Cele două turnuri

I Îmblânzirea lui Smeagol

― Pe legea mea, stăpâne, am dat de bucluc, zise Sam Gamgee.

Stătea mâhnit cu umerii plecaţi, alături de Frodo, şi scruta întunericul cu ochii mijiţi.

Era, după cât îşi dădeau seama, a treia noapte de când fugiseră de cei din Frăţie; aproape că pierduseră şirul orelor de când se tot căţăraseră şi trudiseră printre povârnişurile şi bolovanii din Emyn Muil; fuseseră nevoiţi de nici ei nu ştiau de câte ori să se întoarcă, pentru că nu mai puteau să înainteze. Alteori, văzuseră că se învârtiseră pe loc, pentru că ajungeau de unde plecaseră cu câteva ceasuri mai devreme. Totuşi, una peste alta, înaintaseră către răsărit, urmărind cât le stătuse în putere să găsească o cale spre ieşire din încrengătura aceea de coline. Dar nu dădeau decât de prăpăstii abrupte, înalte şi de netrecut, care priveau încruntate peste întinderile de jos; la poale, zăceau mlaştini albicioase şi puturoase, unde nu se clintea nimic, nici pasărea în zbor.

Hobbiţii şedeau acum pe marginea unei stânci înalte, golaşe şi mohorâte, care răsărea parcă din ceţuri; îndărătul lor se zăreau înălţimile surpate, încununate de nori fugari. Dinspre răsărit bătea un vânt tăios. Noaptea se aduna peste întinderile fără formă de dinaintea lor; verdele palid începea să bată într-un cafeniu-mohorât. La dreapta, în depărtare, Anduinul, care scânteia vesel în razele soarelui în timpul zilei, era acum ascuns în semiîntuneric. Dar ochii hobbiţilor nu cătară dincolo de Râu, îndărăt, în Gondor, spre prietenii lor de pe pământurile Oamenilor. Ci spre miazăzi şi spre răsărit se uitau lung, acolo unde noaptea se îngâna cu ziua şi se zărea o dungă întunecată, ca un şir de munţi depărtaţi, de fum neclintit. Din când în când, pâlpâia către cer o luminiţă roşie, plăpândă, acolo unde cerul se întâlnea cu pământul.

― Ce belea, zise Sam. Din toate ţinuturile de care-am auzit vreodată, acela-i singurul loc unde n-am vrea să ajungem; şi tocmai într-acolo încercăm să ne croim calea. Dar nu putem s-ajungem, orice-am face. Mi se pare mie c-am luat-o aiurea din capul locului. N-avem cum să coborâm; şi hai să zicem că ajungem jos; o să dăm de mlaştini verzi şi puturoase, vă zic eu. Câh! Nu vedeţi ce urât miroase?

Pufui în vântul care adia.

― Ba da, simt şi eu mirosul, zise Frodo, fără să se clintească însă.

Rămăsese cu ochii aţintiţi spre linia aceea întunecată şi spre flăcăruia care pâlpâia.

― Mordorul, murmură el ca pentru sine. Dacă tot trebuie să mă duc acolo, măcar să pot ajunge iute şi să se termine odată.

Tresări. Bătea un vânt tăios, greu, duhnind rece a hoit.

― Ei, făcu el până la urmă, dezlipindu-şi privirile din zare, doar n-o să stăm aici toată noaptea, oricât de mare ar fi beleaua. Trebuie să găsim un loc mai ferit de popas; poate că ziua o să ne dezvăluie altă cărare.

― Da, altă şi altă cărare, bombăni Sam. Dac-om mai apuca ziua de mâine. Am luat-o pe un drum greşit.

― Oare? făcu Frodo. Cred că asta-i soarta mea; să-mi port paşii către bezna de colo; aşa că trebuie să fie o cale. Dar cine-o să mi-o arate oare, binele sau răul? Toată nădejdea ne-a stat în iuţeală. Întârzierea face jocul vrăjmaşilor. Iar eu asta am făcut: am întârziat. Aşa o fi vrând oare Turnul Întunecimii? Să ne abată din drum? Toate încercările mi-au fost zădărnicite. Trebuia să fi plecat din Frăţie de mult. S-o fi pornit de la miazănoapte, pe Ia răsărit de râu şi de Emyn Muil, ca s-ajung la trecătorile Mordorului peste stearpa Câmpie a Bătăliei. Dar acum ne e cu neputinţă să mai găsim o cale de întoarcere. Pe lângă asta, orcii dau târcoale pe malul de răsărit.

Fiecare zi care trece înseamnă o zi nepreţuită pierdută în zadar. Sunt vlăguit, Sam. Nu ştiu ce-i de făcut. Ce provizii mai avem?

― Numa’ d’alea, cum le ziceţi, lembas, domnu’ Frodo. Avem destul. Oricum, mai bine decât nimic. Când le-am pus în gură prima dată, nu mi-a trecut prin minte c-o să mai vreau altceva. Dar acum tare-aş mai mânca un codru de pâine şi-aş bea o ulcică ― o, ce zic eu? ― barem o jumătate de ulcică cu bere, să-mi ungă gâtlejul. Am târât tot drumul lampa aia de gătit. La ce bun? Nici măcar n-avem cu ce face focul. Iar de fiert nici iarbă nu-i.

Se întoarseră şi coborâră într-o vale pietroasă. Soarele intrase în nori la apus şi noaptea se apropia cu paşi repezi. Dormiră aşa cum putură din cauza frigului, răsucindu-se tot timpul, într-un ungher printre turnurile crestate de stâncă mâncată de vreme; măcar erau la adăpost de vânturile de răsărit.

― I-aţi mai văzut, domnu’ Frodo? întrebă Sam, în timp ce stăteau înţepeniţi de frig, mestecând la pesmeţi de lembas, în lumina cenuşie şi rece a zorilor de ziuă.

― Nu, zise Frodo. N-am mai auzit şi n-am mai văzut nimic de două zile.

― Nici eu, zise Sam. Brrr! Ochii ăia m-au dat peste cap. Pesemne însă c-am scăpat de el până la urmă, netrebnicul! Gollum! O să-i arăt eu un gollum la beregată, dac-am să-l apuc de gât!

― Nădăjduiesc să nu fie nevoie, zise Frodo. Nu ştiu cum de s-o fi luat după noi; cred însă că ai dreptate, ne-a pierdut urma. În ţinutul ăsta uscat şi mohorât nu prea am lăsat urme şi nici miros, chiar pentru un nas mai iscoditor.

― Asta-i treaba, zise Sam. Ce bine-ar fi să scăpăm de tot de el!

― Şi eu zic la fel, spuse Frodo. Însă nu el mă nelinişteşte cel mai mult. Eu mi-aş dori să scăpăm de colinele astea. Simt că le urăsc. Parc-aş sta gol-goluţ şi înţepenit aici, la răsărit, despărţit de bezna de colo doar de întinderi sterpe. E un ochi acolo. Hai! Trebuie să coborâm cumva.

Dar ziua se scurse, iar când după-amiaza începu să scadă, ei mişunau tot pe creastă, fără să fi găsit vreo cale de scăpare.

Uneori, în liniştea acestui ţinut sterp, li se părea că aud zgomote slabe îndărătul lor, o prăbuşire de pietre sau sunete de paşi pe stâncă. Însă când se opreau şi ascultau fără să facă o mişcare, nu mai auzeau nimic, afară de vântul suspinând peste pietre. Dar până şi acesta părea o şuierătură uşoară printre nişte dinţi ascuţiţi.

Încă de la începutul zilei, creasta Emyn Muil o apucase uşor către miazănoapte, în vreme ce ei se trudeau să meargă mai departe. De-a lungul crestei se întindea acum o vale mare, râpoasă, din piatră roasă de vremuri, brăzdată din loc în loc de prăpăstii ca nişte şanţuri care se povârneau abrupt, formând trecători adânci în stâncă. Ca să găsească o cărare în aceste căscături tot mai adânci şi mai dese, Frodo şi Sam o luaseră la stânga, depărtându-se de muchie, şi, fără să-şi dea seama, coborâseră leghe după leghe, încet, dar sigur; culmea stâncoasă se pierdea lin, până spre câmpie.

În cele din urmă se văzură nevoiţi să se oprească. Creasta cotea brusc către miazănoapte şi era străbătută de un făgaş mai adânc.

Pe partea cealaltă urca iar, abrupt, câteva sute de metri; o stâncă mare, cenuşie se desluşea dinaintea lor netedă şi dreaptă, parcă tăiată cu barda. Nu puteau merge mai departe şi trebuiau s-o ia fie spre apus, fie spre răsărit., Dar dacă o luau spre apus ar fi pregetat şi s-ar fi căznit şi mai mult, ajungând înapoi, în inima colinelor; iar dacă o luau spre răsărit, ajungeau în prăpastia de jos.

― N-avem încotro, Sam, va trebui să ne târâm pe făgaşul ăsta, zise Frodo. Hai să vedem încotro ne duce.

― Pun rămăşag că spre alt povârniş nenorocit, zise Sam. Despicătura era mai lungă şi mai adâncă decât părea. În timp ce coborau, dădură la un moment dat de nişte copaci noduroşi şi chirciţi, primii pe care îi vedeau de zile întregi. Cei mai mulţi erau mesteceni şi, din loc în loc, câte un brad. Mulţi erau uscaţi şi piperniciţi, muşcaţi până la măduvă de vânturile de răsărit. Cândva, în zile mai blânde, probabil că aici fusese o pădure frumoasă, dar acum, după vreo cincizeci de paşi, copacii dispărură, deşi se zăreau ici-colo buturugi putrede, până aproape de muchie. Albia făgaşului care se întindea de-a lungul unei despicături era plină de bolovani şi se povârnea abrupt. Când, în sfârşit, ajunseră la capăt, Frodo se lăsă pe vine.

― Ia te uită, zise el. Ori am coborât noi o groază, ori s-a scufundat stâncă. De-aici e mult mai mică şi pare mai blândă.

Sam îngenunche alături şi privi fără nici o tragere de inimă peste buza prăpastiei. Dădu cu ochii de steiul care se înălţa în stânga.

― Mai blândă, mormăi el. Păi, socotesc că-i totdeauna mai lesne să cobori decât să urci. Cine nu-i în stare să zboare poate să sară.

― Ar fi o săritură cam mare, zise Frodo. Vreo, să zicem… Rămase o clipă, măsurând distanţa din ochi:

― … vreo treizeci şi cinci de paşi, nu mai mult.

― Păi, n-ajunge? făcu Sam. Uf! Mi-e tare urât să mă uit în jos de la înălţime. Dar una-i să te uiţi, şi alta-i să urci.

― În orice caz, zise Frodo, cred c-am putea urca pe-aici; şi am încredinţarea că trebuie să încercăm. Vezi, stânca-i altfel de cum era cu câteva leghe în urmă. E prăbuşită şi crăpată.

Versantul era, într-adevăr, mai puţin pieptiş şi se povârnea uşor în afară. Arăta ca un meterez uriaş sau ca un perete abrupt ieşit din mare, ale cărei temelii se mişcaseră, astfel încât apăruseră crăpături nesfârşite şi muchii întinse, pe alocuri semănând cu nişte scări mari.

― Dacă vrem să încercăm să coborâm, ar trebui să o facem chiar acum. Se întunecă devreme. Cred că se apropie furtuna.

La răsărit, munţii ca o pată fumurie se pierdeau într-o negură care îşi întindea braţele lungi spre apus. Se auzea deja zvon depărtat de tunet purtat de rafalele vântului tot mai puternic. Frodo pufni şi se uită la cer cu îndoială. Îşi petrecu cingătoarea peste mantie şi şi-o strânse, apoi îşi azvârli bocceluţa pe spate şi păşi spre muchie.

― Eu am de gând să-ncerc, spuse el.

― Foarte bine, zise Sam fără nici o poftă. Dar o iau eu înainte.

― Tu? făcu Frodo. Ce te-a făcut să te răzgândeşti, de vrei să cobori?

― Nu m-am răzgândit. Dar, gândiţi-vă, cel care-i mai jos alunecă primul. Nu vreau să vă cad în cap şi să vă fac grămadă. N-are nici un rost să moară doi dintr-o lovitură.

Înainte ca Frodo să-l poată împiedica, Sam se aşeză, îşi azvârli picioarele peste muchie şi se răsuci, căutând un punct de sprijin.

Mare mirare de mai făcuse vreodată o asemenea ispravă cu sânge rece sau altceva atât de necugetat!

― Nu, nu! Sam, catâr bătrân ce eşti! făcu Frodo. Ai să mori, dacă o s-o iei aşa, orbeşte. Întoarce-te!

Îl înşfacă pe Sam de sub braţe şi îl trase în sus.

― Aşteaptă puţin! Ai răbdare, continuă el.

Apoi se întinse la pământ şi îşi iţi capul peste margine; dar lumina părea să scadă repede, deşi soarele nu apusese încă.

― Cred că ne putem descurca, hotărî el pe dată. Eu, cel puţin, pot; şi tu la fel, dacă-ţi păstrezi cumpătul şi mă urmezi cu atenţie.

― Nu ştiu cum sunteţi aşa de sigur, zise Sam. Că doar n-aveţi cum să vedeţi până în fundul prăpastiei pe lumina asta. Şi dacă ajungeţi să n-aveţi unde pune piciorul şi de ce vă agăţa?

― Socot că voi urca înapoi, zise Frodo.

― Uşor de zis, se oţărî Sam. Mai bine-aşteptăm până dimineaţă când s-o lumina mai bine.

― Nu! Pentru nimic în lume, rosti Frodo avântat. Mă mustru pentru fiecare ceas pierdut, pentru orice minuţel. Cobor să văd care-i treaba. Nu veni după mine, până nu mă-ntorc sau te strig.

Se agăţă cu degetele de buza pietroasă a prăpastiei şi se lăsă uşor în jos; n-apucă să-şi întindă braţele de tot, când simţi un prag sub picioare.

― Am dat de-o treaptă care se întinde mult spre dreapta, zise el. Pot să stau liniştit aici, fără să mă ţin de nimic. O să…

Se opri pe nepusă masă.

Bezna se aduna acum cu iuţeală, venind dinspre răsărit şi împrăştiindu-se pe cer. Deasupra răsună un tunet sec. Fulgere palide se izbeau de coline. Apoi se stârni vuind o rafală de vânt sălbatic, străbătută de un ţipăt ascuţit şi pătrunzător. Hobbiţii auziseră exact acelaşi strigăt departe, în mlaştină, când fugiseră din Hobbiton. Chiar şi acolo, în codrii din Comitat, le îngheţase sângele în vine. Darămite aici, în pustiu! Îi cuprinse şi mai tare groaza; îi străpunse ca nişte lame reci de groază şi de disperare, tăindu-le respiraţia. Le stătu inima în loc. Sam căzu cu faţa la pământ. Fără să vrea, Frodo se desprinse de stâncă şi îşi acoperi urechile. Se clătină, alunecă şi se prăbuşi cu un geamăt. Sam îl auzi şi se târî căznit până la muchie.

― Stăpâne! Stăpâne! strigă el. Stăpâne!

Nu mai auzi nici un răspuns. Se trezi tremurând din cap până-n picioare, dar trase aer în piept şi mai strigă o dată:

― Stăpâne!

Vântul părea să-i vâre cuvintele înapoi în gâtlej, dar în vâjâitul care trecea peste prăpastie şi peste coline îi ajunse la urechi un strigăt slab, de răspuns.

― E bine! E bine! Sunt aici. Dar nu văd nimic.

Frodo strigă cu un glas slab. De fapt, nu era prea departe. Nu se prăbuşise în gol, ci alunecase şi se ridicase dintr-o săritură pe un prag mai lat, la numai câţiva paşi mai jos. Din fericire, în acest punct versantul era teşit bine şi vântul îl lipi de stâncă, aşa că nu se rostogolise în hău. Încercă să se liniştească puţin, lipindu-şi obrazul de piatra rece; îşi simţea inima bătând nebuneşte. Dar fie că întunericul devenise de nepătruns, fie că ochii lui îşi pierduseră vederea, în jur era o beznă totală. Se întreba dacă nu cumva fusese lovit de orbire. Trase aer în piept.

― Întoarceţi-vă! Întoarceţi-vă! se auzi glasul lui Sam în întunericul de deasupra.

― Nu pot, zise el. Nu văd. Nu găsesc nici un punct de sprijin. Nu mă pot mişca încă.

― Ce să fac, domnu’ Frodo? Ce să fac? strigă Sam, aplecându-se primejdios de mult.

De ce nu putea să vadă stăpânul lui? Era întuneric, într-adevăr, dar nu chiar aşa. Îl zări pe Frodo dedesubt ― o umbră stingheră, cenuşie, lipită de stâncă. Dar era mult prea departe ca să-i întindă o mână de ajutor.

Tunetul despică iar înălţimile; apoi se porni ploaia. Se izbea de stâncă, rece, tăioasă amestecată cu grindină, ca o pânză de apă orbitoare.

― Cobor la dumneavoastră! ţipă Sam, deşi cât şi-ar fi dorit să nu rostească aceste cuvinte

― Nu, nu! Aşteaptă! îi răspunse Frodo ceva mai îmbărbătat. Am să-mi revin îndată. Deja mă simt mai bine. Aşteaptă! Nu poţi face nimic fără o funie.

― Funie! strigă Sam sălbatic, ca pentru sine, oarecum uşurat. Mai bine-aş atârna eu de-o funie, să mă vadă toţi zevzecii de la o poştă! Nu eşti decât o secătură, Sam Gamgee; aşa-mi zicea mie mereu Unchiaşu’, asta era vorba lui! Funie!

― Nu mai bodogăni! strigă Frodo, supărat, dar şi înveselit; îşi revenise acum. Mai lasă-l pe Unchiaşul ăla al tău. Doar nu vrei să spui că ai vreo funie prin buzunar? Dacă-i aşa, scoate-o.

― Da, domnu’ Frodo, e-n raniţa mea. Am cărat-o după mine sute de mile şi parc-am fost lovit cu leuca de-am uitat-o.

― Atunci, pune mâna şi dă-i drumul jos!

Sam îşi desfăcu iute raniţa şi începu să scotocească. Găsi, într-adevăr, la fund un colac de funie cenuşiu-argintie, împletită de seminţia din Lorien. Azvârli un capăt spre stăpânul lui. Bezna părea să se ridice de pe ochii lui Frodo; sau poate-i revenea vederea. Zări firul cenuşiu care cobora unduindu-se şi i se păru o lucire argintie. Acum că avea un punct luminos în întuneric asupra căruia să-şi aţintească privirile, nu se mai simţea chiar aşa buimac. Lăsându-se greu în faţă, îşi înfăşură strâns capătul în jurul taliei, iar apoi apucă funia cu ambele mâini.

Sam se dădu îndărăt şi îşi propti picioarele într-o buturugă la vreo doi metri de muchie. Cu chiu cu vai, Frodo ajunse sus şi se aruncă la pământ.

Tunetele bubuiau şi huruiau în depărtare, iar ploaia vijelioasă nu mai contenea. Hobbiţii se târâră îndărăt, pe făgaş; dar nu aflară acolo cine ştie ce adăpost. În jurul lor se porniseră şuvoaie de apă; curând se uniră într-un potop care se izbea aburind de pietre, împroşcând peste stâncă, de parcă s-ar fi scurs din burlanele unui acoperiş uriaş.

― Puteam să mă-nec acolo, jos, sau să mă fi luat apele, zise Frodo. Ce noroc pe mine să ai funia aia!

― Era bine dacă-mi aduceam mai repede aminte c-o am, rosti Sam. Poate v-amintiţi cum puneau funiile în bărci când am pornit Ia drum, acolo, în ţinutul elfesc. Nu m-am putut abţine şi-am vârât şi eu un colac în desagă. Sunt ani de-atunci. „Cine ştie când îţi poate fi de ajutor!”, aşa a zis Haldir parcă, sau altul de-acolo. Şi-a avut dreptate.

― Păcat că nu m-am gândit să iau şi eu o bucată, zise Frodo; dar am părăsit Frăţia în grabă şi zăpăceală. Dacă aveam destulă, am fi putut coborî. Cât e de lungă funia ta?

Sam o scoase încet şi-o măsură cu braţele:

― Cinci, zece… douăzeci, treizeci de coţi. Cam atât, zise el.

― Cine-ar fi crezut! exclamă Frodo.

― Ah! Aşa e! făcu Sam. Elfii sunt o seminţie minunată. Pare cam subţire, dar e zdravănă; şi e moale ca puful la pipăit. Şi se poate strânge mult. E tare uşoară. Minunată seminţie, pe legea mea!

― Treizeci de coţi, făcu Frodo gânditor. Cred c-ar fi de-ajuns. Dacă furtuna se termină înainte de căderea nopţii, eu unul am să-ncerc.

― Ploaia s-a potolit aproape de tot, zise Sam. Dar să nu cumva să faceţi ceva necugetat şi să plecaţi iar în întuneric, domnu’ Frodo. Eu unul nu mi-am revenit după ţipătul ăla adus de vânt. Poate dumneavoastră, da. Părea un călăreţ negru; dar unul zburător, dacă aşa ceva-i cu putinţă. Mă gândesc c-ar fi mai bine să ne-odihnim în despicătura asta până s-o scurge noaptea.

― Iar eu mă gândesc că nu mai vreau să stau nici o clipă înţepenit aici, pe muchia asta, cu ochii din Ţara Întunecimii zgâindu-se la noi de dincolo de mlaştini, zise Frodo.

La acestea, se ridică şi coborî din nou pe fundul făgaşului. Privi în zare. Către răsărit, cerul se însenina iar. Furtuna îşi ridica poalele ude şi zdrenţuite, căci aripile măreţe şi războinice se îndreptaseră asupra crestelor Emyn Muil, şi acolo adăstară o vreme gândurile întunecate ale lui Sauron. Dar curând, se întoarse ca să biciuie Valea Anduinului cu grindină şi cu fulgere, aruncându-şi umbra peste Minas Tirith cu iz de bătălie. Apoi se lăsă în munţi şi, adunându-şi lăncile măreţe, se rostogoli agale asupra Gondorului şi la poalele Rohanului, până ce, departe, călăreţii din câmpie îi zăriră stâlpii întunecaţi îndărătul soarelui în vreme ce înaintau către Apus. Dar aici cerul albastru al serii se deschise din nou peste pustietate şi peste smârcurile puturoase; apărură câteva stele palide, ca nişte găuri în coviltirul peste care răsărise luna nouă.

― Ce bine e să vezi din nou, zise Frodo, trăgând adânc aer în piept. Ştii că mi-a trecut o clipă prin minte că mi-am pierdut vederea? De la fulgere sau de Ia ceva mai rău. Nu vedeam nimic; chiar nimic. Până mi-ai trimis funia aia. Parcă strălucea.

― Seamănă pe întuneric cu argintul, spuse Sam. N-am observat până acum, deşi nu-mi amintesc s-o fi scos de când am vârât-o demult în desagă. Dar dacă sunteţi pus pe căţărat, domnu’ Frodo, cum o să faceţi? Treizeci de coţi, adică optsprezece stânjeni, cam asta-i şi înălţimea stâncii, după cum aţi socotit.

Frodo chibzui o clipă.

― Înnoad-o bine în jurul ciotului ăluia, Sam, zise el. Apoi cred că o să-ţi fac pe plac de data asta şi-o să te las să porneşti primul. Eu am să ţin funia, aşa că tu nu va trebui decât să te fereşti cu mâinile şi picioarele. Nu mă supăr dacă te mai sprijini din când în când de câte-un prag, să-mi mai trag şi eu sufletul. După ce ajungi jos, am să te urmez şi eu. Acum mi-am mai revenit.

― Foarte bine, zise Sam cu inima grea. Dacă aşa trebuie, hai s-o facem.

Luă funia şi o legă strâns în jurul ciotului cel mai apropiat de buza prăpastiei; apoi îşi petrecu celălalt capăt în jurul taliei. Fără nici o tragere de inimă, se răsuci şi se pregăti să coboare.

Se dovedi mult mai uşor decât se aşteptase. Parcă îi dădea curaj funia, deşi închidea ochii de câte ori se uita jos printre picioare. La un moment dat, nimeri peste o porţiune mai grea, unde peretele era neted si chiar cavernos; acolo se lăsă să lunece legănându-se pe funia de argint. Dar Frodo îl coborî încet şi cu grijă, aşa că trecu cu bine şi peste asta. Nu-i fusese teamă decât că o să se sfârşească toată funia şi-o să rămână atârnat, dar Frodo mai avea încă un rotocol zdravăn în mână, când îl auzi pe Sam strigând: ― Am ajuns!

Glasul îi răsuna foarte limpede dedesubt, el, însă, nu se zărea; cenuşiul mantiei sale se pierdea în asfinţit. Lui Frodo îi trebui ceva mai mult ca să ajungă la el. Îşi legase funia în jurul taliei şi o prinsese bine de ciotul acela; o scurtase destul, ca să nu se lovească în momentul în care avea să atingă pământul; totuşi, nu voia să se pună în primejdie, căci nu avea atâta încredere în firicelul acela cenuşiu. Cu toate acestea, în două locuri fu nevoit să se lase cu totul în voia funiei: suprafaţa stâncii era netedă, n-avea cum se agăţa, nici măcar cu degetele lui de hobbit, iar pragurile erau foarte depărtate. Dar, până la urmă, ajunse şi el jos.

― Na, c-o făcurăm şi pe-asta! strigă el. Am reuşit să scăpăm din Emyn Muil! Mă-ntreb acum ce ne mai aşteaptă. Te pomeneşti că acuşica o să tânjim să mai simţim piatra tare sub picioare.

Dar Sam nu-i răspunse. Se uită lung în sus, la stâncă.

― Găgăuţă! Neghiobule! exclamă el. Funia mea drăgălaşă stă legată acolo de-un ciot, iar noi suntem aici, jos. Ce scară bună i-am mai lăsat nemernicului ăluia de Gollum! Nu ne rămâne decât să punem un zapis să-l anunţăm pe unde am luat-o! Prea scăpaserăm uşor!

― Dacă-ţi trece prin cap vreun gând legat de cum am fi putut coborî cu tot cu funie, atunci să mă faci pe mine găgăuţă sau cum ţi-o fi zis Unchiaşul, zise Frodo. Urcă şi dezleag-o, dacă pofteşti, şi pe urmă dă-ţi drumul jos!

Sam se scarpină în cap.

― Nu, nu-mi vine nici o idee, zise el. Şi vă cer iertare, dar, ce să fac, tare mi-e greu s-o las aici.

Luă capătul funiei, îl scutură uşor şi îl mângâie.

― E dureros să mă despart de orice lucru pe care l-am luat cândva din ţinutul elfesc. S-ar putea s-o fi împletit chiar Galadriel, murmură el, clătinând îndurerat din cap.

Ridică privirile şi mai trase o dată de sfoară, în semn de rămas-bun. Spre marea mirare a celor doi hobbiţi, funia căzu încolăcită drept în capul lui Sam. Frodo începu să râdă.

― Cine a legat funia? întrebă el. Bine c-a ţinut cît am coborât. Când mă gândesc că m-am încrezut în nodul tău…

― N-oi fi bun la căţărat, domnu’ Frodo, rosti el bosumflat, dar mai ştiu şi eu câte ceva despre funii şi noduri. Din familie, cum aţi zice dumneavoastră. Păi, bunicu-meu, şi după aia unchiu’ Andy, care-a fost fratele mai mare al Unchiaşului, au mers odinioară pe sârmă peste Câmpunalt. Iar eu am strâns nodul în jurul ciotului ca oricare făptură din Comitat sau din afară.

― Atunci s-o fi frecat de buza prăpastiei şi s-o fi rupt, conchise Frodo.

― Pun rămăşag că nu-i aşa, spuse Sam şi mai jignit, aplecându-se să cerceteze capetele. Nu, n-a fost asta. E neatinsă!

― Atunci mă tem că s-a dezlegat nodul, îşi dădu Frodo cu părerea.

Sam clătină din cap, fără să zică nimic. Îşi petrecu gânditor funia printre degete.

― Puteţi să credeţi ce poftiţi, domnu’ Frodo, zise el într-un târziu. Dar eu gândesc că s-a dezlegat singură, la chemarea mea.

O încolăci şi o vârî cu duioşie în desagă.

― Important e că a căzut iar la noi, spuse Frodo. Acum trebuie să ne gândim ce-o să facem mai departe. Se lasă noaptea. Ce frumoase-s stelele! Şi luna!

― Te ung la inimă, nu-i aşa? zise Sam, ridicându-şi privirile. Au ceva elfesc în ele. Şi luna-i în creştere. N-am mai văzut-o de vreo două nopţi de-atâţia nori. Luminează destul de puternic.

― Da, încuviinţă Frodo; dar de-abia peste câteva zile o s-avem lună plină. Nu cred că-i bine să trecem smârcurile pe lumina asta slabă.

Porniră mai departe sub cele dintâi umbre ale nopţii. După o vreme, Sam se întoarse şi se uită îndărăt la drumul pe care veniseră. Gura făgaşului se căsca neagră în stânca întunecată.

― Ce bine-mi pare că ne-am luat funia înapoi, zise el. L-am cam pus la-ncurcătură pe neisprăvitul ăla. Să vedem cum şi-o zdreli picioarele alea urâte peste praguri!

Se dezlipiră până la urmă de stânca şi plecară prin pustiul acela de bolovani şi de pietre colţuroase umede şi lunecoase din cauza potopului de ploaie.

Pământul se povârnea încă abrupt, până hăt-departe. Nu merseră mult şi dădură de o crăpătură care se căsca deodată, mare şi neagră dinaintea lor. Nu era prea lată, însă nu se putea sări peste ea pe întuneric. Li se păru că aud un susur de apă în măruntaiele ei. Crăpătura se curba în stânga, spre miazănoapte, şi se întorcea către coline, oprindu-le astfel drumul în direcţia aceea, cel puţin cît era întuneric.

― N-ar fi mai bine s-o luăm îndărăt la miazăzi, pe la poalele stâncii? întrebă Sam. Poate-om găsi vreun ascunziş pe-acolo sau chiar o peşteră, ceva.

― Ba da, spuse Frodo. Am obosit şi nu cred că mă mai pot târî printre pietre în noaptea asta; cu toate că mă calcă pe nervi orice clipă pierdută. Ce bine-ar fi s-avem în faţă o cărare bătătorită! Aş merge până mi s-ar toci tălpile.

Mersul pe la poalele colţuroase ale Emin Muilului li se păru tare anevoios. Şi Sam nu dădu peste nici un ascunziş sau o grotă în care să se adăpostească; dinaintea lor se întindeau doar povârnişuri înnegurate pe lângă stânca acum mai înaltă şi mai abruptă ca înainte. Până la urmă, se aruncară osteniţi la pământ, lângă un bolovan la adăpost de vânt, nu departe de buza prăpastiei.

Acolo statură vârâţi unul într-altul cu sufletul înnegurat, în noaptea rece, împietrită, până ce somnul li se strecură sub gene, oricât s-ar fi căznit să-l alunge. Luna strălucea limpede sus, pe cer. Lumina ei subţire şi albă arginta feţele pietrelor şi scălda zidurile reci şi încruntate ale stâncii, preschimbând toată întinderea aceea întunecată într-un cenuşiu palid, îngheţat, mişcat din loc în loc de umbre smolite.

― Bun! făcu Frodo, ridicându-se şi înfăşurându-se mai bine în mantie. Dormi un pic, Sam, şi ia pătura mea. Am să fac de pază şi-am să mă plimb puţin încolo şi-ncoace.

Deodată se încorda şi-l apucă, ghemuindu-se, pe Sam de braţ.

― Ce-i aia? şopti el. Uită-te acolo, pe stâncă! Sam se uită şi trase adânc aer printre dinţi.

― Ssst! făcu el. Asta ne mai lipsea! E Gollum ăla! Vipere şi şerpi! Ce credeam, c-o să scăpăm aşa uşor, cu o căţărătură, două? Ia uitaţi-vă la el! Parcă-i un păianjen scârbos pe un perete!

Pe suprafaţa unei râpe abrupte şi-aproape netede, după cum le păru în lumina palidă a lunii, se mişca o umbră mică şi neagră, cu membrele subţiri şi răşchirate. Pesemne că mâinile şi degetele de la picioare se agăţau de micile ieşituri de care hobbiţii nu s-ar fi putut prinde. Dar arăta ca şi cum s-ar fi târât în jos pe perniţe lipicioase, ca o arătare mare, în căutare de pradă, din neamul gândacilor. Şi cobora cu capul în jos, de parcă ar fi amuşinat pământul.

Din când în când îşi dădea capul încet pe spate, răsucindu-şi cu totul gâtul subţire şi lung; hobbiţii zăriră două luminiţe strălucind palid: ochii lui, care sclipiră o clipă în lumina lunii, acoperindu-se apoi iute de pleoape.

― Credeţi că ne vede? întrebă Sam.

― Nu ştiu, zise Frodo liniştit. Dar cred că nu. Şi unor ochi prietenoşi le-ar fi greu să vadă mantiile acestea elfeşti. Eu unul nu te pot vedea pe întuneric nici la doi paşi. Şi-am auzit că nu-i place nici pe soare, nici pe lună.

― Atunci de ce coboară chiar pe-aici? întrebă Sam.

― Mai încet, Sam, îl potoli Frodo. Pesemne că ne simte. Şi cred că are auzul ascuţit, ca elfii. Mi se pare c-a auzit ceva acum, poate chiar glasurile noastre. Am cam strigat acolo, sus; şi-am vorbit până acum cu glas tare.

― Ei, m-am cam săturat de el, zise Sam. Ce tot vine după noi? la să-l iau un pic la întrebări. Cred că acum n-o să putem să-i dăm brânci.

Sam se strecură tiptil spre stâncă, trăgându-şi bine gluga cenuşie pe frunte.

― Ai grijă, şopti Frodo, urmându-l. Să nu-i atragi atenţia. E mult mai primejdios decât pare.

Silueta neagră coborâse, agăţându-se de stâncă, vreo trei sferturi din distanţă. Era acum cam la cincizeci de picioare, chiar mai puţin, de poalele stâncii. Hobbiţii îl urmăreau ghemuiţi stană de piatră, ascunşi după un bolovan uriaş. Ai fi zis că ajunsese într-un loc mai dificil sau că îl necăjea ceva. Îl auzeau pufăind şi din când în când şuierând câte-o înjurătură. Îşi înălţă capul şi li se păru că scuipă. Apoi îşi continuă coborâşul. Acum îi auzeau glasul spart şi sâsâit.

― Ah, ssst! Uşurel, nepreţuitul meu! Graba ssstrică treaba! Nu trebuie sssă ne punem la bătaie pielea, nu-i aşşşa, nepreţuitule? Nu, nepreţuitule… gollum! îşi ridică iar capul, clipi la lumină, şi-nchise iute ochii.

― N-o putem suferi! şuieră el. Ssscârboasă, ssscârboasă şşşi tremurătoare lumină e… ssst… ne issscodeşte, nepreţuitule, ne arde la ochi.

Tot coborând, şuieratul i se auzi mai ascuţit şi mai limpede.

― Unde essste, unde essste nepreţuitul meu, nepreţuitul meu? E-al nostru, e-al nostru şi-l poftim. Hoţii, hoţii, ssscârbele alea de hoţomani! Unde-or fi cu nepreţuitul meu? Blestemaţii! Îi urâm!

― Parcă n-ar şti că suntem aici, nu-i aşa? şopti Sam. Şi ce-o fi nepreţuitul lui? O fi vrând să zică…

― Sst, îl opri Frodo. E destul de aproape acum ca s-audă şi-o şoaptă.

Într-adevăr, Gollum se oprise iar brusc, şi capul lui mare, proptit în gâtul sfrijit, i se bălăngăni dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi ascultat. Ochii lui spălăciţi erau întredeschis! Sam se chirci, deşi degetele îi tresăriră neliniştite. Ochii lui plini de mânie şi scârbă nu i se mai dezlipiră de creatura strâmbă care începu acum iar să se mişte, să sâsâie şi să bolborosească.

Ajunse, în sfârşit, la vreo douăsprezece picioare deasupra lor. Din locul acela, stâncă se teşea abrupt înăuntru şi nici măcar Gollum nu putu să găsească sprijin. Păru că vrea să se răsucească, să ajungă cu picioarele în jos. Atunci însă se prăbuşi, ţipând ascuţit, în cădere îşi încolăci picioarele şi braţele în jurul trupului, ca un păianjen care se lasă pe un fir.

Sam ţâşni din ascunzătoarea lui şi, din două salturi, străbătu distanţa dintre el şi poalele stâncii. Până să se poată Gollum ridica, sări peste el. Dar chiar aşa, luată pe nepusă masă, arătarea se dovedi mai sprintenă decât s-ar fi aşteptat hobbitul. Înainte să găsească un punct de sprijin, Sam fu încolăcit de braţele şi picioarele acelea lungi care îl strângeau fără să-l strivească, dar tare ca nişte funii cumplite. Degetele lipicioase îi pipăiau beregata. Apoi simţi muşcătura unor dinţi ascuţiţi în umăr. Nu mai putu decât să-l izbească în faţă cu capul lui rotund şi tare. Gollum sâsâia şi scuipa, dar nu-l slăbea deloc.

Dacă ar fi fost singur, lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă pentru Sam. Dar Frodo sări în picioare şi îşi trase spada Sting din teacă. Cu mâna stângă îl apucă pe Gollum de părul său rar şi-i dădu capul pe spate. Gâtul lung al arătării se întinse şi ochii spălăciţi şi otrăviţi rămaseră pironiţi la cer.

― Lasă-l, Gollum, îi porunci el. Aceasta-i Sting. Doar ai mai văzut-o cândva. Lasă-l, că altfel ai s-o simţi de data asta. Îţi tai beregata.

Gollum se prăbuşi ca o funie udă. Sam se ridică, pipăindu-şi umărul. Ochii îi clocoteau de mânie, dar nu avea pe cine să se răzbune: vrăjmaşul lui zăcea neputincios pe pietre, gudurându-se şi schelălăind.

― Nu ne lovi! Nu-i lăsa să ne-atingă, nepreţuitule! Hobbiţeii cumsecade n-or să ne lovească, nu-i aşa? Că doar noi n-am vrut să le facem vreun rău, dar ei au sărit pe noi ca pisicile pe bieţii şoareci. Aşa, aşa, nepreţuitule! Iar noi suntem aşa singuri, gollum. Noi o să fim drăguţi cu ei, tare drăguţi, dacă şi ei or să fie aşa. Da, daaa.

― Ei, ce-i de făcut? zise Sam. Eu zic să-l legăm, ca să nu se mai furişeze după noi.

― Dar asta o să ne-omoare, o să ne-omoare, schelălăi Gollum. Hobbiţei haini la inimă. Să ne lege ei în tărâmul ăsta rece, de piatră, gollum, gollum! Îl înecară suspinele.

― Nu, zise Frodo. N-avem cum să-l ucidem în situaţia asta. Amărâtul! La urma urmei nu ne-a făcut nici un rău.

― Oare? făcu Sam, pipăindu-şi umărul. Oricum avea de gând s-o facă. Şi, vă zic, şi-acum ticluieşte să ne gâtuie în somn.

― Nu zic că nu-i aşa, încuviinţă Frodo. Dar una e ce ticluieşte el, şi alta ce poate să ne facă acum.

Rămase o clipă pe gânduri. Gollum zăcea neclintit, dar nu mai miorlăia. Sam se uita la el încruntat. Atunci lui Frodo i se păru că aude foarte clar, dar depărtat, glasuri de demult:

Ce păcat că Bilbo n-a înjunghiat-o pe făptura asta ticăloasă, când a avut prilejul!

Păcat? Păi, tocmai teama de Păcat i-a oprit mâinile. Teama de păcat şi Milostivirea; să nu loveşti fără pricină.

Nu mă tem de păcat când e vorba de Gollum. Îşi merită moartea.

Îşi merită moartea! Nu mă îndoiesc de asta. Multe vieţuitoare îşi merită moartea. Iar altele îşi merită viaţa, dar mor. Însă ai tu putinţa să le dăruieşti viaţa? Atunci ia-o mai uşor cu moartea în numele dreptăţii, gândindu-te la propria-ţi piele. Nici măcar înţelepţii nu au putinţa să vadă tot ce-i la urmă.

― Foarte bine, rosti el tare, coborându-şi spada. Dar tot mă tem. Şi totuşi, după cum vezi, n-o să m-ating de creatura asta, căci acum, că o văd în faţa ochilor, mi s-a făcut milă.

Sam rămase cu ochii holbaţi la stăpânul său; părea că vorbeşte cuiva care nu era de faţă. Gollum îşi ridică încet capul.

― Daa, sssuntem nişşşte ticăloşşşi, nepreţuitelor, schelălăi el. Îndurare! Îndurare! Hobbiţii n-or să ne ucidă; hobbiţii sunt buni.

― Nu, n-o să te ucidem, spuse Frodo. Dar nici n-o să te lăsăm să pleci. Eşti tot numai răutate şi nu ne putem încrede în tine, Gollum. Va trebui să vii cu noi, asta-i tot. Şi n-o să te pierdem din ochi. Însă trebuie să ne dai o mână de ajutor, când o să fii în stare. După faptă şi răsplată.

― Da, aşşşa e, făcu Gollum, ridicându-se în capul oaselor. Sunt buni hobbiţii. O sssă mergem cu ei. O sssă le-arătăm poteci ferite-n întuneric, da, da! Şşşi unde ssse duc ei, oare, de-sss nevoiţi sssă ssstrăbată asssemenea meleaguri reci, de piatră. Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm.

Îşi înălţă clipind privirile spre ei şi în ochii lui spălăciţi scapără o sclipire şireată şi curioasă. Sam pufni dispreţuitor şi se ţinu să vorbească; dar părea să simtă că se petrecea ceva ciudat cu stăpânul lui. Fără doar şi poate, starea acestuia se schimbase. Îîn orice caz, rămase uluit de răspunsul lui.

Frodo se uită drept în ochii lui Gollum, care clipi iute şi îşi feri privirile.

― Ştii tu sau măcar bănuieşti, Smeagol, zise el liniştit şi aspru. Şi presupun că ştii drumul într-acolo.

― Ah! Sss! făcu Gollum, acoperindu-şi urechile cu mâinile, ca şi cum rostirea acestui nume l-ar fi durut. Am bănuit, am bănuit, şopti el; şi n-am vrut să-i lăsăm, nu? Nu, nepreţuitule, n-am vrut să-i lăsăm pe hobbiţii ăştia drăguţi. Praf, praf şi cenuşă; şi sete-i acolo; şi puţuri peste puţuri şi orci ― mii de orci. Hobbiţii cumsecade nu trebuie sssă ssse ducă acolo.

― Aşadar, ai fost în Mordor, nu-i aşa? stărui Frodo. Şi te simţi atras iar într-acolo…

― Da, da. Nu! ţipă Gollum. Doar o dată, din întâmplare, nepreţuitule. Da, din greşeală. Dar n-o să ne întoarcem. Nu, nu!

Apoi brusc îşi schimbă glasul şi limba; suspină din rărunchi şi vorbi, dar parcă nu lor.

― Lasă-mă-n pace, gollum! Mă doare. O, bietele mele mâini, gollum! Eu, noi… eu nu vreau să mă întorc. Nu ştiu pe unde. Sssunt obosit. Eu… noi nu ştim pe unde, gollum, gollum; nu, nu ştim. Ei stau treji tot timpul. Gnomi, oameni şi elfi ― elfii îngrozitori, cu ochii strălucitori. Nu ştiu pe unde! Of!

Se ridică în picioare şi, strângându-şi mâna lui lungă într-un nod osos, descărnat, arătă tremurând către răsărit.

― Noi nu! Nu pentru voi! Apoi se prăbuşi iar.

― Gollum, gollum, schelălăi el cu faţa la pământ. Nu te uita la noi! Pleacă! Du-te şi te culcă!

― N-o să plece şi nici n-o să se culce la porunca ta, Smeagol, zise Frodo. Dar dacă vrei într-adevăr să te eliberezi, atunci trebuie să m-ajuţi. Şi asta mă tem că-nseamnă să ne găseşti cărarea către el. Însă nu-i nevoie să mergi tot drumul, să treci de poartă, doar pe tărâmul Lui.

Gollum se ridică iar în capul oaselor şi se uită la el printre gene.

― E-acolo, cotcodăci el. Mereu acolo. Orcii or să v-atace peste tot. Dai la tot pasu’ de orci Ia răsărit de Râu. Nu-l mai iscodiţi atâta pe Smeagol. Bietul, bietul Smeagol, a plecat tare demult. l-au luat Nepreţuitul şi-acum e pierdut.

― Poate că o să-l găsim iar, dacă vii cu noi, zise Frodo.

― Nu, nu, niciodată! Şi-a pierdut Nepreţuitul, rosti Gollum.

― Ridică-te-n picioare! îi porunci Frodo.

Gollum se ridică şi se dădu îndărăt, spre stâncă.

― Ei! făcu Frodo. Poţi să găseşti vreo cărare mai uşoară? Ziua sau noaptea? Suntem obosiţi, dar dacă alegi noaptea, vom porni chiar acum.

― Luminile tari ne dor rău, schelălăi Gollum. Nu sub razele Feţei Albe; nu încă. O sssă treacă în curând dincolo de coline, dar mai întâi odihniţi-vă un pic, drăgălaşilor hobbiţi!

― Atunci stai jos, zise Frodo. Şi nu te mişca!

Hobbiţii se aşezară alături de el, de-o parte şi de alta, sprijiniţi de peretele stâncii, odihnindu-şi picioarele. Nu era nevoie să rostească nici un fel de cuvinte: ştiau că, pentru moment, n-aveau voie să doarmă. Luna scăpata încet. De pe coline se lăsau umbrele şi dinaintea lor se întuneca totul. Stelele sclipeau tot mai tare sus, pe cer. Nici unul nu mişca. Gollum stătea cu picioarele strânse, odihnindu-şi bărbia pe genunchi, cu tălpile şi palmele lipite de pământ şi ochii închişi; dar părea încordat, ca şi cum ar fi reflectat sau ar fi ciulit urechile la ceva.

Frodo se uită la Sam. Ochii li se întâlniră şi se înţeleseră îndată, îşi dădură capul pe spate şi părură că închiseseră ochii. Curând li se auzi respiraţia liniştită. Lui Gollum îi tresăriră uşor mâinile. Îşi mişcă abia perceptibil capul în dreapta şi în stânga. Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt. Hobbiţii nu dădeau nici un semn de viaţă. Brusc, Gollum sări în faţă cu o agerime şi-o iuţeală uluitoare, ca o lăcustă sau ca o broască, şi se pierdu în întuneric. Era tocmai ceea ce socoteau şi cei doi hobbiţi că se va întâmpla. Sam îl ajunse din urmă, îl apucă de un picior şi îl trânti la pământ.

― Funia ta o să ne fie iar de folos, Sam, zise Frodo. Sam scoase funia din desagă.

― Şi-ncotro o porniseşi matale peste ţinuturile astea reci, de piatră, domnu’ Gollum? mormăi el. Tare ne minunăm, tare ne mai minunăm. Ca să dai de niscaiva prieteni de-ai tăi orci, drept e? Făptură scârboasă şi trădătoare! Ar trebui să te strâng cu funia asta de gât, aşa, zdravăn.

Gollum se întinse cuminte şi nu mai încercă nici un şiretlic. Nu-i răspunse nimic lui Sam, dar îi aruncă o privire otrăvită.

― Trebuie să găsim un fel de a-l ţine lângă noi, zise Frodo. Că doar vrem să meargă; aşa că nu-i potrivit să-i legăm picioarele şi braţele, pentru că le foloseşte şi pe unele, şi pe altele. Leagă-l de gleznă şi ţine de funie.

Se aplecă asupra lui Gollum, în timp ce Sam făcea nodul. Rămaseră amândoi uluiţi, căci Gollum începu să ţipe sfâşietor şi subţire; era cumplit să-l auzi. Se zbătu şi se strădui să ajungă cu gura la gleznă, ca să rupă funia cu dinţii. Continua să ţipe. Până la urmă, Frodo se încredinţa că-l durea; dar n-avea cum să fie din pricina nodului. Se uită atent la el şi văzu că nu era prea strâns, poate chiar cam slab. În ciuda a ceea ce spunea, Sam era destul de milostiv.

― Ce-i cu tine? întrebă el. Trebuie să te legăm, ca să nu-ţi mai vină pe chelie să fugi; dar nu vrem să te rănim.

― Ne doare, ne doare, şuieră Gollum. E ca gheaţa, muşcă! Au împletit-o elfii, blestemaţi să fie! Hobbiţi haini şi nesuferiţi! De-aia vrem să scapi, de-aia, nepreţuitule. Am priceput că-s haini hobbiţii. Ei se văd cu elfii, elfii fioroşi, cu ochi strălucitori. Depărtaţi-o de noi! Ne doare.

― Nu, n-am să te dezleg, zise Frodo; doar dacă…; căzu o clipă pe gânduri… doar dacă există vreo făgăduială în care să credem.

― O să jurăm c-o să facem ce vrea el, da, da zise Gollum, zvârcolindu-se şi frecându-şi glezna. Ne doare.

― Juri? întrebă Frodo.

― Smeagol, rosti Gollum brusc şi limpede, deschizându-şi larg ochii şi uitându-se drept la Frodo, cu o sclipire ciudată, Smeagol va jura cu mâna pe Nepreţuit.

Frodo se înălţă, iar Sam rămase iar cu gura căscată la cuvintele şi la glasul lui sever.

― Cu mâna pe Nepreţuit? Cum îndrăzneşti una ca asta? întrebă el. Ia gândeşte-te!

Oare-ai să te legi pe undiţa asta, Smeagol? El o să te ajute, dar e mai viclean ca tine. S-ar putea să-ţi răstălmăcească vorbele. Fii cu băgare de seamă!

Gollum se chirci.

― Cu mâna pe Nepreţuit, pe Nepreţuit, repetă el.

― Şi ce juri? îl întrebă Frodo.

― Să fiu foarte, foarte cuminte, zise Gollum.

Apoi se târî la picioarele lui Frodo, gudurându-se şi şoptind răguşit; se cutremură, ca şi cum vorbele acestea l-ar fi zguduit de spaimă până în măduva oaselor.

― Smeagol vrea să jure, ca să nu mai ajungă niciodată, niciodată la El. Niciodată! Smeagol îi va salva. Dar trebuie să jure pe Nepreţuit!

― Nu! Nu cu mâna pe asta! zise Frodo, uitându-se în jos la el cu milă şi cu asprime. Nu-ţi doreşti decât să-l vezi şi să-l atingi, dacă-i putea, deşi ştii prea bine că o să te înnebunească. Nu vei jura pe asta. Jură în numele lui, dacă vrei! Căci ştii unde e. Da, ştii, Smeagol. E-n faţa ta.

O clipă lui Sam i se păru că stăpânul lui crescuse, iar Gollum se micise; o umbră înaltă şi severă, un senior puternic, care îşi ascundea strălucirea într-un nor cenuşiu, iar la picioarele lui, un căţeluş scheunând. Şi totuşi, cei doi erau, într-un fel, înrudiţi, nu străini; îşi puteau citi gândurile. Gollum se ridică şi începu să-l mângâie pe genunchi şi să se gudure.

― Jos! Jos! strigă Frodo. Acum făgăduieşte!

― Făgăduiesc, da, făgăduiesc, zise Gollum. O să-l slujesc pe stăpânul Nepreţuitului! Stăpân milostiv, Smeagol bun, gollum, gollum!

Deodată izbucni în plâns şi se muşcă iar de gleznă.

― Scoate-i funia, Sam, zise Frodo.

Sam se supuse fără nici o tragere de inimă. Pe dată, Gollum se ridică şi începu să zburde, ca o potaie bătută măr, pe care stăpânul se-apucase s-o mângâie. Din clipa aceea în el se petrecu o schimbare care ţinu o vreme; nu mai sâsâia şi nu mai schelălăia nici când le vorbea tovarăşilor lui de drum, nici când se adresa sinelui său nepreţuit. Tresărea şi se ferea în clipa în care cei doi se-apropiau de el sau făceau vreo mişcare bruscă şi se ferea să se atingă de mantiile lor elfeşti; dar era prietenos şi tare dornic să le facă pe plac. Râdea în hohote dacă se spunea vreo glumă sau chiar când Frodo îi vorbea blând; dacă îl alunga, începea să plângă. Sam nu prea se învrednicea să-i vorbească. Îl bănuia mai mult ca oricând şi, dacă aşa ceva era cu putinţă, îl plăcea pe noul Gollum, Smeagol, chiar mai puţin decât pe cel vechi.

― Ei, Gollum, sau cum o fi să-ţi zicem, rosti el, asta e. Luna s-a dus şi trece şi noaptea. Am face bine s-o luăm din loc.

― Da, da, încuviinţă Gollum, ţopăind. Hai să mergem. Nu-i decât o cale de trecere între capătul de miazănoapte şi cel de miazăzi. Eu am găsit-o, să ştiţi! Orcii n-o folosesc; orcii n-o ştiu. Orcii nu trec peste Smârcuri, ci ocolesc zeci de leghe. Mare noroc c-aţi luat-o pe drumul ăsta. Mare noroc că l-aţi găsit pe Smeagol. Da, da! Urmaţi-l pe Smeagol!

Făcu vreo câţiva paşi înainte şi se uită întrebător îndărăt, ca un câine care te invită la plimbare.

― Stai puţin, Gollum! strigă Sam. N-o lua aşa repede! Acuşica ajung la tine cu funia!

― Nu, nu! făcu Gollum. Smeagol ţi-a făgăduit doar!

Porniră în adâncul nopţii, pe sub stelele limpezi şi reci. Gollum îi călăuzi un timp îndărăt, către miazănoapte, pe drumul pe unde veniseră; apoi o luă pieziş la dreapta, depărtându-se de muchia abruptă a Emyn Muilului şi apucând-o pe povârnişurile cu pietre colţuroase, spre smârcurile nesfârşite de dedesubt. Se topiră iute şi uşor în întuneric. Peste pustiul de dinaintea porţilor Mordorului se întindea o tăcere întunecată.

II Străbaterea Smârcurilor

Gollum se mişca iute, cu capul înainte, folosindu-se adeseori de mâini şi de picioare. Frodo şi Sam nu se prea puteau ţine de el; dar nu părea să-l mai încerce gândul să fugă, aşa că, dacă se prăbuşeau, se întorcea şi-i aştepta. După un timp, îi aduse la buza făgaşului îngust pe unde mai fuseseră şi înainte; dar acum erau departe de coline.

― Uite-l! strigă el. Acolo, jos, e un drum. Da! Acu’ pornim pe el… afară, acolo!

Arătă undeva, între miazăzi şi răsărit, către smârcuri. Duhoarea lor le pătrunse nările, grea şi scârboasă, chiar şi în aerul răcoros al nopţii.

Gollum ţopăia de colo-colo de-a lungul buzei făgaşului; până la urmă, îi chemă:

― Aici! Putem coborî pe-aici. Smeagol a fost o dată pe aici; am mers pe drumul ăsta, când ne-am ascuns de orci.

