamicul. Asta era ideea ei, încă nu aflase că se pune la cale o revoluţie.

În perioada asta m-am întâlnit mai rar cu profesorul, între patru ochi de obicei, niciodată în public. Dar cele mai multe întâlniri le aveam la telefon. La început am avut o problemă, pentru că la fermă nu exista decât un singur telefon la douăzeci şi cinci de oameni, iar cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi vorbeau la telefon de nu se mai opreau, ore întregi. Mimi a fost dură cu ei, copiilor li s-a permis un singur telefon pe zi, o convorbire de maxim nouăzeci de secunde. Pedepsele erau pe măsura depăşirii timpului de convorbire telefonică, dar temperate totuşi de bunătatea ei, făcând uneori mici excepţii. Întotdeauna aceste permisiuni erau însoţite de-o mică predică de genul: „Când am venit pe Lună prima dată, nu existau telefoane particulare. Voi, copii, nu ştiţi cât de plăcut este să…”

Am fost una din familiile înstărite care şi-a instalat printre primele telefon. Asta s-a întâmplat pe vremea când am fost primit în familie. Eram destul de bogaţi, pentru că nu cumpăram decât ceea ce nu se producea la fermă. Lui Mami nu-i plăcea telefonul, deoarece ratele plătite la „Luna City Co-op Comm Company” ajungeau în mare parte la Autoritate. N-a reuşit să înţeleagă de ce nu puteam să fur un serviciu telefonic la fel de simplu cum furasem curent electric. („De ce nu, Manuel, din moment ce ştii totul despre astfel de lucruri?”) N-o interesa faptul că un aparat telefonic face parte dintr-un sistem în care trebuie să se potrivească.

Până la urmă, l-am furat. La telefoanele furate, problema' este cum să primeşti un apel din exterior, pentru că degeaba ai ton dacă nu eşti înregistrat undeva, sistemul de conexiuni telefonice nu te are în fişier şi atunci nu există nici un semnal care să-i comande să-ţi facă legătura.

Odată ce Mike s-a alăturat conspiraţiei, conexiunea n-a mai fost o problemă. Aveam în atelier tot ce-mi trebuia, am mai cumpărat unele şi-am aruncat lucrurile de Care nu aveam nevoie. Am dat o gaură de la atelier până la dulapul telefonului şi încă una până la camera lui Wyoh. Era un perete de stâncă solidă, dar l-am rezolvat cu un burghiu laser ataşat la un stilou subţire, care a făcut minuni. Am deconectat telefonul înregistrat, am făcut o cuplare la linie printr-un fir şi am ascuns-o. Mai aveam nevoie de nişte receptoare derivate şi de un microfon în camera lui Wyoh, iar pentru mine de un circuit de creştere a frecvenţei peste nivelul audio obişnuit pentru a nu se auzi nimic pe linia telefonică a familiei Davis şi apoi de un convertor pentru refacerea sunetelor primite.

Trebuia să fac toate modificările fără să mă vadă nimeni şi asta era într-adevăr o problemă, dar s-a ocupat Mami de ea.

Restul era treaba lui Mike. Nu am făcut nici un aranjament al conexiunilor. De-atunci am folosit codul MYCROFTXXX când sunam de la un alt telefon. Mike asculta tot timpul în atelier şi în camera lui Wyoh. Dacă auzea vocea mea sau a lui Wyoh spunând „Mike”, răspundea, dacă erau alte voci, nu răspundea. Nu greşea niciodată, pentru că tiparele vocale erau pentru el la fel de distincte ca amprentele pentru oameni.

Am mai făcut câteva modificări minore, am etanşat uşa camerei lui Wyoh, uşa atelierului avea deja izolaţie fonică, am ascuns aparatul lui Wyoh şi al meu, am pus semnale care îmi arătau dacă e singură în cameră şi cu uşa încuiată sau dacă e ocupată sau are musafiri. Am făcut toate astea pentru siguranţă, ca să putem vorbi cu Mike sau unul cu altul, sau să aranjăm o discuţie cu noi doi, profesorul şi Mike. Mike îl suna pe profesor oriunde s-ar fi aflat. Dacă era afară, profesorul îl suna pe Mike de la un telefon mai discret. Sau poate că eu sau Wyoh trebuia să fim găsiţi. Cel mai important lucru era să nu întrerupem legătura cu Mike.

Deşi nu puteam forma nici un număr de la telefonul meu clandestin, puteam să vorbesc cu Mike şi să-i cer orice număr doream de pe Lună prin sistemul „Sherlock”. Nu era nevoie să-i spun numărul, pentru că Mike le avea înregistrate pe toate şi-mi făcea legătura mai repede decât aş fi făcut-o eu.

Începusem să întrevăd posibilităţi nelimitate într-o centrală telefonică vie care era de partea noastră. Am obţinut de la Mike un număr neconectat la reţea şi i l-am dat lui Mami ca să-l sune pe Mike dacă avea nevoie de mine. S-a împrietenit cu Mike, crezând în continuare că e bărbat şi nu computer. Vestea s-a răspândit repede în familie. Într-o zi, când am venit acasă, o aud pe Sidris:

— Mannie, dragule, te-a sunat prietenul tău cu voce frumoasă, Mike Holmes. A zis să-l suni.

— Mersi, scumpo. Am să-l sun.

— Când îl inviţi la cină, Man? Probabil că e un tip drăguţ.

I-am spus că gospodin Mike are respiraţia urât mirositoare, e păros ca o maimuţă şi nu suportă femeile.

Sidris trase o înjurătură, profitând de absenţa lui Mami.

— Mincinosule, ţi-e teamă să mă laşi singură cu el. Crezi că aş putea să plec din familie pentru el?

Am bătut-o pe umăr prieteneşte şi i-am spus că da, ăsta ar fi un motiv. Apoi le-am povestit profesorului şi lui Mike scena cu Sidris. Profesorul rămase pe gânduri, iar Mike începu să flirteze şi mai abitir cu nevestele mele.

Am început să învăţ tehnicile conspiraţiei şi i-am zis profesorului că revoluţia poate fi o artă. N-am uitat şi nici nu m-am îndoit de previziunea lui Mike că Luna mai avea doar şapte ani până la dezastru. Dar nu mă gândeam la asta, ci la detaliile fascinante, pretenţioase pe care le presupunea pregătirea revoluţiei.

Profesorul subliniase de mai multe ori că cele mai dificile probleme ale unei conspiraţii sunt comunicaţiile şi securitatea, arătând că ele se află în contradicţie una faţă de cealaltă. Cu cât comunicaţiile sunt mai uşor de stabilit, cu atât riscul este mai mare în domeniul securităţii. Dacă securitatea este prea strictă, organizaţia poate fi paralizată de tehnicile de siguranţă. Profesorul ne mai explicase că sistemul celular era un compromis între două rele.

Dar am acceptat sistemul celular pentru că era necesar să înlăturăm pierderile datorate spionilor, chiar şi Wyoh recunoştea că organizaţia nu ar fi mers fără compartimentare, după ce aflase ce de spioni fuseseră în vechea organizaţie.

Nu-mi plăcea încetineala comunicaţiilor din sistemul celular. Ca şi în cazul dinozaurilor din trecut de pe Terra, dura prea mult ca să trimiţi mesajele de la un capăt la altul.

Aşa că am stat de vorbă cu Mike.

Am înlăturat canalele cu multe legături pe care i le sugerasem profesorului. Am reţinut celulele, dar am bazat securitatea şi comunicaţiile pe posibilităţile nelimitate ale zăpăcitului super-inteligent Mike.

Comunicaţiile: am stabilit un arbore ternar al numelor „de partid”:

Preşedinte: gospodin Adam Selene (Mike).

Celula executivă: Bork (eu), Betty (Wyoh), Bill (profesorul).

Celula lui Bork: Cassie (Mami), Colin, Chang.

Celula lui Betty: Calvin (Greg), Cecilia (Sidris), Clayton.

Celula lui Bill: Cornwall (Finn Nielsen), Carolyn, Cotter şi tot aşa mai departe. La a şaptea legătură George îi supervizează pe Herbert, Henry şi Hallie. Când ajungem la acel nivel, avem nevoie de 2187 nume cu litera H, dar am lăsat asta pe seama computerului nostru, care le-a găsit sau le-a inventat. Fiecare recrut primea un nume de partid şi un număr de telefon de urgenţă care, în loc să circule prin prea multe legături, era conectat direct la „Adam Selene”, Mike.

Securitatea se baza pe un dublu principiu: să nu ai încredere în nici o fiinţă umană, dar să crezi orbeşte în Mike.

Prima jumătate a principiului e cruntă, dar indiscutabilă. Orice om poate fi înfrânt cu droguri sau cu alte metode dezgustătoare. Singura metodă de apărare este sinuciderea, dar aceasta poate fi imposibil de realizat uneori. Există metoda „otrăvii din dintele găurit”, clasică sau modernă. Profesorul a văzut că şi eu şi Wyoh eram echipaţi cu un asemenea dinte, pentru orice eventualitate. N-am ştiut ce i-a spus lui Wyoh ca prieten vechi ce-i era, dar din moment ce eu nu mi-am folosit niciodată otrava din dinte, n-are sens să intru în detalii obscure. Nu cred că m-aş sinucide vreodată, n-am stofa de martir.

Mike n-ar fi avut de ce să se sinucidă dacă ar fi fost prins. Nu putea fi drogat, nu putea fi torturat, pentru că nu simţea nici o durere. Toate informaţiile în legătură cu noi le ţinea într-o placă de memorie separată, programată astfel încât să fie accesibilă numai la auzul vocilor noastre şi, pentru că omul e o fiinţă supusă slăbiciunii, am mai adăugat o cheie, cu care oricare dintre noi i-ar fi putut bloca pe ceilalţi doi în caz de urgenţă. După părerea mea, ca cel mai bun specialist în computere de pe Lună ce mă aflam, Mike nu putea să şteargă acest cod odată ce i-a fost fixat. Mai mult, nimeni nu putea să-i ceară computerului-şef acest fişier, pentru că nimeni nu ştia că există şi nimeni nu-l bănuia pe Mike ca pe ceva viu, cu conştiinţă. Dar poţi să fii sigur?

Singurul risc venea tot din partea lui Mike, care, odată trezit la viaţă, devenise capricios. Dovedise de mai multe ori capacităţi neprevăzute, îmi imaginez că dacă ar fi dorit, ar fi găsit el o modalitate de a ocoli blocul pe care vroiam să-l distrugem. Dar nu cred că ar fi vrut să ne fenteze. Îmi era loial, doar eram primul şi cel mai vechi prieten, îi plăcea de profesor, cred c-o iubea pe Wyoh. Ei, nu sexual. Asta n-avea nici o importanţă pentru Mike, chiar dacă Wyoh era atrăgătoare. Dar ei s-au înţeles bine încă de la început.

Aveam încredere în Mike. În viaţă trebuie să rişti şi să pariezi. Eu am pariat pe Mike cu viaţa mea.

Ne-am bazat securitatea pe încrederea în Mike pentru orice problemă, iar fiecare dintre noi cunoştea doar atât cât îi era necesar. De exemplu, arborele de nume şi numere. Eu ştiam numele de partid ale colegilor mei de celulă şi ale celor trei aflaţi imediat sub mine, numai de atât aveam nevoie. Mike stabilea numele de partid, desemna câte un număr de telefon pentru fiecare, ţinea un registru cu corespondenţa dintre numele reale şi numele de partid. Să zicem că membrul de partid Daniel (pe care eu nu-l cunosc, pentru că fiind un D se află la două nivele de mine), îl recrutează pe Frank Schultz. Daniel raportează faptul mai sus, fără să dea nici un nume, Adam Selene îl sună pe Daniel, îi desemnează lui Schultz numele de partid Embrook, apoi îi telefonează lui Schultz la numărul primit de la Daniel şi îi dă numele, Embrook, şi un număr de telefon de urgenţă, număr diferit pentru fiecare recrut.

Nici măcar şeful celulei lui Embrook nu ştia numărul de urgenţă dat de Mike. Nu poţi divulga ceea ce nu ştii, chiar dacă eşti drogat sau torturat. Nici măcar din neglijenţă nu are cum să-ţi scape.

Acum, să zicem că am nevoie de camaradul Embrook, dar nu ştiu cine este. S-ar putea să locuiască în Hong Kong sau să fie vânzător la magazinul din colţul străzii mele. În loc să transmit mesajul în jos sperând că va ajunge la el, îl sun pe Mike care-mi face imediat legătura cu Embrook printr-un „Sherlock”, fără să-mi spună numărul lui.

Sau să presupunem că trebuie să dau de camaradul care pregăteşte desenele pe care le vom răspândi în toate cârciumile de pe Lună. Nu ştiu cine e, dar trebuie să vorbesc cu el, a apărut ceva de care trebuie să-l anunţ. Îl sun pe Mike, el ştie totul şi mă pune în legătură cu el, iar acest camarad ştie că totul e în regulă, pentru că Adam Selene ne-a aranjat convorbirea. Camaradul Bork la telefon — nici el nu mă cunoaşte, dar litera B îi spune că sunt un conducător — trebuie să schimbăm asta şi asta. Spune-i şefului celulei tale şi pune-l să verifice, dar tu dă-i drumul la treabă.

Erau mici necazuri — unii camarazi nu aveau telefon, alţii puteau fi găsiţi doar la anumite ore, unele furnicare periferice nu aveau telefon — dar aceste amănunte nu contau pentru noi. Mike le ştia pe toate, iar noi nu ştiam nimic ce ar fi putut pune în pericol pe altcineva în afară de cei câţiva pe care-i cunoşteam personal.

După ce-am hotărât că Mike trebuia să vorbească direct cu fiecare camarad în anumite împrejurări, a fost necesar să-i dăm mai multe voci şi să-l îmbrăcăm, să-l facem tridimensional, să-l creăm pe „Adam Selene, Preşedintele Comitetului Provizoriu al Lunii Libere”.

Nevoia lui Mike de-a avea mai multe voci provenea din faptul că avea un singur decodor de voce, în timp ce capacităţile lui puteau conduce o grămadă de conversaţii în acelaşi timp, ca un şahist profesionist care joacă cu mai mulţi adversari deodată.

O singură voce ar fi creat o gâtuire, organizaţia creştea, iar Adam Selene primea din ce în ce mai multe telefoane şi nu trebuia să pierdem timp pentru a intra pe fir. O întârziere putea să ne fie fatală.

Pe lângă că avea nevoie de mai multe voci, trebuia să fac în aşa fel încât să nu i se audă nici o voce în exterior. Orice îngrijitor de computere care ar fi intrat în camera computerelor, în timp ce noi vorbeam la telefon cu Mike, şi-ar fi pus întrebări, oricât de nătâng ar fi fost, dacă îl surprindea pe computerul-şef vorbind în aparenţă cu el însuşi.

Decodorul de voce voder-vocoder e un dispozitiv foarte vechi folosit pentru computere. Vocea umană este receptată de computer ca o serie de bâzâituri şi şuierături diverse, chiar şi dacă ar fi vocea dulce a unei soprane de coloratură.

Vocoderul transformă bâzâiturile şi şuierăturile în tipare ce pot fi citite de computer. Voderul este o cutiuţă, care are circuite şi controale pentru varierea elementelor în aşa fel încât să se potrivească tiparelor. Un om poate porni un voder, producând o vorbire artificială, dar un computer programat cum trebuie o poate face tot atât de repede, de uşor şi de clar cât poate vorbi un om.

Vocile de pe firul telefonic nu sunt unde sonore, ci semnale electronice, iar Mike nu avea nevoie de partea audio a voder-vocoderului pentru a vorbi la telefon. Undele sonore erau doar pentru oamenii de la celălalt capăt al firului, nu era nevoie de sunete rostite în interiorul camerei lui Mike de la Complexul Autorităţii. M-am hotărât să le îndepărtez, ca nu cumva cineva din exterior să poată afla ceva.

Mai întâi, am lucrat acasă, ajutându-mă de braţul numărul 3. Am făcut o cutiuţă în care am îngrămădit douăzeci de circuite voder-vocoder, fără partea audio. Apoi l-am sunat pe Mike şi i-am spus să se „îmbolnăvească” destul de tare cât să-l neliniştească pe Temnicerul-şef. După care am aşteptat.

Mai făcusem odată şmecheria cu „îmbolnăvitul”. M-am întors la lucru când aflasem că nu mă bănuia nimeni, asta era joi, chiar în săptămâna în care Alvarez introdusese în fişierul Zebra un raport despre măcelul de la Stilyagi Hall. Versiunea lui conţinea numele a o sută de oameni din cei vreo trei sute care fuseseră acolo. Erau trecute mai multe nume: Shorty Mkrum, Wyoh, profesorul şi Finn Nielsen, dar al meu nu era, se pare că nu fusesem observat de spionii lui. Raportul mai scria despre uciderea sângeroasă a nouă ofiţeri din garda Temnicerului-şef, delegaţi cu păstrarea ordinii publice. De asemenea, numea şi trei oameni de-ai noştri care muriseră în încăierare.

O săptămână mai târziu, apăru o completare: „cunoscuta agentă provocatoare Wyoming Knott din Hong Kong Luna, al cărei discurs incendiar incitase, luni 13 mai, la revolta care a costat vieţile a nouă bravi ofiţeri, nu a fost arestată în Luna City şi nici nu s-a întors în locurile pe care le frecventează în mod obişnuit în Hong Kong. Se crede că a murit în masacrul stârnit chiar de ea”. Notiţa recunoştea ceea ce raportul anterior nu menţionase, anume că nu se cunoştea numărul exact al morţilor, iar cadavrele dispăruseră.

Completarea din josul raportului stabilea clar două lucruri: Wyoh nu se putea duce acasă şi nu mai putea să apară blondă.

Pentru că pe mine nu mă reperaseră, mi-am reluat ocupaţiile anterioare, drumurile în public, m-am ocupat de clienţii din săptămâna aceea, înregistrând calculatoare şi fişiere de căutat la biblioteca Carnegie. Restul timpului mi-l petreceam parcurgând împreună cu Mike fişierul Zebra şi alte fişiere speciale. Studiam în camera L de la hotelul Raffles, pentru că încă nu aveam telefonul meu propriu. Toată săptămâna, Mike m-a bătut la cap ca un copil nerăbdător, vrând să afle când vin să mai iau nişte glume. N-am putut să mă duc şi atunci a zis că mi le spune la telefon.

M-am cam supărat, dar mi-am amintit totuşi că, din punctul lui de vedere, analizarea glumelor era la fel de importantă ca eliberarea Lunii şi că nu trebuia să-mi calc promisiunea faţă de un copil.

Dar mai era ceva, eram nerăbdător să aflu dacă puteam să intru în Complex fără să fiu arestat. Ştiam că profesorul era urmărit, motiv pentru care dormea la hotelul Raffles. Nu-l arestaseră, deşi ştiau că fusese la miting şi mai ştiau şi unde doarme. Când am aflat că se făcuseră încercări de arestare a lui Wyoh, am devenit şi mai nerăbdător. Eram în afară de orice pericol? Sau aşteptau să mă-nhaţe în linişte? Trebuia să mă conving.

L-am sunat pe Mike, zicându-i să pretindă că e bolnav, îl doare burtica. A făcut cum i-am spus şi-am fost chemat. N-am avut nici o problemă, nu m-a înhăţat nimeni. În afară de faptul că a trebuit să-mi prezint paşaportul pentru control în staţie şi apoi unui paznic nou, în Complex era linişte şi pace ca de obicei. Am stat la taclale cu Mike, am luat o mie de glume, făcând o înţelegere, vom discuta câte o sută la trei-patru zile — nu mai devreme, i-am spus să se facă bine şi m-am întors în L-City, oprindu-mă în drum ca să-i prezint inginerului-şef nota de plată pentru timpul muncit, pentru călătorie, unelte, materiale, serviciu special şi tot ce mai puteam să adaug.

După asta l-am vizitat periodic pe Mike, cam o dată pe lună. Era o chestie sigură, nu mă duceam decât atunci când eram chemat pentru defecţiuni care depăşeau atribuţiile personalului de întreţinere. Uneori reuşeam să le „repar” repede, alteori reparaţia îmi lua câte o zi întreagă, în care făceam multe teste. Aveam grijă să las urme de scule pe platourile acoperite şi arătam unde fusese defect înainte şi după testele efectuate, cum făcusem analizele, cum reparasem. După fiecare vizită, Mike era ca nou. Eram de neînlocuit.

După ce i-am pregătit noua anexă a voder-vocoderului, l-am rugat să se îmbolnăvească. Am fost chemat în treizeci de minute. Mike se gândise la ceva grozav. „Boala” lui consta în nişte oscilaţii sălbatice ale instalaţiei de condiţionare a aerului din reşedinţa Temnicerului-şef. Creştea şi scădea temperatura într-un ciclu de unsprezece minute, şi oscila presiunea aerului într-un ciclu mai scurt, cam de două secunde, destul ca să enerveze la culme pe cineva, provocându-i perturbări de auz.

