Cele două turnuri

I Pieirea lui Boromir

Aragorn urca dealul pieptiş, în fugă. Din când în când, se pleca la pământ. Hobbiţii aveau pasul uşor şi urmele lor nu erau lesne de desluşit, nici măcar pentru un Pribeag, însă către creastă, cărăruia se încrucişa cu un pârâu, aşa că desluşi în glia reavănă ceea ce căuta. „Pricep prea bine semnele acestea, îşi zise el. Frodo s-a avântat pe deal, în sus. Mă-ntreb ce-o fi văzut de pe culme. Dar, iată, cale-ntoarsă a făcut şi-a coborât colina iar.”

Aragorn şovăi. Îşi dorea şi el să ajungă pe jilţul înalt, nădăjduind să vadă de acolo ceva care să-l călăuzească printre nedumeririle sale; dar timp n-avea de irosit. Ţâşni deodată înainte şi porni în fugă către culme, luând-o de-a curmezişul peste lespezile uriaşe, apoi în sus, pe scări. Se aşeză pe jilţul înalt şi privi în zare. Numai că soarele îi păru întunecat, iar lumea înnegurată, depărtată. Îşi aruncă ochii împrejur, pornind dinspre miazănoapte, dar, afară de colinele din zare, nimic nu i se dezveli privirii; iar de nu s-ar fi aflat aşa departe, ar fi văzut din nou, în tăriile cerului, o pasăre uriaşă, ca o pajură, lăsându-se molcom, în cercuri largi, la pământ.

Şi, chiar în vreme ce scruta împrejurimile, urechea lui dibace prinse nişte sunete ce veneau dinspre codrii de la poale, de pe malul apusean al Râului. Se încordă. Auzi strigăte şi printre ele desluşi cu groază nespusă glasurile aspre ale orcilor.

Apoi, brusc, răsună chemarea adâncă a unui corn măreţ, iar vaierul lui se izbi de povârnişuri şi ecoul umplu hăurile, copleşind cu un urlet atotputernic vuietul cascadei.

― Cornul lui Boromir! strigă el. E la ananghie! Ţâşni de pe scări şi făcu un salt pe cărăruie.

― Vai mie! Mă urmăreşte nenorocul astăzi şi toate-mi merg de-a-ndoaselea. Unde-o fi Sam?

Pe măsură ce alerga, strigătele deveneau tot mai puternice, dar cornul răsuna acum mai slab, mai sfâşietor. Fioroase şi pătrunzătoare se înălţau ale orcilor urlete şi, fără veste, chemarea cornului pieri. Aragorn străbătu ultimul povârniş, dar, înainte să ajungă la poalele colinei, vacarmul se potoli; şi când o luă la goană spre stânga, într-acolo, sunetul se stinse treptat, până nu se mai auzi deloc. Se năpusti printre arbori, scoţându-şi spada lucitoare şi strigând Elendil! Elendil!

Îl găsi pe Boromir într-o poieniţă din apropierea lacului ― să fi fost la o milă de Parth Galen. Stătea sprijinit cu spatele de un copac uriaş, de parcă s-ar fi odihnit. Dar Aragorn văzu că era ciuruit de-o groază de săgeţi cu pană neagră; ţinea încă în mână sabia, frântă însă, de la mâner; alături stătea cornul spart în două. Împrejurul şi la picioarele lui, zăceau mormane de orci măcelăriţi.

Aragorn îngenunche lângă el. Boromir deschise ochii şi se căzni să vorbească.

Până la urmă, rosti molcom:

― Am încercat să-i iau Inelul lui Frodo. Îmi pare rău, mi-am dat obolul…

Se uită pieziş la vrăjmaşii răpuşi.

― S-au dus piticuţii, orcii i-au luat cu ei. Cred însă că-s în viaţă, pentru că i-au pus în lanţuri.

Tăcu şi pleoapele-i căzură grele. După o clipă, rosti iar:

― Rămas-bun, Aragorn. Du-te la Minas Tirith şi scapă-mi oamenii. Eu, unul, am dat greş.

― Nu, zise Aragorn, luându-i mâna şi sărutându-l pe frunte. Am biruit. Puţini se pot lăuda cu astfel de izbândă. Fii pe pace. Minas Tirith n-o să cadă.

Boromir surâse.

― Încotro au luat-o? Era şi Frodo cu ei? întrebă Aragorn. Dar Boromir nu mai rosti nici o vorbă.

― Vai mie! făcu Aragorn. Astfel se stinge vlăstarul lui Denethor, Seniorul Turnului Străjii. Şi ce sfârşit amar! Frăţia-i toată risipită. Şi cel care-a greşit sunt eu. Zadarnic s-a-ncrezut Gandalf în mine. Acum ce să mai fac? Boromir mi-a lăsat cu limbă de moarte să plec la Minas Tirith şi asta e şi voia inimii mele; dar unde-or fi Inelul şi Purtătorul lui? Cum să le dau de urmă, ca să salvez onoarea din ruină?

Rămase o vreme în genunchi, hohotind aplecat, cu mâna lui Boromir încleştată într-a sa. Aşa îl găsiră Legolas şi Gimli. Veniseră dinspre povârnişurile apusene ale colinei, târându-se fără preget printre arbori, ca după vânat. Gimli ţinea o bardă în mână, iar Legolas cuţitul lui cel lung; nu mai avea nici o săgeată. Când ajunseră în poieniţă, încremeniră uluiţi; apoi îşi plecară frunţile o clipă, cu durere, căci pricepură îndată ce se petrecuse.

― Vai mie! zise Legolas, apropiindu-se de Aragorn. Am hăituit şi-am sfârtecat o groază de orci în codru, dar am fi fost mai de folos aici. Am dat fuga de cum am auzit cornul, se pare însă că-i prea târziu. Mă tem că eşti rănit de moarte.

― Boromir s-a prăpădit, zise Aragorn. Eu sunt nevătămat, căci n-am fost aici, cu el. A căzut apărându-i pe hobbiţi, pe când eram departe, pe colină.

― Hobbiţii! strigă Gimli. Păi, unde sunt? Unde e Frodo?

― Nu ştiu, răspunse Aragorn pierit. Până să moară, Boromir mi-a spus că orcii i-au legat; şi bănuia că erau încă în viaţă. L-am trimis să-i urmărească pe Merry şi pe Pippin; dar n-am avut vreme să-l mai întreb dacă Frodo şi Sam erau cu el. Azi toate mi-au mers de-a-ndoaselea. Ce facem acum?

― Întâi să ne-ngrijim de răposat, spuse Legolas. Nu-l putem lăsa să zacă aşa ca o mortăciune, printre orcii ăştia scârboşi.

― S-o facem însă iute, zise Gimli. Nici lui nu i-ar plăcea să zăbovim. Trebuie să luăm urma orcilor, de mai e vreo nădejde că-s vii ostaticii din Frăţie.

― Dar nu ştim dacă Purtătorul Inelului e printre ei sau nu, zise Aragorn. Se cuvine oare să-l părăsim? N-ar trebui să-l căutăm pe el întâi? Ce-alegere cumplită ni se cere!

― Atunci să-ncepem cu ce-i mai degrabă, spuse Legolas. N-avem nici vreme, nici unelte să ne-nhumăm cum se cuvine camaradul şi nici să-i facem un mormânt. Am putea să-i ridicăm o movilă de pietre.

― Ar fi anevoios şi ne-ar lua mult timp, căci bolovanii potriviţi nu-i putem găsi decât pe malul râului, zise Gimli.

― Atunci să-l aşezăm într-o luntre cu tot cu armele sale şi ale vrăjmaşilor răpuşi, zise Aragorn. O să-l trimitem spre cascada Rauros şi-o să-l încredinţăm Anduinului. Râul Gondorului se va-ngriji ca oasele să nu-i fie spurcate de vreo făptură ticăloasă.

Se apucară iute să cerceteze stârvurile orcilor, adunându-le grămadă săbiile, coifurile sparte şi scuturile.

― Ia uitaţi-vă! strigă Aragorn. Am găsit însemnele!

Scoase din mormanul sinistru de arme două cuţite cu lama subţire, încrustate cu auriu şi roşu, iar apoi găsiră şi tecile negre, bătute în nestemate mici, sângerii.

― Astea nu sunt scule orceşti, zise el. Le-au purtat hobbiţii. Fără doar şi poate, orcii i-au dezarmat, dar s-au temut să păstreze cuţitele, ştiind că-i vorba de făuririle copleşite de blesteme ale apusenilor, spre ruinarea Mordorului. Ei, acu’, dacă mai trăiesc, prietenii noştri sunt complet dezarmaţi. Am să iau aceste lucruri, în speranţa deşartă c-o să li le-napoiez.

― Iar eu, spuse Legolas, am să iau toate săgeţile pe care le găsesc, căci tolba mi-e goală.

Scotoci prin grămadă, pe de lături, şi găsi multe întregi şi mai lungi decât cele folosite de orci. Le cercetă îndeaproape. Iar Aragorn se uită la trupurile sfârtecate şi zise:

― Mulţi dintre cei ce zac aici nu-s din Mordor. Unii se trag de la soare-apune, din Munţii Ceţoşi, că doar oi mai şti şi eu câte ceva despre orci şi despre neamul lor. Şi iată şi-alţii ce-mi par cam ciudaţi. Veşmintele lor nu-s, nicidecum, după croiala orcească!

Se referea la patru soldaţi-spiriduşi de statură mai înaltă, oacheşi, cu ochii piezişi, cu picioarele groase şi mâinile mari. Erau înarmaţi cu săbii scurte, late, fără curbura tăişurilor orceşti; şi-aveau arcuri de răchită, de aceeaşi formă şi lungime cu ale oamenilor. Pe scuturile lor, în mijloc, se vedea o ticluire ciudată: o mână mică, albă pe un fundal negru; în partea din faţă a coifurilor lor era încrustată cu un metal alb runa S.

― N-am mai văzut însemnele astea niciodată, zise Aragorn. Ce-or fi vrând să spună?

― S vine de la Sauron, îi răspunse Gimli. Nu-i greu de descifrat.

― Nu, făcu Legolas. Sauron nu foloseşte rune de-ale elfilor.

― Şi nici nu-şi spune numele adevărat; nu permite nici măcar să-i fie scris sau rostit, zise Aragorn. Mai mult, nu foloseşte albul. Orcii care slugăresc în Barad-dur au drept semn Ochiul Roşu.

Rămase o clipă pe gânduri.

― Bănuiesc că S vine de la Saruman, adăugă el într-un târziu. Nu-s semne bune în Isengard, iar Apusul a devenit nesigur. E aşa cum s-a temut Gandalf: într-un fel sau altul, trădătorul Saruman a aflat de călătoria noastră. Se pare că ştie şi de căderea lui Gandalf. Iscoadele din Moria or fi-nşelat vigilenţa celor din Lorien sau or fi ocolit ţinutul acela şi-or fi venit în Isengard pe alte căi. Orcii călătoresc repede. Dar Saruman are mai multe canale prin care primeşte veşti. Ţii minte păsările?

― Până una-alta, n-avem vreme de dezlegat cimilituri, zise Gimli. Hai să-l ducem pe Boromir de-aici.

― Dar după ce terminăm treaba, va trebui să dezlegăm şi cimilituri, dacă-i vorba s-o luăm pe calea cea bună, răspunse Aragorn.

― Poate că nici nu există vreo cale bună, rosti Gimli.

Gnomul îşi luă securea şi începu să taie câteva crengi. Le prinseră cu coarde de arc şi îşi aşternură mantiile peste ele. Pe năsălia aceasta improvizată îşi purtară tovarăşul la mal, împreună cu trofeele sale din ultima bătălie, alese de ei să-l însoţească. Nu era cale lungă, dar nici nu le fu uşor, căci Boromir fusese un bărbat înalt şi puternic.

Aragorn rămase la malul apei, urmărind cu privirea catafalcul, în timp ce Legolas şi Gimli o luară iute înapoi, pe jos, spre Parth Galen. Aveau de mers mai bine de o milă, aşa că trecu ceva vreme până se întoarseră vâslind iute în două bărci de-a lungul malului.

― Ce ciudat! exclamă Legolas. Nu erau decât două bărci trase pe mal. Celelalte au dispărut fără urmă.

― Au trecut orcii pe-acolo? întrebă Aragorn.

― N-am observat nici un semn de-al lor, răspunse Gimli. Oricum, dacă veneau, nu mai rămâneau nici bărcile, nici bagajele. Le-ar fi luat cu ei sau le-ar fi distrus pe toate.

― Am să cercetez pământul când o s-ajungem acolo, zise Aragorn. Şi astfel, îl aşezară pe Boromir în luntrea care avea să-l poarte departe. Gluga cenuşie şi mantia elfească le împăturiră şi i le puseră sub cap. Îi pieptănară pletele lungi, negre şi i le răsfirară pe umeri. La brâu, îi strălucea cingătoarea de aur primită în Lorien. Coiful i-l aşezară alături, iar în poală cornul spart, precum şi plăselele şi resturile săbiei sale rupte; la picioare îi puseră săbiile vrăjmaşilor. Apoi, după ce legară prora de pupa celeilalte bărci, îl traseră la apă. Vâsliră trist de-a lungul malului şi, după ce cotiră în canalul cu unde repezi, trecură de pajiştea înverzită de la Parth Galen. Povârnişurile abrupte ale înălţimilor Toi Brandir luceau: trecuse bine de amiază. Pe măsură ce se îndreptau spre miazăzi, din Rauros se înălţau aburi, licărind tremurător dinaintea lor ― o pulbere de aur. Vuietul şi tunetul cascadei zguduiră văzduhul neclintit. Dezlegară şi împinseră plini de mâhnire luntrea funerară: acolo zăcea Boromir şi se odihnea în pace, lunecând peste sânul undelor călătoare. În vreme ce vâsleau îndărăt, pe el îl luă curentul. Trecu plutind pe lângă ei şi luntrea se depărta până ajunse un punct întunecat în lumina aurie; apoi, brusc, dispăru. Cascada Rauros curgea nestingherită la vale. Râul îl luase pe Boromir, fiul lui Denethor, şi astfel nimeni nu-l mai zări vreodată prin Minas Tirith, contemplând dimineaţa din Turnul Alb. Dar după aceea, multă vreme se vorbi în Gondor despre cum trecuse luntrea elfească peste cascadă şi peste heleşteul înălbit de spumă şi îl purtase în jos, prin Osgiliath şi prin nenumăratele guri ale Anduinului, până la Marea cea Mare, în noapte, sub cerul plin de stele.

Cei trei rămaseră o vreme tăcuţi, uitându-se lung în urma lui. Apoi Aragorn vorbi:

― Îl vor căuta cu privirea din Turnul Alb, dar el nu se va mai întoarce nici de pe mare, nici din munţi.

Şi începu atunci să cânte încetişor:

Apoi cântă Legolas:

După aceea, Aragorn cântă iar:

Cu acestea, sfârşiră. Apoi întoarseră barca şi porniră cât puteau de iute contra curentului, îndărăt, la Parth Galen.

― Mi-ai lăsat mie Vântul de Răsărit, rosti Gimli, dar n-am să scot o vorbă despre el.