Îi călăuzi şi hobbiţii îl urmară, coborând în beznă. Nu era greu, pentru că aici crăpătura nu avea decât vreo cincisprezece picioare adâncime şi vreo douăsprezece lăţime. Jos se auzea un clipocit de apă: era, de fapt, albia unuia dintre nenumăratele râuşoare care curgeau susurând de pe coline, ca să se reverse în bălţile şi smârcurile de jos. Gollum coti la dreapta, uşor spre miazăzi, şi o luă plescăind pe pietre, prin pârâul nu prea adânc. Păru să-i placă să simtă apa sub picioare şi îngână ca pentru sine ceva care uneori semăna chiar a cântec:

― Ha, ha, ha! Ce-am vrea? croncăni el, uitându-se lung la hobbiţi. O să vă spunem. El bănuia de mult; Baggins bănuia.

Prin ochi îi trecu o luminiţă care lui Sam îi cam displăcu, aşa, cum sclipea în noapte.

Aceste cuvinte nu făcură decât să-i aducă şi mai mult în minte lui Sam o trebuşoară care îl frământa din clipa când înţelesese că stăpânul lui se pregătea să-l ia pe Gollum drept călăuză: mâncarea.

Nu că-i trecuse prin minte că s-ar fi putut gândi şi Frodo la una ca asta! Dar socotea că Gollum s-ar fi putut gândi. Căci cum oare s-o fi putut ţine singur în toată hoinăreala lui? „Nu prea grozav, îşi zise Sam. Pare hămesit. Dar nu chiar aşa de pofticios, ca să-ncerce cât e de gustos un hobbit; cine ştie? Dacă nu-i peşte… şi dacă ne prinde moţăind… Ei, n-o s-o facă! În nici un caz n-o să-l înfulece pe Sam Gamgee!”

Bâjbâiau de multă vreme pe făgaşul întunecat sau, cel puţin, aşa li se păru picioarelor vlăguite ale lui Frodo şi ale lui Sam. Făgaşul o lua spre răsărit şi, pe măsură ce înaintau, se lărgea şi devenea din ce în ce mai puţin adânc. Până la urmă, deasupra se ivi paloarea cenuşie a dimineţii. Gollum nu arătase până atunci nici un semn de oboseală. Acum însă se uită în sus şi se opri.

― Se face ziuă, şopti el, ca şi cum ziua era ceva care ar fi putut trage cu urechea şi sări asupra lui. Smeagol o să rămână aici; o să stau aici şi n-o să mă vadă Faţă Galbenă.

― Am fi fericiţi să vedem soarele, zise Frodo, dar o să ne oprim, pentru că suntem prea vlăguiţi acum să mergem mai departe.

― Nu-i înţelept să vă bucuraţi aşa de Faţă Galbenă, zise Gollum. Vă scoate la vedere. Hobbiţii drăgălaşi şi ascultători să stea cu Smeagol. Mişună pe-aici orci şi lucruri scârboase. Şi văd până departe. Staţi ascunşi cu mine.

Se aşezară toţi trei să se odihnească la poalele peretelui făgaşului. Acum nu era mai înalt de-un stat de om bine făcut şi jos, la poale, erau nişte policioare plate de piatră zvântată; apa curgea printr-un jgheab pe partea cealaltă. Frodo şi Sam se aşezară pe spate pe unul dintre rafturile acelea, să se odihnească. Gollum se bălăcea şi scotocea prin pârâu.

― Ne trebuie un pic de mâncare, zise Frodo. Ţi-e foame, Smeagol? Avem foarte puţină, dar o să-ţi dăm şi ţie cât putem.

La auzul cuvântului bame, ochii spălăciţi ai lui Gollum licăriră de-o luminiţă verzuie şi părură să-i iasă mai mult ca oricând din orbite. Pentru o clipă căzu iar în vechiul lui fel de-a vorbi.

― Sssuntem înfometaţi, da, înfometaţi sssuntem, nepreţuitule, zise el. Ce mănâncă ei? Au cumva peşşşti gussstoşşşi?

Limba i se strecură printre dinţii galbeni şi ascuţiţi şi îşi linse buzele livide.

― Nu, n-avem peşte, zise Frodo. N-avem decât asta ― îi întinse un pesmete subţire de lembas ― şi apă, dac-o fi bună de băut.

― Da, da, apa-i bună, zise Gollum. S-o bem, s-o bem, cât mai putem! Dar ce-au ei, oare, nepreţuitule? E crănţănitor? E gustos?

Frodo rupse o bucată de pesmet şi i-o dădu, împreună cu învelişul de frunze. Gollum muşină frunza şi chipul se schimonosi a scârbă, uşor răutăcios.

― Smeagol s-a dumirit, zise el. Frunzele-s din ţinutul elfesc, pfui! Pute! Că doar a urcat în arborii ăia şi duhoarea n-a ieşit nici când s-a spălat pe mâini ― mâinile mele frumoase!

Aruncă frunza şi luă un colţişor de lembas între dinţi. Scuipă şi îl apucă tusea.

― Auuu! Nu! se înecă el. Încercaţi să-l sufocaţi pe bietu’ Smeagol. Cenuşă şi pulbere, nu poate mânca una ca asta! Trebuie să flămânzească. Dar lui Smeagol nu-i pasă. Hobbiţi drăgălaşi! Smeagol a făgăduit. O să flămânzească. El nu poate mânca mâncarea hobbiţilor. O să flămânzească. Smeagol, biet slăbănog.

― Îmi pare rău, zise Frodo, dar mă tem că n-am ce să-ţi fac. Cred că mâncarea asta ţi-ar face bine, dac-ai vrea s-o încerci. Dar pesemne că nu poţi nici măcar s-o guşti; cel puţin, nu încă.

Hobbiţii îşi mestecară lembasul în linişte. Lui Sam i se păru mult mai gustos ca altă dată. Purtarea lui Gollum îl făcu să-l mănânce cu poftă. Dar înghiţea cu noduri, pentru că arătarea îi urmărea fiecare îmbucătură, de la mână pîn’ la gură, ca un câine care-şi aşteaptă porţia pe lângă scaunul stăpânului. Numai după ce sfârşiră şi se pregătiră să se odihnească păru să se încredinţeze că nu mai aveau altceva bun şi pentru el. Apoi se înapoie singur la câţiva paşi de ei, smiorcăindu-se niţel.

― la fiţi atent! îi şopti Sam lui Frodo, fără să-i pese dacă-l auzea Gollum sau nu. Trebuie să tragem un pui de somn; dar nu amândoi o dată, cu ticălosul ăsta înfometat în preajmă, oricât ne-ar fi făgăduit. Vă spun eu, fie că-i Smeagol, fie că-i Gollum, n-o să-şi schimbe el năravul peste noapte. Culcaţi-vă dumneavoastră, domnu’ Frodo, şi când n-oi mai putea ţine ochii deschişi, vă trezesc. Uitaţi-l cum se foieşte, la fel ca-nainte, de când i-am dat drumul.

― Poate că ai dreptate, Sam, zise Frodo cu glas tare. S-a schimbat el întrucâtva, dar cât şi cum, nu ştiu. Deşi, să vorbim serios, nu cred că avem de ce să ne temem acum. Însă dacă vrei, n-ai decât să stai de pază. Lasă-mă două ore, nu mai mult, şi apoi trezeşte-mă.

Frodo era atât de obosit, încât îi căzu capul în piept şi adormi pe dată după ce rosti ultimul cuvânt. Gollum părea să nu mai aibă temeri. Se încolăci şi se culcă iute, fără griji. Curând i se auzi răsuflarea şuierătoare şi uşoară printre dinţii încleştaţi; dar nici nu se clintea. După o vreme, temându-se să nu aţipească şi auzindu-i pe cei doi sforăind, Sam se ridică în picioare şi îl înghionti uşor pe Gollum. Acesta îşi descolăci braţele şi tresări, dar nu mai făcu nici o mişcare. Sam se aplecă şi şopti „peşşte” la ureche, dar Gollum nu reacţiona. Respiraţia îi rămase aceeaşi. Hobbitul se scărpină în cap.

― Cred că nu se preface, murmură el. Şi dac-aş fi în locul lui Gollum, nu m-aş mai trezi niciodată.

Îşi alungă din gând imaginea spadei şi-a funiei care i se iviseră în minte şi se aşeză lângă stăpânul lui.

Când se deşteptă, cerul de deasupra era mohorât; se întunecase şi mai mult de când îşi luaseră masa de dimineaţă. Sam sări în picioare. După cît se simţea de odihnit şi de înfometat, îşi dădu seama că dormise toată ziulica, pe puţin nouă ore. Frodo era cufundat încă într-un somn adânc, întins într-o parte. Gollum dispăruse. Prin mintea lui Sam se perindară tot felul de ocări din puzderia de vorbe a Unchiaşului; atunci îi dădu dreptate stăpânului său: pentru moment, n-aveau de cine să se teamă. Erau amândoi vii şi nevătămaţi.

― Biet amărât! rosti el, pe jumătate cuprins de remuşcări. Unde s-o fi dus?

― Pe-aici, pe-aici, se auzi un glas deasupra.

Îşi ridică privirile şi văzu capul uriaş al lui Gollum şi urechile desluşindu-se pe cerul nopţii.

― Ia te uită! Ce faci acolo? strigă Sam neîncrezător acum, văzându-l.

― Lui Smeagol îi e foame, zise Gollum. Se întoarce imediat.

― Întoarce-te acum! urlă Sam. Hai, vino! Dar Gollum se făcu nevăzut.

La strigătele lui Sam, Frodo se trezi şi se ridică în capul oaselor, frecându-se la ochi.

― Hei! făcu el. S-a-ntâmplat ceva? Cât e ceasul?

― Habar n-am, zise Sam. După socoteala mea, cred că-i după apusul soarelui. Zice că-i e foame.

― Nu te teme, spuse Frodo. N-ai ce să-i faci. Dar, ai să vezi c-o să se întoarcă. O să se mai ţină o vreme de făgăduială. Şi, oricum, n-o să plece de lângă Nepreţuitul lui.

Frodo se lumină când se dumiri că dormiseră buştean ore-ntregi alături de un Gollum hămesit şi liber.

― Nu mai scotoci printre vorbele alea de ocară ale Unchiaşului, zise el. Erai vlăguit şi până la urmă a ieşit bine: acum suntem amândoi în putere. Ne-aşteaptă un drum greu, cel mai rău dintre toate.

― Dar ce-o să facem cu mâncarea? întrebă Sam. Cât o să ne ia treaba asta? Şi după ce-o terminăm ce-o să facem? Merindele astea te ţin minunat pe picioare, deşi nu-ţi prea satură burdihanul, ca să zic aşa; măcar eu asta simt, deşi departe de mine gândul să mă arăt lipsit de cuviinţă faţă de cei care le-au făcut. Dar trebuie să mănânci câte puţin în fiecare zi şi nu sporeşte, ci scade. După socoteala mea, mai avem, hai să zicem, vreo trei săptămâni, şi-asta aşa, strângând cureaua şi ciugulind câte-o fărâmă! Ne-am cam lăcomit până acum!

― Nu ştiu când om termina, zise Frodo. Prea am hălăduit prin colinele alea. Dar Sam Gamgee, dragul meu hobbit înţelept ― da, da, cel mai drag hobbit eşti tu, Sam, pentru mine, prieten între prieteni ― nu cred că are vreun rost să ne gândim ce-o să facem după aia. Să ne facem treaba, cum zici tu! Cine ştie ce-o să urmeze? Dacă Inelul, acel Unu, va sfârşi în flăcări şi noi o să fim prin preajmă? Te-ntreb, atunci, Sam, o să mai avem vreodată nevoie de pâine? Nu cred. Tot ce putem face e să ne oblojim mădularele, ca să ne ducă până la Muntele Osândei. Încep să mă-ndoiesc chiar şi de asta.

Sam dădu din cap fără să scoată o vorbă. Îi luă mâna stăpânului său şi se aplecă asupra ei. Nu i-o sărută, deşi i-o udă de lacrimi. Apoi întoarse capul şi se şterse la nas cu mâneca. Se ridică şi începu să tropăie de colo-colo, încercând să fluiere. Întrebă printre suspine: „Unde-o fi creatura aia afurisită?”

De fapt, nu trecu mult şi Gollum se întoarse; dar veni aşa furişat, încât nu-l auziră decât când apăru în faţa lor. Era plin de tină pe degete şi pe faţă. Mesteca încă şi-i curgeau balele. Ce-o fi molfăit, n-aveau nici un chef să-l întrebe. „Viermi, gândaci sau cine ştie ce scârboşenie de prin văgăuni”, îşi zise Sam. „Brrr! Creatură scârboasă! Amărâtul!”

Gollum nu le spuse nimic până nu-şi potoli setea şi nu se spălă în pârâu. Apoi veni spre ei, lingându-se pe buze.

― Acu-i mai bine, zise el. Ne-am odihnit? Suntem gata de drum? Drăgălaşii hobbiţi, ce frumos dormeau! Acu’ vă-ncredeţi în Smeagol? Foarte, foarte bine!

Următoarea parte a călătoriei lor fu la fel cu cea de până atunci. Pe măsură ce înaintau prin făgaş, acesta era tot mai puţin adânc şi panta mai lină. Pe jos începu să apară pământul şi, încet-încet, pereţii se preschimbară în nişte biete maluri. Pârâul se unduia acum şerpuitor. Noaptea era pe sfârşite, dar luna şi stelele erau învăluite de nori, aşa că-şi dădură seama că se crăpa de ziuă doar după lumina cenuşie care se răspândea uşor înjur. Ajunseră la capătul pârâului la ceasul îngheţat din zori. Malurile se schimbară în nişte movile năpădite de muşchi. Apa se rostogolea clipocind peste ultimul prag de piatră fărâmicioasă, într-o mocirlă cafenie, şi se făcea nevăzută. Deşi nu bătea vântul, trestiile uscate foşneau răsunător.

În lumina sărăcăcioasă, se întindeau pe ambele părţi, la miazăzi şi la răsărit, smârcuri şi mlaştini nesfârşite. Din băltoacele întunecate şi clocotitoare se înălţau rotocoale de ceaţă ca fumul. Duhoarea lor înecăcioasă încremenise în aer. În depărtare, acum către miazăzi, se desluşeau pereţii muntoşi ai Mordorului, ca o barieră de nori zdrenţuiţi plutind peste o mare primejdioasă de ceaţă.

Hobbiţii erau acum cu totul la mâna lui Gollum. Nu ştiau şi nici nu erau în stare să-şi dea seama în lumina aceea ceţoasă că erau, de fapt, abia pe la hotarele de miazănoapte ale smârcurilor, pe câtă vreme grosul se întindea Ia miazăzi de ei. Dacă ar fi cunoscut ţinutul, ar fi putut să-şi îndrepte puţin paşii spre răsărit şi să facă un ocol pe drum bătătorit, până în câmpia stearpă din Dagorlad de dinaintea porţilor Mordorului. Nu că ar fi fost vreo mare nădejde dacă ar fi luat-o pe-acolo. Pe câmpia aceea pietroasă nu exista nici un adăpost şi era străbătută de drumurile principale ale orcilor şi-ale oştenilor vrăjmaşi. Nici măcar mantiile din Lorien nu i-ar fi putut ascunde.

― Şi-acum, Smeagol, pe unde-o luăm? întrebă Frodo. Chiar trebuie să trecem peste smârcurile astea puturoase?

― Ba deloc, ba deloc, răspunse Gollum. Nu-i nevoie, dacă hobbiţii vor să ajungă la munţii înneguraţi şi să-l vadă cît mai curând pe el. Ne întoarcem un pic şi ocolim.

Braţul lui descărnat flutură de la miazănoapte, la răsărit.

― Şi puteţi s-ajungeţi, pe drum rece şi pietros, chiar la porţile tărâmului lui. Mulţi dintre oamenii lui vor fi acolo, aşteptând musafiri, gata să-i ducă cu dragă inimă drept la el. Da, da! Ochiul lui veghează drumul acela tot timpul. Acolo l-au prins cândva, demult, şi pe Smeagol, adăugă Gollum, cutremurându-se. Dar de-atunci, Smeagol s-a folosit mai bine de ochi, da, da! Mi-am folosit ochii, picioarele şi nasul. Ştiu şi alte căi. Mai grele, mai anevoioase, dar mai bune, dacă vrem ca el să nu ne vadă. Urmaţi-l pe Smeagol! El ştie să vă călăuzească peste smârcuri, prin ceţurile astea drăgălaşe şi dese. Urmaţi-l cu grijă pe Smeagol şi o să treacă mult, tare mult până să pună el mâna pe voi. Dac-o fi să fie!

Se făcuse deja ziuă, era o dimineaţă mohorâtă, fără vânt, şi duhorile smârcurilor pluteau groase în aer. Nici o rază de soare nu străpungea cerul jos şi înnorat, iar Gollum părea nerăbdător să continue călătoria fără zăbavă. Aşa că, după ce-şi traseră un pic sufletul, porniră iar şi se pierdură curând într-o lume tăcută de întuneric, ascunsă privirilor din jur, fie ele de pe colinele pe care le părăsiseră, fie din munţii spre care se îndreptau. Mergeau agale, în şir, unul câte unul: Gollum, Sam, Frodo.

Acesta din urmă părea cel mai vlăguit dintre toţi şi, deşi mergeau încet, rămânea adesea în urmă. Hobbiţii îşi dădură seama curând că tocmai ceea ce li se păruse a fi o mlaştină era de fapt o salbă nesfârşită de băltoace, de mocirle şi de cursuri de apă şerpuitoare şi aproape înfundate. Cineva iscusit îşi putea croi o cărare sinuoasă printre ele. Gollum avea, fără doar şi poate, această dibăcie şi se folosea de ea cu prisosinţă. îşi rotea capul proptit în gâtul lui subţire când într-o parte, când într-alta, pufăind şi mormăind tot timpul, ca pentru sine. Din când în când ridica mâna şi îi oprea, iar el o lua puţin înainte, se ghemuia şi pipăia pământul cu degetele de la mâini şi de la picioare sau asculta pur şi simplu cu urechea la pământ.

Era tare obositor. Iarna rece şi umedă hălăduia încă în ţinutul ăsta uitat de lume. Singura urmă de verde era lintiţa ca o spumă de pe suprafeţele unsuroase ale apelor mohorâte. Din ceaţă, răsăreau ierburi uscate şi stufăriş putred, ca nişte umbre zdrenţuite ale verilor de mult uitate.

Pe măsură ce ziua înainta, lumina mai crescu puţin şi ceţurile se ridicară, subţiindu-se străvezii. Sus, deasupra putreziciunii şi a aburilor ca nişte miasme, se înălţa soarele auriu acum în seninul ţinutului pavat cu spumă ameţitoare; dar acolo, jos, ei nu vedeau decât o geană de lumină nedesluşită, spălăcită, fără culoare şi fără căldură. Dar chiar în faţa acestei palide rămăşiţe, Gollum tresărea şi se încrunta. Aşa că le opri călătoria, iar ei se odihniră ciuciţi ca nişte animale mici, hăituite, la marginea unui desiş mare, cafeniu, de stuf. Era o linişte mormântală; buruienile şi firele uscate de iarbă tremurau abia văzut în tresăririle mărunte ale aerului pe care ei nu le simţeau.

― Nici măcar o pasăre! făcu Sam morocănos.

― Nu, nu sunt păsări, zise Gollum. Bune, păsările! adăugă el, lingându-se pe buze. Nu-s păsări pe-aici. Sunt şerpălăi, viermălăi şi-alte lighioane de baltă. Multe, multe lighioane scârboase. Dar nu-s păsări, rosti el trist.

Sam se uită la el cu dezgust.

Astfel trecu cea de-a treia zi a călătoriei lor cu Gollum. Înainte să se lungească umbrele serii în ţinuturi mai fericite, porniră iar, mergând fără-ncetare, făcând doar din când în când câte un popas scurt. Şi acesta nu atât ca să se odihnească, ci ca să-l ajute pe Gollum; căci acum trebuia să înainteze cu grijă mare şi era uneori zăpăcit. Ajunseseră chiar în mijlocul Smârcurilor Morţilor şi era întuneric.

Mergeau agale, ciuciţi, ţinându-se aproape, unul în spatele celuilalt, uitându-se cu mare grijă la fiecare mişcare a lui Gollum. Mlaştinile musteau tot mai tare de apă, apăreau bălţi mari, stătătoare, printre care era tot mai greu să dai de pământ tare şi unde piciorul se afunda în mocirla cleioasă. Noroc că drumeţii noştri erau uşori, altfel n-ar fi reuşit nici unul să treacă.

Deodată se făcu un întuneric de nepătruns; chiar şi aerul părea negru şi greu de respirat. Când li se iviră luminile în faţă, Sam se frecă la ochi: parcă ar fi luat-o razna. Întâi zări una cu coada ochiului, o sclipire palidă care se stinse; dar curând mai văzu şi altele; unele ca un fum lucind întunecat, altele ca nişte flăcărui ceţoase, pâlpâitoare ale unor lumânări nevăzute; fluturau ici şi colo, ca nişte cearşafuri desfăşurate de mâini nevăzute. Dar nici unul dintre tovarăşii săi nu scoase o vorbă. Până la urmă, Sam nu se mai abţinu.

― Ce-i asta, Gollum? îl întrebă el în şoaptă. Luminile din jurul nostru. Suntem prinşi în capcană? Ele cine-s?

Gollum îşi ridică privirile. În faţă i se ivise o apă întunecată şi el bâjbâia încolo şi-ncoace, nesigur pe unde s-o ia.

― Da, sunt peste tot în jurul nostru, şopti el. Luminile amăgitoare. Luminările hoiturilor. Da, da! Nu le lua în seamă! Nu te uita! Şi nu te lua după ele! Unde-i stăpânul?

Sam se uită îndărăt şi văzu că Frodo rămăsese iar undeva în urmă. Nu-l zări. Se întoarse vreo câţiva paşi în întuneric, fără să cuteze să se depărteze prea mult sau să-l cheme şoptit şi răguşit. Deodată se izbi de Frodo, care stătea în picioare pierdut în gânduri, uitându-se la luminile acelea palide. Braţele îi atârnau ţepene pe lângă trup; de pe ele picurau apă şi nămol.

― Haideţi, domnu’ Frodo, zise Sam. Nu vă mai uitaţi la ele! Gollum zice că nu avem voie. Haideţi să ne ţinem de el şi să scăpăm odată de locul ăsta blestemat. Dac-om putea.

― Bine, zise Frodo, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Vin. Du-te înainte!

Sam se întoarse grăbit, dar se împiedică de o rădăcină bătrână sau de un smoc de iarbă. Se prăbuşi şi se ridică anevoie în mâinile care i se afundară adânc în mocirlă, gata-gata să cadă cu faţa în mâlul acela negru. Se auzi un şuierat slab şi îl izbi un miros urât; luminile pâlpâiau, dansau şi se roteau. O clipă, apa de sub ochii lui păru o fereastră din sticlă întunecată prin care putea să privească, îşi trase mâinile din mâl şi ţâşni îndărăt, ţipând.

― În apă sunt morţi! Chipuri de morţi, rosti el înspăimântat. Chipuri de morţi!

Gollum izbucni în râs.

― Smârcurile Morţilor; da, da! Aşa se numesc, cotcodăci el. Nu trebuie să te uiţi la ele câtă vreme sunt aprinse luminile.

― Cine sunt? Şi ce sunt? întrebă Sam, întorcându-se cutremurat către Frodo, care era acum în spatele lui.

― Nu ştiu, răspunse Frodo cu un glas ca-n vis. Dar i-am văzut şi eu; în bălţi, când s-au aprins luminile. Zac în toate bălţile, cu chipurile palide, foarte adânc în apă. I-am văzut: sunt mândri şi bălai, cu părul de argint plin de alge. Dar sunt cu toţii cărunţi, morţi, putreziţi. Şi răspândesc o lumină urâtă, cumplită.

Frodo îşi ascunse chipul în mâini.

― Nu ştiu cine sunt, dar mi s-a părut că văd oameni şi elfi, alături de orci.

― Da, da, zise Gollum. Toţi morţi, toţi putrezi. Şi elfii, şi oamenii, şi orcii. Smârcurile Morţilor. A fost aici, demult, o bătălie, da, aşa i-au spus lui Smeagol când era tânăr, când eram tânăr, înainte de venirea Nepreţuitului. A fost o bătălie măreaţă. Oameni înalţi, elfi îngrozitori şi orci ţipători. Au luptat zile, luni întregi pe câmpie, la Porţile Negre. Dar Smârcurile s-au lăţit de-atunci şi-au înghiţit mormintele; se-ntind întruna, întruna.

― Dar asta se-ntâmpla tare demult, zise Sam. Morţii n-au cum să fie acolo în carne şi oase! Stăruie cumva vreo vrajă diavolească prin Tărâmul Negru?

― Cine ştie? Smeagol habar n-are, îi răspunse Gollum. Nu poţi s-ajungi la ei, să-i atingi. Am încercat odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Da, da, am încercat odată, nepreţuitule. Am încercat odată; dar n-ai cum să ajungi la ei. Or fi doar forme de văzut, nu de atins. Nu, Nepreţuitule. Toţi sunt morţi.

Sam se uită încruntat la el şi se cutremură, bănuind de ce încercase Smeagol să-i atingă.

― Eu unul nu vreau să-i văd, zise el. Niciodată! N-ar fi mai bine să plecăm mai departe, să ne depărtăm?

― Ba da, ba da, zise Gollum. Dar încet, foarte încet. Şi cu mare băgare de seamă! Altfel hobbiţii au să coboare şi ei la morţi şi-or să lumineze ca nişte lumânări. Urmaţi-l pe Smeagol! Nu vă mai uitaţi la lumini!

Se strecură spre dreapta, căutând o potecă în jurul mlaştinii. Îl urmară îndeaproape ghemuiţi, mergând adeseori pe brânci, la fel ca el.

„Trei Gollum mititei într-un şir vom fi, dacă o mai ţinem mult aşa”, îşi zise Sam.

Până la urmă ajunseră la capătul mlaştinii negre şi o trecură primejdios, târându-se sau sărind din insuliţă în insuliţă înşelătoare. Adesea se împotmoleau, clătinându-se sau căzând în mâini în apele infecte ca într-o hazna, până fură înnămoliţi din cap până-n picioare şi li se umplură nările cu duhoare.

Era noaptea târziu când, până la urmă, ajunseră iar pe pământ tare. Gollum sâsâi şi îşi murmură în barbă, dar se părea că era mulţumit: printr-un mister, un amestec al simţirilor, al mirosurilor şi printr-o memorie ciudată a formelor în întuneric, păru că ştia iar unde se afla şi că era sigur de calea care-i stătea în faţă.

― Şi-acum, înainte! zise el. Hobbiţi drăgălaşi! Hobbiţi curajoşi! Tare, tare vlăguiţi, bineînţeles; aşa şi noi, cu toţii, Nepreţuitul meu. Dar trebuie să ne depărtăm cumva de luminile rele; da, da, trebuie!

Cu aceste cuvinte, porni iar, aproape la trap, pe ceea ce s-ar fi putut chema o uliţă lungă prin stufărişul înalt, iar ei îl urmară şontâc-şontâc, cât putură de repede. Dar nu peste mult se opri brusc, amuşinând şovăitor aerul şi sâsâind de parcă l-ar fi tulburat sau i-ar fi displăcut iar ceva.

― Ce este? mormăi Sam, citind greşit semnele. De ce amuşini? Eu abia mai pot să răsuflu, ţinându-mă de nas în duhoarea asta. Tu miroşi urât; şi stăpânul, la fel. Tot locul ăsta pute.

― Da, da, şi Sam pute! făcu Gollum. Bietul Smeagol trage mirosul în nări, dar Smeagol cel bun îl suportă. Îl ajută pe stăpân. Dar n-are-a face. Aerul se mişcă, vine schimbarea. Smeagol se miră; el nu e fericit.

Porni iar, dar era tot mai neliniştit şi, din când în când, se înălţa cît putea, iţindu-şi gâtul spre răsărit şi spre miazăzi. O vreme, hobbiţii nu auziră şi nu simţiră ce-l neliniştea. Apoi, deodată, se opriră toţi trei trăgând aer în nări şi ascultând. Lui Frodo şi lui Sam li se păru că aud în depărtare un vaier lung, ascuţit, subţire şi plin de cruzime. Se cutremurară. În aceeaşi clipă simţiră aerul agitându-se şi răcindu-se brusc. În vreme ce stăteau cu urechile ascuţite, auziră un fâşâit care venea de departe. Luminile ceţoase tremurară, păliră şi se stinseră. Gollum nu se mişca. Stătea în picioare, tremurând şi bolborosind, până ce vântul ajunse la ei şuierând şi mârâind peste mlaştini. Noaptea nu mai era atât de întunecată, se luminase îndeajuns ca să vadă sau, mai bine zis, să întrezărească fuioarele de ceaţă fără formă care se unduiau şi se răsuceau, în vreme ce treceau peste ei. Când îşi ridicară privirile, văzură cum se destrămau şi se împrăştiau norii; apoi sus, la miazăzi, se arătă luna scânteietoare, plutind cum îi era obiceiul. La vederea ei, inimile hobbiţilor se umplură de bucurie, dar Gollum se chirci bombănind şi înjurând Faţa Albă. Atunci, uitându-se lung la cer şi inspirând adânc aerul proaspăt, Frodo şi Sam îl zăriră venind: un nor mic, care venea în zbor dinspre colinele blestemate; o umbră neagră, desprinsă din Mordor; o piazărea înaripată. Trecu fulgerător prin faţa lunii şi o luă ţipând îngrozitor către apus, mai iute ca vântul.

Căzură cu faţa în jos şi se târâră înspăimântaţi, fără să ţină seama de răceala pământului. Dar umbra spaimei se roti şi se întoarse, trecând de data aceasta ceva mai jos, deasupra lor, împrăştiind duhoarea smârcurilor cu aripile lui înfiorătoare. Apoi se făcu nevăzută către Mordor cu iuţeala mâniei lui Sauron; şi îndărătul ei vântul se depărta vuind, lăsând Smârcurile Morţilor pustii şi întunecate. Pustiul gol, cît vedeai cu ochii, până la ameninţarea depărtată a munţilor, era pătat de razele slabe ale lunii.

Frodo şi Sam se ridicară frecându-se la ochi, ca nişte copii care se trezesc dintr-un vis urât şi văd că lumea e încă scufundată în noaptea prietenoasă. Dar Gollum rămăsese întins la pământ ca trăsnit. Îl ridicară cu greutate şi o vreme nu vru să-şi înalţe privirile. Se sprijini în faţă pe coate, acoperindu-şi ceafa cu mâinile Iui mari şi late.

― Duhuri! schelălăi el. Duhuri cu aripi! Nepreţuitul este stăpânul lor. Ei văd totul, totul. Nimic nu li se poate ascunde. Blestemată fie Faţa Albă! Şi-i spun lui totul. El vede, el ştie. Ah, gollum, gollum, gollum!

Nu se mai sculă de jos şi nu mai făcu nici o mişcare până când nu apuse luna departe, dincolo de Toi Brandir.

Din clipa aceea, lui Sam i se păru iar că în Gollum se petrecuse o schimbare. Era mai linguşitor şi, chipurile, prietenos; dar Sam îi prinse de câteva ori nişte sclipiri ciudate în ochi, mai cu seamă când îşi îndrepta privirile spre Frodo. Şi se întorcea tot mai mult la vechiul lui fel de-a vorbi. Sam mai avea o spaimă care îl frământa tot mai mult. Frodo părea fără vlagă, aproape secătuit. Nu spunea nimic; de fapt, abia mai putea vorbi. Nu se plângea, păşea ca o fiinţă care purta o povară a cărei greutate creştea întruna. Şi îşi târa picioarele tot mai anevoie, aşa încât Sam era adesea nevoit să-l roage pe Gollum să aştepte şi să nu-l lase pe stăpânul lui în urmă.

Adevărul era că Frodo simţea Inelul îngreunându-se, pe lanţul din jurul gâtului, tot mai mult, cu fiecare pas către porţile Mordorului. Povara lui îl trăgea tot mai tare la pământ. Dar ceea ce-l tulbura cu adevărat era Ochiul: aşa îi zicea el în sine. Gândul la el îl făcea să se ghemuiască în timp ce mergea, mai mult decât greutatea Inelului. Ochiul ― simţământul acela oribil, tot mai puternic, al existenţei unei voinţe potrivnice, care se străduia din răsputeri să străbată umbrele norilor, pământul şi carnea ca să te vadă, să te străpungă cu privirea sa înspăimântătoare, goală, nemiloasă. Vălurile care te apărau de el ajunseseră atât de subţiri, atât de firave! Frodo ştia acum unde se aflau cuibul şi inima acelei voinţe, la fel de sigur ca omul care îţi putea spune cu ochii închişi unde era soarele. îşi dădea seama limpede de ele, le simţea forţa în creier.

Pesemne că Gollum simţea cam acelaşi lucru. Dar hobbiţii n-aveau cum să ştie ce se petrecea în sufletul lui sfâşiat între apăsarea Ochiului, pofta de Inelul atât de aproape de el şi făgăduiala smulsă sub spaima fierului rece. Frodo nici măcar nu se gândea la asta. Sam era îngrijorat mai ales de starea stăpânului său, fără să dea mare însemnătate norului întunecat care i se aşternuse chiar pe suflet. Îl pusese acum pe Frodo să meargă în faţa lui, veghindu-i fiecare mişcare, sprijinindu-l de câte ori se clătina şi încercând să-l îmbărbăteze cu vorbe nemeşteşugite.

Când, în sfârşit, se făcu ziuă, hobbiţii fură miraţi de cît de mult se apropiaseră de munţii piezoşi. Aerul era acum mai limpede şi mai rece şi, deşi încă departe, zidurile Mordorului nu mai erau doar o ameninţare în zare, ci li se înfăţişară ca nişte turnuri negre, încruntându-se peste un pustiu fără speranţă. Smârcurile se sfârşeau în întinderi de turbă seacă şi de nămol uscat şi crăpat. Dinaintea lor pământul urca în povârnişuri line, pustii şi necruţătoare către deşertul care se întindea la poarta lui Sauron.

Cât mai ţinu lumina aceea cenuşie, statură cuibăriţi sub un bolovan înnegrit, ca viermii, ca nu cumva să treacă groaza aceea înaripată şi să-i cerceteze cu ochii ei plini de cruzime. Amintirea acelei călătorii era umbra spaimei din ce în ce mai puternice în care mintea nu găsea nici un punct de sprijin. Bâjbâiră anevoie încă două nopţi prin ţinutul acesta obositor, fără poteci. Aerul li se păru mai aspru, plin de o duhoare amară, care le tăia respiraţia şi le usca gura.

În sfârşit, în a cincea dimineaţă de când porniseră la drum cu Gollum, făcură iar popas. Dinaintea lor, munţii uriaşi se înălţau întunecaţi în lumina zorilor, până la nori. La poalele lor, la mai puţin de douăsprezece mile depărtare, se zăreau ziduri uriaşe de întărire şi coline râpoase. Frodo privi îngrozit înjur. Cât de cumplite fuseseră Smârcurile Morţilor şi întinderile sterpe ale pământurilor nimănui, nici nu stăteau alături de scârbavnicul ţinut care se dezvăluia acum încet-încet ochilor lui mijiţi. În mlaştinile cu chipuri moarte mai era cu putinţă să apară măcar o stafie a primăverii înverzite; dar aici nici primăvara, nici vara n-aveau să se ivească vreodată. Nimic nu avea viaţă, nici măcar umflăturile leproase care se hrăneau cu putreziciunea.

Bălţile înecăcioase erau înfundate de cenuşă şi de mâluri care se scurgeau scârbavnice, albe şi verzui, de parcă munţii ar fi scuipat scârna din măruntaiele lor peste ţinuturile din împrejurimi. În lumina slabă se arătau încet-încet movile înalte de pietre zdrobite şi pline de praf, conuri uriaşe de pământ ars şi pătat de venin înşiruite nesfârşit, ca un cimitir al ruşinii.

Ajunseseră la pustiul care se întindea dinaintea Mordorului: mărturia durabilă a trudei crâncene pe care aveau s-o îndure sclavii săi atunci când avea să li se spulbere orice nădejde; un tărâm mânjit, bolnav fără scăpare, asta dacă marea cea mare n-avea să pătrundă vreodată pe-acolo, ca să-l spele până la uitare.

― Mi-e greaţă, zise Sam.

Frodo nu scoase nici un cuvânt. Rămaseră acolo un timp, ca nişte oameni căznindu-se să lupte cu somnul plin de vise rele, deşi ştiau prea bine că nu pot să ajungă Ia zori fără să treacă mai întâi prin beznă. Lumina devenea tot mai mare, mai puternică. Puţurile bolboroseau iar movilele otrăvite se înălţau cumplite şi desluşite. Soarele ajunsese sus, printre nori şi zdrenţe de fum, dar până şi el era pătat. Hobbiţii nu simţiră bucuria luminii, părea neprietenoasă, îi dezvăluia în toată neputinţa lor ― stafii mici, care rătăceau scâncind printre grămezile de cenuşă ale Seniorului Întunecimii.

Prea vlăguiţi fiind să meargă mai departe, căutară un loc unde să se odihnească. Şezură o vreme fără să scoată o vorbă, la umbra unei movile de zgură care fumega. Dar se înecară şi simţiră că se sufocau. Gollum fu primul care se ridică, înjurând şi scuipând. Se depărta în patru labe, fără să le spună hobbiţilor vreun cuvânt, fără să le-arunce-o privire. Frodo şi Sam se târâră după el până ajunseră la o adâncitură largă, aproape ca un cerc, cu malul mai ridicat înspre apus. Era rece şi fără viaţă şi la fund se zărea o rămăşiţă de mâl uleios, în mai multe culori. Se ghemuiră în această groapă a răului, nădăjduind să scape în bezna ei de cercetarea Ochiului.

Ziua trecu anevoie. Îi chinuia o sete nesfârşită, dar nu băură decât câteva picături din sticlele pe care le umpluseră ultima dată în pârâul din făgaş. Ce depărtat, ce frumos şi liniştit li se părea acum locul acela! Hobbiţii făcură pe rând de pază. La început, nici unul nu putu să doarmă, de obosiţi ce erau; dar când soarele începu să coboare în zare, ascunzându-se în norii molcomi, Sam aţipi. Era rândul lui Frodo să stea de strajă. Se întinse pe povârnişul gropii, dar asta nu-l uşura de simţământul că era apăsat de o mare povară. Îşi aruncă privirile spre cerul brăzdat de fum şi zări umbre ciudate, forme călătoare întunecate şi chipuri din trecut. Nu mai ştiu câte ceasuri erau, rătăcind între vis şi trezie până când uitarea îl copleşi cu totul.

Deodată, Sam se trezi, căci i se păru că aude chemarea stăpânului. Era seară. Frodo n-avea cum să-l strige, pentru că adormise şi alunecase până aproape de fundul gropii. Gollum era lângă el. O clipă, lui Sam i se păru că voia să-l scoale pe Frodo. Apoi văzu că nu era aşa. Gollum vorbea cu sine. Smeagol stătea de vorbă cu cine ştie ce alt gând care avea acelaşi glas, ceva mai schelălăit şi mai sâsâit. În timp ce vorbea, ochii i se colorau ba în alburiu, ba în verzui.

― Smeagol a făgăduit, zicea primul gând.

― Da, da, nepreţuitul meu, veni răspunsul, am făgăduit să ne salvăm Nepreţuitul, nu să-l lăsăm să cadă în mâinile lui. Niciodată! Dar ei se apropie de el, nu, pas cu pas. Ce-o fi având de gând hobbitul? Ne întrebăm, da, ne tot întrebăm.

― Nu ştiu. N-am nici o putere. Stăpânul îl ţine. Smeagol a făgăduit să-l ajute pe stăpân.

― Da, da, să-l ajute pe stăpân; pe stăpânul Nepreţuitului. Dar, dac-am fi noi stăpânii, atunci ne-am fi ajutat noi pe noi, da. Şi nici nu ne-am fi încălcat făgăduiala.

― Dar Smeagol a zis c-o să fie bun, foarte, foarte bun. Drăguţ hobbitul! L-a dezlegat pe Smeagol de picior. Vorbeşte frumos cu mine.

― Foarte, foarte buni, ha, nepreţuitul meu? Să fim buni, buni ca peştele ăl dulce; dar cu noi. A, bineînţeles, fără să-i facem rău micuţului hobbit. În nici un caz!

― Dar Nepreţuitul se ţine de cuvânt, protestă glasul lui Smeagol.

― Atunci ia-l, spuse gândul, şi ţine-l la noi. Atunci o să fim stăpân, gollum. Fă-l pe celălalt hobbit, pe ăla urâcios şi bănuitor, să se târască, da, gollum!

― Dar nu şi pe cel cumsecade, nu-i aşa?

― O, nu, dacă asta nu ne face plăcere. Şi totuşi, e şi el un Baggins, nepreţuitul meu; da, da, un Baggins. Un Baggins l-a furat. L-a găsit şi n-a zis nimic, nimic. Noi îi urâm pe toţi Bagginşii.

― Nu şi pe ăsta.

― Ba da, pe toţi Bagginşii. Pe toţi cei care îl ţin pe Nepreţuit. Trebuie să punem mâna pe el!

― Dar El o să vadă, El o să ştie! O să ni-l ia!

― El vede. El ştie. Ne-a auzit cum am făcut făgăduielile alea prosteşti împotriva… împotriva poruncilor Lui. Da! Trebuie luat. Duhurile caută. Trebuie luat.

― Nu pentru El!

― Nu, drăguţule. Vezi tu, nepreţuitule, dacă punem mâna pe Inel, putem scăpa chiar şi de El, nu? S-ar putea să ajungem puternici, mai puternici chiar decât Duhurile. Seniorul Smeagol? Gollum cel Mare? El, Gollum! Să mănânce peşte în fiecare zi, de trei ori pe zi, peşte proaspăt din mare. Cel mai Nepreţuit Gollum! Trebuie luat. Îl vrem, îl vrem, îl vrem!

― Dar sunt doi. Or să se scoale iute şi-or să ne omoare, scânci Smeagol cu un ultim efort. Nu acum. Nu încă.

― Noi îl vrem! Dar…

Aici făcu o pauză lungă, ca şi cum i-ar fi venit în minte un alt gând.

― Nu încă… Poate aşa e, nu încă. Poate ne-ajută ea. Da, da! Poate ne-ajută ea.

― Nu, nu! Nu aşa! se văicări Smeagol.

― Da, da! Îl vrem! ÎI vrem!

De câte ori vorbea cel de-al doilea gând, mâna lungă a lui Gollum se strecura pipăind încetişor spre Frodo, iar când vorbea Smeagol, se trăgea brusc. Până la urmă, arătarea îşi întinse braţele amândouă, cu degetele îndoite şi fremătătoare, ca nişte gheare, către gâtul hobbitului.

Sam nu mişcase, uluit de această vorbărie, cercetând însă pe sub pleoapele întredeschise fiecare mişcare a lui Gollum. Până atunci în felul său simplu de a gândi crezuse că primejdia cea mai mare la care se puteau aştepta era foamea, dorinţa arătării de a mânca hobbiţi. Acum îşi dădu seama că nu era aşa; Gollum simţea chemarea îngrozitoare a Inelului. Bineînţeles, Seniorul Întunecimii era El; dar Sam se întreba cine-o fi Ea. Presupuse că era una dintre prietenele răutăcioase pe care şi le făcuse amărâtul ăsta prin rătăcirile sale. Apoi lăsă gândurile astea, pentru că lucrurile merseseră mult prea departe şi deveneau primejdioase. Îşi simţea mădularele grele, dar făcu un efort şi se ridică. Ceva îi spunea să aibă grijă şi să nu se dea de gol că trăsese cu urechea la discuţie. Oftă zgomotos şi căscă de-i trosniră fălcile.

― Cât e ceasul? zise el somnoros.

Gollum sâsâi prelung, printre dinţi. Rămase o clipă nemişcat, încordat şi ameninţător; apoi se prăbuşi în patru labe şi începu să se caţere pe povârniş.

― Cumsecade hobbiţi! Sam cumsecade! făcu el. Somnoroşi, da, somnoroşi! Aţi lăsat pe bunul Smeagol să păzească! Da’ se lasă întunericul. E timpul să plecăm.

„Da, e timpul, îşi zise Sam. Dar e timpul să ne şi despărţim.” Chiar atunci îi trecu prin minte că Gollum era la fel de primejdios fie că-l ţineau lângă ei, fie că-i dădeau drumul. „Blestemat să fie! Mai bine se sufoca!” bombăni el pentru sine.

Coborî şi îl trezi pe stăpânul lui.

Ciudat, Frodo se simţea înviorat. Visase. Umbra întunecată de pe tărâmul acesta bolnav se făcuse nevăzută şi îi apăruse o imagine plăcută. Nu-i mai rămăsese nimic în minte, totuşi, datorită ei avea inima uşoară şi era vesel. Povara îi părea mai uşoară. Gollum îl întâmpină gudurându-se ca un căţel. Gâfâia şi sporovăia, trosnindu-şi degetele lungi şi linguşindu-se pe Iângă genunchii lui Frodo. Acesta îi zâmbi.

― Hai, făcu el. Până acum ne-ai călăuzit bine şi în credinţă. E ultima parte a călătoriei. Du-ne până la Poartă şi de-acolo n-am să-ţi mai cer să mergi mai departe. Du-ne la Poartă şi poţi pleca unde pofteşti… numai la vrăjmaşii noştri nu.

― La Poartă? schelălăi Gollum, prefăcându-se uluit şi înspăimântat. La Poartă, zice stăpânul? Da, aşa zice. Iar bunul Smeagol face ce zice el. O, da! Dar poate c-o să vedem când ne-om apropia, o să vedem noi atunci! N-o să fie plăcut deloc. O, nu! O, nu!

― Hai, mergi! îi porunci Sam. Să pornim odată!

Se căţărară şi ieşiră din groapă în timp ce cădea întunericul şi îşi croiră drum agale pe tărâmul acela mort. Nu trecu mult şi simţiră aceeaşi spaimă nelămurită pe care o încercaseră înainte să treacă făptura înaripată peste mlaştini. Se opriră şi se ghemuiră pe pământul rău mirositor; dar nu văzură nimic pe cerul mohorât al serii şi curând ameninţarea trecu sus de tot pe deasupra, plecată pesemne cu mare iuţeală din Barad-dur. După o vreme, Gollum se ridică şi începu iar să se târască, mormăind şi tremurând. La o oră după miezul nopţii, spaima se abătu pentru a treia oară asupra lor, dar acum părea ceva mai depărtată, ca şi cum ar fi trecut mult deasupra nourilor, repezindu-se cu mare iuţeală spre Apus. Totuşi, Gollum încremenise de frică şi era convins că erau vânaţi şi că se ştia de venirea lor.

― De trei ori, bâigui el. Ne-a ameninţat de trei ori. Ne-au simţit aici, au simţit Nepreţuitul. Nepreţuitul e stăpânul lor. N-avem cum să mai mergem pe drumul ăsta! Nu, n-are nici un rost!

Degeaba încercară să-l înduplece şi să-i vorbească frumos. Până când Frodo nu-i porunci, răţoindu-se la el, şi nu puse mâna pe mânerul spadei, Gollum nu vru în ruptul capului să se mai scoale. Abia atunci se ridică mârâind şi-o porni în faţa lor, ca un câine bătut.

Astfel străbătură, şontâc-şontâc, noaptea; şi până la venirea unei noi zile de spaimă, merseră în linişte, cu capetele plecate, fără să vadă şi fără să audă nimic, în afară de vântul care le şuiera pe la urechi.

III Poarta Neagră e închisă!

Înainte să se arate zorile zilei următoare, călătoria lor spre Mordor luă sfârşit. Smârcurile şi pustiurile rămăseseră îndărăt. Dinaintea lor munţii uriaşi îşi iţeau capetele ameninţătoare şi întunecate pe cerul alburiu.

La apus de Mordor se înşiruiau mohorâtele creste Ephel Duath, Munţii Umbrei, iar la miazănoapte piscurile frânte şi masivul sterp Ered Lithui, de culoarea cenuşii. Dar pe măsură ce aceste şiruri muntoase se apropiau unul de altul ― căci nu erau altceva decât nişte părţi ale aceluiaşi zid uriaş împrejurul câmpiilor îndoliate Lithlad şi Gorgoroth şi al amarei mări lăuntrice Nurnen, din mijlocul lor ― îşi întindeau braţe lungi către miazănoapte; iar între aceste braţe se afla un defileu adânc. Acesta era Cirith Gorgor, Trecătoarea Bântuită, intrarea pe tărâmul Duşmanului. De-o parte şi de alta a ei se plecau stânci înalte, şi din gurile sale ţâşneau două dealuri abrupte, negre şi golaşe. Pe ele se înălţau Colţii Mordorului, două turnuri solide şi înalte. Fuseseră durate în zilele de demult, de Oamenii din Gondor pe când erau mândri şi puternici, după răsturnarea şi fuga lui Sauron, ca să nu se mai întoarcă pe vechiul lui tărâm. Dar forţele Gondorului slăbiseră şi oamenii închiseseră ochii, aşa că turnurile rămăseseră ani de zile goale. Apoi Sauron s-a întors. Atunci turnurile de pază care căzuseră în paragină au fost drese, umplute cu arme şi păzite cu cea mai mare grijă, fără încetare. Aveau faţada de piatră, cu ferestre întunecate, tăiate adânc îndreptate spre miazănoapte, răsărit şi apus. Şi la fiecare fereastră erau o mulţime de ochi neobosiţi.

De-a curmezişul intrării în trecătoare, Seniorul Întunecimii construise, din stâncă în stâncă, o întăritură de piatră unde nu se afla decât o singură poartă de fier. Pe meterezele sale umblau străjeri zi şi noapte. La poalele colinelor, de-o parte şi de alta, stânca era pătrunsă de sute de peşteri şi de galerii de vierme; acolo mişunau o mulţime de orci, gata la orice semnal să ţâşnească afară, ca nişte furnici negre care merg la război. Nimeni nu putea să treacă de Colţii din Mordor fără să le simtă muşcătura, dacă nu era chemat de Sauron sau dacă nu ştia vorbele tainice, menite să deschidă poarta neagră, Morannon, către ţinutul său.

Cei doi hobbiţi se uitară la turnuri şi la zid cu disperare. Chiar de la depărtare, văzură în lumina slabă mişcările străjerilor negri pe zid şi santinelele din faţa porţii. Stăteau întinşi şi se uitau peste marginile unei adâncituri de piatră din umbra lăsată de întăritura cea mai de miazănoapte din Ephel Diiath. La nici două sute de paşi de locul unde se ascundeau, trecu o cioară tăind aerul greu cu aripile, drept spre vârful negru al celui mai apropiat dintre turnuri. Deasupra lui se vălătucea un fumuşor, ca şi cum jos, pe deal, ar fi mocnit un foc.

Veni ziua, iar soarele dospit clipi asupra culmilor Ered Lithui, lipsite de viaţă. Atunci se auzi deodată ţipătul goarnelor cu gâtlejul de alamă; răsunau din turnurile de strajă şi din ascunzişurile din colinele de departe; dar adânc şi prevestitor de rele răsunară cornurile puternice şi tobele din Barad-dur, iar ecourile lor străbătură pustiul, începuse o nouă şi îngrozitoare zi de spaimă şi de trudă în Mordor; şi străjile de noapte fură chemate în pivniţele şi lăcaşurile lor adânci, iar străjile de zi, cu ochi răi şi sângeroşi, mărşăluiau către posturile lor. Oţelul luci crunt pe creneluri.

― Ei, am ajuns! zise Sam. lată Poarta; şi mi se pare că pîn’ aici ne-a fost! Pe legea mea, ce i-ar mai ieşi din gură Unchiaşului, dacă m-ar vedea acum! De câte ori nu mi-a spus c-o s-o sfârşesc rău, dacă nu-mi văd de treabă. Chiar aşa! Da’ nu cred să-l mai văd pe jupânul ăsta vreodată. Din păcate, n-o să mai aibă când să se bată cu pumnii în piept; „Ţi-am zis eu, Sam”. L-aş lăsa să mă toace la cap până n-ar mai putea, numa’ să-i mai văd moaca aia bătrână. Dar nu-ar trebui întâi o scăldătoare zdravănă, ca să mă mai recunoască. Oare n-ar fi mai bine să ne-ntrebăm acum, pe ce drum s-o luăm? N-avem cum merge mai departe, decât dacă i-om ruga pe orci să ne călăuzească.

― Nu, nu, făcu Gollum. N-are nici un rost. Nu putem merge mai departe. Aşa a zis Smeagol: mergem până la Poartă şi-apoi om vedea. Şi-acum vedem. O, da, nepreţuitul meu, vedem. Smeagol ştia că hobbiţii nu pot să meargă pe-aici. O, da, Smeagol ştia.

― Atunci de ce nevoia ne-ai adus aici? zise Sam, neavând nici un chef să fie drept sau cu minte.

― Stăpânul a zis aşa. Stăpânul zice: „Du-ne la Poartă”. Şi bunul Smeagol aşa face. Aşa a zis stăpânul, stăpânul e înţelept.

― Am zis, interveni Frodo.

Chipul lui era crunt şi împietrit, dar hotărât. Era murdar, încercănat şi vlăguit, dar nu mai stătea ghemuit şi avea ochii limpezi.

― Am zis aşa pentru că mi-am făgăduit să intru în Mordor şi nu ştiu altă cale. Aşa c-am s-o iau pe drumul ăsta. Nu cer nimănui să vină cu mine.

― Nu, nu, stăpâne! se văicări Gollum, linguşindu-se pe lângă el, cuprins de o mare deznădejde. N-are nici un rost pe drumul ăsta! N-are rost! Nu duce Nepreţuitul la el! O să ne mănânce pe toţi, dacă o să ţi-l ia. O să mănânce toată lumea. Ţine-l, stăpâne, şi fii bun cu Smeagol. Nu-l lăsa să ţi-l ia! Sau pleacă, pleacă în locuri frumoase şi dă-i-l înapoi micuţului Smeagol. Da, da, stăpâne: dă-i-l înapoi. Smeagol o să-l ţină la adăpost; el o să facă mult bine, mai ales pentru hobbiţii cumsecade. Hobbiţii să meargă acasă. Nu vă duceţi la Poartă!

― Mi s-a poruncit să mă duc în ţinutul Mordor şi, prin urmare, am să mă duc, zise Frodo. Dacă există o singură cale, atunci pe-acolo o voi lua-o. Ce mi-e scris în frunte mi-e pus.

Sam nu zise nimic. Îi ajungea ceea ce citea pe chipul lui Frodo. Ştia că orice i-ar spune ar fi în zadar. Şi, la urma urmei, de la bun început nu avusese nici o nădejde; dar, fiind un hobbit vesel, nu avusese nevoie de nădejde, câtă vreme disperarea putuse fi amânată. Acum însă ajunseseră la sfârşitul amar. Dar se ţinuse de stăpânul său tot drumul; de aceea nici n-avea de gând să se dezlipească de el. Stăpânul lui n-avea să se ducă singur în Mordor. Sam avea să meargă cu el; şi, cum-necum trebuia să se descotorosească de Gollum.