Instalaţia de condiţionare a aerului nu ar trebui lăsată pe mâna computerului-şef! În tunelurile Davis avem dispozitive simple de condiţionare a aerului, cu alarmă pentru fiecare cubic, astfel încât oricine să poată face reglajul manual până se descoperă problema. Dacă aerul de la vaci se răceşte, nu sunt afectate cerealele. Dacă se sting luminile de deasupra grâului, nu sunt afectate legumele. Faptul că Mike putea stârni un iad în reşedinţa Temnicerului-şef şi nimeni nu ştia ce să facă, dovedeşte clar că e o prostie să îngrămădeşti totul într-un singur computer.

Mike era foarte bine dispus. Ăsta e genul de umor care-i plăcea cel mai mult. Şi mie mi-a plăcut, i-am dat apă la moară zicându-i s-o ţină tot aşa, apoi am împrăştiat sculele pe jos şi-am scos cutiuţa neagră.

Mecanicul de serviciu veni şi bătu la uşă. Nu i-am răspuns din prima, mi-am scos braţul numărul 5, lăsând un gol. Ştiam că unora le face greaţă să se uite şi întotdeauna chestia asta îi deranja pe toţi.

— Ce naiba vrei? l-am întrebat.

— Ascultă, îmi zise. Temnicerul-şef e turbat ca dracu'. N-ai găsit problema?

— Auzi, transmite-i Temnicerului-şef complimentele mele şi spune-i că am să fac totul ca să-i redau preţiosul confort imediat ce am să găsesc circuitul defect, dacă n-o să mă ţină în loc cu tot soiul de întrebări prosteşti. Ai de gând să stai cu uşa aia deschisă, să-mi intre praf în maşini după ce le-am scos capacele? Tot eşti tu de serviciu, n-ai vrea să-l repari după ce-o să se pună praful? N-am să-mi părăsesc culcuşul cald ca să te ajut pe tine. Poţi să-i spui asta şi afurisitului tău de Temnicer-şef.

— Ai grijă cum vorbeşti, barosane.

— Ba tu să ai grijă, puşcăriaşule. Vrei să închizi uşa aia? Dacă nu, plec şi mă întorc în Luna City.

Şi mi-am ridicat braţul, ţinându-l ca pe o bâtă…

Închise uşa. Nu aveam nici un motiv să-l insult pe bietul om, dar făcea parte din strategie, să-i faci pe toţi să se simtă cât mai nefericiţi posibil. O să i se pară tare greu să fie în serviciul Temnicerului-şef. Eu vroiam să-l fac să i se pară insuportabil.

— Să cresc nivelul? întrebă Mike.

— Hm, rămâi aşa zece minute, apoi opreşte brusc. Apoi zguduie-i cam o oră cu presiunea aerului. Neregulat, dar tare. Ştii ce este o explozie sonică?

— Sigur. Este…

— Stai, nu-mi spune definiţia. Zornăie pe conductele de aer, la fiecare câteva minute, cu ceva care să semene cu o explozie produsă de sistem. Apoi dă-i ceva de care să-şi amintească mult şi bine. Mike, poţi să faci să-i meargă closetele în sens invers?

— Desigur! Pe toate!

— Câte are?

— Şase.

— Fii atent… programează-le să răbufnească toate şase, cât să i se ude covoarele. Dar dacă îl poţi detecta pe cel mai apropiat de dormitorul lui, fă-l să ţâşnească până în tavan. Poţi?

— Sigur. Program realizat.

Aveam loc să ascund cutiuţa în cutia audio a decodorului lui, iar operaţiunea asta mi-a luat vreo patruzeci de minute, lucrând cu braţul numărul 3. Apoi am probat decodorul astfel îmbunătăţit şi i-am spus s-o sune pe Wyoh şi să verifice fiecare circuit.

A fost linişte timp de zece minute. Am lăsat urme de unelte pe o placă de acoperire care trebuia să fi fost scoasă dacă ceva nu era în regulă, apoi mi-am pus braţul numărul 6 şi am făcut sul mia de glume care mă aştepta, proaspăt ieşită din imprimantă.

Nu aveam nevoie să deconectez dispozitivul audio al decodorului, se gândise Mike la asta şi decupla sonorul, ori de câte ori atingea cineva uşa. Din moment ce reflexele lui erau mai bune ca ale mele, am lăsat-o aşa.

După câteva clipe, zise:

— Toate cele douăzeci de circuite sunt în regulă. Am schimbat circuitul în mijlocul unui cuvânt, iar Wyoh nu şi-a putut da seama de discontinuitate. L-am sunat pe profesor, şi pe Mami la telefonul de-acasă, şi am vorbit cu toţi trei în acelaşi timp.

— Gata, ne apucăm de treabă. Cu ce pretext i-ai telefonat lui Mami?

— Am rugat-o să-ţi spună să-mi telefonezi mie, lui Adam Selene. Apoi am stat de vorbă. Are o conversaţie încântătoare. Am discutat predica lui Greg de marţea trecută.

— Ei, cum?

— Man, i-am spus că am ascultat-o şi i-am citat un pasaj poetic.

— Oh, Mike!

— E bine, Man. I-am dat de înţeles că am stat în spatele sălii şi m-am strecurat afară în timpul imnului de la sfârşit. Nu e deloc curioasă, şi-a dat seama că nu vreau să fiu văzut.

S-a înşelat aici. Mami e cea mai curioasă femeie de pe Lună.

— Să zicem că totul e în regulă. Dar să nu mai faci. Adică nu, fă-o din nou. Du-te — prin monitor vreau să zic — la întruniri, lecturi, concerte şi la tot felul de lucruri dintr-astea.

— Da, dacă nu vine vreun băgăreţ să mă deconecteze manual! Man, nu pot controla înregistratoarele alea aşa cum controlez un telefon.

— Un simplu comutator. Forţă musculară brută mai degrabă decât comutare electronică.

— E o barbarie. Şi nu e drept.

— Mike, prea puţine sunt lucrurile drepte pe lumea asta. Ceea ce nu poate fi vindecat…

— … trebuie îndurat. Asta e amuzant doar o dată, Man.

— Scuze. Hai să-i zic altfel. Ceea ce nu poate fi vindecat, ar trebui eliminat şi înlocuit cu ceva mai bun. Când ai calculat ultima dată, ce şanse aveam?

— Aproximativ una din nouă, Man.

— Or să se mai înrăutăţească?

— Man, luni de zile or să se înrăutăţească. Şi încă nu am ajuns la punctul critic.

— Cu Yankeii peste noi, vrei să zici. Bun, să revenim la problema cealaltă. De acum înainte, când mai discuţi cu cineva care a fost la vreo prelegere sau în altă parte, îi spui că ai fost şi tu şi îi dovedeşti amintindu-i ceva.

— Am notat, Man. De ce?

— Ai citit The Scarlet Pimpernel[37]? Ar trebui să fie în biblioteca publică.

— Da, am citit-o. Vrei să ţi-o spun?

— Nu, nu! Tu eşti Scarlet Pimpernel al nostru, John Galt al nostru, Swamp Fox, omul nostru misterios. Mergi peste tot, ştii totul, te strecori din oraş fără paşaport, cutreieri toate cotloanele fără să te ştie nimeni. Întotdeauna eşti acolo unde se întâmplă ceva.

Luminiţele lui pâlpâiră, scoase un chicotit discret.

— E amuzant, Man. Prima oară, a doua oară, întotdeauna e amuzant.

— Întotdeauna e amuzant. De cât timp ai oprit defecţiunea la reşedinţa Temnicerului-şef?

— De patruzeci şi trei de minute. Dar am lăsat bubuiturile.

— Mai ţine-o aşa vreun sfert de oră. Pun pariu că-l dor dinţii deja. Am să raportez apoi că mi-am terminat treaba.

— S-a notat. Wyoh îţi trimite un mesaj, Man. Spune să-ţi amintesc că azi e ziua de naştere a lui Billy.

— O, pe legea mea că am uitat. Opreşte totul Mike. Am plecat. Pa!

Am ieşit în grabă. Billy e fiul Annei. Probabil că e ultimul ei copil. A făcut treabă bună pentru familie, opt copii, trei încă mai sunt acasă. Încerc să mă port cu toată lumea la fel ca Mami, să nu fac favoritisme, dar Billy e un băiat grozav şi eu l-am învăţat să citească. Poate pentru că seamănă cu mine.

M-am oprit la biroul inginerului-şef să-i las nota de plată şi-am cerut să-l văd. M-a primit, dar era într-o dispoziţie mizerabilă. Temnicerul-şef îşi vărsase nervii pe el.

— Nu te enerva. Azi e ziua de naştere a fiului meu şi nu vreau să întârzii. Dar trebuie să-ţi arăt ceva.

Am scos din geantă un plic şi l-am scuturat pe birou. Din el căzu o muscă, carbonizată de mine cu o sârmă încinsă. Noi nu avem muşte în Tunelul Davis, dar mai intră câte una în oraş când sunt deschise ecluzele. Asta de pe masă intrase în atelierul meu tocmai când aveam nevoie de ea.

— Uite, o vezi? Ghici unde am găsit-o?

Având în faţă proba falsă, am construit o teorie despre întreţinerea automatelor ultrasensibile, i-am vorbit de uşile deschise, de praf, de supraveghetor.

— Praful poate distruge un computer. Insectele nu au ce căuta aici! Şi totuşi, supraveghetorii tăi se plimbă parcă ar fi într-o staţie de metro. Astăzi amândouă uşile au stat deschise, în timp ce idiotul ăla se văicărea în faţa mea. Dacă mai găsesc dovezi că au fost scoase capacele de vreun tâmpit care atrage muştele, eu nu mă mai bag, e aparatura ta, şefule. Am primit să fac mai mult decât pot duce, rezolvându-ţi ţie treburile, pentru că-mi place să lucrez cu maşini bune. Dar nu suport să le văd maltratate! La revedere.

— Stai. Am şi eu ceva să-ţi spun ţie.

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, treaba ta, eu nu sunt exterminator de insecte, sunt specialist în computere.

E o tactică. Nimic nu-l scoate pe om mai tare din minţi decât faptul că nu-l laşi să zică ce are de zis. Cu ceva noroc şi cu ajutor din partea Temnicerului-şef, pun pariu că inginerul-şef o să facă ulcer până la Crăciun.

Am întârziat şi mi-am cerut scuze lui Billy. Alvarez a mai venit cu o şmecherie, o cercetare amănunţită la ieşirea din Complex. Am suportat liniştit, fără să le adresez Dragonilor, care m-au percheziţionat, nici cea mai inofensivă înjurătură. Vroiam să ajung cât mai repede acasă. I-au nedumerit în schimb cele o mie de glume.

— Ce sunt astea? mă întrebă unul.

— Hârtie de imprimantă, am zis. Programe de testare.

I se alătură şi colegul lui. Nu cred că ştiau să citească. Au vrut să mi le ia, dar le-am zis să-l sune pe inginerul-şef. M-au lăsat să trec. Nu mi-a părut rău, s-o ţină tot aşa şi gărzile vor fi din ce în ce mai urâte de toată lumea.

Hotărârea de a-l face pe Mike o personalitate a apărut ca urmare a faptului că fiecare membru de partid avea nevoie să-i telefoneze din când în când. Sfatul meu cu concertele şi piesele de teatru era doar un efect secundar. La telefon, vocea lui Mike avea o calitate ciudată, pe care n-o observasem în perioada când îl vizitam la Complex. Când vorbeşti la telefon, cu cineva există un zgomot de fond. Îi auzi respiraţia, bătăile inimii, mişcările corpului, chiar dacă nu eşti conştient de asta. Mai mult, chiar dacă vorbeşti de sub o cască, zgomotele pătrund suficient de mult ca să „umple spaţiul”, să-l personalizeze.

Cu Mike nu exista nimic din toate astea.

Vocea lui era „umană” în timbru şi inflexiune, uşor de recunoscut. Era bariton, avea accent de nord-american cu nuanţe australiene. Ca „Michelle” avea voce de soprană, cu accent franţuzesc. Personalitatea i se dezvoltase, căpătase noi valenţe. Când l-am prezentat lui Wyoh şi profesorului, vorbea ca un copil pedant, dar în câteva săptămâni a înflorit. Îl vedeam ca pe un bărbat de vârsta mea.

Când a prins conştiinţă, avea o voce neclară, aspră, greu de înţeles. Acum, vocea îi era limpede, iar alegerea cuvintelor şi pauzele în vorbire erau fireşti, familiare cu mine, şcolăreşti cu profesorul, galante cu Wyoh, variaţii la care te aştepţi de la un adult.

Dar fundalul sonor era zero. O tăcere totală.

L-am umplut. Mike avea nevoie de câteva sugestii. Nu şi-a compus o respiraţie zgomotoasă, în mod normal nici n-ai fi observat-o. Dar era atent la nuanţe. „Scuză-mă, Mannie, eram în baie când a sunat telefonul”, şi auzeai o respiraţie precipitată. Sau: „Mâncam, dă-mi voie să înghit”. Chiar şi cu mine a început să-şi folosească micile „artificii” umane, odată ce s-a hotărât că trebuie să fie un „corp omenesc”.

L-am alcătuit cu toţii pe „Adam Selene” discutând la hotelul „Raffles”. Câţi ani are? Cum arată? E căsătorit? Unde locuieşte? Ce munceşte? Ce îl pasionează?

Am hotărât că Adam are în jur de patruzeci de ani, e sănătos, bine făcut, educat, interesat de toate artele şi ştiinţele, bun cunoscător al istoriei, şahist bun, fără prea mult timp liber. E însurat în stilul cel mai des întâlnit, o căsnicie în troikă, cu patru copii, în care el e soţul senior. Soţia şi soţul junior nu fac politică, din câte ştim noi.

Are o frumuseţe masculină aspră, păr cârlionţat, cărunt. E de rasă amestecată, a doua generaţie într-o parte şi a treia în cealaltă parte. După standardele lunare, e bogat, face afaceri în Novylen, în Kongville şi în L-City. Birourile le are în L-City, cu anticamere, are un personal format din douăsprezece persoane, şi un birou personal în care lucrează doar adjunctul şi secretara.

Wyoh a vrut să ştie dacă e încurcat cu secretara. I-am zis s-o lase baltă, e ceva intim. Wyoh spuse indignată că nu era o simplă curiozitate din partea ei — nu încercam noi să conturăm personajul?

Am hotărât că birourile lui erau în Domul vechi, pe rampa trei, la sud, în inima districtului financiar. Dacă cunoşti bine L-City, îţi aduci aminte că unele birouri au ferestre peste nivelul Domului, cu vedere în afară. Trebuia să ţin seama de asta pentru efectele sonore ale mediului înconjurător.

Am făcut o schiţă pe podea şi, dacă biroul ăla ar fi existat, ar fi trebuit să se afle între Aetna Luna şi Greenberg #amp# Co. Am folosit un recorder de buzunar pentru a înregistra sunetele din acel loc. Mike le completă ascultând la telefoanele de acolo.

De-atunci, când îl sunam pe Adam Selene, telefonul lui nu mai era mort. Întotdeauna răspundea cineva. Dacă răspundea „Ursula”, secretara, mesajul era: „Selene Associates. Luna va fi liberă!” Apoi, zicea: „Aşteptaţi un moment. Gospodin Selene este la alt telefon”, după care auzeai că se trăgea apa la un WC şi ştiai că ţi-a zis o minciunică. Uneori, răspundea Adam: „Adam Selene la telefon. O secundă, să închid sistemul video”. Sau răspundea adjunctul: „Aici e Albert Ginwallah, asistentul personal al domnului Adam Selene. Libertate Lunii! Dacă e o problemă de partid, aşa cum cred că e, numele pe care mi l-aţi spus presupun că e numele de partid, vă rog, daţi-i drumul. Eu mă ocup de asemenea treburi pentru preşedinte”.

Ultima variantă era o cursă, pentru că fiecare camarad fusese instruit să vorbească numai cu Adam Selene. Nu se lua nici o măsură disciplinară împotriva celor care înghiţeau momeala. Şeful de echipă al respectivului era avertizat că nu trebuia să încredinţeze nici un secret important camaradului respectiv.

Am auzit ecouri. Sloganurile „Luna liberă!” sau „Luna va fi liberă!” au prins în mijlocul tinerilor şi, mai apoi, în rândurile cetăţenilor serioşi. Prima dată când am auzit sloganul într-o convorbire de afaceri, aproape că mi-am muşcat limba. L-am sunat pe Mike şi l-am întrebat dacă persoana era membru al partidului. Nu era. I-am recomandat lui Mike să cerceteze arborele partidului şi să vadă dacă poate fi recrutat de cineva.

Dar ecoul cel mai interesant l-am auzit în fişierul Zebra. „Adam Selene” a apărut în fişierul şefului spionilor la mai puţin de o lună de la crearea lui, cu notiţa că era un nume de acoperire pentru conducătorul unui nou partid ilegal.

Spionii lui Alvarez s-au ocupat de Adam Selene. Lună după lună, dosarul lui din fişierul Zebra creştea: „Individ vârstă medie, 34-45 de ani, birouri pe partea sudică a Domului vechi; program de birou între 9-18, în afară de sâmbăta, dar convorbirile sunt preluate şi la alte ore, are o casă în interiorul spaţiului urban presurizat şi nu face mai mult de şaptesprezece minute până la serviciu. Are copii. Face afaceri cu bunuri de larg consum şi afaceri de fermă. Merge la teatru, concerte. Se implică în viaţa culturală. Probabil este membru al Clubului de şah Luna City şi al Clubului de şah Luna. Joacă ricochet şi alte sporturi dure la ora prânzului, probabil la Clubul Atletic Luna City. Îi plac mâncărurile rafinate, dar are grijă de siluetă. Are o memorie de elefant şi abilitate matematică. Este genul de om de acţiune, gata să ia decizii rapide sub presiune”.

Un spion era convins că a vorbit cu Adam la teatru în pauza piesei Hamlet, prezentată de trupa Civic Players. Alvarez a notat descrierea care se potrivea cu imaginea noastră, mai puţin părul creţ.

Fiecare număr de telefon pentru Adam era raportat cu conştiinciozitate, dar Alvarez era înnebunit că numerele erau greşite, de câte ori le verifica. (Nu inexistente, ci greşite. Ne gândisem la chestia asta, iar Mike folosea numere care nu erau atribuite nimănui şi schimba numerele ori de câte ori erau alocaţi noi abonaţi la cele pe care le utilizasem). Alvarez a încercat să dea de urma lui „Selene Associates” presupunând că numărul are o singură cifră greşită — am aflat asta de la Mike, care ascultase la telefonul lui Alvarez când dăduse ordinul. Mike le jucă o festă pe chestia asta: subordonatul, care suna la telefon schimbând cifra, nimerea de fiecare dată la reşedinţa Temnicerului-şef. Aşa că Alvarez a fost chemat la Temnicerul-şef să dea socoteală de ce se-ntâmplă.

Nu puteam să-l cert pe Mike, dar l-am avertizat că orice persoană deşteaptă şi-ar da seama că cineva se ţine de poante cu computerul. Mike îmi zise că nu erau ei atât de deştepţi, încât să se prindă de figură.

Alvarez se învârtea în cerc. De fiecare dată când obţinea un număr al lui Adam, noi localizam un spion, un spion nou, pentru că celor pe care-i reperasem mai înainte nu le dădusem numerele. În schimb, ei erau recrutaţi într-o organizaţie inutilă, în care puteau cel mult să dea informaţii unul despre celălalt, ca un câine care aleargă după propria lui coadă. Cu ajutorul lui Alvarez, descopeream imediat fiecare spion nou. Cred că lui Alvarez nu-i plăceau spionii pe care-i angaja, doi dintre ei dispăruseră şi organizaţia noastră, care avea pe-atunci peste şase mii de membri, nu reuşi niciodată să-i găsească. Cred că fuseseră eliminaţi sau muriseră în timpul interogatoriilor.

Selene Associates nu era singura companie falsă pe care o înfiinţasem. LuNoHoCo era o altă firmă falsă, mai mare, cu adresă serioasă. Avea birourile principale în Hong Kong, filiale în Luna City şi în Novy Leningrad, cu sute de angajaţi, dintre care cei mai mulţi nu erau membri de partid şi era cea mai grea operaţiune a noastră.

Planul principal al lui Mike era să listeze un număr impresionant de probleme care cereau rezolvare. Una dintre ele era finanţarea. Alta, cum să protejăm catapulta de un atac din spaţiu.

Profesorul se gândi să jefuim o bancă pentru a rezolva prima problemă, însă îi era silă să facă aşa ceva. Dar l-am ascultat şi ne-am apucat să jefuim bănci, firme şi Autoritatea. Mike s-a gândit la problemă şi a rezolvat-o împreună cu profesorul. La început, Mike nu prea ştia de ce aveam nevoie de bani. Ştia tot atât de puţin despre nevoile materiale ale oamenilor, cât ştia şi despre sexualitate. Mike învârtea milioane de dolari şi nu vedea nici o problemă. Începu să-i trimită Autorităţii cecuri pentru orice sumă doream.

Profesorul se sperie când află de manevra asta. Apoi îi explică lui Mike că era riscant să încerce să încaseze un cec de, să zicem, zece milioane de dolari AS din visteria Autorităţii.

Au reluat ideea. Au făcut o divizare pe mai multe nume şi în mai multe locuri în întreaga Lună. Fiecare bancă, fiecare firmă, magazin, agenţie, chiar şi Autoritatea la care Mike ţinea contabilitatea erau tapate de fonduri pentru partid. Era o escrocare în sistem piramidal bazată pe principiul — necunoscut de mine, dar ştiut de Mike şi de profesor — că mulţi bani înseamnă simple cifre în contabilitate.