― Aşa se şi cuvine, zise Aragorn. Cei din Minas Tirith sunt răbdători cu Vântul de Răsărit, dar nu-i cer veşti. Acum că Boromir şi-a găsit calea, trebuie să ne-o aflăm şi noi degrab’ pe-a noastră.

Aruncă o privire iute, dar scrutătoare, asupra pajiştii înverzite, plecându-se mereu la pământ.

― Picior de orc n-a călcat pe-aici, spuse el. Altminteri, nimic nu e sigur. Toate urmele noastre dus-întors se văd clar. Nu-mi dau seama dacă a revenit vreun hobbit de când îl căutăm pe Frodo.

Se duse iar la mal aproape de locul unde firicelul de apă se vărsa în râu.

― Aici sunt câteva urme clare, zise el. Un hobbit s-a tot vânturat în apă şi-napoi, dar nu-mi dau seama când.

― Şi cum crezi tu atunci că s-ar dezlega cimilitura asta? îl întrebă Gimli.

Aragorn nu răspunse pe dată, ci se întoarse în tabăra lor, să se uite la bagaje.

― Lipsesc două raniţe, zise el, şi una dintre ele e sigur a lui Sam: era destul de grea. Acesta-i, prin urmare, răspunsul: Frodo a plecat cu barca, împreună cu slujitorul său. Trebuie să se fi întors în timp ce noi toţi eram departe. M-am întâlnit cu Sam când urcam colina şi i-am spus să vină după mine; dar pur şi simplu nu m-a ascultat. I-a citit gândurile stăpânului său şi s-a întors aici înainte ca Frodo să fi plecat. Nu i-a fost uşor să scape de Sam.

― Dar de ce să ne fi lăsat aşa, fără să ne spună? zise Gimli. Ciudată faptă.

― Şi demnă de toată lauda, adăugă Aragorn. Cred că Sam a avut dreptate. Frodo n-a vrut să-şi ia prietenii cu el, în Mordor, la moarte sigură. Dar ştia una şi bună, că trebuie să ajungă acolo. S-a întâmplat ceva după plecarea noastră, ceea ce l-a făcut să-şi înfrângă spaima şi-ndoiala.

― Poate că au dat peste el hăitaşii orci, şi-a fost nevoit să fugă, zise Legolas.

― Da, bineînţeles c-a fugit, spuse Aragorn, dar cred că nu din pricina orcilor.

Însă nu scoase o vorbă despre temerile sale în legătură cu ceea ce-l făcuse pe Frodo să ia brusc această hotărâre şi să fugă. Multă vreme avea să păstreze taina ultimelor cuvinte ale lui Boromir.

― Ei bine, măcar am lămurit cât de cât situaţia, pentru moment, zise Legolas. Frodo nu mai e pe malul ăsta al râului; asta nu înseamnă însă că a luat o barcă. Iar Sam îl însoţeşte; numai el putea să ia raniţa.

― Prin urmare, spuse Gimli, avem de ales fie să ne suim în barca asta care ne-a mai rămas şi s-o pornim pe urmele lui Frodo, fie s-o luăm pe jos, după orci. Slabe speranţe în ambele cazuri. Am pierdut cam mult timp.

― Ia stai să mă gândesc puţin, zise Aragorn. Am să fac o alegere corectă şi-am să preschimb răul acestei zile nefericite.

Rămase o clipă pe gânduri.

― Am să mă iau după orci, rosti el într-un târziu. L-aş fi călăuzit pe Frodo către Mordor şi l-aş fi însoţit până la capăt; dar, dacă mă apuc să-l caut acum prin pustiu, va trebui să-i las pe ostatici pradă torturilor şi morţii. În sfârşit îmi spune şi mie inima ceva limpede: soarta Purtătorului Inelului nu mai e în mâinile mele. Frăţia şi-a împlinit menirea. Cu toate acestea, noi, cei ce-am rămas, nu-i putem abandona pe-ai noştri cât mai avem un strop de vlagă. Hai! La drum! Lăsaţi aici tot ce nu ne e de absolută trebuinţă. O să mergem întins zi şi noapte!

Traseră ultima barcă pe uscat şi o duseră spre pâlcul de arbori. Puseră sub ea tot calabalâcul care le prisosea şi nu-l puteau căra cu ei. Apoi plecară de la Parth Galen. Era pe la chindie când ajunseră iar în poieniţa unde se prăpădise Boromir. Acolo luară urmele orcilor. Nu le fu greu deloc.

― Nici un alt neam nu face asemenea prăpăd, zise Legolas. Se pare că tare le place să sfârtece şi să nimicească tot ce creşte, chiar dacă nu le stă în cale.

― Cu toate acestea, sunt iuţi de picior, adăugă Aragorn, şi-s neobosiţi. Iar mai încolo s-ar putea să ne căutăm cărarea pe pământuri pietroase şi pustii.

― Atunci, după ei, zise Gimli. Şi gnomii sunt în stare să ţină pasul şi nu ostenesc nici ei mai degrabă ca orcii. Numai că hăituirea ne va fi lungă: ne-au cam luat-o înainte.

― Da, spuse Aragorn, avem nevoie cu toţii de puterea de îndurare a gnomilor. Dar haideţi! O să pornim pe urmele vrăjmaşului, cu sau fără nădejde. Vai şi-amar de ne-om dovedi mai iuţi ca ei! Hăituirea asta va fi socotită o minune în Cele Trei Neamuri: al Elfilor, al Gnomilor şi-al Oamenilor. Şi-acum, s-o luăm din loc!

Se avântă ca un cerb. O luă val-vârtej printre arbori. Acum, că ştia ce-avea de făcut, îi călăuzea ca vântul şi ca gândul. În urmă lăsară codrul de lângă lac. Povârnişuri nesfârşite, întunecate şi colţuroase urcară, sub cerul însângerat de asfinţit. Se lăsă înserarea. Se depărtară, ca nişte umbre cenuşii dintr-un tărâm de piatră.

II Călăreţii din Rohan

Se lăsă şi mai mult întunericul. Îndărătul lor, ceaţa pogorâse printre arborii de la poale şi lâncezea pe firul palid al Anduinului, dar cerul era senin. Se arătară stelele. Luna ceruită plutea la apus, iar steiurile azvârleau umbre întunecate. Ajunseseră la poalele colinelor de piatră şi slăbiră pasul, căci urmele nu mai erau uşor de desluşit. Aici, înălţimile Emyn Muil se întindeau de la miazănoapte la miazăzi în două şiruri lungi, surpate. Partea de apus a fiecărei creste era abruptă şi anevoioasă, dar la răsărit panta se înălţa mai lin şi era brăzdată de numeroase făgaşuri şi vâlcele. Cei trei tovarăşi bâjbâiră noaptea întreagă prin ţinutul acesta pietros, urcând pe culmea primei creste, care era şi cea mai înaltă, şi coborând apoi iar în negura unei văi adânci ce şerpuia de cealaltă parte.

Acolo, la ceasul de răcoare de dinaintea zorilor, îşi traseră o clipă sufletul. Luna scăpătase de mult în faţa lor, iar stelele sclipeau deasupra; nu se arătase încă prima geană de lumină peste colinele dindărăt. O clipă, Aragorn rămase descumpănit: urma orcilor cobora până în vale, dar apoi se făcea nevăzută.

― Pe ce drum crezi c-au luat-o? întrebă Legolas. Pe cel de miazănoapte, ca să scurteze calea către Isengard, sau către Fangorn, dacă, aşa cum bănuieşti, ăsta le e ţelul? Ori spre miazăzi, ca s-ajungă la Scăldătoarea Enţilor?

―Indiferent unde-ar vrea s-ajungă, în nici un caz n-ar alege râul, zise Aragorn. Iar de nu-i zarvă în Rohan şi Saruman nu şi-a sporit puterea, au s-o ia pe calea cea mai scurtă, de-a curmezişul câmpiilor rohirrimilor. Hai s-o pornim spre miazănoapte!

Valea se întindea împietrită, străjuită de colinele costelive, iar pe fundul ei şiroia un pârâiaş printre bolovani. În dreapta se ridica o stâncă ameninţătoare, iar la stânga povârnişuri cenuşii, estompate şi umbrite în inima nopţii. Îşi continuară drumul către miazănoapte, mai bine de-o milă. Aragorn cerceta, aplecându-se mereu, ascunzişurile şi făgaşele către creastă. Legolas o luase ceva mai înainte. Deodată, elful scoase un strigăt, iar ceilalţi se apropiară în fugă de el.

― Tocmai am trecut pe lângă unii dintre cei pe care-i urmărim, zise el. Ia uitaţi-vă!

Arătă cu degetul, iar ei îşi dădură seama că „bolovanii” de la poalele povârnişului nu erau altceva decât un morman de cadavre. Numărară cinci orci morţi care zăceau acolo. Fuseseră seceraţi cu cruzime şi doi dintre ei erau descăpăţânaţi. Pământul mustea de sângele lor întunecat.

― Altă treabă ce trebuie descurcată! zise Gimli. Ca s-o dezlegăm, e nevoie de lumina zilei, pe care însă n-o putem aştepta.

― Oricum ai lua-o, nu trebuie să ne pierdem speranţa, rosti Legolas. Mai mult ca sigur, vrăjmaşii orcilor ne sunt prieteni. Sălăşluieşte vreun neam pe colinele astea?

― Nu, răspunse Aragorn. Rohirrimii se-abat rareori pe-aici, căci sunt departe de Minas Tirith. O fi vreun grup de oameni veniţi, cine ştie de ce, pe-acest tărâm? Nu-mi prea vine să cred.

― Atunci, ce părere ai? zise Gimli.

― Cred că vrăjmaşul şi-a luat el însuşi potrivnicul cu sine, îi răspunse Aragorn. Aceştia-s orci din miazănoapte, veniţi de departe. Printre cadavre nu se află nici un orc de vază, cu însemnele acelea ciudate. Bănuiesc că s-au încăierat; nu-i ceva neobişnuit la un neam tiran ca acesta. S-o fi iscat vreo neînţelegere în legătură cu drumul.

― Sau cu ostaticii, zise Gimli. Să sperăm că nu şi-au găsit sfârşitul pe-aici.

Aragorn cercetă pământul pe o rază mare, dar nu dădu peste alte urme de încăierare. Porniră mai departe. Spre răsărit, cerul începu să se lumineze palid; stelele scăpătau şi lumina cenuşie începea să crească. Ceva mai spre miazănoapte, dădură de un şănţuleţ unde curgea la vale un pârâiaş şerpuitor, care îşi croise făgaşul în stâncă. Din el se iviseră câteva tufe, iar pe margini se zăreau, ici-colo, pâlcuri de iarbă.

― În sfârşit! exclamă Aragorn. Uite şi urmele pe care le căutăm! Pe-aici, în susul acestui curs de apă, au luat-o orcii după încăierarea lor.

Iute porniră acum gonacii pe noul făgaş. Săreau din stâncă-n stâncă, învioraţi, de parcă se odihniseră o noapte întreagă. Într-un târziu, ajunseră pe creasta colinei cenuşii; brusc îşi simţiră pletele răvăşite şi mantiile înfoiate de o boare: era briza răcoroasă a zorilor.

Se întoarseră: văzură cum, peste Râu, colinele din zare luaseră foc. Ziua se prăvălea în tării. Conturul roşu al soarelui se ridica peste umărul ţinutului întunecat. Spre soare-apune, în faţa lor, lumea zăcea neclintită, vagă, cenuşie; dar, pe măsură ce priveau, umbrele nopţii se risipeau, culorile pământului adormit se trezeau la viaţă: verdele se revărsa peste poienele Rohanului, aburi albi pâlpâiau pe deasupra pâraielor, iar în stânga, la mai bine de treizeci de leghe depărtare, ţâşneau în licăriri albăstrii-violet culmile de nea strălucitoare ale Munţilor Albi, îmbujoraţi de ivirea zorilor.

― Gondor! Gondor! strigă Aragorn. Fie să te privesc din nou cândva, într-un ceas mai fericit! Nu mi-e dat încă drumul către pâraiele tale lucitoare, de miazăzi.

― Şi-acum, la drum! zise el, smulgându-şi privirile dinspre miazăzi şi îndreptându-le undeva între soare-apune şi miazănoapte, spre calea ce-o aveau de străbătut.

De pe creasta unde stătuseră cei trei, povârnişul se prăvălea abrupt la picioarele lor. Dedesubt, la vreo douăzeci de stânjeni, se afla o platformă întinsă şi gloduroasă care se termina brusc la marginea unei stânci verticale: Peretele de Răsărit al Rohanului. Astfel luă sfârşit ţinutul Emyn Muil şi, dinaintea privirii lor, departe, în zare, se întindeau câmpiile verzi ale rohirrimilor.

― Ia uitaţi-vă! strigă Legolas, arătând cu degetul spre cerul stins de deasupra. Iar a apărut vulturul! Sus, în tării. Pare să zboare acum departe de ţinutul acesta, către miazănoapte. Înaintează cu viteză mare. Vedeţi?

― Nu, nici măcar ochii mei nu-l desluşesc, bunule Legolas, rosti Aragorn. Trebuie să fie cu adevărat tare sus. Mă întreb ce misiune-o fi având, dacă e vorba de aceeaşi pasăre pe care am mai văzut-o. Dar iată, mi se dezvăluie privirii ceva mişcător acolo, pe câmpie, ce-i mai la îndemână şi mai aproape, se pare.

― O mulţime, zise Legolas. E un grup mare care merge pe jos; dar mai mult nu pot spune, nu-mi dau seama de ce neam ar putea fi. Sunt multe leghe pân-acolo, bănuiesc că vreo douăsprezece; însă întinderea câmpiei e greu de măsurat.

― Eu, unul, zic că nu mai avem nevoie de nici o dâră, ca să ne călăuzească, zise Gimli. Să căutăm cât mai iute o cărăruie spre câmpie.

― Mă-ndoiesc c-o să găseşti vreo cale mai scurtă decât cea aleasă de orci, spuse Aragorn.

Îşi urmăreau acum vrăjmaşii în lumina limpede a zilei. Se părea că orcii merseseră întins, cu toată viteza. Din loc în loc, urmăritorii găseau tot felul de lucruri pierdute sau aruncate: pungi de mâncare, coji şi resturi de pâine neagră veche, o mantie scurtă sfâşiată, un pantof potcovit, rupt, printre pietre. Cărarea îi ducea spre miazănoapte, de-a lungul crestei şi, până la urmă, ajunseră la o crăpătură adâncă, săpată în stâncă de un pârâu ce se rostogolea zgomotos la vale. Prin despicătura îngustă cobora o cărăruie, ca un şir de scări, până pe câmpie.

La capătul ei, păşiră ciudat de repede pe iarba Rohanului care se umfla vălurit, precum o mare verde, până hăt, la poalele Emyn Muilului. Pârâul tumultuos se făcea nevăzut într-o învolburare deasă de brâncuţă şi plante de apă, iar ei îi auziră clipocitul prin tunelele verzi, coborând povârnişuri uşoare, spre mlaştinile depărtate din Valea Scăldătorii Enţilor. Se pare că lăsaseră iarna agăţată îndărăt, de coline.

Aici aerul era mai blând, mai cald şi uşor înmiresmat, ca şi cum s-ar fi stârnit primăvara, iar seva ar fi urcat din nou în frunze şi ierburi. Legolas inspiră adânc, ca omul care trage prima înghiţitură de apă, după o sete nesfârşită, prin pustiuri.