Dar Gollum n-avea nici un chef ca ei să se descotorosească de el. Îngenunche la picioarele lui Frodo, frângându-şi mâinile şi văicărindu-se.

― Nu pe-aici, stăpâne! se rugă el. Mai e un drum. O, da, mai e unul. Alt drum mai întunecat, mai greu de găsit, mai tainic. Dar Smeagol îl ştie. Lasă-l pe Smeagol să ţi-l arate!

― Alt drum! zise Frodo neîncrezător, privind cercetător la Gollum.

― Da! Da! E-adevărat! Mai era un drum! Smeagol l-a aflat. Hai să mergem, să vedem dacă mai e acolo!

― Nu ne-ai spus despre el până acum.

― Nu. Stăpânul nu m-a întrebat. Stăpânul nu mi-a spus ce avea de gând. El nu-i spune bietului Smeagol. EI zice: „Smeagol, du-mă la Poartă” şi dup-aia, la revedere. Smeagol poate s-o ia Ia sănătoasa şi să-i fie bine. Dar acum el zice: „Am de gând să intru în Mordor pe-aici”. Aşa că lui Smeagol îi e tare frică. Nu vrea să-l piardă pe stăpânul cumsecade. Şi a făgăduit, stăpânul l-a făcut să făgăduiască, să-l scape pe Nepreţuit. Dar stăpânul o să-l ducă la el, drept la Mâna Neagră, dacă o s-o ia pe drumul ăsta. Aşa că Smeagol o să-i salveze pe amândoi şi se gândeşte la alt drum care-a fost odată ca niciodată. Stăpân cumsecade. Smeagol foarte bun, totdeauna-i de ajutor.

Sam se încruntă. Dacă ar fi putut să-l străpungă pe Gollum cu privirile, ar fi făcut-o cu siguranţă. Sufletul îi era plin de îndoială. După cît se părea, Gollum era deznădăjduit cu adevărat şi dornic să-l ajute pe Frodo. Dar lui Sam, amintindu-şi că trăsese cu urechea la sfada aceea, îi veni greu să creadă că Smeagol cel bun ieşise deasupra; în orice caz, nu glasul acela avusese ultimul cuvânt. Sam socotea că jumătăţile Smeagol şi Gollum (sau, cum îi numea el în gând, Hoitul şi Hoţul) căzuseră deocamdată la învoială şi făcuseră o alianţă: nici unul nu-şi dorea ca Duşmanul să pună mâna pe Inel; amândoi voiau ca Frodo să nu cadă ostatic şi să-l aibă sub ochii lor cît mai mult cu putinţă ― măcar câtă vreme Hoitul mai putea să pună laba pe „Nepreţuitul” lui. Dar Sam se îndoia c-ar mai fi vreun drum.

„Şi bine că ticălosu’ ăsta bătrân nu ştie nici juma’ din ce are stăpânul de gând să facă, îşi zise el. Dac-ar şti că domnu’ Frodo încearcă să termine o dată pentru totdeauna cu Nepreţuitul lui, pun rămăşag că s-ar isca mai mare necaz! Numai că Hoţul bătrân e-aşa speriat de Duşman ― e sau a fost la cheremul lui, din cît îmi pare ― încât mai degrabă s-ar descotorosi iute de noi decât să fie prins că ne dă o mână de ajutor, sau decât să ne lase să-i topim Nepreţuitul. Cel puţin aşa cred. Şi nădăjduiesc că stăpânu’ o să chibzuiască la asta. E înţelept, n-am ce zice, dar are inima slabă, aia e. Nici un Gamgee n-are cum să-şi dea seama ce-o să facă.”

Frodo nu-i răspunse lui Gollum pe dată. În timp ce mintea înceată, dar vicleană a lui Sam cântărea aceste îndoieli, el rămăsese cu ochii pironiţi la stânca întunecată din Cirith Gorgor. Scobitura unde îşi aflaseră ei refugiu era săpată într-o colină joasă la o oarecare înălţime deasupra unei văi ca un şanţ, care se întindea până la întăriturile de afară ale munţilor. În mijlocul văii se aflau temeliile negre ale turnului de veghe dinspre apus. În lumina dimineţii, drumurile care duceau la Poarta Mordorului nu se vedeau prea limpede; erau pale, pline de praf; unul şerpuia îndărăt, către miazănoapte; altul se pierdea la răsărit, în negurile care pluteau la poalele muntelui Ered Lithui; iar cel de-al treilea venea spre el. După ce cotea brusc în jurul turnului, intra într-un defileu strimt şi trecea chiar pe dedesubtul scobiturii în care se afla el. La apus, în dreapta, ocolea pe la capătul munţilor şi o lua spre miazăzi în întunericul adânc care năpădea toată partea de apus a Ephel Duathului; apoi se pierdea din vedere undeva, în porţiunea îngustă dintre munţi şi Râul cel Mare. În timp ce privea, Frodo zări pe câmpie frământare mare şi mişcare. Părea că oştiri întregi mărşăluiau acolo, deşi câmpia era în cea mai mare parte ascunsă în aburii şi miasmele care se ridicau din mlaştinile şi pustiurile dindărăt. Dar ici-colo se zărea scânteierea lăncilor şi a coifurilor; iar dincolo de întăriturile de lângă drum se vedeau călăreţi mergând în grupuri. Îşi aminti de vedenia de la Amon Hen, pe care o avusese cu doar câteva zile în urmă, deşi acum i se păreau ani. Atunci ştiu că nădejdea care îi pâlpâise o clipă în inimă era zadarnică. Goarnele nu răsunaseră ca o provocare, ci în semn de salut. Nu erau oamenii din Gondor care-l atacau pe Seniorul Întunecimii, ridicându-se ca nişte stafii răzbunătoare din mormintele vitejilor morţi demult, ci oameni de altă rasă, din Ţinuturile întinse de la Răsărit, care se adunau la porunca Marelui Senior, oştiri ce poposiseră peste noapte dinaintea Porţii lui şi acum mărşăluiau înăuntru, ca să întărească puterea muntelui. Ca şi cum şi-ar fi dat brusc seama de întreaga primejdie în care se aflau ― singuri în lumina crescătoare a zilei, atât de aproape de ameninţarea aceea uriaşă ― Frodo îşi trase în grabă gluga cenuşie şi subţire peste cap şi coborî în vâlcea. Apoi se întoarse către Gollum.

― Smeagol, zise el, am să-ţi mai acord o dată încrederea mea. Se pare că n-am încotro şi că asta-i soarta mea, să primesc ajutor de la tine când sunt la ananghie; iar soarta ta e să-mi dai ajutor mie, cel pe care l-ai urmărit cu gânduri rele. Până acum meriţi toată preţuirea mea şi ţi-ai respectat cuvântul în credinţă. Zic în credinţă şi nu mă îndoiesc, adăugă el, aruncându-i lui Sam o privire; căci am fost de două ori în puterea ta şi nu ne-ai făcut nici un rău, şi nici n-ai încercat să-mi iei ceea ce cauţi de atâta vreme. Fie ca a treia oară să ne ajuţi cel mai bine! Dar te previn, Smeagol, eşti în primejdie.

― Da, da, stăpâne! încuviinţă Gollum. Primejdie cumplită! Lui Smeagol i se cutremură oscioarele numai când se gândeşte la asta, dar nu dă bir cu fugiţii. Trebuie să-l ajute pe stăpânul cumsecade.

― Nu m-am gândit la primejdia care ne paşte pe toţi, zise Frodo. Zic doar de cea care te priveşte numai pe tine. Ai făgăduit jurând pe ceea ce tu numeşti „nepreţuitul”. Ţine minte! Asta te leagă, dar te face şi s-o iei razna. Ai şi luat-o, de altfel, când ţi-ai dat nebuneşte în petic. „Dă-i-l înapoi lui Smeagol”, ai zis. Să nu mai spui aşa ceva niciodată! Să nu-ţi hrăneşti nădejdea aceasta, căci n-o să-l primeşti înapoi niciodată. Dar dorinţa ta îţi poate juca feste şi te va duce spre un sfârşit amar. Încă o dată, n-o să-l primeşti niciodată înapoi. Dacă n-oi avea şi n-oi avea încotro, am să-mi pun nepreţuitul pe deget; şi ştii bine că ai fost sub vraja lui, cândva, demult. Iar dacă, purtându-l, va fi să-ţi poruncesc, te vei supune, chiar dacă asta ar însemna să te arunci în prăpastie sau în foc. Şi, fii sigur, asta va fi porunca mea! Aşa că fii cu băgare de seamă, Smeagol!

Sam se uită la stăpânul său, încuviinţând, dar şi cu uimire; era ceva ce nu mai văzuse în înfăţişarea şi nu mai auzise în glasul lui până atunci. Avusese totdeauna încredinţarea că bunătatea dragului domn Frodo era mare, până la orbire. Bineînţeles, el zicea că stăpânul era cea mai înţeleaptă fiinţă din lume (poate în afară de bătrânul domn Bilbo şi Gandalf). În felul lui, şi Gollum putea să facă aceeaşi greşeală, adică să ia bunătatea drept orbire; dar la el era de înţeles, deoarece îl cunoştea de puţină vreme. În orice caz, vorbele lui Frodo îl puseră cu botul pe labe şi îl înspăimântară. Se gudura acum la pământ şi din bolboroselile lui nu se înţelegea decât „bunule stăpân”.

Frodo aşteptă nerăbdător o vreme, apoi rosti, de data aceasta mai puţin sever:

― Hai, Gollum sau Smeagol, dacă vrei, vorbeşte-mi despre celălalt drum şi arată-mi-l, dacă-l ştii. Este vreo nădejde care să mă facă să-mi schimb calea pe care-am luat-o? Spune repede, căci mă grăbesc.

Dar Gollum era într-o stare jalnică şi ameninţarea lui Frodo îl scosese din minţi. Nu era uşor să afli ceva limpede printre bălmăjelile şi miorlăiturile lui, întrerupte adeseori de clipe în care se târa la pământ şi îi ruga fierbinte pe amândoi să fie îndurători cu „bietul şi micuţul Smeagol”. După o vreme, se mai linişti puţin şi Frodo reuşi să pună cap la cap ceea ce spunea: dacă urmai drumul care cotea la apus de Ephel Duath, ajungeai până la urmă la o trecătoare printr-un pâlc de arbori negri. În dreapta, era o cale care cobora la Osgiliath şi la podurile peste Anduin; în mijloc, drumul ducea spre miazăzi.

― Mai departe, mai departe, zise Gollum. N-am fost niciodată pe acolo, dar se spune că la sute de leghe se vede Apa cea Mare, care nu-i niciodată liniştită. Sunt mulţi peşti acolo, iar păsările mănâncă peştii; frumoase păsări! Dar noi n-am fost niciodată acolo. Vai, n-am avut atâta noroc! Şi mai departe sunt întinderi mari de pământ, se spune, dar Faţa Galbenă e tare arzătoare acolo şi rareori apar norii, iar oamenii-s cumpliţi şi au chipuri întunecate. Noi nu dorim să vedem ţinutul ăla.

― Nu! făcu Frodo. Dar, hai, n-o lua razna! Ce poţi să-mi spui de-a treia cotitură?

― O, da, da! Mai e şi-al treilea drum, zise Gollum. E drumul spre stânga! începe imediat să urce, să urce şerpuitor şi iar să urce îndărăt, către tenebrele înalte. Apoi ocoleşte stânca neagră, o s-o vezi, o s-o vezi deodată deasupra şi-o să-ţi vină să intri în pământ.

― S-o văd? Ce să văd?

― Vechea fortăreaţă, tare veche şi cumplită acum. Când era Smeagol mic, de mult, auzea poveşti din Miazăzi. O, da, spuneam seara o groază de poveşti, aşezaţi pe malul Râului cel Mare, în ţinuturile sălciilor, pe când şi Râul era mai tânăr. Gollum, gollum! începu să plângă şi să bombăne. Hobbiţii aşteptară răbdători.

― Poveşti de la Miazăzi, continuă Gollum, despre Oamenii înalţi, cu ochi strălucitori, cu casele ca nişte coline de piatră, despre coroana de-argint a regelui lor şi despre Copacul Alb; poveşti minunate. Durau turnuri foarte înalte şi unul dintre ele era alb-argintiu, iar înăuntrul lui era o piatră ca luna; împrejur se înălţau ziduri măreţe şi albe. O, da, se povesteau multe despre Turnul Lunii!

― Ăsta trebuie să fie Minas Ithil, pe care l-a durat Isildur, fiul lui Elendil, zise Frodo. Isildur e cel care a tăiat degetul Duşmanului.

― Da, el nu are decât patru la Mâna Neagră; dar şi-atâtea îi sunt de-ajuns, zise Gollum, cutremurându-se. Şi ura cetatea lui Isildur.

― Da’ ce nu urăşte el? zise Frodo. Însă ce legătură are Turnul Lunii cu noi?

― Păi, stăpâne, acolo au fost şi sunt turnul înalt şi casele albe şi zidul; dar acum nu-s frumoase, nu-s bune. Le-a cucerit de mult. A ajuns un loc cumplit. Călătorii se-nfioară când îl văd, se strecoară să nu fie zăriţi, se feresc de umbra lui. Dar stăpânul va trebui s-o ia pe drumul ăla. Asta e calea cealaltă. Singura. Căci munţii sunt mai mici acolo şi vechiul drum urcă şi tot urcă, până ajunge la o trecătoare întunecată în vârf şi-apoi coboară şi tot coboară iar, în Gorgoroth.

Glasul i se stinse într-o şoaptă şi se cutremură.

― Şi cu ce-o să ne-ajute asta pe noi? întrebă Sam. Nu mă-ndoiesc că Duşmanul ştie tot despre munţii lui şi că drumul ăla-i la fel de păzit ca ăsta de-aici. Turnu’ nu-i pustiu, nu-i aşa?

― O, nu. Nu-i pustiu, şopti Gollum. Pare gol, dar nu e. Făpturi înspăimântătoare sălăşluiesc acolo! Orci, da! Peste tot numai orci! Da’ sunt şi alte făpturi mai rele. Drumul urcă drept pe la umbra zidurilor şi ajunge la poartă. Ei văd tot ce mişcă. Făpturile alea dinăuntru ştiu orice: Veghetorii Tăcuţi.

― Aşadar, asta e povaţa ta, zise Sam, să ne punem iar pe mărşăluială către miazăzi, să dăm de aceeaşi belea, poate mai rea ca asta când om ajunge acolo, dac-om ajunge?

― Nu, nu, nicidecum, zise Gollum. Hobbiţii trebuie să vadă, trebuie să priceapă. El nu se-aşteaptă la un atac de-acolo. Ochiul Lui se uită de jur împrejur, dar sunt locuri unde vede mai bine şi altele unde nu vede chiar aşa. Nu poate să vadă tot deodată, nu încă. Vezi, a cucerit ţinutul la miazănoapte de Munţii Umbrei, până la Râu şi stăpâneşte acum toate podurile. Şi crede că nimeni nu poate să ajungă la Turnul Lunii fără să se lupte la poduri sau fără bărci. Dar astea se văd şi El află deîndată.

― Se pare că ştii multe despre ce face şi ce gândeşte El, zise Sam. Aţi stat în ultima vreme de vorbă? Sau te-ai dat la taclale cu orcii?

― Hobbitu’ nu-i cumsecade, nu-nţelege, rosti Gollum, aruncându-i lui Sam o privire mânioasă şi întorcându-se spre Frodo. Sigur, Smeagol a stat de vorbă cu orcii, înainte să-l întâlnească pe stăpân; şi cu mulţi oameni a călătorit foarte departe. Şi ce zice El acum, zic şi alţii. Aici, la miazănoapte e marea primejdie pentru El şi pentru noi. Într-o zi, foarte curând, el o să iasă pe Poarta Neagră. Ăsta-i singurul drum pe unde pot veni oştirile mari. Dar jos, la apus El nu se teme. Acolo-s Veghetorii Tăcuţi.

― Chiar aşa, făcu Sam, ca să nu se lase mai prejos. Adică noi să ne-apropiem, să le batem la poartă şi să-i întrebăm dacă nu cumva am rătăcit calea spre Mordor? Sau sunt prea tăcuţi ca să ne răspundă? N-are nici o noimă! Asta o putem face şi-aici, să nu ne mai ostenim atâta.

― Nu glumi cu asta, şuieră Gollum. Nu-i nimic de râs. Vai, nu! Nu-i rost de veselie! N-are nici o noimă să-ncerci să intri în Mordor. Dar dacă stăpânul zice „Trebuie să mă duc” sau „Mă voi duce”, atunci nu are încotro şi o să-ncerce o cale. Dar nu-i nevoie să se ducă în cetatea aceea îngrozitoare, o, nu, bineînţeles! Aici vine Smeagol şi-i sare în ajutor, drăguţul de Smeagol, cu toate că nu-i spune nimeni despre ce-i vorba. Smeagol e iar de ajutor. El a găsit-o, el o ştie.

― Ce-ai găsit? întrebă Frodo.

Gollum se ghemui şi glasul i se stinse din nou într-o şoaptă.

― O potecuţă care duce sus, în munţi; şi dup-aia o scară, o scară îngustă, o, da, o scară îngustă şi lungă. Şi pe urmă mai multe scări. Şi pe urmă ― aici glasul i se stinse şi mai tare ― un tunel; la urmă, o crăpătură mică, şi o potecuţă sus, deasupra trecătorii mai mari. Pe-acolo a fugit Smeagol din tenebre! Da’ asta a fost acu’ mulţi ani. Potecuţa o fi pierit; da’ poate nu, poate nu.

― Nu-mi place deloc povestea asta, zise Sam. Aşa cum spui, pare prea uşor. Chiar de mai e poteca, e sigur păzită. Pe atunci nu era, Gollum?

Rostind acestea, zări sau i se păru că zăreşte o sclipire verzuie în ochii lui Gollum. Acesta mârâi, dar nu răspunse.

― Nu e păzită? întrebă Frodo sever. Şi chiar ai fugit din tenebre, Smeagol? Oare nu cumva ţi s-a dat voie să pleci cu o misie? Cel puţin aşa i s-a părut lui Aragorn când a dat de tine prin Smârcurile Morţilor, acu’ câţiva ani.

― Minciună! şuieră Gollum şi ochii i se umplură de răutate, auzind numele lui Aragorn. A minţit, da, da! Am scăpat cu puterile mele. Aşa e, mi s-a spus să caut Nepreţuitul; şi-am scotocit, şi-am scotocit, dar nu să-l găsesc pentru Întunecatul. Nepreţuitul a fost al nostru, a fost al meu! Eu am fugit!

Frodo avu simţământul ciudat că, în privinţa asta, Gollum nu era departe de adevăr aşa cum s-ar fi aşteptat; că, într-un fel sau altul, găsise o cale de ieşire din Mordor prin propria-i viclenie. Se gândi, de asemeni, că Gollum zisese eu şi asta, se părea, era un semn rar că rămăşiţele din vechea lui cinste ieşiseră pentru moment învingătoare. Dar chiar dacă Gollum putea fi crezut în această privinţă, Frodo nu uita că Duşmanul era viclean. Fuga putea să fi fost cu bună ştiinţă sau pusă la cale, cu voie de la Turnul Întunecimii. Gollum îi ascundea unele lucruri, era limpede asta.

― Te-ntreb din nou, zise el; drumul ăsta tainic nu e păzit?

Dar numele lui Aragorn îl aruncase pe Gollum într-o stare întunecată. Avea aerul mincinosului bănuit când spusese şi el o dată-n viaţa lui adevărul; sau măcar în parte. Aşa că nu răspunse.

― Nu e păzit? întrebă iar Frodo.

― Ba da, o fi. Nu-i nici un loc sigur în ţinutul ăsta, zise Gollum ursuz. Nu-i nici un loc sigur. Dar stăpânul n-are decât să-ncerce sau să se ducă acasă. Altă cale nu-i.

Nu mai scoaseră nimic de la el. Nu ştia sau nu voia să spună cum se numea locul acela primejdios sau trecătoarea înaltă.

Trecătoarea se numea Cirith Ungol şi se vorbea despre ea cu multă spaimă. Pesemne că, dacă Aragorn ar fi fost cu ei, le-ar fi spus numele şi tâlcul lui; iar Gandalf i-ar fi pus în gardă. Dar erau singuri. Aragorn era departe, Gandalf stătea printre ruinele Isengardului şi se înfrunta cu Saruman, întârziat în acţiunile sale de trădare. Şi chiar în clipa în care îi spusese lui Saruman ultimele cuvinte şi palantirul se izbise în flăcări de treptele din Orthanc, gândul lui tot spre Frodo şi spre Sam cel înţelept se îndreptase; îi căutase leghe peste leghe cu ochii minţii, cu milă şi nădejde.

Poate că Frodo simţise ceva fără să ştie, aşa cum i se întâmplase la Amon Hen, deşi credea că Gandalf se prăpădise, pierise pentru totdeauna în tenebrele depărtate ale Moriei. Rămase aşezat pe pământ multă vreme, tăcut, cu capul plecat, căznindu-se să-şi amintească tot ce-i spusese Gandalf. Dar în legătură cu taina aceasta nu-i veni nimic în minte. Adevărul era că fuseseră lipsiţi de învăţătura lui Gandalf mult prea curând, pe când Tărâmul Întunecimii era încă departe. Cum se intra acolo, Gandalf nu le spusese. Pesemne că nu ştia. Se încumetase odată în fortăreaţa Duşmanului, la miazănoapte, în Doi Guldur. Dar în Mordor, la Muntele de Foc, şi în Barad-dur, fusese oare, de când Seniorul Întunecimii se ridicase iar la putere? Frodo credea că nu. Şi iată-l pe el acum, un piticuţ din Comitat, un simplu hobbit de la ţară, pus să găsească o cale pe care nici cei mari nu puteau sau nu îndrăzneau să meargă. Ce soartă nenorocită! Dar se învoise chiar la el acasă, într-o primăvară apusă, din anii de demult, atât de îndepărtaţi, încât părea o parte dintr-o povestire despre tinereţea lumii, pe când erau încă în floare Copacii de Argint şi de Aur. Nenorocită taină! Pe ce drum s-o ia? Şi dacă amândouă duceau spre groază şi moarte, la ce bun taina asta?

Ziua se târa înainte. Se lăsă o linişte adâncă peste micul lor ascunziş cenuşiu, atât de aproape de tărâmul spaimei; o linişte pe care o puteai pipăi, de parcă ar fi fost un văl gros între ei şi lumina din jur. Deasupra se înălţa bolta palidă a cerului brăzdat de fuioare iuţi de fum, depărtată şi înaltă, abia zărită prin hăuri de aer greu, colcăind de gânduri. Nici măcar un vultur în soare nu i-ar fi văzut pe hobbiţi, aşa cum stăteau acolo sub povara sorţii grele, fără să scoată o vorbă, fără să facă nici cea mai mică mişcare, învăluiţi în mantiile cenuşii. Privirile lui s-ar fi oprit, poate, o clipă, asupra lui Gollum, o umbră firavă, prăbuşită la pământ ― scheletul vreunui copil de-al Oamenilor de care mai atârnau nişte zdrenţe, cu braţele şi picioarele aproape la fel de subţiri şi de albe ca oasele; nici măcar o fărâmă de carne care să merite o ciuguleală.

Frodo îşi sprijinise fruntea de genunchi, dar Sam stătea întins pe spate cu mâinile sub cap, holbându-se pe sub glugă la cerul pustiu. Deodată i se păru că vede umbra unei păsări întunecate rotindu-se sub privirile sale, plutind, apoi rotindu-se iar. Se iviră încă două, apoi şi-a patra. Abia le putea zări, dar i se părea că erau uriaşe, cu aripile largi, şi că zburau la mare înălţime. Îşi acoperi ochii şi se ghemui în faţă. Aceeaşi spaimă prevestitoare o mai încercase aproape de Călăreţii Negri ― groaza neputincioasă care pusese stăpânire pe el, la auzul ţipătului adus de vânt şi la vederea umbrei asupra lunii ― deşi acum nu era atât de zdrobitoare şi de aprigă; ameninţarea părea mult mai depărtată. Dar ea exista. O simţea şi Frodo. Gândirea i se frânse. Se foia şi tremura, dar nu ridică privirile. Gollum se strânsese cu totul, ca un păianjen încolţit. Siluetele înaripate se rotiră şi se prăbuşiră iute îndărăt, spre Mordor.

Sam trase adânc aer în piept.

― Călăreţii mişună iar pe sus, rosti el cu un glas răguşit şi şoptit, i-am zărit. Credeţi că ei ne-au văzut pe noi? Erau tare sus. Iar dacă sunt tot Călăreţii Negri, nu-i aşa că nu prea văd pe lumină de zi?

― Nu, pesemne că nu, zise Frodo. Dar armăsarii lor, da. Făpturile acelea înaripate pe care călăresc, văd, după cât se pare, mai bine ca orice altă vietate. Sunt ca nişte corbi uriaşi. Urmăresc ceva; mă tem că Duşmanul veghează.

Spaima trecu, dar liniştea învăluitoare fusese risipită. O vreme se simţiseră rupţi de lume, ca pe o insulă nevăzută; zăceau iar descoperiţi, primejdia se întorsese. Dar Frodo nu-i vorbi nici acum lui Gollum şi nici nu se hotărî ce să aleagă. Ţinea ochii închişi, ca şi cum ar fi visat sau ar fi fost cufundat în tot felul de trăiri şi amintiri. Într-un târziu, se răsuci şi se ridică în picioare, părând că era gata-gata să vorbească şi să ia o hotărâre. Dar…

― La naiba! făcu el. Asta ce mai e?

O nouă spaimă puse stăpânire pe ei. Auziră zvon de cântec şi strigăte răguşite. La început părură foarte depărtate, dar se apropiau din ce în ce mai mult de ei. Prin mintea lor trecu deodată acelaşi gând: înaripaţii aceia negri îi iscodiseră şi-şi trimiteau acum oştenii înarmaţi să pună mâna pe ei; căci iuţeala slujitorilor cumpliţi ai lui Sauron era neasemuită. Se ghemuiră ascultând. Glasurile şi zăngănitul armelor erau foarte aproape. Frodo şi Sam îşi scoaseră săbiuţele din teacă. Era imposibil să mai fugă.

Gollum se ridică încet şi se târî ca un gândac spre marginea gropii. Se înălţă cu mare, mare grijă, câte puţin, până putu să se uite printr-o crăpătură dintr-un bolovan. Rămase acolo neclintit o vreme, fără să facă nici un zgomot. Deodată glasurile începură să se stingă, până pieriră cu totul. Departe, răsună un corn pe crenelurile Morannonului. Atunci Gollum se retrase şi lunecă înapoi în groapă.

― Mai mulţi oameni se-ndreaptă spre Mordor, zise el cu glas scăzut. Chipuri întunecate. N-am mai văzut pân-acum asemenea oameni, nu, Smeagol n-a mai văzut aşa ceva. Sunt cumpliţi. Au ochii negri, părul negru, lung, şi cercei de aur în urechi; da, mult aur frumos. Şi unii sunt mânjiţi cu roşu pe obraji şi au mantii roşii; steagurile lor sunt tot roşii, la fel ca vârfurile lăncilor; au scuturi rotunde, galben cu negru, pline de ţepi. Nu cumsecade; tare haini şi cruzi arată oamenii ăştia! Aproape la fel de răi ca orcii şi mult mai mari. Smeagol crede că sunt din Miazăzi, de dincolo de capătul Râului cel Mare; pe drumul ăla au venit. S-au dus spre Poarta Neagră; Dar s-ar putea să mai vină şi alţii. Vine tot mai multă lume în Mordor. Până la urmă toată suflarea o să intre acolo.

― Erau şi olifanţi? întrebă Sam, uitându-şi spaima şi vrând să afle veşti despre locuri ciudate.

― Nu, olifanţi nu! Ce sunt olifanţii? nu se dumiri Gollum.

Sam se ridică în picioare cu mâinile la spate (aşa cum făcea totdeauna când recita poezii) şi începu:

― Astea-s nişte stihuri de la noi, din Comitat, rosti Sam după ce termină de recitat. Or fi prostii, n-or fi prostii… Da’ avem şi noi poveştile noastre şi ne vin şi nouă veşti de la Miazăzi. În zilele de demult, hobbiţii mai călătoreau şi ei din când în când. Asta nu-nseamnă că se mai întorceau toţi şi nici că li se dădea întru totul crezare: nimic altceva decât nişte veşti din Bree, la fel de demne de crezare ca bârfa din Comitat, cum se zicea pe la noi. Da’ am auzit poveşti despre seminţia uriaşă departe, în Ţinuturile Soarelui. Le zicem swertingi în basmele noastre; călăresc pe olifanţi, se spune, când pornesc la luptă. Swertingii îşi pun casele, turnurile şi tot ce au pe spinările olifanţilor care dau cu pietre unii-ntr-alţii. Aşa că în clipa când ne-ai spus că-s „oameni de la Miazăzi, înveşmântaţi în roşu şi aur, mi-am zis, „Oare n-or fi şi olifanţi?” Căci dacă-i pe-aşa, voiam şi eu să-i văd, cu toată primejdia. Da’ acum nu cred c-o să mai văd vreodată olifanţi. Poate nici nu sunt asemenea fiare, zise el oftând.

― Nu, olifanţi nu, zise Gollum iar. Smeagol n-a mai auzit de-aşa ceva. Şi nici nu vrea să-i vadă, nu vrea să ştie că sunt. Smeagol vrea să plece de-aici şi să se-ascundă într-un loc mai apărat. Smeagol vrea ca şi stăpânul să plece. Stăpânul cumsecade nu vrea să vină cu Smeagol?

Frodo se ridică în picioare. Cu toate grijile care îl copleşeau, izbucnise în râs când Sam dăduse drumul la stihurile acelea străvechi de spus la gura sobei, despre olifant, şi buna dispoziţie îi risipi şovăiala.

― Ce bine-ar fi s-avem o mie de olifanţi, în frunte cu Gandalf călare pe unul alb, zise el. Atunci poate ne-am croi şi noi drum pe tărâmul acela al răului. Dar nu avem decât picioarele astea ale noastre obosite. Ei bine, Smeagol, a treia cotitură s-ar putea să iasă cel mai bine. O să merg cu tine.

― Bun stăpânu’, înţelept stăpânu’, cumsecade stăpânu’! strigă Gollum cuprins de încântare şi gudurându-se lângă genunchii lui Frodo. Bun stăpânu’! Atunci odihniţi-vă, hobbiţei drăgălaşi, la umbra pietrelor, lângă pietre! Odihniţi-vă şi staţi liniştiţi, pîn-o pleca Faţa Galbenă. Dup-aia putem s-o ştergem. Tiptil şi iute ca umbrele, aşa trebuie s-o ştergem!

IV În care e vorba despre mirodenii şi despre tocăniţa de iepure

Se odihniră în cele câteva ceasuri care rămăseseră din zi, mutându-se mereu la răcoare, după cum se mişca soarele, până când, în sfârşit, umbra marginii de apus a vâlcelei în care se aflau se lungi şi groapa fu năpădită de întuneric. Atunci ciuguliră câte ceva şi băură cu măsură. Gollum nu mâncă nimic, dar primi apa cu bucurie.

― Curând o s-avem destulă, zise el, lingându-se pe buze. Curge apă bună în pâraiele ce se varsă în Râul cel Mare; bună-i apa în ţinutul unde ne ducem! Smeagol poate să facă rost şi de-ale gurii. Căci tare-i e foame; da, da, gollum!

Îşi aşeză palmele mari pe pântecele supt şi în ochi îi apăru o lumină verzuie, spălăcită.

Se înserase bine când, în sfârşit, ieşiră târându-se peste marginea de apus a vâlcelei şi porniră pe marginea drumului, pierzându-se ca nişte stafii, în ţinutul acela sfărâmat. Trecuseră trei nopţi de când fusese lună plină, dar astrul nu se-arăta peste munţi până aproape de miezul nopţii, aşa că în primele ceasuri întunericul fu deplin. O singură lumină roşie ardea sus, în Turnurile Colţilor, dar, altminteri, nu se auzea şi nu se vedea nimic pe Morannon, unde străjerii se plimbau neobosit.

Se părea că ochiul acela roşu îi urmări până la mile întregi depărtare, în timp ce fugeau împiedicându-se prin pustiiciunea pietroasă. În stânga lor şerpuia drumul pe care însă nu îndrăzneau s-o apuce, dar căutau să nu se depărteze prea mult de el. Până la urmă, după ce trecuse o bună bucată din noapte şi ei erau frânţi de oboseală, căci nu reuşiseră să se odihnească decât foarte puţin, ochiul se micşoră cât un punct aprins, apoi se făcu nevăzut; cotiseră pe după umărul întunecat de la miazănoapte al munţilor ceva mai puţin înalţi, luând-o către miazăzi.

Atunci făcură iar popas, cu inimile ciudat de uşoare, însă nu pentru multă vreme. Nu prea puteau ţine pasul cu Gollum. După socoteala lui, erau aproape treizeci de leghe din Morannon până la răscruce, mai sus de Osgiliath, şi nădăjduia să facă drumul cu patru opriri. Aşa că nu trecu mult şi-o porniră iar căznit mai departe, până când zorile începură să se risipească încet în singurătatea cenuşie şi nesfârşită. Străbătuseră aproape opt leghe şi hobbiţii n-ar mai fi fost, nici să vrea, în stare să facă vreun pas.

În lumina care creştea, ţinutul nu li se mai păru atât de sterp şi de ruinat. Munţii se desluşeau încă, prevestitori de rele, în stânga lor, dar în apropiere, la stânga, văzură drumul către miazăzi, care se ţinea acum departe de poalele negre ale colinelor şi o lua la vale spre apus. îndărătul lui se zăreau povârnişurile năpădite de arbori sumbri, ca nişte nori întunecaţi, dar de jur împrejur se întindea o pustă nesfârşită, plină de bălării, de grozamă, de corni şi de alte tufe necunoscute lor. Ici-colo, se zăreau pâlcuri de pini înalţi. Hobbiţilor le mai crescură un pic inimile, în ciuda oboselii: aerul era proaspăt şi înmiresmat şi le amintea de înălţimile depărtate din Meleagul de la Miazănoapte. Asta le plăcu, fiindcă se găseau pe-un pământ stăpânit doar de câţiva ani de Seniorul Întunecimii, care nu se prăbuşise cu totul în paragină. Dar nu uitau primejdia care îi păştea şi nici Poarta Neagră încă atât de aproape, deşi ascunsă îndărătul înălţimilor mohorâte. Căutară un ascunziş unde să se adăpostească pe timpul zilei de ochi duşmănoşi.

Ziua trecu anevoie. Stăteau întinşi în inima pustei şi numărau ceasurile molcome în care parcă nu se schimba aproape nimic; căci se aflau încă sub umbrele muntelui Ephel Duath, iar soarele era acoperit de văluri. Frodo adormi de câteva ori, adânc şi liniştit, fie că se încredea cu totul în Gollum, fie pentru că era prea obosit ca să-şi mai facă vreo grijă în privinţa lui; dar Sam nu reuşi decât să aţipească, chiar şi când Gollum adormi iute buştean, tresărind şi fornăind în visurile sale tainice. Mai degrabă foamea decât neîncrederea îl ţinea treaz; începuse să-i fie dor de o masă bună, ― fierbinte, ca la mama acasă.

De îndată ce ţinutul pieri într-o masă cenuşie Ia căderea nopţii, porniră iar. Gollum îi duse spre drumul de la miazăzi; iar după aceea îşi continuară călătoria mai iute, deşi primejdia era mai mare. Ciuleau urechile, să prindă orice zgomot de copite sau de paşi în faţă sau în spate; dar noaptea se scurse şi nu dădură de nici un călător călare sau pe jos.

Drumul fusese făcut de mult de tot şi vreo treizeci de mile fuseseră drese de curând, dar, pe măsură ce înainta înspre miazăzi, se părăginea tot mai tare. Se mai ghicea încă dibăcia oamenilor de altădată în felul său drept, sigur şi fără poticneli; ici-colo, trecea peste povârnişurile colinelor sau se avânta peste pâraie, în arcuiri largi, arătoase şi bine durate; dar, până la urmă, toate semnele de lucrătură în piatră se făcură nevăzute, afară de câte un stâlp prăbuşit ici şi colo, ivindu-se printre hăţişurile de pe margini, sau de vechi bucăţi de caldarâm, abia zărindu-se printre buruieni şi muşchi. Mărăcini, arbori şi ferigi se târau şi atârnau peste margini sau năpădeau toată suprafaţa drumului. Într-un târziu, ajunseră pe un drumeag neumblat; dar nu şerpuia deloc; o ţinea drept înainte şi îi călăuzea pe cea mai iute cale.

Astfel ajunseră la fruntariile de miazănoapte ale ţinutului căruia oamenii îi ziceau cândva Ithilien, o ţară fermecătoare, cu înălţimi împădurite şi pâraie repezi. Noaptea se făcu frumoasă sub stele şi sub luna rotundă, iar hobbiţilor li se păru că văzduhul era tot mai înmiresmat, pe măsură ce înaintau; şi din pufniturile şi bombănelile lui Gollum, se părea că observase şi el acest lucru şi nu prea-i cădea bine. La primele semne ale zilei, făcură din nou popas. Se aflau la capătul unei crăpături lungi, adânci, cu pereţii abrupţi la mijloc, unde drumul tăia o creastă pietroasă, dar de acolo urcară pe malul de apus care dădea dincolo de fruntarii.

Cerul se lumina şi văzură că munţii erau acum mai departe, la răsărit, şi se pierdeau în zare. După ce o luară spre apus, apărură povârnişuri domoale care coborau până hăt-departe, în neguri. De jur împrejur, creşteau dumbrăvi de copaci ― brazi, cedri şi chiparoşi, precum şi alte soiuri necunoscute în Comitat ― în mijlocul cărora se zăreau poieni întinse; şi peste tot se învolburau puhoaie de ierburi înmiresmate şi de tufişuri. Lunga călătorie din Vâlceaua Despicată îi adusese departe, la miazăzi de ţinutul lor, dar niciodată până acum nu mai simţiseră hobbiţii o asemenea schimbare de climă ca aici, în regiunea aceasta adăpostită. Primăvara îşi făcea deja de lucru în jurul lor: frunzele de ferigă străpungeau muşchiul şi pământul gras, zadele îşi întindeau degetele verzi, printre smocurile de iarbă înfloriseră floricelele, păsărelele cântau. Ithilien, grădina Gondorului, acum pustiită, păstra încă ceva din drăgălăşenia unei driade despletite.

La miazăzi şi la apus, ţinutul se deschidea spre văile mai calde ale Anduinului şi la răsărit de Ephel Duath, fără să ajungă însă până sub umbrele muntelui; se întindea apoi la nord până la Emyn Muil şi se deschidea primitoare aerului de miazăzi şi vânturilor umede dinspre Marea depărtată. Creşteau aici o mulţime de arbori măreţi, plantaţi în vechime, răvăşiţi de trecerea anilor, în noianul unui hăţiş de lăstari; apoi mai erau dumbrăvi şi desişuri de tamarisc şi de terebinţi spinoşi, de măslini şi de dafini; ienupări şi mirt; şi tufe de cimbru care învăluiau cu tulpinile lor târâtoare, lemnoase, pietre ascunse în tapiserii adânci. Mai multe soiuri de salvie îşi arătau florile albastre, roşii sau verde-pal, iar pătrunjelul şi sovârful abia răsăriseră, dimpreună cu multe alte ierburi frumos mirositoare cu forme şi miresme mai presus de ştiinţa, grădinărească a lui Sam. Saxifraga şi celelalte ierburi înstelau deja grotele şi pereţii stâncoşi. Primulele şi anemonele se deşteptau printre crengile de alun, iar coprinde şi lăcrimioarele nenumărate îşi scoteau capetele din iarba deasă şi verde dimprejurul heleşteelor formate de pâraiele repezi în adâncituri răcoroase, în revărsarea lor spre Anduin.

Călătorii întoarseră spatele drumului şi o luară pe povârniş în jos. În vreme ce-şi purtau paşii printre tufişuri şi ierburi, îi împresurau miresmele suave. Gollum tuşea şi icnea; dar hobbiţii trăgeau adânc aer în piept şi Sam izbucni deodată în râs ― un râs de uşurare, nu de bucurie. Porniră pe firul unui pârâu care curgea iute în faţa lor, la vale. Curând îi duse la un lac micuţ şi limpede, într-o vâlcea domoală; se ivise în ruinele prăbuşite ale unui vechi bazin de piatră, a cărui margine crestată era acoperită cu muşchi şi rugi de mure; de jur împrejur, se ridicau spadele înşiruite ale irişilor şi frunzele de nufăr pluteau pe oglinda lui întunecată şi tremurătoare; dar era adânc şi proaspăt şi se revărsa molcom peste un prag de piatră de la capătul celălalt. Aici se spălară şi băură pe săturate din puhoiul care se vărsa în lac. Apoi căutară o ascunzătoare unde să se odihnească; căci locul acesta cu înfăţişare frumoasă era totuşi acum pe teritoriul Duşmanului. Nu se abătuseră prea mult de la drum; cu toate acestea, văzuseră chiar şi în locul acela urmele vechilor războaie şi rănile mai noi, pricinuite de orci şi de alţi slujitori scârbavnici de-ai Seniorului Întunecimii ― un puţ plin cu gunoaie şi resturi; arbori doborâţi fără rost şi lăsaţi să moară, cu scoarţa crestată urât, năpădită de rune şi de alte însemne cumplite ale Ochiului.

Strecurându-se pe sub cascada care pornea din lac, mirosind şi mângâind plantele şi arborii aceia neobişnuiţi, Sam, care uitase pentru moment de Mordor, îşi aduse aminte de primejdia ce plutea peste tot. Se împiedică de o pirostrie scorojită de flăcări, în mijlocul căreia găsi o grămadă de oase făcute scrum şi de ţeste. Trandafirii sălbatici, răsura şi clematitele crescuseră atât de repede, încât trăseseră deja un voal peste urmele festinului şi ale măcelului aceluia cumplit, deşi nu se întâmplase cu prea mult timp în urmă. Alergă înapoi la tovarăşii săi, dar nu zise nimic; era mai bine ca oasele acelea să se odihnească în pace, nu să pună Gollum laba pe ele şi să le scormonească.

― Hai să ne întindem pe undeva, zise el. Dar să nu fie prea jos. Vreau să mă odihnesc la înălţime.

Un pic mai sus de lac, dădură de un aşternut cafeniu şi moale din ferigă rămasă de anul trecut. Îndărătul lui se întindea un desiş de lauri cu frunzele întunecate, căţăraţi pe un mal abrupt, pe creasta căruia creşteau cedri bătrâni. Aici hotărâră să se odihnească şi să-şi petreacă ziua, care făgăduia deja să fie strălucitoare şi caldă, bună de preumblări, la umbra dumbrăvilor şi prin poienele din Ithilien; dar, deşi orcii se fereau de lumina soarelui, erau aici multe ascunzişuri de unde puteau să-i pândească; şi mai erau şi alţi ochi răi peste fruntarii, căci Sauron avea mulţi slujitori. Cât despre Gollum, nu voia nici în ruptul capului să se mişte la lumina Feţei Palide. Curând, aceasta avea să-şi arate privirile peste culmile întunecate din Ephel Diiath, iar el ar fi leşinat şi s-ar fi chircit de lumină şi căldură.

Cât merseseră, Sam se gândise mereu la mâncare. Acum deznădejdea că Poarta nu putea fi trecută rămăsese îndărăt, iar el, spre deosebire de stăpânul său, nu se simţea atât de dornic să uite de nevoi până la terminarea drumului şi, oricum, i se părea mai înţelept să păstreze din merindele elfeşti pentru timpurile mai grele care-i aşteptau. Trecuseră şase zile sau chiar mai mult de când făcuse socoteala că de-abia mai aveau lembas pentru vreo trei săptămâni. „Mare minune de-om ajunge la Foc la timp! îşi zise el. Şi s-ar putea să ne mai vină cheful să ne şi-ntoarcem! Cine ştie?” Pe lângă acestea, la capătul unui marş lung, în noapte, şi după ce se spălase şi îşi potolise setea, simţea că-i era mai foame ca oricând. Tot ce-şi dorea acum cel mai mult era o cină sau o masă de dimineaţă la gura sobei, în vechea bucătărie de la Puşcă-n Traistă. Deodată îi veni o idee şi se întoarse spre Gollum. Acesta tocmai se apucase să mişune de unul singur şi să se târască printre ferigi în patru labe.

― Hei, Gollum! zise Sam. Unde te duci? La vânătoare? Ia ascultă, pezevenghi bătrân, nu prea te dai în vânt după mâncarea noastră Şi nici nu m-aş supăra dac-aş face eu însumi o schimbare. Vorba ta-i sunt gata-ntotdeauna să fiu de ajutor. Ai putea să găseşti ceva pentru un hobbit înfometat?

― Da, poate că da, zise Gollum. Smeagol e totdeauna de ajutor, dacă i se cere… dacă i se cere frumos.

― Da! făcu Sam. Eu cer. Şi dacă nu ţi se pare destul de frumos, atunci te rog în genunchi.

Gollum se făcu nevăzut. Lipsi o vreme şi, după câteva îmbucături de lembas, Frodo se culcuşi bine în feriga cafenie şi adormi. Sam se uită la el. Ziua care abia începuse se strecura pe sub umbrele arborilor, dar văzu foarte limpede chipul stăpânului său, precum şi mâinile odihnindu-i-se alături de trup, pe pământ. Aşa cum se uita la el, zăcând întins, deodată îi apăru în minte imaginea lui Frodo adormit, în casa lui Elrond, după rana aceea îngrozitoare. Atunci, pe când veghea, Sam văzuse că, din când în când, îi apărea pe chip o lumină lăuntrică; acum strălucirea acesta părea şi mai puternică. Trăsăturile lui Frodo erau liniştite; îi dispăruse orice urmă de spaimă şi de îngrijorare; dar arăta bătrân, bătrân şi frumos, ca şi cum dăltuirea anilor ar fi ieşit acum la iveală în numeroase cute subţiri, ascunse până atunci, deşi chipul nu se schimbase. Dar Sam Gamgee nu gândi chiar aşa. Clătină din cap, de parcă ar fi socotit vorbele fără rost, şi murmură: „Îl iubesc. Aşa e el, şi câteodată începe, nu ştiu cum, să strălucească. Ţin la el şi gata!”

Gollum se întoarse tiptil şi trase cu ochiul peste umărul lui Sam. Se uită la Frodo, îşi plecă pleoapele, apoi se retrase fără zgomot. Peste o clipă, Sam se apropie de el şi îl găsi molfăind ceva şi bombănind. Jos, alături, zăceau doi iepuri mici, pe care îi sorbi lacom din ochi.

― Smeagol ajută totdeauna, zise el. A adus iepuri, iepuri faini. Dar stăpânul s-a culcat şi poate Sam vrea şi el să doarmă. Nu vrea iepuri acum? Smeagol încearcă s-ajute, dar nu poate prinde lucrurile într-o clipă.

Dar Sam îi spuse că nu avea nimic împotriva iepurilor. Mai ales dacă erau gătiţi. Orice hobbit ştie, bineînţeles, să gătească, căci începe să înveţe asta înaintea literelor (pe care mulţi nu ajung niciodată să le înveţe); dar Sam era un bucătar bun, chiar după socoteala hobbiţilor, şi făcuse multă mâncare în drumurile lor, de câte ori avusese prilejul. Mai purta în raniţa lui câteva ustensile, să fie acolo: o cutie mică de iască, două crăticioare, o furculiţă scurtă cu doi dinţi şi câteva frigărui împachetate; iar la fund, într-o cutiuţă de lemn, o comoară pe ducă: nişte sare. Dar avea nevoie de foc şi de încă vreo câteva lucruri. Chibzui puţin, în timp ce-şi scoase cuţitul, îl curăţă şi îl ascuţi, apoi începu să pregătească iepurii. Nu voia să-l lase pe Frodo nesupravegheat nici măcar pentru câteva minute.

― Acum, Gollum, am să-ţi dau altceva de făcut. Du-te şi umple crăticioarele astea cu apă şi adu-mi-le aici.

― Smeagol o s-aducă apă, da, spuse Gollum. Dar de ce-i trebuie hobbitului apă? A băut, s-a spălat…

― N-are-a face, îi răspunse Sam. Dacă nu ghiceşti, ai să-ţi dai seama curând. Şi cu cât aduci mai repede apa, cu atât o să afli mai iute. Să nu-mi strici vreo crăticioară, că te fac bucăţele!

După ce plecă Gollum, Sam se uită iar la Frodo. Dormea încă liniştit, dar îl mirară chipul şi mâinile lui subţiri. „E prea slab şi prea tras la faţă, murmură el. Nu-i bine pentru un hobbit. După ce termin de gătit iepurii ăştia, am să-l trezesc.”

Sam strânse o grămadă de ferigi uscate şi scotoci pe mal, adunând un braţ de rămurele şi de lemne; sus găsi o creangă de cedru prăbuşită care îi ajungea pentru foc. Scoase nişte brazde de iarbă de pe mal, chiar de sub desişul de ferigă, şi făcu o groapă nu prea adâncă; apoi aşeză lemnele acolo. Cum era îndemânatic cu amnarul şi iasca, reuşi iute să aprindă un foculeţ. Aproape că nu ieşi fum deloc, dar răspândi un miros înmiresmat. Tocmai se aplecase asupra focului, ca să-l ferească să se stingă şi să pună lemne mai groase, când Gollum se întoarse cu crăticioarele. Mergea cu grijă mare şi bombănea. Le puse jos şi deodată văzu ce făcea Sam. Scoase un ţipăt şuierător. Părea să fie şi speriat şi mâniat în acelaşi timp.

― Ah! Sss… nu! strigă el. Nu! Hobbiţi fără minte! Nebuni, da, nebuni! Nu trebuie să facă una ca asta!

― Ce nu trebuie să facă? îl întrebă Sam mirat.

― Limbile alea roşii, nesuferite! şuieră Gollum. Foc! Foc! E primejdios, da, aşa e! Arde, omoară! Şi-o s-aducă vrăjmaşii aici! Da!

― Nu cred, făcu Sam. Nu văd cum să iasă fum dacă nu pui ceva ud pe foc. Dar fie ce-o fi! Tot mă-ncumet. O să fac tocăniţă din iepuraşii ăştia.

― Să faci tocăniţă din iepuri! schelălăi Gollum. Să strici carnea bună pe care Smeagol a păstrat-o pentru tine! Bietul Smeagol, ce foame-i e! De ce? De ce, hobbiţi fără minte? Sunt tineri, sunt fragezi, sunt gustoşi! Mănâncă-i, mănâncă-i!

Întinse gheara spre iepurele cel mai apropiat, jupuit deja de piele, care zăcea lângă foc.

― Nu, nu, făcu Sam. Fiecare cum îi place. Ţie pâinea noastră-ţi stă-n gât, iar mie-mi stă-n gât iepuraşul crud. Să ştii că dacă mi l-ai dat, pâinea e-al meu; fac ce vreau cu el. Du-te şi prinde-ţi şi pentru tine unul şi mănâncă-l cum pofteşti. Dar nu-n faţa mea. Aşa n-o să mai vezi nici tu focul şi-o să fim amândoi mulţumiţi. O să am grijă să nu iasă fum, dacă asta te domoleşte.

Gollum se dădu înapoi bombănind şi începu să se târască printre ferigi. Sam îşi văzu de cratiţele lui. „Ei, de ce-ar mai avea nevoie hobbitul acum? se întrebă el în gând. Afară de iepuraşi, ar fi bune nişte mirodenii şi nişte rădăcini, mai ales nişte barabule… ca să nu mai vorbim de pâine. După câte se pare, de mirodenii nu ducem lipsă.”

― Gollum! îl strigă el încetişor. O singură rugăminte mai am: adu-mi nişte ierburi.

Gollum îşi scoase capul dintre ferigi, dar privirile lui nu erau deloc prietenoase.

― Nişte frunze de dafin, cimbru şi salvie… până fierbe apa, cred c-ajung astea, adăugă Sam.

― Nu! zise Gollum. Lui Smeagol nu-i place asta! Lui nu-i plac frunzele mirositoare. El nu mănâncă ierburi şi rădăcini; nu, nu, nepreţuitule; poate doar dacă moare de foame sau dacă-i e rău. Bietul Smeagol!

― Smeagol o s-ajungă în apă clocotită, când o fierbe asta, dacă nu face ce i se cere, mârâi Sam. Sam o să-l vâre cu capu-n cratiţă, da, da, nepreţuitule! Şi l-aş mai pune să caute şi nişte napi, morcovi şi barabule, dac-ar fi timpul lor. Pun rămăşag că sunt aici tot felul de bunătăţi din belşug. Ce n-aş da să am vreo şase barabule!

― Smeagol n-o să se ducă! O, nu, nepreţuitule, de data asta, nu! şuieră Gollum. E înspăimântat şi foarte obosit; şi hobbitu’ ăsta nu-i cumsecade, nu-i cumsecade deloc! Smeagol n-o să scotocească după rădăcini, după morcovi şi… barabule. Ce-s barabulele, nepreţuitule, ha? Ce-s barabulele?

― Cartofi, zise Sam. Încântarea Unchiaşului şi ceva bun şi rar de umplut burdihanul. Da’ n-o să găseşti, aşa că nu-i nevoie să cauţi. Fii bun, Smeagol, adu-mi nişte mirodenii şi-o să creşti în ochii mei. Şi încă ceva: dac-o să te schimbi şi-o s-o ţii aşa, am să-ţi fac eu nişte barabule-ntr-o zi. Chiar aşa! Peşte prăjit cu cartofi pai, servite de însuşi S. Gamgee. Doar n-o să zici nu!

― Ba da, o să zicem. Să prăpădeşti bunătate de peşti şi să-i pârleşti! Dă-mi acu’ peşşşte şi ţine-ţi tu scârboşeniile alea de cartofi prăjiţi!

― Ooo, cu tine n-am cum s-o scot la capăt! zise Sam. Du-te şi te culcă!

Până la urmă, trebui să-şi caute singur tot ce voia; dar n-a fost nevoit să meargă prea departe, aşa că a putut să-l ţină sub observaţie pe stăpânul lui care dormea. Apoi se aşeză gânditor şi aţâţă focul, până când apa începu să fiarbă. Ziua creştea, aerul se încălzise; rouă de pe iarbă şi de pe frunze pieri. Curând carnea şi ierburile începură să fiarbă molcom. Sam se simţi copleşit de toropeală. Lăsă mâncarea să fiarbă aproape un ceas; din când în când, încerca iepurii cu furculiţa şi gusta din zeamă. Când socoti că totul era gata, luă cratiţele de pe foc şi se apropie încetişor de Frodo. Acesta întredeschise ochii, simţindu-l pe Sam aplecat asupra sa, apoi se trezi din visul lui frumos ― un vis neostoit de pace.

― Salut, Sam! făcu el. Nu te odihneşti? S-a-ntâmplat ceva? Cât e ceasul?