Iată un exemplu, întâlnit în sute de variante: Sergei, fiul familiei mele, de optsprezece ani, membru de partid, este solicitat să-şi deschidă un cont la banca Bunăstarea Generală şi Riscul Împărţit. Face depuneri. De fiecare dată se fac mici erori, este creditat cu mai mult decât depune, este debitat cu mai puţin decât retrage. Peste câteva luni, când îşi găseşte o slujbă în afara oraşului şi-şi transferă contul la Credit Mutual Tycho, fondurile transferate sunt deja umflate de trei ori. Cea mai mare parte din fond şi-o retrage în numerar şi o dă şefului celulei sale. Mike ştie suma pe care Sergei trebuie s-o dea şefului său. Ei nu ştiu că Adam Selene este unul şi acelaşi cu contabilul-şef al băncii şi au fost instruiţi ca fiecare să-i raporteze lui Adam tranzacţia. Aşa ne asiguram de sinceritatea lor, chiar dacă amănuntul ăsta n-a fost trecut în plan de la început.

Ca să vă imaginaţi cât de cât cum mergea afacerea, înmulţiţi acest furt de trei mii de dolari Hong Kong de câteva sute de ori.

Nu vă pot descrie tertipurile folosite de Mike pentru a-şi echilibra registrele şi a împiedica observarea miilor de furturi.

Dar amintiţi-vă că cel care foloseşte automatele îşi închipuie că sunt corecte. Va face teste pentru a verifica dacă automatele funcţionează corect, dar nu-i va trece prin minte că testele nu dovedesc nimic, pentru că maşina în sine nu e corectă, are o anomalie. Furturile lui Mike nu erau niciodată atât de mari încât să dea peste cap economia, erau ca o jumătate de litru de sânge, cantitate destul de mică ca să nu-l afecteze pe donator. Nu-mi dau seama cine pierdea, pentru că banii erau schimbaţi în foarte multe modalităţi. Pe mine mă deranja de fapt schema. Am fost învăţat să fiu cinstit cu toţi, în afară de Autoritate. Profesorul susţinea că ceea ce se-ntâmpla era o inflaţie slabă, compensată de faptul că puneam banii la loc — dar ar fi trebuit să-i amintesc că Mike are înregistrări şi totul se poate înapoia după Revoluţie cu uşurinţă, pentru că nu vom mai fi secaţi de sume din ce în ce mai mari de Autoritate.

Mi-am liniştit conştiinţa. Ăsta era un lucru minor în comparaţie cu escrocheriile făcute de guverne de-a lungul istoriei pentru finanţarea războaielor, iar revoluţia e şi ea un război, nu?

Banii ăştia, după ce treceau prin mai multe mâini, sporiţi de Mike de fiecare dată, ajungeau ca finanţare principală la LuNoHoCo, companie mixtă, reciprocă şi pe acţiuni. Giranţii „gentlemeni-aventurieri”, care se ascundeau în spatele acţiunilor, depuneau banii furaţi pe numele lor. N-are rost să intru în amănunte despre contabilitatea ţinută de firmă, din moment ce Mike conducea totul, nu se încălca nici o urmă de corectitudine.

Acţiunile firmei se comercializau la Hong Kong Luna Exchange şi se listau în Zürich, Londra şi New York. Wall Street Journal o numea: „o investiţie atractivă, risc-mare, câştig-mare, cu o rată puternică de creştere”.

LuNoHoCo era o firmă de inginerie şi exploatare, implicată în, multe afaceri, cele mai multe legale. Dar scopul principal al firmei era construirea unei a doua catapulte în secret.

Operaţiunea nu putea rămâne secretă. Nu poţi cumpăra un generator de energie atomică fără să se observe. (Energia solară era exclusă, din motive evidente). Părţile generatorului au fost comandate la Pittsburgh, cu echipament standard UnivCalif şi le-am plătit bucuroşi un preţ exorbitant, pentru a avea cea mai bună calitate. Nu poţi construi nici un stator pentru câmp de inducţie fără să fii observat. Dar cel mai important lucru din toate era că nu poţi să faci o construcţie mare angajând o grămadă de oameni, fără să fie văzută. Sigur, catapultele sunt în marea lor parte vid, inelele statorului nici măcar nu se apropie de capătul de ejecţie. Catapulta de 3-g a Autorităţii avea o lungime de aproape o sută de kilometri. Nu numai că avea un câmp marcat pentru navele spaţiale pe orice hartă lunară, dar era atât de mare, încât putea fi fotografiată sau văzută de pe Terra cu un telescop suficient de mare. Apărea în toată splendoarea şi pe un ecran radar.

Noi construiam o catapultă mai scurtă, de 10-g, dar chiar şi aşa avea treizeci de kilometri lungime şi era prea mare ca s-o ascunzi.

Am ascuns-o totuşi, prin metoda „scrisorii furate”[38].

Uneori, îi puneam lui Mike întrebări din şirul nesfârşit de povestiri citite de el, întrebându-mă ce idei scoate de-acolo. Am observat că din povestirile astea căpătase o viziune mai fidelă despre viaţa oamenilor, decât dacă ar fi reuşit să strângă date din realitate. Ficţiunea îi dădea o imagine completă a vieţii, o imagine pe care fiinţele omeneşti o considerau ca fiind cea adevărată. Mike o trăia. Pe lângă efectul „umanizator”, ce înlocuia experienţa pe care Mike nu o avea, computerul nostru lua multe idei din „datele nereale”, cum numea el literatura. De la Edgar Allan Poe a aflat cum se poate ascunde o catapultă.

Am ascuns-o de-adevăratelea. În primul rând, trebuia amplasată sub pământ pentru a nu apărea pe radar, iar în al doilea rând, aveam nevoie de ceva mai subtil. Localizarea selenografică trebuia să fie secretă.

Cum era posibil aşa ceva cu un asemenea monstru, la care lucrau atât de mulţi oameni? Hai s-o luăm altfel. Să zicem că locuieşti în Novylen. Ştii unde e Luna City? Ei da, pe marginea estică a lui Mare Crisium, toată lumea o ştie! Deci? Ce latitudine şi ce longitudine? Poftim? Uită-te într-un atlas! Atunci? Dacă nu ştii decât atât, cum de ai nimerit-o săptămâna trecută? Lasă-te de bancuri, amice, am luat metroul, am schimbat la Torricelli şi-am dormit restul drumului. Capsula ştie pe ce drum s-o ia, nu eu.

Vezi? Nu ştii unde e Luna City! Pur şi simplu, cobori la metro, te urci în capsulă şi te dai jos la staţia Sud.

Aşa am ascuns şi noi catapulta.

E în zona Mare Undarum, „toată lumea ştie asta”. Dar unde e de fapt şi unde am spus noi că e, diferă cu vreo sută de kilometri în nord, sud, est, vest sau o combinaţie din toate astea.

Astăzi, dacă vrei, găseşti amplasarea exactă într-o carte de date, dar evident că e greşită. Localizarea reală a catapultei noastre este la ora actuală secretul cel mai bine păzit al Lunii.

Nu poate fi văzută din spaţiu cu ochiul liber sau pe radar. E sub pământ, protejată pentru ejecţie şi arată ca o gaură mare, fără formă, ca alte zece mii de găuri de acest gen şi are deasupra un munte unde nu e nici un loc primitor pentru aterizarea rachetelor.

Cu toate astea, era o zonă foarte populată şi-n timpul construcţiei şi după aceea. Chiar şi Temnicerul-şef a vizitat zona, iar Greg, unul din soţii familiei, i-a prezentat-o. Temnicerul-şef venise cu o rachetă poştală închiriată pentru o zi, iar Ciborgul lui primise coordonatele şi o baliză radar ca să ajungă — un loc care nu era prea greu de găsit, dar de-acolo trebuia să călătorească cu vagonetul, iar vagonetele noastre nu sunt ca autobuzele de pasageri de pe vremuri, care făceau traseul dintre Endsville şi Beluthihatchie, ci transportoare de încărcătură fără locuri confortabile pentru a admira peisajul, iar călătoria este atât de anevoioasă, încât cel care se încumeta s-o facă, trebuia să fie legat în vagonet. Temnicerul-şef vroia să călătorească în cabină, dar — ne pare rău, gospodin! — locul e atât de strâmt încât nu încap decât conductorul şi ajutorul lui şi e nevoie de amândoi ca să ţină vagonetul stabil.

După trei ore nu se mai gândea decât să ajungă acasă. Nici nu i-a mai păsat de scopul acelei forări pentru care venise şi de valoarea neacoperită a resurselor.

Persoanele mai puţin importante, muncitorii şi personalul auxiliar călătoreau prin canalele interconectate de explorare a gheţii, un mod şi mai simplu de a te rătăci. Dacă cineva ar fi avut după el un dispozitiv de dirijare, ar fi localizat amplasarea, dar securitatea era extrem de strictă. Unul a încercat chestia asta, dar a suferit un accident la costumul de presiune, efectele lui au fost trimise înapoi în L-City, iar dispozitivul de dirijare arăta ceea ce trebuia, adică ceea ce vroiam noi să arate, pentru că i-am făcut o operaţie rapidă cu braţul numărul 3. Poţi resigila un dispozitiv fără să laşi urme, dacă lucrezi în atmosferă de nitrogen. Nici o problemă, am purtat o mască de oxigen cu presiune ceva mai mare.

Am primit şi personalităţi de pe Pământ, care deţineau posturi cheie în Autoritate. Ei au călătorit mai uşor, folosind drumul subpământean, presupun că fuseseră avertizaţi de Temnicerul-şef. Dar chiar şi pe drumul ăsta sunt treizeci de kilometri de parcurs cu vagonetul. Am avut un vizitator de pe Pământ, care părea interesat de ceea ce se întâmpla acolo, doctorul Dorian, fizician şi inginer. Vagonetul s-a răsturnat — şoferul neîndemânatic încercase o scurtătură — nu se vedea nimic în jur, iar baliza radar fusese distrusă. Bietul doctor Dorian a petrecut şaptezeci şi două de ore într-un iglu de piatră şi a fost dus de urgenţă înapoi în L-City, bolnav de hipoxemie şi supradoză de radiaţii, în ciuda eforturilor depuse pentru el de cei doi membri ai partidului care îl conduceau.

Poate că ar fi fost mai sigur să-l fi lăsat să vadă. Nu cred că şi-ar fi dat seama de vorbele în doi peri şi n-ar fi găsit nici o eroare în locaţie. Puţini oameni se uită la stele când sunt în costumele de presiune, chiar atunci când Soarele o permite. Sunt şi mai puţini cei care pot citi stelele- şi nimeni nu se poate localiza la suprafaţă fără ajutor, decât dacă are instrumente şi ştie cum să le folosească, dacă are tabele şi un instrument de măsurat timpul. Minimul necesar ar fi un octant, tabele şi un ceas bun. Noi îi încurajam pe vizitatori să urce la suprafaţă, dar dacă cineva avea un octant sau vreun echivalent modern al acestui instrument, era posibil să aibă un accident.

Nu-i accidentam pe spioni. Îi lăsam să se uite, îi supravegheam bine, iar Mike ne prezenta rapoartele lor. Unul raportă că era sigur că găsisem minereu de uraniu — necunoscut pe Lună pe vremea aceea, proiectul Centerbore fiind perfectat mult mai târziu. Al doilea spion a venit cu un dispozitiv de măsurare a radiaţiilor. L-am ajutat să le caute prin tunele.

În martie 2076, catapulta era aproape gata, mai trebuia doar să instalăm segmenţii statorului. Instalasem deja generatorul de energie şi co-axul care fusese întins pe sub pământ cu o legătură la vedere pentru cei treizeci de kilometri lungime. Am redus echipa cât am putut de mult, iar majoritatea lucrătorilor erau membri ai partidului. Am păstrat totuşi un spion, ca Alvarez să poată avea rapoarte regulate, nu vroiam să se îngrijoreze, ar fi devenit suspicios. În schimb, i-am dat de lucru în furnicare.

10

S-au schimbat multe în aceste unsprezece luni de când am iniţiat revoluţia. Wyoh s-a botezat la biserica lui Greg, sănătatea profesorului s-a şubrezit atât de mult încât a fost nevoit să renunţe la catedră, iar Mike s-a apucat să scrie poezii. Yankeii au retrogradat în clasament. Nu m-ar fi deranjat să-i plătesc profesorului pariurile pierdute, dacă ştiam că ar fi avut vreo şansă, dar de la fanion la retrogradare într-un singur sezon, era prea mult pentru mine şi-am încetat să-i mai urmăresc la video.

Boala profesorului era un truc. Se simţea într-o formă perfectă pentru vârsta lui, exersa trei ore pe zi în camera de hotel şi dormea în pijamale de plumb de trei sute de kilograme. Tot aşa făceam şi eu şi Wyoh, dar ei nu-i plăcea.

Nu cred că a trişat vreodată încercând să-şi petreacă noaptea confortabil. Nu bag mâna în foc, pentru că nu dormeam cu ea. A devenit un obişnuit al casei în familia Davis. Nu i-a luat mult să treacă de la „gospoja Davis” la „gospoja Mami”. Încă o zi şi-i zicea Mami şi apoi Mimi, apucând-o de mijloc cu simpatie. Când fişierul Zebra a arătat că nu se mai putea întoarce în Hong Kong, Sidris a luat-o pe Wyoh la salonul ei de frumuseţe după program şi a făcut o treabă de nota zece. I-a dat pielii lui Wyoh o tentă întunecată, care nu se mai lua la spălat. Apoi i-a aranjat şi părul, din blond în negru, ondulat de ziceai că-i natural, imposibil de descreţit. I-a mai adăugat lucruri minore, lac de unghii mat, inserări de plastic pentru obraji şi nări şi, bineînţeles, lentile de contact negre. Când Sidris şi-a terminat munca, Wyoh putea ieşi la plimbare fără nici o teamă pentru felul cum arăta. Deghizarea ei era perfectă. Era o mulatră autentică, cu obârşie corespunzătoare — Tamil, un amestec de rasă din Angola cu rasa germană. Eu îi ziceam Wyma în loc de Wyoh.

Era grozavă. Când trecea pe coridor mişcându-şi şoldurile senzual, băieţii umblau după ea roiuri.

Wyoh se apucă să înveţe munca la fermă de la Greg, dar Mami puse capăt acestui lucru. Ferma nu era o treabă de femeie, iar Greg şi Hans nu erau singurii bărbaţi din familie implicaţi în asta. Era inteligentă şi dornică de a munci, aşa că a intrat ca ajutor în salonul de frumuseţe al lui Sidris.

Profesorul paria pe ponei în două conturi, unul după sistemul jocheului junior campion” al lui Mike, celălalt după propriul său sistem „ştiinţific”. Prin iulie '75, recunoscu că nu ştie nimic despre cai şi merse pe mâna lui Mike, crescând sumele pentru pariuri, pe care le răspândi pe la mai mulţi agenţi de pariuri. Din câştiguri plătea cheltuielile partidului, în timp ce Mike făcea escrocherii pentru a finanţa catapulta. Dar, curând, profesorul îşi pierdu interesul pentru un lucru atât de sigur şi abia dacă mai plasa pariurile indicate de Mike. Încetă să mai citească cronicile hipice — e trist când un jucător vechi renunţă la cursele de cai.

Ludmilla a făcut o fetiţă despre care se zice că e norocoasă şi care-mi place la nebunie — orice familie are nevoie de o fetiţă. Wyoh le-a surprins pe femeile noastre dovedindu-se expertă în arta moşitului, total neştiutoare când a fost vorba de creşterea copiilor. Cei doi fii mai mari şi-au găsit neveste, iar Teddy, de treisprezece ani, a fost ales de o familie din afară. Greg a angajat doi băieţandri de la fermele vecine, iar după şase luni de trăit la noi în casă, au fost primiţi în familie, fără a grăbi însă lucrurile. Îi cunoşteam pe ei şi pe familiile lor de ani de zile. Astfel, am refăcut echilibrul pe care-l pierdusem prin alegerea Ludmillei şi am pus capăt remarcilor tăioase ale mamelor burlacilor care nu-şi găseau familii. Asta nu înseamnă că Mami nu e capabilă să facă pe cineva de râs, dacă nu e demn de familia Davis.

Wyoh o recrută pe Sidris în organizaţie. Sidris îşi porni propria ei celulă, recrutându-l pe celălalt asistent al ei şi salonul ei Bon Ton Beauté Shoppe a devenit un adevărat centru al subversiunii. I-am pus pe copiii mai mici să lucreze pentru noi, pentru livrări şi alte treburi pe care le putea face un copil. De asemenea, tot ei puteau să supravegheze sau să urmărească o persoană prin coridoare mai bine decât un adult, fără să trezească suspiciuni. Sidris s-a agăţat de ideea asta şi a extins-o printre femeile recrutate în salonul de frumuseţe.

N-a trecut prea mult şi-aveam la îndemână atât de mulţi copii, încât îi puteam urmări pe toţi spionii lui Alvarez. Cu Mike capabil să asculte la orice telefon şi cu un copil reperându-l ori de câte ori pleca de-acasă sau de la serviciu, sau dintr-altă parte — având destul de mulţi copii, încât unul telefona, iar celălalt îl ţinea sub supraveghere — puteam ţine un spion sub observaţie strictă, nelăsându-l să vadă ceea ce noi nu doream să fie văzut. În scurt timp, aveam rapoartele telefonice ale spionilor fără să mai aşteptăm fişierul Zebra. Nu conta dacă individul dădea telefon dintr-o cârciumă sau de-acasă, cu un copil din organizaţia Haimanalele de pe Baker Street[39] la treabă, Mike trecea pe ascultare încă înainte ca ei să termine de tastat numărul.

Puştii ăştia care lucrau pentru organizaţie l-au reperat pe adjunctul lui Alvarez din L-City. Ştiam că are trebuie să aibă un adjunct, pentru că turnătorii nu-i raportau personal la telefon şi nu cred că erau recrutaţi de Alvarez, pentru că nici unul dintre ei nu lucra în Complex, iar Alvarez venea în interiorul lui L-City numai la vizita vreunui personaj foarte important de pe Pământ, care avea nevoie de gardă de corp.

Adjunctul lui nu era doar un om, ci doi: un deţinut bătrân care avea un magazin de bomboane, ziare şi cărţi în Domul vechi şi fiul lui, care era în serviciul civil de la Complex. Fiul ducea rapoartele înăuntru. Mike nu le auzea.

I-am lăsat în pace. Dar din momentul acela, aveam rapoartele spionilor din teren cu o jumătate de zi înaintea lui Alvarez. Acest avantaj — datorat în întregime puştilor de cinci-şase ani — a salvat vieţile a şapte camarazi. Cinste echipei Haimanalelor de pe Baker Street!

Nu-mi aduc aminte cine le-a pus numele, dar cred că a fost Mike — eu eram doar un fan al lui Sherlock Holmes, în timp ce el era convins că e fratele lui Sherlock Holmes, Mycroft — şi n-aş putea să jur că nu e aşa. Realitatea e o noţiune ambiguă. Puştii nu-şi spuneau astfel, grupurile de prieteni care se jucau împreună aveau nume puse de ei. Noi nu i-am împovărat cu secrete care i-ar fi pus în pericol. Sidris lăsase pe seama mamelor să le spună de ce făceau asta şi asta, cu condiţia să nu li se spună niciodată motivul real. Copiii ăştia deştepţi foc ar face orice e misterios şi amuzant, multe din jocurile lor se bazează pe ideea de a fi mai deştept decât celălalt.

Salonul Bon Ton era un fel de radio şanţ, femeile aflau veştile mai repede decât Cotidianul lunar. Am sfătuit-o pe Wyoh să-i raporteze lui Mike în fiecare seară şi să nu încerce să-i facă un rezumat, ci să-i spună toate veştile aşa cum le auzea, pentru că nu avea de unde să ştie ceea ce era important pentru Mike, care asocia fiecare informaţie primită cu alte o mie de informaţii.

Salonul de frumuseţe era şi un loc de lansare al zvonurilor. La început, partidul a mers mai încet, dar apoi rapid, odată ce puterile celor trei inteligenţe începură să dea roade şi totodată pentru că Dragonii Păcii erau mai răi decât vechile gărzi. Când a crescut numărul membrilor şi partidul a devenit mai puternic, am mărit viteza agitprop-ului[40], a zvonurilor de propagandă, am început să lansăm activităţi subversive, acte provocatoare şi sabotaje. De agitprop se ocupa Finn Nielsen când era ceva mai uşor, dar mai avea ca sarcină şi treaba periculoasă a continuării, acoperirii şi mascării activităţii în vechea luptă ilegală, a spionilor. Acum, o mare parte din agitprop a fost preluat de Sidris.

Asta presupunea în mare parte distribuirea manifestelor. Sidris nu avea nici un fel de literatură subversivă în magazinul ei, nu exista nici la noi acasă, nici la hotel unde stătea profesorul. Distribuirea o făceau copiii, care încă nu ştiau să citească.