― Ah! Mirosul reavăn! exclamă el. E mai bun ca un somn pe cinste. Hai să-i dăm zor!

― Pe-aici picioarele uşoare mai sprinten aleargă, zise Aragorn. Mai iute, poate, ca orcii potcoviţi cu fiare. Om putea de-acum să mai scurtăm distanţa!

Porniră unul după altul, alergând ca ogarii ce adulmecă mirosuri puternice, cu ochii sclipind de dorinţă. Drept spre apus, se căsca tăietura hidoasă a pârjolului imens, iscat de marşul greoi al orcilor; iarba suavă a Rohanului fusese scrumită şi înnegrită de trecerea lor. Deodată, Aragorn scoase un strigăt şi se întoarse într-o parte.

― Staţi! urlă el. Şi nu veniţi încă după mine!

O luă la fugă spre dreapta, depărtându-se de poteca principală pentru că văzuse urme de paşi într-acolo, despărţindu-se de celelalte ― urmele unor picioare mici, nepotcovite. Dar, nu departe, acestea se încrucişau cu altele orceşti, care veneau tot dinspre Potecă, din faţă şi din spate; la un moment dat, urmele se întorceau brusc şi se pierdeau în pământul răscolit de vrăjmaşi. Aragorn se aplecă şi ridică ceva din iarbă; apoi se întoarse alergând.

― Da, zise el, e limpede, sunt urmele unui hobbit. Cred că ale lui Pippin. El e mai mic ca Merry. Şi ia uitaţi-vă aici!

Ridică ceva ce sclipi în soare. Părea o frunză proaspătă de mesteacăn, minunată şi ciudată pe câmpia aceea rară urmă de arbori.

― E paftaua de la o mantie elfească! strigară într-un glas Legolas şi Gimli.

― Nu cad fără pricină frunzele din Lorien, zise Aragorn. Asta n-a fost pierdută aşa, pur şi simplu, ci a lăsat-o cineva ca semn pentru cine s-ar întâmpla să treacă pe-aici. Cred că Pippin a luat-o la fugă alături cu drumul, tocmai pentru asta.

― Înseamnă că măcar el mai era în viaţă atunci, spuse Gimli. Şi era teafăr la minte şi la trup. Mi-a mai venit inima la loc. N-am făcut drumul de pomană.

― Să nădăjduim că n-a plătit prea scump pentru îndrăzneală, zise Legolas. Hai s-o pornim mai departe! Mi se rupe inima când mă gândesc la flăcăii ăia chipeşi, mânaţi ca nişte dobitoace.

Soarele urcă spre amiază, apoi începu să coboare uşor în tării. Din mare se ridicau nouri uşori departe, către miazăzi, răvăşiţi apoi în bătaia vântului. Soarele asfinţea. În urmă, umbrele creşteau, întinzându-şi braţele lungi dinspre răsărit. Gonacii nu slăbeau pasul. Trecuse deja o zi de când se prăpădise Boromir şi orcii erau încă departe. Nu se mai zăreau pe întinsul câmpiei.

Când îi cuprinseră umbrele nopţii, Aragorn se opri. Nu poposiseră decât o dată în lungul lor marş de peste zi, ca să-şi tragă sufletul, aşa că străbătuseră douăsprezece leghe de la peretele de răsărit, de unde porniseră în zori.

― Şi iată-ne, în sfârşit, în faţa unei mari nelămuriri, zise el. Oare-ar ii bine să ne odihnim peste noapte sau să ne continuăm calea şi să ne pierdem voinţa şi vlaga?

― Dacă nu s-or odihni şi ei, orcii au să ne-o ia mult înainte, de ne oprim să tragem un pui de somn, spuse Legolas.

― Dar oare nu-i firesc să-şi mai ia şi ei un răgaz? întrebă Gimli.

― Orcii călătoresc prea arar la vedere, sub lumina soarelui; şi, totuşi, aceştia aşa au făcut, zise Legolas. Sunt sigur că n-au să se odihnească la noapte.

― Dar dacă mergem pe-ntuneric, n-o să le putem lua urma, spuse Gimli.

― Cărarea-i dreaptă, n-o ia nici la stânga, nici la dreapta, cel puţin aşa mi se arată cât văd cu ochii, zise Legolas.

― V-aş putea călăuzi pe bâjbâite, în întuneric, ţinând-o drept înainte, rosti Aragorn; dar dacă ne rătăcim sau dacă o iau ei într-o parte, o să pierdem prea mult timp până găsim iar drumul.

― Şi mai e ceva, zise Gimli. Nu putem vedea decât pe lumină de zi dacă vreo urmă se-ndreaptă-n altă parte. De-o scăpa, cumva, vreun ostatic sau de-o fi purtat spre răsărit, să zicem, la Râul cel Mare, către Mordor, s-ar putea să trecem pe lângă semne fără să ne dăm, vreodată, seama.

― Aşa e, zise Aragorn. Dar dacă tălmăcesc eu bine semnele dindărătul nostru, orcii Mâinii Albe sunt cei mai numeroşi, iar ceata-ntreagă se-ndreaptă către Isengard. Drumul pe care-l urmează îmi întăreşte această presupunere.

― Şi, totuşi, ne-am pripi dacă am zice că le-am şti adevărata vrere, interveni Gimli. Dacă mai fuge cineva? În beznă am fi putut trece fără să ne dăm seama pe lângă semnele ce te-au călăuzit spre paftaua aceea.

― Nu te teme, orcii şi-au întărit straja de-atunci, iar ostaticii sunt şi mai istoviţi, zise Legolas. N-o să mai fugă nimeni, până n-om pune noi ceva la cale. Cum o s-o facem, nu se ştie, dar mai întâi trebuie să-i ajungem.

― Până şi eu, gnomul atâtor drumeţii, nu cel mai pirpiriu din neamul meu, m-aş cam codi să străbat în fugă tot drumul către Isengard fără mas, spuse Gimli. Şi mie-mi dă inima ghes să purced fără tăgadă, dar acum trebuie să-mi trag oleacă sufletu’, ca s-o iau mai sănătos, apoi, la goană. Iar dacă tot ne odihnim, atunci nu-i vreme mai nimerită ca noaptea de smoală.

― V-am spus eu că-i greu de-ales, zise Aragorn. Cum să hotărâm?

― Tu ne eşti călăuza, spuse Gimli, şi te pricepi să iei urma vânatului. Tu ai să faci alegerea.

― Inima mă-ndeamnă s-o pornim mai departe, zise Legolas. Dar trebuie să ţinem unii de alţii. Am să-ţi urmez vrerea.

― Lăsaţi alegerea pe mâini stângace, rosti Aragorn. De când am trecut prin Argonath, am dat greş în toate.

Rămase pe gânduri o bună bucată de vreme, cu privirea pierdută în beznă, undeva, între apus şi miazănoapte.

― N-o să mergem pe-ntuneric, zise el într-un târziu. După părerea mea, e mai rău dacă ne scapă vreo urmă sau vreun semn. De-ar fi luna destul de luminoasă, ne-ar fi de folos, dar, vai, apune timpuriu şi-i firavă la cel dintâi pătrar.

― Şi-n noaptea asta-i, oricum, învăluită-n ceaţă, murmură Gimli. Ce bine-ar fi fost să ne dăruiască şi nouă Galadriel o rază de lumină, aşa cum a făcut cu Frodo!

― Las’ că e bine-aşa. Raza va apărea acolo unde-i de trebuinţă, spuse Aragorn. Isprava e-n mâinile lui Frodo. Noi n-avem a face decât o treb’şoară fără importanţă în vremurile acestea de fapte glorioase. O urmărire vană, poate, din capul locului, pe care alegerea mea n-o face mai bună sau mai rea. Ei bine, am ales. Şi-acum, să folosim fiecare clipă cum putem mai bine.

Se trânti la pământ şi adormi pe dată, căci nu mai pusese geană peste geană din noaptea pe care-o petrecuseră sub umbrele stâncii Toi Brandir. Înainte de ivirea zorilor pe cer, se trezi şi se ridică în capul oaselor. Gimli era încă adâncit în braţele somnului, dar Legolas stătea în picioare, cu privirea pierdută spre miazănoapte, în întuneric, dus pe gânduri, tăcut, ca un arbore tânăr în noaptea neclintită.

― Sunt tare, tare departe, rosti el trist, întorcându-se spre Ragorn. Simt în inima mea că nu s-au odihnit în noaptea asta. Doar o pajură i-ar mai putea întrece-acum.

― Oricum, noi tot o să-i urmăm, ca să ne facem datoria, zise Aragorn.

Se aplecă şi îl trezi pe gnom.

― Hai! Trebuie s-o luăm din loc, spuse el. Le-am cam pierdut urma.

― Dar e întuneric încă, zise Gimli. Nici măcar Legolas nu i-ar putea zări de pe culmi, până nu se iveşte soarele.

― Mă tem că nu mai pot fi zăriţi nici de pe culmi, nici din câmpii, nici sub soare, nici sub lună, spuse Legolas.

― Acolo unde privirea dă greş, poate pământul să ne-aducă murmur, rosti Aragorn. Fără-ndoială că geme sub tălpile lor spurcate.

Se întinse la pământ, lipindu-şi urechea de glie. Rămase aşa, nemişcat, atât de multă vreme, încât Gimli începu să se întrebe dacă nu cumva îşi pierduse cunoştinţa sau nu adormise la loc. Zorii se iviră lucind şi, curând, fură învăluiţi de o lumină cenuşie. într-un târziu, se ridică, şi prietenii lui îi văzură chipul: era livid şi tras, iar privirea tulburată.

― Şoapta pământului e slabă şi nedesluşită, rosti el. Nimic nu-l străbate până la mile-ntregi de noi. Pieriţi şi depărtaţi sunt paşii vrăjmaşilor noştri. Dar tunătoare sunt copitele cailor. Mi se pare că i-am auzit şi pe când stăteam întins în somn, tulburându-mi visele: cai la galop, trecând spre soare-apune. Acum însă se depărtează parcă mai mult de noi, către miazănoapte. Mă-ntreb ce s-o fi petrecând în ţinutul acesta.

― Să mergem!

Şi astfel începu ziua a treia. În tot acest lung răstimp cu nor şi soare arzător abia de-şi trăseseră sufletul, când la pas, când la galop, de parcă nici o istovire nu le-ar fi putut ostoi focul ce-i mistuia. Vorbeau arar. Treceau peste singurătatea nesfârşită, iar mantiile lor elfeşti se pierdeau pe fundalul câmpiilor cu iarbă cenuşiu-verzuie; nici măcar în lumina răcoroasă a soarelui de-amiază nu mulţi ar fi fost ochii, fie ei şi de elf, care să-i fi desluşit, şi-aceia doar de foarte aproape. Îi mulţumeau ades Doamnei din Lorien pentru darul ei de lembas, căci puteau mânca din el, prinzând puteri, chiar şi în timp ce alergau.

Toată ziua, urma vrăjmaşului îi călăuzi drept înainte, înspre apus şi miazănoapte, fără vreo întrerupere, fără vreo abatere. Merseră iar zi de vară până-n seară, şi ajunseră la nişte povârnişuri golaşe, unde pământul se înălţa, umflându-se către linia unor dune joase dinaintea lor. Urma orcilor se pierdea pe măsură ce se curba dinspre miazănoapte, căci pământul devenise mai tare, iar iarba mai scurtă. În depărtare, spre stânga, se unduia Scăldătoarea Enţilor un fir de argint pe o duşumea înverzită. Nu se zărea nimic mişcând. Aragorn se minuna la tot pasul că nu vedeau nici urmă de om sau de animal. Sălaşurile rohirrimilor erau, în mare parte, la multe leghe înspre miazăzi, sub streaşina de arbori a Munţilor Albi, ascunşi acum în ceţuri şi în nori; totuşi stăpânii cailor îşi păstraseră destule herghelii şi grajduri în Emnet de la Răsărit, regiunea de la soare-răsare a ţinutului, iar păstorii hoinăriseră mult, adăpostindu-se prin corturi, chiar şi la vreme de iarnă. Dar acum toate pământurile erau pustii şi domnea peste ele o linişte care nu părea deloc prevestitoare de pace.

La căderea serii făcură iar popas. Străbătuseră de două ori câte douăsprezece leghe peste câmpiile Rohanului, iar zidul de la Emyn Muil se pierduse în umbrele răsăritului. Luna nouă abia licărea pe cerul ceţos, cu toate acestea răspândea o geană de lumină, iar stelele erau acoperite de un văl.

― Mă mustră acum ceva lăuntric pentru orice clipă de odihnă sau de răgaz în căutarea noastră, zise Legolas. Orcii au luat-o la goană, de parcă i-ar fi mânat toate bicele lui Sauron. Mă tem c-au ajuns deja în pădure şi la colinele întunecate, că trec chiar acum pe sub umbrele arborilor.

Gimli scrâşni din dinţi.

― Amar sfârşit pentru nădejdile şi truda noastră, spuse el.

― Poate că ai dreptate în privinţa nădejdii; dar nu şi-a trudei, zise Aragorn. Doar n-o să facem, aici, cale-ntoarsă. Deşi sunt vlăguit.

Privi îndărăt, de-a lungul drumului pe care îl străbătuseră, către noaptea ce se aduna la răsărit.

― Se petrece ceva necurat pe tărâmul acesta. Nu-mi miroase-a bine nici liniştea şi nici chiar luna asta palidă. Stelele abia licăresc; şi eu sunt atât de slăbit, cum rareori mi s-a-ntâmplat; slăbit, aşa cum nici un Pribeag n-ar trebui să fie atunci când i se dă o urmă clară. E o vrere care ne ia nouă iuţeala şi-o dă vrăjmaşului; şi care pune-n faţa noastră o barieră nevăzută ― o moleşeală aciuată mai degrabă în inimă decât în mădulare.

― Aşa e, zise Legolas. Mi-am dat seama de asta de cum am coborât de pe Emyn Muil. Căci vrerea aceea nu e îndărătul, ci înaintea noastră.

Şi întinse mâna, indicând un punct depărtat, dincolo de ţinutul Rohan, înspre apusul ce se întuneca sub secera lunii.

― Saruman, murmură Aragorn. Însă n-o să ne facă să dăm bir cu fugiţii. Să facem iar popas va trebui, căci, iată, până şi luna se prăbuşeşte-n norii care se-adună. Dar calea noastră-i către miazănoapte, printre dealuri şi mlaştini, de-ndată ce s-o face iarăşi ziuă.

Ca de obicei, Legolas fu primul în picioare, dacă nu cumva stătuse aşa de cu seară.

― Scularea! Scularea! strigă el. Zorii sunt purpurii. Ciudate lucruri ne aşteaptă la poalele pădurii. Bune, rele ― nu-mi dau seama, dar ceva ne cheamă. Scularea!

Ceilalţi săriră în picioare şi porniră de îndată la drum. Încet, încet, se iveau zorile. Când mai aveau un ceas până la amiază, ajunseră la povârnişurile înverzite ce se înălţau către crestele golaşe, aliniate drept către miazănoapte. La picioarele lor, pământul era uscat şi iarba scurtă, dar între ei şi râul care şerpuia adânc prin desişul de papură şi de stuf se aşternea o fâşie de nisipuri mişcătoare. lată cam de zece mile. La apus de povârnişul cel mai sudic, se vedea un rotocol mare, unde iarba fusese strivită şi bătucită de o puzderie de tălpi grele. De-acolo, urma orcilor o lua către miazănoapte, de-a lungul poalelor uscate ale colinelor. Aragorn se opri şi cercetă urmele îndeaproape.