― Sunt vreo două ore de când s-a crăpat de ziuă, zise Sam, şi aproape opt juma’, după ornicele din Comitat, cred. Nu s-a-ntâmplat nimic. Cu toate că n-aş zice că-i totul în regulă: nu tu rădăcinoase, nu tu ceapă şi nici barabule. Am o ţâră de tocăniţă pentru domnia voastră şi nişte zeamă, domnu’ Frodo. Vă prinde bine. O să mâncaţi din cană sau drept din tigaie, după ce se mai răceşte. N-am luat cu mine străchini şi nici altceva mai acătării. Frodo căscă şi se întinse.

― Trebuia să te odihneşti, Sam, spuse el. Şi-i cam primejdios să faci focul aici. Dar chiar că mi-e foame. Hmmm! Miroase pân-aici. Ce-ai pregătit?

― Un dar de la Smeagol, îi răspunse Sam: o pereche de iepuraşi. Cred că acu-i pare rău lui Gollum de ei. Dar n-am prea avut mirodenii…

Sam şi stăpânul lui se aşezară pe câte-o pală de ferigă şi mâncară tocăniţa din crăticioare, folosindu-se pe rând de furculiţă şi de lingură, îşi îngăduiră chiar şi câte o jumătate dintr-un pesmet elfesc. Li se păru un adevărat ospăţ.

― Heei! Gollum! îl fluieră Sam încetişor. Hai! Mai ai vreme să te răzgândeşti. A mai rămas ceva, dacă vrei să-ncerci tocăniţa de iepuraşi.

Nu primi nici un răspuns.

― Ei, asta e! Socot că s-a dus să găsească ceva şi pentru el. Putem să mâncăm tot, zise Sam.

― Apoi să te culci şi tu puţin, spuse Frodo.

― Să nu vă fure somnul cît oi fi eu aţipit, domnu’ Frodo. Nu prea mă-ncred în el. Hoţul din el s-a pus iar pe picioare ― partea rea a lui Gollum, dacă mă-nţelegeţi. Nu de alta, dar cred c-o să-ncerce să mă sugrume pe mine-ntâi. Nu ne putem vedea în ochi unul pe altul, iar el nu e mulţumit deloc de Sam; o, nu, nepreţuitule, nu e mulţumit deloc!

După masă se duse la pârâu, ca să spele vasele. Când se ridică în picioare, îşi aruncă privirile pe povârnişul dindărăt. În clipa aceea, văzu soarele care se ridica din miasme, din ceaţă, din beznă sau din ce-o fi fost acolo, la răsărit, dintotdeauna şi pentru totdeauna, şi îşi trimitea razele peste arborii şi poienele din jur. Apoi observă o spirală de fum albastru-cenuşiu, desluşită în lumina soarelui, care se înălţa din desiş. îşi dădu seama că era fumul din foculeţul lui şi că uitase să-l stingă.

― Nu se poate! Nu m-am gândit c-o să se vadă chiar aşa! bombăni el şi porni iute îndărăt.

Deodată se opri şi ascultă. Să fi fluierat cineva sau era vreo pasăre ciudată? Şuieratul nu venea din direcţia lui Frodo. Apoi se auzi din altă parte. Sam urcă povârnişul cît putea de repede.

Ferigile şi ierburile din jur se aprinseseră de la un tăciune şi ardeau acum mocnit. Se apucă iute să tropăie peste rămăşiţele focului, împrăştie cenuşa, apoi puse brazda de iarbă la loc, în groapă, şi se strecură înapoi lângă Frodo.

― Aţi auzit cele două şuierături? întrebă el. Acu’ câteva minute. Nădăjduiesc că n-a fost decât o pasăre, dar nu prea semăna a ciripit; cred, mai degrabă, că era cineva care imita şuierul zburătoarelor. Şi mă tem că foculeţul meu a cam scos fum. Acu’, dac-oi fi făcut vreun pocinog, n-o să mi-o iert niciodată. S-ar putea să nici nu mai am prilejul!

― Ssst! făcu Frodo şoptit. Mi s-a părut c-aud glasuri.

Cei doi hobbiţi îşi legară raniţele mici la gură şi le aşezară la îndemână, apoi se strecurară mai adânc în ferigi. Acolo se ghemuiră ascultând. Nu mai încăpea nici o îndoială că erau glasuri. Se auzeau încet, pe furiş, dar se apropiau de ei. Deodată, cineva vorbi limpede la o aruncătură de băţ.

― Aici! De-aici s-a înălţat fumul! Trebuie să fie pe-aproape. Nu mă-ndoiesc că s-a ascuns printre ferigi. O să-l prindem ca pe-un iepuraş în capcană. Să vedem despre cine e vorba.

― Da, şi ce-are în minte, zise al doilea glas.

Patru bărbaţi se repeziră spre ei din direcţii diferite, printre ferigi. O dată ce nu mai puteau nici să fugă, nici să se ascundă, Frodo şi Sam săriră în picioare şi îşi traseră săbiuţele, stând spate-n spate.

Dacă pe ei îi ului ceea ce văzură, atacatorii chiar rămaseră cu gurile căscate. Erau patru bărbaţi înalţi, doi cu capul mare, bălai, şi cu lănci în mână, doi cu arcuri aproape cît ei şi cu tolbe uriaşe, pline de săgeţi cu pană verde. Toţi purtau săbii la şold şi erau înveşmântaţi în straie cafenii cu verde de mai multe feluri, parcă anume făcute ca să poată merge neobservaţi prin poienele din Ithilien. Mâinile le erau ascunse în mănuşi verzi, iar chipurile acoperite de glugi şi de măşti în aceeaşi culoare, doar ochii extrem de ageri şi de strălucitori li se zăreau. Lui Frodo îi zbură pe loc gândul la Boromir, căci oamenii aceştia erau aidoma lui la vorbă şi la stat.

― Na, că nu dădurăm peste ceea ce căutam! zise unul. Dar peste ce-am dat, atunci?

― Nu-s orci, zise altul, lăsând mânerul spadei pe care o înşfăcase văzând scânteierea săbiei în mâna lui Frodo.

― Elfi? întrebă al treilea cu îndoială.

― Nu, nu sunt elfi, făcu al patrulea, cel mai înalt dintre ei, care părea să le fie căpetenie. Nu umblă ei prin Ithilien în zilele noastre. Iar elfii sunt o încântare pentru privire; cel puţin, aşa se spune.

― Vasăzică noi nu suntem arătoşi, după câte pricep, se oţărî Sam.

Mulţumim frumos! Iar dacă aţi isprăvit cu forfecatul, poate ne spuneţi şi nouă cine sunteţi şi de ce nu lăsaţi doi drumeţi osteniţi să-şi tragă sufletul. Bărbatul înalt şi verde rânji răutăcios.

― Sunt Faramir, Căpitan al Gondorului, zise el. Dar în ţinutul ăsta nu-s călători, afară de slujitorii Turnului Întunecimii sau de-ai Turnului Alb.

― Dar noi nu suntem nici de-acolo, nici de dincolo, spuse Frodo. Şi orice-ar spune Căpitanul Faramir, suntem călători.

― Atunci spuneţi iute ce hram purtaţi, zise Faramir. Avem treabă ‘ şi nu-i nici timpul, nici locul de cimilituri sau de taclale. Hai! Unde-i al treilea din şleahta voastră?

― Al treilea?

― Da, ăla pe care l-am văzut furişându-se cu nasul prin bălţile de colo. Avea o înfăţişare îndoielnică. Vreo iscoadă de-a orcilor, socot, sau altă creatură ticluită de ei. Dar ne-a scăpat printre degete, ca vulpea.

― Nu ştiu unde e, zise Frodo. Nu-i decât un tovarăş întâmplător de drum şi n-am grija lui. Dacă-l găsiţi, cruţaţi-l. Aduceţi-mi-l sau trimiteţi-l la noi. Nu-i decât o jivină amărâtă şi hâdă, dar l-am luat sub oblăduirea mea pentru o vreme. În ceea ce ne priveşte, noi suntem hobbiţi din Comitat, de departe, dintre Miazănoapte şi Apus. Ca să ajungi acolo, treci nuri fără număr. Frodo, fiul lui Drogo, e numele meu, iar el e Sam cel înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic, un hobbit de toată isprava, care mă slujeşte. Am venit de departe, din Vâlceaua Despicată sau, cum îi spun unii, din Imladris. Aici Faramir ciuli urechile, tresărind.

― Am avut şapte camarazi: unul s-a prăpădit în Moria, pe ceilalţi i-am lăsat la Parth Galen, mai sus de Rauros. Dintre aceştia, doi erau din seminţia mea; mai erau un gnom, un elf şi doi oameni, Aragorn şi Boromir; acesta din urmă zicea că vine din Minas Tirith, o cetate din Miazăzi.

― Boromir! exclamară toţi patru deodată.

― Boromir, fiul Seniorului Denethor? întrebă Faramir şi pe chipul lui apăru o expresie ciudată. Aţi venit cu el? Dacă-s adevărate, astea da, veşti! Aflaţi, micuţii mei străini, că Boromir, fiul lui Denethor, a fost înaltul Străjuitor al Turnului Alb şi căpetenia noastră cea mare; vai, ce dor ne e de el! Atunci, cine sunteţi şi ce treabă aţi avut cu el? Ziceţi repede, căci soarele e sus, pe cer.

― Vă sunt cunoscute cuvintele cimiliturii pe care Boromir a adus-o cu el în Vâlceaua Despicată? i-o-ntoarse Frodo.

― Cuvintele ne sunt, într-adevăr, cunoscute, zise Faramir uluit. Şi sunt semne cum că le-aţi şti şi voi.

― Aragorn de care v-am vorbit este purtătorul Săbiei ce-a fost Despicată, zise Frodo. Iar noi suntem piticuţii preamăriţi în stihuri.

― Asta e, care va să zică, făcu Faramir gânditor. Sau asta ar fi. Şi care-i Blestemul lui Isildur?

― E o taină, îi răspunse Frodo. Fără îndoială, o să se dezvăluie cu timpul.

― Trebuie să aflăm mai multe despre asta, zise Faramir, şi să ne lămurim ce vânt v-aduce atât de departe, în răsărit, sub umbrele-acelea…

Făcu un semn şi tăcu.

― Dar nu acum. Avem treabă. Sunteţi în primejdie şi n-aţi apuca să mergeţi astăzi prea mult nici pe câmpie, nici pe drum. Aşa că alegeţi: moartea sau daţi fuguţa-ndărăt, la Anduin. Vă las doi străjeri să vă păzească, spre binele vostru şi-al meu. Oamenii cu scaun la cap nu se-ncred în cunoştinţele întâmplătoare de pe drumul din ţinutul ăsta. Am să stau de vorbă cu voi mai mult, după ce m-oi întoarce.

― Mergi cu bine! făcu Frodo, plecându-se adânc. Credeţi ce vreţi, dar eu sunt prieten cu toţi cei care sunt vrăjmaşii Duşmanului Unic. Am merge cu voi, dacă noi, seminţia piticuţilor, am putea nădăjdui să vă slujească vouă, oamenilor atât de viteji şi de puternici cum păreţi, şi dacă misia mea ar îngădui-o. Fie ca săbiile voastre să fie scăldate-n lumină!

― Piticuţii sunt o seminţie curtenitoare, orice-ar fi, zise Faramir. Rămas-bun!

Hobbiţii se aşezară iar, dar nu-şi spuseră nimic despre gândurile şi îndoielile lor. În apropiere, chiar sub petele de umbră răspândite de dafinii întunecaţi, rămaseră de strajă doi bărbaţi. Îşi scoteau din când în când măştile, ca să se răcorească, pentru că fierbinţeala zilei creştea, iar Frodo văzu că erau plăcuţi la vedere, cu pielea smeadă, cu părul negru, ochii cenuşii şi chipurile triste şi mândre. Vorbeau unul cu altul cu glas scăzut, mai întâi în Limba Comună, însă în felul vechi, apoi o luau în limba lor necunoscută. Pe măsură ce asculta, Frodo îşi dădu seama, spre uluirea lui, că vorbeau în elfeşte sau într-o limbă foarte asemănătoare; se uită la ei, minunându-se, căci înţelese atunci că erau dunedaini de la Miazăzi, bărbaţi din stirpea Seniorilor din Apusime. După o vreme, le vorbi şi el; dar ei îi răspunseră reţinut şi cu grijă. Spuseră că se numeau Mablung şi Damrod, oşteni din Gondor, şi că erau Pribegi din Ithilien, urmaşi ai seminţiei care trăise cândva acolo, înainte să fie cotropit. Dintre aceştia îşi alesese Seniorul Denethor cercetaşii care trecuseră Anduinul în taină (cum şi pe unde, nu le spuseră), să-i hărţuiască pe orci şi pe alţi vrăjmaşi care mişunau între Ephel Diiath şi Râu.

― Sunt aproape zece leghe de-aici şi pîn’ la malul de răsărit al Anduinului, zise Mablung, şi rareori ne încumetăm s-ajungem atât de departe, pe câmp deschis. Dar avem o nouă misie în această călătorie: am venit să-i pândim pe oamenii din Harad. Blestemaţi să fie!

― Alelei, blestemaţi fie sudiştii! zise Damrod. Se spune c-ar fi fost cândva, demult, înţelegeri între Gondor şi regatele Harad în depărtatul Miazăzi, deşi nu s-a putut numi niciodată prietenie. În vremea aceea, fruntariile noastre se întindeau hăt-departe la miazăzi, dincolo de gurile Anduinului, iar Umbar, cel mai apropiat dintre ţinuturile lor, le recunoştea. Dar asta se-ntâmpla demult. Ne despart multe vieţi omeneşti de vremurile-acelea. În ultimul timp, am aflat că Duşmanul a fost printre sudişti, după care ei s-au îndreptat spre El, sau, mai bine zis, s-au întors spre El, căci i-au fost mereu credincioşi, ca mulţi alţii de la Soare-răsare. Nu mă-ndoiesc că zilele Gondorului sunt numărate şi că zidurile din Minas Tirith sunt sortite pieirii; atât de mari îi sunt puterea şi câinoşenia.

― Dar nici noi n-o să stăm cu mâinile în sân, să-l lăsăm să-şi facă de cap, spuse Mablung. Blestemaţii ăia de sudişti vin mărşăluind pe vechile drumuri, să întâlnească oştirile Turnului Întunecimii. Mda, pe toate drumurile durate cu măiestrie de cei din Gondor. Şi am aflat că merg fără să le pese mai mult ca înainte, căci puterea noului lor stăpân este atât de mare, încât şi umbra colinelor Sale e-n stare să-i ocrotească. Noi am venit să le mai dăm o învăţătură. Am fost înştiinţaţi că o mare parte dintre ei au luat-o spre miazănoapte. După socoteala noastră, unul dintre regimentele lor trebuie să sosească pe la amiază, pe drumul de sus, care trece prin defileu. Drumul n-are decât să treacă, dar ei, nu! Nu, câtă vreme Faramir e Căpitanul. El conduce acum toate misiile primejdioase. Dar viaţa lui e fermecată sau, poate, soarta-l păzeşte de rele.

Sfatul lor luă sfârşit şi urmă liniştea. Ascultau cu toţii atenţi. Păreau încremeniţi. Sam pândea ghemuit la marginea pâlcului de ferigă. Văzu cu ochii lui ageri, de hobbit, că în jur apăruseră mai mulţi oameni. Urcau povârnişurile răzleţi sau în şiruri lungi, mereu la umbra pădurii sau a desişului sau târându-se abia observat, în straiele lor cafenii-verzui, prin iarbă şi prin ferigi. Aveau cu toţii glugi, măşti şi mănuşi şi erau înarmaţi ca Faramir şi tovarăşii lui. Nu trecu mult şi se făcură nevăzuţi. Soarele se înălţase, ajunsese aproape la miazăzi. Umbrele se retraseră

„Mă-ntreb unde-o fi afurisitul ăla de Gollum, îşi zise Sarn târându-se la umbră mai deasă. Se prea poate să fie luat drept orc sau să fie fript de Faţa Galbenă. Dar îmi închipui c-o să se-ngrijească şi singur de el.”

Se întinse alături de Frodo şi începu să moţăie. Se trezi, căci i se păru că aude vuietul de corn. Se sculă în capul oaselor. Era amiază. Străjerii stăteau în picioare, încordaţi şi atenţi la umbra arborilor. Deodată, cornurile răsunară mai tare şi, fără nici o îndoială, de deasupra, de dincolo de marginea povârnişului. Lui Sam i se păru că aude strigăte şi urlete sălbatice, însă slabe, ca şi cum ar fi răsunat dintr-o peşteră depărtată. Nu după mult, zgomotul luptei izbucni în apropiere, chiar deasupra locului unde se ascunseseră. Auzi limpede clinchetul oţelului izbit de oţel, zăngănit de sabie pe coifuri de fier, bătaie surdă de tăiş lovit de scuturi; oamenii urlau şi ţipau, iar un glas se auzea răspicat: Gondor! Gondor!

― Parcă-s o mie de fierari care bat fierul împreună, îi spuse Sam lui Frodo. Bine că nu-s chiar aşa aproape.

Dar larma se apropia tot mai mult.

― Vin! strigă Damrod. Ia uitaţi-vă! O parte dintre sudişti au scăpat din capcană şi fug pe drum. Uitaţi-vă cum fug! Oamenii noştri-s după ei, şi-n fruntea lor e Căpitanul!

Sam, dornic să vadă mai mult, se duse lângă străjeri. Apoi se căzni să urce într-unul dintre dafinii mai mari. Reuşi să-i zărească pe bărbaţii aceia oacheşi, înveşmântaţi în roşu, care alergau pe povârniş la vale, nu departe de ei, urmăriţi îndeaproape de războinicii în straie verzi care se năpustiseră în urmă-le şi-i secerau din mers. Văzduhul colcăia de săgeţi. Apoi, brusc, peste dâmbul sub care se adăpostiseră hobbiţii, se prăbuşi un bărbat, iar trupul lui rupse în cădere arborii mai subţiri şi se rostogoli până lângă ei. Îşi găsi odihna în ferigi, cu faţa în jos. Pe sub colanul de aur, grumazul îi era străpuns de săgeţi cu pană verde. Straiele stacojii îi erau zdrenţuite, pieptarul din plăci de alamă, rupt şi despicat, pletele lui negre, împletite cu fir de aur, musteau de sânge. Mâna lui tuciurie era încă încleştată pe mânerul unei săbii frânte.

Aceasta fu prima vedere a unei bătălii între oameni şi oameni şi lui Frodo nu-i fu deloc pe plac. Îi părea bine că nu vede chipul mortului. Se întrebă cum îl chema şi de unde venea; dacă fusese rău la suflet, sau dacă doar minciuna şi înşelătoria îl făcuseră să se depărteze atât de mult de casă unde, poate, ar fi poftit să stea acum liniştit. Toate acestea însă îi pieiră fulgerător din minte, căci tocmai când Mablung se apropie de trupul prăbuşit, se auzi altă larmă ― urlete şi strigăte asurzitoare. în viitoarea aceea, Sam desluşi un ţipăt ascuţit, ca un muget sau ca o goarnă. Şi-apoi un tropăit şi-un bubuit puternic, ca şi cum nişte berbeci uriaşi ar fi răscolit pământul.

― Ia seama! Ia seama! îi strigă Damrod tovarăşului său. O, de l-ar doborî Valar! Mumak! Mumak!

Spre uluirea, groaza, dar şi încântarea lui nesfârşite, Sam văzu o formă uriaşă care năvăli dintre arbori şi începu să alerge mâncând pământul pe povârniş în jos. Mare cât o casă, o, mult mai mare, aşa-i păru ― un deal înveşmântat în cenuşiu. Teama şi uimirea îl făceau să crească, poate, în ochii hobbitului, dar Mumak din Harad era, într-adevăr, o fiară urieşească şi nimic asemănător nu mai străbătea în zilele acestea Pământul de Mijloc; rubedeniile sale, care încă mai vieţuiesc şi-n ziua de azi, nu-s decât amintirea măreţiei sale. Venea fără preget drept spre privitori, apoi o coti brusc într-o parte, trecând doar la câţiva paşi de ei. Simţiră pământul zguduindu-li-se sub tălpi. Tropăia cu picioarele lui uriaşe, ca nişte copaci, urechile mari îi fluturau ca nişte pânze de corabie, îşi ridicase botul ca şi când ar fi fost un şarpe gata să atace, iar ochii îi erau mici, roşii, turbaţi. Colţii lui răsuciţi în sus, asemenea unor coarne, erau legaţi cu betelii de aur şi stropiţi cu sânge. Veşmintele stacojii şi aurii îi fluturau sălbatic şi zdrenţuite. Pe spinarea lui gheboasă zăceau ruinele a ceea ce părea chiar un turn de luptă sfărâmat în trecerea lui furioasă prin pădure; iar sus, încleştat încă de grumazul lui, se zărea o umbră ce părea plăpândă ― trupul unui războinic puternic, un uriaş printre swertingi.

Fiara îşi continua drumul tunător, bâjbâind cu mânie oarbă prin bălţi şi prin hăţişuri. Săgeţile se poticneau şi săreau cît colo, neputincioase, de pe pielea trupului său. înainte fugeau oameni din ambele tabere, dar pe mulţi îi întrecu sau îi zdrobi sub tălpi. Curând se făcu nevăzut, însă bubuitul şi tropăitul se mai auziră în depărtare. Ce se întâmplase cu ea, Sam n-avea să afle vreodată. Poate că scăpase în sălbăticia prin care rătăcise după ce se depărtase de sălaşul său, poate căzuse în vreun puţ adânc; sau poate că alergase turbată înainte, până se aruncase în Râul cel Mare şi fusese înghiţită de ape.

Sam trase adânc aer în piept.

― Un olifant, asta a fost! exclamă el. Aşadar, există olifanţi! Iar eu am văzut unul! Ce ţi-e şi cu viaţa asta! Acasă însă n-o să mă creadă nimeni. Ei, acu’, dacă s-a terminat şi cu tărăşenia asta, o să trag un pui de somn.

― Dormi cât mai e vreme, zise Mablung. Dar Căpitanul o să se-ntoarcă, dacă n-o fi păţit ceva; şi când o veni, o să ne luăm tălpăşiţa. Cum o ajunge vestea isprăvii noastre la urechile Duşmanului, o să trimită îndată oştiri după noi; şi nu-i mult pân-atunci.

― Plecaţi sănătoşi, când poftiţi, numa’ gălăgie să nu faceţi, zise Sam. N-aveţi de ce să-mi tulburaţi somnul. Am călătorit toată noaptea.

Mablung începu să râdă.

― Nu cred că o să te lase Căpitanul aici, jupâne Sam cel înţelept, rosti el. O să vezi matale.

V Fereastra de la Apus

Lui Sam i se păru că aţipise doar câteva minute, dar când se trezi, văzu că era spre seară şi că Faramir se întorsese. Adusese o mulţime de oameni cu el; într-adevăr, toţi cei care scăpaseră vii din bătălie ― cam două-trei sute ― se strânseseră pe povârnişul din apropiere. Formaseră o jumătate de cerc mare, iar în mijloc şedea Faramir, jos, pe pământ; Frodo era dinaintea lui. Totul părea ciudat, era ca şi cum ar fi judecat un ostatic.

Sam se strecură afară dintre ferigi, dar nimeni nu-i dădu nici o atenţie; se aşeză la capătul şirului de oameni, de unde vedea şi auzea tot ce se petrecea. Ciuli urechile şi îşi ascuţi privirile, gata să-i sară stăpânului în ajutor, dacă era nevoie. Zări chipul lui Faramir, acum fără mască: era aspru şi poruncitor, iar privirea lui iscoditoare avea o sclipire ascuţită. În ochii aceia cenuşii, aţintiţi asupra lui Frodo, se citea îndoiala.

Sam îşi dădu pe dată seama de nemulţumirea Căpitanului faţă de anumite lucruri din povestirea lui Frodo despre el însuşi: ce rol jucase în Frăţia care pornise din Vâlceaua Despicată; de ce îl părăsise pe Boromir; şi încotro se îndrepta acum. Revenea mai ales la Blestemul lui Isildur. Vedea limpede că Frodo ţinea pentru sine nişte amănunte de mare însemnătate.

― Dar Blestemul lui Isildur trebuia să se stârnească la venirea piticuţilor; cel puţin aşa s-ar tălmăci vorbele lui, stărui Căpitanul. Iar dacă tu eşti piticuţul numit acolo, ai adus cu tine, fără doar şi poate, lucrul acela ― ce-o fi el ― dinaintea Sfatului de care vorbeşti. Şi-atunci l-a văzut Boromir. Vrei să zici că nu-i aşa? Frodo nu răspunse.

― Bun! făcu Faramir. Aş vrea atunci să aflu mai multe despre povestea asta de la tine; căci tot ceea ce îl priveşte pe Boromir mă priveşte şi pe mine. Isildur a fost ucis de o săgeată orcească, cel puţin aşa se spune în vechile poveşti. Dar săgeţi sunt multe, iar ivirea uneia nu trebuie neapărat socotită de către Boromir din Gondor drept un semn al Sfârşitului. Lucrul acela e la tine? Zici că-i ascuns. Dar, oare, n-ai hotărât tu ascunderea lui?

― Nu, n-am hotărât eu una ca asta, îi răspunse Frodo. Nu-i al meu. Nu-i al nici unui muritor, fie el mare, sau mic; deşi, dacă e cineva îndrituit la el, atunci acela e Aragorn, fiul lui Arathorn, despre care-am mai vorbit, cel care a condus Frăţia, din Moria până la Rauros.

― De ce el, şi nu Boromir, prinţul Cetăţii durate de fiii lui Elendil?

― Pentru că Aragorn este urmaş în linie dreaptă, din tată-n fiu, al lui Isildur, urmaşul însuşi al lui Elendil şi purtătorul săbiei acestuia.

Prin cercul de oameni se auzi o rumoare.

― Sabia lui Elendil! Sabia lui Elendil vine la Minas Tirith! Ce veste minunată!

Dar chipul lui Faramir rămase neînduplecat.

― Tot ce se poate, rosti el. Dar un asemenea lucru va trebui dovedit, dacă s-o întâmpla ca acest Aragorn s-ajungă vreodată la Minas Tirith. Acum şase zile, când am plecat eu de-acolo, nu venise.

― Boromir a fost mulţumit şi-a crezut în lucrul acela, zise Frodo. Într-adevăr, dacă Boromir ar fi aici, ţi-ar răspunde la toate întrebările. Sunt multe zile de când era la Rauros şi-atunci avea de gând să se ducă drept în Cetatea voastră, aşa că la întoarcere, curând, veţi afla răspunsurile-acolo. Ce făceam eu în Frăţie îi era cunoscut, ca tuturor celorlalţi, de altfel, căci mi-a fost încredinţată misia de însuşi Elrond din Imladris, dinaintea întregului Sfat. Cu această misie am venit aici, dar n-am căderea să mărturisesc nimic cuiva din afara Frăţiei. Şi totuşi, cei ce zic că se împotrivesc Duşmanului ar face bine să nu ne pună beţe-n roate.

Tonul lui Frodo era mândru, deşi numai el ştia ce era în inima lui, iar Sam fu întru totul de partea lui. Dar asta nu-l potoli cu nimic pe Faramir.

― Aşa! făcu el. Îmi ceri să-mi văd de treaba mea, să plec acasă şi să te las în pace. Boromir o să spună tot când o veni. Când o veni, zici tu. Ai fost prieten cu el?

În mintea lui Frodo apăru limpede imaginea lui Boromir năpustindu-se asupra lui. Şovăi. Faramir îl privea intens şi tăios.

― Boromir a fost un membru viteaz al Frăţiei noastre, zise Frodo într-un târziu. Da, din câte ştiu, am fost prieten cu el.

Faramir surâse aspru.

― Atunci te-ar îndurera dac-ai afla că Boromir a murit?

― Da, asta chiar m-ar îndurera, zise Frodo.

În clipa aceea prinse umbrele de pe chipul lui Faramir. Bâigui:

― A murit? Vrei să spui c-a murit şi că ştiai? Ai încercat să-mi întinzi o cursă şi să te joci cu mine? Vrei să mă păcăleşti?

― N-aş păcăli nici măcar un orc cu una ca asta, zise Faramir.

― Atunci, spune-mi cum a murit şi cum ai aflat asta, o dată ce zici că nimeni din Frăţie nu sosise în cetate pân-ai plecat de-acolo?

― Cât despre felul în care-a murit, nădăjduiam c-o să-mi spună prietenul şi tovarăşul său.

― Dar era sănătos-voinic, când ne-am despărţit. Şi, din câte ştiu, încă trăieşte. Deşi sunt multe primejdii pe lumea asta.

― Aşa e, făcu Faramir. Şi nici trădarea nu-i puţină.

Pe Sam vorbăria aceasta îl umplea de nerăbdare şi îl înfuria. Ultimele cuvinte ale lui Faramir puseră capac la toate, aşa că dădu buzna în mijlocul cercului de oameni şi se apropie cu paşi mari de stăpânul lui.

― Iertare, domnu’ Frodo, zise el, dar ajunge! N-are nici un drept să vă vorbească aşa. La urma urmei, aţi trecut prin atâtea şi pentru binele lui şi-al oamenilor acestora măreţi, la fel ca pentru toţi ceilalţi! Ia aminte, Căpitane!

Se proţăpi drept în faţa lui Faramir, cu mâinile în şold. Avea un chip mustrător, de parcă i-ar fi vorbit unui tânăr hobbit care se stropşise la el când îl luase la rost că furase mere din livadă.

Printre cei de faţă trecu un murmur. Mulţi zâmbiră amuzaţi, căci nu-l mai văzuseră în viaţa lor pe Căpitan stând ochi în ochi cu un hobbiţel proptit în picioarele răscrăcărate, fierbând de mânie.

― Ia aminte! zise el. Ce urmăreşti? Hai să ne lămurim, înainte ca orcii din Mordor să vină asupra noastră! Dacă ţi se pare că stăpânul meu l-a ucis pe Boromir ăsta şi-apoi a dat bir cu fugiţii, înseamnă că nu eşti în toate minţile! Dar spune-o limpede, să terminăm odată! Şi-apoi zi-ne şi nouă ce-ai de gând. Dar e păcat că făpturile care zic că luptă împotriva Vrăjmaşului nu-i lasă pe ceilalţi să-şi vadă de treaba lor, fără să-şi bage nasul. Ce mulţumit ar fi el să vă vadă acum! Ar gândi că şi-a mai făcut un prieten.

― Răbdare! zise Faramir, fără mânie însă. Nu vorbi înaintea stăpânului tău, care-i mai ager ca tine. Şi nu-i nevoie să-mi spună nimeni ce primejdie ne paşte. Chiar şi aşa, eu tot o să pierd puţină vreme, ca să judec limpede o treabă spinoasă. De-aş fi aşa pripit ca tine, v-aş fi ucis de mult. Căci mi s-a poruncit să-i omor pe toţi cei pe care îi întâlnesc în ţinutul ăsta, fără îngăduinţa Seniorului din Gondor. Dar nu ucid oameni şi animale aşa, fără rost, şi nici chiar când e nevoie n-o fac cu plăcere. Şi nici nu vorbesc ca să mă aflu-n treabă. Aşa că linişteşte-te! Stai jos lângă stăpânul tău şi taci din gură!

Sam se aşeză cu chipul roşu ca purpura. Faramir se întoarse iar spre Frodo.

― Mă întrebi de unde ştiu c-a murit fiul lui Denethor. Veştile despre moarte au multe aripi. Se zice că noaptea aduce adesea veşti celor de-un neam. Boromir a fost fratele meu.

Pe chip îi trecu o umbră de tristeţe.

― Îţi aminteşti de nişte semne aparte, pe care Boromir le-avea prin lucrurile ce le purta la el?

Frodo chibzui o clipă, temându-se să nu i se întindă o nouă cursă, întrebându-se cum avea să se termine toată tărăşenia asta. Abia reuşise să scape Inelul din mâinile mândre ale lui Boromir; cum avea să se descurce printre atâţia oameni războinici şi puternici, nu ştia.

Totuşi îi spunea inima că Faramir, deşi semăna mult cu fratele lui, era mult mai dârz şi mai înţelept.

― Îmi amintesc că Boromir avea un corn, zise el într-un târziu.

― Îţi aminteşti bine, rosti Faramir, înseamnă că l-ai văzut. Şi în acest caz, îl ai în faţa ochilor: un corn mare, de bou sălbatic, răsăritean, ferecat în argint şi încrustat cu litere străvechi. Cornul acela a fost purtat de întâiul născut din casa noastră; şi se zice că, dacă sufli din el oriunde între fruntariile Gondorului, acest ţinut străvechi, vuietul lui se-aude peste tot. Am pornit în această misie acum cinci zile, iar cu unsprezece zile în urmă, am auzit vaierul cornului său; părea că venea dinspre Miazănoapte, dar era stins, ca un ecou printre gânduri. Semn rău, ne-am zis noi, tatăl meu şi cu mine, căci nu mai aveam nici o veste de la Boromir de când plecase şi nici un străjer de la hotarele noastre nu-l mai văzuse trecând. Iar după trei nopţi mi-a fost dat să văd un lucru şi mai ciudat. Stăteam pe malul Anduinului, în întunericul rărit de razele palide ale lunii abia răsărite, uitându-mă la apele acelea veşnic curgătoare; şi trestiile foşneau. Aşa ne uităm mereu la malurile din Osgiliath pe care le-au ocupat, în parte, vrăjmaşii; de-acolo ies ca să ne prade pământurile. Dar în miezul acela de noapte toată firea dormea. Atunci am văzut, sau doar mi s-a părut, o barcă plutind pe apă, scânteind cenuşiu; era mică şi ciudată, cu prova înaltă şi fără nimeni la cârmă. Şi m-a cuprins sfiala, căci era scăldată într-o lumină palidă. Dar m-am ridicat şi m-am dus mai aproape, pe mal, iar apoi am păşit în râu, căci mă atrăgea ceva. Atunci barca s-a întors către mine, a încetinit şi a trecut încetişor, foarte aproape; dar n-am îndrăznit să-ntind mâna. Era cufundată mult în apă, ca şi cum ar fi avut o încărcătură grea şi, când a trecut pe sub privirile mele, mi s-a părut că era aproape plină cu apă limpede, din care se răspândea lumina aceea; şi învăluit în apa aceea îşi dormea somnul de veci un războinic. Pe genunchi avea o sabie frântă. Am văzut că era plin de răni. Era fratele meu, Boromir, mort. Îi ştiam straiele, sabia şi chipul lui drag. Un singur lucru lipsea: cornul. Un singur lucru mi-era necunoscut: un brâu minunat, cu care era încins la mijloc, făurit din frunze de aur. Boromir! am strigat eu. Unde ţi-e cornul? Şi încotro te călătoreşti? O, Boromir! Dar a pierit. Barca s-a întors în mijlocul undelor şi s-a pierdut scânteietoare în noapte. Era ca-n vis, şi totuşi aievea, căci n-a fost ca şi când m-aş fi trezit. Şi n-am nici o îndoială că a murit şi că a trecut pe ape, către Mare.

― Vai, mie! făcu Frodo. Cu-adevărat acela a fost Boromir, aşa cum îl ştiam eu. Căci brâul de aur i-a fost dăruit în Lothlorien, de către Lady Galadriel. Ea a fost cea care ne-a înveşmântat aşa cum ne vezi, în straie cenuşii, elfeşti. Paftaua asta-i făurită de-aceleaşi mâini măiastre.

Puse mâna pe frunza argintiu-verzuie care îi încheia mantia chiar sub bărbie. Faramir se uită atent la ea.

― Da, e frumoasă, zise el. Da, e făurită cu acelaşi meşteşug. Aşadar, aţi trecut prin ţinutul Lorien; Laurelindorenan, pe numele său de demult, dar asta-i mai presus de ştiinţa oamenilor, adăugă el şoptit, uitându-se acum la Frodo cu ochi şi mai uimiţi. Încep să înţeleg o mulţime de lucruri ciudate în ceea ce te priveşte. Nu vrei să-mi spui şi altele? Căci mi se pare cumplit că Boromir a murit la câţiva paşi de casă.

― Nu pot să-ţi spun mai mult decât ţi-am spus, răspunse Frodo. Deşi povestea ta mă umple de presimţiri. Ceea ce-ai văzut, cred eu, n-a fost decât o părere, o umbră a necazului ce-a fost sau va să vie. Dacă nu cumva o fi vreun şiretlic de-al Duşmanului. Eu am văzut chipurile războinicilor bălai din străvechime, adormite în bălţile din Smârcurile Morţilor; sau cel puţin aşa păreau, prin cine ştie ce meşteşug înfiorător de-al lui.

― Nu, n-a fost aşa, zise Faramir. Căci ticluirile sale îţi umplu inima de scârbă; însă eu mi-am simţit atunci sufletul împovărat de durere şi de milă.

― Şi totuşi, cum s-ar fi putut întâmpla un asemenea lucru cu adevărat? întrebă Frodo. Căci nici o barcă n-avea cum să treacă peste colinele de piatră din Toi Brandir; iar Boromir îşi pusese în gând să se ducă acasă, străbătând Scăldătoarea Enţilor şi câmpiile din Rohan. Şi, pe lângă asta, cum putea vreo barcă să străbată cascada mare, înspumată, şi să nu se scufunde în heleştee clocotitoare, aşa îngreunată de apă cum era?

― Nu ştiu, zise Faramir. Dar dincotro venea barca?

― Din Lorien, îi răspunse Frodo. Am vâslit în trei asemenea bărci pe Anduin, către cascadă. Şi toate erau făurite măiastru de elfi.

― Aţi trecut prin Ţinutul Ascuns, zise Faramir, dar se pare că aţi înţeles prea puţin din puterile lui. Când oamenii au de-a face cu Stăpâna Vrăjilor care sălăşluieşte în Codrul de Aur, încep să aibă ţeluri ciudate. Căci e primejdios ca muritorii să iasă de pe tărâmul acestui Soare; se spune că puţini din cei din vechime s-au întors de acolo neschimbaţi.

Boromir, o, Boromir! strigă el. Ce ţi-a spus Doamna fără de moarte? Ce-a văzut? Ce ţi-a trezit în suflet? De ce te-ai dus la Laurelindorenan şi n-ai venit pe drumul tău, călare pe caii din Rohan, ca să ajungi acasă în zori de ziuă?

Apoi se întoarse iar spre Frodo şi vorbi cu glasul liniştit dinainte:

― Acestor întrebări mi-ai putea, socot, răspunde, Frodo, fiu al lui Drogo. Dar probabil nu aici şi nu acum. Însă, ca să nu mai zici că povestea mea-i o părere, iată ce-ţi voi spune: Cornul lui Boromir s-a întors cu adevărat, nu ca o părere. Dar era crăpat în două, ca de secure sau de spadă. Jumătăţile au ajuns despărţite la mal: una a fost găsită printre trestii, acolo unde se află străjerii din Gondor, la miazănoapte, pe sub cascadele Scăldătorii Enţilor; cealaltă se învârtea în vâltoare şi-a găsit-o un oştean care pornise pe râu, cu o solie. Ciudate întâmplări! Dar omorul iese la iveală, fără doar şi poate ― aşa se zice. Iar acum, cornul celui dintâi născut zace frânt în două, în poala lui Denethor, care aşteaptă veşti în jilţul său înalt. Nu ştii să-mi spui nimic despre cum a fost spart cornul?

― Nu, nu ştiu nimic, îi răspunse Frodo. Însă ziua când l-ai auzit răsunând, dacă ce crezi e aievea, a fost cea în care ne-am despărţit, adică atunci când eu şi slujitorul meu am părăsit Frăţia. Iar acum povestea ta mă umple de groază. Căci dacă Boromir a înfruntat atunci primejdia şi-a fost ucis, mă tem că şi tovarăşii mei au murit cu toţii. Mi-erau toţi rubedenii şi prieteni. Ce-ar fi să laşi deoparte îndoiala şi să mă laşi să plec? Prea sunt ostenit şi îndurerat. Însă am de împlinit o faptă şi măcar să-ncerc s-o duc la bun sfârşit, chiar de voi pieri. Şi trebuie să mă grăbesc şi mai tare, dacă dintre piticuţii doar noi doi am mai rămas. Tu întoarce-te, Faramir, viteaz Căpitan al Gondorului, şi apără-ţi cetatea cât mai poţi; iar pe mine lasă-mă să plec unde mă cheamă amara-mi soartă.

― Vorbele astea nu mă-ncălzesc cu nimic, zise Faramir; dar sunt sigur că te-ai speriat mai mult decât trebuia. Dacă nu cumva au venit chiar cei din Lorien, cine s-o fi-ngrijit de îngropăciunea lui Boromir? Nicidecum orcii sau slujitorii Nenumitului. Aşa că socot că a mai rămas ceva din Frăţie. Dar, cu tot ce s-o fi întâmplat la Hotarul de la Miazănoapte, de tine, Frodo, nu mă mai îndoiesc. Dacă zilele grele prin care-am trecut m-au ajutat cât de cât să judec vorbele şi chipurile oamenilor, atunci aş putea să mă încumet şi pentru piticuţi! Deşi ― şi-aici surâse ― ai ceva ciudat, Frodo, un aer elfesc. Dar vorba noastră are mai multă noimă decât am crezut la început. Ar trebui să te duc înapoi, la Minas Tirith, să-i dai socoteală acolo, lui Denethor; pe bună dreptate-mi va fi viaţa în primejdie dacă aleg acum o cale neînţeleaptă pentru cetatea mea. Aşa că n-o să mă pripesc cu hotărârea. Totuşi, deocamdată trebuie să ne grăbim şi s-o luăm din loc.

Sări în picioare şi dădu câteva porunci. Oamenii strânşi în jurul lui rupseră rândurile şi se aranjară în grupuleţe, apoi se risipiră care-ncotro şi se făcură nevăzuţi în umbrele stâncilor şi-ale arborilor. Curând nu mai rămaseră acolo decât Mablung şi Damrod.

― Acum voi, Frodo şi Sam cel Înţelept, veţi veni cu mine şi cu străjerii mei, zise Faramir. N-aveţi cum s-o luaţi pe drumul către miazăzi, dacă ăsta vă era ţelul. Câteva zile va fi foarte nesigur şi mai bine păzit ca oricând, după încăierarea asta. Şi socot că astăzi nu mai puteţi merge prea mult, căci sunteţi vlăguiţi. Ca şi noi, de altfel. O să ne ducem acum cu toţii într-un loc tainic, numai de noi ştiut, cam la zece mile distanţă. Orcii şi iscoadele Duşmanului nu l-au aflat încă şi chiar dacă l-ar găsi, putem încă să le ţinem piept mult şi bine, chiar dacă vin câtă frunză şi iarbă. Ne-am putea odihni acolo cu toţii. Dimineaţă voi hotărî ce-i mai bine pentru mine şi pentru voi.

Frodo nu avu de ales; trebui să se supună acestei cereri sau porunci. Pentru moment părea, oricum, o cale înţeleaptă, o dată ce sosirea aceasta a oamenilor din Gondor făcuse călătoria prin Ithilien mai primejdioasă ca oricând.

Porniră pe dată: Mablung şi Damrod puţin mai în faţă şi Faramir cu Frodo şi Sam îndărăt. Trecură peste pârâu, ocoliră heleşteul unde se îmbăiaseră hobbiţii, apoi urcară un mal lung şi intrară în umbrele verzi ale ţinuturilor împădurite care coborau întruna spre apus. În timp ce mergeau cît puteau de repede, îşi continuară vorba cu glas scăzut.

― Am pus capăt sfatului nostru, zise Faramir, nu numai pentru că nu mai aveam vreme, aşa cum a ţinut să-mi zică jupânul Sam cel Înţelept, ci şi pentru că ajunseserăm la nişte lucruri pe care nu e bine să le vorbim de faţă cu multă lume. De-aceea am adus vorba de fratele meu şi-am lăsat deoparte Blestemul lui Isildur. Căci n-ai fost cu totul sincer cu mine, Frodo.

― N-am minţit, iar adevărul l-am spus în parte, atât cât am putut, zise Frodo.

― Nu te învinuiesc, zise Faramir. Ai ştiut să ieşi din încurcătură, şi-ai vorbit cu înţelepciune. Dar mi-am dat seama, am ghicit mai mult decât ai spus tu. N-ai fost prieten cu Boromir sau, mai bine zis, nu v-aţi despărţit cu voie bună. Tu şi jupânul Sam cel Înţelept bănuiesc c-aţi avut o pricină de nemulţumire. Acu’, ce să zic? L-am iubit din tot sufletul şi i-aş răzbuna moartea fără să stau pe gânduri, deşi l-am cunoscut foarte bine. Blestemul lui Isildur, aş spune că asta era pricina neînţelegerii dintre voi. E limpede că-i vorba de cine ştie ce moştenire serioasă, din tată-n fiu, care poate pricinui necazuri între aliaţi, după cum spun poveştile străvechi. Ei, ce zici, nu sunt pe-aproape?

― Pe-aproape, zise Frodo, dar nu întru totul. Nu s-a iscat nici o neînţelegere în Frăţia noastră, deşi eram chinuiţi de îndoială, adică nu ştiam pe ce drum s-o luăm din Emyn Muil. Dar orice-ar fi, vechile poveşti ne atrag atenţia şi asupra primejdiei de a rosti cuvinte pripite cum ar fi „moştenirea din tată-n fiu”.

― Ah, e-aşa cum mă gândeam: ai avut necazuri doar cu Boromir. El îşi dorea să ducă lucrul acela la Minas Tirith. Vai, mie! Ce soartă strâmbă îţi pecetluieşte buzele de nu-mi spui cine l-a văzut pentru ultima oară şi nu pot să aflu ceea ce mi-aş dori atât să ştiu? Ce-o fi fost în mintea şi în inima lui în ultimele ceasuri de viaţă? Dac-a greşit sau nu, de-un lucru sunt sigur: a murit împăcat, căci a săvârşit o faptă bună. Chipul îi era mai frumos chiar decât atunci când trăia. Dar, Frodo, te-am cam strâns cu uşa la început, în legătură cu Blestemul lui Isildur. lartă-mă! N-am dovedit înţelepciune într-o asemenea clipă şi într-un astfel de loc. N-am avut vreme să gândesc. Trecusem printr-o luptă grea şi mintea mi-era plină de alte lucruri. Dar, în timp ce vorbeam cu tine, am început să m-apropii de ţintă, aşa că am tras cu bună ştiinţă în altă parte. Căci trebuie să ştii, multe din vechea învăţătură sunt ţinute sub obroc de cârmuitorii cetăţii şi nu răzbate nimic în afară. Noi, cei din casa mea, nu suntem din seminţia lui Elendil, deşi avem sânge de-al numenoreenilor. Căci socotim că ne tragem din Mardu, majordomul cel bun, care a rămas să ocârmuiască în locul regelui, când acesta a plecat la război. E vorba de regele Earnur, ultimul din stirpea lui Anarion, care nu avea fii şi care nu s-a mai întors niciodată. Iar de atunci majordomii au ocârmuit ţara, deşi lucrul acesta s-a petrecut cu multe generaţii de oameni în urmă. Şi-mi aduc aminte de Boromir copil, pe când învăţam împreună istoria seniorilor şi-a cetăţii noastre, că tare-i mai era ciudă că tatăl lui nu era rege. „De câte sute de ani e nevoie ca un majordom să devină rege, dacă cel ce-i în drept nu se mai întoarce?” întreba el. „Pesemne că în locuri unde rânduiala regească nu-i aşa puternică, ajung câţiva ani”, răspundea tatăl meu. „În Gondor, însă, nici zece mii de ani n-ar fi de-ajuns.” Vai, bietul Boromir, oare asta nu-ţi spune destul despre el?

― Ba da, zise Frodo. Cu toate acestea, s-a purtat totdeauna cu cinstire faţă de Aragorn.

― Nu mă-ndoiesc, spuse Faramir. Dacă s-a încredinţat că ceea ce spunea Aragorn despre adevăratul lui rang era adevărat, sunt sigur că s-a purtat frumos. Însă nu sosise clipa hotărâtoare încă. Nu ajunseseră la Minas Tirith încă şi nici nu deveniseră duşmani în război. Dar am cam luat-o razna. Noi, cei din casa lui Denethor, ştim învăţătura străveche din timpuri de demult şi, în plus, ni s-au păstrat în vistierii o seamă întreagă de lucruri: cărţi şi table de legi, scrise pe foiţe subţiri, da, da, şi pe tăbliţe de piatră, şi pe file de argint şi de aur, cu tot felul de litere. Pe unele nu le mai poate citi nimeni; cât despre altele, puţini le mai scot la lumină, de unde-au fost încuiate. Eu mai citesc câte ceva, căci am deprins buchia cărţii. E vorba de hrisoavele pe care ni le-a adus Pelerinul cel Sur. Prima oară l-am văzut când eram copil; de-atunci, a venit la noi de două-trei ori.

― Pelerinul cel Sur? făcu Frodo. Avea vreun nume?

― Mithrandir îi ziceam noi, în limba elfilor, zise Faramir, şi n-avea nimic împotrivă. Multe nume am eu, în nenumăratele ţinuturi, zicea el. Mithrandir, la gnomi; în tinereţe, la Apus, mi se spunea Olorin, nume de mult uitat; la Miazăzi, Incanus; la Miazănoapte, Gandalf; în Răsărit, nu mă duc niciodată.

― Gandalf! zise Frodo. M-am gândit eu că e vorba de el. Gandalf cel Sur, cel mai preţios dintre sfetnici; conducătorul Frăţiei noastre. S-a prăpădit în Moria.

― Mithrandir s-a prăpădit! strigă Faramir. Se pare că Frăţia voastră a avut o soartă nefericită. Într-adevăr, e greu de crezut că o fiinţă atât de înţeleaptă şi cu atâta putere ― căci multe lucruri minunate a mai făcut la noi! ― a putut să piară; să fie lumea văduvită de-atâta învăţătură! Eşti sigur că-i aşa? Poate că v-a părăsit, pur şi simplu, şi s-a dus în treaba lui.

― Vai, mie! făcu Frodo. Sunt sigur, căci l-am văzut prăbuşindu-se în hău.

― Văd că ai istorisiri însemnate şi cumplite de povestit, zise Faramir. Poate-ai să mi le spui şi mie mai pe seară. Acest Mithrandir a fost, socot eu acum, mai mult decât un învăţător; el punea în mişcare toate faptele din zilele noastre. Dac-ar fi fost printre noi, ca să-i cerem sfatul în legătură cu vorbele grele din visele noastre, ni le-ar fi limpezit şi n-ar mai fi fost nevoie de un sol. Şi totuşi, cine ştie, poate n-ar fi fost aşa; călătoria lui Boromir o fi fost de la-nceput sortită eşecului. Mithrandir nu ne-a vorbit niciodată despre ce urma să se întâmple şi nici nu şi-a dezvăluit scopurile. A primit încuviinţarea de la Denethor ― cum? n-am idee ― să scotocească prin tainiţele vistieriei noastre. Mai aflam câte ceva de la el, când avea chef să ne spună (ceea ce se întâmpla foarte rar). Ne iscodea şi ne punea mereu întrebări, mai ales în legătură cu Marea Bătălie de la Dagorlad, din vremurile de-nceput ale Gondorului, când el, pe care nu-l numim, a fost înfrânt. Asculta cu nesaţ poveştile despre Isildur, deşi aveam puţine de spus; căci printre noi nu se ştia nimic sigur despre sfârşitul Iui.

Glasul lui Faramir se stinse într-o şoaptă.

― Însă am aflat şi eu câte ceva, mai bine zis, am ghicit, şi-am păstrat această taină în inima mea: Isildur a luat ceva din mâna Nenumitului, înainte să plece din Gondor, ca să nu mai fie văzut vreodată printre muritori. Ăsta era, credeam eu, răspunsul la întrebările lui Mithrandir. Dar pe-atunci părea o treabă care-i punea pe gânduri doar pe scrutătorii de învăţătură străveche. Nici când am încercat să desluşim între noi tainele din visurile noastre nu m-am gândit că Blestemul lui Isildur era unul şi-acelaşi lucru. Căci Isildur a fost încolţit şi ucis de săgeţile orceşti, după cum zice singura legendă pe care o ştiam, iar Mithrandir nu-mi spusese niciodată mai mult. Ce e, la urma urmei, lucrul acela, nu-mi dau seama; dar ştiu că trebuie să fie o moştenire din tată-n fiu a puterii şi a primejdiei. O armă ticăloasă, pesemne, ticluită de Seniorul Întunecimii. Dacă ar fi un lucru care dă un folos în bătălie, cred că Boromir, atât de mândru, de neînfricat, adesea pripit, totdeauna dornic ca Minas Tirith să iasă biruitoare (şi, prin urmare, el însuşi), n-ar fi avut cum să nu-şi dorească, să nu fie ademenit de un asemenea lucru. Mai bine nu s-ar fi dus deloc! Tatăl meu şi bătrânii ziceau să plec eu în această misie, dar el s-a vârât în faţă, zicând că era cel mai mare şi cel mai tare (ceea ce era adevărat) şi că n-aveau cum să-l oprească. Dar nu te teme! N-aş pune mâna pe lucrul acela, chiar dacă I-aş vedea zăcând în mijlocul drumului. Nici dac-ar fi ca Minas Tirith să se prăbuşească-n ruină, iar eu aş fi singurul care-aş putea-o salva folosindu-mă de arma Seniorului Întunecimii, spre binele ei şi spre gloria mea. Nu, Frodo, fiu al lui Drogo, nu-mi doresc asemenea biruinţe.

― Nici cei ce-au fost la Sfat n-au vrut asta, zise Frodo. Şi nici eu. Nu mi-aş face de lucru cu aşa ceva.

― În ce mă priveşte, spuse Faramir, mi-aş dori să văd iar Copacul Alb în floare la curţile regilor, şi să revină Cununa de Argint; iar Minas Tirith să fie în pace, Minas Anor din nou ca pe vremuri, plină de lumină, înaltă şi minunată, frumoasă ca o regină între regine, nu ca o stăpână de sclavi dornici s-o slujească. Trebuie să fie război, de vreme ce ne apărăm vieţile împotriva unuia care ar prăpădi totul; dar mie nu-mi place sabia lucitoare pentru ascuţişul ei, nici săgeata că-i iute şi nici luptătorul pentru mărirea sa. Îmi place doar ceea ce apără ei: cetatea oamenilor din Numenor. Şi-aş vrea ca ea să fie iubită pentru istoria, vechimea, frumuseţea şi înţelepciunea ei de-acum. Să nu se teamă nimeni de ea, decât cum te-ai teme de cinstea unui bărbat bătrân şi înţelept. Aşa că nu-ţi face griji în privinţa mea! Nu-ţi cer să-mi spui mai mult. Nu te întreb nici măcar dacă ceea ce-am spus acum e cât de cât adevărat. Însă de te vei încrede în mine, s-ar putea să am câte-o povaţă pentru tine, în misia pe care o ai, oricare-ar fi ea. Da! Şi chiar să-ţi dau o mână de ajutor.

Frodo nu-i răspunse nimic. Îi venea să strige că avea nevoie şi de ajutor şi de povaţă, să-i spună tânărului acestuia, ale cărui vorbe îi păreau atât de înţelepte şi de minunate, tot ce-avea pe suflet. Dar ceva îl ţinu. Avea inima grea de spaimă şi de tristeţe: dacă el şi Sam erau într-adevăr, aşa cum se părea, tot ce rămăsese din cei Nouă Peregrini, atunci el era singurul însărcinat cu taina misiei lor. Mai bine să nu se-ncreadă pe nedrept, decât să-l ia gura pe dinainte. Iar amintirea lui Boromir, a schimbării cumplite pe care ispita Inelului o lucrase în el, îi venea mereu în minte când se uita la Faramir şi-i auzea glasul; nu semănau, dar aveau ceva la fel.