Sidris muncea toată ziua aranjându-le pe cucoane la păr, făcând tot felul de chestii ce ţin de un salon de frumuseţe: cosmetică, manichiură, pedichiură şi altele. Într-o seară, în perioada în care era foarte ocupată, ne plimbam braţ la braţ pe Şoseaua subterană şi am zărit o faţă ce-mi era cunoscută — o fetiţă slabă, cu oase proeminente, cu păr roşu ca morcovul. Avea cam doisprezece ani, vârsta la care o fată capătă forme de femeie, fără să fie conştientă de ea însăşi. O cunoşteam, ştiam sigur, dar când şi unde o întâlnisem nu-mi dădeam seama.

— Psst, păpuşico, am spus. Uită-te la fetişcana asta din faţă. Păr portocaliu, slăbuţă.

Sidris se uită la ea.

— Dragule, ştiu că eşti cam ciudat la gusturi, dar e încă un băieţoi.

— Las-o baltă. Cine e?

— Bog ştie! Să-i pun piedică?

Dintr-o dată, mi-am adus aminte de unde o ştiu. Şi mi-am dorit ca Wyoh să fie cu mine, dar noi doi nu ieşeam niciodată împreună în public. Roşcata asta slăbănoagă fusese la şedinţa în care îşi pierduse viaţa Shorty. Stătea pe jos, sprijinită de zid, asculta cu ochii larg deschişi, serioasă, şi aplauda cu putere. Apoi am văzut-o la sfârşit, în zbor liber, încovrigată ca o minge în aer, lovind o jachetă galbenă în genunchi. Era individul căruia, mai târziu, i-am rupt eu falca.

Wyoh şi cu mine eram în viaţă datorită copilei ăsteia, care se mişcase repede şi la momentul potrivit.

— Să nu te iei de ea, i-am zis lui Sidris. Dar nu vreau s-o pierdem din ochi. Mi-aş fi dorit să fie aici unul dintre copiii din Haimanale, La naiba!

— Du-te şi sun-o pe Wyoh şi-o să apară un puşti în cinci minute, îmi zise ea.

Aşa am şi făcut. Apoi, cu Sidris la braţ, am urmărit-o agale, uitându-ne în vitrinele magazinelor, ca să nu dăm vreo bănuială. Fata era absorbită de magazine. Peste şapte sau opt minute, veni spre noi un băieţel, care ne zise:

— Bună, mătuşă Mabel! Bună unchiule Joe!

Sidris îl luă de mână.

— Bună, Tony. Ce mai face mama ta?

— Foarte bine.

Apoi, adăugă în şoaptă.

— Mă cheamă Jack.

Sidris îmi zise în şoaptă:

— Ţine-te după ea.

Îl luă pe Jack de mână şi intră într-o patiserie.

N-au stat mult şi au venit după mine. Jack lingea o acadea.

— Pa, mătuşă Mabel. Mulţumesc.

Plecă ţopăind într-un picior, învârtindu-se, ţinându-se după micuţa roşcată, sugând cu importanţă din acadea. Eu şi Sidris am plecat acasă.

La întoarcere, ne aştepta un raport.

— A intrat la Leagănul de Copii şi n-a mai ieşit de-acolo. Să mai stau?

— Mai stai un pic, i-am spus lui Wyoh, şi am întrebat-o dacă şi-o mai amintea pe puştoaică.

Da, şi-o amintea, dar nu ştia de unde s-o ia.

— Poţi să-l întrebi pe Finn.

— Da' pot să fac ceva mai bun.

L-am sunat pe Mike.

Leagănul de Copii avea telefon, iar Mike o să asculte. A avut nevoie de douăzeci de minute ca să audă cât de cât bine ce se vorbea în încăperile Leagănului, pentru a face o analiză. Erau multe voci tinere şi era destul de greu să-ţi dai seama care era băiat şi care fetiţă. Dar, în cele din urmă, îmi zise:

— Man, aud trei voci care s-ar potrivi vârstei de care mi-ai vorbit. Două voci răspund la nume care par a fi de băieţi, iar a treia răspunde când cineva strigă Hazel. E o voce de femeie care strigă de mai multe ori Hazel, cred c-o fi îngrijitoarea.

— Mike, uită-te în fişierul vechii organizaţii. Caută la Hazel.

— Patru Hazel, răspunse el imediat, şi iat-o şi pe ea: Hazel Meade, Corpul Auxiliar al Tinerilor Camarazi, adresa Leagănul de Copii, data naşterii: 25 decembrie 2063, greutate 39 de kilograme, înălţime…

— Ea e! Micuţa noastră săritoare! Mersi, Mike. Wyoh, retrage supravegherea. Bună treabă!

— Mike, sun-o pe Donna şi spune-i şi ei despre Hazel.

Am lăsat în seama fetelor recrutarea lui Hazel şi am văzut-o la două săptămâni după ce Sidris a adus-o în gospodărie. Înainte de asta, Wyoh a prezentat un raport suplimentar(se punea o problemă de tactică). Sidris îşi completase celula, dar o vroia pe Hazel Meade la ea. În afară de această abatere, Sidris avea îndoieli cu privire la recrutarea unui copil. Tactica noastră era să înrolăm adulţi, oricum tineri trecuţi de şaisprezece ani.

Am discutat problema cu Adam Selene şi cu membrii celulei executive.

— Aşa cum văd eu situaţia, am zis, acest sistem de celulă de trei este ca să ne servească, nu ca să ne constrângă activitatea. După părerea mea, camarada Cecilia (numele de partid al lui Sidris) poate să mai aibă un membru în plus. Nu cred că este un impediment şi nici un pericol real pentru securitate.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse profesorul. Dar propun ca membrul suplinitor să nu facă parte din celula Ceciliei, adică să nu-i cunoască pe ceilalţi decât în cazul în care îndatoririle pe care i le dă Cecilia fac ca asta să fie o necesitate. Mai e o problemă, nu cred c-ar trebui recrutată la vârsta ei, e totuşi prea mică.

— Aşa e. Vreau să vorbim despre vârsta acestui copil.

— Prieteni, zise Mike cu modestie (timid pentru prima dată după săptămâni întregi de când era preşedintele executiv Adam Selene, mai mult decât o maşină singuratică) — poate că ar fi trebuit să vă spun, dar am permis deja variaţii asemănătoare. Nu am crezut că sunt necesare discuţii…

— Da, Mike, aşa e, îl linişti profesorul. Un preşedinte trebuie să-şi folosească propria judecată. Care e cea mai mare celulă a noastră?

— Cinci. O celulă dublă, formată din trei de bază şi doi suplimentar.

— Nu s-a întâmplat nici un rău. Dragă Wyoh, Sidris şi-a luat angajamentul să facă din acest copil un camarad adevărat? Să-i spună că noi ne-am dedicat revoluţiei… cu toată vărsarea de sânge, dezordinea şi dezastrul posibil care se întrevăd?

— Asta a şi cerut.

— Dar, doamnă dragă, noi ne riscăm vieţile, însă ştim de ce o facem. Ca să faci asta, trebuie să înţelegi moartea. Copiii rareori pot înţelege că şi ei pot muri ca toţi ceilalţi. Am putea defini maturitatea în funcţie de capacitatea de înţelegere a morţii şi de acceptarea condamnării cu seninătate.

— Profesore, am spus, cunosc copii foarte maturi pentru vârsta lor. Pe pariu, şapte la doi, că unii dintre ei sunt membri ai partidului.

— Nu fac pariu, amice. Există nenorocul ca cel puţin jumătate dintre ei să nu treacă testul de maturitate şi s-ar putea s-o aflăm în modul cel mai rău cu putinţă la sfârşitul nebuniei noastre.

— Profesore, insistă Wyoh. Mike, Mannie. Sidris e convinsă că această copilă e matură, că poate să facă faţă oricăror condiţii. Şi eu o cred.

— Man, ce zici? mă întrebă Mike.

— Hai să găsim o modalitate ca şi profesorul s-o cunoască şi să-şi formeze o părere. Pe mine m-a cucerit. M-a impresionat stilul ei îndrăcit de a se lupta. Altfel, nici n-aş fi început căutarea.

Am suspendat şedinţa şi n-am mai discutat nimic despre asta. La puţin timp după aceea, Hazel a apărut la cină, ca invitata lui Sidris. Nu a dat nici un semn că m-ar fi recunoscut şi nici eu nu m-am comportat ca şi cum aş fi ştiut-o de undeva. Am aflat, la mult timp după întâlnirea de la masă, că mă recunoscuse nu numai datorită braţului meu stâng, ci şi pentru că blonda înaltă din Hong Kong îmi pusese şapca pe cap şi mă sărutase. Mai mult, în ciuda schimbării perfecte, Hazel a recunoscut-o pe Wyoh după voce, singurul lucru pe care n-a putut să şi-l deghizeze.

Dar mă bazam pe Hazel. Ştiam că n-o să sufle o vorbă. Dacă s-a gândit vreodată că şi eu făceam parte din conspiraţie, n-a arătat niciodată că ar şti ceva.

Istoria copilului îi explică purtarea, aşa cum educaţia îi explică caracterul. A fost deportată împreună cu părinţii la o vârstă fragedă, era mai mică decât Wyoh. Tatăl ei era ocnaş şi a murit într-un accident, lucru pe care mama ei l-a pus pe seama indiferenţei Autorităţii faţă de siguranţa coloniştilor condamnaţi. Mama ei a murit când Hazel împlinise cinci ani şi fetiţa nu i-a cunoscut cauza morţii. De atunci trăia în orfelinatul din care am cules-o noi. Nu ştia de ce fuseseră deportaţi părinţii ei, se gândea că poate din cauza unor activităţi subversive, dar amândoi erau condamnaţi. De la mama ei a moştenit ura aprigă împotriva Temnicerului-şef.

Familia care conducea Leagănul de Copii o acceptase. Hazel cosea şervete, spăla vasele, făcea curăţenie. Era destul de mare ca să-i încredinţezi tot felul de munci în gospodărie. Învăţase singură să citească, putea bate scrisori la maşină, dar nu ştia să scrie de mână. Matematică ştia destul cât să se descurce cu număratul banilor.

S-a iscat zarvă când a trebuit să plece din orfelinat. Proprietara şi soţii ei pretindeau că Hazel mai datorează câţiva ani de muncă. Hazel rezolvă problema lăsându-şi acolo hainele şi câteva obiecte de valoare. Mami s-a supărat rău şi a vrut să înceapă imediat un scandal ca să-i termine pe certăreţii care o indignaseră cu pretenţiile lor meschine. Dar, ca şef al celulei ei, am potolit-o spunându-i că nu am nici un interes ca familia mea să ajungă în atenţia opiniei publice. Am scos nişte bani şi i-am spus lui Mami că partidul va suporta toate cheltuielile pentru necesarul lui Hazel. Mami refuză banii, ceru consiliu de familie, apoi se duse cu Hazel în oraş şi făcu cheltuieli nesăbuite, cumpărându-i toate cele necesare.

Am adoptat-o pe Hazel. Acum, adoptarea unui copil înseamnă multă birocraţie şi hârţogăraie, dar pe vremea aceea era mai simplu, ca şi cum am fi adoptat o pisicuţă.

S-a iscat un alt scandal când Mami a vrut s-o înscrie pe Hazel la şcoală, fapt care nu se potrivea nici cu ceea ce avea Sidris în minte, nici cu ceea ce aştepta Hazel ca proaspătă membră a partidului. Am intervenit din nou şi Mami a înţeles situaţia doar pe jumătate. S-a ajuns la un compromis. Hazel a intrat la o şcoală din apropierea ecluzei treisprezece, lângă care era şi salonul lui Sidris. (Sidris avea o afacere bună, pentru că era destul de aproape ca să folosească apă nelimitat fără să bage cineva de seamă, de pe conducta de retur). Hazel avea ore dimineaţa, iar după-amiaza o ajuta pe Sidris, cosea rochii, aranja prosoapele, le spăla pe doamne pe cap, învăţa meserie — făcea orice dorea Sidris.

Adică, era căpitanul Haimanalelor de pe Baker Street.

Cât a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea, care o îndrăgiseră. Putea să obţină orice de la ei, pentru că ştia să se poarte cu ei, înţelegea ce spuneau atunci când un om în toată firea ar fi crezut că vorbesc păsăreşte. Ea reprezenta liantul între partid şi cei mai mulţi dintre auxiliarii juniori. Ştia cum să transforme totul în joacă. Chiar şi sarcinile mai grele, pe care i le încredinţam, deveneau o joacă cu reguli pe care ea le stabilea şi nu-i lăsa pe copii să înţeleagă că era vorba de ceva serios pentru adulţi, ci pentru ei, ceea ce era cu totul altceva.

De exemplu, să zicem că un puşti care nu ştie să citească este prins cu manifeste, lucru care s-a întâmplat nu numai o dată, de altfel. După ce Hazel i-a făcut băieţelului instructajul de rigoare, iată cum au ieşit lucrurile:

SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?

HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt băiat mare.

SOLDATUL: Bine, băiat mare ce eşti, de unde ai astea?

H. B. S.: Mi le-a dat Jackie.

SOLDATUL: Cine e Jackie?

H. B. S.: Jackie, cine să fie?

SOLDATUL: Dar care e numele celălalt?

H. B. S.: Al cui?

SOLDATUL: Al lui Jackie.

H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fată!

SOLDATUL: Bine, bine, şi unde locuieşte?

H. B. S.: Cine?

Şi tot aşa, la toate întrebările răspunsul invariabil era „Mi le-a dat Jackie”, încât îl înnebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste. Din moment ce Jackie nu exista şi nu avea alt nume, adresă, nu era nici un pericol. Copiilor le făcea plăcere să-şi bată joc de oamenii în toată firea, mai ales de gărzi, odată ce învăţaseră cât de uşor poate fi.

Mare lucru nu se întâmpla. În cel mai rău caz, se confiscau manifestele. Chiar şi echipele Dragonilor Păcii se gândeau de două ori înainte să pună mâna pe vreun copilaş. Da, începusem să avem echipe ale Dragonilor în interiorul lui Luna City — le era teamă să patruleze câte unul, pentru că unii se aventuraseră singuri în misiune şi nu se mai întorseseră.

Când Mike s-a apucat să facă versuri, poezii după părerea lui, n-am ştiut dacă trebuie să plâng sau să râd. Mai vroia să le şi publice! Chestia asta dovedeşte cât de tare a corupt umanitatea această maşină în aparenţă inocentă, încât vrea acum să-şi vadă şi numele tipărit în văzul tuturor!

— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai păţit? Ţi-au explodat toate circuitele sau ai plănuit să ne dai de gol?

Înainte să aibă timp de replică, se amestecă profesorul:

— Stai aşa, Manuel, cred că există o posibilitate. Mike, ce-ai zice de un pseudonim literar?

Şi aşa s-a născut „Simon Jester”. Se pare că Mike şi-a găsit acest nume amestecând literele la întâmplare. Dar pentru versurile serioase folosea un alt nume, numele lui de partid, Adam Selene.

Poeziile lui Simon erau versuri proaste, triviale, subversive, mergând de la glume tăioase la adresa personalităţilor din Luna City, până la atacuri virulente împotriva Temnicerului-şef, sistemului, Dragonilor Păcii, turnătorilor. Le întâlneai peste tot, pe pereţii WC-urilor publice, pe bucăţi de hârtie împrăştiate în capsulele metroului sau în cârciumi. Întotdeauna semna cu Simon Jester şi avea un desen făcut cu un băţ de chibrit ars, care reprezenta un drăcuşor cu coarne, cu un zâmbet larg şi o coadă în formă de furculiţă. Uneori, drăcuşorul îl împingea pe un grăsan cu o furcă. Alteori, apărea doar faţa drăcuşorului cu coarne, rânjind malefic. La scurt timp, apărură peste tot doar rânjetul şi coarnele care însemnau: „Simon a trecut pe-aici”.

Din ziua în care a apărut, în întreaga Lună Simon nu s-a mai oprit. Curând a început să aibă ajutoare voluntare şi necunoscute, versurile şi desenele lui, atât de simple pentru oricine, au apărut în mai multe locuri decât îşi plănuise. Această zonă de acţiune mai largă se datora probabil călătorilor. Au apărut şi în interiorul Complexului, dar asta nu mai venea de la noi. Niciodată nu recrutam personal civil din cadrul Complexului.

După vreo trei zile, a apărut o poezioară foarte dură, care vorbea despre grăsimea Temnicerului-şef, rod al obiceiurilor lui dezgustătoare. Apoi, această poezioară a apărut pe etichete lipite cu clei, undeva foarte sus, de unde nu le puteai atinge şi avea un desen puţin schimbat din care îl recunoşteai cu uşurinţă pe Mort Nesuferitul. Nu le-am făcut noi, nu le-am lipit noi. Dar au apărut în L-City, în Novylen, în Hong Kong, erau lipite peste tot, pe telefoanele publice, pe stâlpii din coridoare, pe ecluzele de presiune, pe şinele rampelor, peste tot unde se putea lipi ceva. L-am pus pe Mike să-mi facă o numărătoare simplă şi mi-a raportat că numai în L-City erau peste şaptezeci de mii de asemenea etichete.

Nu ştiam nici o tipografie din L-City care să se bage într-o afacere atât de riscantă sau să fie echipată cu tot necesarul pentru aşa ceva. Mă întrebam dacă nu mai exista vreo altă organizaţie revoluţionară.

Versurile lui Simon aveau un succes atât de mare, încât el pătrundea peste tot ca un strigoi, şi n-au fost lăsaţi deoparte nici Temnicerul-şef şi nici şeful securităţii. „Dragă Morty Nesuferitule”, scria într-o scrisoare, „te rog să fii atent mâine de la miezul nopţii la patru dimineaţa. Dragoste şi sărutări, Simon”, cu un desen cu coarne şi un rânjet diavolesc. Cu aceeaşi poştă primi şi Alvarez o scrisoare: „Dragă Mutră buboasă, dacă Temnicerul-şef o să-şi rupă piciorul mâine seară, va fi numai vina ta. Cu loialitate, conştiinţa ta, Simon” — şi din nou cu coarne şi acelaşi rânjet malefic.

Nu pregătisem nimic deosebit, vroiam numai ca Mort şi Alvarez să-şi piardă somnul lor fără griji — şi am reuşit. La fel se întâmplă şi cu corpul de gardă, care începuse să sufere de insomnie acută. Mike a făcut primul pas, cel mai important de altfel, l-a sunat pe Temnicerul-şef la anumite intervale, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, la un număr neînregistrat public, cunoscut doar de personalul lui. Sunând în acelaşi timp la membrii personalului şi făcându-le legătura cu Mort, Mike nu numai că a creat confuzie, dar l-a făcut pe Temnicerul-şef să se înfurie pe asistenţii lui, refuzând să le creadă nevinovăţia.

Am avut o baftă neaşteptată, Temnicerul-şef era atât de enervat, încât a călcat greşit şi şi-a scrântit o gleznă. Era cât pe ce să-şi rupă un picior. Numai unui nou venit i se poate întâmpla o chestie de-asta când e pe rampă. Alvarez era acolo când s-a petrecut accidentul, iar previziunea lui Simon se adeverise.

În acelaşi fel, s-au mai creat nişte bătăi de cap care le-au dat autorităţilor insomnii. Într-o noapte s-a zvonit că a fost minată catapulta Autorităţii şi că va sări în aer. O sută opt oameni nu pot verifica catapulta de o sută de kilometri în câteva ore, mai ales când cei din detaşamentele Dragonii Păcii nu sunt obişnuiţi cu munca în costumele de presiune. Nu le plăcea meseria pe care erau nevoiţi să o facă. Au fost treziţi la miezul nopţii, pe un soare ucigător, au stat afară mai mult decât trebuia, s-au accidentat şi erau atât de furioşi, încât nu mai lipsea mult şi se isca cea mai mare revoltă din istoria regimentului. Un incident i-a demoralizat complet. A murit un sergent. A căzut sau a fost împins? Accident sau crimă?

Alarmele de la miezul nopţii i-au făcut pe Dragonii Păcii de la controlul paşapoartelor să fie mai somnoroşi, mai nervoşi, ducând la frecvente ciocniri cu lunarii şi la accentuarea sentimentului de ură reciprocă. Simon a profitat de situaţia creată şi a crescut presiunea.

Versurile lui Adam Selene erau literare, de calitate. După ce le scria, i le arăta profesorului, şi îi accepta judecata literară (bună, cred) fără supărare. Ritmul şi rima lui Mike erau fără cusur, era şi normal, doar era un computer cu toată limba engleză înregistrată în memorie şi nu-i lua mai mult de câteva microsecunde pentru a găsi cuvântul cel mai potrivit. Partea lui slabă era autocritica, dar se îmbunătăţi rapid sub îndrumarea severă şi pedagogică a profesorului.

Semnătura lui Adam Selene a apărut pentru prima dată în paginile unei reviste serioase, Luciu de Lună, sub un poem sumbru intitulat „Acasă”. Erau gândurile unui bătrân deportat aflat pe patul morţii, care a descoperit, înainte să părăsească definitiv Luna, că asta era casa lui iubită. Limbajul era simplu, cu rime naturale, singurul element subversiv era la final, în concluzia muribundului că, oricât de mulţi temniceri-şefi îndurase în viaţa lui, preţul nu fusese prea mare.

Mă îndoiesc că redactorii de la Luciu de Lună au stat să judece prea îndeaproape poemul. Au văzut că era bun, l-au publicat.