― O vreme, s-au odihnit aici, zise el. Dar până şi dâra din afară e deja veche. Mă tem că inima ta adevăr grăit-a, Legolas: de trei ori câte douăsprezece ore au trecut, cred eu, de când orcii au stat aici, unde ne aflăm acum. Dac-au ţinut pasul, atunci ieri, pe la asfinţit, au ajuns la hotarele Fangornului.

― Nu văd nimic spre miazănoapte şi nici spre apus, afară de iarba ce se topeşte-n ceaţă, spuse Gimli. Oare am zări pădurea, dac-am urca pe coline?

― E încă foarte departe, zise Aragorn. Din câte-mi amintesc eu, dealurile acestea se-ntind până la mai bine de opt mile înspre miazănoapte şi-apoi o iau uşor spre apus, către izvoarele Scăldătorii Enţilor unde ― să tot fie vreo cincisprezece mile ― se aşterne un ţinut nesfârşit.

― Păi, hai să mergem, rosti Gimli. Picioarele mele să nu se mai plângă. De nu mi-ar fi inima atât de grea, şi-ar da şi ele mai mult silinţa.

Soarele scăpata când se apropiară, în sfârşit, de capătul colinelor. Mărşăluiseră ore întregi, fără odihnă. Acum mergeau încet, iar Gimli se cocoşase de tot. Tari ca piatra erau gnomii la muncă şi la drum, dar cursa asta fără capăt începu să-şi spună cuvântul, pe măsură ce nădejdea i se ofilea în inimă. Aragorn mergea în urma lui întunecat şi tăcut, aplecându-se din când în când să cerceteze vreun semn sau vreo urmă de pe pământ. Numai Legolas păşea la fel de uşor ca totdeauna; picioarele lui abia atingeau vârful ierbii şi nu lăsau nici o urmă. Dar, aşa cum erau făcuţi elfii, găsea resursele necesare şi putea să doarmă ― dacă acesta ar fi cuvântul cel mai potrivit din punctul de vedere al oamenilor ― odihnindu-şi mintea pe cărările ciudate ale viselor elfeşti, chiar şi când păşea cu ochii deschişi, în lumina acestei lumi.

― Să urcăm pe colina asta înverzită, zise el.

ÎI urmară vlăguiţi, târându-se pe povârnişul nesfârşit, până ajunseră sus în vârf. Era o măgură rotunjită, golaşă ca-n palmă şi singuratică, în partea extremă de miazănoapte a şirului de coline. Soarele pierise şi umbrele serii căzură ca o cortină. Erau singuri într-o lume cenuşie, fără formă, fără noimă. Doar între apus şi miazănoapte, departe, se zărea ceva întunecat în lumina care se stingea: erau Munţii Ceţoşi şi pădurile de la poale.

― Pe-aici nu se vede nici un semn să ne călăuzească, zise Gimli. Aşa că va trebui să ne oprim iar şi să mai irosim o noapte. S-a lăsat şi frigul.

― Vântul bate dinspre culmea înzăpezită, spuse Aragorn.

― Şi până dimineaţă o s-ajungă la răsărit, zise Legolas. Odihniţi-vă, dacă simţiţi nevoia. Dar nu vă pierdeţi nădejdea. Nu se ştie ce ne-aduce ziua de mâine. Noaptea e un sfetnic bun.

― De trei ori a răsărit soarele de când am pornit hăituiala, dar tot nu ne-am luminat, zise Gimli. Nu ne-am lămurit cu nimic.

Noaptea se pogora tot mai răcoroasă. Aragorn şi Gimli adormiseră şi, de câte ori se trezeau, îl vedeau pe Legolas în picioare, alături de ei, sau plimbându-se de colo-colo, îngânând încetişor pe limba lui; şi, pe măsură ce cânta, se aprindeau stelele dalbe pe bolta neagră. Astfel se scurse noaptea. Priviră împreună cum creşteau agale zorile pe cerul acum gol şi senin, până ce, la o vreme, se ivi şi soarele. Era palid, străveziu. Vântul ajunsese la răsărit şi toată ceaţa se risipise; în jurul lor se întindeau ţinuturi mohorâte şi nesfârşite în lumina amară.

În faţă şi spre răsărit, văzură platourile golaşe bântuite de vânt ale Rohanului, pe care le mai zăriseră cândva, de pe malul Râului cel Mare. Între apus şi miazănoapte se ridica neclintit întunecatul codru Fangorn; poalele lui umbroase se întindeau pe încă vreo zece leghe, iar povârnişurile împădurite se pierdeau hăt-departe, amestecându-se cu zarea albastră. Undeva îndărăt pâlpâia, ca şi cum ar fi plutit pe un nor cenuşiu, fruntea albă a vârfului Methedras, ultimul din Munţii Ceţoşi. Scăldătoarea Enţilor curgea dinspre codru către ei, iute şi îngustă acum, despicată de bancuri până în străfunduri. Într-acolo se îndreptau urmele orcilor, venind dinspre coline.

Aragorn îşi plimbă de câteva ori privirea scrutătoare de-a lungul dârei dintre râu şi codru şi văzu, departe, înecată în verdeaţă, o umbră, ca o pată întunecată ce se deplasa cu iuţeală. Se aruncă la pământ şi ascultă iar, încordându-se. Alături de el, Legolas desluşi însă, ţinându-şi mâna lungă şi fină streaşină la ochii lui de elf, că umbrele şi petele de culoare nu erau altceva decât o puzderie de siluete minuscule de călăreţi. Vârfurile lăncilor pe care le purtau sclipeau în lumina zorilor, ca nişte steluţe de pe tărâmul celălalt. Departe, îndărătul lor, se înălţau rotocoale subţiri de fum cernit. Peste câmpiile goale era atâta linişte, încât Gimli auzea vântul prin iarbă.

― Călăreţi! strigă Aragorn, sărind în picioare. O mulţime de călăreţi pe armăsari iuţi care se îndreaptă către noi.

― Da, zise Legolas, sunt o sută cinci. Bălai le este părul şi lucitoare, lăncile. Căpetenia lor e foarte înaltă.

Aragorn surâse.

― Ascuţiţi mai sunt ochii elfilor, zise el.

― Ba mai mult, făcu Legolas, pot să-ţi spun că sunt cam la cinci leghe de noi.

― De-or fi cinci sau de-o fi una, tot aia e, zise Gimli; n-avem cum scăpa de ei, pe tărâmul ăsta pustiu. O fi mai bine să-i aşteptăm aici sau să ne continuăm drumul?

― O să aşteptăm, spuse Aragorn. Sunt vlăguit, iar urmărirea noastră, oricum, a cam dat greş. Sau, hai să zicem, ne-au luat-o alţii înainte; pentru că aceşti călăreţi se întorc pe urmele lăsate de orci. S-ar putea să primim veşti de la ei.

― Sau lovituri de lance, adăugă Gimli.

― Văd trei şei goale, dar nici urmă de hobbiţi, spuse Legolas.

― N-am zis c-o să primim veşti bune, zise Aragorn. Dar cum or fi, bune sau rele, o s-aşteptăm aici.

Cei trei plecară de pe culmea pe care ar fi putut fi uşor zăriţi ca o pată pe fundalul cerului palid şi coborâră uşor povârnişul dinspre miazănoapte. Aproape de poalele colinei se opriră şi, după ce se înfăşurară în mantii, se aşezară grămadă pe iarba pălită. Timpul se scurgea anevoie, cu caznă. Vântul bătea tăios şi iscoditor. Gimli nu se simţea deloc în apele lui.

― Ce ştii despre călăreţii ăştia, Aragorn? întrebă el. Oare nu facem decât să stăm aici şi s-aşteptăm o moarte grabnică?

― Am fost printre ei, răspunse Aragorn. Sunt mândri şi căpoşi, dar au inima curată şi-s generoşi în gând şi-n faptă; cutezători, dar nu tirani; înţelepţi, dar neînvăţaţi; nu scriu cărţi, dar cântă mult, la fel cum făceau copiii oamenilor înainte de Anii Întunecimii. Însă nu mai ştiu ce s-o fi întâmplat pe-aici în ultima vreme şi nici ce-o fi în mintea rohirrimilor acum, când sunt între trădătorul Saruman şi ameninţarea lui Sauron. Sunt prieteni vechi cu cei din Gondor, deşi nu se înrudesc cu ei. E pierdută în negura uitării vremea când Eorl cel Tânăr i-a adus din miazănoapte şi-s mai degrabă neam cu bardingii din Ţinutul de Jos şi cu beorningii din Codru printre care mai pot fi zăriţi mulţi bărbaţi înalţi şi bălai, aşa cum sunt călăreţii din Rohan. Bine măcar că nu se dau în vânt după orci.

― Dar Gandalf zicea ceva despre un zvon cum c-ar plăti tribut ţinutului Mordor, interveni Gimli.

― La fel ca Boromir, nu-i dau crezare, rosti Aragorn.

― Curând ai să afli adevărul, zise Legolas. S-au apropiat deja foarte mult de noi.

La o vreme, până şi Gimli auzi tropotul depărtat al copitelor. Călăreţii se abătură din cărare, depărtându-se de râu, şi se apropiau acum de dune. Zburau ca vântul.

Câmpia răsuna de glasurile lor puternice şi desluşite. Brusc, acestea umplură văzduhul ca un tunet şi călăreţul din faţă coti, trecând pe la poalele colinei, călăuzind ceata înapoi, către miazăzi, de-a lungul marginii de apus a dunelor. După el o porniră cu toţii un şir lung de bărbaţi înveşmântaţi în zale, iuţi, strălucitori, la care ţi-era mai mare dragul să priveşti.

Caii lor erau uriaşi, puternici şi zvelţi, cu părul cenuşiu, lucitor; cozile lungi fluturau în vânt, iar coamele cădeau împletite pe grumazurile semeţe. Oamenii care îi călăreau nu erau nici ei mai prejos: înalţi şi lungi în picioare; părul ca inul le flutura îndărăt, pe sub coifurile uşoare, în cozi lungi, unduitoare; chipurile le erau aspre şi tăioase. Lăncile parcă nesfârşite din mâinile lor erau din lemn de frasin; scuturi pictate le atârnau la spate şi săbii lungi la brâu, iar cămăşile din zale le-acopereau genunchii.

Galopau doi câte doi, ridicându-se din când în când în şa, scrutând înainte sau împrejur; păreau a nu-i fi zărit pe cei trei străini care stăteau tăcuţi şi îi priveau. Când să treacă toată ceata, Aragorn se ridică şi strigă cu un glas răsunător:

― Ce veşti ne-aduceţi de la miazănoapte, călăreţilor din Rohan?

Cu o iuţeală şi o îndemânare uluitoare, aceştia îşi struniră armăsarii, se rotiră în loc şi se apropiară ameninţător de ei. Curând, cei trei prieteni se treziră în mijlocul unui cerc rotitor de călăreţi care se strângea tot mai mult împrejur. Aragorn rămase tăcut în picioare, pe când ceilalţi doi şedeau nemişcaţi, întrebându-se ce întorsătură aveau să ia lucrurile.

Deodată, fără vreun ordin spus sau strigat, călăreţii se opriră. Îşi îndreptară puzderia de lănci către ei; câţiva puseră mâna pe săbii, alţii îşi pregătiră săgeţile în arcuri. Apoi, cel mai înalt dintre ei se apropie de străini; din coiful lui se înălţa, precum o creastă, o coadă albă de cal. Înainta până când vârful lăncii sale se opri la câteva palme de pieptul lui Aragorn. Acesta nici nu tresări.

― Cine sunteţi şi ce căutaţi în ţinutul acesta? întrebă călăreţul în limba comună de la Soare-Apune, în felul lui Boromir, omul din Gondor.

― Mi se spune Pas Mare, îi răspunse Aragorn. Vin de la miazănoapte. Şi urmăresc nişte orci.

Călăreţul sări de pe cal. Îşi încredinţă lancea unui camarad de-al său care se apropiase şi descălecase alături, îşi trase sabia şi se opri in faţa lui Aragorn, privindu-l scrutător, nu fără oarecare uimire. Într-un târziu, vorbi din nou.

― La început am crezut că voi înşivă sunteţi orci, zise el, dar văd că nu-i aşa. Pe legea mea, nu prea aveţi habar de orci, de-aţi pornit aşa, la vânătoare. Erau iuţi, erau mulţi. V-aţi fi preschimbat din vânători în pradă, dacă i-aţi fi ajuns din urmă. E ceva necurat cu tine, Pas Mare.

Îşi plecă din nou privirea limpede, luminoasă asupra Pribeagului.

― Ăsta nu-i un nume pe care să-l dai unui om. Ciudate-ţi sunt şi straiele. Ai răsărit, cumva, din iarbă? Cum de ne-ai scăpat privirii? Eşti de neam elfesc?

― Nu, spuse Aragorn. Numai unul dintre noi e elf, Legolas, din îndepărtatul Codru Întunecat. Dar am trecut prin Lothlorien, aşa că avem asupra noastră darurile şi ocrotirea Doamnei.

Călăreţul se uită la ei cu şi mai multă uimire, dar privirea i se înăspri.

― Deci, există o Doamnă în Codrul de Aur, aşa cum zic poveştile străvechi, rosti el. Se spune că puţini scapă din mrejele ei. Ciudate vremuri mai trăim! Dar, dacă sunteţi sub ocrotirea ei, înseamnă că poate şi voi sunteţi urzitori de mreje sau vrăjitori.

Aruncă o privire rece către Gimli şi Legolas.

― Voi de ce nu vorbiţi, muţilor? îi întrebă el răstit.

Gimli se ridică de jos şi se propti pe picioarele răşchirate; îşi strânse securea în mână şi ochii lui negri scăpărară.

― Spune-mi cine eşti, călăreţule, şi-am să-ţi spun cine sunt şi încă ceva pe deasupra, zise el.

― Cât despre asta, rosti călăreţul, plecându-şi ochii spre gnom, străinul e cel care s-ar cuveni să se dezvăluie întâi. Şi totuşi, sunt Eomer, fiul lui Eomund, şi mi se spune Al Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor.

― Ei bine, atunci, ce-ar fi ca tu, Eomer, fiul lui Eomund, Al Treilea Mareşal al Obştei Călăreţilor, s-asculţi la Gimli, fiul gnomului Gloin, şi să-ţi cântăreşti vorbele necugetate? Îţi sare ţandăra din orice fleac şi numai sărăcia duhului tău ţi-ar mai putea scuza purtarea.

Ochii lui Eomer scăpărară, iar oamenii din Rohan începură să glăsuiască mânioşi, strângând cercul şi îndreptându-şi lăncile către ei.

― Cumetre gnom, ţi-aş reteza căpăţâna cu tot cu barbă de-ai fi oleacă mai răsărit, zise Eomer.

― Nu-i singur aici, zise Legolas, potrivindu-şi cât ai clipi o săgeată în arc. Ţi-ai găsi moartea înainte să loveşti.