O vreme merseră în linişte, trecând ca nişte umbre verzi-cenuşii pe sub arborii bătrâni, păşind fără zgomot; deasupra lor cântau mii de păsărele iar soarele îşi arunca razele strălucitoare pe acoperişul neted de frunze întunecate al codrului veşnic verde din Ithilien. Sam nu lua parte la vorbă, deşi ascultase; şi în acelaşi timp ciulea urechile lui ascuţite, de hobbit, la orice fâşâit al pădurii care îi înconjura. Nu observase decât un singur lucru, şi anume că în toată vorbăria nu fusese pomenit nici măcar o dată numele lui Gollum. Era mulţumit, deşi simţea că nu era mare nădejde să nu îl mai audă vreodată. Îşi dădu curând seama că, deşi mergeau singuri, în apropierea lor se aflau o mulţime de oameni; nu numai Damrod şi Mablung, care se iveau şi plecau tăcuţi în umbrele din faţa lor, ci şi alţii; îşi croiau cu toţii drum tainic în aceeaşi direcţie. O dată, când se uitase îndărăt, îmboldit de gândul că era urmărit, i se păru că zăreşte o clipă o umbră mică şi neagră, strecurându-se după un trunchi de copac. Deschise gura să vorbească, dar o închise la loc. „Nu-s sigur, îşi zise el. Şi de ce le-aş aminti de ticălosul ăla bătrân, dacă preferă să uite de el? Ce bine-ar fi să-l pot uita şi eu!”

Aşa că trecură mai departe, până când pădurea începu să se rărească, iar terenul se povârni şi mai mult. Deodată, cotiră din nou la dreapta şi ajunseră curând la un râuleţ ce trecea printr-o strâmtoare: era acelaşi pârâu care se revărsa din heleşteul rotund, ajuns acum un torent vijelios, săltând din piatră în piatră, într-o albie tăiată adânc, umbrită de ilice şi de cimişir negricios. Către apus, la picioarele lor, se zăreau întinderi de pământ şi lunci nesfârşite, scăldate într-o lumină ceţoasă, iar mai departe scânteierea apelor bogate ale Anduinului în soarele care scăpata.

― Aici, vai, sunt nevoit să fac un lucru urât, zise Faramir. Nădăjduiesc c-o să mi-o ierţi, căci pân-acum n-am dat porunci nesăbuite, cum ar fi să fiţi legaţi sau ucişi. Dar porunca este ca nici un străin, fie el şi din Rohan, care luptă alături de noi să nu vadă cărarea spre tainiţa noastră. Trebuie să vă leg la ochi.

― Cum pofteşti, spuse Frodo. Chiar şi elfii fac la fel, la nevoie; noi am trecut fruntariile minunatului Lothlorien cu ochii legaţi. Lui Gimli, gnomul, nu i-a căzut prea bine, dar hobbiţii au îndurat fără să crâcnească.

― Eu n-am să vă călăuzesc spre un loc atât de minunat, zise Faramir. Însă mă bucur că o să vă lăsaţi legaţi la ochi de bună voie şi nu cu forţa.

Îi strigă încetişor pe Mablung şi pe Damrod. Aceştia ieşiră dintre arbori şi se apropiară.

― Legaţi-i la ochi pe oaspeţii aceştia ai noştri, zise Faramir. Dar cu grijă, să nu-i doară. Lăsaţi-le mâinile libere. Îşi vor da cuvântul că n-or să se uite. Eu, unul, m-aş încrede în ei şi i-aş pune doar să închidă ochii, dar de se-mpiedică, or să clipească fără să vrea. Călăuziţi-i, ca să nu facă vreun pas greşit.

Cei doi străjeri îi legară pe hobbiţi la ochi cu panglici verzi şi le traseră glugile aproape până la gură; apoi îi luară repede pe fiecare de mână şi porniră.

Frodo şi Sam nu fură în stare să spună despre această ultimă porţiune de drum decât ce reuşiseră să ghicească pe întuneric. Nu peste mult, simţiră că ajunseseră pe o cărare care cobora şi se îngusta deodată; fură nevoiţi să meargă în şir, printre doi pereţi de stâncă. Gardienii lor îi duceau din spate, ţinându-i de umeri. Când terenul era greu, oamenii îi luau pe sus, apoi îi puneau iar jos. În dreapta lor se auzea, din ce în ce mai tare, susurul unei ape de care se apropiau. Într-un târziu, se opriră. Mablung şi Damrod începură să-i învârtă în toate părţile, până îi zăpăciră de tot. Urcară puţin şi li se păru că se face frig. Zgomotul pârâului se auzi mai slab. Fură iar luaţi pe sus şi coborâră mai multe trepte, la capătul cărora dădură un colţ. Auziră apa din nou, de data aceasta mai tare, mai vijelioasă, împroşcând peste tot. Simţeau o ploaie fină pe mâini şi pe obraji. Într-un târziu, fură iar puşi jos. Rămaseră aşa o vreme, descumpăniţi, legaţi la ochi, fără să ştie unde erau. Nu scoaseră nici o vorbă. Atunci, în spatele lor răsună glasul lui Faramir.

― Dezlegaţi-le ochii! porunci el.

Li se traseră glugile şi li se scoaseră legăturile de la ochi. Clipiră şi traseră adânc aer în piept. Se aflau pe o duşumea udă, de piatră şlefuită, în pragul unei porţi cioplite grosolan, care se căsca îndărătul lor. Dar în faţă, spre apus, curgea o perdea fină de apă, atât de aproape, încât Frodo putea s-o atingă dacă întindea mâna. De dincolo de ea pătrundeau săgeţile blânde ale soarelui ce asfinţea, iar lumina roşie se frângea în nenumărate raze scânteietoare, care îşi schimbau mereu culoarea. Parcă stăteau la fereastra unui turn elf, dinaintea căreia atârna o perdea brodată cu giuvaeruri de argint şi de aur, cu safire, rubine şi ametiste înflăcărate.

― Măcar am avut norocul să vă răsplătim răbdarea, zise Faramir. Aceasta este Fereastra Soarelui-Apune, Henneth Annun, cea mai mândră dintre cascadele Ithilienului, ţinutul atâtor fântâni. Puţini străini au văzut-o. Însă îndărătul ei nu-i nici o încăpere regească, potrivită cu ea. Intraţi şi uitaţi-vă!

Bine vorba nu sfârşi, că soarele scăpată de tot şi focul din revărsarea aceea de apă se stinse. Se întoarseră şi trecură pe sub bolta urâtă. Brusc, se treziră într-o încăpere spaţioasă de piatră grosolană, cu tavanul aplecat şi neşlefuit. Cele câteva torţe care fuseseră aprinse răspândeau o lumină slabă pe pereţii lucitori. Veniseră deja o mulţime de oameni înaintea lor, iar printr-o altă uşă intrau alţii, câte doi-trei. Pe măsură ce li se obişnuiau ochii cu întunericul, hobbiţii observară că grota era mai mare decât îşi închipuiseră şi era plină de arme şi de merinde.

― Ei, ăsta-i adăpostul nostru, zise Faramir. Nu-i grozav, dar vă puteţi petrece noaptea în linişte. Măcar e uscat şi-avem mâncare, deşi nu putem face focul. Cândva prin peştera aceasta curgea apa şi ieşea pe sub bolta aceea; dar lucrătorii din vechime i-au schimbat cursul prin strâmtoare, iar pârâul se revarsă într-o cascadă de două ori mai înaltă, peste stâncile de sus. Au astupat toate căile de intrare în grotă, afară de una singură, ca să nu pătrundă nici apa, nici altceva. Acum nu mai sunt decât două ieşiri: cea prin care aţi intrat legaţi la ochi şi un găvan adânc, plin de cuţite de piatră, dincolo de perdeaua de apă. Acum, până-i gata cina, trageţi-vă puţin sufletul.

Hobbiţii fură duşi într-un colţ, unde li se arătă un culcuş să se întindă, dacă pofteau. Între timp, oamenii îşi făceau treaba prin grotă în linişte, iute şi cuminte. Din pereţi fură trase mese uşoare, pe care aşezară vase şi tacâmuri. Nu era cine ştie ce fast, dar totul era aşternut frumos şi bine: farfurii rotunde, străchini şi boluri, unele de pământ, smălţuite, cafenii, altele din lemn de cimişir curate şi şlefuite. Din loc în loc, aşezaseră câte o cupă sau câte un bol neted de bronz; iar în dreptul scaunului Căpitanului se afla un pocal de argint, în mijlocul mesei centrale.

Faramir se plimba printre oamenii săi, întrebându-i pe toţi care intrau câte ceva, cu glas scăzut. Unii se întorceau după ce-i hăituiseră pe sudişti; alţii care fuseseră lăsaţi ca cercetaşi pe lângă drum veniră ultimii. Toţi vrăjmaşii fuseseră ucişi, afară de marele mumak; nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el. Nu dăduseră de nici o urmă de vrăjmaş; nici măcar o iscoadă orcească nu trecuse fruntariile.

― N-ai văzut şi n-ai auzit nimic, Anborn? îl întrebă Faramir pe ultimul venit.

― Nu, stăpâne, zise omul. În orice caz, nici un orc. Dar am văzut sau mi s-a părut că văd ceva cam ciudat. Se întunecase binişor şi ochii te mai înşală la ora asta; lucrurile par mai mari decât sunt. Probabil că n-a fost decât o veveriţă.

La aceste cuvinte, Sam ciuli urechile.

― Dar de-a fost veveriţă, înseamnă că era una neagră şi fără coadă. Părea ca o umbră pe pământ, iar când m-am apropiat, a sărit iute îndărătul unui trunchi de copac pe care s-a căţărat la fel de repede. Ştiu că nu ne laşi să ucidem fiarele fără pricină şi, cum nu mi s-a părut a fi altceva, n-am tras nici o săgeată. Era, oricum, prea întuneric ca să ţintesc, iar făptura a dispărut în desişul de frunze cât ai zice peşte. Dar eu am rămas cu gura căscată o vreme, căci mi s-a părut ciudat. Apoi m-am grăbit să mă întorc. Şi-atunci a-nceput să sâsâie la mine de sus. O fi fost vreo veveriţă mare. Probabil că pe sub tenebrele Nenumitului s-au strecurat niscaiva fiare din Codrul Întunecat şi rătăcesc acum încoace, spre pădurea noastră. Cică pe-acolo sunt veveriţe negre.

― Poate, zise Faramir. Dar dacă-i aşa, însemnă că-i semn rău. N-avem nici un chef de scursorile din Codrul Întunecat aici, în Ithilien.

Lui Sam i se păru că le aruncă o privire furişă, în timp ce rostea aceste cuvinte. Dar nu zise nimic. O vreme, el şi Frodo stătură întinşi privind torţele şi oamenii care se mişcau de colo-colo, vorbind în şoaptă. Apoi Frodo adormi.

Sam se frământa, chibzuind cu grijă. „S-ar putea să fie de bună-credinţă”, îşi zicea el, „sau s-ar putea să nu fie. Vorba meşteşugită ascunde ades o inimă mârşavă.” Căscă. „Aş fi în stare să dorm o săptămână; abia atunci m-aş mai întrema şi eu un pic. Şi ce-am să fac, dac-o să stau singur cu toţi oamenii ăştia mari în jurul meu? Nimic, Sam Gamgee; dar n-ai încotro, trebuie să stai treaz.”

Şi, cu chiu cu vai, izbuti. Lumina de la intrarea în grotă păli, iar vălul cenuşiu de apă se întunecă şi se pierdu în umbra care începuse să se lase. Zgomotul apei continua la fel, zi şi noapte, fără să se schimbe. Murmurul şi susurul ei te trăgeau la somn. Sam îşi apăsă ochii cu pumnii.

Fură aprinse mai multe torţe. Se desfundară un poloboc cu vin şi mai multe butoaie cu mâncare. Oamenii aduceau apă din cascadă. Unii se spălau pe mâini în găvane. Lui Faramir i se aduse un lighean mare de aramă şi un prosop alb. Se spălă şi el.

― Treziţi-i pe oaspeţii noştri, zise el, şi aduceţi-le apă. E vremea mesei.

Frodo se ridică în capul oaselor, căscă şi se întinse; Sam, neobişnuit să fie slujit, se uită uluit la bărbatul înalt care se plecă dinaintea lui, cu un lighean în mâini.

― Pune-l jos, jupâne, dacă nu te superi, zise el. Aşa e mai uşor şi pentru tine, şi pentru mine.

Apoi, spre mirarea şi veselia oamenilor, îşi cufundă capul în apa rece, udându-şi gâtul şi urechile.

― Obişnuiţi să vă spălaţi şi pe cap, înainte de masă? îl întrebă bărbatul care îi slujea pe hobbiţi.

― Nu, doar înainte de aia de dimineaţă, zise Sam. Dar când eşti în urmă cu somnul, apa rece pe gât e ca ploaia pe-o lăptucă ofilită. Vezi? Acu’ pot să stau şi eu treaz, ca să mănânc un pic.

Fură apoi conduşi lângă Faramir, pe nişte butoiaşe acoperite cu piei, aşezate pe băncile oamenilor, ca să ajungă şi ei la masă. Înainte să se apuce de mâncat, Faramir şi toţi oamenii săi se întoarseră cu faţa spre apus, rămânând câteva clipe tăcuţi. Le făcu semn lui Frodo şi lui Sam, cum că s-ar cuveni să facă şi ei acelaşi lucru.

― Aşa facem totdeauna, zise el, în vreme ce se aşezau; privim dincolo de patria elfilor, în Numenorul cel veşnic. Voi n-aveţi un obicei asemănător, înainte de masă?

― Nu, rosti Frodo, simţindu-se ciudat de necioplit şi de neştiutor. Dar când ne aflăm în ospeţie, ne înclinăm în faţa gazdei noastre şi, după ce terminăm de mâncat, ne ridicăm să-i mulţumim.

― Asta facem şi noi, zise Faramir.

După atâta drumeţie, odihnă pe apucate şi zile petrecute în sălbăticie singuratică, masa de seară le păru hobbiţilor un adevărat festin; să bea vin chihlimbariu, rece şi parfumat, să mănânce pâine cu unt şi cărnuri sărate şi poame şi brânză bună de burduf! Şi toate acestea cu mâinile spălate, din farfurii şi cu tacâmuri curate! Nici Frodo, nici Sam nu ziseră nu la nimic din ceea ce li se dădu, chiar dacă fură îmbiaţi a doua sau a treia oară. Vinul le pătrunse în sânge şi le îngreuna mădularele; îşi simţiră inimile uşoare şi pline de mulţumire, cum nu li se mai întâmplase de când părăsiseră pământul Lorienului.

După ce terminară, Faramir îi conduse într-un ungher de la capătul grotei, dinaintea căruia erau nişte perdele trase. Li se aduseră o masă şi două scăunele. Într-o nişă ardea un opaiţ de pământ.

― S-ar putea să vi se facă somn curând, le spuse el. Mai ales bunului Sam cel Înţelept, care s-a încăpăţînat să nu închidă un ochi înainte de masă; n-o fi vrut să-şi strice foamea sau i-o fi fost teamă de mine? Nu-mi dau seama. Dar nu-i bine să te culci imediat după ospăţ, mai ales când ai postit atâta înainte. Hai să stăm puţin de vorbă. Trebuie s-aveţi multe de povestit despre călătoria voastră din Vâlceaua Despicată. Şi, pesemne, doriţi şi voi să aflaţi câte ceva despre noi şi despre ţinuturile unde ne aflăm acum. Povestiţi-mi de Boromir, fratele meu, de bătrânul Mithrandir şi de seminţia minunată din Lothlorien.

Lui Frodo nu-i mai era somn şi se simţea gata să stea de vorbă. Dar, deşi mâncarea şi vinul îl învioraseră, neîncrederea nu îl părăsise. Sam îngâna încetişor, însă când Frodo începu să vorbească, întâi se mulţumi să asculte, îndrăznind doar din când în când să scoată câte un strigăt în semn de aprobare.

Frodo spuse multe, dar se feri să aducă vorba de misiunea Frăţiei şi de Inel, stăruind asupra vitejiei lui Boromir în toate păţaniile lor: cu lupii din sălbăticie, în zăpezile de sub Caradhras şi în galeriile din Moria unde se prăbuşise Gandalf. Faramir se arătă cel mai mişcat de bătălia de pe pod.

― S-o fi săturat şi Boromir să tot fugă de orci, zise el; poate şi de creatura aia scârbavnică, Balrog parcă i-ai zis, deşi a fost ultimul care-a plecat.

― Da, a fost ultimul, încuviinţă Frodo, dar Aragorn a trebuit să ne călăuzească. Numai el singur ştia drumul, după prăbuşirea lui Gandalf. Dar dacă n-ar fi avut în grijă nişte fiinţe aşa mici ca noi, nu cred c-ar fi fugit nici el, nici Boromir.

― Poate-ar fi fost mai bine ca Boromir să se fi prăbuşit acolo, o dată cu Mithrandir, spuse Faramir, şi să nu-şi fi mai urmat destinul crunt care îl aştepta deasupra cascadei Rauros.

― Poate. Dar mai bine povesteşte-mi acum şi despre aventurile voastre, zise Frodo, schimbând iar vorba. Pentru că aş vrea să ştiu mai multe despre Minas Ithil şi Osgiliath, despre Minas Tirith cea îndelung îndurătoare. Ce nădejdi aveţi cu cetatea asta, în războiul vostru nesfârşit?

― Ce nădejdi avem? făcu Faramir. De mult nu mai avem nici o nădejde. Poate că sabia lui Elendil ne-o va aprinde iar în suflete, dar asta n-o să facă decât să amâne ziua de pe urmă; bineînţeles, dacă nu cumva se va întâmpla ceva neaşteptat pentru elfi şi pentru oameni. Căci Vrăjmaşul se-ntăreşte, pe când noi ne împuţinăm tot mai mult. Suntem nişte făpturi pe ducă, o toamnă fără lăstari. Oamenii din Numenor s-au aşezat departe, cei mai mulţi pe ţărmuri, în zonele de la mare ale Ţinuturilor Mari, dar foarte mulţi s-au luat de rele şi fac nebunii. Au îndrăgit întunecimea şi vrăjile; unii s-au dedat cu totul lenevirii şi nepăsării, iar alţii s-au bătut între ei, până au fost cuceriţi în slăbiciunea lor de oamenii sălbatici. N-am auzit ca cineva să fi făcut vrăji în Gondor sau că Nenumitul ar fi fost vreodată cinstit acolo; iar vechea înţelepciune şi frumuseţe aduse de la Apus au rămas multă vreme în ţinutul fiilor lui Elendil cel Chipeş, şi încă mai sălăşluiesc acolo. Chiar şi aşa, Gondorul însuşi şi-a atras încetul cu încetul ruina şi căderea, crezând că Vrăjmaşul doarme; dar el fusese doar îndepărtat, nu nimicit. Moartea era pretutindeni, pentru că numenoreenii tânjeau încă ― aşa cum făcuseră în vechiul lor regat, pe care îl pierduseră tocmai din această pricină ― după viaţa fără de sfârşit, neschimbătoare. Regii îşi făceau morminte mai grozave decât casele oamenilor vii, pe care însemnau numele strămoşilor la care ţineau mai mult decât la numele propriilor lor fii. Seniori fără copii şedeau în săli învechite, visând la blazoanele lor; oameni ofiliţi amestecau elixire tari, prin cămăruţe tainice, sau îşi puneau întrebări despre stele prin turnuri înalte şi reci. Iar ultimul rege din stirpea lui Anarion nu avea urmaşi. Dar majordomii erau mai înţelepţi şi mai norocoşi. Mai înţelepţi, pentru că îşi adunau armia dintre oamenii voinici de la ţărmul mării şi dintre muntenii îndrăzneţi din Ered Nimrais. Şi au încheiat un armistiţiu cu popoarele de la Miazănoapte care ne atacaseră adesea ― bărbaţi sălbatici şi viteji ― afară doar de seminţia noastră depărtată, răsăritenii sălbatici şi haradrimii haini. Astfel s-a întâmplat că, în zilele lui Cirion al Doisprezecelea Majordom (tatăl meu e-al douăzeci şi şaselea), au dat fuga să ne sară în ajutor şi i-au nimicit pe vrăjmaşii care puseseră mâna pe ţinuturile noastre de la miazănoapte, în Marea Câmpie Celebrant. Aceştia sunt rohirrimii, după cum le zicem noi, stăpânii de cai, cărora le-am cedat câmpiile Calenardhonului ce se numesc de-atunci Rohan; căci ţinutul acela fusese dintotdeauna foarte puţin locuit. Astfel ne-au fost alături şi ne-au fost credincioşi, ne-au ajutat la nevoie şi ne-au păzit hotarele de la miazănoapte şi Defileul Rohan. Au prins câte ceva din învăţătura şi vorbele noastre şi, la nevoie, ştiu să ne vorbească şi limba; dar ţin mult la faptele şi la numele strămoşilor lor, iar între ei vorbesc propria lor limbă, de la Miazănoapte. Şi îi avem la inimă, pentru că bărbaţii sunt înalţi şi femeile minunate, la fel de viteji şi ei, şi ele, puternici, cu păr bălai şi ochi strălucitori; ne amintesc de oamenii din Zilele de Odinioară. De altfel, înţelepţii noştri spun că legătura dintre noi se pierde în negura timpurilor, căci se trag din aceleaşi Trei Case ale Oamenilor, la fel ca numenoreenii, şi poate că nu din Hador cel cu Părul de Aur, prietenul elfilor, ai cărui fii şi-o parte din neamul lui n-au plecat peste Mare, în Apus, împotrivindu-se chemării. Iată cum îi socotim noi pe oameni în hrisoave: Nobilii sau Oamenii din Apusime care erau numenoreenii; Popoarele Mijlocii, Oamenii Amurgului, cum ar fi rohirrimii şi seminţia lor care sălăşluieşte încă în depărtatul Miazănoapte; şi Sălbaticii, Oamenii din Întunecime.

Acum, dacă rohirrimii au crescut, într-o oarecare măsură, în felul nostru, în ceea ce priveşte meşteşugurile şi purtarea, şi noi am luat ceva de la ei, şi nu ne mai putem numi „Nobili”. Am devenit Oameni Mijlocii, ai Amurgului, dar cu amintirea altor lucruri. Căci, la fel ca rohirrimii, iubim acum războiul şi vitejia prin ele însele, atât ca lucrare în sine, cât şi ca ţel; şi, deşi încă zicem că un războinic ar trebui să fie mai degrabă dăruit şi învăţat, decât să se priceapă doar la meşteşugul armelor şi la cum să ucidă, totuşi îi preţuim pe luptători mai mult decât pe cei care ce se ocupă cu alte treburi. Căci de-asta e trebuinţă în zilele noastre. Aşa era şi fratele meu, Boromir, un om al faptelor strălucite, pentru care era socotit cel mai bun din Gondor. Şi-a fost, într-adevăr, foarte viteaz; de mult n-a mai avut Minas Tirith un moştenitor atât de truditor, atât de gata să sară la luptă şi nimeni nu putea să sufle mai puternic din Marele Corn ca el.

O clipă, Faramir oftă şi tăcu.

― Nu prea spuneţi multe în istoriile dumneavoastră despre elfi, domnule, rosti Sam, luându-şi brusc inima-n dinţi.

Observase că Faramir părea să vorbească despre elfi cu mare cuviinţă ceea ce, mai mult decât felul în care-i primise şi mâncarea şi vinul lui, îi câştigaseră lui Sam cel înţelept preţuirea şi încrederea.

― Aşa e, jupâne Sam cel înţelept, zise Faramir, căci nu mă pricep la învăţătura elfească. Dar iată că ai pus degetul pe un alt miez al schimbării noastre, care ne depărtează de Numenor şi ne apropie de Pământul de Mijloc. Căci, aşa cum poate ştii, o dată ce Mithrandir ţi-a fost tovarăş şi-ai stat de vorbă cu Elrond, edainii, strămoşii numenoreenilor, au luptat alături de elfi în primele războaie şi au fost răsplătiţi cu regatul din mijlocul Mării, nu departe de Ţara Elfilor. Dar pe Pământul de Mijloc, oamenii şi elfii s-au înstrăinat unii de alţii în zilele întunecimii prin ticluirile Duşmanului, şi, încet-încet, şi-a reluat fiecare seminţie calea ei. Oamenii se tem acum de elfi şi nu mai au încredere în ei, deşi ştiu puţine despre ei. Iar noi, cei din Gondor, ne asemuim cu seminţia din Rohan; pentru că, până şi ei, care sunt în vrăjmăşie cu Seniorul Întunecimii, se feresc de elfi şi vorbesc cu groază de Codrul de Aur. Cu toate acestea, sunt unii printre noi care au de-a face cu elfii când şi când; uneori, se duc în taină în Lorien, şi puţini se mai întorc de-acolo. Eu unul n-am fost. Căci mi se pare acum primejdios ca muritorii să năzuiască la cercetarea Străbunilor. Totuşi vă invidiez că aţi stat de vorbă cu Doamna cea Dalbă.

― Doamna din Lorien! Lady Galadriel! exclamă Sam. Dacă aţi vedea-o, domnule! O, dac-aţi vedea-o! Nu-s decât un hobbit şi acasă la mine-s grădinar, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun; iar mare meşter nu-s într-ale stihurilor, adică nu ştiu să le ticluiesc; mai zic şi eu câte unul hâtru, dar nu-i poezie de-adevăratelea, aşa că nu vă pot spune ce-am în inimă. Cântarea ar fi mai potrivită pentru ea. Ar trebui să-l auziţi pe Pas Mare, adică pe Aragorn, sau pe bătrânul domn Bilbo, cum cântă. Dar tare mi-ar plăcea şi mie să-i fac o cântare! Frumoasă e, domnule! O minunăţie! Uneori e ca un pom în floare, alteori ca o narcisă albă ― la fel de mititică şi de mlădie. Tare ca diamantul, blândă ca raza de lună. Caldă ca lumina soarelui, rece ca stelele îngheţate. Mândră şi trufaşă ca un munte de nea, şi veselă ca orice fetişcană, primăvara, cu margarete în cosiţe. Dar ce pot eu să zic nu-i decât o flecăreală.

― Atunci trebuie să fie cu adevărat minunată, zise Faramir. Primejdios de frumoasă.

― N-am de unde să ştiu de-i primejdios sau nu, spuse Sam. Mă uluieşte că oamenii duc cu ei primejdia în Lorien şi-apoi zic c-au găsit-o acolo, când ei înşişi au venit cu ea. Dar poate că-i ziceţi astfel pentru că e puternică prin ea însăşi. Te faci ţăndări, ca un vapor izbit de stânci, în faţa ei; sau te îneci ca un hobbit într-un râu. Dar nici stânca, nici râul nu-s de vină. Iar Boro…

Tăcu şi se înroşi ca racul.

― Ei? Iar Boromir şi ce-ai mai vrut să spui? îl întrebă Faramir. Zi-i, ce-ai mai vrut să spui? El e cel care-a adus primejdia cu sine?

― Da, domnule, şi vă cer iertare că zic una ca asta, cu toate că fratele domniei voastre a fost un bărbat ales. Dar aţi ghicit situaţia, încă de la-nceput. L-am urmărit şi l-am ascultat pe Boromir de când a plecat din Vâlceaua Despicată ― asta pentru că aveam grijă, ştiţi, de stăpânul meu, nu ca să-i fac fratelui domniei voastre vreun rău ― şi cred că el a văzut limpede în Lorien mai ales ceea ce voia să vadă; lucru pe care l-am bănuit din capu’ locului. De cum a văzut Inelul Duşmanului, l-a şi poftit.

― Sam! strigă Frodo îngrozit.

Se cufundase doar pentru o clipă în gânduri şi se trezise deodată; prea târziu însă.

― Îndurare! făcu Sam pălind, apoi făcându-se ca focul. Iar am luat-o razna! De câte ori caşti gura, îţi iese o păsărică din ea, îmi spunea mie Unchiaşul, şi-avea dreptate. Văleu! Vai de mine!

Se întoarse apoi şi îl privi pe Faramir în faţă, adunându-şi bruma de curaj pe care-o mai avea:

― Acu’, ascultaţi ce vă spun, domnule! Să nu vă luaţi de stăpânul meu, numa’ pentru că slujitorul lui nu-i decât un găgăuţă. Aţi vorbit tot timpul meşteşugit şi m-aţi făcut să-mi dau drumul, despre elfi şi alte alea. Dar meşteşugul se vede mai bine-n faptă, aşa că aveţi prilejul acum să vă arătaţi mărinimia.

― Aşa se pare, rosti Faramir agale şi foarte blând, surâzând ciudat. Deci, aceasta-i dezlegarea tuturor cimiliturilor! Inelul Suprem despre care se credea c-a pierit din lume. Şi Boromir a-ncercat să-l ia cu forţa? Iar voi aţi fugit atunci, ca să ajungeţi aici, la mine! Şi eu am acum în mână, în sălbăticia asta, doi piticuţi, o oştire de oameni gata să mă slujească, precum şi Inelul Inelelor. Ăsta da, noroc! Un mare prilej pentru Faramir, Căpitanul din Gondor, să-şi arate mărinimia! Ha, ha!

Se ridică în picioare înalt şi sever, cu ochii cenuşii şi scânteietori. Frodo şi Sam ţâşniră de pe scaune şi se lipiră cu spatele de zid, unul lângă altul, bâjbâind după mânerele spadelor. Se lăsă tăcerea. Toţi bărbaţii din peşteră încetară vorba şi se uitară uimiţi la ei. Dar Faramir se aşeză iar şi începu să râdă liniştit. Apoi fu iarăşi serios.

― Bietul Boromir! Prea a fost crunt încercat, zise el. Dac-aţi şti cu câtă tristeţe m-aţi copleşit voi, doi călători dintr-o ţară depărtată, care purtaţi năpasta noastră. Dar voi îi judecaţi pe oameni mai puţin decât îi judec eu pe piticuţi. Noi, cei din Gondor, vorbim pe şleau. Rareori ne fudulim, şi-atunci când o facem, mergem înainte până la jertfa cea mare, dacă e nevoie. Nici dacă-l găsesc în mijlocul drumului, n-am săpun mina pe el, aşa mi-am zis. Chiar de-aş fi unul dintre cei care poftesc lucrul acela, fără să fiu lămurit asupra Iui, tot m-aş ţine de vorba mea, ca de un jurământ. Numai că eu nu sunt dintre aceia. Sau, mai degrabă, am atâta scaun la cap să-mi dau seama că sunt unele primejdii de care omul trebuie să se ferească.

Aşezaţi-vă liniştiţi! Şi nu-ţi face griji, Sam cel Înţelept. Dacă ţi se pare că te-a luat gura pe dinainte, gândeşte-te că aşa a fost să fie. Inima ţi-e în aceeaşi măsură ageră şi credincioasă şi-a văzut mai bine decât ochii. Căci, oricât de ciudat ar părea, a fost bine că mi-ai mărturisit asta. S-ar putea să-i fie de folos chiar şi stăpânului tău, pe care-l iubeşti atât. Se va întoarce totul spre binele lui, dacă-mi va sta în putinţă. Aşa că fii liniştit. Dar nici măcar să nu mai rosteşti numele lucrului aceluia cu glas tare. Ajunge că l-ai spus o dată.

Hobbiţii se întoarseră la locurile lor şi se aşezară fără să scoată un cuvânt. Oamenii se puseră pe băut şi vorbit, socotind că Faramir făcuse o glumă oarecare cu micii lui oaspeţi şi-acum totul se terminase.

― Ei, Frodo, acum ne înţelegem şi noi, în sfârşit, unul pe celălalt, zise Faramir. Dacă ai luat lucrul acela asupra ta, împotriva voinţei tale, la cererea altora, atunci ai toată preţuirea mea. Şi mă minunez cum de l-ai putut ţine ascuns, fără să te foloseşti de el. Îmi dezvăluiţi o lume nouă; sunteţi nişte fiinţe cum n-am mai întâlnit. Toţi cei din seminţia voastră sunt aşa? În ţinutul vostru trebuie să fie numai pace şi mulţumire, iar grădinarii să fie ţinuţi la mare cinste.

― Nu merg nici la noi toate ca pe roate, zise Frodo. Dar unii grădinari sunt ţinuţi, într-adevăr, la mare cinste.

― Numai că făpturile de-acolo îşi pierd puterile chiar şi în grădinile lor, aşa cum se întâmplă cu toate cele de sub Soarele lumii acesteia. Iar voi sunteţi departe de casă şi osteniţi de-atâta drum. Ajunge pentru astă-seară. Dormiţi amândoi în pace, dacă vă e cu putinţă. Nu vă temeţi! Nu vreau nici să-l văd, nici să-l ating şi nici să ştiu mai multe (ştiu şi-aşa destule!), ca nu cumva să mă pască ispita şi să mă dovedesc mai prejos în această încercare decât Frodo, fiul lui Drogo. Duceţi-vă şi odihniţi-vă, dar mai întâi spuneţi-mi, de vreţi, unde doriţi să mergeţi şi ce-aveţi de făcut. Căci sunt nevoit să veghez, s-aştept şi să chibzuiesc. Timpul trece. Mâine dimineaţă trebuie s-o luăm fiecare pe drumul care ne e hărăzit.

Odată trecut primul fior de spaimă, Frodo se pomenise tremurând. Acum fu copleşit de o slăbiciune care se pogorî ca un nor asupra lui. Putea să se prefacă, dar nu se mai stăpâni

― Aveam de gând să găsesc un drum spre Mordor, spuse el pierit. Mergeam la Gorgoroth. Trebuie să ajungem la Muntele de Foc şi să aruncăm lucrul acela în Genunea Pieirii. Aşa a zis Gandalf. Nu cred însă că voi ajunge vreodată acolo.

Faramir îl privi o clipă lung, uluit şi grav. Apoi se repezi şi îl prinse să nu cadă, îl luă uşor pe braţe şi îl duse la pat. Îl aşeză acolo, apoi îl înveli bine. Frodo se cufundă pe dată într-un somn adânc. Puseră alături încă un pat pentru slujitorul lui. Sam şovăi niţel, apoi rosti, făcând o plecăciune foarte adâncă:

― Noapte bună, domnu’ Căpitan. Aţi folosit prilejul, stăpâne.

― Chiar aşa? făcu Faramir.

― Da, stăpâne, şi aţi arătat c-aveţi stofă, nu glumă. Faramir zâmbi.

― Eşti un slujitor îndrăzneţ, jupâne Sam cel Înţelept. Dar nu, lauda pentru cel care-o merită e mai presus de orice răsplată. Totuşi aici nu era nimic de preamărit. N-am avut nici o clipă dorinţa să fac altfel.

― Aaa, făcu Sam, păi aţi zis că stăpânul meu are un aer elfesc, ceea ce-i bine şi-adevărat. Da’ am să vă spun şi eu ceva: dumneavoastră aveţi un aer, care-mi aminteşte de… ei bine, de Gandalf, de vrăjitori!

― Cine ştie? rosti Faramir. Poate că ai desluşit în mine aerul depărtat al numenoreenilor. Noapte bună!

VI Heleşteul Neîngăduit

Frodo se trezi şi îl văzu pe Faramir aplecat asupra lui. Preţ de o clipă, vechile spaime puseră iar stăpânire pe el; se ridică în capul oaselor şi zvâcni îndărăt.

― N-ai de ce să te sperii, zise Faramir.

― S-a şi făcut dimineaţă? întrebă Frodo, căscând.

― Nu încă, dar noaptea-i pe sfârşite, iar luna plină scăpată spre apus. Vrei să vii s-o vezi? Mai e ceva: aş dori să mă povăţuieşti într-o chestiune. Iartă-mă că te-am trezit din somn; dar vrei să vii?

― Da, spuse Frodo, ridicându-se şi înfiorându-se uşor când ieşi de sub pătura şi pieile călduroase.

Era frig în peştera fără foc. Vuietul apei răsuna puternic în liniştea deplină. Îşi puse mantia şi îl urmă pe Faramir.

Trezindu-se deodată, Sam văzu mai întâi patul gol al stăpânului său şi sări în picioare. Apoi zări două umbre întunecate ― a lui Frodo şi a unui bărbat ― desluşindu-se în bolta luminată acum toată într-o paloare alburie. Se luă iute după ei printre şirurile de oameni care dormeau pe saltele, de-a lungul peretelui. Când ieşi prin gura peşterii, văzu că perdeaua se transformase într-un văl din mătase şi perle, cu fir de argint: ţurţuri din raze de lună topindu-se. Dar nu se opri să-i admire, ci o luă într-o parte, ca să-şi urmeze stăpânul prin culoarul strâmt din peretele peşterii.

Trecură întâi printr-un tunel întunecat, apoi urcară multe scări ude şi astfel ajunseră pe o lespede mică, tăiată în piatră şi luminată de sus de tot de cerul palid care strălucea printr-un horn lung. De acolo porneau două şiruri de trepte: după câte se părea, unul mergea înainte, până pe malul înalt al pârâului, celălalt cotea spre stânga. Pe-acesta o luară ei. Urca în spirală, ca o scară într-un foişor.

Până la urmă, ieşiră din întunericul din stâncă şi se uitară în jur. Se aflau pe o lespede de piatră, fără balustradă sau parapet. în dreapta lor, către răsărit, se revărsa torentul, izbindu-se de o mulţime de terase, căzând apoi într-un canal neted, săpat de forţa nestăpânită a apei înspumate care se unduia şi se repezea aproape la picioarele lor, apoi cădea drept peste marginea care se căsca în stânga. Acolo, la buza prăpastiei, stătea un om care privea în hău.

Frodo se întoarse să se uite cum lunecau şi se avântau în jos şuvoaiele mlădioase de apă. Apoi îşi ridică ochii şi îşi aţinti privirile în zare. Firea era tăcută şi rece, ca înaintea zorilor. La apus, în depărtare, scăpata luna plină, rotundă şi albă. în valea mare de dedesubt licăreau ceţuri alburii ― o vâltoare întinsă de fum argintiu, dedesubtul căruia se rostogoleau apele răcoroase şi înnoptate ale Anduinului. Dincolo de râu, se desluşea ameninţător o întunecime de nepătruns, în care sclipeau din loc în loc, reci, ascuţite, depărtate şi albe, ca nişte dinţi de stafii, culmile din Ered Nimrais, Munţii Albi ai Ţinutului Gondor, acoperite cu zăpezi veşnice.

O vreme, Frodo stătu acolo, pe piatra înaltă, şi îl trecu un fior, gândindu-se că, poate, în această nesfârşire de pământuri copleşite de noapte, vechii lui tovarăşi îşi purtau paşii, dormeau sau zăceau morţi, învăluiţi în ceaţă. Ce căuta aici, smuls din uitarea somnului?

Sam aştepta nerăbdător un răspuns la aceeaşi întrebare şi nu se putu ţine să nu bombăne, crezu el, numai pentru urechea stăpânului său:

― Frumoasă privelişte, n-am ce zice, domnu’ Frodo; dar îţi îngheaţă inima, ca să nu mai zic nimic de oase! Ce se petrece aici?

Faramir îl auzi şi îi răspunse:

― Apus de lună în Gondor. Mândrul Ithil, în vreme ce părăseşte Pământul de Mijloc, mai aruncă o privire peste buclele albe ale bătrânului Mindolluin. Merită să tremuri un pic. Dar nu pentru asta v-am adus aici ― deşi, în ceea ce te priveşte, nu te-a chemat nimeni, Sam cel Înţelept, aşa că nu faci decât să tragi ponoasele fiindc-ai vrut să vezi. O duşcă de vin te va drege pe dată. Hai, vino să vezi!

Urcă lângă straja tăcută de la marginea întunecată a prăpastiei, iar Frodo îl urmă. Sam se ţinu şi el după ei. Şi-aşa se simţea destul de nesigur pe lespedea aceea umedă şi înaltă. Faramir şi Frodo îşi coborâră privirile. Dedesubt, departe, văzură apele albicioase care curgeau într-un bol înspumat, apoi se învolburau întunecat în jurul unui găvan adânc din stâncă, până îşi aflau iar cale de ieşire printr-o poartă îngustă, de unde porneau vuind înceţoşate spre întinderi mai calme. Razele lunii cădeau încă pieziş la poalele cascadei şi scânteiau pe faţa vălurită a găvanului. Frodo văzu imediat ceva mic şi întunecat pe malul apropiat, care însă se scufundă şi se făcu nevăzut, chiar sub privirile sale, dincolo de cascada clocotitoare şi bolborositoare, tăind apa neagră ca o săgeată sau ca o piatră ascuţită. Faramir se întoarse către bărbatul de alături.

― Asta ce zici c-ar putea să fie, Anborn ? O veveriţă sau un pescăruş? Oare există pescăruşi albaştri în heleşteele nopţii din Codrul Întunecat?

― Pasăre nu-i, o fi altceva, îi răspunse Anborn. Are patru mădulare şi se scufundă ca oamenii; şi pare destul de priceput la aşa ceva. Ce-o fi? Oare caută o cale dincolo de perdea, ca să ajungă în ascunzătoarea noastră? Se pare că până la urmă am fost găsiţi. Am arcul cu mine şi-am mai pus câţiva arcaşi în apropiere, la fel de buni trăgaci ca mine, pe maluri. Nu aşteptăm decât porunca ta, Căpitane.

― Să tragem? întrebă Faramir, întorcându-se spre Frodo. Acesta nu răspunse imediat. Apoi rosti:

― Nu, nu! Te conjur, nu!

Dacă Sam ar fi îndrăznit, ar fi zis: „da”, mai repede şi mai tare. Nu vedea, dar ghicea foarte bine din vorbele lor la ce se uitau.

― Ştii, aşadar, despre ce-i vorba? întrebă Faramir. Hai, acum c-ai văzut, spune-mi de ce să-l cruţăm? În nici o vorbă de-a noastră n-ai rostit un cuvânt despre haimanaua asta de însoţitor al vostru şi l-aţi lăsat baltă, pentru moment. Putea s-aştepte mult şi bine, până să fie prins şi-adus dinaintea mea. Am trimis cei mai dibaci vânători după el, dar le-a scăpat şi nu l-a mai văzut nimeni de-aseară. Acum însă a sărit rău peste cal, mai rău decât dacă s-ar fi dus doar să vâneze iepuri pe coline: a îndrăznit să vină la Henneth Annun şi şi-a pus viaţa în primejdie. Mă mir de făptura asta, cum de s-a-ncumetat, aşa ascunsă şi vicleană cum pare, să vină să se distreze în heleşteul ăsta, chiar la fereastra noastră. O fi crezând că oamenii dorm toată noaptea, fără să vegheze? De ce face asta?

― Sunt, cred, două răspunsuri, zise Frodo. Întâi, ştie prea puţin despre oameni şi, cât o fi el de viclean, n-are cum să-şi dea seama că vă ascundeţi aici, într-un loc atât de tainic. Apoi, cred c-a fost ademenit aici de-o dorinţă nestăpânită, care-i depăşeşte luarea-aminte.

― Zici că-i ademenit? întrebă Faramir cu glas scăzut. Cum aşa? Înseamnă că ştie ce duceţi cu voi.

― Aşa e. L-a purtat el însuşi ani de zile.

― L-a purtat el? făcu Faramir, tăindu-i-se respiraţia de uimire. Altă cimilitură! Înseamnă că încearcă să pună mâna pe el.

― Poate. Pentru el e ceva nepreţuit. Dar nu la asta m-ara gândit.

― Atunci, la ce?

― La peşte, zise Frodo. Ia uitaţi-vă!

Îşi îndreptară cu toţii privirile spre heleşteul întunecat. La capătul depărtat al bazinului, apăru un căpşor negru, direct de sub umbrele steiurilor. Ceva argintiu luci scurt şi apa se încreţi într-un cerculeţ. Înotă într-o parte, apoi, cu o agerime uimitoare, pe mal sări o făptură asemeni unei broaşte, care se aşeză şi începu să molfăie obiectul acela mic şi argintiu; ultimele raze de lună cădeau acum dincolo de peretele de piatră de la capătul heleşteului. Faramir râse uşor.

― Peşte! zise el. Foamea asta nu pare primejdioasă! Sau, cine ştie? Peştii din heleşteul lui Henneth Annun s-ar putea să-l coste cam scump.

― Îl am în bătaia săgeţii, zise Anborn. Să trag, Căpitane? Căci legea noastră-i moartea pentru oricine vine pe-aici nepoftit.

― Stai un pic, Anborn, îl opri Faramir. E o trebuşoară mai dificilă decât pare. Ce-ai de zis acum, Frodo? De ce l-am cruţa?

― Făptura aceea e neputincioasă şi înfometată, zise Frodo; nu-şi dă seama de primejdie. Iar Gandalf, Mithrandir al vostru, v-ar fi rugat să nu-l ucideţi pentru asta. El le-a interzis elfilor să facă astfel de lucruri. Nu prea mi-e limpede de ce, iar despre bănuielile mele nu pot vorbi deschis aici. Dar făptura aceasta este, într-un fel, legată de misia mea. Până să ne găsiţi şi să ne luaţi cu voi, mi-a fost călăuză.

― Călăuza ta! făcu Faramir. Treaba e şi mai ciudată. Sunt în stare să fac multe pentru tine, Frodo, dar nu-ţi pot făgădui c-am să-l las pe vagabondul ăsta viclean să plece liber de-aici, după capul lui, şi să ţi se alăture când o pofti, ori să fie prins de orci, ca să le spună tot ce ştie sub ameninţarea caznelor. Trebuie ori să-l ucidem, ori să punem mâna pe el. Iar dacă nu putem să-l prindem, o să-l ucidem. Oare ajunge o singură săgeată împănată, ca să ucidem o asemenea făptură lunecoasă şi schimbătoare?

― Hai să coborâm încet la el, zise Frodo. N-aveţi decât să ţineţi arcurile încordate şi să mă ucideţi întâi pe mine, dac-oi da greş. N-am să fug.

― Atunci, du-te; dar să-i dai zor, zise Faramir. Dacă scapă cu viaţă, ar face bine să te slujească tot restul zilelor lui nefericite. Anborn, călăuzeşte-l pe Frodo până jos, pe mal; dar să mergi cătinel, căci făptura aia are nas şi urechi. Dă-mi mie arcul tău.

Anborn mormăi şi porni înainte pe scările în spirală, până ajunseră, în sfârşit, la o gaură strimtă, ascunsă de un desiş de tufe. După ce se furişă dincolo, Frodo se trezi deasupra heleşteului, pe malul de miazăzi. Acum era întuneric, iar căderea de apă oglindea palid, cenuşiu, ultimele raze de lună dinspre apus. Nu-l vedea pe Gollum. Făcu vreo câţiva paşi, urmat tiptil de Anborn.

― Dă-i zor! îi suflă acesta la ureche. Fii atent în dreapta. Dacă te prăbuşeşti în heleşteu, atunci numai prietenul tău, pescarul, te mai poate scăpa. Şi bagă de seamă, arcaşii sunt la doi paşi, chiar dacă s-ar putea să nu-i vezi.

Frodo se târî înainte, bâjbâind cu mâinile pe jos, ca să simtă pământul şi să nu se clatine. Pietrele erau aproape toate netede, dar lunecoase. Se opri ascultând. Întâi nu auzi nici un sunet, afară de curgerea nesfârşită a apei dindărătul lui. Apoi însă, îi ajunse la urechi un murmur şuierător, care venea din faţă.

― Peşşşte, peşşşte bun. Până la urmă, Faţa Palidă s-a făcut nevăzută, nepreţuitule, da! Acum putem mânca peşte liniştiţi. Nu, nu liniştiţi, nepreţuitule. Căci Nepreţuitul s-a dus; da, s-a dus. Urâcioşii şi scârboşii ăia de hobbiţi! S-au dus şi ne-au lăsat, gollum; iar Nepreţuitul s-a dus. Numai bietul Smeagol singur. Nici un nepreţuit. Oamenii urâcioşi au să-l ia, au să-mi fure Nepreţuitul. Hoţi. Îi urâm. Peşşşte, peşşşte bun. Ne întăreşte. Ne face ochi strălucitori şi degete tari, da. O să-i gâtuim pe toţi, da, dac-o s-avem prilejul. Peşşşte bun! Peşşşte bun!

Astfel pălăvrăgea fără-ncetare, aproape ca vuietul apei, întrerupându-se doar să molfăie şi să plescăie încetişor. Frodo se cutremură de milă şi de scârbă. Cât şi-ar fi dorit să înceteze totul, să nu mai fie nevoit să audă glasul acela niciodată! Anborn era aproape, îndărătul lui. Putea foarte bine să se târască până la el şi să-i ceară să-i pună pe arcaşi să tragă. Se puteau apropia, în timp ce Gollum înfuleca şi era descoperit. Ajungea să-l străpungă o săgeată şi Frodo ar fi scăpat de glasul acela nenorocit pentru totdeauna. Dar nu, avea acum o datorie faţă de Gollum. Stăpânul îi e dator slujitorului său pentru ceea ce-a făcut pentru el, chiar dacă sub ameninţare. Dacă n-ar fi fost Gollum, s-ar fi scufundat în Smârcurile Morţilor. Şi Frodo simţea limpede că nici Gandalf n-ar fi dorit una ca asta.

― Smeagol! îl strigă el încetişor.

― Peşşşte, peşşşte bun, rosti glasul acela.

― Smeagol! zise Frodo ceva mai tare. Glasul încetă.

― Smeagol, Stăpânul a venit să te caute. Stăpânul e aici. Hai, Smeagol!

Nu-i veni nici un răspuns, doar un şuierat uşor, ca şi cum celălalt şi-ar fi ţinut răsuflarea.

― Hai, Smeagol! zise Frodo. Suntem în primejdie. Oamenii au să te ucidă, dacă te găsesc aici. Vino iute, de vrei să scapi de moarte. Vino la Stăpânul tău!

― Nu! rosti glasul. Stăpânul nu-i cumsecade. Îl părăseşte pe bietul Smeagol şi se duce cu noii lui prieteni. Stăpânul poate s-aştepte. Smeagol n-a terminat.

― N-avem timp, zise Frodo. Adu peştele cu tine. Hai!

― Nu! Peştele trebuie terminat.

― Smeagol! făcu Frodo deznădăjduit. Nepreţuitul o să se mânieze. Am să-l iau şi-am să-i spun. Fă-l să-nghită oasele şi să se-nece! Să nu mai pună niciodată gura pe peşte. Hai, Nepreţuitul te-aşteaptă!

Se auzi un şuierat ascuţit. Gollum ieşi imediat din întuneric, târându-se în patru labe, ca un căţel vinovat, chemat la poruncă. Avea în gură un peşte pe jumătate mâncat, iar în mână încă unul. Se apropie de Frodo şi îi pufni în faţă. Ochii lăptoşi îi străluceau. Apoi îşi scoase peştele din gură şi se ridică în picioare.

― Stăpân cumsecade, şopti el. Hobbit cumsecade s-a-ntors la bietul Smeagol. Bunul Smeagol vine. Să-i dăm zor, da, să-i dăm zor! Printre copaci, cît Feţele alea n-au răsărit încă. Da, hai să mergem!

― Da, o să plecăm curând, zise Frodo. Dar nu chiar acum. Am să merg cu tine, cum am făgăduit. Şi îţi făgăduiesc şi-acum. Dar nu plecăm încă, pentru că eşti în primejdie. Am să te scap, însă trebuie să te încrezi în mine.

― Trebuie să ne-ncredem în Stăpân? întrebă Gollum şovăielnic. De ce? De ce nu plecăm imediat? Unde-i celălalt, hobbitu’ ăla mojic şi nemernic? Unde-i?

― E-acolo, sus, zise Frodo, arătând spre cascadă. Nu plec fără el. Trebuie să ne întoarcem să-l luăm.

I se strânse inima. Prea semăna a păcăleală. Nu se temea cu adevărat că Faramir va îngădui uciderea lui Gollum, dar pesemne că avea să-l ia ostatic şi să-l pună în lanţuri; şi, cu siguranţă, ceea ce făcea el acum avea să i se pară un gest de trădare amărâtului aceluia ticălos. Va fi cu neputinţă să îl facă vreodată să înţeleagă sau să creadă că îi scăpase viaţa în singurul fel pe care îl avea la îndemână. Ce altceva îi rămânea decât să încerce să câştige încrederea tuturor?

― Hai! zise el. Altfel o să-l înfurii pe Nepreţuit. O să ne întoarcem sus, pe lângă pârâu. Mergi înainte, hai!

Gollum se târî puţin fără să se depărteze de buza prăpastiei, pufnind bănuitor. Deodată se opri şi îşi ridică fruntea.

― E ceva acolo! rosti el. Şi nu-i un hobbit.

Se întoarse imediat. în ochii lui bulbucaţi sclipi o luminiţă verzuie.

― Sssstăpâne, ssstăpâne! şuieră el. Hain! Şmecher! Fals! Scuipă şi îşi întinse braţele lungi, trosnindu-şi degetele albe.

În clipa aceea, dindărăt se năpusti asupra lui o umbră uriaşă şi neagră. Anborn îl înşfacă de ceafă, prinzîndu-l cu mâna lui mare şi puternică. Gollum se răsuci ca un fulger, aşa lunecos şi ud cum era, unduindu-se precum un ţipar, muşcând şi zgâriind ca o pisică. Însă din umbră mai apărură doi oameni.

― Stai cuminte! zise unul. Că te facem arici de săgeţi! Hai, stai cuminte!

Gollum se linişti şi începu să schelălăie şi să plângă. Îl legară fedeleş, fără milă.

― Uşurel, uşurel! spuse Frodo. Nu-i tare ca voi. Pe cât se poate, încercaţi să nu-l răniţi. O să se liniştească, dacă-l luaţi mai uşor. Smeagol! N-au să-ţi facă nici un rău. Voi merge cu tine şi n-o să ţi se întâmple nimic. Poate doar să mă omoare şi pe mine. Încrede-te în stăpânul tău!

Gollum se întoarse şi-l scuipă. Oamenii îl ridicară în picioare, îi traseră o glugă pe ochi şi plecară cu el. Frodo îi urmă cu inima grea. Trecură prin deschiderea dindărătul tufişurilor, apoi o luară iar pe scări, până în grotă. Aprinseră câteva torţe. Oamenii începură să se mişte. Era şi Sam acolo; aruncă o privire piezişă spre povara neputincioasă, cărată de cei doi bărbaţi.

― L-aţi prins? îl întrebă el pe Frodo.

― Da. Ei, nu l-am prins eu. Mă tem c-a venit la mine, pentru că a dat crezare vorbelor mele. N-am vrut să-l văd aşa, legat fedeleş. Nădăjduiesc c-o să iasă bine, dar nu-mi place deloc povestea asta.

― Nici mie. Amarâtul ăsta aduce numai necazuri, pe unde se-arată. Se apropie de ei un bărbat care le făcu semn hobbiţilor şi îi duse în ungherul din fundul peşterii. Acolo stătea Faramir în jilţul său, cu opaiţul aprins deasupra capului. Le făcu semn să ia loc pe scăunele, alături.