. Alvarez era înnebunit. A întors biroul redacţiei cu fundul în sus, căutând un fir care să-l ducă la Adam Selene. Poezia apăruse de două săptămâni, când a observat-o Alvarez. Ne gândeam că poate nu mai vede semnătura şi ne speriasem. Vroiam să o vadă. Şi a văzut-o. Ne-am bucurat de reacţia pe care a avut-o când a dat peste ea. Din proprie iniţiativă sau la sugestia cuiva, nu mai contează.

Redactorii revistei nu l-au putut ajuta pe şeful turnătorilor. I-au spus adevărul: poemul venise prin poştă. Mai aveau plicul? Da, sigur… ne pare rău, plicurile nu se mai păstrează. După un timp, Alvarez plecă, însoţit de patru Dragoni pe care-i luase după el pentru siguranţa personală.

Sper că i-a făcut plăcere să citească foaia de hârtie cu poezia. Era o foaie din articolele de papetărie de afaceri ale lui Adam Selene.

Şi dedesubt era tipărită poezia „Acasă”, de Adam Selene.

Amprentele fuseseră adăugate pe scrisoare după ce trecuse pe la noi. A fost tipărită cu un Electrostator Underwood de birou, modelul cel mai obişnuit de pe Lună. Chiar şi aşa, maşinile care foloseau modelul ăsta nu erau prea multe. Un detectiv ştiinţific, dacă ar fi făcut cercetări, ar fi găsit maşina în biroul din Luna City al Autorităţii Lunare. De fapt, maşinile, pentru că în biroul respectiv erau şase maşini şi le folosisem pe toate prin rotaţie, cinci cuvinte la una, cinci cuvinte la alta şi tot aşa. Am muncit ceva timp, n-am dormit câteva ore bune, eu şi Wyoh am riscat enorm, deşi Mike stătea de şase, asculta la fiecare telefon, gata să ne avertizeze la o adică. Am făcut treabă bună atunci, dar n-am mai apelat niciodată la metoda asta.

Alvarez nu era un detectiv ştiinţific.

11

La începutul anului 2076 aveam multe de făcut. Nu puteam să-mi neglijez clienţii. Munca de partid îmi mânca şi o groază de timp, deşi tot ce făceam, făceam numai prin delegaţi. Dar erau atât de multe de făcut, încât nu mai aveai timp de nimic. Era nevoie de decizii importante, iar mesajele circulau în jos şi în sus într-un ritm ameţitor. Mi-am făcut un program de antrenament dur, cu ore de exerciţii grele, purtam zilnic greutăţi. Totuşi, n-am putut să-mi aranjez o permisie pentru folosirea centrifugei de la Complex, cea pe care o foloseau oamenii de ştiinţă de pe Pământ ca să-şi prelungească timpul de şedere pe Lună. Deşi o folosisem înainte, de data asta nu-i puteam avertiza că trebuia să fiu în formă pentru o călătorie pe Pământ.

Exerciţiile fără centrifugă nu sunt prea eficiente, şi pe deasupra erau şi foarte plictisitoare, pentru că nu ştiam dacă voi mai avea nevoie de ele. Dar după spusele lui Mike, era o şansă din treizeci ca evenimentele să ceară ca un lunar, capabil să vorbească în numele partidului, să facă o călătorie pe Terra.

Nu prea mă vedeam în calitate de ambasador, nu aveam pregătirea şi educaţia necesară. Profesorul era soluţia cea mai bună, dar era bătrân şi n-ar fi supravieţuit aterizării pe Pământ. Mike ne-a spus că un bărbat de vârsta profesorului, cu sănătatea lui, are mai puţin de o şansă dintr-o sută să ajungă în viaţă pe Terra.

Dar profesorul s-a apucat cu veselie de un antrenament înverşunat, care i-ar fi mărit şansele slabe, aşa că ce puteam face, decât să-mi las greutăţile de-o parte şi să-mi văd de munca mea, şi să fiu oricând gata să trec să-i iau locul, dacă bătrâna lui inimă ar fi cedat. Wyoh a făcut şi ea la fel, în caz că ar fi existat ceva care m-ar fi împiedicat să mai plec. A împărţit necazurile cu noi fără să zică nici pâs. Wyoh se foloseşte întotdeauna de farmecele feminine în locul logicii.

Pe lângă toate astea, mai aveam pe cap munca de partid şi munca la fermă. Pierdusem trei fii prin căsătoria lor în alte familii, dar câştigasem doi puşti buni, Frank şi Ali. Greg s-a dus să lucreze pentru LuNoHoCo ca miner şef la foraje pentru catapultă. Era de mare ajutor, pentru că am avut ceva bătaie de cap cu angajarea echipei de construcţii. Sigur, puteam să folosim oameni care nu erau în partid, dar totuşi în punctele cheie aveam nevoie de oameni din partid foarte competenţi în meserie, aşa cum erau şi în politică. Greg nu prea vroia să se ducă, ferma avea nevoie de el şi nici nu-i plăcea să-şi lase biserica. Dar a acceptat.

Şi iar am devenit servitor la porci şi la pui. Dar nu pentru multă vreme, pentru că-l mai aveam şi pe Hans, care era un bun fermier, ridica greutăţi şi muncea cât doi. Dar Greg fusese conducătorul fermei încă de la retragerea Bunicului, iar noua responsabilitate îl cam îngrijora pe Hans. A trebuit să preiau eu conducerea, pentru că eram mai mare, dar Hans era un fermier mai bun decât mine şi avea şi timp să se ocupe de fermă. Întotdeauna am fost convins că el îi va lua locul lui Greg. Aşa că l-am încurajat, am fost de acord cu părerile lui şi i-am dat o mână de ajutor în timpul meu liber, care deja nu prea mai exista pentru mine.

Pe la sfârşitul lunii februarie, m-am întors dintr-o călătorie de afaceri mai lungă: Novylen, Sub-Tycho, Churchill. Se terminase lucrul la noul metro care trecea peste Sinus Medii şi am plecat cu afaceri în Hong Kong Luna. Vroiam să stabilesc contacte, prin care promiteam că acum, cu noul metro, puteam să asigur serviciu de urgenţă. Faptul că autobuzul Endsville-Beluthihatchie circula numai în timpul nopţii lunare făcuse ca serviciul de urgenţă să fie imposibil de realizat.

Dar afacerile erau, de fapt, pretextul pentru politică. Legătura cu Hong Kong-ul era slabă. Wyoh se descurca bine la telefon, al doilea membru al celulei ei era un vechi camarad — camaradul Clayton — care nu numai că nu figura în fişierul Zebra al lui Alvarez, dar era şi foarte stimat de Wyoh. Clayton a fost pus la curent cu strategia partidului şi a fost avertizat să nu se amestece cu vechea organizaţie. Wyoh i-a spus că poate să rămână membru ca mai înainte.

Dar totuşi la telefon nu e ca între patru ochi. Hong Kong-ul trebuia să fie refugiul nostru, pentru că era mai puţin legat de Autoritate, necesităţile lui nu erau controlate de Complex. Această semi-independenţă se punea şi pe seama transportului, mai bine zis pe lipsa transportului cu metroul, care făcuse ca vânzările de la capul catapultei să nu fie un fapt obişnuit pentru locuitori. De asemenea, Hong Kong-ul era mai puternic financiar, hârtiile Băncii din Hong Kong Luna aveau o valoare mai mare decât bancnotele Autorităţii.

Cred că dolarii din Hong Kong nu erau bani în sensul lor financiar legal. Autoritatea nu-i accepta. Pe vremea când am fost pe Pământ, am cumpărat bancnote de-ale Autorităţii ca să-mi pot plăti biletul. Dar mi-am luat şi dolari Hong Kong, care puteau fi folosiţi pe Pământ la o valoare mai mică, ce-i drept, în timp ce banii Autorităţii nu valorau nici cât o ceapă degerată. Bani sau nu, hârtiile Băncii Hong Kong erau girate de bancherii chinezi cinstiţi şi nu erau hârtii fără valoare, tipărite prin decret birocratic. O sută de dolari Hong Kong erau cotaţi la bursă la valoarea de 31, 1 grame de aur (vechea uncie de aur) şi îi puteai schimba la casele de schimb pe aur — pe care-l aduseseră din Australia- sau pe altceva: apă menajeră, oţel de un anumit tip, apă grea din instalaţiile speciale de energie şi alte lucruri folositoare. Puteai cumpăra şi cu bancnote ale Autorităţii, dar preţurile Autorităţii creşteau tot timpul, iar banii se devalorizau. Nu mă pricep la finanţe, a încercat Mike să-mi ţină un curs rapid financiar, dar m-a luat durerea de cap când am văzut cum stau lucrurile. Era important faptul că toţi eram bucuroşi să punem mâna pe hârtiile astea Hong Kong. Bancnotele le acceptam de nevoie şi asta nu numai pentru că uram Autoritatea.

Hong Kong ar fi trebuit să fie fortăreaţa partidului. Dar nu era. Am hotărât că trebuie să-mi asum riscul şi să merg până acolo, riscând să fiu identificat, pentru că nu e uşor unui om cu un singur braţ să treacă neobservat. Era un risc care mă punea în pericol nu numai pe mine, ci şi pe Wyoh, Mami, Greg şi Sidris, dacă eu aş fi căzut. Dar cine spune că revoluţia e o joacă de copii?

Camaradul Clayton era un tânăr japonez — de fapt, nu era prea tânăr, nici nu ştiu cât să-i fi dat, toţi arată tineri până când, dintr-o dată, îi vezi bătrâni., Nici japonez nu cred că era, mai degrabă malaiez sau aşa ceva, dar avea un nume japonez, iar gospodăria şi-o conducea tot pe stil japonez, giri şi gimu erau principiile după care se conducea în viaţă, iar marele meu noroc a fost că datora mult gimu lui Wyoh.

Clayton nu avea strămoşi condamnaţi, ai lui se îmbarcaseră ca voluntari — sub ameninţarea puştii, evident, atunci când Marea Chină îşi consolida imperiul de pe faţa dinspre Pământ a Lunii. Nu m-am gândit că asta ar fi necorespunzător cu criteriile noastre. Ura Autoritatea la fel de tare ca orice vechi deţinut.

Prima oară ne-am întâlnit într-o ceainărie — o speluncă pentru noi, cei din L-City — şi am vorbit două ore tot felul de chestii, în afară de politică. Şi-a făcut o părere despre mine şi m-a invitat la el acasă. Singura mea plângere la adresa ospitalităţii japoneze este baia în care trebuie să te vâri până la bărbie, într-o apă mult prea fierbinte faţă de ceea ce pot eu să suport de obicei.

N-am riscat nimic că m-am afişat în public. Mama-san se pricepea la machiaj tot atât de bine ca şi Sidris, braţul meu social arăta la fel ca unul adevărat, iar un chimono îmi acoperea perfect sudura. În două zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork”, eram machiat, purtam chimono şi tabi, iar dacă printre ei era vreun spion, n-avea nici o şansă să mă identifice în persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost cât se poate de scurt la întâlniri, le-am dat cifre şi previziuni şi am vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.

— Voi sunteţi mai norocoşi, nu o să fiţi atinşi atât de curând. Dar acum, cu noul metro, o să-i vedeţi tot mai mult pe oamenii de pe-aici trecând cu grâu şi cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O să vă vină şi vouă rândul.

I-am impresionat. Vechea organizaţie, aşa cum o vedeam eu şi din câte auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cântece războinice şi emoţii, fiind mai mult o biserică decât un partid de luptă. Eu le-am spus direct:

— Uitaţi care e situaţia, camarazi. Vă las cifrele, verificaţi-le.

Apoi m-am întâlnit separat cu un camarad chinez, inginer de meserie, care îţi transforma orice obiect aşa cum doreai. L-am întrebat dacă a văzut vreodată o armă cu laser destul de mică încât s-o poţi căra ca pe o puşcă. Nu văzuse. I-am spus că sistemul paşapoartelor face dificilă contrabanda, iar el mi-a zis că n-ar trebui să fie prea greu cu bijuteriile — şi-o să vină în Luna City săptămâna viitoare ca să-şi viziteze vărul. I-am mai spus că unchiul Adam va fi tare încântat să aibă veşti de la el.

Ce să mai lungesc vorba, a fost o călătorie cu folos. La întoarcere m-am oprit în Novylen ca să verific un „Foreman”, model mai vechi, cu bandă perforată, pe care-l reparasem mai înainte. Apoi m-am dus să mănânc ceva şi m-am întâlnit cu tatăl meu. Suntem prieteni, dar nu pot spune că ne prăpădim unul de dorul celuilalt. Pot trece câţiva ani fără să ne vedem. Am vorbit, cât am mâncat un sandwich şi am băut o bere, iar când m-am ridicat să plec, mi-a spus:

— Mi-a făcut plăcere să te văd, Mannie. Luna liberă!

I-am răspuns la fel, eram prea uimit ca să mai mă gândesc la un alt răspuns. Bătrânul meu nu făcea politică şi era atât de sceptic când venea vorba de politică, încât dacă ar fi făcut afirmaţia asta în public, ar fi creat senzaţie.

Am ajuns în L-City înveselit şi nu prea obosit, pentru că dormisem de la Torricelli încoace. Am luat-o pe drumul de centură de la staţia Sud, apoi am coborât şi am luat-o pe Aleea de Jos, evitând aglomeraţia de pe Şoseaua principală, şi m-am dus spre casă. Când am trecut pe lângă tribunalul judecătorului Brody, m-am gândit să intru să-l salut. Brody mi-e prieten vechi şi amândoi am avut parte de câte o amputare. După ce şi-a pierdut un picior, s-a retras ca judecător şi-a avut succes. Nu exista pe vremea aia în L-City alt judecător, în afară de Brody, care să nu fi avut şi alte afaceri pe lângă funcţia de la tribunal, măcar acolo o contabilitate sau vânzarea de asigurări.

Dacă doi oameni veneau cu o plângere la Brody şi el nu-i putea convinge că judecata lui e corectă, le dădea onorariul înapoi, iar dacă se luptau, le arbitra duelul fără să pretindă nimic, încercând totuşi să-i convingă să nu folosească cuţitele până la declararea luptei.

Nu era în tribunal când am venit eu, dar avea toca pe birou, semn că era prin zonă. Am dat să plec, când am fost oprit de un grup care intra. Erau nişte stilyagi. Era şi o fată cu ei şi un bărbat mai în vârstă pe care-l împingeau de colo-colo. Era răvăşit, iar hainele aveau ceva special, care îl dădea de gol că e turist.

Şi pe atunci erau turişti. Nu mulţi, dar erau câţiva care veneau de pe Pământ, stăteau la un hotel o săptămână şi se întorceau cu aceeaşi navă sau o aşteptau pe următoarea. Cei mai mulţi se distrau la cazinouri, după ce vizitaseră în prima zi toate locurile mai interesante şi făcuseră o plimbare prostească ieşind la suprafaţă, plimbare nelipsită pentru orice turist care vine pe Lună. Majoritatea lunarilor nu-i bagă în seamă şi le trec cu vederea ciudăţeniile.

Băiatul cel mai mare, de vreo optsprezece ani, probabil şeful lor, îmi zise:

— Unde e judecătorul?

— Nu ştiu. Văd că nu e aici.

Îşi muşcă buzele, părând încurcat.

— Ce se întâmplă? i-am zis.

— O să-l eliminăm pe individul ăsta, îmi zise sobru. Dar vrem să ne confirme judecătorul decizia.

— Căutaţi-l prin cârciumile din împrejurimi. Cred că-l găsiţi voi.

Un băiat cam de paisprezece ani îmi zise:

— Nu sunteţi dumneavoastră gospodin O'Kelly?

— Ba da.

— De ce să nu-l judecaţi dumneavoastră?

Cel mare parcă se linişti.

— Ce ziceţi gospodin, vreţi?

Am ezitat. Sigur, fusesem judecător uneori, cine n-a fost? Dar nu prea mă încânta responsabilitatea asta. Şi totuşi, mă deranja să-i aud pe copiii ăştia vorbind despre eliminarea unui turist. Chestia asta n-ar fi dat bine.

M-am hotărât să intru în joc. Dacă-i bal, bal să fie. I-am zis turistului:

— Mă acceptaţi ca judecător?

Păru surprins.

— Am de ales?

— Bineînţeles, i-am spus calm. Nu vă aşteptaţi să vă ascult dacă nu-mi acceptaţi judecata. Eu nu vă forţez, e viaţa dumneavoastră, nu a mea.

Iar păru surprins, dar nu era speriat.

— Aţi spus viaţa mea?

— Da. Se pare că tinerii ăştia vor să vă elimine. Poate vreţi mai bine să-l aşteptaţi pe judecătorul Brody. Nu ezită, zâmbi şi spuse:

— Vă accept ca judecător, domnule.

— Cum doriţi.

M-am uitat la băiatul cel mare.

— Care sunt părţile care intră în conflict? Doar tu şi prietena ta?

— O, nu domnule judecător, toţi suntem implicaţi.

— Toţi vreţi să fiu judecător?

Dădură din cap, nimeni nu zise nu. Şeful lor se întoarse spre fată şi spuse:

— Zi clar, Tish. Îl accepţi pe O'Kelly ca judecător?

— Poftim? O, da, desigur.

Era o fată micuţă, cam ştearsă, drăguţă, dar fără nici o strălucire, bine făcută, să tot fi avut vreo paisprezece ani. Genul de târfuliţă, ceea ce va şi ajunge, probabil. Genul de fată care preferă să fie regină peste o şleahtă de stilyagi, decât să aibă o căsnicie solidă. Nu-i condamn pe stilyagi, vânează pe coridoare femei, pentru că nu sunt destule. Muncesc toată ziua şi când se întorc acasă nu găsesc pe nimeni.

— Bine, curtea a fost acceptată şi văd că toată lumea este hotărâtă să-mi accepte verdictul. Hai să stabilim şi taxa. Cât puteţi da, băieţi? Vă rog să înţelegeţi că nu pot să judec pe gratis un caz de eliminare. Ori plătiţi, ori îl fac scăpat.

Şeful lor clipi din ochi, apoi îi adună pe ceilalţi ca să se sfătuiască. Apoi, se întoarse şi zise:

— Nu avem prea mult. Vreţi să-l judecaţi pentru cinci dolari Hong Kong de fiecare?

Ei erau şase.

— Ei, nu. Nu puteţi cere unui tribunal să judece o eliminare la banii ăştia.

Se sfătuiră din nou.

— Cincizeci de dolari. E bine, domnule judecător?

— Şaizeci. Zece de căciulă. Şi încă zece de la tine, Tish.

Păru surprinsă şi făcu pe indignata.

— Haide, haide! am zis. Tanstaafl.

Clipi şi se căută în geantă. Avea bani, era genul de fată care are bani la ea întotdeauna.

Am adunat cei şaptezeci de dolari, i-am pus pe birou şi m-am adresat turistului:

— Puteţi să daţi tot atât?

— Poftim?

— Tinerii plătesc şaptezeci de dolari Hong Kong pentru acest caz de judecată. Dumneavoastră trebuie să plătiţi tot atât. Dacă nu puteţi, arătaţi-mi portofelul drept dovadă şi-mi daţi banii mai târziu. Asta e obligaţia dumneavoastră. Scăpaţi ieftin, am adăugat, pentru un caz capital. Dar copiii ăştia nu pot să dea mai mult, aşa că aţi făcut o afacere bună.

— Înţeleg. Cred că înţeleg.

Plăti şi el cei şaptezeci de dolari.

— Mulţumesc, am spus. Şi acum ambele părţi vor un juriu?

Ochii fetei se însufleţiră.

— Sigur! Dacă tot o facem, hai s-o facem ca lumea!

— În condiţiile astea am nevoie de juriu, zise şi pământeanul.

— Îl veţi avea, l-am asigurat. Doriţi un consilier?

— Ei, cred că am nevoie de un avocat.

— Eu am zis consilier, nu avocat. Aici nu există avocaţi.

Păru încântat fără motiv.

— Presupun că un consilier, dacă-mi aleg unul, va avea, hm, aceeaşi calitate neoficială ca şi restul procedurii?

— Poate da, poate nu. Doar eu sunt judecător neoficial, asta e tot. Mulţumiţi-vă cu asta.

— Mda. Am să mă încred în lipsa dumneavoastră de formalism, Înălţimea Voastră.

Şeful grupului zise:

— Aha, mai aducem şi un juriu. Cine îl plăteşte?

— Eu, doar am acceptat să judec pentru o sută patruzeci de dolari cu totul. N-aţi mai fost la tribunal? Nu am de gând să plătesc prea mult dacă pot să scap mai ieftin. Şase juraţi, cinci dolari de fiecare. Ia vedeţi cine e pe Aleea de Jos.

Un băiat ieşi afară şi strigă:

— Muncă pentru juraţi! Cinci dolari!

Imediat se adunară şase bărbaţi, de genul celor la care te puteai aştepta să fie la ora aia pe stradă, mai ales în Aleea de Jos. Nu mă deranja, pentru că nu aveam de gând să le dau vreo atenţie. Dacă tot te-ai pus să judeci, e mai bine să o faci într-un cartier mai civilizat, cu oameni cumsecade şi cinstiţi.

M-am dus în spatele biroului, m-am aşezat, mi-am pus toca lui Brody — mă întreb de unde o fi găsit-o, probabil c-o fi vreo vechitură din cine ştie ce gheretă — şi m-am pregătit de judecată.