Eomer ridică sabia şi lucrurile ar fi luat o întorsătură urâtă, dacă Aragorn n-ar fi ţâşnit între ei, ridicând mâna.

― Iertare, Eomer! strigă el. Când ai să afli mai multe, ai să-ţi dai seama de ce i-ai mâniat pe prietenii mei. N-avem de gând să facem vreun rău în Rohan şi nici vreunei vietăţi de acolo, fie el om sau cal. N-ai vrea mai bine ca, înainte să loveşti, să ne-auzi povestea?

― Ba da, zise Eomer, lăsându-şi sabia în jos. Dar drumeţii din Obştea Călăreţilor ar face bine să fie mai înţelepţi şi să lase trufia în vremurile noastre atât de nesigure. Întâi, spune-mi numele tău adevărat.

― Nu înainte să-mi spui tu în slujba cui te afli, zise Aragorn. Eşti prieten sau vrăjmaş cu Sauron, Seniorul Întunecimii din Mordor?

― Nu slujesc pe nimeni, afară de Cârmuitorul Obştii, Theoden, Regele din Thengel, îi răspunse Eomer. Nu ne supunem puterii din îndepărtatul Tărâm Negru, dar nici nu suntem încă pe picior de război; şi dacă de ei fugiţi, aţi face bine să părăsiţi ţinutul acesta. E zarvă mare la toate hotarele noastre şi suntem ameninţaţi; dar vrerea nu ni-i decât să fim liberi şi să trăim aşa cum am făcut-o şi pîn’acum, adică să ne vedem de-ale noastre, fără să ne punem în slujba nici unui domn străin, bun sau rău. Ne primeam oaspeţii cu drag în vremuri mai bune, dar acum suntem iuţi şi aspri cu veneticii nepoftiţi. Hai, spune cine eşti? Şi-n slujba cui? Cine ţi-a poruncit să-i hăituieşti pe orci în ţinutul nostru?

― Nu sunt în slujba nimănui, rosti Aragorn; dar i-aş hăitui pe supuşii lui Sauron în orice ţinut s-ar duce. Puţini sunt printre oamenii muritori cei care ştiu mai mult ca mine despre orci; şi nu-i urmăresc doar că aşa mi-a venit la socoteală. Orcii aceştia mi-au luat ostatici doi prieteni. Într-o astfel de situaţie, oricine n-are cal e silit s-o ia pe jos şi nu se mai gândeşte să ceară voie, atunci când porneşte pe urmele cuiva. Iar socoteala capetelor vrăjmaşe n-o mai ţin decât cu spada. Că doar sunt şi eu înarmat.

Aragorn îşi dădu mantia la o parte şi teaca elfească luci. Tăişul spadei Anduril îi fulgeră în mână ca o flăcăruie.

― Elendil! strigă el. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn, şi mi se spune Elessar, Piatra Elfică, Dunadan, moştenitorul fiului lui Isildur Elendil, fiu al Gondorului. Iată sabia ce-a fost despicată şi făurită iar! Vrei să-mi sari în ajutor sau mi te-mpotriveşti? Alege iute!

Gimli şi Legolas îşi priviră prietenul uluiţi, căci nu-l mai văzuseră purtându-se astfel până atunci. Părea că se înălţase, în vreme ce Eomer se făcuse mai mic; şi zăriră, pe chipul lui însufleţit, imaginea fugară a puterii şi maiestăţii regilor de piatră. O clipă, lui Legolas i se păru că vede pe fruntea lui Aragorn pâlpâind o flacără albă, ca o cunună strălucitoare.

Eomer se dădu un pas îndărăt, cu chipul cuprins de veneraţie, îşi lăsă privirea mândră în pământ.

― Pe legea mea că trăim vremuri ciudate, murmură el. Visul şi legenda ţâşnesc la viaţă aşa, din pământ, din iarbă verde… Spune-mi, mărite senior, ce vânt te-aduce pe aceste meleaguri? Şi ce-nţeles au vorbele-ţi întortocheate? De mult Boromir, fiul lui Denethor, plecat-a să afle răspuns, iar calul pe care i l-am împrumutat s-a-ntors fără călăreţ. Ce-osândă ne-aduci de la miazănoapte?

― Osânda alegerii, rosti Aragorn. Poţi să-i spui asta lui Theoden, fiul lui Thengel: războiu-i stă dinainte; şi are a alege să fie de partea lui Sauron sau împotriva lui. Nimeni nu mai poate trăi aşa cum a făcut-o până acum şi, vorba ceea, puţini îşi vor mai păstra cumpătul. Dar despre aceste treburi însemnate om discuta ceva mai târziu. Dacă oi avea noroc, mă voi înfăţişa eu însumi dinaintea regelui. Acum însă sunt la ananghie şi-ţi cer ajutorul, sau măcar nişte veşti. Ţi-am spus că suntem pe urmele unei hoarde de orci care ne-au luat prietenii. Ne poţi spune ceva?

― Da, nu mai e nevoie să-i urmăriţi, zise Eomer. I-am nimicit pe orci.

― Şi prietenii noştri?

― N-am dat de nimeni, afară de orci.

― Ciudat, zise Aragorn. V-aţi uitat bine printre cei ucişi? Afară de leşuri orceşti, n-aţi văzut cumva vreun trupşor ce-n ochii voştri ar fi părut de copil? Desculţ şi înveşmântat în cenuşiu.

― Nu erau printre ei nici gnomi, nici copii, zise Eomer. I-am numărat şi i-am despuiat pe toţi, apoi i-am aruncat grămadă şi le-am dat foc, după legea noastră. Cenuşa mai fumegă încă.

― Noi nu vorbim de gnomi sau de copii, zise Gimli. Prietenii noştri erau hobbiţi.

― Hobbiţi? făcu Eomer. Ce-or mai fi şi ăştia? Ciudat nume.

― Un nume ciudat pentru un neam la fel de ciudat, rosti Gimli. Dar tare drag inimii noastre. Se pare c-aţi auzit şi în Rohan de cuvintele care i-au tulburat pe cei din Minas Tirith. În ele era vorba despre Ţara Piticuţilor. Aceşti hobbiţi sunt piticuţi.

― Piticuţi! râse călăreţul de lângă Eomer. Piticuţi! Dar ăştia nu-s decât un popor mititel din baladele străvechi şi din basmele copiilor de la miazănoapte. Pe ce tărâm călcăm? Pe cel de legendă sau pe cel înverzit, scăldat de razele soarelui?

― Un bărbat poate să păşească pe amândouă, zise Aragorn. Căci nu noi, ci acei ce vor urma vor ticlui legendele timpului nostru. Tărâmul înverzit, zici? Dar ăsta-i un subiect serios de legendă, deşi îţi porţi paşii pe el, sub razele soarelui.

― Timpul ne zoreşte, zise călăreţul, fără să ia în seamă vorbele lui Aragorn. Trebuie să ne grăbim spre miazăzi, stăpâne. Să-i lăsăm pe sălbaticii ăştia cu închipuirile lor. Sau să-i legăm şi să-i ducem la rege.

― Uşurel, Eothain, zise Eomer în limba lui. Stai o clipă. Spune-le earezilor să se strângă pe cărare şi să se pregătească s-o pornească spre Vadul Enţilor.

Eothain se retrase bombănind şi le vorbi celorlalţi. Imediat, aceştia se depărtară şi îl lăsară pe Eomer singur, cu cei trei prieteni.

― Tot ceea ce spui e tare ciudat, Aragorn, rosti el. Şi totuşi, mi-e foarte limpede că spui adevărul: oamenii din Obşte nu mint şi din acest motiv nu se lasă uşor înşelaţi. Dar n-ai spus tot. Vrei să-mi povesteşti acum pe-ndelete ce-nsărcinare ai, ca să pot să mă hotărăsc şi eu ce să fac?

― Am pornit din Imladris, aşa cum spune cântecul, cu multe săptămâni în urmă, răspunse Aragorn. Eram împreună cu Boromir din Minas Tirith. Trebuia să ajung la cetatea aceea cu fiul lui Denethor, să-i ajut seminţia în războiul împotriva lui Sauron. Dar tovarăşii mei de drum aveau altă treabă. Mă rog, n-are rost să vorbim despre asta acum. În orice caz, Gandalf cel Sur era căpetenia noastră.

― Gandalf! exclamă Eomer. Gandalf cel Sur e cunoscut în Obşte; dar numele său, te previn, nu mai are trecere în faţa regelui. Toată lumea ştie că vine şi pleacă adesea pe-aici, când i se năzare ― ba la o lună, ba după ani de zile. Aduce totdeauna solii ciudate; unii spun cum că ar fi piază-rea. Şi nu-s departe de adevăr: de când a venit ultima oară pe-aici, în vară, toate au mers de-a-ndoaselea. Atunci a început necazul nostru cu Saruman. Îl socoteam pe Saruman prieten, dar a venit Gandalf şi ne-a avertizat că se pregăteşte degrabă un război în Isengard. Zicea că el însuşi fusese ostatic în Orthanc şi-abia reuşise să scape. Ne cerea ajutorul. Dar Theoden nici n-a vrut s-audă, aşa că a plecat. Să nu rosteşti numele de Gandalf cu voce tare în faţa lui Theoden, că-l apucă damblaua! Pentru că i l-a luat pe Iute ca Gândul, cel mai valoros dintre armăsarii regelui, căpetenia mearaşilor, pe care doar Seniorul Obştii are voie să-i încalece. Căci sămânţa rasei lor se trage de la calul lui Eorl, ce ştia limba oamenilor. Acum şapte nopţi, Iute ca Gândul s-a-ntors; dar mânia regelui a rămas aceeaşi, pentru că acum calul s-a sălbăticit şi nu mai lasă nici un bărbat să se apropie de el.

― Înseamnă că Iute ca Gândul şi-a aflat singur calea din îndepărtatul miazănoapte, zise Aragorn; căci acolo s-a despărţit de Gandalf. Dar, vai! Gandalf nu va mai avea vreodată prilejul să călărească. S-a prăbuşit în beznă în minele Moriei şi nu se mai întoarce.

― Copleşitoare veste, zise Eomer. Cel puţin pentru mine şi pentru mulţi alţii, deşi nu pentru toată lumea; ai să te convingi şi singur, dacă te duci la rege.

― Puţini îşi pot da seama aici de grozăvia ăstei năpaste, deşi s-ar putea s-o simţiţi şi voi cumplit mult mai curând decât v-aţi aştepta, spuse Aragorn. Dar când capetele măreţe cad, cei mai mărunţi sunt nevoiţi să treacă la cârmă. Misia mea a fost să-i conduc pe tovarăşii mei pe lungul drum din Moria. Prin Lorien am venit ― adevăr pe care-ar fi bine să-l afli înainte să mai vorbeşti despre asta ― şi de-acolo am străbătut leghe peste leghe de-a lungul Râului cel Mare, către cascada Rauros. Acolo a fost Boromir măcelărit de-aceiaşi orci pe care i-aţi nimicit voi.

― Cutremurătoare-ţi sunt veştile! strigă Eomer deznădăjduit. Mare năpastă-i moartea aceasta pentru Minas Tirith şi pentru noi toţi. Ce om de vază-a fost! L-au preamărit cu toţii. Arar prin Obşte se-arăta, căci era mereu în război la hotarele de răsărit; dar l-am văzut. Mai degrabă ca fiii iuţi ai lui Eorl, decât ca oamenii morocănoşi din Gondor mi-a părut şi putea să se dovedească un mare cârmuitor al poporului său, atunci când îi va fi venit vremea. Dar n-am ştiut pîn’acum de-această grozăvie din Gondor. Când s-a prăpădit?

― Sunt patru zile de când a fost ucis, îi răspunse Aragorn; din seara aceea am pornit-o din tenebrosul Toi Brandir.

― Pe jos? făcu Eomer.

― Da, aşa cum vezi.

De mare uimire se umplură privirile lui Eomer.

― Pas Mare e un nume mult prea nedemn de ceea ce-ai făcut, o, fiu al lui Arathorn, rosti el. Ţi-aş zice mai degrabă Pas Înaripat. La multe curţi ar trebui cântate faptele de vitejie ale celor trei camarazi. Patruzeci de leghe şi încă cinci aţi străbătut, înainte ca ziua a patra să se sfârşească! Cutezătoare-i spiţa lui Elendil! Dar, mărite senior, cum m-ai făcut să uit! Trebuie să mă întorc degrabă la Theoden. Am vorbit cam aspru în faţa oamenilor mei. I-adevărat că nu suntem încă vrăjmaşi pe faţă cu Tărâmul Negru şi sunt unii care-i suflă regelui poveţe înfricoşate la ureche; dar războiul nu-i departe. N-o să lăsăm baltă vechea alianţă cu Gondorul; o să le sărim oricum în ajutor la luptă ; asta-i credinţa mea şi-a tuturor care-s cu mine. Hotarul de răsărit e-n seama mea, asta-i grija celui de-al Treilea Mareşal, şi-am strămutat toate hergheliile şi pe păstorii noştri dincolo de Scăldătoarea Enţilor; n-am păstrat aici decât paza şi cercetaşii ageri.

― Aşadar, nu-i plătiţi tribut lui Sauron? întrebă Gimli.

― Nu i-am plătit şi nici n-o să-i plătim vreodată, rosti Eomer şi ochii îi scăpărară, cu toate că mi-a ajuns la ureche minciuna asta. Cu ani în urmă, Seniorul Tărâmului Negru şi-ar fi dorit să cumpere pe bani grei cai de la noi, dar nu m-am învoit, pentru că supune animalele la cazne. Atunci şi-a trimis orcii la jaf, iar aceştia fură tot ce-apucă, alegând cu osebire caii negri; puţini ne-au mai rămas din soiul ăsta. De-aceea dihonia dintre noi şi orci e-aşa amarnică.

Dar acum grija noastră cea mai de seamă e Saruman. Pretinde că-i stăpân peste tot ţinutul acesta şi suntem în război de mai multe luni. I-a luat pe orci, pe Călăreţii Lupului şi pe oamenii de rău în slujba sa şi au închis Trecătoarea, aşa că s-ar putea să fim asediaţi atât la răsărit, cât şi la apus. Nu-i de glumit c-un astfel de vrăjmaş; e un vrăjitor viclean şi dibace şi poate să ia nenumărate înfăţişări. Se spune că rătăceşte de colo-colo, în chip de moşneag, înveşmântat într-o mantie cu glugă, cam ca Gandalf. Aşa zic toţi care şi-l amintesc. Iscoadele lui pătrund şi-n gaură de şarpe, iar păsările sale aducătoare de rău trec, în tării, peste hotare. Nu ştiu cum se vor sfârşi toate acestea şi mi se strânge inima, căci mă tem că n-are prieteni doar în Isengard. Dar ai să-ţi dai singur seama, dacă vrei să-l vezi pe rege. Ce zici, nu vii? Oare credinţa mea cum c-ai fost trimis la mine după ajutor, chinuit de şovăială şi de nevoi, e doar o amăgeală?

― Am să vin când s-o-mplini sorocul, zise Aragorn.