― Aduceţi vin pentru oaspeţi, zise el. Şi pe ostatic.

Vinul sosi îndată, iar Anborn veni şi el, cu Gollum. Îi scoase gluga de pe cap şi îl puse pe picioare, sprijinindu-l din spate. Gollum clipi, ascunzându-şi răutatea din ochi cu pleoape grele şi palide. Arăta jalnic, ud leoarcă, duhnind a peşte (mai ţinea unul încleştat în mână); şuviţele rare atârnau ca nişte alge împuţite pe fruntea osoasă şi îi curgea nasul.

― Dezlegaţi-ne! Dezlegaţi-ne! zicea el. Sfoara ne doare, da, da, ne doare şi n-am făcut nimic rău.

― Nimic? întrebă Faramir, cercetând făptura demnă de milă din faţa lui, fără mânie, fără înduioşare sau uimire. Nimic? Chiar n-ai făcut niciodată ceva vrednic de pedeapsă? Oricum, din fericire, nu sunt eu în măsură să te judec. Numai că în noaptea asta ai venit la întâlnire cu moartea. Peştii din heleşteul acesta se plătesc foarte scump.

Lui Gollum îi scăpă peştele din mână.

― Nu vreau peşte, zise el.

― Nu-i vorba de peşti în sine, zise Faramir. Oricine vine şi se uită doar la heleşteul acesta e osândit la moarte. Te-am cruţat până acum numai la rugăminţile lui Frodo care zice că, măcar din partea lui, meriţi ceva răsplată. Dar va trebui să-mi dai şi mie mulţumire. Cum te numeşti? De unde vii? Şi unde te duci? Cu ce treabă?

― Suntem pierduţi, pierduţi, zise Gollum. Nici nume, nici treabă, nici Nepreţuit, nimic. Numai gol. Numai foame; da, ne e foame. Câţiva peştişori acolo, nişte prăpădiţi numai oase, pentru o biată făptură, şi ei vorbesc de moarte! Atât îi duce capu’; asta-i dreptatea lor, asta!

― Nu ne-o duce pe noi prea mult capul, zise Faramir, dar aşa, cu mintea asta puţină, ştim ce anume e drept. Dezleagă-l, Frodo!

Faramir scoase un cuţitaş de unghii de la cingătoare şi i-l dădu lui Frodo. Înţelegând greşit gestul, Gollum se trânti schelălăind la pământ.

― Ei, Smeagol! se răsti Frodo. Trebuie să ai încredere în mine. N-am să te las de izbelişte. Răspunde cinstit, dacă poţi. O să fie spre binele tău şi n-o să păţeşti nimic.

Îi tăie sforile de la mâini şi de la glezne, apoi îl puse pe picioare.

― Vino-ncoace îi porunci Faramir. Uită-te la mine! Ştii cum se numeşte locul ăsta? Ai mai fost pe-aici?

Încet-încet, Gollum îşi ridică ochii şi se uită fără tragere de inimă într-ai lui Faramir. Îi pierise toată lumina din ei; erau înneguraţi şi goi. Se lăsă o linişte de mormânt. Apoi Gollum îşi plecă fruntea şi se chirci la pământ, tremurând.

― Noi nu ştim şi nu vrem să ştim, scânci el. Niciodată venit aici, niciodată venit iar aici.

― În mintea ta sunt uşi ferecate şi ferestre închise, iar îndărătul lor doar încăperi întunecate, rosti Faramir. Dar de data aceasta socotesc că spui adevărul. E bine pentru tine. Pe ce juri că n-ai să te mai întorci şi n-ai să mai călăuzeşti pe nimeni încoace nici cu vorba, nici cu fapta?

― Stăpânul ştie, zise Gollum, aruncându-i o privire iute şi piezişă lui Frodo. Da, el ştie. O să făgăduim Stăpânului, dacă ne scapă. O să-i făgăduim, da!

Se târî la picioarele lui Frodo.

― Salvează-ne, Stăpân cumsecade! scânci el. Smeagol îi făgăduieşte Nepreţuitului, făgăduieşte solemn. Niciodată nu vorbeşte, nu mai vine; nu, niciodată! Nu, nepreţuitule, nu!

― Eşti mulţumit? întrebă Faramir.

― Da, zise Frodo. În sfârşit, trebuie să primeşti această făgăduială sau să-ţi urmezi legea ta. Mai mult de-atât n-ai să scoţi de la el. Dar i-am făgăduit că, dacă vine la mine, nu i se va face nici un rău. Şi n-am chef să nu mă ţin de cuvânt.

Faramir rămase o vreme pe gânduri.

― Foarte bine, zise el într-un târziu. Mă dau bătut, în faţa stăpânului tău, Frodo, fiu al lui Drogo. Să-l lăsăm pe el să hotărască ce-o să facă cu tine.

― Dar, senior Faramir, zise Frodo, plecându-se, nu ţi-ai rostit încă hotărârea în privinţa numitului Frodo şi până când nu o vei face cunoscută, n-are cum să-şi facă planuri nici în ceea ce-l priveşte pe el, nici pe tovarăşii săi. Ţi-ai lăsat hotărârea pe dimineaţă, ceea ce n-ar fi prea departe acum.

― Atunci am s-o rostesc acum, spuse Faramir. În ceea ce te priveşte, Frodo, luând în seamă la cine eşti şi ce puteri am, eşti liber în ţinutul Gondorului, până la hotarele lui străvechi cele mai depărtate; afară doar de faptul că nici tu, nici cei ce-s cu tine nu aveţi voie să veniţi în locurile acestea nechemaţi. Hotărârea se rosteşte pentru un an şi-o zi; apoi va înceta, dacă nu cumva vei veni la Minas Tirith înainte de acest termen, ca să te arăţi în faţa Seniorului şi Majordomului Cetăţii. Atunci am să stărui pe lângă el să întărească spusele mele, iar hotărârea să dăinuiască atât cît veţi trăi. Între timp, pe oricine-ai lua sub oblăduirea ta va avea şi ocrotirea mea şi-a scutului din Gondor. Mulţumit de răspuns?

Frodo se înclină adânc.

― Mulţumit, zise el. Şi mă pun cu totul în slujba ta, dacă asta preţuieşte ceva dinaintea unei persoane atât de puternice şi de cinstite.

― Are mare preţ, zise Faramir. Şi-acum, o iei pe făptura aceasta, Smeagol, sub oblăduirea ta?

― Îl iau pe Smeagol sub oblăduirea mea, rosti Frodo.

Sam oftă zgomotos şi încuviinţă şi el, dar nu curtenitor, aşa cum ar fi făcut orice hobbit. Pentru că, în Comitat, într-o asemenea situaţie se cuveneau mult mai multe vorbe şi plecăciuni.

― Atunci îţi spun, rosti Faramir, întorcându-se spre Gollum, că te afli sub sentinţa morţii; însă câtă vreme eşti cu Frodo, din partea noastră nu vei avea nimic de suferit. Totuşi dacă vei fi găsit vreodată de oamenii din Gondor hoinărind aiurea, fără el, osânda se înfăptuieşte. Şi fie să-ţi afli moartea fulgerător, în Gondor sau în afară, de n-ai să-l slujeşti cum se cuvine. Acum răspunde-mi: încotro te duci? Zice că i-ai fost călăuză. Încotro ai să-l călăuzeşti?

Gollum nu-i răspunse nimic.

― Nu vreau ca lucrul ăsta să rămână o taină, rosti Faramir. Răspunde-mi, altfel am să-ntorc judecata!

Nici acum Gollum nu zise nimic.

― Voi răspunde eu în locul lui, spuse Frodo. M-a dus la Poarta Neagră, aşa cum i-am cerut; dar n-a fost cu putinţă să trecem pe-acolo.

― Nu există porţi deschise spre Tărâmul Fără Nume, zise Faramir.

― Văzând acest lucru, am făcut calea-ntoarsă şi-am venit pe drumul spre miazăzi, continuă Frodo; căci ne-a spus că este sau s-ar putea să fie o cărare pe lângă Minas Ithil.

― Minas Morgul, rosti Faramir.

― Nu ştiu, zise Frodo; dar cărarea cred că urcă în munţi, pe versantul de la miazănoapte al văii, unde se înalţă vechea cetate. Ajunge până la o crăpătură de sus, apoi coboară dincolo.

― Ştii cum se numeşte trecătoarea aia înaltă? întrebă Faramir.

― Nu, zise Frodo.

― Cirith Ungol.

Gollum şuieră ascuţit şi începu să bombăne.

― Nu-i aşa? făcu Faramir, întorcându-se spre el.

― Nu! zise Gollum şi schelălăi apoi, de parcă l-ar fi înţepat rău ceva. Da, da, am auzit noi numele ăsta odată. Dar ce-are-a face numele pentru noi? Stăpânul zice că trebuie să intre, aşa că suntem siliţi să găsim o cale. Nu-i alt drum de-ncercat, nu, nu!

― Nu-i altă cale? întrebă Faramir. De unde ştii? Şi cine-a cercetat toate fruntariile acelui tărâm întunecat?

Îl privi pe Gollum lung şi gânditor. Apoi rosti brusc:

― Ia făptura asta de-aici, Anborn. Poartă-te frumos, dar fii cu ochii pe el. Iar tu, Smeagol, să nu încerci să te scufunzi în cascadă. Stâncile au acolo nişte colţi care-au să te ucidă înainte să-ţi vie vremea. Acum lasă-ne; şi ia-ţi peştele!

Anborn ieşi, iar Gollum îl urmă scrâşnind. Traseră perdeaua din faţa ungherului.

― Frodo, cred că nu dai dovadă de înţelepciune, zise Faramir. Nu-s de părere că e bine să te iei după făptura asta rea.

― Nu, nu-i mereu chiar aşa de rea, spuse Frodo.

― Poate că nu, zise Faramir, dar răul îl macină ca o boală şi devine tot mai puternic. N-o să te călăuzească spre nimic bun. Dacă te-nvoieşti să renunţi la el, îi voi da cele trebuincioase şi-o călăuză care să-l ducă unde vrea el, la hotarele Gondorului.

― N-o să vrea, spuse Frodo. Va veni după mine, aşa cum a făcut-o şi pân-acum. Şi i-am făgăduit de multe ori să-l iau sub oblăduirea mea şi să merg încotro mă călăuzeşte. Doar n-ai să-mi ceri să rup legământul cu el…

― Nu, zise Faramir. Dar inima mea ţi-ar cere. Căci ţi se pare mai uşor să povăţuieşti pe altul să-şi încalce cuvântul, decât s-o faci tu însuţi, mai ales când îţi vezi un prieten înclinat, din neştiinţă, spre a-şi face rău. Dar nu… dacă vrea să meargă cu tine, atunci trebuie să-l suporţi. Însă nu cred că ţi-e dat să mergi la Cirith Ungol, despre care el ţi-a spus mai puţin decât ştie. De-atâta lucru îmi dau şi eu bine seama. Nu te duce la Cirith Ungol!

― Atunci, unde să mă duc? întrebă Frodo. Înapoi, la Poarta Neagră, ca să mă predau străjilor? Ce-ai împotriva locului ăstuia şi ce face ca numele său să fie atât de cumplit?

― Nimic sigur, zise Faramir. Noi, cei din Gondor, nu trecem niciodată la răsărit de Drum, şi nu-i bărbat tânăr care s-o fi făcut în zilele noastre; nici n-am pus piciorul în Munţii Umbrei. Despre ei nu ştim decât dintr-un vechi hrisov şi din cele ce ni s-au transmis din vechime. Însă prin trecătorile de la Minas Tirith domneşte o groază neagră. Când aduci vorba de Cirith Ungol, bătrânii şi cărturarii pălesc şi amuţesc. Valea din Minas Morgul s-a înrăit cu multă vreme în urmă şi-a fost o ameninţare şi-o spaimă încă de când Vrăjmaşul blestemat era departe, iar Ithilienul se afla, în cea mai mare parte, în mâinile noastre. Aşa cum ştii, cetatea a fost când-va puternică, mândră şi frumoasă; Minas Ithil, sora geamănă a propriei noastre cetăţi. Dar a fost cucerită de oameni sângeroşi, pe care Vrăjmaşul cu puterile refăcute i-a îngenuncheat, şi care, după căderea lui, au început să colinde fără masă, fără casă. Se spune că Seniorii lor erau oameni din Numenor, căzuţi în ticăloşia neagră; lor le dăduse Vrăjmaşul inelele puterii şi îi înghiţise; au ajuns adevărate stafii vii, îngrozitori şi răi. După plecarea lui, au pus mâna pe Minas Ithil şi-au locuit acolo, s-au înmulţit şi-au distrus întreaga vale: părea pustie, deşi nu era aşa, căci între zidurile ruinate sălăşluia spaima. Acolo se aflau Nouă Seniori; după întoarcerea Stăpânului lor, pe care l-au ajutat şi l-au pregătit în taină, s-au întărit din nou. Atunci, cei Nouă Călăreţi au dat năvală pe porţile groazei, iar noi nu le-am mai putut ţine piept. Nu te apropia de cetatea lor. Vei fi descoperit. E un loc al răului neadormit, plin de ochi fără de pleoape. Nu porni pe drumul acela.

― Dar încotro mă îndemni s-o iau? zise Frodo. Zici că nu mă poţi călăuzi tu însuţi peste munţi. Însă m-am legat s-ajung dincolo, prin jurământ solemn în faţa Sfatului; să aflu o cale sau să pier în căutarea ei. Iar de mă voi întoarce, nemaiţinând s-ajung la capătul amarnic al drumului, unde să mă duc, printre elfi sau printre oameni? M-ai lua cu tine în Gondor, având asupra mea lucrul acela care l-a înnebunit pe fratele tău de dorinţă? Ce blestem s-ar mai abate-atunci peste Minas Tirith? Vrei să se ajungă la două cetăţi Minas Morgul care să-şi arate colţii una celeilalte, de peste întinderea aceea moartă şi putredă?

― În nici un caz, zise Faramir.

― Atunci, ce mă sfătuieşti să fac?

― Nu ştiu. Doar că nu vreau să te îndrepţi spre moarte şi spre cazne. Şi nu cred că Mithrandir ar fi ales calea asta.

― Şi totuşi, o dată ce s-a prăpădit, sunt nevoit să urmez cărarea pe care-o pot afla. Şi n-am vreme să bâjbâi prea mult, spuse Frodo.

― Ce soartă amară! Şi misia ta-i fără nădejde, rosti Faramir. Dar măcar să-ţi aminteşti de vorbele mele: fereşte-te de călăuza asta, Smeagol. E un ucigaş, i-o citesc pe chip. Oftă şi spuse: Ei, şi uite-aşa ne-am cunoscut şi ne-am despărţit, Frodo, fiu al lui Drogo. Nu-i nevoie să-ţi spun vorbe dulci: nădejde n-am să te mai văd sub soarele acestei lumi. Dar acum vei pleca având binecuvântarea mea atât tu, cât şi toţi ai tăi. Odihneşte-te puţin, până ţi se pregăteşte mâncarea. Tare mi-ar plăcea să ştiu cum a ajuns târâtoarea asta, Smeagol, în stăpânirea lucrului de care vorbim şi cum l-a pierdut apoi. Însă n-am să te mai bat acum şi cu asta la cap. Dac-o fi să fie ― ceea ce n-am nici o nădejde ― să te întorci pe tărâmul celor vii şi-o să ne istorisim iar întâmplările, sprijiniţi de un zid, la soare, râzând de vechile noastre dureri, ai să-mi povesteşti atunci. Până în clipa aceea însă, sau până cine ştie când, căci nici Pietrele Atotvăzătoare din Numenor nu pot spune, rămas-bun!

Se ridică, se plecă adânc dinaintea lui Frodo şi, trăgând perdeaua, trecu dincolo, în peşteră.

VII Călătoria spre Răscruce

Frodo şi Sam se întoarseră la paturile lor şi se întinseră să se odihnească un pic, în vreme ce oamenii se agitau, începându-şi din nou treaba din ziua aceea. După un timp, li se aduse apă şi fură duşi la masa pentru trei persoane. Faramir împărţi festinul cu ei. Nu mai dormise de când cu bătălia din ziua de dinainte, dar nu arăta ostenit. Când terminară, se ridicară de la masă.

― Fie să nu vă chinuiască foamea pe drum, rosti Faramir. Aveţi provizii puţine, însă am poruncit să vi se pună ceva merinde bune în raniţe. De apă n-o să duceţi lipsă câtă vreme veţi merge prin Ithilien, dar să nu beţi din nici un pârâu care curge din Imlad Morgul, Valea Morţii Vii. Şi mai e ceva. Cercetaşii şi străjerii mei s-au întors cu toţii, chiar şi cei care s-au strecurat pe sub privirile Morannonului. Mi-au spus toţi aceeaşi ciudăţenie: ţinutul e pustiu. Pe drum nu se vede nimic şi nu se aude nici zgomot de paşi, nici vuiet de corn şi nici şuier de săgeată. În Tărâmul Fără Nume colcăie o linişte prevestitoare. Dar nu ştiu despre ce e vorba. Atâta doar că se apropie clipa unui sfârşit măreţ. Vine furtuna. Daţi-i zor cât puteţi! Dacă sunteţi gata, la drum! Curând se va înălţa soarele deasupra umbrelor.

Hobbiţilor li se aduseră raniţele (ceva mai grele ca înainte), precum şi două toiege din lemn lustruit, cu vârful de fier şi măciulii sculptate, pătrunse de nişte şireturi împletite din piele.

― Nu am acum daruri potrivite pentru plecarea voastră, zise Faramir; dar primiţi aceste toiege. S-ar putea să vă ajute la mersul prin sălbăticie. Le folosesc oamenii din Munţii Albi, deşi acestea au fost tăiate după măsura voastră şi li s-au pus vârfuri noi, de fier. Sunt făcute din arborele minunat lebethron, atât de drag meşterilor lemnari din Gondor, şi au puterea de-a găsi şi de-a se întoarce. Fie ca această virtute să nu dea greş cu totul, prin întunecimea în care vă duceţi!

Hobbiţii se plecară adânc.

― Preacinstită gazdă, zise Frodo, mi-a spus mie Elrond Cel-pe-jumătate-elf că voi întâlni în drumul meu prieteni pe neaşteptate şi în taină. Fii încredinţat că nu m-am gândit c-o să-mi arăţi atâta bunătate. Asemenea întâmplări au menirea să preschimbe răul într-un mare bine.

Se pregătiră de plecare. Gollum fu scos la vedere din cine ştie ce cotlon sau vizuină; părea mai mulţumit de el însuşi ca oricând, deşi se ţinea numai de Frodo şi se ferea să se uite la Faramir.

― Călăuza voastră trebuie să fie legată la ochi, zise Faramir. Dar tu şi slujitorul tău, Sam cel Înţelept, puteţi să mergeţi şi-aşa, dacă poftiţi.

Gollum schelălăi, se foi şi se agăţă de stăpânul său când veniră să-l lege la ochi. Atunci Frodo zise:

― Legaţi-ne pe toţi trei la ochi şi începeţi cu mine. Poate că aşa o să vadă că n-are nimeni de gând să-i facă vreun rău.

Zis şi făcut. Fură apoi conduşi afară din peştera Henneth Annun. După ce trecură de coridoare şi de scări, simţiră în jur aerul răcoros al dimineţii, proaspăt şi dulce. O vreme urcară încă legaţi la ochi, apoi coborâră uşor. În sfârşit, Faramir porunci să li se ia legăturile de la ochi.

Erau iar pe sub baldachinul pădurii. Nu se mai auzea zgomotul cascadei, pentru că între ei şi făgaşul adânc pe unde curgea pârâul se întindea acum un povârniş lung înspre miazăzi. Văzură la apus lumină printre arbori, de parcă firea se termina brusc la marginea unei prăpăstii deschise doar spre cer.

― De-aici încolo, drumurile ni se despart, zise Faramir. De vreţi să-mi ascultaţi povaţa, nu vă îndreptaţi încă spre răsărit. Mergeţi drept înainte, căci astfel veţi fi la adăpostul arborilor preţ de mai multe mile. La apus e o strungă printre văi adânci, uneori foarte abrupte, alteori blânde şi prelungi. Ţineţi-vă aproape de strunga asta, pe la rădăcina pădurii. Socot că la început veţi călători pe lumină de ziuă. Ţinutul visează într-o pace înşelătoare, şi-o vreme răul nu se va arăta la vedere. Vă doresc s-aveţi parte numai de bine, atât cît s-o putea.

Apoi îi îmbrăţişa pe hobbiţi, aşa cum făceau cei din seminţia lui, lăsându-se pe vine, punându-le mâinile pe umeri şi sărutându-i pe frunte.

― Mergeţi sănătoşi, însoţiţi de gândul oamenilor buni, zise el. Hobbiţii se plecară până la pământ. Atunci Faramir se întoarse şi, fără să se mai uite îndărăt, se îndreptă spre cei doi străjeri care îl aşteptau ceva mai departe. Rămaseră uluiţi de cît de repede se făcură nevăzuţi oamenii aceia înveşmântaţi în verde. Pădurea în care stătuse Faramir părea acum pustie şi mohorâtă, de parcă s-ar fi risipit un vis.

Frodo oftă şi se întoarse spre miazăzi. Ca şi cum ar fi nesocotit toate aceste vorbe curtenitoare, Gollum scormonea prin frunzişul de la rădăcina unui copac. „Iar ţi-e foame? îşi zise Sam în gând. Vasăzică, o luăm de la capăt!”

― Au plecat, în sfârşit? întrebă Gollum. Oameni urâcioşşşi şşşi răi! Pe Sssmeagol îl doare gâtul şi-acu’, da, da! Hai să mergem!

― Da, hai să mergem, încuviinţă Frodo. Dar, dacă n-ai decât cuvinte de ocară la adresa celor care ţi-au arătat îndurare, mai bine ţine-ţi gura.

― Bunule Stăpân, zise Gollum, Smeagol a glumit. Totdeauna iartă, da, da; da. da. Smeagol iartă totdeauna, chiar şi şiretlicurile bunului Stăpân!

Frodo şi Sam nu-i răspunseră. îşi ridicară raniţele, îşi luară toiegele în mâini şi pătrunseră în pădurea din Ithilien.

În ziua aceea făcură de două ori popas şi se ospătară puţin din merindele dăruite de Faramir: poame şi pastramă, să ajungă vreo câteva zile, şi pâine, atât cât să n-apuce să se învechească. Gollum nu mâncă nimic.

Soarele răsări şi se înălţă fără ca ei să-l vadă; apoi scăpătă, iar lumina deveni aurie, printre arborii de la apus. Merseseră numai pe sub umbrele verzi şi răcoroase; de jur împrejur domnea liniştea. Parcă zburaseră toate păsările de acolo sau amuţiseră.

Întunericul se lăsă curând peste codrul tăcut şi, înainte să se înnopteze de tot, făcură popas, căci erau vlăguiţi după mai bine de şapte leghe câte străbătuseră de la Henneth Annun. Frodo adormi dus de cum puse capul jos, în frunzişul adânc de la poala unui copac bătrân. Alături de el, Sam se foia neliniştit; se trezi de câteva ori, dar nici urmă de Gollum, care se furişase de acolo de cum se culcaseră cei doi. Nu le spusese nimic, aşa că nu se ştia dacă adormise şi el în vreo văgăună din preajmă sau dacă o pornise neobosit la vânătoare, pe întuneric; dar se întoarse o dată cu întâia geană de lumină şi îşi trezi tovarăşii.

― Trebuie să se scoale, da, trebuie să se scoale! zise el. Multe drumuri de făcut încă, la miazăzi şi la răsărit. Hobbiţii trebuie să-i dea zor!

Ziua trecu aproape la fel cum trecuse cea dinainte, atâta doar că liniştea părea mai adâncă; aerul era acum pâclos şi înecăcios pe sub arbori. Parcă mocnea furtuna. Gollum se oprea ades, pufnind şi bombănind, îndemnându-i să-i dea zor.

Şi cum mergeau aşa, pe înserate, după al doilea popas făcut în ziua aceea, pădurea se rări şi arborii ajunseră să fie mai mari şi mai rari. În poienele largi se înălţau solemn ilice întunecate, cu trunchiuri groase şi, din loc în loc, frasini bătrâni şi stejari abia înmuguriţi, în jurul lor, pajişti întinse de iarbă verde, smălţuite cu rostopască şi anemone albe şi albastre, cu florile dormind acum închise; şi pogoane întregi de zambile sălbatice, ale căror tulpiniţe mlădioase, cu clopoţei, străpungeau frunzişul. Nu se zărea nici o făptură vie, fiară sau zburătoare, dar lui Gollum i se făcu inima cât un purice în locurile acestea deschise, aşa că începură să alerge de la o umbră la alta, cu multă grijă.

Lumina începuse să se împuţineze cu repeziciune, când ajunseră la capătul pădurii. Acolo şezură sub un stejar noduros care îşi întindea pe un mal râpos rădăcinile răsucite ca nişte şerpi . Dinaintea lor se căsca o vale adâncă şi întunecoasă. Pe partea cealaltă, pădurea se aduna iar cenuşiu-albăstrie, în lumina mohorâtă a înserării revărsate spre miazăzi. La dreapta luceau munţii din Gondor, departe, la apus, sub un cer înflăcărat. În stânga domnea întunericul: zidurile înalte ale Mordorului. Din acest întuneric pornea valea cea lungă, prăvălită abrupt într-un jgheab care se lărgea către Anduin. Pe fundul ei curgea un pârâu iute; Frodo îi auzea ropotul pe pietre de-atâta linişte. Iar pe partea cealaltă se zărea panglica alburie şi unduitoare a unui drum pe lângă pârâul care cobora în ceţuri reci, cenuşii, neatinse vreodată de razele soarelui. Acolo i se păru lui Frodo că desluşeşte în zare, plutind ca pe o mare de tenebre, vârfurile înalte, negre şi frânte ale unor foişoare singuratice şi întunecate. Se întoarse spre Gollum.

― Ştii unde ne aflăm? îl întrebă el.

― Da, stăpâne. Primejdioase locuri! Ăsta-i drumul de la Turnul Lunii, Stăpâne; duce până jos, la ruinele cetăţii de pe malurile Râului. Cetatea ruinată, da, un loc tare spurcat, plin de vrăjmaşi. Nu trebuia ascultat de poveţele oamenilor. Hobbiţii s-au abătut mult din drum. Trebuie mers la răsărit acum; acolo, sus, departe.

Întinse braţul slăbănog spre munţii care se întunecau.

― Şi nu putem merge pe drumul ăsta! O, nu! Pe drumul ăsta vin oameni haini, din Turn.

Frodo se uită pe drum în jos. Acum, în orice caz, nu se mişca nimic pe-acolo. Părea pustiu şi părăsit şi mergea până în mijlocul ruinelor înnegurate şi goale. Dar văzduhul avea ceva rău în el, de parcă ar fi fost străbătut de tot felul de lucruri pe care ochii nu le vedeau. Frodo se cutremură când se uită iar la foişoarele depărtate, învăluite acum în întuneric; iar ropotul apei i se păru rece şi neîndurător: glasul lui Morgulduin, pârâul mânjit care venea din Valea Duhurilor.

― Ce să facem? întrebă el. Am mers mult şi-am ajuns departe, are n-ar fi mai bine să ne căutăm un cotlon în codrul dindărăt, unde să ne-ascundem?

― N-are rost să ne-ascundem pe întuneric, zise Gollum. Pe ziuă trebuie să se-ascundă acum hobbiţii; da, da, pe ziuă.

― O, lasă-mă-n pace! făcu Sam. Trebuie să ne odihnim un pic, chiar de-o fi să ne trezim în miez de noapte. O să mai rămână destul timp până dimineaţă, ca să ne călăuzeşti, dacă zici că ştii drumul.

Gollum încuviinţă cam fără tragere de inimă şi se întoarse printre arbori; merse o vreme spre răsărit, de-a lungul rariştii pădurii. Nu voia să se odihnească jos, aproape de drumul blestemat şi, după ce se sfătuiră puţin, se căţărară toţi trei între ramurile unui stejar-de-piatră, care formau un ascunziş bun şi un refugiu destul de prielnic. Se lăsă noaptea şi se făcu întuneric sub bolta cerului. Frodo şi Sam băură puţină apă şi mâncară nişte pâine cu poame uscate, dar Gollum se făcu pe dată colac şi adormi. Hobbiţii nu închiseră ochii.

Trebuia să fi trecut un pic de miezul nopţii, când Gollum se trezi; brusc îi zăriră ochii spălăciţi, fără pleoape, strălucitori, îndreptaţi spre ei. Îşi ciuli urechile şi pufni, ceea ce, după câte îşi dăduseră ei seama înainte, era felul său de-a afla cât era ceasul în timpul nopţii.

― Ne-am odihnit? Am dormit bine? întrebă el. Hai să mergem!

― Nu ne-am odihnit şi n-am dormit bine. Dar o să mergem, dacă trebuie.

Gollum îşi dădu imediat drumul dintre crengile copacului, căzând în patru labe, iar hobbiţii îl urmară ceva mai cătinel. Cum ajunseră jos, se luară iar după el, spre răsărit, pe povârniş. Bâjbâiau, căci noaptea era acum atât de adâncă, încât nu vedeau tulpinile arborilor, decât când se izbeau de ele. Pământul devenise mai greu şi mersul mai poticnit, dar pe Gollum nu părea să-l supere. Îi călăuzi prin desişuri şi prin rugi de mure; uneori, treceau ocolind câte o crăpătură sau câte un puţ întunecat şi cădeau în câte-o groapă năpădită de tufişuri; ieşeau apoi şi îşi continuau drumul. Dar cum alunecau un pic mai jos, povârnişul se întindea dinaintea lor mai lung şi mai abrupt. Urcau fără zăbavă. La primul popas, priviră îndărăt şi desluşiră vârfurile pădurii întinse, ca o umbră nesfârşită şi deasă ― o noapte mai întunecată ca bolta cerească, mohorâtă şi opacă. Părea că o beznă uriaşă, desprinsă din Răsărit, înghiţea stelele care pâlpâiau stins. Ceva mai încolo, dintre nori se zări luna la scăpătat, învăluită însă de o strălucire gălbuie lâncezită.

Într-un târziu, Gollum se întoarse spre hobbiţi:

― Acu’ se face ziuă! Hobbiţii trebuie să-i dea zor! Nu-i bine de stat la vedere în locurile-astea. Daţi-i zor!

Grăbi pasul, iar ei îl urmară vlăguiţi. Curând, prinseră să urce pe spinarea uriaşă, ca de arici, a unui deal. Căci era acoperit în cea mai mare parte de rugi galbeni şi de mărăcini cu spini tari; ici-colo, se zăreau urmele rotunjite ale unor focuri stinse de puţină vreme. Rugii se îndeseau pe măsură ce se apropiau de culme; erau foarte bătrâni şi înalţi, scofâlciţi şi despuiaţi la poale, dar cu coroane stufoase; începuseră deja să-şi arate florile galbene scânteietoare în întuneric, răspândind o mireasmă dulce, suavă. Atât erau de înalte desişurile spinoase, încât hobbiţii puteau să meargă drept în picioare pe dedesubtul lor, străbătând culoare lungi şi uscate, pardosite cu un strat gros de spini.

Se opriră la capătul celălalt al dealului cu spinarea lată şi se furişară pe sub un val înclinat de mărăcini. Ramurile lor răsucite, plecate la pământ, erau împânzite de un desiş de măceşi bătrâni. În adâncul lor, se deschidea o încăpere goală, podită cu crengi uscate şi rugi de mure, sub o boltă de lăstari primăvăratici şi de frunze. Acolo îşi traseră o vreme sufletul, prea obosiţi ca să mănânce; şi, uitându-se prin rariştea bolţii, văzură că se făcea ziuă.

Dar nu se lumină cu adevărat; văzură doar un fel de asfinţit maroniu, fără viaţă. Spre răsărit, se ivise o strălucire stinsă, roşiatică, dedesubtul norilor joşi; însă nu era îmbujorarea obişnuită a zorilor. Dincolo de întinderile de pământ, se încruntau la ei munţii din Ephel Diiath, negri şi fără formă, dinaintea cărora se îngrămădea noaptea fără sfârşit; culmile lor se desluşeau ameninţător pe strălucirea aceea de flăcări. Departe, în dreapta, spre apus, ieşea un pinten muntos uriaş, negru şi întunecat printre umbre.

― Încotro o luăm de-aici încolo? întrebă Frodo. Dincolo de bezna aia e Valea Morgul?

― Chiar trebuie să ne gândim la asta acum? făcu Sam. Doar n-o să mergem mai departe în ziua asta, dacă zi să numeşte!?

― Poate că nu, poate că nu, zise Gollum. Numa’ că o să plecăm curând spre Răscruce. Da, spre Răscruce. Ăla de-acolo-i drumu’; da, stăpâne.

Roşeaţa pâlpâitoare de peste Mordor se stinse. Asfinţitul se adâncea pe măsură ce se înălţau valurile nemăsurate de aburi la Răsărit şi se îndreptau agale spre ei. Frodo şi Sam mâncară puţin, apoi se întinseră, dar Gollum era neliniştit. Nu voia să ia din mâncarea lor, dar bău nişte apă, iar apoi se furişă târâş pe sub tufişuri, pufnind şi bombănind. Deodată se făcu nevăzut.

― Socot că s-a dus la vânătoare, zise Sam şi căscă.

De data asta, adormi el primul şi curând se cufundă într-un vis. Se făcea că era în grădina din Fundătura şi căuta ceva; dar avea o desagă grea în spinare, care îl încovoia. Locul părea cam îmburuienat şi neîngrijit; mărăcinii năpădeau straturile de la poalele gardului viu. „După câte văd, am de lucru; dar sunt aşa ostenit! ” îşi zicea el. Deodată, îşi aminti ce căuta. „Luleaua mea!” strigă şi se trezi. „Prostule!” îşi spuse când deschise ochii, întrebându-se de ce s-o fi întins sub gardul viu. „E totdeauna la tine-n raniţă!” Atunci îşi dădu seama mai întâi că, deşi pipa era la el, nu avea tutun; apoi, că se afla la sute de mile de vizuina Fundătura. Se ridică în capul oaselor. Părea că se întunecase. De ce l-o fi lăsat stăpânul lui să doarmă peste rând, chiar până seara?

― Nu v-aţi odihnit deloc, domnu’ Frodo? îl întrebă el. Cât e ceasul? E târziu, aşa-mi pare.

― Nu, nu e, îi răspunse Frodo. Dar ziua se întunecă în loc să se lumineze, din ce în ce mai tare. După câte-mi dau seama, nu-i încă amiază şi-ai dormit doar trei ore.

― Mă-ntreb ce se petrece, zise Sam. Vine vreo furtună? Dacă-i aşa, nu cred c-am văzut în viaţa mea ceva mai rău. Aş alege să fim într-o văgăună adâncă, decât să stăm aici, înţepeniţi în desiş.

Trase cu urechea.

― Ăsta ce mai e? Tunet, sau bubuit de tobe? Ce-o fi?

― Nu ştiu, îi răspunse Frodo. Se aud de-o bună bucată de vreme. Uneori parcă se cutremură pământul, alteori parcă-ţi zvâcneşte aeru-n urechi.

Sam se uită împrejur.

― Unde-i Gollum? întrebă el. Nu s-a întors încă?

― Nu, zise Frodo. N-a mai dat nici un semn de viaţă.

― Ştiţi, nu-l pot suferi, zise Sam. De fapt, în viaţa mea n-am luat ceva într-o călătorie de care să-mi pară rău atât de puţin să-l pierd. Dar nu m-ar mira deloc dacă, după atât amar de drum, şi-ar pune coada pe spinare taman acum, când avem mai mare nevoie de el; asta dac-o fi bun la ceva, ceea ce mă-ndoiesc.

― Uiţi de Smârcuri, spuse Frodo. Nădăjduiesc să nu i se fi întâmplat nimic.

― Iar eu nădăjduiesc să nu se ţină de cine ştie ce şmecherii. Şi să nu fi căzut în mâinile altcuiva, cum aţi zice domnia voastră. Pentru că, dacă-i aşa, o să dăm în curând de bucluc.

În clipa aceea, se auzi iar un zgomot huruitor şi bubuitor, de data aceasta mai puternic şi mai adânc. Pământul părea că li se cutremură sub picioare.

― Cred că oricum am dat de bucluc, zise Frodo. Mă tem că ăsta-i sfârşitul călătoriei noastre.

― Poate, spuse Sam; dar unde-i viaţă-i şi nădejde, cum obişnuia Unchiaşu’ meu să zică; şi poftă să-ţi umpli burdihanu’, cum mai adăuga adesea. Luaţi ceva în gură, domnu’ Frodo, şi-apoi odihniţi-vă un pic.

Ceea ce Sam bănuia a fi după-amiază trecu. Uitându-se afară, văzu doar o lume fără umbre, stingându-se molcom într-o beznă fără culoare şi fără formă. Văzduhul îi gâtuia, dar nu era cald. Frodo dormea zbuciumat, răsucindu-se de pe o parte pe cealaltă, şi uneori murmura. Lui Sam i se păru de două ori că rosteşte numele lui Gandalf. Timpul părea că tărăgănează la nesfârşit. Brusc, Sam auzi un şuierat îndărătul lui: apăruse Gollum în patru labe şi-acum se uita la ei cu ochi sclipitori.

― Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, somnoroşilor! şopti el. Treziţi-vă, nu-i vreme de pierdut! Trebuie să plecăm, da, trebuie să plecăm imediat. Nu-i vreme de pierdut.

Sam se holbă la el bănuitor; părea speriat sau tulburat de ceva.

― Să plecăm acum? Ce-ţi trece prin minte? Încă nu e timpul. Nu-i nici măcar ora ceaiului, asta în locurile cuviincioase unde există aşa ceva.

― Prostule! şuieră Gollum. Aici nu-i un loc cuviincios. Timpul trece, da, trece iute. N-avem vreme de pierdut. Trebuie să mergem. Deşteaptă-te, Stăpâne, deşteaptă-te!

Îl apucă pe Frodo cu ghearele, iar acesta, speriat din somn, se ridică brusc în capul oaselor şi îl înşfacă de braţ. Gollum se smulse din strânsoare şi se dădu îndărăt.

― Nu trebuie să fie proşti, şuieră el. Trebuie să plecăm. Nu-i vreme de pierdut!

N-a fost chip să scoată mai mult de la el. Unde fusese şi ce gândea de-i dădea aşa zor, nu voia să spună. Pe Sam îl copleşi o bănuială adâncă, pe care nu încercă să şi-o ascundă; dar Frodo nu arătă nimic din ceea ce-i trecea prin minte. Oftă, îşi ridică raniţa şi se găti să pătrundă în întunericul care nu înceta să se adune.

Gollum îi călăuzi cu mare băgare de seamă pe povârniş în jos, ţinându-se, pe cît se putea, la adăpost; iar când dădeau de locuri descoperite, o luau la fugă, aplecându-se aproape până la pământ; dar lumina era acum atât de slabă, încât nici măcar o fiară cu priviri ascuţite nu i-ar fi zărit cu uşurinţă pe hobbiţii cu glugile trase, înfăşuraţi în mantiile lor cenuşii, şi nici nu le-ar fi auzit mersul uşor, ca al făpturilor mici. Nu trosnea nici o rămurea, nu foşnea nici o frunză la trecerea lor; apoi se făcură nevăzuţi.

Merseră ce merseră, preţ de aproape un ceas, fără să rostească un cuvânt, unul după altul, copleşiţi de mohoreala şi de neclintirea absolută a ţinutului, spartă doar din când în când de un huruit slab, ca de tunet depărtat sau ca de tobe care răsunau prin văgăuni şi printre coline. Coborâră şi o luară spre miazăzi, tăind-o cît se putu de drept de-a lungul unei râpe nesfârşite, surpate, care se înclina dinspre munţi. Deodată, nu departe în faţă, văzură un pâlc de arbori desluşindu-se ca un zid. Pe măsură ce se apropiau, îşi dădură seama că erau foarte mari şi, după cât se părea, foarte bătrâni; se înălţau falnici încă, deşi vârfurile le erau sfrijite şi frânte, de parcă ar fi fost bătuţi de furtună şi de trăsnete, fără însă să poată fi doborâţi cu totul sau clintiţi din rădăcini.

― Răscrucea, da, şopti Gollum; erau primele cuvinte rostite de când îşi părăsiseră ascunzătoarea. Pe-aici trebuie s-o luăm.

Se întoarse spre răsărit şi îi călăuzi în sus, pe povârniş; şi deodată, dinaintea lor apăru Drumul de Miazăzi şerpuind pe la poalele munţilor, până ce pătrundea în rotocolul mare de arbori.

― Ăsta-i singurul drum, şopti Gollum. Nu-i nici o cărare dincolo de drum. Nici o cărare. Trebuie să ne ducem la Răscruce. Dar daţi-i zor! Şi nu faceţi zgomot!

Se târâră furişat, precum cercetaşii în tabăra duşmană, şi se strecurară de-a lungul marginii dinspre apus, pe sub malul pietros, cenuşii ei înşişi, precum stâncile, şi cu pasul uşor, de pisică. Până la urmă, ajunseră la arbori şi descoperiră că stăteau într-un cerc mare, fără acoperiş, deasupra căruia se zărea cerul mohorât. Iar locurile dintre trunchiurile uriaşe arătau ca nişte bolţi mari şi întunecate dintr-o sală ruinată. în mijloc se întâlneau patru drumuri. Dindărătul lor pornea cel spre Morannon; le trecea pe dinainte Şi se pierdea în lunga lui călătorie către miazăzi; în dreapta urca drumul din vechiul Osgiliath şi, după ce se încrucişa cu celelalte, se pierdea în întunericul de la răsărit; acesta era cel de-al patrulea drum pe unde trebuiau s-o ia.

Cum se oprise o clipă împovărat de spaimă, Frodo zări o lumină strălucind pe chipul lui Sam, care stătea alături de el. Se întoarse şi văzu, dincolo de un arc de ramuri, drumul către Osgiliath, desfăşurat ca o panglică, îndreptându-se spre Apus. Acolo, departe, dincolo de tristul Gondor învăluit în umbră, scăpata soarele, care întâlnea până la urmă răsucirea domoală a linţoliului de nori şi se prăbuşea apoi într-o înflăcărare rea, spre Marea încă luminată. Strălucirea aceasta scurtă oglindi o siluetă care şedea neclintită şi solemnă, ca regii de piatră din Argonath. Era roasă de vreme şi vătămată de mâini aspre. Nu mai avea cap şi în locul lui cineva pusese o piatră rotundă, cioplită grosolan, în bătaie de joc, zugrăvită neîndemânatic de sălbatici, înfăţişând un chip care rânjeşte, cu un ochi mare şi roşu în mijlocul frunţii. Pe genunchi şi pe jilţul uriaş, precum şi pe soclu, erau risipite tot felul de mâzgălituri, amestecate cu simboluri scârboase, folosite de seminţia viermilor din Mordor. Deodată, Frodo zări capul bătrânului rege luminat de razele soarelui; zăcea rostogolit alături de drum.

― Priveşte, Sam! strigă el uluit. Priveşte! Regele are iar coroană! Găvanele ochilor lui erau goale şi barba sculptată sfărâmată, dar fruntea înaltă şi severă a statuii era încununată cu aur şi argint. O plantă agăţătoare cu flori ca nişte steluţe albe se căţărase de-a lungul frunţii, în semn de preţuire faţă de regele prăbuşit; iar printre cutele părului lui de piatră lucea galben iarba fermecată.

― Nu vor putea să tot cucerească, până-n vecii-vecilor, zise Frodo.

În clipa aceea, vedenia pieri. Soarele se scufundă şi se făcu nevăzut; noaptea neagră căzu, de parcă suflase cineva în luminare.

VIII Scările din Cirith Ungol

Gollum îl trase pe Frodo de mantie, sâsâind de frică şi de nerăbdare.

― Trebuie sssă plecăm, zise el. Nu e bine sssă ssstăm aici. Da-ţi-i zor!

Cu inima strânsă, Frodo întoarse Apusului spatele şi porni după călăuza sa, afundându-se în bezna Răsăritului. Lăsară în urmă pâlcul de arbori şi se târâră de-a lungul drumului, spre munţi. O vreme merseră drept înainte, dar curând o cotiră spre miazăzi, până ajunseră sub pintenul mare al stâncii pe care o văzuseră din depărtare. Smolit şi neîndurător se desluşea deasupra lor, mai întunecat decât cerul dindărăt. Drumul trecea pe la umbra pintenului, apoi o lua iar brusc spre răsărit şi drept în sus, pe povârnişul abrupt.

Frodo şi Sam abia-şi târau picioarele, cu inima grea, fără să le mai pese prea mult de primejdia care-i păştea. Frodo mergea cu capul plecat; povara îl trăgea în jos. De îndată ce trecuse de Marea Răscruce, greutatea pe care aproape c-o uitase în Ithilien începuse să-l apese iar. Simţi panta abruptă sub tălpi şi îşi ridică privirile ostenite; în clipa aceea văzu, exact cum îi spusese Gollum, cetatea Duhurilor Inelului. Se ghemui înspăimântat pe bolovani.

Înspre munţi se zărea o vale lungă, povârnită, ca un golf adânc de întuneric. Deasupra, în depărtare, cam pe la mijlocul văii, pe un tăpşan stâncos şi mai sus de pintenul întunecat care pornea din Ephel Diiath, se înălţau zidurile şi turnul din Minas Morgul. împrejur, cerul şi pământul erau întunecate, însă turnul strălucea de lumină. Dar nu de strălucirea lunară, adâncă şi bălaie din căuşul colinelor, care şiroia odinioară printre zidurile de marmură de la Minas Ithil, în Turnul Lunii. Căci, într-adevăr, mai palidă ca luna ce scăpată era lumina aceea acum, tremurătoare şi colcăitoare ca o ţâşnire urâtă a putreziciunii ― o lumină hoit, o lumină care nu arăta nimic. Atât între ziduri, cît şi în turn, se căscau nişte ferestre ― nenumărate găuri negre ce dădeau spre un pustiu lăuntric; dar partea de sus a turnului se roti încet, întâi într-o parte, apoi în cealaltă ― un cap uriaş, înfiorător, privind pieziş în noapte. O clipă, cei trei tovarăşi de drum încremeniră de spaimă, uitându-se într-acolo fără să-şi creadă ochilor. Gollum îşi veni primul în fire. Îi trase iar de poalele mantiilor, fără însă să scoată vreo vorbă. Mai-mai că-i târî pe amândoi după el. Păşeau fără nici o tragere de inimă, iar timpul părea că-şi încetineşte trecerea, aşa încât se scurgeau minute grele până izbuteau să facă un pas.

Astfel ajunseră, şontâc-şontâc, până la podeţul alb. Aici, drumul, care sclipea palid, trecea peste un pârâu din mijlocul văii şi continua şerpuitor până la porţile cetăţii; un hău întunecat se deschidea în cercul zidurilor dinspre miazănoapte. Pe ambele maluri se întindeau lunci umbroase, smălţuite cu flori albe, care răspândeau şi ele o lumină lividă. Aveau forme frumoase şi hidoase în acelaşi timp, ca plăsmuirile smintite dintr-un vis chinuitor, şi un vag miros de carne, care îţi întorcea stomacul pe dos; în aer plutea izul putreziciunii. Podeţul se arcuia de la o luncă la alta. La ambele capete se înălţau nişte siluete sculptate iscusit, ceva între omenesc şi animalic, dar scârbavnice şi josnice. Apa de dedesubt curgea colcăind fără zgomot, însă aburii care se ridicau şi învăluiau şerpuitor podul aveau o răceală de leş. Pe Frodo îl luă ameţeala şi simţi că i se întunecă mintea. Apoi deodată, ca şi cum o forţă mai presus de voinţa lui l-ar fi mânat din urmă, începu să grăbească pasul, bălăbănindu-se, bâjbâind cu mâinile întinse şi clătinându-şi capul dintr-o parte într-alta. Ceilalţi doi alergară după el. Sam îşi prinse stăpânul în braţe chiar în pragul podeţului, tocmai când s-a poticnit, gata-gata să cadă.

― Nu pe-aici! Nu, nu pe-aici! şopti Gollum, dar aerul ce i se strecura printre dinţi păru să sfâşie neclintirea grea, ca un şuier, făcându-l pe Frodo să se ciucească înspăimântat la pământ.

― Ridicaţi-vă, domnu’ Frodo! îi murmură Sam la ureche. Întoarceţi-vă! Nu pe-aici! Gollum zice că nu e bine şi pentru prima oară încuviinţez.

Frodo îşi trecu palma peste frunte şi îşi dezlipi ochii de la cetatea de pe colină. Turnul luminat îl atrăgea şi el se căzni să-şi înfrângă dorinţa mistuitoare: îi venea s-o ia la goană în sus, pe calea aceea sclipitoare, către porţile cetăţii. Până la urmă, se întoarse anevoie; simţi însă Inelul împotrivindu-i-se, trăgându-l de lanţul din jurul gâtului; până şi ochii, când şi-i desprinse de turn, părură o clipă cuprinşi de orbire. Dinaintea lui se lăsase întunericul de nepătruns.

Gollum se pierduse deja în beznă, târându-se pe pământ ca o fiară înspăimântată. Sam o luă pe urmele lui cât putu de iute, sprijinindu-şi stăpânul, care abia se mai ţinea pe picioare.

Nu departe de malul apropiat al pârâului se căsca un hău în peretele de piatră de lângă drum. Pe-acolo trecură ei şi Sam văzu că păşeau pe o potecă îngustă care, la început, strălucea stins, la fel ca drumul. Apoi însă, când ajunseră deasupra luncilor smălţuite cu florile acelea cumplite, păli şi se întunecă, urcând până spre povârnişurile de miazănoapte ale văii.

De-a lungul acestei poteci îşi târau hobbiţii picioarele grele, unul lângă altul, şi nu-l mai văzură pe Gollum decât când acesta se întoarse să le facă semn să vină mai repede. Abia atunci îi zăriră ochii sclipind într-o lumină verzuie-lăptoasă, reflectând, probabil, strălucirea palidă a Morgulului sau cine ştie ce simţăminte dinlăuntrul lui. Frodo şi Sam vedeau tot timpul strălucirea aceea cumplită şi ochii din găvanele întunecate, a căror privire înspăimântătoare o simţeau tot timpul în spate. De câte ori întorceau însă capul, nu zăreau decât cărarea care se tot întuneca. Înaintau cu mare greutate. Pe măsură ce se depărtau de duhoarea aceea şi de aburii pârâului otrăvit, respirau tot mai uşor şi mintea li se lumina; dar îşi simţeau acum mădularele făcute zob, ca şi cum ar fi cărat poveri toată noaptea sau ar fi înotat împotriva unui curent puternic de apă. Până la urmă, nu mai fură în stare să meargă mai departe. Frodo se opri şi se aşeză pe un bolovan. Ajunseseră pe cocoaşa uriaşă a unei stânci pleşuve. înaintea lor se căsca o râpă pe partea cu valea, şi poteca o ocolea; nu era mai lată decât o tivitură, însoţită în dreapta de o prăpastie; o lua de-a curmezişul povârnişului abrupt al muntelui de la miazăzi şi suia către înălţimi, până se făcea nevăzută în bezna de pe culme.

― Trebuie să mă odihnesc puţin, şopti Frodo. Mă copleşeşte povara, Sam, flăcăule. Tare mă mai copleşeşte. Mă-ntreb cât oi mai fi în stare s-o duc. Oricum, trebuie să-mi trag sufletul înainte s-o luăm iar la drum.

Arătă spre poteca îngustă din faţa lor.

― Ssst! Ssst! sâsâi Gollum, întorcându-se în fugă la ei. Ssst!

Îşi dusese degetele la buze şi le făcea semn din cap să se grăbească. Trăgându-l pe Frodo de mânecă, arătă spre potecă; dar acesta nici nu se gândea să se mişte.

― Încă nu, zise Frodo. Încă nu.

Era copleşit de slăbiciune; mai mult, se părea că mintea şi trupul îi erau ferecate de-o vrajă grea.

― Trebuie să mă odihnesc, murmură el.

La auzul acestora, spaima şi neliniştea puseră-ntr-atât stăpânire pe Gollum, încât vorbi iar, sâsâind cu mâna la gură, de parcă ar fi vrut ca sunetul vorbelor sale să nu ajungă la urechile cine ştie cui din văzduh.

― Nu aici, nu! Nu odihniţi aici! Zănaticilor! Ochii ne văd. Când au s-ajungă la pod, au să ne vadă. Daţi-i zor! Urcaţi, urcaţi! Hai odată!

― Veniţi, domnu’ Frodo! zise Sam. Are iar dreptate. N-avem cum să ne oprim aici.

― Bine, făcu Frodo cu glas molcom, de parcă ar fi fost pe jumătate adormit. Am să-ncerc.

Se urni clătinându-se.

Dar fu prea târziu. În clipa aceea, stânca începu să tremure şi să se zguduie sub ei. Bubuitul tunetului, mai puternic ca oricând, se împrăştie în adâncuri şi ecoul lui se risipi în munţi. Atunci brusc izbucni o flacără roşie, uriaşă. Se înălţă la cer, sus de tot, dincolo de munţii de la miazăzi, înecând norii într-o lumină stacojie. În valea beznei şi-a strălucirii reci, ca de hoit, flacăra părea cumplită. Steiurile şi crestele ţâşniră ca nişte lame crestate de cuţit, neclintite şi negre, în umbra pălălaiei. Apoi tunetul sfâşie văzduhul. Iar Minas Morgul îi răspunse cu o flacără pâlpâitoare, lividă; limbi de flăcări albastre izbucniră din turn şi din colinele din jur, străpungând norii mohorâţi. Pământul gemea; iar din cetate se porni un chiot. Amestecat cu glasuri aspre, pătrunzătoare ca ale păsărilor de pradă, şi cu nechezatul ascuţit al cailor înnebuniţi de spaimă şi mânie, se înălţă un scârţâit cutremurător, care era tot mai tăios şi pătrunzător, asurzind pe cine-l auzea. Hobbiţii se răsuciră şi se aruncară la pământ, acoperindu-şi urechile cu mâinile.

De îndată ce strigătul acela se domoli, sfârşind într-un vaier cutremurător, până se stinse de tot, Frodo îşi ridică încet fruntea: de-a lungul văii înguste ce se afla acum cam în dreptul ochilor lui, se înălţau zidurile cetăţii blestemate şi poarta cavernoasă ca o gură căscată larg, cu dinţi sclipitori. Iar pe poarta aceea ieşea o oştire.

Toţi soldaţii purtau veşminte smolite, întunecate ca noaptea. Frodo îi vedea foarte bine pe fundalul pereţilor stinşi şi al caldarâmului aprins al drumului: siluete mici, negre, care mărşăluiau iute rânduri-rânduri, în tăcere, revărsându-se într-un şuvoi nesfârşit. În faţă se zăreau călăreţii ca nişte umbre, iar în fruntea lor mergea unul mai măreţ decât toţi ceilalţi: un călăreţ negru din cap până-n picioare, în afară de un coif ca o coroană scăpărând ameninţător, aşezată pe creştetul capului, peste glugă.