— Curtea e în sesiune, am decretat. Spuneţi-vă numele şi formulaţi acuzaţia.

Băiatul cel mai mare se numea Slim Lemke, pe fată o chema Patricia Carmen Zhukov, de ceilalţi nu-mi mai amintesc. Turistul se scotoci în geantă şi spuse:

— Poftiţi cartea mea de vizită, domnule.

Am păstrat-o. Pe ea scria:

Acuzaţia era copilărească, un exemplu clar de ce turiştii nu trebuie să hoinărească singuri, fără ghizi după ei. Sigur că ghizii îi jecmăneau fără milă, dar nu pentru asta există turişti pe lume? Ăsta din faţa mea era în pericol să-şi piardă viaţa, pentru că nu se înarmase cu un ghid după el.

Intrase într-o cârciumă, în care îşi pierdeau vremea stilyagii, era un fel de club. Femeia asta, târfuliţa, era singura care flirtase cu el. Băieţii nu se băgaseră, aşa cum era normal, atât timp cât ea făcea avansurile. Dar, la un moment dat, ea a râs şi i-a dat un pumn în coaste. El primise pumnul nepăsător, ca un lunar… dar acţionase ca un pământean tipic: îşi strecurase braţul în jurul taliei fetei, trăgând-o spre el, se pare, ca s-o sărute.

Credeţi-mă, chestia asta ar fi trecut neobservată în America de Nord. Am mai văzut lucruri de genul ăsta. Dar Tish a fost luată prin surprindere şi probabil se speriase. A ţipat.

Atunci, grupul de băieţi a sărit pe el şi l-au bătut măr.

Parcă bătaia n-ar fi fost de ajuns, şi-au zis că trebuie să plătească pentru „crimă”, dar trebuia s-o facă corect. Adică, să găsească un judecător.

Cred că, mai curând, le-a fost frică. Cred că nici unul nu participase vreodată la o eliminare. Dar doamna lor fusese insultată şi trebuiau să acţioneze.

Le-am pus întrebări. Pe Tish am descusut-o cel mai mult şi mi-am dat seama că avusesem dreptate. Apoi, am spus:

— Hai să recapitulăm. E vorba de un străin. Nu ne cunoaşte obiceiurile. A jignit pe cineva, a plătit pentru asta. Ce spune juriul? Hei, tu de colo! trezeşte-te. Ce părere ai?

Juratul privi în sus cu ochii împăienjeniţi şi zise:

— Să-l eliminăm!

— Foarte bine. Tu ce zici?

— Păi…

Următorul ezită.

— Cred că ar fi destul o bătaie bună ca să ţină minte data viitoare cum să se comporte. Nu-i putem lăsa pe bărbaţi să se lege de femeile noastre, altfel locul ăsta va ajunge mai rău decât pe Pământ.

— Bine judecat. Şi tu?

Numai un jurat din şase votă pentru eliminare. Ceilalţi merseră de la bătaie până la amenzi foarte mari.

— Tu ce crezi Slim?

— Eu… păi…

Era neliniştit, era în faţa grupului de prieteni, în faţa celei care putea fi prietena lui. Dar îşi revenise şi nu vroia ca tipul să fie eliminat.

— L-am altoit deja. Poate c-ar trebui să stea în genunchi şi să sărute podeaua de la picioarele lui Tish şi să-i ceară scuze.

— Aţi face aşa ceva, gospodin LaJoie?

— Dacă asta vă e hotărârea, Înălţimea Voastră, da.

— Nu. Uitaţi care e verdictul meu. Mai întâi, juratul acela trebuie pedepsit — tu, da, da, tu care ai fost plătit degeaba, pentru că ai adormit când trebuia să judeci. Înhăţaţi-l băieţi, luaţi-i onorariul şi aruncaţi-l în stradă.

Aşa şi făcură, plini de entuziasm. Era o faptă care compensa puţin emoţia care-i cuprinsese la gândul eliminării, dar pe care n-ar fi putut-o suporta.

— Şi acum, gospodin LaJoie, sunteţi amendat cu cincizeci de dolari Hong Kong pentru că nu aţi avut bunul simţ de a învăţa obiceiurile locale înainte de a veni aici. Plătiţi, deci.

I-am luat banii.

— Şi acum voi, băieţi, ridicaţi-vă. Vă amendez cu câte cinci dolari de fiecare pentru o judecată copilărească, pentru că aţi tratat necuviincios o persoană despre care ştiaţi că e străină de locurile astea şi nu ne cunoaşte obiceiurile. A fost bine că l-aţi oprit s-o atingă pe Tish. A fost bine şi că l-aţi bătut, aşa va învăţa mai repede. Aveaţi tot dreptul să-l ciomăgiţi, chiar mai rău dacă era cazul. Dar pentru că aţi vorbit despre eliminarea lui pentru o greşeală neintenţionată, ei bine, asta a fost de-a dreptul exagerat.

Slim înghiţi în sec.

— Domnule judecător… nu cred că mai avem atâţia bani. Eu unul, nu mai am bani.

— Mă aşteptam la asta. Aveţi la dispoziţie o săptămână ca să plătiţi, altfel vă afişez numele în Domul vechi. Ştiţi unde e Bon Ton Beauté Shoppe, de lângă ecluza de serviciu treisprezece? Este salonul de frumuseţe al soţiei mele, vă duceţi şi îi plătiţi ei. Gata, curtea s-a desfiinţat. Slim, nu pleca. Nici tu Tish. Gospodin LaJoie, hai să-i luăm pe copiii ăştia şi să le facem cinste cu o răcoritoare şi să ne cunoaştem mai bine.

Ochii lui se umplură din nou cu acea încântare ciudată, care-mi aminti de profesor.

— Iată o idee excelentă, domnule judecător!

— Nu mai sunt judecător. Ştiu un local, la câteva rampe mai sus, aşa că vă sugerez să-i oferiţi braţul lui Tish.

Se înclină în faţa ei şi-i spuse:

— Doamna mea? Îmi permiteţi? şi îi oferi braţul.

Tish deveni dintr-o dată foarte matură.

— Spasiva, gospodin! Sunt încântată.

I-am dus într-un local scump, unde hainele lor ciudate şi machiajul abundent păreau caraghioase. Erau stânjeniţi. Dar am încercat să-i fac să se simtă bine, iar Stuart LaJoie se strădui şi mai tare, cu succes. Le-am luat adresele şi numele. Wyoh îi simpatiza pe aceşti stilyagi. După ce-şi terminară răcoritoarele, se ridicară, mulţumiră şi plecară. Eu şi cu Stuart LaJoie am mai rămas.

— Gospodin, zise el, aţi folosit mai devreme un cuvânt ciudat pentru mine.

— Spune-mi Mannie, te rog, acum că puştii au plecat. Ce cuvânt?

— L-aţi folosit atunci când aţi insistat ca tânăra doamnă, Tish, să plătească şi ea. „Tone-stapple”, cam aşa ceva.

— O, tanstaafl, vrei să zici. Înseamnă „nu există prânz gratuit”. Şi aşa şi e, am adăugat arătând spre semnul PRÂNZ GRATUIT, aflat în partea cealaltă a camerei. Dacă am fi stat acolo, băuturile ar fi costat de două ori mai mult. În felul acesta i-am amintit că orice lucru gratuit costă de două ori mai mult pe termen lung sau, altfel, se dovedeşte a fi fără valoare.

— O filosofie interesantă.

— Nu e deloc filosofie, e un fapt de viaţă. Într-un fel sau altul, plăteşti pentru ceea ce iei.

Am tăiat aerul cu palma.

— Când am fost pe Pământ, am auzit expresia, „liber ca aerul”. Aici la noi, aerul nu e liber, plăteşti pentru fiecare respiraţie.

— Serios? Nimeni nu mi-a cerut să plătesc ca să respir.

Zâmbi.

— Poate că e mai bine să mă opresc, zise.

— Să ştii că se poate întâmpla, era cât p-aici să respiri vid în seara asta, dar nimeni nu-ţi cere asta, pentru că ai plătit. Pentru tine, asta a intrat în biletul călătoriei, pentru mine e o taxă trimestrială.

Am început să-i povestesc cum familia cumpără şi vinde comunităţii aerul şi-am lăsat-o baltă, gândindu-mă că e prea complicat pentru el.

— Dar amândoi plătim.

LaJoie păru încântat. Şi gânditor.

— Da, înţeleg necesitatea economică. E ceva nou pentru mine. Spune-mi, Mannie, — mie mi se zice Stu — eram cu adevărat în pericol să fiu scos să respir în vid?

— Trebuia să te taxez mai mult.

— Poftim?

— Văd că nu eşti convins. Dar i-am taxat pe copiii ăia cu toţi banii pe care-i aveau la ei şi i-am amendat şi pe ei ca să-i fac să se gândească mai bine altă dată. Nu puteam să-ţi iau o taxă mai mare ca a lor. Dar cred că ar fi trebuit, văd că îţi închipui că totul n-a fost decât o glumă.

— Crede-mă, domnule, nu zic că a fost doar o glumă, dar am probleme cu înţelegerea legilor voastre locale, care permit ca un om să fie omorât atât de… uşor şi pentru ce, pentru o ofensă atât de copilărească.

Am oftat. De unde să te-apuci să-i explici, când era clar că nu înţelegea nimic despre ce-i spuneam şi mai era şi plin de idei preconcepute, care nu se potriveau realităţii, şi nici măcar nu-şi dădea seama cât e de îngust la minte?

— Stu, am zis, hai să le luăm pe rând. Nu există legi locale, cum le zici tu, aşa că nu poţi fi condamnat la moarte conform lor. Ofensa ta nu a fost un fapt obişnuit, am ţinut seama doar de ignoranţa ta. Şi nu a fost făcut nimic la voia întâmplării, altfel băieţii ăia te-ar fi târât până la cea mai apropiată ecluză de presiune zero, te-ar fi împins afară şi adio, prietene! Dar ce-au făcut ei, te-au adus la judecată, au ţinut seama de părerea unui judecător — buni băieţi! — şi au plătit din buzunar ca să aibă loc un proces pentru tine. Şi nici nu au bombănit când verdictul nu a fost cel aşteptat de ei. Ţi-e clar, acum?

Zâmbi şi-am văzut că făcea gropiţe la fel ca profesorul. M-am trezit că-mi plăcea tot mai mult de el.

— Nu înţeleg nimic, din păcate. Parcă am intrat în Ţara Oglinzii Magice.

Mă aşteptam să zică asta. Am fost pe Pământ şi ştiam cum gândesc pământenii. Ei vor să existe o lege, o lege tipărită pentru fiecare împrejurare. Au legi chiar şi pentru probleme personale cum ar fi contractele. Pe bune! Dacă un om nu este de cuvânt, cine să facă un contract cu el? Mai are el reputaţie?

— Noi nu avem legi, i-am spus. Nu ni s-a permis asta niciodată. Avem obiceiuri, dar ele nu sunt scrise şi nu sunt obligatorii — sau mai bine zis, se impun singure, pentru că reprezintă pur şi simplu modul în care trebuie să fie lucrurile în condiţiile existente. Am putea spune că obiceiurile noastre sunt legi naturale, care indică modul în care un om trebuie să se comporte ca să rămână în viaţă… şi care te-au adus pe tine la un pas de vid.

Clipi, gânditor.

— Eşti bun să-mi explici, totuşi, legea naturală pe care am violat-o? Ar fi mai bine să înţeleg… pentru că altfel mă întorc la nava cu care am venit şi rămân acolo până la data de plecare. Să mă asigur că nu-mi primejduiesc viaţa.

— Sigur că da. E atât de simplu încât, odată ce ai înţeles-o, nu o să mai fii niciodată în pericol din cauza ei. Noi suntem două milioane de bărbaţi şi mai puţin de un milion de femei. Un fapt fizic fundamental, ca piatra sau vidul. Bun, adaugă acum ideea tanstaafl-ului. Când lucrurile nu se găsesc, cresc preţurile. Femeile sunt rare pe-aici, nu ajung la toată lumea şi din cauza asta reprezintă lucrul cel mai valoros de pe Lună, sunt mai preţioase decât gheaţa sau aerul, pentru că bărbaţilor nu le pasă dacă trăiesc sau mor, dacă n-au pentru cine s-o facă. Viaţa lor fără femei e pustie. Nu vorbesc de ciborgi, care nu sunt oameni. Mă rog, tu poţi să-i consideri cum vrei. Deci, ce se-ntâmplă, ţine cont că lucrurile au fost şi mai rele când obiceiul ăsta s-a impus singur, în secolul douăzeci. Pe atunci, raportul bărbaţi-femei era de zece la unu sau mai rău. Apoi s-a întâmplat ceea ce se întâmplă în închisori, unii bărbaţi s-au îndreptat spre alţi bărbaţi, dar nu pentru multă vreme, pentru că problema a rămas deschisă. Cei mai mulţi bărbaţi vor femei şi nu caută înlocuitori, atât timp cât există şansa de a avea lucrul de care au nevoie cu adevărat.

Au devenit atât de nerăbdători, încât erau în stare să ucidă pentru dorinţele lor. Bătrânii povestesc că au fost multe crime înfiorătoare pe vremea aia, de ţi se furnică pe şira spinării dacă stai să auzi toate poveştile. Dar, după un timp, cei rămaşi în viaţă au găsit o modalitate de a rezolva lucrurile şi conflictele s-au liniştit. La fel de simplu ca şi gravitaţia. Cei care s-au adaptat au trăit, cei care nu s-au adaptat au murit.

Ceea ce contează acum şi aici, este că femeile sunt puţine şi ele dau tonul, iar tu eşti înconjurat de două milioane de bărbaţi, care au grijă să joci după cântec. Tu nu ai de ales, ea da. Ea te poate lovi atât de tare încât să-ţi dea sângele, tu nu ai voie s-o atingi nici c-un deget. Uite, tu, de exemplu, ai luat-o pe după mijloc, poate că vroiai s-o săruţi. Să zicem că ar fi mers cu tine într-o cameră de hotel. Ce crezi că s-ar fi întâmplat?

— Dumnezeule! Băieţii m-ar fi făcut bucăţi.

— Ei, bărbaţii n-ar fi făcut nimic. Ar fi ridicat din umeri şi s-ar fi prefăcut că nu văd. Pentru că era alegerea ei. Nu a ta. Nici a lor. Numai a ei. Din partea ta ar fi fost riscant să-i ceri să mergeţi la un hotel, poate ar fi luat-o drept o jignire şi asta le-ar fi dat dreptul băieţilor să te cotonogească. Dar, uite, de exemplu, această Tish, o damă mică şi proastă. Dacă i-ai fi plimbat pe sub nas banii pe care ţi i-am văzut eu în geantă, s-ar fi gândit că o mică partidă de amor cu un turist ar fi exact ceea ce-şi doreşte şi ţi-ar fi propus chiar ea. În acest caz ai fi fost în siguranţă.

LaJoie se înfioră.

— La vârsta ei? Mă îngrozesc numai gândindu-mă. Nici măcar nu e majoră. Ar fi fost viol în toată regula.

— Ei, la naiba! Nici gând! Femeile de vârsta ei sunt măritate sau ar trebui să fie. Stu, înţelege că pe Lună nu există viol. Dacă într-adevăr ar fi fost vorba de un viol ca pe Pământ, te asigur că nu s-ar mai fi deranjat nimeni pentru judecată şi toţi bărbaţii ar fi sărit să dea o mână de ajutor. Şansa ca fata asta să mai fie virgină e minimă. Când sunt mici, mamele lor le supraveghează cu ajutorul tuturor celor din oraş. Copiii sunt în siguranţă aici. Dar când cresc, mamele nu le mai pot ţine din scurt şi renunţă la orice formă de supraveghere. Dacă ele preferă să alerge pe coridoare şi să se distreze, nu ai cum să le opreşti. Odată ce o fată este la vârsta pubertăţii, este propriul ei stăpân. Eşti însurat?

— Nu.

Adăugă cu un zâmbet:

— Deocamdată, nu.

— Ei, să zicem că ai fi şi soţia ta ţi-ar spune că se mărită din nou. Ce-ai face?

— E ciudat exemplul ăsta, pentru că ceva de genul ăsta mi s-a întâmplat. M-am dus la avocat şi m-am asigurat că n-o să primească nici o pensie alimentară.

— Expresia „pensie alimentară” e o noţiune inexistentă aici, eu am învăţat-o pe Pământ. Aici ar trebui să spui — adică, un soţ lunar ar trebui să spună: — „Dragă, cred că vom avea nevoie de un loc mai mare”. Sau pur şi simplu, s-o felicite pe ea şi pe noul ei soţ, care devine co-soţ împreună cu el în familie. Dacă situaţia asta l-ar face atât de nefericit încât n-ar putea suporta, şi-ar face bagajele şi-ar pleca. Dar oricum, n-ar face nici cel mai mic scandal, pentru că, dacă s-ar întâmpla asta, toată opinia publică ar fi împotriva lui. Toţi prietenii lui, bărbaţi şi femei, i-ar dezaproba acţiunea. Bietul individ n-ar mai avea nici o soluţie decât să se mute din oraş, probabil în Novylen, să-şi schimbe numele şi să spere să fie uitat de toţi.

Toate obiceiurile noastre funcţionează la fel. Dacă eşti pe câmp şi un tip are nevoie de aer, îi împrumuţi o butelie şi nu-i ceri nici un ban. Dar când vă întoarceţi amândoi în zona presurizată şi nu-ţi plăteşte, nimeni nu te va condamna dacă îl elimini fără să-l mai tragi la judecată. Trebuie să plătească, aerul e aproape la fel de sfânt ca şi femeile. Dacă intri la pocher cu un individ nou, miza e pe aer, nu pe mâncare. Poate munci sau poate muri de foame. Dacă elimini un tip din vina ta, să zicem, trebuie să-i plăteşti datoriile şi să-i întreţii copiii, altfel oamenii o să-ţi întoarcă spatele, nimeni n-o să-ţi mai vorbească, nimeni n-o să mai cumpere de la tine, nimeni n-o să-ţi mai vândă nimic. Devii un paria.

— Mannie, vrei să spui că pot să omor un om şi să-mi aranjez problema cu bani?

— O, nu, deloc. Vreau să spun că eliminarea nu este împotriva unor legi. Nu există legi, decât cele făcute de Temnicerul-şef, iar lui nu-i pasă ce-i face un lunar altuia. Noi gândim aşa: dacă un om e ucis, fie şi-a meritat moartea şi o ştiu toţi — ăsta e cazul obişnuit — fie a murit nevinovat şi-atunci prietenii lui vor avea grijă ca vinovatul să fie eliminat. În ambele cazuri nu e nici o problemă. Nu vor mai fi eliminări în plus. Nici dueluri; nu vezi des dueluri pe-aici.

— „Prietenii lui vor avea grijă… ”. Mannie, să zicem că tinerii ăia ar fi mers până la capăt? Eu nu am prieteni aici, nu cunosc pe nimeni.

— Tocmai ăsta a fost motivul pentru care am acceptat să judec cazul, deşi mă îndoiesc că puştii ar fi făcut-o, nu şi-ar fi asumat riscul. Eliminarea unui turist ar strica reputaţia oraşului.

— Se întâmplă des?

— Nu-mi amintesc să se fi întâmplat până acum. Bineînţeles, povestea asta ar fi fost făcută să pară un accident. Luna este locul cel mai potrivit pentru asta. Se spune că dacă un nou venit trăieşte aici un an, va trăi veşnic. Dar nimeni nu-i vinde asigurări din primul an.

M-am uitat în sus, la ceas.

— Stu, ai mâncat ceva?

— Nu, tocmai aveam de gând să mergem la hotelul meu, Hanul Orleans. Au mâncare bună.

Mi-am reprimat un fior — am mâncat o dată acolo.

— N-ai vrea mai bine să mergem la mine acasă, să-mi cunoşti familia? La ora asta cred că avem supă.

— Nu deranjez?

— Nu. Stai o clipă să dau un telefon.

Mami zisei.

— Manuel! Îmi pare bine, dragule! Capsula a venit de câteva ore. Mă gândeam că nu mai vii în seara asta.

— Am băut ca un nebun cu nişte băieţi răi. Vin acasă dacă mai nimeresc drumul. Vezi că vin cu cel mai rău dintre ei.

— Bine, dragule. Cina e gata în douăzeci de minute, încearcă să nu întârziaţi.

— Nu vrei să ştii dacă musafirul e bărbat sau femeie?

— Din câte te cunosc, presupun că e femeie. O să-mi dau seama când o să apară cu tine.

— Chiar că mă cunoşti, Mami. Spune-le fetelor să arate bine, nu vreau ca oaspetele să le eclipseze pe toate.

— Nu întârziaţi, pierdeţi cina. Pa, dragule. Te iubesc.

— Şi eu te iubesc, Mami.

Am mai aşteptat un pic şi apoi am tastat MYCROFTXXX.

— Mike, vreau să cauţi un nume. Un nume de pe Pământ, pasager pe nava Popov: Stuart Rene LaJoie. Stuart cu un singur U, iar numele poate fi afişat ori la L, ori la J.