― Hai acum, rosti Eomer. Moştenitorul lui Elendil ar fi, fără doar şi poate, o îmbărbătare pentru fiii lui Eorl, în stihia aceea malefică. În Emnet de la Apus bătălia-i în toi şi tare mi-e teamă că nu ne aşteaptă vremuri bune. Să ştii că m-am avântat călare către miazănoapte fără ştirea regelui, căci în lipsa mea casa lui e prea puţin păzită. Dar cercetaşii m-au prevenit acum trei nopţi de venirea şlehtei orceşti dinspre Peretele de Răsărit şi că printre ei s-ar afla şi unii ce poartă însemnele albe ale lui Saruman. Aşa încât, gândindu-mă că de ce mi-a fost teamă n-am scăpat, adică de un pact între Orthanc şi Turnul Întunecimii, am purces în fruntea eorezilor- bărbaţii din stirpea mea; şi i-am ajuns pe orci cu două zile în urmă, pe la scăpătat, aproape de hotarele de la Pădurea Enţilor.

Acolo i-am împresurat şi-am purtat bătălia ieri, în zori. Cincisprezece oameni am pierdut şi, vai mie, doisprezece cai! Căci orcii erau mai numeroşi decât ne-am aşteptat. Li se alăturaseră alţii, dinspre răsărit, de dincolo de Râul cel Mare; dâra lor spurcată se vede ceva mai spre miazănoapte. Iar alţii, tot aşa, s-au ivit din pădure. Orci mari, care purtau şi ei pecetea Mâinii Albe a Isengardului; aceştia-s mai puternici şi mai sângeroşi decât ceilalţi. Oricum, i-am terminat pe toţi. Dar am pierdut prea multă vreme. E nevoie de noi la miazăzi şi la apus. Nu veniţi şi voi? După cum vedeţi, cai avem şi de prisos. Să lăsăm spada să-şi facă treaba de care, har Domnului, nu duce lipsă. Şi-apoi i-am da de lucru securii lui Gimli şi arcului lui Legolas, de vor fi vrând să-mi ierte vorbele nesăbuite pe care le-am rostit despre Doamna Pădurii. Am vorbit ca tot omu’ de pe meleagul meu şi-aş vrea cu bucurie să-nvăţ să glăsuiesc meşteşugit.

― Aduc mulţumire pentru tot ce-mi spui, zise Aragorn, şi inima-mi dă ghes să vin cu tine; dar n-am cum să-mi părăsesc tovarăşii, cât mai e o nădejde.

― Nu-i nici o nădejde, zise Eomer. N-o să-i găseşti pe prietenii tăi la hotarele de miazănoapte.

― Şi totuşi, nu sunt nici îndărăt. Am dat de-un semn limpede, nu departe de Peretele de Răsărit, care îmi spune că măcar unul dintre ei trăieşte. Dar între zid şi dune n-am mai găsit altă urmă de-a lor şi nici o dâră nu se-abate într-o parte sau alta ― asta de nu m-oi fi înşelat cu totul.

― Şi-atunci, ce crezi că s-a ales de ei?

― Nu ştiu. Or fi fost măcelăriţi şi arşi de-a valma cu orcii; dar, zici tu, n-are cum să fie aşa, şi nici eu nu mă tem de asta. S-ar putea să fi fost duşi în pădure înainte ca voi să-i fi împresurat pe vrăjmaşi. Poţi să juri că nu v-a scăpat nimeni printre degete?

― Pot să jur că, după ce am dat de ei, nu ne-a scăpat nici un orc, zise Eomer. Am ajuns înaintea lor la poalele pădurii, iar dacă după aceea a reuşit cineva să se strecoare prin cercul nostru, atunci acela n-a fost orc şi-avea, cu siguranţă, puteri elfeşti.

― Prietenii noştri erau înveşmântaţi la fel ca noi, zise Aragorn; iar voi nu ne-aţi văzut nici pe lumină.

― Uitasem asta, rosti Eomer. Tare-i greu să mai ştii ceva sigur printre atâtea minuni. Lumea-i tot mai ciudată. Elful şi gnomul drumeţesc împreună ziua-n amiaza mare, pe câmpiile noastre; iar făpturile stau de vorbă cu Doamna Pădurii, deşi-s pe lumea asta; şi spada se întoarce la războiul ce-a izbucnit în negura vremilor, când strămoşii noştri au pornit călare spre Obşte. Ce le-ar mai fi cu putinţă să facă făpturilor cu judecată în astfel de timpuri?

― Ce-au făcut şi până acum, zise Aragorn. Binele şi răul nu se schimbă de azi pe mâine; şi n-au tâlcuri diferite printre elfi, gnomi şi oameni. Îi e dat făpturii să le desluşească, atât în Pădurea de Aur, cât şi la ea acasă.

― Aşa e, rosti Eomer. Dar eu nu mă-ndoiesc nici de voi, nici de ceea ce-mi spune inima. Totuşi nu mi-e cu putinţă să fac aşa cum aş vrea. E împotriva legii noastre să-i lăsăm pe venetici să hoinărească cum poftesc prin ţinut, câtă vreme regele însuşi nu le dă încuviinţarea; iar opreliştea-i mai mare acum, în vremuri de restrişte. Te-am rugat să te întorci de bunăvoie cu mine şi nu vrei. Şi nu-mi dă inima ghes să pornesc bătălia cu o sută contra trei.

― Nu cred că legea voastră-i făcută pentru aşa ceva, zise Aragorn; şi, să fim drepţi, nici eu nu sunt un venetic, căci am mai fost pe-aici de multe ori şi-am călărit cu ceata rohirrimilor, deşi sub alt nume şi sub o altă înfăţişare. Nu te-am mai văzut, pentru că eşti prea tânăr, dar am stat de vorbă cu Eomund, tatăl tău, şi cu Theoden, fiul lui Thengel. Pe vremuri, nici o înaltă faţă din ţinutul acesta n-ar fi stăvilit vreodată vreo făptură în a-şi duce la capăt o faptă vitejească aşa cum e a mea. Măcar e limpede că am datoria să-mi continui calea. Ei hai, fiu al lui Eomund, trebuie să alegi până la urmă. Ajută-ne sau, dacă nu, lasă-ne liberi să plecăm. Mai ai o cale: să-ţi duci la împlinire legea. Dar de-o vei face, puţini se vor întoarce la luptă alături de tine şi de regele tău.

Eomer chibzui o vreme, apoi vorbi:

― Amândoi trebuie să ne grăbim. Ai mei ard de nerăbdare s-o pornim la drum şi nădejdea voastră scade cu fiecare ceas. Iată ce-aleg: puteţi pleca; mai mult, am să vă-mprumut caii. Nu vă cer decât atât: când veţi fi isprăvit sau veţi vedea că totu-i în zadar, întoarceţi-vă cu caii prin Vadul Enţilor, la Meduseld, nobila casă din Endoras unde sade acum Theoden. Astfel îi vei dovedi că n-am greşit. Mă pun pe mine chezăşie şi poate chiar viaţa mea în joc că eşti de bună-credinţă. Să nu greşeşti.

― Nu voi greşi, zise Aragorn.

Nu mică le fu mirarea şi multe priviri întunecate şi îndoielnice îşi aruncară oamenii săi, când Eomer porunci să li se împrumute străinilor caii; dar numai Eothain îndrăzni s-o spună deschis.

― N-ar fi nimic dac-ar fi vorba de seniorul acesta din viţa din Gondor, aşa cum se laudă, zise el, dar cine-a mai auzit să i se dea unui gnom un cal din Obşte?

― Nimeni, spuse Gimli. Şi nu te teme: nici nu se va mai auzi de-aşa ceva. Mai bine merg pe jos, decât să m-aşez pe spinarea vreunei lighioane atât de mari, de voie sau de nevoie.

― Acum însă va trebui să-ncaleci, altfel ai să rămâi de căruţă, zise Aragorn.

― Hai, aşază-te-ndărătul meu, prietene Gimli, zise Legolas. Aşa o să fie totul bine; n-o să ai nevoie de nici un cal şi n-o să-ţi facă vreunul necazuri.

Lui Aragorn i se aduse un bidiviu murg vânjos, iar el îl încalecă.

― Hasufel îi e numele, zise Eomer. Fie să te poarte cu bine şi să-ţi aducă mai mult noroc decât lui Garulf, fostul lui stăpân.

Legolas primi un cal ceva mai mic şi mai deschis la culoare, dar nărăvaş şi focos. Pe-acesta îl chema Arod. Însă Legolas le ceru să-i scoată şaua şi frâul.

― N-am trebuinţă de ele, zise el, încălecându-l uşor, dintr-o săltare şi, spre mirarea lor, Arod se arătă blând şi gata să-l slujească, mişcându-se de colo-colo, fără crâcnire: aşa se purtau elfii cu dobitoacele alese.

Gimli fu urcat îndărătul prietenului său de care se încleşta încrâncenat, de parcă era Sam Gamgee într-o barcă.

― Drum bun şi fie să afli ceea ce cauţi! strigă Eomer. Să te întorci cât poţi de iute; şi fie ca spadele noastre să lucească, atunci, alături.

― Mă voi întoarce, zise Aragorn.

― Şi eu mă voi întoarce, adăugă Gimli. Înţelepciunea lui Lady Galadriel ne desparte încă şi voiesc să-ţi împărtăşesc câte ceva despre vorba ei dulce.

― Om trăi şi-om vedea, făcu Eomer. Atâtea lucruri s-au întâmplat, încât deprinderea rugăciunii unei zâne sub loviturile duioase ale securii unui gnom îmi vor părea floare la ureche. Drum bun!

Şi cu acestea, se despărţiră. Tare iuţi erau bidiviii din Rohan. Când nu peste mult Gimli îşi întoarse privirile, ceata lui Eomer abia de se mai zărea în depărtare. Aragorn nu se uită îndărăt; urma în goană dâra, cu capul mult plecat, lipit de grumazul lui Hasufel. Curând ajunseră la marginea Scăldătorii Enţilor, iar acolo dădură peste urma cealaltă, despre care le vorbise Eomer, cum c-ar veni dinspre soare-răsare, de pe Platoul Golaş.

Aragorn descălecă şi privi pământul, pe urmă, sărind înapoi în şa, o luă spre răsărit, cu mare băgare de seamă, ca să nu distrugă urmele. Apoi descălecă iar şi cercetă ţărâna, de colo până colo.

― N-am aflat mare lucru, rosti el. Dâra principală e neclară, întretăiată de urmele de întoarcere ale călăreţilor; drumul lor trebuie să fi fost pe lângă râu. Dar cea dinspre răsărit e reavănă şi desluşită. Nici o urmă nu duce în partea opusă, înapoi, spre Anduin. Acum trebuie să mergem mai uşor, să observăm orice pas care-ar fi luat-o pe de lături. De aici, orcii şi-au dat seama, fără doar şi poate, că sunt urmăriţi; or fi încercat să-i ducă undeva pe ostatici, înainte să fie ajunşi din urmă.

Pe măsură ce înaintau, ziua se mohora. Asupra Platoului pogorau nori cenuşii. Soarele se acoperea cu un zăbranic ceţos. Tot mai aproape se desluşeau povârnişurile din Fangorn, întunecându-se uşor în apusul soarelui. Nu zăriră urme nici în dreapta, nici în stânga, dar, din loc în loc, treceau pe lângă hoituri singuratice de orci cu spatele sau grumazul străpunse de săgeţi cu pană cenuşie.

Într-un târziu, pe la asfinţit, ajunseră la poalele pădurii şi, într-o poieniţă ivită printre cei dintâi arbori, dădură peste marele pârjol; cenuşa fierbinte încă fumega. Alături zăceau o grămadă de coifuri, pieptare înzăuate, scuturi sfărâmate, spade frânte, arcuri şi săgeţi şi o groază de alte născociri războinice. Într-o ţepuşă din mijloc fusese înfiptă căpăţâna mare a unei stârpituri pe al cărei coif, deşi sfărâmat, se putea desluşi însemnul alb. În depărtare, pe lângă locul unde râul se revărsa dinspre liziera pădurii, se zărea o movilă. Fusese înălţată de curând: pământul reavăn era acoperit cu brazde proaspete, înierbate, iar de jur împrejur se aflau înfipte cincisprezece lănci.

Aragorn şi tovarăşii săi cercetară câmpul de bătălie până hăt-departe, dar lumina scădea şi curând se lăsă seara întunecată şi nebuloasă. Veni şi noaptea, dar nici urmă de Merry şi Pippin.

― N-o mai putem scoate la capăt, zise Gimli trist. Am dezlegat o mulţime de cimilituri de când am venit în Toi Brandir, dar asta-i cea mai întortocheată. Tare mi-e teamă că mădularele scrumite ale hobbiţilor s-au amestecat acum cu ale orcilor. Amarnică veste pentru Frodo, de va mai apuca s-o afle; la fel de amarnică şi pentru bătrânul hobbit ce-aşteaptă în Vâlceaua Despicată. Elrond s-a-mpotrivit venirii lor.

― Nu şi Gandalf, zise Legolas.

― Dar Gandalf a ales să vină chiar el şi-a fost cel dintâi care s-a pierdut, îi răspunse Gimli. Chiar ceea ce-a văzut l-a dus la pieire.

― Sfetnicii lui Gandalf nu s-au îngrijit să nu cadă în cine ştie ce capcană, zise Aragorn. Există unele lucruri pe care e mai bine să le încuviinţezi, decât să le refuzi, chiar dacă la sfârşit e mai de rău. Dar n-am să plec încă de pe aceste meleaguri. În orice caz, vom poposi aici până se luminează de ziuă.

Făcură popas sub un copac stufos, ceva mai încolo de câmpul de bătălie: părea un castan, dar păstra o mulţime de frunze late, cafenii, de anul trecut, ca nişte mâini uscate, cu degete lungi, răşchirate, care foşneau sinistru în briza nopţii.

Pe Gimli îl trecu un fior. Nu-şi luaseră decât o pătură de fiecare.

― Să facem focul, zise el. Nu-mi pasă de nici o primejdie. Poa’ să vină puzderie de orci, ca fluturii la lumânare!

― Dacă amărâţii ăia de hobbiţi rătăcesc prin codru, s-ar putea ca focul să-i călăuzească încoace, zise Legolas.

― Nu numai pe orci şi pe hobbiţi, zise Aragorn. Suntem aproape de trădătorul Saruman. În plus, ne aflăm taman la marginea Fangornului şi se spune că-i de rău să te-atingi de vreun arbore din codrul acesta.

― Dar rohirrimii au făcut ieri un pârjol pe cinste taman pe aceste locuri, zise Gimli, şi, după cum se vede, nu s-au sfiit să doboare arbori pentru foc. Mai mult, după ce şi-au terminat treaba, şi-au petrecut netulburaţi aici noaptea care-a urmat.

― Erau mulţi, zise Aragorn, iar ei nu stârnesc mânia Fangornului, căci vin arar pe-aceste meleaguri şi nu pătrund pe sub arbori. Dar cărările noastre, se pare, ne conduc chiar în inima pădurii. Aşa că, păzea! Nu tăiaţi nici un copac în care musteşte viaţa.

― Nici nu e nevoie, rosti Gimli. Călăreţii ne-au lăsat destule vreascuri şi aşchii, iar împrejur e plin de crengi uscate.

Plecă să adune lemne, apoi se îndeletnici cu aranjarea şi aprinderea focului; dar Aragorn stătea tăcut, sprijinit de copacul uriaş, adâncit în gânduri, iar Legolas rămăsese singur în luminiş, scrutând umbrele adânci ale codrului, uşor aplecat, ca şi cum ar fi ascultat glasuri depărtate.