Acum se apropia de pod. Frodo se holba, fără să mai fie în stare să-şi ia ochii de la el sau să clipească. Să fi fost, oare, Stăpânul celor Nouă Călăreţi revenit pe pământ, ca să-şi călăuzească oastea cumplită la luptă? Da, desigur, era regele sălbatic care îl înjunghiase cu pumnalul lui înfiorător pe Purtătorul Inelului. Vechea rană îi zvâcni dureros şi prin inimă îl săgeta un fior de gheaţă.

Pe când îi treceau prin minte aceste gânduri care îl încremeneau de spaimă, de parcă s-ar fi aflat sub o vrajă, îl văzu pe călăreţ oprindu-se chiar dinaintea podului, iar oastea din urma lui încremeni şi ea ca la un semn. Totul îngheţă. Poate că Inelul îi trimitea o solie Stăpânului Duh, descumpănindu-l; simţea, pesemne, o putere străină în valea sa. Încolo şi-ncoace se roti capul negru al călăreţului, iar coiful lui părea încoronat de o cunună de spaimă. Ochii lui nevăzuţi scrutară bezna.

Frodo încremenise ca o pasăre ce nu mai putea să facă vreo mişcare la apropierea unui şarpe. Şi cum aştepta aşa, simţi mai arzător ca oricând imboldul de a-şi pune Inelul. În ciuda acestei porunci lăuntrice, nu se supuse. Ştia nu numai că Inelul avea să îl trădeze, dar şi că nu avea încă forţa să-l înfrunte pe regele-Morgul, chiar dacă şi l-ar fi pus pe deget. În vrerea lui, această poruncă nu mai trezea nici un ecou, cu toate că era împietrit de spaimă; ceea ce simţea nu era decât apăsarea unei puteri din afară. În vreme ce Frodo urmărea totul cu ochii minţii, încordat, dar fără să facă nimic (ca şi cum ar fi depănat o poveste străveche, depărtată), această putere îl apucă de mână şi i-o îndreptă încetişor către lanţul din jurul gâtului. Atunci însă vrerea lui se răzvrăti, silindu-şi mâna să se tragă la fel de încet îndărăt şi să atingă altceva ― ceva ascuns la piept. Îl simţi rece şi dur: era şipul de la Galadriel, păstrat de atâta amar de vreme cu sfinţenie, încât aproape că uitase de el. Cum îl atinse, gândul la inel păru că îi piere din minte cu desăvârşire. Oftă plecându-şi fruntea.

În clipa aceea, Regele-Duh se întoarse şi, dând pinteni calului, porni peste pod, urmat de oastea lui întunecată. Pesemne că glugile elfeşti îi stârniseră privirile nevăzute şi simţământul puternic al micilor lui vrăjmaşi îi tulburaseră gândul. Dar era prea grăbit. Bătuse deja ceasul şi la porunca măreţului său stăpân trebuia să-şi înceapă marşul războinic către apus.

Curând ajunse o umbră între umbre, jos, pe drumul şerpuitor; îndărătul lui, şirurile întunecate nu mai conteneau să treacă podul. O armată atât de numeroasă nu mai ieşise din valea aceea de pe vremea stăpânirii lui Isildur; pâraiele Anduinului nu mai fuseseră asaltate de o asemenea oştire înarmată până-n dinţi; şi Mordorul nu-şi trimisese la bătălie decât un pâlc; şi nici acela dintre cele de frunte!

Frodo se foi şi brusc gândul îi zbură la Faramir. „În sfârşit, a izbucnit furtuna, îşi zise el. Şirul acesta nesfârşit de lăncii şi spade se îndreaptă spre Osgiliath. O să sosească, oare, Faramir la timp? Şi-a dat seama de ce-o să fie, dar o fi ştiind când? Cine-o să apere Vadurile de Regele celor Nouă Călăreţi? Vor mai veni şi alte oştiri. Am sosit prea târziu. Totu-i pierdut. Am zăbovit prea mult pe drum. Totu-i pierdut. Chiar de-mi voi împlini misia, nimeni n-o să afle. Nu voi mai avea cui povesti. Zadarnice-s toate!”

Începu să plângă, copleşit de slăbiciune. Şi oştenii Morgul nu conteneau să treacă peste pod.

Atunci, din amintirile depărtate, venind parcă tocmai din Comitat ca o geană de lumină în zori, când te cheamă ziua şi se deschid uşile, auzi glasul lui Sam: „Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Treziţi-vă!” Nu l-ar fi mirat defel de-ar fi mai auzit şi: „Masa de dimineaţă e gata!”

Sam părea tare neliniştit.

― Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Au plecat!

Se auzi un scrâşnet urât. Porţile de la Minas Morgul se închiseră. Ultimul şir de lăncii se făcuse nevăzut în negura drumului. Turnul le rânjea încă batjocoritor de dincolo de vale, dar lumina începuse să scadă. Întreaga cetate cădea iar într-un con de umbră colcăitoare şi în tăcere. Şi totuşi, simţiră că veghea celor de-acolo nu contenise.

― Sculaţi-vă, domnu’ Frodo! Au plecat şi-ar fi bine s-o luăm şi noi din loc. A mai rămas ceva viu acolo ― ceva cu ochi… cum să vă spun?… o minte vie; şi cu cât o să stăm mai mult într-un loc, cu atât mai iute-o să dea de noi. Haideţi, domnu’ Frodo!

Frodo îşi ridică fruntea, iar apoi se ridică în picioare. Nu-l părăsise deznădejdea, dar se întremase. Reuşi chiar să zâmbească chinuit, simţind acum, la fel de limpede cum simţise cu o clipă înainte exact pe dos, că trebuia să facă ce-avea de făcut, de-o fi în stare, şi asta fără să ţină seama dacă Faramir, Aragorn, Elrond, Galadriel, Gandalf sau oricine altcineva avea să afle vreodată. Îşi luă toiagul într-o mână şi şipul în cealaltă. După ce văzu lumina limpede şiroindu-i printre degete, vârî şipul înapoi în sân, aproape de inimă. Apoi întoarse spatele cetăţii Morgul, care avea acum o strălucire mohorâtă dincolo de prăpastie, şi se pregăti s-o ia pe drumul în pantă.

Din câte se părea, Gollum se târâse de-a lungul pragului stâncos, până în locul umbros dinapoi, chiar când se deschiseseră porţile Minas Morgulului, lăsându-i pe hobbiţi acolo unde zăceau lungiţi. Se întoarse acum furişat, cu dinţii clănţănind şi pocnind din degete.

― Proştilor! Nepricopsiţilor! şuieră el. Daţi-i zor! Nu trebuie să-şi închipuie că primejdia a trecut. N-a trecut deloc. Daţi-i zor!

Nu-i răspunseră, dar îl urmară sus, pe prag. Nu prea-i trăgea inima, deşi trecuseră prin atâtea; însă nu dură mult. Curând cărarea coti pe lângă o ieşitură a peretelui muntos şi pătrunse în stâncă, într-o văgăună îngustă. Ajunseseră la prima scară de care le vorbise Gollum. Întunericul era aproape de nepătruns şi nu vedeau decât la o aruncătură de băţ; dar când Gollum se întoarse spre ei, îi văzură ochii licărind stins, la o înălţime de câteva picioare.

― Aveţi grijă, şopti el. Trepte. O mulţime de trepte. Trebuie s-aveţi grijă.

Aşa şi era. Frodo şi Sam se simţiră mai în largul lor la început, cu pereţii de-o parte şi de alta, dar scara era aproape dreaptă şi urcând aşa, fără preget, îşi dădură seama din ce în ce mai bine de prăpastia care se căsca îndărătul lor. Iar treptele tocite şi lunecoase la margini erau înguste şi adesea înşelătoare. Unele se spărseseră mai demult, altele se crăpau când puneau piciorul pe ele. Hobbiţii se căţărară fără să-şi tragă sufletul, până ajunseră să se agaţe cu degetele de treptele de deasupra lor, căznindu-se să-şi îndoaie genunchii; şi pe măsură ce scara înainta în hăurile muntelui prăpăstios, pereţii de piatră se ridicau tot mai înalţi deasupra capetelor lor.

Într-un târziu, chiar când simţiră că nu mai puteau îndura, zăriră sus ochii lui Gollum, întorcându-se spre ei.

― Am ajuns, şopti el. Prima scară-i urcată. Deştepţi hobbiţi, să urce ei atât! Tare deştepţi! Doar câteva trepte şi gata!

Sam şi Frodo îl urmară vlăguiţi şi ameţiţi. Se căţărară pe ultima treaptă şi se aşezară, frecându-şi picioarele şi genunchii. Se aflau în trecerea care, după cât se părea, urca în continuare dinaintea lor, deşi mai puţin abrupt şi fără trepte. Gollum nu-i lăsă prea mult să-şi tragă sufletul.

― Mai e o scară, zise el. Mult mai lungă. Trageţi-vă sufletul când ajungem în vârf, nu acum.

Sam gemu.

― Ai zis mai lungă? îl întrebă el.

― Da, da, mai lungă, încuviinţă Gollum. Dar nu aşa grea. Hobbiţii au urcat Scara Dreaptă. Acu’ vine Scara Şerpuită.

― Şi după asta? întrebă Sam.

― O să vedem, zise Gollum încet. Da, da, o să vedem noi!

― Parcă ziceai ceva de un tunel, spuse Sam. Nu e nici o cale prin care să putem ajunge dincolo?

― O, ba da, e un tunel, rosti Gollum. Dar înainte să încerce hobbiţii să urce, se pot odihni. Dacă reuşesc să-l străbată, ajung aproape la vârf. Foarte aproape, dacă-l străbat. Da, da!

Pe Frodo îl trecu un fior. Urcuşul îl făcuse să asude, dar acum îi era frig şi umezeala îi pătrundea în oase; iar prin hornul acela ţâşnea un curent rece, supt înăuntru dinspre înălţimile nevăzute de deasupra. Se ridică şi se scutură.

― Păi, hai să mergem mai departe! zise el. Ăsta nu-i loc de stat.

Hornul părea că se întinde pe mile întregi şi curentul rece de aer nu-i slăbea. Mai mult, pe măsură ce urcau, se transformă într-un vânt tăios. Cu suflarea lor cumplită, munţii încercau parcă să-i descurajeze, să-i ţină departe de tainele înălţimilor sau să-i azvârle îndărăt, în hăurile întunecate. Îşi dădură seama că ajunseseră la capăt, când nu mai simţiră peretele din dreapta.

Gollum îşi croia drum lipit pe sub stâncă. Pentru moment, nu mai urcau, dar pământul pe care călcau era acum mai bolovănos şi plin de primejdii în întuneric, iar calea le era astupată de pietroaie şi de blocuri prăbuşite de stâncă. Mergeau anevoie, cu multă grijă.

Nici Sam, nici Frodo nu-şi dădeau seama câte ceasuri trecuseră de când pătrunseseră în Valea Morgul. Noaptea părea fără capăt.

Până la urmă, desluşiră un perete şi dinaintea lor pornea alt şir de trepte. Făcură iar popas, apoi începură să urce. Suişul era lung şi obositor, dar scara aceasta nu era săpată în piatra muntelui. Stâncă se povârnea îndărăt, iar poteca se unduia de-a curmezişul ei, ca un şarpe. La un moment dat, o luă pieziş, până la marginea genunii, iar Frodo îşi aruncă privirile în jos şi văzu prăpastia de la capătul Văii Morgul, ca un puţ uriaş. În adâncurile ei lucea ca un licurici abia văzut drumul duhurilor, care pornea din cetatea moartă, spre Trecătoarea fără Nume. Se trase iute îndărăt.

Scara urca în continuare, unduindu-se chinuit. Ajunseră la un şir îngust şi scurt de trepte şi trecură de alt prag. Poteca se despărţise de trecătoarea mare care străbătea prăpastia şi îşi urma acum propriu-i drum primejdios pe la poalele unei crăpături mai mici ce se căsca între înălţimile Ephel Duath. Hobbiţii desluşiră cu greu, pe ambele părţi, stâlpi înalţi şi foişoare crenelate de piatră. Printre ele, ierni fără de număr roseseră şi săpaseră adâncituri întunecate ca noaptea, în stânca nemângâiată vreodată de soare. Iar acum strălucirea roşiatică a cerului părea şi mai puternică, deşi nu-şi putură da seama dacă se făcuse dimineaţă în aceste tenebre, sau dacă ceea ce vedeau nu era decât o flacără iscată de Saruman în frământatul Gorgoroth.

În faţa lor, încă sus, departe, Frodo zări, ridicându-şi privirile, încununarea acestui drum amar. Pe cerul mohorât şi însângerat de răsărit se desluşea o crăpătură în creasta cea mai înaltă, îngustă şi săpată adânc între cei doi umeri stâncoşi; şi pe fiecare dintre aceştia se înălţa câte un stei.

Se opri şi privi cu mai mare grijă. Steiul din stânga era înalt şi subţire, iar înăuntrul lui ardea o lumină roşie, dacă nu cumva strălucirea aceea sângerie nu venea dinspre ţinutul de dincolo, printr-o gaură. Îl atinse uşor pe Sam şi îi arătă şi lui.

― Nu-mi place cum arată asta, zise Sam. Până la urmă, drumul ăsta tainic al tău e străjuit, mormăi el ameninţător, întorcându-se spre Gollum. Socot c-ai ştiut asta de la-nceput, nu-i aşa?

― Toate drumurile sunt străjuite; da, da, zise Gollum. Cum să nu fie? Dar hobbiţii trebuie să-ncerce o cale sau alta. Ăsta s-ar putea să nu fie atât de păzit. Poate-au plecat cu toţii la marea bătălie, cine ştie!

― Poate, scrâşni Sam. Oricum, se pare că mai avem mult de mers şi de urcat pân-om ajunge acolo. Şi mai e şi tunelul. Cred că s-ar cuveni să vă trageţi un pic sufletul, domnu’ Frodo. Nu ştiu ce oră o fi acum ― zi sau noapte ― dar nu ne-am oprit din mers de ceasuri fără număr.

― Da, trebuie să ne odihnim, zise Frodo. Hai să căutăm un ungher ferit de vânturi, unde să ne adunăm iar puterile pentru ultimul hop.

Căci aşa simţea el. Spaimele şi cele ce aveau să se întâmple dincolo păreau prea depărtate ca să-l mai tulbure de-acum. Toate gândurile i se adunau ca să-l ajute să vadă cum să treacă prin sau peste zidul de nepătruns şi de străji. Dacă putea să înfăptuiască lucrul acesta, atunci socotea, într-un fel, misia îndeplinită; cel puţin aşa i se părea lui la ceas de-ntuneric, când încă se mai căznea vlăguit pe sub umbrele reci ca piatra de la poalele cetăţii Cirith Ungol.

Se aşezară într-o adâncitură dintre doi stâlpi uriaşi de stâncă: Frodo şi Sam înăuntru, iar Gollum chircit jos, la intrare. Acolo îşi luară hobbiţii ceea ce socotiră a fi ultima masă înainte să coboare în Tărâmul Fără Nume, poate ultima pe care aveau s-o ia împreună. Mâncară ceva din merindele din Gondor şi pesmeţii elfeşti; dar băură puţin, căci voiau să păstreze apa; abia de-şi udară un pic gura uscată.

― Oare când o să mai găsim apă? întrebă Sam. Cred că şi ălora de-acolo li se face sete. Orcii beau şi ei, nu-i aşa?

― Da, beau, îi răspunse Frodo. Dar mai bine să nu vorbim de asta. Băuturile lor nu-s pentru noi.

― Atunci, cu-atât mai mult trebuie să ne umplem butelcile, spuse Sam. Numai că pe-aici nu-i pic de apă; n-am auzit nici un clipocit. Şi, oricum, Faramir a zis să nu bem apă în Morgul.

― Apa care curge din Imlad Morgul, aşa a zis, preciza Frodo. Acum nu ne aflăm în valea aceea, iar izvoarele pe care le-am putea întâlni în cale se varsă în Imlad Morgul, în nici un caz nu vin dintr-acolo.

― Eu unul n-aş avea încredere să beau, nici să ştiu că mor de sete, zise Sam. Locurile acestea mi se par rele, adăugă el, trăgând adânc aer în nări. Şi miroase a ceva. Nu simţiţi? Ceva ciudat, înecăcios. Nu-mi place deloc.

― Că e laie, că-i bălaie, mie nu-mi place nimic aici, spuse Frodo. Pământul, aerul şi apa ― toate par blestemate. Dar ăsta ne e drumul.

― Da, aşa e, zise Sam. Şi dacă ştiam ce ne-aşteaptă când am plecat, nu puneam piciorul în locurile astea. Dar aşa se-ntâmplă adesea; vorbesc de isprăvile din poveştile şi din cântările străvechi, domnu’ Frodo; de păţanii, cum le ziceam eu mai demult. Credeam că sunt lucruri pe care seminţiile minunate din basme le căutau cu lumânarea, pentru că şi le doreau ca pe-o înveselire, cum s-ar zice, căci viaţa era cam plicticoasă. Dar treburile nu stau tocmai aşa în poveştile vrednice de luat în seamă şi de ţinut minte. Se pare că se pomeneau cu toţii în belea de la bun început, aşa le era aşternut drumul, cum ziceţi dumneavoastră. Dar cred că, la fel ca noi, au avut şi ei o groază de ocazii să se întoarcă, numai că n-au făcut-o. Iar de s-ar fi întors, noi n-am mai fi ştiut, pentru că ar fi fost uitaţi. Auzim de isprăvile lor care n-au avut totdeauna un sfârşit fericit; cel puţin, aşa socoteau cei din poveste. Mă gândesc la clipa când se întorceau acasă şi-şi găseau acareturile în bună ordine, deşi nu tocmai cum le lăsaseră la plecare; aşa, ca domnu’ Bilbo, bătrânu’. Da’ acelea nu-s totdeauna cele mai frumoase poveşti de ascultat, deşi e bine să le afli. Mă-ntreb noi în ce poveste-om fi nimerit.

― Da, şi eu mă-ntreb, rosti Frodo. Dar nu găsesc răspuns. Aşa se înfăţişează o poveste adevărată. Să luăm, bunăoară, una care-ţi place. S-ar putea să ştii sau să bănuieşti ce fel de poveste este, cu sfârşit fericit sau trist; dar cei din ea nu ştiu. Şi nici ţie nu ţi-ar plăcea ca ei să ştie.

― Nu, domnu’ Frodo, bineînţeles că nu mi-ar plăcea. Lui Beren, bunăoară, nici nu i-a trecut vreodată prin minte că avea să pună mâna pe Silmarilul Coroanei de Fier din Thangorodrim; şi totuşi, a făcut-o. Iar locul acela era mai rău şi primejdia mai întunecată ca a noastră. Însă, bineînţeles, aceasta-i o poveste lungă, care trece din fericire în mâhnire şi dincolo de ea, iar Silmarilul a ajuns la Earendil. Ştiţi, stăpâne, că nu m-am mai gândit la asta pân-acum? Avem… aveţi ceva din lumina lui în şipul cu ciobul de stea, acela pe care vi l-a dat Doamna din Lorien. Căci, dacă mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi poveste. Ea continuă. Oare marile poveşti nu se sfârşesc niciodată?

― Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi-al nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu.

― Atunci o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta voiam să zic, domnu’ Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă trezesc dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta mi-e gândul mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de mine. Totuşi, oare-om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în poveşti? Bineînţeles, ne aflăm într-o poveste. Dar eu mă întreb dacă ea va fi pusă în vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca să fie povestită la gura sobei sau citită dintr-o carte mare, scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani şi ani. Iar oamenii să spună: „Ia s-auzim despre cum a fost cu Frodo şi cu Inelul!” Şi-apoi: „Da, asta-i una dintre poveştile cele mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?” „Da, băiete, cel mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul.”

― Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot sufletul.

Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de la venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui Sam i se păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau peste ei. Dar Frodo nu le luă în seamă; râse iar.

― Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre personajele importante: Sam cel Înţelept, inimă cutezătoare. „Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai bună, mă face să râd. Iar Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i aşa, tăticule?”

― Domnu’ Frodo, zise Sam; acu’ nu se cade să vă bateţi joc. Eu am vorbit serios.

― Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o razna. Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai rău loc din poveste şi nu m-aş mira ca la partea acestea să se zică: „închide cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti.”

― Poate, spuse Sam; dar eu, unu’, n-aş zice una ca asta. Din marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârşit. Căci, vedeţi, până şi Gollum ar putea fi bun într-un basm; oricum, mai acătării decât e el acum. Şi, după cum mărturisiţi, îi plăceau şi lui poveştile. Mă-ntreb dacă el se crede erou sau ticălos. Gollum! strigă el. Ţi-ar plăcea să fii erou?… Unde naiba s-o fi dus iar?

Nici urmă de Gollum la intrarea în adăpostul lor şi nici în umbrele din împrejurimi. Nu mâncase de la ei, dar primise, ca de obicei, să bea o gură de apă; apoi parcă se încolăcise să tragă un pui de somn. În orice caz, bănuiau că unul dintre lucrurile urmărite de el, în lunga lui lipsă din ziua dinainte, fusese acela de-a vâna după pofta inimii; şi, era limpede, în vreme ce ei stăteau de vorbă, o ştersese din nou. Dar, de data aceasta, de ce?

― Nu-mi place deloc că o şterge fără să spună, zise Sam. Mai ales acum. N-are cum să caute pe-aici de mâncare, afară doar de nu i-or fi plăcând niscaiva pietre. Că nici măcar muşchi nu găseşti!

― N-are rost să-ţi faci griji acum din pricina lui, spuse Frodo. Fără el, n-am fi răzbit atât de departe; nici nu ne-ar fi putut trece prin minte cum s-ajungem la trecătoare; trebuie să-l luăm aşa cum e. Dacă ne-o fi necredincios, asta e!

― Totuşi, mi-ar plăcea să-l am mereu sub ochi, zise Sam. Cu-atât mai mult dacă-i necredincios. Vă amintiţi că nu ne-a spus niciodată dacă trecătoarea asta-i străjuită sau nu? Credeţi c-o fi plecat să-i aducă pe orci sau ce-or mai fi şi ăia?

― Nu, nu cred, îi răspunse Frodo, chiar de poate face orice ticăloşie. Nu cred însă c-a plecat după orci sau după alţi lachei de-ai Duşmanului. De ce-ar fi aşteptat pân-acum şi să treacă prin atâtea cazne, ca s-o facă aici, atât de-aproape de tărâmul spaimelor? De când e cu noi ar fi putut să ne dea pe mâna orcilor de nu ştiu câte ori. Nu, dacă totuşi e ceva, nu poate fi decât vreun şiretlic tainic de-al lui.

― Păi, cred c-aveţi dreptate, domnu’ Frodo, zise Sam. Nu că asta m-ar încălzi cu ceva. Nu mă-mbăt eu cu apă rece: ştiu că pe mine m-ar da pe mâna orcilor cât ai zice peşte. Dar uitasem, mai e şi Nepreţuitul lui. Da, da, cred că tot timpul s-a gândit la Nepreţuitul pentru bietul Smeagol. Ăsta-i clenciul tuturor micilor lui uneltiri, dacă şi-o fi ticluit vreuna. Dar este peste puterea mea de-a pricepe cum de s-a gândit că, aducându-ne aici, o să-i fie de vreun folos.

― Mai mult ca sigur că nici el nu înţelege, zise Frodo. Şi nu cred că are doar un singur plan în căpăţâna lui proastă. Cred că încearcă din răsputeri ca Nepreţuitul să n-ajungă la Duşman. Căci dacă se va întâmpla una ca asta, va fi o nenorocire pentru el. Pe de altă parte, pesemne că nu face decât să aştepte un moment în care să-şi încerce norocul.

― Da, nu l-am făcut eu degeaba Hoţ şi Hoit, zise Sam. Pe măsură ce se-apropie de tărâmul Duşmanului, începe să semene tot mai mult cu aşa ceva. Ascultaţi la mine: dac-o fi s-ajungem la trecătoare, n-o să ne lase să-l ducem dincolo pe Nepreţuit, fără să facă vreo trăsnaie.

― N-am ajuns încă până acolo, spuse Frodo.

― Nu, dar am face bine să căscăm ochii. Dacă începem să moţăim, Hoitul o să ne-ncalece fără să stea pe gânduri. Asta nu înseamnă că n-ar fi bine-acum pentru domnia voastră să-nchideţi un ochi, stăpâne. Numai să nu vă depărtaţi de mine. Aş fi tare fericit să dormiţi puţin. V-aş veghea şi, în orice caz, dacă vă-ntindeţi aici, în braţele mele, n-o să pună nimeni laba pe domnia voastră, fără ştirea lui Sam.

― Să dorm, făcu Frodo oftând, de parcă ar fi văzut o oază înverzită în pustiu. Da, aş fi-n stare să dorm până şi-aici!

― Atunci, culcaţi-vă, stăpâne! Puneţi-vă capul în poala mea.

Aşa dădu Gollum de ei peste câteva ceasuri, când se întoarse din tenebre, furişându-se şi târându-se pe cărare. Sam şedea sprijinit de un bolovan, cu capul căzut într-o parte şi răsuflarea grea. Frodo dormea adânc în poala lui. Sam îi pusese blând o mână pe fruntea albă şi pe cealaltă, pe piept. Aveau chipurile senine.

Gollum se uită la ei. Pe faţa lui costelivă şi înfometată apăru fugar ceva ciudat. Nu mai avea strălucirea din priviri. Ochii îi erau acum întunecaţi, cenuşii, bătrâni şi osteniţi. Tresări cuprins parcă de un spasm de durere, se răsuci şi se uită îndărăt, clătinând din cap, ca şi când l-ar fi chinuit o luptă lăuntrică. Apoi îşi puse încetişor mâna tremurătoare pe genunchiul lui Frodo. Dacă unul dintre ei l-ar fi zărit, ar fi avut impresia, preţ de o clipă, că era un hobbit bătrân şi ostenit, cocârjat de ani fără de număr care îl despărţiseră de prieteni şi de neamuri, de câmpiile şi de pâraiele tinereţii ― o biată făptură înfometată şi împovărată de vreme.

Dar când îl atinse pe Frodo, acesta tresări şi strigă încetişor în somn, iar Sam se trezi pe dată. Gollum fu prima imagine care-i apăru în faţă. I se păru că-l pipăie pe stăpânul său.

― Hei! făcu el aspru. Ce vrei să faci?

― Nimic, nimic! zise Gollum blând. Stăpân cumsecade!

― Nu zic nu, spuse Sam. Dar pe unde te-ai tot vânturat, ticălos bătrân?

Gollum se trase îndărăt şi pe sub pleoapele grele îi scăpără o strălucire verzuie. Arăta aproape ca un păianjen, chircit pe spate, cu mădularele îndoite şi ochii holbaţi. Acum nu mai semăna cu un hobbit.

― M-am vânturat, m-am vânturat, şuieră el. Aşa curtenitori sunt hobbiţii mereu, da, da! Ooo, ce hobbiţi cumsecade! Smeagol îi duce pe căi tainice, pe care nimeni nu le-ar putea descoperi. E ostenit, e însetat, da, însetat; şi el îi călăuzeşte şi caută drumuri, iar ei zic că se vântură. Prieteni foarte cumsecade; da, nepreţuitule, foarte cumsecade!

Pe Sam îl cuprinse remuşcarea, dar neîncrederea nu-i pieri.

― Iartă-mă, zise el. Iartă-mă, dar m-ai speriat din somn; şi mi-a fost ciudă c-am adormit, de-aia am fost aşa ţâfnos. Dar domnu’ Frodo i-aşa ostenit, că i-am spus să-nchidă puţin ochii. Asta e! Iartă-mă! Dar tu pe unde-ai fost?

― M-am vânturat, spuse Gollum, cu aceeaşi strălucire verzuie în priviri.

― Ooo, foarte bine, zise Sam. Fă ce vrei! De data asta mi se pare că nu minţi prea tare. Şi-acum am face bine să ne vânturăm toţi trei. Cât o fi ceasul? E azi sau mâine?

― E mâine, îi răspunse Gollum. Sau, mai bine zis, era mâine când s-au culcat hobbiţii. Ce nebunie şi ce primejdie! Noroc că s-a vânturat bietu’ Smeagol şi-a vegheat!

― Mi se pare c-o să ne săturăm curând de vorba asta, zise Sam. Dar n-are-a face. O să-l trezesc pe stăpân.

Îi dădu uşor părul de pe frunte şi se aplecă asupra lui, şoptindu-i blând:

― Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Treziţi-vă!

Frodo tresări şi deschise ochii. Apoi, zărindu-i chipul plecat asupra sa, zâmbi.

― De ce mă scoli aşa devreme, Sam? întrebă el. E încă întuneric.

― Da, aici e mereu întuneric, zise Sam. Dar Gollum s-a-ntors, stăpâne, şi zice că-i mâine. Aşa că trebuie să mergem mai departe. Ultima parte.

Frodo inspiră adânc şi se ridică în capul oaselor.

― Ultima parte! zise el. Hei, Smeagol! Ai găsit ceva de mâncare? Te-ai odihnit?

― Nici mâncare, nici odihnă, nimic pentru Smeagol, spuse Gollum. E un vântură-lume.

Sam îşi muşcă limba, dar se abţinu.

― Nu te porecli singur, Smeagol, zise Frodo. Nu-i cuminte, chiar de-i aşa.

― Smeagol trebuie să ia ce i se dă, îi răspunse Gollum. Aşa i-a zis jupânu’ Sam cel înţelept, hobbitul care ştie multe.

Frodo se uită la Sam.

― Da, stăpâne, zise acesta. Am folosit vorba asta, căci, când m-am trezit brusc din somn, l-am văzut aici, lângă noi. I-am spus că-mi pare rău, dar cred c-am să-mi schimb curând părerea.

― Hai, las-o baltă, zise Frodo. Se pare însă c-am ajuns la capăt, Smeagol. Spune-mi, am putea să străbatem singuri drumul care ne-a mai rămas? Suntem dinaintea trecătorii, a unei intrări, şi, dacă ne descurcăm de-aici încolo, socot că înţelegerea noastră s-a sfârşit. Ai făcut ce-ai făgăduit şi eşti liber; liber să te-ntorci, să mănânci şi să te odihneşti, indiferent unde-ai vrea să te duci; bineînţeles, nu la slujitorii Duşmanului. Într-o bună zi, s-ar putea să te răsplătesc ― eu, sau cei ce mă vor pomeni.

― Nu, nu încă, scânci Gollum. O, nu! Ei nu pot să-şi găsească singuri drumul, nu-i aşa? O, nu, nicidecum! Urmează tunelul. Smeagol trebuie să meargă mai departe. Nici odihnă, nici mâncare. Nu încă.

IX Bârlogul lui Shelob

Trebuia, într-adevăr, să fie ziuă, aşa cum le spusese Gollum, dar hobbiţii nu prea vedeau vreo deosebire, poate doar că cerul greu de deasupra nu mai era chiar aşa smolit; părea mai degrabă un acoperiş mare de fum; iar în loc de bezna nopţii care adăsta încă printre crăpături şi în văgăuni, lumea de piatră din jur era învăluită într-o umbră ceţoasă, cenuşie. Îşi continuară drumul prin crăpătura lungă, printre stâlpi şi grămezi de stânci prăbuşite, mâncate de vreme, ca nişte statui fără formă, de-o parte şi de alta. Cei doi hobbiţi mergeau acum unul lângă altul, iar Gollum îi călăuzea. Nu se auzea nici un zgomot. Ceva mai în faţă ― să fi fost vreo milă ― se ridica un perete masiv, cenuşiu ― ultima parte uriaşă a munţilor stâncoşi. Se desluşea întunecat şi, pe măsură ce se apropiau, creştea, până se înălţă mult deasupra lor, tăindu-le orice putinţă de a mai vedea dincolo. La poalele lui se întindea o umbră adâncă. Sam pufni.

― Pfui! Ce miros! făcu el. Se simte tot mai tare.

Brusc fură învăluiţi de umbra aceea şi văzură gura unei peşteri.

― Pe-aici e intrarea, zise Gollum încet. Pe-aici se intră în tunel. Nu-i rosti numele: Torech Ungol, Bârlogul lui Shelob.

Dinăuntru ieşea o duhoare, nu greţoasă ca aceea de hoit, din luncile Morgulului, ci grea şi pătrunzătoare, de parcă în întuneric fuseseră îngrămădite stive de gunoaie de tot felul.

― Acesta-i singurul drum? întrebă Frodo.

― Da, da, îi răspunse el. Da, trebuie s-o luăm pe-aici.

― Adică, ai mai trecut prin văgăuna asta? întrebă Sam. Pfui! Dar poate pe tine nu te supără duhoarea.

Lui Gollum îi sclipiră ochii.

― Habar n-are ce ne supără pe noi, nu-i aşa, nepreţuitule? Nu, habar n-are. Dar Smeagol îndură. Da. El a trecut pe-aici. O, da, a trecut până dincolo. E singura cale.

― Şi de ce pute-aşa? îl întrebă Sam. Pare… mai bine nu-i zic pe nume. Îţi spun eu, asta trebuie să fie vreo groapă de gunoi de-a orcilor, în care îşi strâng mizeria de sute de ani.

― Păi, zise Frodo, orci, neorci, dacă ăsta-i singurul drum, atunci o s-o luăm pe-aici; n-avem încotro.

Traseră adânc aer în piept şi intrară. Din câţiva paşi se treziră în întunericul deplin şi de nepătruns. Frodo şi Sam nu mai văzuseră asemenea beznă de când cu trecerile neluminate din Moria; iar aici era parcă şi mai deasă. În Moria mai adia câte un curent, se mai auzea câte un ecou, care te făcea să te gândeşti la mai mult spaţiu. Aici, aerul încremenise, era greu, iar sunetul se stingea înainte să pornească. Păşeau parcă printr-un abur negru, făurit el însuşi din tenebre, căci atunci când îl respirai, îţi orbea nu doar ochii, ci şi mintea, aşa că până şi amintirea culorilor şi a formelor ţi se stingea din gânduri. Aici nu fusese, nu era şi nu avea să fie vreodată decât noapte.

Dar pentru moment, simţurile le rămăseseră neschimbate, ba chiar li se ascuţiseră aproape dureros. Spre mirarea lor, pereţii erau netezi, iar drumul pe care călcau se întindea drept şi fără hârtoape, în afară de câte-o treaptă răzleaţă ― acelaşi povârniş anevoios de până atunci. Tunelul era înalt, larg, atât de larg încât, deşi hobbiţii mergeau unul lângă altul şi nu ajungeau la pereţii laterali decât întinzând braţele, se simţeau singuri, despărţiţi de întuneric.

Gollum intrase primul şi părea să se afle doar la câţiva paşi de ei. Câtă vreme mai putură observa astfel de lucruri, îi auziră răsuflarea şuierătoare şi poticnită chiar în faţa lor. Dar în scurt timp li se tociră simţurile ― atât pipăitul, cât şi auzul parcă le slăbiseră de tot; însă continuară să bâjbâie înainte, mânaţi mai ales de puterea voinţei cu care porniseră ― voinţa de-a trece dincolo ― şi de dorinţa de-a ajunge, până la urmă, la poarta aceea înaltă.

Nu după mult, deşi nu putea şti sigur, căci curând nu mai fu în stare să măsoare timpul şi distanţa, Sam simţi un gol în peretele din dreapta; o clipă, îi ajunse la urechi o răsuflare slabă şi simţi un val de aer ceva mai bun, când trecură pe-acolo.

― Nu-i asta singura intrare, şopti el cu caznă, căci i se părea un mare efort să scoată un sunet. Nici că se putea un loc mai orcesc ca acesta!

Simţiră din nou, întâi el, în dreapta, apoi Frodo, în stânga, vreo trei-patru goluri asemănătoare ― unele mai largi, altele mai înguste; dar nu încăpea nici o îndoială, până acum acesta se dovedise a fi drumul cel mai bun, pentru că era drept, fără cotituri, şi urca fără încetare. Dar cât mai aveau de mers şi cât mai puteau îndura? Pe măsură ce suiau, aerul devenea tot mai greu de tras în piept şi începuseră să simtă, în întunericul orb, o rezistenţă mai grea decât a aerului. Şi cum pătrundeau în adânc, mâinile şi capul le erau mângâiate de nişte braţe lungi sau, poate, de un soi de ierburi care atârnau din tavan ― nu puteau spune exact. Iar duhoarea creştea mereu. Ajunseră să creadă că, în afară de miros, li se furaseră toate celelalte simţuri, ca să-i zăpăcească. Un ceas, două, trei; câte or fi trecut prin gaura asta fără pic de lumină? Ceasuri, zile… mai degrabă săptămâni. Sam se depărtă de perete şi se strânse lângă Frodo; îşi încleştară mâinile şi îşi continuară drumul împreună.

Până la urmă, Frodo, care bâjbâia de-a lungul peretelui din stânga, dădu brusc de un gol. Aproape că se prăbuşi în hăul de alături. Era o deschidere în stâncă mult mai largă decât toate cele pe lângă care trecuseră; iar de-acolo ieşea o duhoare atât de pătrunzătoare şi atâta răutate, încât Frodo ameţi. În clipa aceea, şi Sam se împletici şi căzu în nas. Luptându-se cu greaţa şi cu spaima, Frodo îl apucă pe Sam de mână.

― Sus! zise el gâfâind, aproape fără glas. Totul iese de-aici: şi duhoarea, şi primejdia. Haide, repede!

Îşi adună tot ce-i mai rămăsese din vlagă şi voinţă şi îl târî pe Sam în picioare, silindu-şi propriile-i mădulare să se urnească. Sam se clătina alături. Un pas, doi paşi, trei… în sfârşit, făcură şase paşi. Poate că trecuseră deja de hăul nevăzut şi înspăimântător, dar fie că era aşa sau nu, se mişcară deodată mai uşor, ca şi cum o voinţă duşmănoasă i-ar fi slăbit o clipă. Se căzniră să meargă înainte, tot mână-n mână.

Dar pe dată dădură de alt necaz. Tunelul se împărţea în două, sau cel puţin aşa părea; iar pe întuneric nu-şi dădură seama care drum era mai larg şi mai drept. Pe unde s-o ia, în stânga sau în dreapta? Nu aveau nimic după care să se călăuzească, iar o alegere greşită le-ar fi venit de hac mai mult ca sigur.

― Pe unde-a luat-o Gollum? întrebă Sam gâfâind. De ce nu ne-a aşteptat?

― Smeagol! făcu Frodo, încercând să strige. Smeagol!

Dar glasul lui se pierdu într-un horcăit şi cuvântul îi muri pe buze. Nu-i ajunse la urechi nici un răspuns, nici un ecou, nici un tremur de aer.

― De data asta s-a dus, cred, mormăi Sam. Socot că aici a vrut el să ne-aducă. Gollum! O să-ţi blestemi zilele când oi pune mâna pe tine!

Bâjbâind şi pipăind pe întuneric, îşi dădură îndată seama că drumul din stânga era astupat: se înfunda sau căzuse un bolovan mare la intrare.

― N-are cum să fie asta calea pe care-o căutăm, şopti Frodo. Bună, rea, trebuie s-o luăm pe cealaltă.

― Şi-asta repede, gâfâi Sam. E cineva mai rău ca Gollum aici. Simt că suntem priviţi.

Nu făcură mai mult de câţiva paşi, când dindărătul lor se auzi un zgomot înfiorător şi cumplit în liniştea grea, deasă ― ceva ca un gâlgâit, apoi un şuierat lung, înveninat. Se învârtiră de colo-colo, dar nu văzură nimic. Rămaseră stană de piatră, holbându-se şi aşteptând nici ei nu ştiau ce.

― E o cursă, zise Sam şi puse mâna pe mânerul spadei; îşi aminti atunci de gorganul acela din care se revărsa întunericul. „Ce bine-ar fi să-l avem pe Tom cu noi!” îşi zise.

Apoi, cum stătea aşa, împresurat de tenebre, cu inima copleşită de deznădejde şi mânie, i se păru că vede o lumină ― o lumină printre gândurile sale ― la început, aproape peste putinţă de strălucitoare, ca o rază de soare în ochii cuiva care-a stat multă vreme ascuns într-un puţ fără fund. După aceea, lumina se schimbă în culoare: verde, auriu, argintiu, alb. Departe, ca într-un tablou desenat de-o mână elfească, o văzu pe Lady Galadriel în iarba Lorienului, cu braţele pline de daruri. Iar ţie, Purtător al Inelului, o auzi el rostind depărtat, dar limpede, ţi-am pregătit asta.

Şuieratul gâlgâitor se apropia şi ceva trosni, ca un obiect articulat care se mişca încet, dar sigur, în beznă. Dinspre el venea o miasmă insuportabilă.

― Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam, iar viaţa şi îndârjirea îi reveniră în glas. Darul Doamnei! Ciobul de stea! O lumină pentru când vom fi în locuri întunecate, zicea ea. Ciobul de stea!

― Ciobul de stea? bolborosi Frodo, ca trezit din somn, fără să priceapă. Cum de-am uitat! O lumină când toate celelalte lumini s-au stins în jurul tău! Iar acum e singura noastră nădejde.

Îşi vârî încet mâna în sân şi ridică şipul dăruit de Galadriel. Acesta luci o clipă palid, ca o stea ce se înalţă pe cer printre ceţurile grele de la răsărit; apoi, pe măsură ce lumina prindea puteri şi nădejdea creştea în sufletul lui Frodo, începu să ardă cu o flacără argintie ― o inimioară de lumină orbitoare ― ca şi cum Earendil însuşi pogorâse de pe cărările apusului înalt, cu ultimul Silmaril pe frunte. Bezna se retrase din jurul ei, până păru că străluceşte în mijlocul unui glob de cristal diafan, iar mâna care o ţinea scânteie în flăcări alburii.

Frodo rămase cu ochii pironiţi la darul acesta minunat pe care îl purtase atâta vreme, fără să-i ghicească valoarea şi puterea. Arareori se gândise la el în călătoria lor până acum, când ajunseseră în Valea Morgul, şi nu-l folosise niciodată, de teama luminii sale mărturisitoare.

Ayia Earendil Elenion Ancalima! strigă el, fără să ştie ce spunea; căci păru că alt glas se rostise prin al său, limpede, netulburat de aerul scârbos din văgăună.

Dar pe Pământul de Mijloc există şi alte puteri ― forţe ale nopţii, străvechi şi viguroase. Iar Ea, cea care păşea în întuneric, auzise ţipătul elfilor, ţipătul acela de departe, din negura timpului, dar nu-l luase în seamă şi nu se speriase de el. Chiar în timp ce vorbea, Frodo simţi un rău uriaş aplecându-se asupra sa şi cercetându-l cu o privire înfiorătoare. Nu departe în tunel, între ei şi hăul unde ameţiseră şi căzuseră, văzu nişte ochi ciudaţi. În sfârşit, primejdia îşi scosese masca. Razele ciobului de stea se reflectau în cele o mie de feţe ale ochilor, dar dincolo de această sclipire începu să mocnească un foc înspăimântător, o flacără aprinsă, într-un fel de puţ adânc al gândirii vrăjmaşe. Fioroşi şi răi erau ochii aceia de fiară şi, în acelaşi timp, plini de o mulţumire hâdă, privindu-şi prada încolţită şi fără nădejde de scăpare cu o bucurie răutăcioasă.

Frodo şi Sam începură să se dea încet înapoi, copleşiţi de groază, fără să-şi poată dezlipi privirile de la ochii aceia înspăimântători şi răi, care se apropiau pe măsură ce ei păşeau îndărăt. Mâna lui Frodo se lăsă în jos tremurând, cu tot cu şip. Apoi, sloboziţi de vraja care îi oprea să fugă, se întoarseră amândoi, într-o panică zadarnică şi, spre veselia ochilor acelora, o luară împreună la goană; dar chiar şi fugind, Frodo se uită îndărăt şi văzu înspăimântat că ochii aceia porniseră în salturi după ei. Duhoarea îi înconjura ca un nor.

― Stai! Stai! strigă el deznădăjduit. N-are nici un rost să fugim. Ochii se furişau încet-încet, tot mai aproape.

― Galadriel! strigă el şi, luându-şi inima-n dinţi, ridică şipul. Ochii se opriră. O clipă, privirea lor slăbi, ca şi cum ar fi fost cuprinşi de-o umbră de îndoială. Atunci lui Frodo îi luă inima foc şi, fără să se gândească ce face, din nebunie, din deznădejde sau îmboldit de curaj, luă şipul în mâna stângă şi îşi trase sabia cu dreapta. Sting fulgeră, tăişul elfesc ascuţit scânteie în lumina argintie, dar pe margini trecu un foc albăstrui. Apoi, ţinând steaua în sus şi sabia lucitoare în faţă, Frodo, hobbitul din Comitat, porni hotărât să înfrunte arătarea.

Aceasta se clătină. Îndoiala punea stăpânire pe ea, pe măsură ce lumina se apropia. Ochii se întunecară pe rând şi se traseră îndărăt. Niciodată nu-i rănise atât de cumplit vreo strălucire. Fuseseră feriţi de soare, de lună şi de astre acolo, sub pământ, dar acum steaua coborâse chiar în măruntaiele lui. Ochii începură să tremure. Se întunecară, apoi se întoarseră şi ceva mare, până la care lumina nu ajungea, se înălţă între ei. Plecaseră.

― Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam.

Era chiar îndărătul lui, cu sabia scoasă şi gata de atac.

― Stele şi mărire! Numai că elfii ar trage o cântare din asta, dacă le-ar ajunge la urechi ce facem. Fie să trăiesc, ca să le spun şi să-i aud cântând. Dar nu vă duceţi acolo, stăpâne! Nu intraţi în vizuina aia! E singura noastră scăpare! Haideţi să ieşim din văgăuna asta împuţită!

Şi astfel se întoarseră iar, mai întâi la pas, apoi o rupseră la fugă; căci, pe măsură ce înaintau, pământul se povârnea abrupt şi cu fiecare săritură, urcau mai sus şi mai departe de duhorile din bârlogul acela nevăzut şi vlaga li se întorcea în mădulare şi în inimă. Dar ura Strajei îi pândea încă din urmă, oarbă poate pentru moment, dar neînfrântă şi hotărâtă să ucidă.

Îi izbi în faţă un curent de aer rece şi tăios. Ieşirea, capătul tunelului, le apăru în sfârşit în faţă. Se năpustiră gâfâind înainte, tânjind după un loc deschis; apoi însă se clătinară pe picioare şi se dădură îndărăt. Ieşirea era astupată; dar nu de ceva din piatră: părea ceva moale şi elastic, puternic, totuşi, şi de nepătruns; aerul se strecura prin el, dar nu lăsa să treacă nici o rază de lumină. Hobbiţii se repeziră înainte încă o dată şi din nou se pomeniră azvârliţi îndărăt!

Ţinând şipul sus, Frodo privi şi văzu dinaintea lui ceva cenuşiu prin care razele ciobului de stea nu pătrundeau şi nu îl dezvăluiau, ca şi cum, nefiind o umbră iscată de lumină, n-o putea destrăma nici o lumină. Peste toată poarta tunelului era ţesută o pânză uriaşă, ca de păianjen, numai că mult mai deasă şi mai mare, din fire groase cât funia.

Sam râse ameninţător.

― Pânze de păianjen, hai? făcu el. Asta-i tot? Pânze de păianjen! Dar ce păianjen! Şo pe ele! Jos cu ele!

Se aruncă furios cu spada asupra lor, dar funia pe care o izbi nu se rupse. Se îndoi doar puţin, apoi sări îndărăt, ca o coardă de arc lovită, răsucindu-i şi smucindu-i sabia în sus, cu braţ cu tot. De trei ori izbi Sam din răsputeri şi, până la urmă, o singură coardă din atâtea câte erau plesni şi se răsuci, biciuind aerul. Unul dintre capete îl lovi pe Sam care ţipă de durere, dându-se îndărăt şi ducându-şi mâna la gură.

― O să ne ia zile-ntregi pîn-o să ne croim drum aşa, zise el. Ce-i de făcut? Ochii ăia s-au întors?

― Nu, nu se văd, spuse Frodo. Dar simt că se uită încă, sau se gândesc la mine; poate-şi fac alt plan. Dacă aş lăsa lumina asta jos sau dacă s-ar stinge, s-ar ivi iarăşi cât ai clipi.

― Prinşi în capcană la capătul drumului, făcu Sam cu amărăciune, simţind cum îi creşte mânia, mai presus de osteneală şi de deznădejde. Ca ţânţarii într-o plasă! Fie să-l ajungă blestemele lui Faramir pe Gollum; şi cât mai repede!

― Asta n-o să ne-ajute cu nimic, zise Frodo. Hai! Vino să vedem de ce-i Sting în stare! E spadă elfească. În prăpăstiile din Beleriand, unde-a fost făurită, erau pânze cumplite de păianjen. Dar trebuie să ai grijă tot timpul şi să te uiţi îndărăt. Ia ciobul de stea! Nu te teme! Ţine-l sus şi ai grijă!

Atunci, Frodo se repezi la plasa aceea mare şi o reteză dintr-o lovitură hotărâtă, de-a curmezişul unei încrengături, ca o scară de funii, care ţâşni pe loc la o parte. Tăişul lucind albăstrui se strecura printre corzi precum coasa prin iarbă, iar corzile plesneau, se răsuceau şi rămâneau apoi atârnate. Reuşi astfel să facă o tăietură mare.

Lovi cu sârg şi zdrenţui pânza peste tot pe unde ajungea cu sabia, iar partea de sus flutura şi se legăna ca un văl în bătaia vântului. Capcana fusese distrusă.

― Hai! strigă Frodo. Mergem mai departe! Mai departe! Toate gândurile îi fură năpădite de bucuria sălbatică a scăpării din ghearele deznădejdii. Îi vâjâia capul, de parcă trăsese o duşcă de vin tare. Sări afară strigând. Ţinutul acela întunecat i se păru luminos, după ce trecuse prin vizuina nopţii. Vălătucii mari de fum se ridicaseră şi se subţiaseră, iar acum se scurgeau ultimele ceasuri ale zilei mohorâte; lucirea roşiatică a Mordorului se stinsese într-o beznă ursuză. Cu toate acestea, lui Frodo i se păru că răsăriseră deodată zorii speranţei. Aproape că ajunsese pe creasta peretelui. Era acum doar cu puţin mai sus de el. Dinaintea lui era despicătura, Cirith Ungol, o crăpătură întunecată în creasta neagră, cu steiurile negre ţâşnind de-o parte şi de alta spre cer. N-avea decât să tragă o fugă, şi-ar fi ajuns dincolo!

― Trecătoarea, Sam! strigă el, fără să-i pese că glasul îi răsuna ascuţit şi sălbatic, scăpat acum de aerul urât mirositor din tunel. Trecătoarea! Hai să fugim într-acolo, să trecem în partea cealaltă!

Nu ne mai poate opri nimeni!

Sam dădu fuga dindărăt cât îl ţinură picioarele; dar, oricât ar fi fost de fericit de libertate, se simţea neliniştit şi se tot uita în spate la bolta întunecată a tunelului, de teamă să nu vadă ochii aceia sau vreo făptură cumplită sărind de acolo şi luându-se după ei. Prea puţine ştiau, el şi stăpânul său, despre puterile lui Shelob şi n-aveau habar că ea avea mai multe ieşiri din bârlog.

Trăia acolo de când lumea, o plăsmuire a răului în formă de păianjen, deşi, pe vremuri, sălăşluise în ţinutul Elfilor de la Apus, care era acum pe fundul Mării, încă de când Beren luptase în Munţii Groazei din Doriath şi venise, până la urmă, în Luthien, peste pajiştea verde, printre cucute, la lumina lunii. Asta se petrecuse tare demult. Cum ajunsese Shelob acolo, fugind dintre ruine, nu spune nici o poveste, căci puţine hrisoave ne-au rămas din Anii Întunecimii. Dar ea era acolo, încă dinaintea lui Sauron şi de a se pune prima piatră a turnului Barad-dur; şi nu-şi slujea decât sieşi, bând sânge de elf şi de om, buhăită şi grasă, hrănindu-se la nesfârşit, ţesând pânze întunecate; căci orice făptură îi era hrană şi borâtura ei era întuneric. Până hăt-departe, în patru zări, odraslele ei mai mici, copiii din flori zămisliţi din împerecheri jalnice, propriii săi urmaşi, pe care ea îi ucidea, se împrăştiau din strungă-n strungă, de la Ephel Duath, până în colinele răsăritene, la Doi Guldur şi hotarele străjuite ale Codrului Întunecat. Dar nici unul nu se putea măsura cu ea, Shelob cea Mare, ultimul vlăstar al lui Ungoliant, ca să aducă necazuri într-o lume nefericită.

Trecuseră ani buni de când o cunoscuse Gollum, Smeagol, care îşi vâra nasul în toate vizuinele întunecate, şi în zilele de odinioară se înclinase dinaintea ei şi o iubise, iar întunericul voinţei ei rele îl însoţea pretutindeni în rătăcirile lui, despărţindu-l de lumină şi de păreri de rău. Şi el îi făgăduise să-i aducă mâncare. Dar poftele ei nu erau aceleaşi cu ale lui. Ea ştia prea puţine despre turnuri, inele sau orice altceva făurit de minte sau mână omenească şi nici nu-i păsa de ele, căci singura ei dorinţă era moartea trupească şi sufletească a tuturor celorlalţi şi o halcă de viaţă numai pentru ea, pe care s-o înghită hulpav, până ce munţii nu mai aveau cum s-o ţină şi întunericul s-o încapă.

Dar dorinţa aceasta era departe de-a i se îndeplini şi suferea mereu şi de mult de foame în bârlogul ei; în acest timp, puterea lui Sauron creştea, iar lumina şi vieţuitoarele îi ocoleau fruntariile; cetatea din vale murise şi nu se mai apropia de ea picior de elf sau de om. Numai nefericiţii ăia de orci ― o hrană prăpădită. Dar trebuia să mănânce şi, cu toate că orcii săpau tunele întortocheate din trecătoare şi din turnul lor, ea găsea totdeauna o cale să-i prindă în cursă. Însă poftea la carne mai dulce. Iar Gollum tocmai din aceasta îi adusese.

„O să vedem, o să vedem”, îşi zicea el adesea, când îl copleşea răutatea, în vreme ce mergea pe drumul primejdios din Emyn Muil, spre Valea Morgul. „O să vedem noi. Poate, ooo, da, poate când o arunca Ea oasele şi veşmintele goale, o să le găsim, o să le luăm Nepreţuitul ― o răsplată pentru bietul Smeagol care-i aduce de-ale gurii. Şi-o să salvăm Nepreţuitul; aşa am promis. O, da. Şi când o să-l punem bine, o să afle şi Ea; ooo, da; şi-atunci o să i-o plătim noi, nepreţuitul meu. Atunci o să le-o plătim tuturor!”

Astfel îşi spunea el în sinea lui, în ungherul ascuns al şireteniei sale, de care nădăjduia ca Ea să nu-şi dea seama, încă de când se întorsese să i se încline până la pământ, în vreme ce tovarăşii săi dormeau.