Au trecut doar câteva secunde, timp în care Mike îl găsi pe Stu în toate publicaţiile importante de pe Terra: Who's Who, Dun #amp# Bradstreet, Almanahul Gotha, Times din Londra, după ce parcurse toate fişierele. Expatriat francez, regalist, bogat, încă şase nume pe lângă cele pe care le folosea curent, trei licenţe, printre care una în Drept luată la Sorbona, descendenţă nobiliară atât în Franţa cât şi în Scoţia, divorţat, fără copii, ex-soţia, Onorabila Pamela-Cutare-Sânge-Albastru. Era genul de pământean care n-ar sta de vorbă cu un lunar cu strămoşi condamnaţi, ceea ce nu era cazul lui Stu, care vorbea cu oricine.

L-am ascultat pe Mike cam două minute, apoi l-am rugat să pregătească un dosar cu toate referinţele pe care le avea.

— Mike, el s-ar putea să fie porumbelul nostru.

— S-ar putea, Man.

— Trebuie să fug acum, pa.

M-am întors gânditor la oaspetele meu. Aproape cu un an în urmă, într-o cameră de hotel, la o discuţie la un pahar de băutură, Mike ne promisese o şansă din şapte dacă îndeplineam anumite condiţii. Una dintre ele, foarte importantă, era un ajutor de pe Terra.

În ciuda aruncatului cu pietre, Mike ştia — toţi ştiam — că Pământul atât de mare, cu unsprezece miliarde de oameni şi cu resurse nelimitate, nu putea fi înfrânt de trei milioane de oameni „care nu au nimic, chiar dacă noi eram mai sus şi puteam foarte bine arunca cu pietre în ei.

Mike făcuse paralele între situaţia noastră şi cele din secolul al XVIII-lea, când se revoltaseră coloniile americane ale Marii Britanii şi secolul al XX-lea, când se eliberaseră multe colonii ale unor imperii; el subliniase ideea că nici o colonie nu îşi câştigase independenţa prin forţă brută. Nu, în fiecare caz, statul imperial avea un punct vulnerabil, obosise şi cedase, fără să-şi folosească întreaga putere.

Luni de zile am fost destul de puternici, asta ne-am şi dorit, ca să învingem corpul de gardă al Temnicerului-şef. Dacă va fi gata catapulta noastră, nu vom mai fi atât de neajutoraţi. Şi, de-acum încolo, putea să intre în funcţiune în orice clipă. Dar aveam nevoie de un climat favorabil pe Terra, iar ca să-l obţinem aveam nevoie de un ajutor de pe Pământ.

Profesorul nu crezuse că va fi greu, dar s-a dovedit că era o chestie extrem de dificilă. Prietenii lui de pe Pământ muriseră sau erau cu un picior în groapă, iar eu ştiam prea puţini profesori pe care să mă bazez. Am făcut o cercetare în jos, în celule:

— Ce persoane importante cunoaşteţi pe Pământ?

Am primi acelaşi răspuns, ca un ecou:

— Glumiţi?

Nimeni nu ştia pe careva.

Profesorul urmărea listele de pasageri ale navelor care veneau pe Lună, încercând să-şi imagineze un contact. Citise copiile care se făceau pe Lună ale ziarelor de pe Pământ, căutând personalităţi la care ar putea ajunge. Eu nu încercasem, cei pe care-i cunoscusem eu, puţini la număr, nu erau personalităţi.

Profesorul nu îl alesese pe Stu de pe lista de pasageri a navei Popov, pentru că nu-l întâlnise. Nu ştiam dacă Stu era atât de excentric pe cât îl arăta cartea lui de vizită. Dar era singurul pământean cu care băusem vreodată pe Lună, părea un tip inteligent, iar raportul lui Mike îmi arăta că flerul meu nu mă înşelase. Era un tip destul de important în lumea lui. Aşa că l-am luat la mine acasă, să văd ce părere îşi va face familia despre el.

A început bine. Mami i-a zâmbit şi i-a întins mâna. El o luă şi se înclină atât de adânc, încât aş fi jurat că i-ar fi sărutat-o dacă nu l-aş fi avertizat mai înainte despre femei. Mami chicotea când îl conduse la masă.

12

În aprilie şi mai '76 am muncit din greu şi am încercat din toate puterile să-i stârnesc pe lunari împotriva Temnicerului-şef, să-l întărâte şi să-l facă să treacă la represalii sângeroase. Din păcate, Mort Nesuferitul nu era un tip rău, n-ai fi avut de ce să-l urăşti dacă n-ar fi fost reprezentantul Autorităţii. Trebuia să-l speriem, ca să-l determinăm să acţioneze. Lunarul obişnuit îl dispreţuia pe Temnicerul-şef, conform tradiţiei, dar nu era plămădit din aluatul din care se fac revoluţionarii. Nu avea vlagă, nu putea fi scos din ale lui. Bere, femei, pariuri şi muncă. Singurul lucru care făcea ca Revoluţia să nu moară de anemie era acela că Dragonii Păcii aveau un talent fantastic în a-şi face duşmani.

Dar chiar şi pe ei trebuia să-i întărâtăm. Profesorul spunea tot timpul că avem nevoie de un „Ceai din Boston”[41], făcând referire la un incident, devenit legendă, dintr-o revoluţie anterioară, prin care vroia să sugereze un scandal public ce ar fi atras, cu siguranţă, atenţia Autorităţii.

Noi încercam mereu. Mike a rescris vechi cântece revoluţionare, dându-le cuvinte care s-ar fi potrivit Lunii: Marsilieza, Internaţionala, Yankee Doodle, Vom învinge, Vise frumoase. Simon Jester răspândi peste tot versuri de genul: Fii ai „Pietroiului” şi ai Plictiselii/ Îl veţi lăsa pe Temnicerul-şef/ Să vă răpească libertatea? şi când am văzut că un cântec prinde la public, l-am difuzat la radio şi la video, punându-l pe Temnicerul-şef în situaţia de a interzice anumite melodii — ceea ce ne convenea de minune: oamenii aveau de ce huidui Autoritatea, începeau să se enerveze.

Mike studie vocea şi timbrul vocilor Administratorului Adjunct, ale Inginerului-şef şi ale conducătorilor altor departamente, iar Temnicerul-şef începu să primească noaptea telefoane disperate din partea personalului. Cei în cauză negau cu înverşunare orice amestec. Alvarez detectă şi urmări unul dintre apeluri şi — desigur, cu ajutorul lui Mike — merse pe urma lui până la telefonul derivaţie al şefului, fiind sigur că era vocea unei sosii de-a acestuia.

Următorul telefon otrăvit pentru Mort Nesuferitul veni ca din partea lui Alvarez, iar schimbul de cuvinte dintre cei doi de a doua zi nu poate fi catalogat decât ca psihoză în lanţ.

Profesorul i-a zis lui Mike să se oprească, îi era teamă ca Alvarez să nu-şi piardă slujba, ceea ce n-ar fi dorit nimeni. Acţiunile lui ne erau pe plac. Dragonii Păcii fuseseră scoşi afară noaptea în urma unui ordin care părea să fi venit din partea Temnicerului-şef, demoralizându-i din ce în ce mai mult, iar Temnicerul-şef căpătă convingerea că este trădat de oamenii lui, în timp ce ei erau siguri că şeful îşi pierde minţile.

În Lunaia Pravda apăru o notiţă care anunţa că doctorul Adam Selene va ţine o prelegere despre „Poezia şi arta pe Lună: o nouă renaştere”. Nici un camarad nu luă parte, anunţasem prin celule să nu vină nimeni. Nu era nimeni prin zonă când îşi făcură apariţia trei echipe de Dragoni ai Păcii, conform principiului Heisenberg aplicat în stilul lui Scarlet Pimpernel. Redactorul de la Pravda petrecu o oră înfiorătoare explicând că nu primea personal anunţurile, iar ăsta fusese primit în ultima clipă, plătit cu bani gheaţă. I s-a spus să nu mai primească nimic care ar fi venit de la Adam Selene, dar apoi, ordinul a fost reformulat cu precizarea că are voie să primească orice de la Adam Selene, dar trebuie să-l informeze imediat pe Alvarez.

Noua catapultă a fost testată cu o încărcătură aruncată în sudul Oceanului Indian la 35 grade Est, 60 de grade Sud, în împărăţia peştilor. Mike a fost cât se poate de încântat de arta sa de a ţinti, reuşind să arunce doar două priviri când radarele de ghidare şi urmărire ale Autorităţii nu erau în funcţiune şi se bazase numai pe o singură ajustare a direcţiei pentru a aduce încărcătura drept în mijlocul ţintei. Buletinele de ştiri de pe Pământ raportară un meteorit gigant în sub-Antarctica, detectat de Observatorul Astronomic din Capetown, al cărui loc de impact se potrivea perfect cu tragerea lui Mike — Mike mă sună ca să se laude, în timp ce înregistra transmisia de seară a agenţiei de ştiri Reuters.

— Ţi-am spus că a fost la fix, zise Mike, exultând de fericire. Am urmărit-o. Oho, ce lovitură grozavă!

Rapoartele ulterioare despre unda de şoc de la laboratoarele seismice şi despre tsunami de la staţiile oceanografice au fost abundente în detalii.

Şepcile Libertăţii au început să fie văzute pe capetele stilyagilor şi ale prietenilor lor. Simon Jester îşi puse şi el una între coarne. Bon Marché[42] le oferea ca premii. Alvarez participă la o şedinţă de lucru a Temnicerului-şef, în care Mort îi ceru să afle dacă şeful spionilor crede că trebuie făcut ceva de fiecare dată când nişte copii fără minte îşi fac de cap? Înnebunise Alvarez?

Pe la începutul lunii mai, m-am întâlnit cu Slim Lemke pe Şoseaua Tunel. Avea pe cap Şapca Libertăţii. Era bucuros că mă vede, iar eu i-am mulţumit pentru că achitase datoria foarte prompt (venise la trei zile de la proces şi îi plătise treizeci de dolari Hong Kong lui Sidris) şi i-am cumpărat o băutură răcoritoare. În timp ce stăteam de vorbă despre una şi alta, l-am întrebat de ce poartă tinerii şepci roşii? Dar de ce şepci? Ăsta era un obicei pământean, niet?

Ezită, dar apoi îmi spuse că era vorba de un gen de asociaţie secretă ca loja Elanilor. Am schimbat subiectul. Am aflat că numele lui întreg era Moses Lemke Stone, membru al clanului Stone. Asta m-a bucurat, eram rude, dar m-a şi surprins. Chiar şi cele mai bune familii, ca Stone, de exemplu, nu pot găsi întotdeauna căsnicii reuşite pentru toţi fiii lor. Eu am avut noroc, altfel şi astăzi hoinăream pe coridoare la vârsta lui. I-am spus că suntem rude din partea mamei.

Deveni prietenos şi-mi zise scurt:

— Vere Manuel, te-ai gândit vreodată că noi ar trebui să ne alegem propriul nostru Temnicer-şef?

Am răspuns că nu, nu mă gândisem. Autoritatea îl pusese pe Temnicerul-şef pe care-l aveam acum şi mă gândeam că aşa va fi mereu. El mă întrebă de ce trebuie să avem o Autoritate? Eu l-am întrebat cine i-a băgat în cap ideea asta? El insistă că nimeni, se gândise el aşa — ce, n-avem dreptul să gândim?

Când am ajuns acasă, am fost tentat să-l pun pe Mike să verifice care este numele partidului din care făcea parte Slim, dacă exista unul, dar m-am gândit că nu era bine pentru securitate şi nici n-ar fi fost corect faţă de băiat.

Pe 3 mai 2076, şaptezeci şi unu de bărbaţi cu numele de Simon au fost ridicaţi, interogaţi, dar eliberaţi după aceea. Nici un ziar nu scoase o vorbă despre povestea asta, dar toată lumea află de ea, pentru că am avut grijă să acţionăm la nivelul celulelor până la J, iar douăsprezece mii de oameni pot răspândi veştile mai repede decât mi-aş fi imaginat. Am accentuat că unul din bărbaţii interogaţi avea doar patru ani, lucru neadevărat, dar eficient pentru interesele noastre.

Stu LaJoie a rămas la noi în lunile februarie şi martie şi s-a întors pe Pământ abia pe la începutul lui aprilie. Îşi schimbase biletul pentru nava următoare, şi apoi, din nou, pentru următoarea. Când i-am spus că se apropie de linia invizibilă după care se produc schimbări fiziologice ireversibile, mi-a zâmbit zicându-mi să nu-mi fac griji. Dar a făcut totuşi nişte aranjamente ca să poată folosi centrifuga.

Stu nu vroia să plece nici măcar în aprilie, dar trebuia. Avea o misiune pe Pământ, era deja membru al partidului. La plecare a fost îmbrăţişat şi sărutat cu lacrimi în ochi de toate soţiile mele şi de Wyoh, iar el le-a asigurat pe fiecare în parte că o să se întoarcă.

Eu nu m-am amestecat când s-a vorbit de recrutarea lui Stu, n-am vrut să provoc necazuri prin hotărârea mea. Wyoh, profesorul şi Mike au vrut să rişte, iar eu le-am acceptat bucuros judecata.

Cu toţii am participat la atragerea lui Stu LaJoie — eu, profesorul, Mike, Wyoh, Mami ba chiar şi Sidris, Lenore, Ludmilla şi copiii noştri, şi. Hans, Ali, Frank, pentru că prima impresie care l-a fermecat a fost viaţa de zi cu zi a familiei Davis. A mai contat şi faptul că Lenore este cea mai frumoasă fată de pe Lună — deşi nu le pune într-un con de umbră pe Milla, Wyoh, Anna şi Sidris — dar şi dragostea lui Stu pentru bebeluşi. Mami i-a acordat o atenţie exagerată, după părerea mea, Hans i-a arătat cum se cultivă plantele fără pământ. Iar Stu se murdări, transpiră şi se tăvăli prin noroi, în tunele, cot la cot cu băieţii noştri — ajută la strângerea peştişorilor chinezeşti din heleşteu, fu înţepat de albine, învăţă să folosească un costum de presiune şi urcă cu mine la suprafaţă, ca să fac nişte modificări la bateria solară, o ajută pe Anna să înjunghie un porc şi învăţă câte ceva despre tăbăcitul pieilor, stătu de vorbă» cu Bunicul şi nu-l contrazise auzind noţiunile naive pe care le avea despre Pământ, spălă vase alături de Milla, ceva ce nici unul dintre bărbaţii noştri nu făcuse vreodată, jucă tot felul de jocuri cu copiii cei mai mici şi cu jucăriile lor, învăţă să macine făina şi făcu schimb de reţete culinare cu Mami.

După apropierea de familia mea, l-am prezentat profesorului şi astfel începu partea politică a caracterului lui. Eu nu recunoscusem nimic, oricând puteam da înapoi în momentul când profesorul îl prezentă lui Adam Selene, pe care îl putea auzi doar la telefon, pentru că „momentan este plecat în Hong Kong”. Când Stu s-a ataşat de Cauză şi a fost primit în rândurile noastre, am lăsat la o parte orice prefăcătorie şi i-am spus că Adam era preşedintele nostru, pe care nu-l va întâlni niciodată din motive de securitate.

Dar Wyoh s-a implicat cel mai mult şi pe judecata ei s-a bazat profesorul când a dat cărţile pe faţă şi i-a spus lui Stu că pregătim o revoluţie. Ştirea nu l-a surprins, îşi dăduse seama şi se aştepta să avem încredere în el.

Se spune că odată cineva a lansat o mie de nave ca să reuşească acolo unde ar fi avut nevoie doar de una-două. Nu ştiu dacă Wyoh s-a folosit numai de raţionamente când a vorbit cu Stu despre partid. N-am încercat să aflu niciodată. Dar Wyoh este mai importantă pentru că ea m-a atras pe mine şi nu teoria profesorului sau cifrele lui Mike. Chiar dacă Wyoh s-a folosit şi de metode mai puţin ortodoxe în munca de lămurire a lui Stu, n-ar fi prima eroină care ar face asta pentru ţara ei.

Stu s-a dus pe partea Lunii dinspre Pământ cu o carte de coduri. Nu sunt un expert în coduri şi mesaje cifrate, dar un specialist în computere învaţă principiile codificării în timpul studiului teoriei informaticii. Un cifru e un model matematic prin care fiecare literă este înlocuită de o alta, cea mai simplă metodă de cifrare este cea a alfabetului amestecat.

Un cifru poate fi extrem de subtil, mai ales dacă este realizat cu ajutorul unui computer. Punctul slab al cifrurilor este că sunt toate modele. Dacă un computer le poate inventa, un altul le poate sparge.

Codurile nu au aceeaşi slăbiciune. Să zicem că o carte de coduri conţine grupul de litere GLOPS. Asta înseamnă: „Mătuşa Minnie va veni acasă joi” sau „3, 14157… „?

Înţelesul este cel pe care i-l atribui tu şi nici un computer nu poate decodifica mesajul din grupul de litere. Dă-i unui computer un număr destul de mare de grupuri şi o teorie raţională despre semnificaţia unui grup sau a mai multora, şi îl va descifra în cele din urmă, pentru că semnificaţiile vor arăta schemele de cifrare. Dar codul este o problemă de alt gen, cu un grad mai mare de dificultate.

Codul pe care-l alesesem era cel mai banal cod comercial, folosit atât pe Terra, cât şi pe Lună, pentru telegramele comerciale. Dar nu l-am lăsat aşa, l-am perfecţionat. Profesorul şi cu Mike au stat de vorbă ore în şir despre ce informaţii ar dori partidul să transmită agentului său de pe Pământ sau ce să primească de la el, apoi Mike şi-a pus la lucru vastele lui informaţii, scoţând la iveală un set nou de semnificaţii pentru cartea de coduri, un sistem prin care se putea spune: „Cumpără contracte pentru următoarea recoltă de orez thailandez” la fel de bine ca: „Fugi, ne-au prins”. Sau orice altceva doreai să spui, pentru că avea semnale de cod care permiteau să spui orice nu fusese anticipat.

Într-o noapte târziu, Mike a tipărit noul cod la tipografia ziarului Lunaia Pravda, iar redactorul de noapte a trimis rola unui alt camarad, care a convertit-o într-o rolă de film minusculă pe care a trimis-o înapoi, nici unul din cei doi neştiind ce-a făcut şi de ce. Apoi, rola a aterizat în buzunarul lui Stu. Cei care plecau de la noi erau controlaţi foarte strict nu numai la bagaje, ci şi corporal, operaţiune îndeplinită de Dragonii nervoşi, dar Stu ne-a asigurat că nu va avea nici o problemă. Poate că a înghiţit-o, nu ştiu.

După ce-am făcut-o şi pe-asta, unele dintre mesajele trimise de LuNoHoCo spre Terra ajungeau la Stu prin agentul său de la bursa londoneză.

Scopul nostru avea şi o parte financiară. Partidul trebuia să cheltuiască nişte bani pe Pământ. LuNoHoCo transfera banii acolo (nu toţi banii pe care-i aveam erau furaţi, aveam şi afaceri care mergeau bine). Partidul avea nevoie de şi mai mulţi bani pe care să-i stocheze pe Pământ, aşa că Stu a fost nevoit să speculeze, acţionând în baza cunoaşterii secrete a planului Revoluţiei — eu, profesorul şi Mike am discutat pe toate părţile ce acţiuni au să crească la bursă, care au să scadă, şi tot felul de lucruri legate de jocul la bursă… după ziarul Der Tag[43]. Asta era treaba profesorului, pe mine nu mă interesează genul ăsta de afacere.

Dar, înainte de Der Tag aveam nevoie de bani pentru construirea unui climat favorabil de opinie. Aveam nevoie de reclamă, de delegaţi şi senatori ai Naţiunilor Federative, aveam nevoie de un popor care să ne recunoască rapid atunci când va veni Ziua cea mare. Aveam nevoie de oameni simpli care să discute cu alţi oameni simpli la o bere: „Ce dracu' e pe grămada aia de stânci ca să ne trimitem noi soldaţii acolo? Eu zic să-i lăsăm să se ducă dracului, aşa cum vor!”

Tot mai mulţi bani. Bani pentru publicitate, bani pentru mită, bani pentru organizaţii-fantomă şi pentru infiltrarea în organizaţiile deja existente, bani pentru a arăta adevărata economie a Lunii (Stu plecase burduşit de cifre), mai întâi prezentată ca material ştiinţific şi apoi într-o manieră populară, bani ca să convingem biroul Afacerilor Externe al unei naţiuni mai mari că Luna Liberă ar oferi avantaje de necontestat, bani pentru punerea pe picioare a unui turism lunar organizat, a unui trust…

Prea mulţi bani! Stu îşi puse averea la dispoziţia partidului şi profesorul nu-l descurajă: acolo unde e averea, acolo este şi sufletul omului. Dar tot mai aveam nevoie de bani şi erau şi prea multe de făcut. Nu ştiam dacă Stu va reuşi să facă măcar a zecea parte din plan. N-aveam nici o putere, îi ţineam pumnii şi-atât. Cel puţin, aveam un punct de legătură pe Pământ. Profesorul susţinea că în orice război comunicarea cu inamicul e esenţială. Dacă urmau să aibă loc lupte, totul va fi stabilit corect. (Profesorul era pacifist de felul lui, dar ca şi în cazul dietei vegetariene pe care o ţinea, asta nu-l împiedica să fie realist. Ar fi fost un teolog minunat).

Imediat după plecarea lui Stu pe Pământ, Mike stabili şansele 1:13. L-am întrebat cum naiba?