După ce gnomul reuşi să înteţească un foc mic, cei trei se apropiară şi şezură împreună, învăluind lumina cu glugile lor. Legolas îşi ridică privirile spre crengile arborelui, rătăcind printre ele.

― Ia uitaţi-vă! făcu el. Copacul se bucură de foc!

Poate că nu era decât dansul umbrelor care le înşela privirile, dar tuturor li se păru că ramurile se plecau spre ei să ajungă deasupra flăcărilor, iar cele din vârf se îndoiseră în aceeaşi direcţie; frunzele cafenii se îndreptaseră şi se frecau una de alta ca nişte mâini crăpate de ger, bucurându-se de căldură.

Era atâta linişte, încât codrul întunecat şi misterios, aflat la doar o aruncătură de băţ, îşi făcu simţită prezenţa mocnită, plină de năzuinţe tainice. După o vreme, Legolas rupse tăcerea:

― Celeborn zicea să nu ne-avântăm prea mult în Fangorn, rosti el. Ştii de ce, Aragorn? Care sunt legendele pădurii pe care le-a auzit Boromir?

― Multe poveşti mi-au trecut pe la ureche în Gondor şi aiurea, zise Aragorn, dar, de n-ar fi fost cuvintele lui Celeborn, le-aş fi luat doar drept legende pe care le-au născocit oamenii în momentele lor de rătăcire. Mă gândisem să te întreb cât adevăr zace în toate acestea. Iar dacă un elf al pădurii nu ştie, cum să-i dea răspunsul un om?

― Ai călătorit mai departe ca mine, rosti Legolas. N-am auzit nimic despre asta, în ţinutul meu, afară de cântecele despre neamul onodrimilor pe care oamenii-i numesc enţi şi care au sălăşluit acolo cu mult timp în urmă; căci, după socoteala elfilor, Fangornul se pierde în negura vremurilor.

― Da, e tare bătrân, spuse Aragorn. La fel de bătrân ca pădurea de lângă Gruiurile-gorgane; şi-i mult mai măreţ. Elrond zice că-s din aceeaşi stirpe, ultimele izbucniri ale Codrului Întreg din Zilele de Odinioară, pe când întâiul născut bâjbâia de colo-colo, iar oamenii erau încă adormiţi. Cu toate acestea, Fangornul păstrează şi acum nişte taine numai de el ştiute. Despre ce e vorba, nu am habar.

― Şi nici nu vreau să ştiu, interveni Gimli. Eu unul aş vrea ca nimic din ceea ce sălăşluieşte în Fangorn să nu fie tulburat.

Traseră atunci la sorţi cine să stea de strajă şi Gimli ieşi primul. Ceilalţi se culcară. Somnul puse imediat stăpânire pe ei.

― Gimli, rosti Aragorn ca prin vis. Nu uita, nu cumva să tai vreo creangă sau vreo rămurea verde de-aici, din Fangorn. Dar nici să nu te avânţi prea departe după lemne uscate. Mai bine lasă să se stingă focul. Şi să mă strigi la nevoie.

Acestea fiind spuse, adormi. Legolas zăcea deja nemişcat, cu mâinile lui frumoase încrucişate pe piept, cu ochii deschişi, încurcând noaptea reală cu visul, după felul elfilor. Gimli stătea ciucit lângă foc, trecându-şi gânditor degetul mare peste tăişul securii. Arborele foşnea. În rest, nici un zgomot.

Gimli îşi ridică brusc privirile şi zări un moşneag cocârjat, sprijinit într-un toiag, înfăşurat într-o mantie largă şi stând chiar în locul unde lumina flăcărilor se lupta să ţină piept întunericului. Ochii acestuia erau umbriţi de borurile unei pălării largi. Gimli sări în picioare, prea năucit în primul moment ca să poată striga, deşi îl străfulgeră gândul că Saruman pusese mâna pe ei. Deşteptaţi de mişcarea prietenului lor, Aragorn şi Legolas se ridicară în capul oaselor şi rămaseră cu ochii pironiţi. Moşneagul nu zise nimic şi nici nu făcu vreun semn.

― Ei, taică, ce doreşti de la noi? rosti Aragorn, sărind în picioare. Hai să te-ncălzeşti, dacă ţi-e frig.

Făcu un pas înainte, dar moşneagul dispăru. Nici urmă de el prin apropiere, iar lor nu le dădu mâna să meargă mai departe. Luna apusese şi noaptea era foarte întunecoasă.

Deodată, Legolas scoase un strigăt.

― Caii! Caii!

Nici urmă de ei! Îşi smulseseră ţăruşii din pământ şi se făcuseră nevăzuţi. O vreme, cei trei rămaseră încremeniţi, fără să scoată o vorbă, ca trăsniţi de noua năpastă care se abătuse asupra lor. Se aflau la poalele Fangornului şi leghe nesfârşite se aşterneau acum între ei şi oamenii din Rohan ― singurii lor prieteni pe tărâmul acesta întins şi primejdios. Aşa cum stăteau, li se păru că desluşesc, departe, în noapte, nechezatul şi fornăitul cailor. Apoi se lăsă iar liniştea. Nu se mai auzea decât adierea rece a vântului.

― Asta e, s-au dus, rosti Aragorn într-un târziu. N-avem cum să mai punem mâna pe ei. Aşa că, dacă nu se întorc de bunăvoie, n-avem decât să ne descurcăm şi fără. La urma urmei, am pornit călătoria pe picioarele noastre şi pe-acestea încă le avem.

― Picioarele, rosti Gimli. Astea nu ne ţin cu nimic de cald. Aruncă nişte vreascuri în foc şi se prăbuşi alături.

― Nu-s decât câteva ceasuri de când te cam codeai să te apropii de caii din Rohan, râse Legolas. Ai s-ajungi mare călăreţ.

― Peste poate să mai am norocul ăsta, răspunse Gimli. Dacă vreţi să aflaţi ce-mi trece prin minte, continuă el, ei bine, cred c-a fost Saruman. Cine altcineva? Amintiţi-vă de vorbele lui Eomer: rătăceşte în chip de moşneag înfăşurat într-o mantie cu glugă. Chiar aşa a zis. A plecat cu caii noştri sau i-a speriat; asta e! Ne mai aşteaptă şi-altele, ascultaţi la vorbele mele.

― Eu ascult, spuse Aragorn. Dar nu pot să nu-ţi spun că moşneagul acesta avea pălărie, nu glugă. Totuşi, nu mă-ndoiesc c-ai avea dreptate şi că suntem în primejdie zi şi noapte pe-aici. În acelaşi timp, n-avem decât să ne odihnim, atât cât om putea. Voi sta eu de veghe o vreme, Gimli. Simt nevoia mai degrabă să gândesc decât să dorm.

Noaptea trecu anevoie. Legolas îl schimbă pe Aragorn, iar Gimli pe Legolas. Şi astfel îşi sfârşiră veghea. Dar nu se întâmplă nimic. Moşneagul nu se mai arătă, iar caii nu se mai întoarseră.

III Uruk-hai

Pippin se cufundase într-un vis întunecat şi zbuciumat: se făcea că-şi auzea propriu-i glăscior străbătând cu ecou tunele smolite şi strigând Frodo! Frodo! Dar, în locul acestuia, rânjeau din tenebre sute de chipuri orceşti schimonosite şi sute de braţe hidoase se întindeau ameninţător spre el din toate părţile. Unde era Merry?

Se deşteptă. Fu izbit de o rafală de aer rece. Stătea întins pe spate. Se lăsa seara şi cerul de deasupra lui se înnegura. Se întoarse şi îşi dădu seama că visul nu fusese mult mai urât decât trezia. Avea gleznele, picioarele şi încheieturile mâinilor legate cu sfoară. Lângă el zăcea Merry, având pe frunte o năframă murdară. Erau înconjuraţi de o mulţime de orci în picioare sau aşezaţi.

Încetul cu încetul, amintirile lui fărâmiţate începură să se adune în ţeasta care-i plesnea de durere şi ieşiră din bezna visului. Da, sigur, el şi Merry fugiseră în codru. Ce venise peste ei? De ce-o şterseseră aşa, fără să-l ia în seamă pe Pas Mare? Alergaseră multă vreme strigând ― nu-şi amintea exact cât de multă şi cât de departe; apoi, deodată, se izbiseră de un grup de orci care stăteau ascultând şi nu păreau să-i fi văzut pe Merry şi pe Pippin, până nu le căzuseră, aproape, în braţe. Atunci începuseră să strige şi de după arbori ţâşniseră o groază de stârpituri din acelea. Amândoi îşi trăseseră spadele, dar orcilor nu le ardea de luptă şi nu voiau decât să pună mâna pe ei, chiar dacă Merry tăia la mădulare în dreapta şi-n stânga. Dragul şi bătrânul Merry!

Atunci apăruse Boromir şchiopătând, printre arbori. El fusese cel care-i silise să lupte. Ucisese o groază, iar restul o rupseseră la fugă. Dar nici n-apucaseră s-o ia bine înapoi, când se pomeniseră din nou atacaţi de cel puţin o sută de orci, unii dintre ei foarte voinici, care trăseseră o ploaie de săgeţi asupra lui Boromir. Acesta suflase din cornul lui măreţ, de răsunase codrul, şi la început orcii rămăseseră descumpăniţi şi se retrăseseră; dar, văzând că Boromir nu primeşte nici un răspuns, în afară de ecou, porniseră mai aprig la atac. Pippin nu-şi mai amintea mare lucru după aceea. Ultima imagine care i se întipărise în minte era cea a lui Boromir sprijinit de un arbore, smulgându-şi o săgeată din piept; apoi, brusc, se întunecase totul.

„Cred c-am fost lovit la cap, îşi spuse el. Oare Merry e rănit rău? Ce s-o fi-ntâmplat cu Boromir? De ce nu ne-or fi ucis orcii? Unde ne aflăm şi încotro ne ducem?”

Nu-şi putea răspunde la aceste întrebări. Îi era frig şi rău. „Ce bine-ar fi fost să nu-l fi convins Gandalf pe Elrond să ne lase să venim! îşi zise el. Ce mare brânză am făcut? N-am fost decât o povară, un pasager, o boccea! Colac peste pupăză, au pus şi orcii mâna pe mine. Nici pentru ei nu sunt decât un amărât de samar. Sper ca Pas Mare sau altcineva să vină să ne ia. Dar oare se cuvine să gândesc astfel? Nu cumva lucrul ăsta ar zădărnici toate planurile? Ce bine-ar fi să mă pot elibera!”

Se zbătu puţin, dar fără rost. Unul dintre orcii care stăteau pe lângă el râse şi îi spuse ceva tovarăşului său în limba lor îngrozitoare.

― Odihneşte-te cât mai poţi, i se adresă acesta apoi, în limba aceea comună care suna în gura lui la fel de stâlcită ca bălmăjeala orcească. O să le dăm de lucru şi picioarelor tale, ai răbdare. Ce-o să-ţi mai doreşti să nu Ie fi avut, pân-o s-ajungem acasă.

― Dac-ar fi fost după mine, ţi-ai fi dorit moartea la ora asta, zise altul. Te-aş face eu să chiţăi, chiţoran scârbos!

Se plecă asupra lui Pippin, apropiindu-şi colţii galbeni de faţa lui. Ţinea în mână un cuţit negru cu lama lungă, zimţată.

― Dacă nu stai cuminte, te gâdil cu ăsta, şuieră el. Nu-mi mai atrage atenţia asupra ta, că uit de toate poruncile. Fir-aţi ai naibii de isengarzi! Ugluk u bagronk sha pushdug Saruman-glob bubhosh skai’, trecu el pe limba sa într-o tiradă nesfârşită, plină de mânie, care se potoli încetul cu încetul în mârâituri şi fornăieli.

Pippin rămase nemişcat, îngrozit, deşi durerea de la încheieturi devenea tot mai mare iar bolovanii de sub el îi sfredeleau spinarea. Ca să uite de chinuri, ascultă cu luare-aminte glasurile răstite din jur. Deşi limba orcească părea totdeauna plină de ură şi de mânie, era limpede că începuse cearta şi atmosfera se încingea tot mai tare. Spre surprinderea lui, Pippin înţelegea aproape tot ce se vorbea; mulţi dintre orci foloseau limba comună. Se pare că erau de faţă mai mulţi membri a două-trei triburi diferite şi nu se puteau înţelege între ei. Se iscase o zarvă mare, în legătură cu ceea ce aveau de făcut cu ostaticii şi pe ce drum s-o ia.

― N-avem vreme să-i ucidem cum se cuvine, zise unul. Din păcate, nu-i timp de joacă în călătoria asta.

― N-avem ce face, rosti altul. Dar ce-ar fi să-i omorâm repede, chiar acum? Nu sunt decât o povară blestemată, iar noi ne grăbim. Se lasă seara şi-ar cam trebui să ne punem în mişcare.

― Avem poruncă, se auzi o a treia voce ca un mârâit gutural. Ucideţi tot ce-ntâlniţi, în afară de piticuţi; trebuie să fie aduşi înapoi ÎN VIAŢĂ, cât mai repede. Asta-i porunca.

― De ce? întrebară mai multe voci. De ce în viaţă? Ştiu să se dea în spectacol?

― Nu! Am auzit că unul dintre ei are ceva, ceva important pentru Război, un complot elfesc sau cam aşa ceva. Oricum, vor fi descusuţi amândoi.

― Asta-i tot ce ştii? Ce-ar fi să-i luăm la întrebări şi să aflăm tot? ar putea să ne spună ceva de care ne-am putea folosi şi noi.

― Foarte interesant, mârâi o voce mai molcomă decât celelalte, mai rea. S-ar putea să fac zapis în legătură cu asta. Ostaticii NU vor fi căutaţi şi nici prădaţi; asta-i porunca mea.

― Şi-a mea, rosti o voce profundă. Vii şi nevătămaţi, precum îi veţi fi capturat; să nu v-atingeţi de ei. Asta-i porunca ce mi s-a dat.

― Nu şi nouă! răsună una dintre vocile dinainte. Am făcut tot drumul ăsta dinspre puţuri numai ca să ucidem, să ne răzbunăm neamul. Nu vreau decât să ucid şi-apoi să mă întorc la miazănoapte.

― Treaba ta ce vrei, rosti vocea guturală. Eu sunt Ugluk. Eu poruncesc. Şi mă întorc în Isengard pe drumul cel mai scurt.

― Cine-i stăpânul nostru, Saruman sau Marele Ochi? zise vocea răutăcioasă. Ar trebui să ne întoarcem imediat la Lugburz.

― Dac-am fi în stare să trecem Râul cel Mare, poate c-am face-o şi pe-asta, interveni o altă voce. Dar nu suntem destui, ca să ne aventurăm până jos, la poduri.

― Eu am reuşit să-l trec, replică vocea răutăcioasă. Ne aşteaptă un nazgul înaripat spre miazănoapte, pe bancul de la răsărit.

― Tot ce se poate, tot ce se poate. Atunci, îţi vei lua zborul cu prizonierii, vei pune mâna pe toată plata şi răsplata la Lugburz, iar pe noi o să ne laşi s-o luăm voiniceşte pe jos prin Ţinutul Cailor. Nu, trebuie să ţinem unii de alţii. Tărâmul ăsta-i plin de primejdii, plin de răzvrătiţi sălbatici şi de tâlhari.