Cât despre Sauron, ştia unde stătea ea la pândă. Îi făcea plăcere s-o ştie acolo, înfometată, dar neabătută în răutatea ei ― o strajă mai sigură a cărării ce ducea în ţinutul lui decât orice altă ticluire. Iar orcii erau sclavi folositori, dar avea destui. Dacă Shelob mai prindea din când în când câte unul, ca să-şi potolească foamea, foarte bine! Putea să se lipsească de ei. Şi, uneori, aşa cum îi arunci pisicii câte-o bucăţică mică (îi zicea pisica lui, deşi ea nu se considera a nimănui) Sauron îi trimitea ostatici care nu-i erau de vreun folos: îi mâna în vizuina ei şi-apoi i se povestea despre cum îi hingherise Shelob.

Astfel vieţuiau amândoi, desfătându-se fiecare după capul lui, fără să se teamă de vreun atac, de mânia cuiva sau de sfârşitul marii lor răutăţi. Din pânza lui Shelob nu scăpase nici o musculiţă, aşa că acum cu atât mai mari îi erau foamea şi turbarea.

Dar bietul Sam nu ştia nimic despre răul acesta pe care îl stârniseră împotriva lor; atât doar că simţea un fel de teamă care creştea în el, o ameninţare nevăzută; şi povara aceasta se făcu într-atât de mare, încât îl împiedica să alerge şi îi îngreuna picioarele.

Era înconjurat de spaimă; în faţă îi aşteptau vrăjmaşii în trecătoare; iar stăpânul alerga cu mintea tulburată în întâmpinarea lor, fără să-i pese. Îşi dezlipi privirile de la umbra din urmă şi de la bezna adâncă de la poalele stâncii din stânga; se uită în faţă şi văzu două lucruri care îl umplură şi mai mult de groază. Sabia pe care Frodo o ţinea încă scoasă din teacă, în mână, scapără într-o flacără albăstruie; apoi văzu că, deşi cerul dindărăt se întunecase, fereastra din turn strălucea şi acum roşiatic.

― Orcii, murmură el. N-o să avem cum s-o scoatem la capăt. Peste tot sunt numai orci şi alţii mai răi ca ei.

Însă îşi reveni iute la obiceiurile lui de secretoşenie şi strânse în pumn şipul nepreţuit. O clipă, mâna lui prin care curgea sângele vieţii străluci roşie, apoi vârî luminiţa aceea minunată într-un buzunar de la piept şi se înfăşură în mantia elfească. Căută să grăbească pasul. Stăpânul era mult în faţă; ca la vreo douăzeci de paşi mai înainte, şi zbura ca o umbră; curând avea să-l piardă din ochi, în lumea aceea cenuşie.

Sam nici nu apucă bine să ascundă lumina ciobului de stea, că se ivi ea. O văzu brusc în stânga, ieşind ceva mai în faţă din văgăuna neagră a tenebrelor de sub o stâncă; era cea mai scârbavnică făptură care-i fusese vreodată dat să vadă, mai hâdă ca un coşmar cumplit. Aducea mult cu un păianjen, dar era mai mare şi mai cruntă ca fiarele uriaşe de pradă, căci în priviri i se citea o cruzime fără seamăn. Ochii ei, pe care Sam îi crezuse înfrânţi şi îmblânziţi, se aprinseseră iar, bulbucaţi în capul iţit înainte. Avea coarne mari, iar gâtul ca un trunchi îi era înfipt într-un trup umflat ― un sac imens, puhav, legănându-se atârnat între picioare; pe pieptul mare se vedeau pete livide, dar pântecele îi era albicios şi răspândea o duhoare nemaipomenită. Picioarele terminate în gheare se îmbucau mai sus de spinare în noduri mari; iar din ele răsăreau peri, ca nişte ţepi de oţel.

De îndată ce îşi revărsă din bârlog trupul uriaş şi fleşcăit, cu mădulare îndoite, începu să alerge cu o iuţeală înspăimântătoare. Făcea câţiva paşi, apoi sărea şi tot aşa, scârţâind din picioare. Se afla între Sam şi stăpânul lui. Fie că pe Sam nu îl văzuse, fie că deocamdată îl ocolea din cauza luminii pe care o purta, fapt e că atenţia-i era concentrată numai asupra prăzii, adică a lui Frodo, care nu mai avea şipul şi alerga acum netulburat în sus, pe cărare, fără să-şi dea seama încă de primejdie. Fugea cât putea de repede, dar Shelob era mai iute ca el; din câteva salturi avea să-l ajungă.

Sam îşi adună toate puterile în glas, gâfâind:

― Aveţi grijă îndărăt! Aveţi grijă, stăpâne! Vin…

Dar strigătul îi fu înăbuşit de o mână lungă şi umedă, care îi astupă gura. Alta îl apucă de gât şi simţi ceva înfăşurându-i-se pe picior. Luat pe nepusă masă, se trezi în braţele atacatorului său.

― L-am prins, îi şuieră Gollum la ureche. În sfârşit, nepreţuitul meu, am pus laba pe el; ooo, da, pe nesuferitul hobbit. Noi o să-l luăm pe ăsta. Ea o să-l ia pe celălalt. O, da, o să-l înşface Shelob, nu Smeagol, c-a făgăduit să nu se-atingă de Stăpân. Dar a pus laba pe tine, vântură-lume scârbavnic şi nesuferit!

Înfuriat de atâta trădare şi deznădăjduit că era împiedicat să-i sară în ajutor stăpânului aflat în primejdie de moarte, Sam se mişcă deodată cu o putere la care Gollum nu se aşteptase, căci îl socotea un hobbit mototol şi tâmpit. Nici măcar Gollum nu s-ar fi putut răsuci mai iute şi mai sălbatic. Mâna de pe gura lui Sam alunecă şi hobbitul se zvârcoli, încercând să-şi smulgă gâtul din strânsoare. Avea încă spada scoasă, iar de braţul stâng îi atârna de chingă toiagul lui Faramir. Încercă disperat să se întoarcă şi să-şi înjunghie vrăjmaşul. Dar Gollum era prea ager. Braţul său drept ţâşni şi îl înşfacă pe Sam de mijloc; degetele lui erau ca o menghină. Îi îndoi mâna în jos încet, neiertător, până când hobbitul scoase un strigăt de durere şi scăpă spada la pământ; şi în tot acest timp, Gollum îl strângea de gât cu mâna cealaltă.

Atunci, Sam îşi puse în joc ultima armă. Se smulse cu toată puterea, se înfipse bine în picioare şi brusc şi le propti în pământ; apoi se aruncă îndărăt cu toată forţa.

Fără să se aştepte măcar la un asemenea truc simplu din partea hobbitului, Gollum se rostogoli şi Sam îl izbi cu violenţă în burtă. Gollum scoase un şuierat ascuţit; o clipă, Sam simţi că strânsoarea din jurul gâtului slăbeşte, dar nu şi cea de la mână. Ţâşni la o parte, se ridică în picioare, iar apoi se învârti spre dreapta, în jurul încheieturii pe care încă i-o încleşta Gollum. Cu mâna stângă prinse toiagul, îl ridică şi îl izbi cu un pârâit de braţul întins al lui Gollum, chiar mai jos de cot.

Gollum schelălăi şi îi dădu drumul. Atunci Sam se avântă şi îl izbi iar cu sete, fără să-şi schimbe toiagul din stânga în dreapta. Gollum se târî într-o parte, iute ca un şarpe, aşa că Sam nu-l nimeri în cap, cum ar fi vrut, ci pe spinare. Toiagul trosni şi se rupse. Asta îl dădu gata. Avea de mult obiceiul să atace pe la spate şi rareori dădea greş. Dar de data aceasta se înşelase din cauza urii: făcuse greşeala să vorbească şi să rânjească, înainte să-şi apuce victima de gât cu mâinile. Frumosul lui plan eşua amarnic, din clipa în care lumina aceea cumplită strălucise atât de neaşteptat în întuneric. Iar acum se afla faţă în faţă cu un vrăjmaş furios, ceva mai mic decât el. Nu-i plăcea să lupte aşa. Sam înşfacă sabia de la pământ şi o înălţă. Gollum schelălăi şi sări în patru labe, de-a buşilea, apoi ţâşni ca o broască. Înainte ca Sam să ajungă la el, o luă la sănătoasa de-i sfârâiau călcâiele, îndărăt spre tunel.

Sam se luă după el cu spada în mână. Pentru moment, uitase de toate, copleşit de o furie oarbă şi de dorinţa de a-l omorî pe Gollum. Dar nu apucă să-l ajungă din urmă, că acesta se făcu nevăzut, în clipa când ajunse în faţa văgăunii întunecate şi nările i se umplură de duhoare, se gândi fulgerător la Frodo şi la monstru. Se răsuci iute şi o luă sălbatic în sus, pe cărăruie, strigându-şi întruna stăpânul pe nume. Dar ajunse prea târziu. Căci uneltirea lui Gollum fusese deocamdată încununată de succes.

X Ce alege jupânul Sam cel înţelept

Frodo zăcea întins pe spate; monstrul era aplecat peste el şi atât de concentrat asupra prăzii sale, încât nu luă seama la Sam şi la strigătele sale, decât când acesta fu la o aruncătură de băţ. Apropiindu-se în fugă, hobbitul văzu că stăpânul său era deja înfăşurat în funii din cap până-n picioare, iar Shelob, cu uriaşele ei picioare dinainte se pregătea să-i ridice trupul pe jumătate, şi pe jumătate să-l târască după ea.

Alături zăcea lucind pe pământ spada lui elfească, acolo unde îi căzuse neputincioasă din mână. Sam nu pierdu vremea cu întrebări despre ce-avea de făcut şi nici nu-şi cântări curajul, loialitatea sau furia, ci sări strigând înainte şi înşfacă spada stăpânului cu mâna stângă. Apoi se năpusti. Nu se pomenise atac mai crâncen în lumea sălbatică a fiarelor; era ca o făptură mică, deznădăjduită, înarmată doar cu dinţişorii ei, şi singură, care se repezea la un munte încornorat, aplecat asupra perechii sale.

La strigătul lui firav, ca şi cum ar fi muşcat-o un purice, matahala îşi întoarse încet privirile răutăcioase spre el. Dar înainte să-şi dea seama că de-atâta amar de vreme nu se mai năpustise nimeni cu atâta furie la ea, spada strălucitoare îi zbură una dintre gheare. Sam sări pe sub picioarele ei arcuite şi cu sabia cealaltă îi înţepă ochii holbaţi, căci monstrul era cu capul aplecat. Unul dintre ei se stinse.

În clipa aceea, biata făptură se afla chiar dedesubtul matahalei, aşa că aceasta n-o putea înţepa sau prinde în gheare. Pântecele uriaş lucea putred deasupra, iar duhoarea aproape că-l doborî pe hobbit. Furia îl împinse să mai lovească o dată şi, înainte ca ea să se lase peste el şi să-l strivească, punând capăt micii lui îndrăzneli, Sam o izbi cu sabia elfească cu toată puterea pe care i-o dădea deznădejdea. Dar Shelob nu era ca dragonii; afară de ochi, nu avea nici un punct slab. Pielea ei era bătucită şi mâncată de putreziciune, însă răutatea se aşezase strat după strat, întărind-o. Tăişul abia de-o zgârie cu un scârţâit cumplit, iar faldurile acelea hâde nu puteau fi străpunse nici măcar de-o armie omenească, chiar dacă oţelul ar fi fost făurit de elfi sau de gnomi sau de-ar fi fost mânuit de Beren sau Turin. Shelob se feri de lovitură şi îşi înălţă pântecele clocotind de otravă mult deasupra capului lui Sam. Apoi îşi răşchira picioarele şi îşi lăsă iar burdihanul uriaş asupra lui. Prea devreme. Căci Sam îşi azvârli cît colo sabia şi, apucând-o cu amândouă mâinile pe cea elfească, îi îndreptă vârful în sus, apărându-se de acoperişul acela înspăimântător; şi aşa, Shelob, mânată de propria-i voinţă haină, mai aprigă decât o mână de războinic, se înfipse în ţeapă amarnică, din ce în ce mai adânc, pe măsură ce Sam era încet-încet strivit la pământ.

Nu visase vreodată Shelob, în împărăţia răutăţii sale, să fie cuprinsă de asemenea chinuri. Nici cel mai vajnic oştean din străvechiul Gondor, nici cel mai sălbatic orc pe care îl prinsese în capcană nu o pusese la o astfel de caznă şi nu-i tăiase carnea iubită. Se cutremură toată. Se înălţă iar, arcuindu-se de durere. Apoi îşi strânse picioarele chinuite sub ea şi sări îndărăt.

Sam căzuse în genunchi la capul lui Frodo, cu simţurile lovite de duhoarea îngrozitoare, cu mâinile încă încleştate pe mânerul săbiei. Prin ceaţa care i se lăsase peste ochi, zări chipul stăpânului său, şi, cu toată puterea ce-i mai rămăsese, se chinui să iasă din starea de leşin care-l cotropise. Îşi ridică încet fruntea şi văzu dihania la câţiva paşi, uitându-se la el. Prin cioc îi ţâşnea un val de venin şi de sub ochiul rănit i se scurgea o prelinsătură verde. Stătea chircită acolo, cu pântecele înfiorat revărsat la pământ, cu arcurile mari ale picioarelor tremurând, pregătindu-se să sară iar, de data aceasta hotărâtă să zdrobească totul; nu mai voia să-şi împietrească îmbucătura cu otravă, ca s-o liniştească; acum avea întâi să ucidă, şi-apoi să sfâşie. Chiar în clipa în care şi Sam se chirci, uitându-se la ea şi văzându-şi moartea cu ochii, îi veni în minte un gând, de parcă ar fi auzit uri glas depărtat, şi începu să scotocească în sân cu mâna stângă; găsi ceea ce căuta: rece, tare şi puternic îi păru şipul lui Galadriel, în această lume de groază a stafiilor.

― Galadriel! rosti el slab şi în clipa aceea auzi glasuri depărtate, dar limpezi: erau strigătele elfilor, păşind prin umbrele dragi din Comitat, sub stele, precum şi cântările lor, aşa cum îi apăruseră când adormise în Sala Focului din casa lui Elrond.

Gilthoniel A Elbereth! Şi-atunci i se dezlegă limba şi strigă într-un grai pe care nu-l ştia:

Acestea fiind spuse, se ridică clătinându-se în picioare şi fu iar Sam cel Înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic.

― Apropie-te, scârboşenie! strigă el. I-ai făcut rău stăpânului meu, fiară, şi pentru asta ai să plăteşti. Vom pleca mai departe. Dar mai întâi să-ncheiem cu tine. Hai să-ţi mai dau o bucăţică!

Ca şi cum spiritul lui neîmblânzit îi pusese forţele în mişcare, ciobul se înflăcăra brusc, precum o torţă albă în mâna lui. Arunca flăcări ca o stea căzătoare care aprinde aerul întunecat pe boltă cu o lumină de neîndurat. Niciodată chipul lui Shelob nu mai fusese ars de o asemenea groază căzută din ceruri. Razele ei îi pătrundeau în ţeasta rănită şi o scormoneau cu o durere uriaşă, iar baia aprinsă de lumină i se împrăştia peste ochi. Căzu îndărăt, bătând aerul cu picioarele din faţă, cu privirile orbite de fulgere lăuntrice şi cu mintea chinuită. Apoi îşi întoarse capul vătămat, se rostogoli într-o parte şi începu să se târască în gheare către văgăuna dindărătul stâncii întunecate.

Sam se luă după ea. Îi vâjâia capul de parcă era beat, dar nu se lăsă. Iar Shelob fu alungată în sfârşit, înfrântă; tresărea şi se cutremura, încercând să se depărteze cît mai iute de el. Ajunse la văgăună şi se strecură înăuntru, lăsând în urmă o dâră de mâzgă verde-gălbuie, chiar în clipa când Sam o mai izbi o dată peste picioare. După care hobbitul se prăbuşi la pământ.

Shelob plecase; povestea nu ne spune dacă după aceea a zăcut îndelung în bârlogul ei, oblojindu-şi răutatea şi neputinţa şi dacă, o dată cu trecerea molcomă a anilor de întuneric, s-a vindecat, refăcându-şi ochii buburoşi, şi-apoi, îmboldită de foame, ca de ameninţarea morţii, şi-a ţesut din nou capcanele cumplite prin văile Munţilor Umbrei.

Sam rămase singur. Pe când se lăsa noaptea peste locul de bătălie din Tărâmul Fără Nume, se târî vlăguit îndărăt, la stăpânul său.

― Stăpâne, dragă stăpâne, zicea el, dar Frodo nu-i răspundea.

În vreme ce alergase nerăbdător, bucurându-se de libertate, Shelob se apropiase iute de el pe la spate şi îl înţepase fulgerător în gât. Acum zăcea livid, fără să audă vreun glas, fără să se mişte.

― Stăpâne, dragul meu stăpân! îl strigă Sam, aşteptând zadarnic în liniştea aceea nesfârşită să audă ceva.

Apoi tăie cât putu de repede funiile şi îşi puse urechea la pieptul şi la gura lui Frodo; dar nu află nici o urmă de viaţă, nici o zbatere uşoară a inimii. Îi frecă mâinile şi picioarele de nenumărate ori şi îl mângâie pe frunte, dar stăpânul nu clinti.

― Frodo, domnu’ Frodo! striga el. Nu mă lăsaţi singur aici! Sunt eu, Sam! Nu vă duceţi acolo, unde nu vă pot urma! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! O, trezeşte-te, Frodo, dragul meu, dragul meu. Trezeşte-te!

Apoi fu cuprins de mânie şi începu să alerge furios în jurul trupului stăpânului său, sfâşiind aerul cu sabia, izbind pietrele şi scoţând strigăte sfâşietoare. Răcorit oarecum, se întoarse, se aplecă şi se uită la chipul lui Frodo, palid, în lumina asfinţitului. Şi citi deodată vedenia care i se arătase în oglinda lui Lady Galadriel, în Lorien: Frodo, cu chipul livid, adormit buştean, la umbra unei stânci înalte. Mai bine zis, aşa i se păruse atunci, că dormea buştean.

― A murit! zise el. E mort, nu adormit!

Iar când rosti acestea, ca şi cum cuvintele şi-ar fi vărsat din nou veninul, i se păru că obrazul lui Frodo capătă o nuanţă verzuie.

Atunci pe Sam îl cuprinse neagra deznădejde. Se chirci la pământ, îşi trase gluga cenuşie peste ochi, iar inima îi fu copleşită de noapte şi nu mai ştiu nimic.

Când, într-un târziu, întunericul se risipi, Sam îşi ridică privirile şi văzu că era înconjurat de umbre; dar câte minute sau ore trecuseră de când îşi pierduse cunoştinţa, nu ştia să spună. Era în acelaşi loc, iar stăpânul lui zăcea alături, neschimbat. Nu se prăbuşiseră munţii, lumea nu se ruinase.

― Ce mă fac, ce mă fac? zicea el. Oare-am străbătut tot drumul ăsta împreună cu el pentru nimic?

Apoi îşi aminti cum glasul lui rostise cuvinte neînţelese atunci, la începutul călătoriei: Am de făcut ceva, înainte să se termine totul. Trebuie să-mi duc treaba la bun sfârşit, stăpâne, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun.

― Dar ce-aş putea să fac? Doar n-am să-l părăsesc pe domnu’ Frodo în vârf de munte, mort, fără să-l îngrop, şi să mă duc acasă. Sau mai bine să merg mai departe… Să merg mai departe? repetă el şi se cutremură de spaimă şi de îndoială. Să merg mai departe? Oare asta trebuie să fac? Şi să-l părăsesc?

Atunci, în sfârşit, începu să plângă; şi apropiindu-se de Frodo, îi îndreptă trupul, îi puse mâinile reci pe piept şi îl înfăşură cu mantia; apoi îşi aşeză propria-i sabie într-o parte şi toiagul de la Faramir în cealaltă.

― Dacă e să merg mai departe, rosti el, atunci trebuie să vă iau sabia, cu încuviinţarea domniei voastre, domnu’ Frodo; dar v-o las pe asta să zacă alături, aşa cum a zăcut lângă bătrânul rege din gorgan; şi-aveţi veşmântul frumos, din mithril, de la bătrânul domn Bilbo. Şi ciobul de stea, domnu’ Frodo, pe care mi l-aţi împrumutat şi de care-o să am nevoie, căci de-acum voi fi numai în întuneric mereu. E prea mult pentru mine, căci Doamna vi l-a dat domniei voastre, dar poate că va înţelege. Domnia voastră înţelegeţi, domnu’ Frodo? Trebuie să merg mai departe.

Dar nu putea pleca încă. Îngenunche, îl luă pe Frodo de mână şi nu mai fu în stare să se despartă de el. Timpul trecea, iar el stătea tot în genunchi, cu mâna stăpânului într-a sa şi sufletul chinuit de întrebări.

Încerca să afle puterea să se smulgă şi să pornească în călătorie de unul singur ― spre răzbunare. Dacă reuşea să plece, mânia l-ar fi îmbărbătat să meargă pe toate drumurile din lume, urmărindu-l până când, într-un sfârşit, avea să dea de el, de Gollum. Şi-atunci, Gollum avea să moară într-un cotlon. însă ţelul călătoriei lui nu era acesta. Nu merita să-l părăsească pe stăpânul lui pentru atâta lucru. Şi asta nu l-ar fi adus înapoi. Nimic nu-l mai putea aduce înapoi. Mai bine mureau amândoi. Dar şi atunci ar fi călătorit tot singur.

Se uită la vârful strălucitor al săbiei. Îi veniră în minte locurile prăpăstioase pe care le lăsase îndărăt. Drumul acela nu era o scăpare. Asta însemna să nu facă nimic, nici măcar să jelească. Şi nu pentru aşa ceva pornise la drum.

― Atunci, ce să fac? strigă el iar şi parcă răspunsul îi apăru foarte limpede: să se ţină tare până la capăt. Altă călătorie singuratică ― cea mai rea dintre ele.

― Cum adică, să mă duc singur până la Hăul de la Capătul Lumii aşa, nitam, nisam?

încă şovăia, dar hotărârea îi creştea tot mai mult în suflet.

― Cum adică? Să iau Inelul de la el? Cei din Sfat i l-au încredinţat lui.

Dar răspunsul veni pe loc:

― Dar cei din Sfat i-au dat şi însoţitori, astfel încât misia lui să nu dea greş. Iar tu eşti ultimul din Frăţie. Misia nu trebuie să dea greş! Ce bine-ar fi să nu fi rămas eu ultimul! se văicări el. Să fi fost bătrânul Gandalf aici sau altcineva. De ce trebuie să iau singur o hotărâre? Sunt încredinţat c-o să dau greş. Nu-i de nasul meu să iau Inelul şi să ies în faţă.

Dar nu te-ai vârât singur în faţă, ci ai fost împins. Şi dacă-i vorba pe-aşa, nici domnu’ Frodo, nici domnu’ Bilbo n-au fost potriviţi pentru asta. Nu ei au ales.

Asta e, trebuie să mă hotărăsc. Şi-am să mă hotărăsc. Dar sunt sigur c-am să dau greş; ca de obicei, Sam Gamgee.

Ia să vedem: dacă ne găseşte cineva aici sau îl găseşte numai pe Frodo cu lucrul acela la el, ei bine, atunci Vrăjmaşul o să pună laba pe el. Şi asta înseamnă sfârşitul pentru noi toţi, pentru Lorien, pentru Vâlceaua Despicată, pentru Comitat, pentru tot. Şi nu-i vreme de pierdut, căci oricum asta înseamnă sfârşitul. Războiul a-nceput şi, după cît se pare, lucrurile merg deja în binele Vrăjmaşului. N-am nici o scăpare să mă întorc cu el şi să cer sfat sau îngăduinţă. Nu, n-am decât să stau aici până vin ei, să mă ucidă peste trupul stăpânului meu şi să-l ia; sau să-l iau eu însumi şi să plec.

Trase aer adânc în piept.

― Atunci, asta e, am să-l iau eu!

Se lăsă pe vine. Îi desfăcu foarte uşor gaica de la gât şi îşi strecură mâna pe sub tunica lui Frodo, după care îi ridică încet capul cu mâna cealaltă, îl sărută pe fruntea rece şi îi trase lanţul. Apoi îl aşeză la loc, să se odihnească în pace. Chipul liniştit nu se schimbase deloc şi din asta, mai mult decât după orice alte semne, Sam se convinse, în sfârşit, că Frodo murise şi părăsise Căutarea.

― Rămas-bun, stăpâne, dragul meu! murmură el. Iertaţi-l pe bietul Sam. O să vin aici, în locul acesta, după ce-am să-mi termin treaba, dac-oi reuşi. Şi-atunci, n-o să vă mai părăsesc niciodată. Odihniţi-vă în pace, până mă întorc; şi fie să nu vă tulbure nici o făptură scârbavnică! Iar dacă Doamna m-ar putea auzi şi mi-ar îndeplini o dorinţă, i-aş cere să mă întorc şi să vă găsesc tot aici. Rămas-bun!

Apoi se plecă şi îşi trecu lanţul în jurul gâtului; imediat capul îi căzu la pământ de greutatea Inelului, de parcă ar fi avut legat de el un pietroi. Dar încet-încet, ca şi când povara ar fi devenit mai uşoară sau îi creşteau lui puterile, îşi înălţă fruntea şi, cu un mare efort, se puse pe picioare şi descoperi că putea să meargă şi să îndure. Apoi ridică pentru o clipă şipul şi se uită la stăpânul său; lumina ardea acum blând, ca luceafărul de seară vara; şi în lumina aceea, chipul lui Frodo era iar minunat la culoare, palid, dar frumos, ca al unui elf, ca al cuiva care trecuse de tenebre. Cu amăgirea amară a ultimei imagini, Sam se întoarse şi ascunse luminiţa, apoi porni clătinându-se prin întunericul care creştea.

Nu avea mult de mers. Tunelul se afla la oarece distanţă depărtare în urmă; Crăpătura, la vreo două sute de paşi în faţă, poate chiar mai puţin. Poteca se zărea în lumina asfinţitului ― un făgaş adânc, bătut de veacuri ― care urca acum într-o albie lungă, străjuită de stânci pe ambele părţi. Albia se îngusta deodată. Curând, Sam ajunse la un şir de trepte largi şi nu prea înalte. Acum turnul orcesc se afla chiar deasupra lui, încruntându-se întunecat, iar în el lucea ochiul roşu. Umbrele de la poale îl ascundeau vederii. Ajunse la capătul treptelor şi se trezi, în sfârşit, în Crăpătură.

„M-am hotărât”, îşi tot zicea. Dar nu era aşa. Cu toate că-şi dădea toată silinţa să nu se mai gândească la asta, ceea ce făcea acum era împotriva firii sale. „Oi fi greşit? Ce trebuia să fi făcut?”

Pe măsură ce pereţii abrupţi se strângeau tot mai aproape de el, înainte să ajungă în vârf, înainte să-şi arunce în sfârşit privirile în jos, pe cărarea care ducea pe Tărâmul Fără Nume, Sam se întoarse. Se uită o clipă îndărăt, şovăielnic. În întunericul care se aduna, văzu ca pe o pată mică gura tunelului; şi i se păru că distingea locul unde zăcea Frodo. Parcă strălucea ceva acolo, jos, pe pământ; dar poate că nu era decât un renghi pe care i-l jucau lacrimile, în timp ce îşi aţintea privirile spre locurile acelea pietroase unde viaţa lui se prăbuşise în ruină.

― Ce bine-ar fi să mi se îndeplinească o dorinţă, numai una, oftă el. Să mă întorc şi să-l găsesc acolo!

Apoi, în sfârşit, porni iar pe drumul său şi o luă pe trepte; fură cele mai grele pe care pusese vreodată piciorul.

Doar câteva trepte; şi-acum, încă vreo câteva şi-avea să coboare fără să mai vadă vreodată înălţimea aceasta. Atunci auzi deodată urlete şi glasuri. Rămase stană de piatră. Glasuri de orci. Şi în faţă, şi în spate. O larmă de tropote şi de strigăte aspre; orcii urcau spre Crăpătură de la capătul celălalt, dinspre cine ştie ce intrare în turn. Tropote şi strigăte îndărăt. Se răsuci. Văzu luminiţe roşii, torţe, clipind departe, jos, ieşind din tunel. Până la urmă, porniseră vânătoarea. Ochiul roşu din turn nu fusese orb. Îl prinseseră.

Pâlpâirea torţelor şi zăngănitul armelor erau deja foarte aproape, în faţă. Într-o clipă aveau să ajungă în vârf şi să sară asupra lui. Pierduse prea multă vreme chibzuind şi-acum dăduse de belea. Cum putea să mai scape, să se salveze pe sine şi Inelul? Inelul. Nu-şi mai dădu seama ce face şi ce gândeşte. Se trezi că scoate lanţul şi ia Inelul în mână. Oastea orcească apăru în Crăpătură, chiar în faţa lui. Iar el îşi puse Inelul pe deget.

Lumea se schimbă, şi lui îi trecură prin minte într-o clipă atâtea gânduri câte i-ar fi trecut într-un ceas. Îşi dădu seama că i se ascuţise auzul, în vreme ce vederea îi slăbise, dar altfel decât în bârlogul lui Shelob. În jurul lui lucrurile nu erau întunecate, ci nedesluşite; el însuşi se afla într-o lume ceţoasă, cenuşie, singur, ca o stâncă micuţă şi neagră, şi Inelul care îi trăgea mâna în jos era ca un glob de aur fierbinte. Nu se simţea deloc nevăzut; dimpotrivă, oribil şi singular de vizibil; şi îşi dădu seama că, de undeva, îl căuta un Ochi.

Auzi prăbuşire de pietre şi un clipocit de apă departe, în Valea Morgul; iar jos, sub stâncă, supărarea bolborosită a lui Shelob, bâjbâind, rătăcită prin cine ştie ce tunel întunecat; glasuri în foişoarele turnului; şi strigătele orcilor când ieşeau din tunel; şi tropotele şi larma îngrozitoare, asurzitoare, huruindu-i în urechi, venind dinspre orcii de dinaintea lui. Se strânse lângă stâncă. Dar ei mărşăluiau mai departe, ca o oaste de stafii, umbre cenuşii, pierdute în ceaţă, ca nişte vise urâte, cu flăcări palide în mâini. Şi trecură pe lângă el. Se chirci, încercând să se strecoare în vreun ungher, să se ascundă.

Ascultă. Orcii din tunel şi cei care coborau se treziră faţă-n faţă şi începură să alerge strigând. îi auzea limpede şi înţelegea ce spuneau. Pesemne că Inelul dădea puterea înţelegerii limbilor sau de a-i pricepe mai ales pe slujitorii lui Sauron, făuritorul lui, aşa că, dacă ciulea urechile, desluşea şi îşi traducea orice gând. Bineînţeles, Inelulului îi creşteau mult puterile, pe măsură ce se apropia de locurile unde fusese făurit; un singur lucru nu dădea, şi-acesta era curajul. în clipa aceea, Sam nu se gândea decât la cum să se ascundă, cum să se facă mic, până s-or linişti iar toate; şi asculta înspăimântat. Nu ştia cît erau glasurile acelea de aproape, căci îi răsunau parcă în urechi.

― Hei! Gorbag! Ce faci aici, sus? Te-ai şi săturat de război?

― Poruncă, găgăuţă. Şi tu ce faci, Shagrat? Te-ai săturat să stai la pândă? Te gândeşti să cobori la luptă?

― Poruncile-s pentru tine. Eu răspund de trecătoarea asta. Aşa că vorbeşte frumos. Ce-ai de spus?

― Nimic.

― Hei! Hei! Uuuu! izbucni un strigăt care întrerupse vorbele căpeteniilor.

Orcii de jos văzuseră deodată ceva. începură să fugă. Iar ceilalţi se luară după ei.

― Hei, hei! E ceva aici! Zace drept în drum! O iscoadă, o iscoadă!

Se iscară larmă mare, vaiere mârâite de corn şi-o amestecătură de glasuri lătrate.

Sam se deşteptă, de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele capului, îl văzuseră pe stăpânul lui. Oare ce-aveau de gând? Auzise tot felul de istorisiri în legătură cu orcii, care-ţi îngheţau sângele în vine. Nu putea îndura una ca asta. Sări în picioare. Nu se mai gândi nici la Căutare, nici la hotărârile pe care le luase şi scăpă de teamă şi de îndoială. Ştia acum unde îi era locul, şi unde îi fusese dintotdeauna: alături de stăpânul său, deşi nu-i era prea limpede ce putea face acolo. O luă la fugă în jos, pe scări, apoi pe cărare, către Frodo.

„Câţi or fi? se întrebă el. Cel puţin treizeci-patruzeci din turn şi, socot, mult mai mulţi, de jos. Câţi oi putea ucide până mă-nhaţă? Au să vadă flacăra săbiei de cum am s-o trag din teacă, şi mai curând sau mai târziu, tot or să pună laba pe mine. Oare fapta mea o s-ajungă în vreo cântare? «Despre cum a tăbărât înţeleptu’ Sam în Trecătoarea înaltă şi-a făcut zid de trupuri în jurul stăpânului său». Nu, ce cântări? Bineînţeles că n-au să mai fie cântări, căci Inelul va fi descoperit. N-am ce face. Locul meu e alături de domnu’ Frodo. Trebuie să înţeleagă şi Elrond, şi Sfatul, şi Marii Seniori şi Doamnele şi Domniţele, în marea lor înţelepciune. Planurile au dat greş. Eu n-am cum să fiu Purtătorul Inelului, fără domnu’ Frodo.”

Dar orcii ieşiseră din raza privirilor lui înceţoşate. Nu apucase să se mai gândească şi la el, dar acum îşi dădu seama că era vlăguit, aproape neputincios: picioarele nu-l purtau cum ar fi vrut. Se mişca prea încet. Cărarea i se păru lungă de leghe întregi. Unde dispăruseră cu toţii în ceaţă?

Iată-i! Erau la o bună bucată de drum în faţă. Un ciorchine de umbre aplecate în jurul a ceva ce zăcea la pământ; câţiva păreau să se repeadă de colo-colo, amuşinînd ca nişte câini care căutau o urmă. Încercă să facă un efort.

― Dă-i zor, Sam! zise el. Altfel, ai s-ajungi prea târziu.

Îşi desfăcu sabia din teacă. Într-o clipă avea s-o tragă. Şi-atunci… în vreme ce orcii ridicau ceva de jos, se auzi o rumoare sălbatică, iar apoi huiduieli şi râsete.

― Uhuhuu! Huooo! Sus! Sus!

― Şi-acu’, plecarea! Pe scurtătură! înapoi, la Poarta de Jos! După cât se pare, în seara asta n-o să ne dea de lucru.

Grupul de umbre orceşti începu să se mişte. În mijloc, patru dintre ei purtau un trup pe umeri.

― Uhuhuuu!

Luaseră trupul lui Frodo. Plecaseră. Nu putea să-i prindă din urmă. Orcii ajunseseră la tunel şi acum pătrundeau acolo. Cei cu povara intrară primii, iar în urma lor se iscă o vânzoleală mare. Sam se luă după ei. Trase sabia ― o scânteiere albastră în mâna lui şovăitoare ― dar ei n-o văzură. Chiar în clipa când el ajunse gâfâind, ultimii dintre ei se făcură nevăzuţi în gaura neagră a tunelului.

Rămase o clipă să-şi tragă sufletul, cu mâna la piept. Apoi îşi trecu mâneca peste faţă, ca să se şteargă de praf, de sudoare şi de lacrimi.

― Urâtă treabă, făcu el şi se avântă după ei în întuneric.

Tunelul nu i se mai păru atât de întunecos; parcă trecuse dintr-o ceaţă rară într-una mai deasă. Era tot mai vlăguit, dar voinţa i se întărea. I se păru că vede lumina torţelor ceva mai în faţă, dar, oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să-i ajungă. Orcii înaintau de obicei iute prin tunele, iar pe acesta îl ştiau foarte bine; căci, deşi era primejdia întâlnirii cu Shelob, erau siliţi să treacă pe acolo, fiind cea mai rapidă cale de la Cetatea Moartă prin munţi. În ce negură depărtată a timpului fusese durat tunelul cel lung şi puţul mare, rotund, unde îşi găsise Shelob sălaş cu multă vreme în urmă, nu se ştia; dar orcii săpaseră şi ei într-o parte şi-ntr-alta, ca să ocolească bârlogul, când stăpânii le dădeau de făcut câte o treabă. În seara aceea, nu aveau de gând să pătrundă prea adânc, ci se grăbeau spre trecerile din margine care duceau spre turnul lor de strajă de pe stâncă. Cei mai mulţi erau veseli, mulţumiţi peste poate de ce găsiseră şi văzuseră; în timp ce alergau, flecăreau şi bolboroseau, după felul lor. Sam le auzea glasurile aspre şi puternice prin aerul încremenit; printre ele desluşi două mai răsunătoare şi mai aproape de el decât toate celelalte. Se părea că erau cei doi căpitani ai oştilor care încheiau alaiul şi vorbeau în mers.

― Shagrat, nu poţi să-ţi opreşti gloata să mai facă atâta larmă? mârâi unul. N-am chef să dea Shelob peste noi.

― Las-o baltă, Gorbag! Ai tăi fac gălăgie şi mai mare, zise celălalt. Dar lasă-i să se zbenguie şi flăcăii ăştia un pic. Socot că nu-i nevoie să ne facem griji din cauza lui Shelob. Se pare că i-a intrat un cui în talpă şi bine-mi pare. N-ai văzut ce mizerie era pe drumul spre crăpătura aia a ei blestemată? I-am venit o dată de hac, o să i-o mai facem de sute de ori. Aşa că lasă-i să râdă. Şi-apoi, până la urmă, tot am avut ceva noroc: am pus mâna pe ceea ce vor cei din Lugburz.

― Cei din Lugburz vor asta? Ce crezi c-o fi? Mi s-a părut a fi un elf ceva mai mic. Ce mare primejdie poate s-aducă ăsta?

― Până nu ne-om uita la el, nu ştiu ce să-ţi spun.

― Oho, aşadar, nu ţi-au spus despre ce e vorba. Nu prea ne spun tot ce ştiu, nu-i aşa? Nici măcar pe jumătate. Dar până şi Cei Mari s-ar putea să greşească, nu-i aşa?

― Ssst, Gorbag!

Gorbag vorbea foarte încet, aşa încât Sam abia de-i desluşea vorbele, deşi i se ascuţise auzul.

― Aşa o fi, însă au ochi şi urechi peste tot, poate şi printre ai mei. Dar nu-i nici o îndoială, îi nelinişteşte ceva. Nazgulii sunt jos, acolo, după câte mi-ai spus; la fel şi cei din Lugburz. Ceva le-a scăpat printre degete.

― Printre degete, zici, făcu Gorbag.

― Las-o baltă, zise Shagrat. O să vorbim mai târziu despre asta. Aşteaptă până ajungem dedesubt. E acolo un loc unde putem sta de vorbă, când s-or mai depărta flăcăii.

Nu mult după aceea, Sam observă că torţele se făcuseră nevăzute. Apoi se auzi un zgomot tunător şi, în timp ce se grăbea să ajungă acolo, ceva bubui. După câte socotea el, orcii dăduseră de aceeaşi ieşire astupată pe care o întâlniseră şi el cu Frodo. Era şi acum tot aşa.

Se părea că era un bolovan mare în drum, dar orcii reuşiseră să treacă cine ştie cum, căci le auzi glasurile dincolo. Continuau să alerge tot mai adânc în inima muntelui, înapoi spre turn. Pe Sam îl cuprinse deznădejdea. Luaseră trupul stăpânului său şi-acum îl duceau departe, cu cine ştie ce gânduri mârşave, iar el nu se putea ţine de ei. Se izbi de blocul de piatră, îl împinse, dar nu-l putu urni din loc. Apoi nu prea departe, cel puţin aşa i se păru, auzi înăuntru glasurile celor doi căpitani. Rămase neclintit, ciulind urechile, nădăjduind să desluşească ceva folositor pentru el. Poate că Gorbag, care părea să vină din Minas Morgul, avea să iasă şi-atunci s-ar fi putut şi el strecura acolo.

― Nu, nu ştiu, zicea glasul lui Gorbag. De regulă, soliile ajung mai repede ca vântul şi ca gândul. Dar eu nu pun întrebări cum de reuşesc. E mai sănătos aşa. Brrr! Nazgulii ăia îmi dau fiori. Ajunge să se uite la tine şi-ţi iau pielea, de te lasă gol-goluţ, în întunericul din partea cealaltă. Dar el îi iubeşte; în zilele noastre, sunt răsfăţaţii lui, aşa că n-are nici un rost să ne punem de-a curmezişul. Îţi spun eu, nu-i joacă să slujeşti jos în cetate.

― Ia să vezi ce grozav ar fi să stai aici, cu Shelob! spuse Shagrat.

― Mi-ar plăcea să stau departe de toţi. Dar e război, iar când s-o termina, poate-o fi mai uşor.

― Se zice că merge bine.

― Poate, mormăi Gorbag. Om vedea. Dar, în orice caz, dacă merge bine, ar trebui să fie loc mai mult. Ce zici? Dac-om avea noroc, o să ne luăm tălpăşiţa de-aici, să ne-aşezăm undeva, de capul nostru, cu câţiva flăcăi de încredere, undeva unde-i pradă bogată, bună şi la-ndemână; şi fără mahări.

― Ah! făcu Shagrat. Ca pe vremuri!

― Da, zise Gorbag. Dar nu te bizui pe asta. Eu unul mă cam îndoiesc. Cum îţi spuneam, mahării ― şi-aici glasul i de preschimbă aproape într-o şoaptă ― da, chiar şi cei mai mari, pot greşi. Ceva le-a scăpat printre degete, cum ai zis tu. Aş zice eu, încă le scapă. Aşa că trebuie să fim cu ochii-n patru. Cei din neamul Uruk sunt mereu puşi să dreagă lucrurile şi dup-aia nici măcar un mulţumesc nu capătă. Dar nu uita: vrăjmaşii nu ne iubesc nici pe noi mai mult decât pe el, iar dacă reuşesc să-l dea gata, ne-a luat gaia! Dar, ia să vedem: când ţi s-a poruncit să ieşi?

― Acu’ aproape un ceas; chiar înainte să ne vezi. A venit o solie: Nazgul neliniştit. Iscoade pe Scări. Dublaţi straja. Încă una la capătul Scărilor. Aşa c-am venit imediat.

― Urâtă treabă, zise Gorbag. Vezi… Străjerii noştri Tăcuţi sunt neliniştiţi de mai bine de două zile; ştiu sigur. Dar străjerilor mei nu li s-a poruncit să mai stea o zi şi nici la Lugburz nu s-a transmis vreun mesaj, datorită înălţării Marelui Semnal şi a coborârii Nazgulului Suprem la război. Mi-au spus că din cauza asta nu i-au putut deocamdată atrage atenţia Lugburzului.

― Socot că Ochiul a avut altă treabă, zise Shagrat. Se spune că departe, la apus, se petrec lucruri mari.

― Aşa o fi, mormăi Gorbag. Dar între timp vrăjmaşii au urcat scările. Şi tu ce-ai făcut? Trebuia să veghezi, nu-i aşa? Doar ai avut poruncă. Ce-ai păzit?

― Ajunge! Nu mă-nvăţa tu pe mine! N-am închis un ochi. Ne-am dat seama că se petrece ceva necurat.

― Foarte vesel.

― Da, foarte vesel: tot felul de lumini, de strigăte şi alte alea. Dar Shelob era pusă să facă ceva. Flăcăii mei au văzut-o împreună cu Turnătorul ei.

― Turnătorul ei? Ăsta ce mai e?

― Ah, dacă-l vedeai! Mic, slab, negru, ca un păianjen şi el sau, mai degrabă ca o broască înfometată. A mai fost pe-aici. Prima oară a ieşit din Lugburz cu ani în urmă şi ni s-a trimis vorbă de foarte de sus să-l lăsăm să treacă. De-atunci a urcat scările o dată sau de două ori, dar l-am lăsat în pace: se pare că are o înţelegere cu Domnia Sa Stăpâna. Presupun că nu-i bun de mâncat, căci ea nu s-ar sinchisi de poruncile de sus. Dar, n-am ce zice, ai o strajă grozavă în vale: a mai fost pe-aici cu o zi înainte de zarva asta. Aseară, mai devreme, l-am văzut noi. În orice caz, flăcăii mei mi-au zis că Domnia Sa Stăpâna se distrează şi nu mi-am făcut probleme, o dată ce-am primit mesajul. M-am gândit că Turnătorul ei i-a adus vreo jucărie sau că, poate, i-ai trimis tu un dar ― un ostatic luat în război sau ceva de soiul ăsta. Nu mă bag în jocurile ei. Lui Shelob nu-i stă nimic în cale când e la vânătoare.

― Nimic, hai? Eşti chior, nu vezi ce se petrece acolo, îndărăt? Ţi-am spus, nu-mi miroase-a bine. Oricine-o fi fost acolo, pe scări, e sigur c-a intrat. I-a tăiat pânza şi-a ieşit cu bine din văgăună. Ia gândeşte-te bine la asta!

― Păi, oricum, până la urmă a pus laba pe el, nu-i aşa?

― Să pună laba pe el? Pe cine? Pe stârpitura aia? Dacă era numai el, l-ar fi vârât ea demult în cămăruţa ei şi-ar fi şi-acum acolo. Iar dacă Lugburz l-ar vrea, să vezi cum te-ai mai duce după el! Ce mulţumire pe tine! Dar n-a fost numai ăla.

La acestea, Sam ascultă cu mai multă luare-aminte şi îşi lipi urechea de stâncă.

― Cine-a tăiat funiile cu care l-a-nfăşurat? Tot ăla care-a tăiat şi pânza. N-ai văzut? Şi cine-a înţepat-o pe Domnia Sa Stăpâna? Socot că acelaşi. Şi unde-i el? Unde e, Shagrat?

Acesta nu-i răspunse.

― Mai bine lasă-te păgubaş. Nu-i nimic de râs. Ştii foarte bine că nimeni n-a mai înţepat-o până acum pe Shelob. Nu că mi-ar păsa de ea; dar, gândeşte-te, e cineva care se plimbă pe-aici cum pofteşte, mai rău ca orice răsculat, aşa cum nu s-a mai întâmplat de la Marele Asediu, în străvechime. Ceva le-a scăpat printre degete.

― Şi ce-o fi? mormăi Shagrat.

― Aşa cum ne-arată semnele, Căpitane Shagrat, ăsta care se plimbă liber e un mare războinic, după cât se pare, un elf, sau oricum cu o sabie elfească şi, poate, cu o secure. Şi se plimbă pe lângă tine, iar tu habar n-ai. Tare vesel, ai dreptate!

Gorbag scuipă. Sam surâse înverşunat, auzind descrierea care i se făcuse.

― Of, tu totdeauna ai văzut lucrurile-n negru, zise Shagrat. N-ai decât să citeşti semnele cum pofteşti, dar poate că sunt şi alte feluri de-a le citi. Oricum, am străjeri în fiecare punct şi mă voi ocupa pe rând de toate. După ce-o să arunc o privire creaturii pe care-am pus mâna, o să mă-ngrijesc de celelalte.

― Îţi spun eu, n-ai să afli prea multe de la ăla mic, zise Gorbag. S-ar putea să n-aibă nimic de-a face cu beleaua adevărată. Nici măcar ăla mare cu spada ascuţită n-a dat, se pare, doi bani pe el, o dată ce l-a lăsat să zacă acolo; nu-i decât un şiretlic elfesc.

― Om vedea. Hai, acum! Am pălăvrăgit destul. Hai să vedem ce-i cu ostaticul ăla.

― Ce-o să faci cu el? Nu uita că eu l-am văzut întâi. Dacă faceţi vreun chiolhan, vrem şi noi partea noastră.

― Ei, asta-i acu’, mormăi Shagrat. Am şi eu poruncile mele. Şi nu-i vorba doar să ne umflam burdihanele până crăpăm. Oricine calcă fără voie pe pământul ăsta trebuie dus în turn. Ostaticul va fi jupuit. Trebuie să trimitem imediat la Lugburz o vorbă despre fiecare obiect, veşmânt, armă, scrisoare, inel ― orice mărunţiş. Şi asta numai la Lugburz. Iar ostaticul va fi păstrat viu şi nevătămat, sub porunca să fie omorât oricine face altfel, până când trimite El să-i fie adus sau vine personal să-l vadă. E destul de clar şi-am să urmez porunca.

― Jupuit, hai? făcu Gorbag. Ce-i fac, îi scot dinţii, îi smulg unghiile şi părul?

― Nu, nimic din toate astea. Ostaticul e pentru Lugburz, ţi-am spus. Îl vor viu şi nevătămat.

― O să-ţi fie tare greu, râse Gorbag. Nu mai e decât un hoit. Nu-mi dau seama ce-o să facă în Lugburz cu-aşa ceva. Pot să-l pună direct în oală.

― Prostule, mârâi Shagrat. Faci pe deşteptu’, dar nu ştii o mulţime de lucruri pe care le ştiu alţii. O s-ajungi tu în oală sau o să te-nhaţe Shelob, dacă n-ai grijă. Hoit! Asta-i tot ce ştii despre Domnia Sa Stăpâna? Când îşi înfăşoară victima în funii, înseamnă că are poftă de carne. Nu mănâncă mortăciuni şi nici nu bea sânge rece. Tipu’ ăla nu-i mort.

Sam ameţi şi se prinse de bolovan. Simţi că toată lumea întunecată se întorcea cu fundu-n sus. Uluirea fu atât de mare, încât aproape că leşină; dar până şi când se chinuia să-şi vină în fire, ştia un singur lucru: „Neghiobule, n-a murit şi-ai ştiut asta în inima ta. Nu te mai încrede în capul tău, Sam Înţeleptule; nu-i atât de bun. Necazu-i că n-ai nădăjduit niciodată cu adevărat. Acum, ce-i de făcut?” Pentru moment, nu era nimic de făcut; nimic altceva decât să stea proptit de pietroiul acela neclintit şi să asculte glasurile orcilor ticăloşi.

― La naiba, făcu Shagrat. Are mai multe otrăvuri. Când îşi prinde prada, îi înfige un colţ în gât şi-o face neputincioasă, ca pe un peşte cu burta spintecată. Apoi îşi face mendrele. Ţi-aduci aminte de moş Ufthak? Nu mai ştiam unde e de zile-ntregi. L-am găsit apoi într-un cotlon; era spânzurat, dar în viaţă. Ce-am mai râs! Poate că uitase de el, dar nu l-am atins, căci nu-i bine să te bagi în treburile ei. Ai să vezi, stârpitura aia o să se trezească în câteva ceasuri; şi-afară de faptul c-o să-i fie o vreme cam rău, n-o să mai aibă nimic. Sau n-ar mai avea, dacă l-ar lăsa Lugburz în pace. Asta ca să nu mai vorbim de locul unde se află şi de ce-o fi mai păţit până acum.

― Şi de ce-o să mai păţească de-acum înainte, râse Gorbag. În orice caz, putem să-i spunem nişte poveşti, dacă n-avem voie altceva. Nu cred c-a mai fost în drăgălaşul Lugburz, aşa că s-ar putea să-l intereseze ce-l aşteaptă. O să fie mai vesel decât mă gândeam. Hai să mergem!

― N-o să fie nimic vesel, îţi spun eu, zise Shagrat. Şi trebuie să-l păzim, altfel suntem morţi cu toţii.

― Bine! Dar dac-aş fi în locul tău, l-aş prinde pe-ăla mare care-i liber, înainte de-a trimite vorbă la Lugburz. N-o să sune prea bine când o să le spui c-ai prins pisoiul, dar ţi-a scăpat mâţa.

Glasurile se depărtară. Sam auzi zgomotul paşilor stingându-se. Îşi revenise din uluială, dar îl cuprinsese furia.

― Am dat greş cu toate! strigă el. Ştiam eu c-aşa o să se-ntâmple! Acu’ au pus mâna pe el ticăloşii ăia, scârbele! Să nu-ţi părăseşti stăpânul niciodată! Niciodată! Asta era vorba mea. Şi-mi spunea mie inima ceva. Sunt de neiertat! Acu’, trebuie să mă întorc la el cumva. Trebuie!

Îşi trase iar sabia şi îi izbi mânerul de bolovan; dar nu se auzi decât un zgomot înfundat. Însă spada luci înflăcărată, încât începu să vadă pe întuneric. Spre mirarea lui, văzu că blocul acela mare avea formă de uşă şi era cam de două ori mai înalt ca el. Deasupra, era un loc gol şi întunecat, între bolovan şi bolta joasă a deschizăturii. Era, probabil, doar o piedică în calea lui Shelob, astupată pe dinăuntru de vreun zăvor sau de vreun bolţ la care viclenia ei să nu aibă ce face. Cu ultimele puteri, Sam sări şi se apucă de vârful bolovanului, apoi se căzni şi trecu dincolo. O luă la fugă nebuneşte, cu spada arzându-i în mână; coti şi începu să urce prin tunelul şerpuit. Vestea că stăpânul lui trăia îl făcu să uite de osteneală şi îl întări pentru o ultimă strădanie. Nu vedea nimic, pentru că acest nou pasaj era foarte întortocheat şi era nevoit să cotească întruna; dar i se păru că-i ajunge din urmă pe cei doi orci, căci le auzi iar glasurile mai tare. Păreau acum destul de aproape.

― Iată ce voi face, zise Shagrat răstit. Am să-l duc în iatacul de sus.

― De ce? mormăi Gorbag. N-ai destule la subsol?

― Aşa o să fie ferit de orice, îţi spun eu, îi răspunse Shagrat. E foarte preţios, înţelegi? N-am încredere în toţi flăcăii mei, iar într-ai tăi nici atât. Şi nici în tine, când te ştiu cît eşti de mort după prilejurile de înveselire şi şotii. Va fi dus unde vreau eu şi unde să n-ajungi tu, dacă nu ştii să te porţi. Sus o să fie ferit de orice, îţi spun eu.

― Oare? rosti Sam. Uiţi de marele războinic elf care e liber şi acum.

Cu acestea, o luă iute după colţ, dar văzu că fie tunelul îi jucase feste, fie din cauza Inelului judecase greşit distanţa.

Cele două umbre orceşti erau încă destul de departe în faţă. Acum le vedea: erau negre, pe un fundal roşu-aprins. Trecerea deveni dreaptă, până la urmă, şi urcă; iar la capătul lui se aflau două uşi larg deschise, care duceau, pesemne, în carcerele adânci de sub steiul pe care se înălţa turnul. Orcii intraseră deja împreună cu povara lor. Gorbag şi Shagrat se apropiau de poartă.

Lui Sam îi ajunse la urechi o izbucnire de cântări răguşite, vaiere de corn şi bubuituri de gong; era o larmă cumplită. Gorbag şi Shagrat ajunseseră deja în prag.

Sam chiui şi îşi învârti spada, dar glăsciorul lui se pierdu în tărăboi. Nimeni nu îl băgă în seamă.

Uşile măreţe se închiseră. Bum! Barele de fier se lăsară la locul lor, pe dinăuntru. Clang! Poarta era încuiată. Sam se izbi de plăcile ferecate de bronz şi căzu fără cunoştinţă la pământ. Era afară, în beznă. Iar Frodo trăia, dar se afla în mâinile Duşmanului.