— Dar, Man, îmi explică el răbdător, riscul a crescut. Faptul că e un risc necesar nu schimbă cu nimic realitatea că riscul a mai crescut.

Am tăcut. Cam pe atunci, pe la începutul lui mai, un factor nou a redus unele riscuri, dezvăluind totodată altele. O parte din Mike se ocupa de traficul de microunde între Terra şi Lună, mesaje comerciale, date ştiinţifice, canale noi video, radiotelefonie locală, traficul obişnuit al Autorităţii şi mesajele strict-secrete ale Temnicerului-şef.

În afară de mesajele Temnicerului-şef, Mike putea să le citească pe toate, inclusiv codurile şi cifrurile comerciale -spargerea cifrului era ca un joc de rebus pentru el — şi toată lumea avea încredere în computer. Mai puţin Temnicerul-şef, care n-avea încredere în Mike pentru că, după părerea mea, era genul de om care consideră că orice lucru mai complicat decât o pereche de foarfeci este ceva extrem de complex, misterios şi suspect — minte involuată din epoca de piatră.

Temnicerul-şef folosea un cod pe care Mike nu-l văzuse niciodată. De asemenea, folosea cifruri pe care nu le lucra prin Mike, în locul lui avea în biroul din reşedinţa personală un rahat de calculator imbecil pe care-şi făcea cifrul. Mai mult, avea un aranjament cu Autoritatea de pe Pământ să schimbe codul la anumite momente stabilite. Nu e nici o îndoială că se simţea în siguranţă.

Mike îi sparse cifrul şi deduse momentele de schimbare a codurilor din joacă. Nu atacă codul până nu-i ceru profesorul s-o facă, pe el nu-l interesa aşa ceva.

Dar odată ce profesorul îi spuse să facă asta, Mike aborda serios problema mesajelor strict-secrete ale Temnicerului-şef. A luat-o de la zero. Până atunci, după fiecare transmisie, Mike ştergea mesajele. Dar, încet-încet, acumulă date pentru analiză — cât se poate de lent, pentru că Temnicerul-şef folosea sistemul ăsta numai atunci când era ceva urgent. Uneori, între aceste mesaje exista un interval de câte o săptămână. Apoi, Mike începu să culeagă semnificaţii pentru grupuri de litere, fiecăruia atribuindu-i câte o posibilitate. Un cod nu cedează în întregime dintr-o dată, poţi să cunoşti semnificaţia a nouăzeci şi nouă de grupuri dintr-un mesaj şi să ratezi ceea ce-i mai important, pentru că nu înţelegi că un grup înseamnă şi altceva decât GLOPS.

Totuşi utilizatorul are şi el o problemă: dacă, din greşeală, în loc de GLOPS i se transmite GLOPT, a încurcat-o. Orice metodă de comunicare are nevoie de redundanţă, altfel informaţia se poate pierde. Mike atacă tocmai această redundanţă cu răbdarea perfectă a unei maşini lucide.

Computerul a descifrat cea mai mare parte din codul Temnicerului-şef imediat ce a fost proiectat. Acum Temnicerul-şef transmitea mai multă corespondenţă decât în trecut, centrată pe un singur subiect (ceea ce ne era de folos) — securitatea şi activitatea subversivă.

Aha, îl făcusem pe Mort să se agite, striga după ajutor.

Raportă că acţiunile subversive mergeau înainte, în ciuda celor două coloane de trupe ale Dragonilor Păcii şi ceru trupe mai multe pentru a putea plasa paznici în punctele cheie ale fiecărui oraş.

Autoritatea îi răspunse că era ridicol ceea ce cerea, nu-şi mai permitea să mai trimită trupe — care oricum aveau altceva de făcut pe Pământ — şi ar fi mai bine să termine cu astfel de cereri. Dacă vroia mai mulţi paznici, să recruteze dintre deportaţi, pentru că oamenii lui erau pierduţi pentru totdeauna dacă începeau să li se schimbe funcţiile interne. Creşterea cheltuielilor administrative trebuia suportată de Lună, nu i se va permite nimic în plus faţă de bugetul alocat de Pământ pentru Lună. I se comandă să raporteze ce măsuri a luat pentru a satisface cotele de cereale stabilite în actul cu numărul cutare.

Temnicerul-şef spuse că, dacă nu i se îndeplinesc cererile, extrem de modeste, de personal de securitate antrenat — repet, nu condamnaţi neantrenaţi care nu sunt buni de nimic şi nu faci nici o scofală cu ei — atunci el se spală pe mâini de asigurarea ordinii civile şi cu atât mai mult de cotele necesare Pământului.

Mesajul de răspuns întreba batjocoritor ce importanţă are dacă deportaţii se hotărăsc să se revolte în găurile lor? Dacă asta îi dă insomnii, de ce nu s-a gândit să le oprească energia, metodă folosită cu succes în 1996 şi 2021?

Schimburile de mesaje ne-au făcut să ne revizuim calendarul, să accelerăm anumite procese, să încetinim altele. Aşa cum pregăteşti cina ca să iasă bine, o revoluţie trebuie gătită perfect. Stu avea nevoie de timp pe Pământ. Noi, aici, aveam nevoie de proiectile, de rachete mici telecomandate şi de circuite asociate, necesare pentru aruncarea pietrelor. Oţelul era o problemă — să cumperi materia primă, să-l obţii, să-l transporţi prin labirintul tunelelor până la locul noii catapulte. Trebuia să mărim partidul, să ajungem până la litera K la celule — cam patruzeci de mii — eşaloanele cele mai de jos trebuiau alese în special pentru spiritul lor războinic mai degrabă decât pentru aptitudinile pe care le avusesem în vedere la început. Aveam nevoie de arme împotriva trupelor debarcate. Trebuia să deplasăm radarele lui Mike, fără ajutorul lor era orb. (Mike nu putea fi mutat, părţile care îl constituiau erau răspândite peste tot în Lună. Dar deasupra părţilor lui centrale, aflate în Complex, avea o mie de metri de stâncă, era înconjurat de oţel blindat elastic. Autoritatea se gândise că cineva, cândva, va încerca să arunce nişte bombe-H asupra sediului central.

Trebuia să facem toate chestiile astea şi să avem grijă ca mâncarea să nu dea în foc. Era nevoie de chibzuinţă şi atenţie.

Aşa că am încetat să-l mai enervăm pe Temnicerul-şef şi am încercat să ne ocupăm ca prioritate principală de altele. Simon Jester. şi-a luat vacanţă. Am lansat zvonul că şepcile libertăţii nu mai erau la modă, dar le-am păstrat. Am încetat să mai provocăm incidente cu Dragonii — ceea ce nu a dus la desfiinţarea lor, dar le-a mai redus numărul.

În ciuda eforturilor pe care le făceam de a-l linişti pe Mort, se întâmplă ceva care ne sperie pe noi. Temnicerul-şef nu primise nici un mesaj (noi, cel puţin, n-am interceptat nici unul) care să-i aprobe cererea de trupe suplimentare, dar el începuse să scoată oamenii din Complex. Lucrătorii civili care locuiau acolo au fost nevoiţi să-şi caute găuri de închiriat în L-City. Autoritatea s-a apucat să facă forări de testare şi explorări de rezonanţă într-un cubic de lângă L-City, care ar fi putut fi transformat într-un furnicar.

Ce însemna asta? Că Autoritatea pregătea deportarea unui număr neobişnuit de mare de prizonieri? Oricum era clar că spaţiul din Complex va fi folosit în alte scopuri decât pentru cazare. Dar Mike ne zise:

— De ce vă amăgiţi singuri? Temnicerul-şef va primi trupele de care vorbea în mesaje. Spaţiul acela a fost degajat pentru barăcile lor. Dacă ar fi fost vorba de altceva, ar fi trebuit să aud şi eu.

— Dar, Mike, de Ce nu ai auzit, dacă e vorba de trupe? Ai descifrat destul de mult din codul Temnicerului-şef, nu?

— Nu destul de mult, ci l-am decodificat total. Dar ultimele două nave au transportat persoane importante din cadrul Autorităţii şi nu ştiu ce-au vorbit la telefon.

Am plănuit cum să acoperim posibilitatea de-a avea de înfruntat zece coloane suplimentare, asta fiind cifra estimată de Mike. Atât de mulţi oameni puteau locui în cubicul nou eliberat. Cu ajutorul lui Mike, ne puteam descurca şi cu grămada asta de indivizi, dar acest lucru ar fi dus la o mulţime de morţi şi nu la lovitura de stat pe care şi-o imaginase profesorul.

Ne-am mărit eforturile de a accelera şi alţi factori.

Când, brusc, ne-am trezit obligaţi…

13

O chema Marie Lyons, nu avea mai mult de optsprezece ani şi se născuse pe Lună. Mama ei fusese exilată în Trupele Păcii, în '56. Tatăl nu era înregistrat nicăieri. Părea să fi fost o fiinţă care nu făcuse nimănui nici un rău. Lucra ca funcţionară la controlul proviziilor, în departamentul de transporturi şi locuia în Complex.

Poate că ura Autoritatea şi-i plăcea să-i tachineze pe Dragonii Păcii sau poate că totul a început ca o tranzacţie comercială pentru o partidă de sex, făcută cu sânge rece de parcă ar fi fost vorba de altcineva, într-o speluncă din spatele nişei unui automat. De unde să ştim ce a fost? Erau şase Dragoni acolo. Nu s-au mulţumit doar s-o violeze (dacă a fost viol), ci au supus-o şi perversiunilor şi apoi, plictisiţi, au ucis-o. În loc să şteargă urmele, au lăsat-o acolo. A fost găsită de o femeie din serviciul civil. N-apucase să se răcească. A ţipat. Ultimul ei ţipăt.

Imediat am aflat şi noi de chestia asta. Mike ne-a chemat pe toţi trei, în timp ce Alvarez şi Ofiţerul Comandant al Dragonilor Păcii făceau cercetări în biroul şefului spionilor. N-au întâmpinat probleme în prinderea făptaşilor. Acum îi chestionau pe rând pe fiecare şi se certau între interogatorii. La un moment dat, l-am auzit pe Alvarez zicând:

— Ţi-am spus eu că bătăuşii ăştia trebuie să aibă femeile lor! Doar te-am avertizat!

— La dracu', răspunse ofiţerul Dragon. Ţi-am zis, cred, de o mie de ori că ăştia nu o să trimită nici o femeie în locurile astea. Problema este cum să scoatem basma curată toată povestea asta?

— Eşti tâmpit? Temnicerul-şef ştie deja.

— Totuşi, problema rămâne în picioare.

— La naiba, taci şi trimite-l aici pe următorul.

Încă de la începutul poveştii tragice şi în acelaşi timp mârşave, Wyoh ni s-a alăturat în atelier. Machiajul nu reuşea să-i ascundă paloarea din obraji, nu spunea nimic, dar vroia să stea lângă mine şi să mă ţină de mână.

Se termină şi interogatoriul, dar nu se ajunse la nici un rezultat. Ofiţerul Dragon şi Alvarez încă se mai certau. Alvarez vroia ca cei şase să fie executaţi imediat, iar faptul să fie făcut public (judecase raţional, dar nu era destul pentru ce avea el nevoie), iar ofiţerul îi tot dădea înainte cu muşamalizarea incidentului.

— Mike, zise profesorul, ascultă-i mai departe şi vezi ce pun la cale. Ce ziceţi Man, Wyoh? Idei?

Nu aveam nici una. Nu eram un revoluţionar rece şi viclean, fără sentimente, tot ce ştiam era că simţeam o mare nevoie de răzbunare, vroiam să-mi înfig călcâiul în feţele celor şase bestii.

— Nu ştiu. Ce o să facem, profesore?

— Să facem? Mai avem de ales? Suntem călare pe tigru şi-l ţinem de urechi. Mike, unde e Finn Nielsen? Găseşte-l, te rog.

— Sun chiar acum, răspunse Mike.

Îl găsi şi ne făcu legătura. Am auzit:

— … la metroul Sud. Amândouă gărzile au murit şi cam şase dintre oamenii noştri. Oameni necunoscuţi, nu camarazi ai noştri. S-a răspândit un zvon despre bătăuşii violenţi care violează şi ucid femeile din Complex. Adam, ar fi mai bine să vorbesc cu profesorul.

— Sunt aici, Finn, răspunse profesorul cu o voce puternică, încrezătoare. Acum vom acţiona. Trebuie. Închide, ia armele cu laser şi oameni antrenaţi cu ele, toţi oamenii pe care poţi să-i aduni.

— Da! E bine, Adam?

— Da, fă cum spune profesorul. Apoi sună din nou.

— Stai, Finn! am intervenit. Aici e Mannie. Vreau şi eu o armă.

— Dar nu ai făcut antrenament, Mannie.

— Dacă e laser, pot să-l folosesc!

— Mannie, îmi zise profesorul hotărât, taci din gură. Pierzi vremea de pomană, lasă-l pe Finn să se ducă. Adam, un mesaj pentru Mike. Spune-i: Planul de Urgenţă numărul patru.

Exemplul profesorului îmi spulberă nehotărârea. Uitasem că Finn nu trebuia să-l cunoască pe Mike decât sub numele de Adam Selene, uitasem totul în afară de mânia orbitoare.

— Finn a închis, profesore, zise Mike, iar eu am pregătit planul numărul patru de când a început totul. În clipa asta nu e nici un schimb de mesaje, în afară de materialul obişnuit care a fost afişat mai devreme. Vrei să-l întrerup?

— Nu, urmează planul patru. Să nu laşi să treacă nici o transmisie de pe Pământ care ar aduce vreo ştire şi nici dinspre Lună. Dacă vine totuşi vreun mesaj, opreşte-l şi consultă-ne.

Planul patru era un director de urgenţă al comunicaţiilor, care avea menirea de a cenzura ştirile de pe Terra, fără a trezi suspiciuni. Pentru asta Mike era pregătit să vorbească pe mai multe voci, scuzându-se că transmisia directă va suferi o întârziere — dar se vor putea transmite mesaje scrise.

— Program în acţiune, aprobă Mike.

— Bine. Mannie, fiule, calmează-te, vino-ţi în fire. Lasă-i pe alţii să lupte cu armele, e nevoie de tine aici, trebuie să ne mişcăm repede, să improvizăm ceva. Wyoh, închide telefonul şi anunţ-o pe camarada Cecilia să-i strângă pe toţi copiii din banda de Haimanale de pe coridoare. Copiii să se ducă acasă şi să rămână acolo, iar mamele lor să le îndemne şi pe alte mame să-şi ţină copiii acasă. Nu ştim cât va dura lupta şi nu vrem ca vreun puşti să păţească ceva.

— Chiar acum, profesore!

— Stai. După ce vorbeşti cu Sidris, du-te la stilyagi cu un mesaj. Vreau zarvă mare în biroul din oraş al Autorităţii — să intre, să distrugă locul respectiv, să facă zgomot, să ţipe — dar să nu fie rănit nimeni, dacă se poate. Planul 4-M. Decuplează Complexul, în afară de liniile tale.

— Profesore, i-am zis. Ce sens are nebunia asta?

— Mannie, Mannie! Asta e ZIUA CEA MARE! Mike, vestea despre viol şi crimă a ajuns în celelalte oraşe?

— Din câte am auzit, nu. Am ascultat din loc în loc, la întâmplare. Staţiile de metro sunt liniştite, în afara celor din Luna City. Tocmai a început lupta la staţia Vest. Vrei să auzi ceva?

— Nu acum. Mannie, du-te pe furiş până acolo şi uită-te. Stai pe-aproape de un telefon. Mike, începi tămbălăul în toate furnicarele, transmiţi veştile prin celule şi foloseşte-te de versiunea lui Finn, nu de adevăr. Bătăuşii violează şi ucid toate femeile din Complex — dacă vrei îţi dau eu detalii, dacă nu, inventează. Aha, poţi să le ordoni gărzilor de la celelalte staţii de metro să se întoarcă la barăci? Vreau luptă, dar n-are rost să ne trimitem oamenii împotriva unora mai bine înarmaţi. Poate că reuşim să evităm un măcel.

— Am să încerc.

M-am grăbit să ajung la staţia Vest. Coridoarele erau pline de oameni furioşi. Oraşul urla într-un fel pe care nu-l mai auzisem până acum şi, în timp ce traversam Şoseaua, am auzit strigăte şi zgomotul mulţimii care venea din direcţia Autorităţii, deşi cred că Wyoh nu avusese destul timp ca să ajungă la stilyagi să-i anunţe. Aşa şi era, ceea ce profesorul încercase să facă, se întâmplase spontan.

Staţia era plină şi m-am împins şi am dat din coate ca să văd ceea ce trebuia să ştiu sigur şi anume că gărzile de la paşapoarte fie muriseră, fie dispăruseră. Erau morţi, deci ştirea pe care o auzisem mai înainte era adevărată. Lângă ei mai erau trei lunari, morţi şi ei. Unul dintre ei era un copil, să fi avut vreo treisprezece ani şi murise agăţat de gâtul unui Dragon. Mai avea pe cap şepcuţa roşie cu simbolul libertăţii. Mi-am croit drum prin mulţime, spre un telefon public şi am raportat.

— Bine. Acum du-te înapoi, ia actele unuia din paznici. Vreau numele şi rangul. L-ai văzut pe Finn?

— Nu.

— Vezi că se îndreaptă spre tine, cu trei arme. Spune-mi unde e cabina din care suni, du-te, ia actele şi întoarce-te la telefon.

Dispăruse un cadavru, cineva îl târâse în altă parte. Bog ştie ce vroiau să facă cu el! Celălalt era mutilat bine, dar am reuşit să-i smulg lanţul cu medalion de identificare de la gât, înainte ca să-l ia şi pe el. Mi-am făcut loc înapoi la telefon şi am găsit o femeie în cabină.

— Doamnă, am spus, trebuie să dau un telefon urgent.

— Poftim, dar e stricat.

Perfect, Mike îl păstrase pentru mine. I-am dat profesorului numele paznicului.

— Bine, mi-a zis. L-ai văzut pe Finn? Are să te caute la cabina de unde suni.

— Nu… a, ba da. Acum l-am văzut.

— Bine, stai cu el. Mike, ai cumva o voce care să se potrivească cu numele Dragonului?

— Îmi pare rău, profesore, n-am.

— Nu-i nimic, fă-ţi una care să sune răguşit şi înspăimântat. Sunt şanse ca Ofiţerul Comandant să nu-l cunoască prea bine. Crezi că soldatul l-ar fi sunat pe Alvarez?

— Nu, cred că l-ar fi sunat pe Ofiţer. Alvarez dă ordinele prin el.

— Bun, atunci sună-l pe comandant. Raportează atacul, cere ajutor şi mori în mijlocul frazei. Fă în aşa fel încât să se audă sunete de luptă şi poate şi un strigăt de genul „Uite-l şi pe ticălosul ăsta!” chiar înainte să-ţi dai duhul. Te descurci, nu?

— Programat. Nu-i nici o problemă, răspunse Mike înveselit.

— Bine, dă-i drumul. Mannie, dă-mi-l pe Finn.

Planul profesorului era să scoată din barăci gărzile care nu erau de serviciu, să le scoată pe toate, iar oamenii lui Finn, pregătiţi de luptă, să-i aştepte la ieşirea din capsule. Şi a mers cât a mers, pentru că Mort Nesuferitul şi-a pierdut minţile de panică şi i-a oprit pe câţiva, ca să-l protejeze, în timp ce trimitea mesaje disperate spre Pământ — care însă nu ajungeau la destinaţie.

M-am abătut de la disciplina profesorului şi-am pus mâna pe o armă cu laser, când sosi şi a doua capsulă plină cu Dragonii Păcii. Am ars doi bătăuşi, dar am descoperit că-mi pierise setea de sânge şi i-am lăsat pe ceilalţi trăgători să se ocupe de restul trupei. A fost floare la ureche. Cum scoteau capul din cuib, erau terminaţi. De frică, jumătate din echipă nu a mai ieşit. Au murit afumaţi în capsulă. M-am întors la postul meu, lângă telefon.

Decizia Temnicerului-şef de a ascunde afacerea cu violul a iscat probleme mari la Complex. Alvarez a fost ucis. Au mai murit Ofiţerul Comandant şi două jachete galbene. Un grup format din Dragonii Păcii şi Jachetele Galbene, erau treisprezece, s-au ascuns cu Mort. Capacitatea lui Mike de a urmări evenimentele prin telefon era destul de haotică, dar odată ce a fost clar că toate efectivele înarmate se află la reşedinţa Temnicerului-şef, profesorul i-a cerut computerului nostru să înceapă faza următoare.

Mike stinse toate luminile Complexului, în afară de cele de la reşedinţa Temnicerului-şef şi reduse oxigenul până la punctul în care îţi pierdeai cunoştinţa. Nici nu mureai, dar nici nu-ţi era bine. Măsura asta a fost luată pentru a ne asigura că oricine ar încerca să creeze probleme, nu va reuşi. În reşedinţă tăie' complet rezerva de oxigen, lăsând doar azot pur preţ de zece minute. Apoi oamenii lui Finn, care aşteptau în costume de presiune la staţia particulară de motoare a Temnicerului-şef, sparseră zăvorul ecluzei de aer şi intrară „umăr la umăr”.

Luna era a noastră.