― Ohoo! Trebuie să ţinem unii de alţii, mormăi Ugluk. N-am deloc încredere în voi, godacilor. Cum ieşiţi din cocină, cum vă piere snaga. Dacă nu eram noi, de mult dădeaţi bir cu fugiţii. Noi suntem uruk-haii luptători! Noi l-am ucis pe măreţul războinic. Noi am pus mâna pe ostatici. Noi suntem slujitorii lui Saruman Înţeleptul, Mâna Albă ― mâna care ne dă să mâncăm carne de om. Noi am ieşit din Isengard, v-am călăuzit până aici şi vă vom călăuzi pe drumul de întoarcere pe care-l vrem. Eu sunt Ugluk. Asta am avut de spus.

― Ai spus chiar mai mult decât trebuie, Ugluk, mârâi vocea răutăcioasă. Stau şi mă-ntreb ce părere-şi vor face cei din Lugburz. S-ar putea să le treacă prin minte că nu-ţi stă prea bine capu’ ăsta cât o bute pe umeri. S-ar putea să se minuneze de unde-ţi vin asemenea idei. Nu cumva de la Saruman? Cine naiba se crede, de se-arată aşa, de capu’ lui, cu scârboşeniile alea de însemne albe? Iar cei din Lugburz s-ar putea să-mi dea dreptate mie, lui Grishnakh, mesagerul lor de nădejde; iar Grishnakh astfel grăit-a: Saruman e un smintit, un smintit rău şi viclean. Dar, nu te teme, Marele Ochi e aţintit asupra lui. Godaci, hai? Ce ziceţi, fraţilor, că otrepele vrăjitoraşului ăluia prăpădit vă zic godaci? Vă garantez eu, ăştia carne de orc mănâncă!

Potop de schelălăieli orceşti răsunară, o dată cu zăngănitul armelor trase din teacă. Pippin se rostogoli prudent, nădăjduind să tragă cu ochiul la ce-o urma. Păzitorii lui se depărtaseră, ca să ia şi ei parte la încăierare. Zări în lumina crepusculară un orc mare, tuciuriu ― Ugluk, probabil ― înfruntându-l, în picioare, pe Grishnakh, o arătare foarte solidă şi scundă, cu picioarele strâmbe şi cu braţele atârnate până-n pământ. De jur împrejurul lor, se adunaseră o puzderie de piticanii ceva mai mici. Pippin bănui că aceştia erau de la miazănoapte. Îşi trăseseră spadele şi cuţitele, dar încă şovăiau să treacă la atac.

La răcnetul lui Ugluk, alergară îndată spre el o groază de orci cam de aceeaşi mărime. Apoi brusc, fără nici un avertisment, Ugluk făcu un salt înainte şi zbură capetele a doi adversari, din două mişcări fulgerătoare. Grishnakh făcu un pas în lături şi se pierdu în umbră. Ceilalţi se speriară, iar unul se dădu înapoi şi căzu înjurând peste Merry, care zăcea nemişcat. Deşi probabil tocmai asta-i salvase viaţa, căci hăitaşii lui Ugluk săriră peste el şi îl sfârtecară pe altul cu spadele lor scurte şi late. Era străjerul cu colţi galbeni, al cărui trup se prăvăli chiar asupra lui Pippin, cu mâna încleştată încă pe cuţitul lung, cu lama crestată.

― Jos armele! urlă Ugluk. Şi să lăsăm prostiile! De-aici, pornim spre soare-apune şi coborâm scările. De-acolo, direct către dune şi-apoi, de-a lungul râului, spre pădure. Şi asta în marş forţat, zi şi noapte. E limpede?

„Ei, reflectă Pippin, dacă urâtului ăstuia nu-i trebuie decât o clipă să-şi pună oamenii la punct, nu mai am nici o şansă.”

Îl străfulgerase o sclipire de speranţă. Lama cuţitului negru îi crestase braţul până la încheietura mâinii. Şiroiul de sânge îi gâdila pielea, dar simţea atingerea rece a oţelului.

Orcii se pregăteau din nou de plecare, însă o parte din nordişti se codeau încă, aşa că isengardezii mai uciseră doi dintre ei, până să-i pună cu botul pe labe. Era zăpăceală mare şi se auzeau numai înjurături. Pentru moment, Pippin rămase nesupravegheat. Era zdravăn încins la picioare, dar avea mâinile legate în faţă doar Ia încheieturi. Le putea mişca pe amândouă, deşi nodurile fuseseră strânse cu cruzime. Împinse leşul orcului la o parte, apoi, abia îndrăznind să respire, începu să-şi frece legătura de la mâini de lama cuţitului. Era ascuţită şi pumnul acela mort se încleştase pe plasele. Sfoara cedă! Pippin o luă repede şi o înnodă în două ochiuri mai largi, în care îşi băgă iute mâinile. Apoi rămase neclintit.

― Ridicaţi-i pe prizonierii ăia! strigă Ugluk. Şi să nu faceţi vreo şmecherie! Că de n-ajungem cu ei teferi acasă, au să mai dea şi alţii ortu’ popii.

Unul dintre orci îl înşfacă pe Pippin ca pe un sac, îşi vârî brutal capul printre braţele sale legate, strivindu-i obrazul de ceafa lui, iar apoi o luă hurducat la drum cu el în spinare. Altul îi făcu acelaşi lucru lui Merry. Mâna orcului se încleşta de braţele lui Pippin, ca o gheară de fier, până-n carne. Hobbitul închise ochii şi lunecă înapoi în coşmar.

Deodată, fu azvârlit din nou pe lespezi. Abia se lăsase noaptea, dar luna nouă scăpătase la apus. Se aflau pe buza unei stânci care părea că stă de strajă la marginea unei mări de ceaţă alburie. În apropiere, se auzea vuietul unei cascade.

― În sfârşit, s-au întors şi cercetaşii, rosti un orc de lângă ei.

― Ei, ce-ai aflat? tună vocea lui Ugluk.

― Doar un călăreţ. Şi-acela a luat-o spre apus. Drumul e liber acum.

― Nu zic că nu-i aşa, dar pentru câtă vreme? Tâmpiţilor! Trebuia să-l fi ucis! O să dea alarma. Până-n zori, grăjdarii au să ştie de noi. Trebuie s-o luăm acum la picior de două ori mai iute.

Pippin zări o umbră aplecându-se asupra lui. Era Ugluk.

― Stai în capu’ oaselor! urlă orcul. Flăcăii mei au obosit să te tot care. Trebuie să coborâm, aşa că mai mergi şi pe picioarele tale. Ajută-ne. Să nu te prind că ţipi sau că încerci să scapi. Avem noi ac de cojocul tău dacă ne joci feste, şi n-o să-ţi cadă bine deloc; şi asta fără să te „stricăm” prea tare, pentru ceea ce vrea Stăpânul de la tine.

Orcul tăie legăturile strânse din jurul picioarelor şi gleznelor lui Pippin, îl trase în sus de păr, punându-l pe picioare. Pippin căzu, iar Ugluk îl trase din nou de păr în sus, îi vârî o butelcă printre dinţi şi îi turnă un lichid arzător în măruntaie, spre hazul celor din jur. Pippin fu năpădit de o văpaie sălbatică. Durerea de picioare şi arsura gleznelor dispărură ca prin farmec. Acum putea să stea drept.

― Şi-acu’, altu’ la rând! zise Ugluk.

Pippin îl văzu cum se duce la Merry, care zăcea prin apropiere, şi-i trage un şut. Merry gemu. Ugluk îl înşfacă degrabă şi îl aşeză în fund, apoi îi smulse bandajul de la frunte şi îl mânji cu o alifie neagră, dintr-o cutiuţă de lemn. Merry urlă şi se zbătu cu sălbăticie. Orcii începură să bată din palme şi să huiduie.

― Nu ştie ţăranu’ ce ţi-e cu şofranu’! strigară ei în batjocură. I s-a urât cu binele. Mamă, ce-o să ne mai distrăm mai încolo!

Dar, pentru moment, Ugluk nu se prinse în joc. Trebuia să se grăbească, dar totodată să le şi cânte în strună celor îndărătnici. Îl obloji pe Merry după metoda orcească şi tratamentul îşi arătă de îndată roadele. După ce reuşi cu greu să-i toarne hobbitului pe gât băutura din clondir, îi tăie legăturile de la glezne şi îl ridică în capul oaselor. Pe picioarele sale, Merry arăta cam palid, dar crunt, sfidător şi plin de viaţă. Tăietura adâncă din frunte nu-l mai supăra, însă avea să-i rămână o cicatrice hidoasă până la sfârşitul zilelor.

― Hei, Pippin, rosti el. Care va să zică, ai venit şi tu în micuţa noastră expediţie! Unde găsim masă şi casă?

― Gata acum! se răsti Ugluk. Terminaţi cu prostiile! Şi gura! N-aveţi voie să staţi de vorbă. O să spun orice neregulă cui trebuie, şi El o să ştie cum să v-o plătească. Cât despre masă şi casă, o să primiţi mai mult decât puteţi duce în burdihan.

Ceata de orci se apucă să coboare printr-o văgăună îngustă către câmpia înceţoşată de la poale. Merry şi Pippin se târau şi ei, despărţiţi unul de altul de vreo douăzeci de orci. Când ajunseră şi păşiră pe iarbă, inima hobbiţilor începu să tresalte.

― Şi-acum, drept înainte! strigă Ugluk. Către apus şi-un pic spre miazănoapte. După Lugdush!

― Şi ce-o să facem la răsăritul soarelui? întrebară câţiva dintre cei din nord.

― Veţi continua alergarea, le răspunse Ugluk. Ce părere-aveţi, c-o să stăm pe iarbă şi-o s-aşteptăm feţele palide să se-aşeze la masă cu noi?

― Dar nu putem alerga la lumina soarelui.

― Las’ c-o să vă mân eu, zise Ugluk. Hai, daţi-i zor! Altfel n-o să vă mai vedeţi voi vreodată iubitele voastre văgăuni. Pe Mâna Albă! Ce pacoste să trimiţi într-o expediţie nişte viermi de la munte, numai pe jumătate şcoliţi! Luaţi-vă picioarele la spinare, netrebnicilor! Cât nu se face ziuă!

Toată ceata începu să alerge cu paşi mari, în felul şleampăt al orcilor. Nu erau în stare să păstreze ordinea, se îmbulzeau şi se împingeau unul pe altul, înjurând; cu toate acestea, prinseseră viteză foarte mare. Fiecare hobbit era păzit de trei străjeri. Pippin era la capătul extrem al şirului. Se tot întreba cât va putea să mai meargă în ritmul ăsta; nu mâncase din zori. Unul dintre gardienii lui avea o biciuşcă. Dar licoarea orcească îşi făcea încă efectul arzător, şi era treaz-luminat. Din când în când, îi apărea, fără să vrea, în minte chipul ager al lui Pas Mare, aplecat asupra urmelor negre şi venind în goană după ei. Dar ce putea vedea, chiar şi un Pribeag, afară de ţărâna răvăşită de orci? Urmele micuţe lăsate de el şi de Merry erau copleşite din toate părţile de tălpile tropăitoare ale încălţărilor potcovite cu fiare.

Cam la o milă de poalele stâncii, panta se adâncea lin într-o vale largă, cu pământul afinat şi jilav. Se lăsase ceaţa şi-acum sclipea palid sub ultimele licăriri ale lunii ca secera. Umbrele întunecate ale orcilor din faţă se estompară, apoi fură cu totul înghiţite de negură.

― Ho! Luaţi-o mai uşor! strigă Ugluk din spate.

Brusc, lui Pippin îi veni o idee şi se puse pe treabă. Sări spre dreapta şi ţâşni cu capul înainte în ceaţă, ca să scape de gardianul care se ţinea ca scaiul de el; căzu cât era de lung, în iarbă.

― Stai pe loc! urlă Ugluk.

O clipă se auziră zvonuri de tot felul. Pippin sări în picioare şi-o rupse la fugă. Dar orcii se luară după el. Deodată, zări câţiva, ca prin ceaţă, chiar înaintea lui. „Nici o nădejde de scăpare, îşi zise Pippin. Dar nădăjduiesc că va rămâne un semn de-al meu, necălcat în picioare, pe pământul acesta reavăn.” îşi desfăcu pe bâjbâite paftaua care îi prindea mantia în dreptul gâtului. O lăsă să cadă, chiar în clipa în care fu înşfăcat de nişte braţe lungi, cu gheare puternice. „Aici o să zacă pe vecie, îşi zise el. Nu ştiu de ce-oi fi făcut-o. Dacă ceilalţi au scăpat, probabil c-au plecat toţi cu Frodo.”

Îşi simţi picioarele încolăcite de un bici şi-abia îşi înăbuşi un urlet.

― Ajunge! strigă Ugluk, apropiindu-se în fugă. Mai are mult de alergat. Să-i zoriţi şi să-i mânaţi cu biciul, dacă uită cumva. Să nu crezi c-ai scăpat aşa uşor, mârâi el, întorcându-se către Pippin. Îţi închipui c-am să uit? Numa’ c-o să plăteşti ceva mai încolo. Hai, ia-ţi picioarele la spinare!

Nici Pippin, nici Merry nu şi-au mai amintit mare lucru despre cum a decurs ultima parte a călătoriei. Coşmarurile şi deşteptările amare se amestecau într-un tunel nesfârşit al plângerii, în care speranţa pălea undeva îndărăt. Alergau întruna, străduindu-se să se ţină după orci, mângâiaţi în răstimpuri de o biciuşcă necruţătoare, mânuită perfid. Dacă se opreau sau se împiedicau, erau înşfăcaţi şi târâţi o bucată de drum.

Fierbinţeala licorii orceşti pierise. Pippin se simţea iar rău şi înfrigurat. La un moment dat, căzuse în nas, pe iarbă. Fusese înşfăcat şi ridicat de nişte mâini cu gheare sfâşietoare şi cărat din nou ca un sac; simţea cum îl cuprinde întunericul. Nu-şi dădea seama dacă o nouă noapte se pogorâse peste ei sau doar peste privirile sale. Auzea ca prin vis glasuri stăruitoare: mulţi dintre orci cereau să se facă un popas. Ugluk urla. Fusese trântit la pământ; rămăsese acolo, până când îl învăluiseră tenebrele visului. Dar nu-i fu dat să scape prea multă vreme de suferinţe; curând, simţi din nou strânsoarea nemiloasă a mâinilor de fier. Fu trântit şi zgâlţâit îndelung, până când întunericul începu să se risipească, iar el îşi reveni şi văzu că era dimineaţă. Auzi o poruncă şi fu din nou aruncat în iarbă.

Zăcu un timp, luptându-se cu disperarea. Îi vâjâia capul, dar, după fierbinţeala care-i cuprinsese trupul, bănui că i se mai administrase o duşcă. Un orc se aplecă şi îi aruncă nişte pâine şi o fâşiuţă de carne crudă, uscată. Înfulecă pâinea cenuşie şi mucegăită, dar nu şi fleica. Era lihnit de foame, însă nu într-atât încât să mănânce carne din mâna unui orc ― carne la care nici nu voia să se gândească.

Şezu în capul oaselor şi privi în jur. Merry era la o aruncătură de băţ. Se aflau pe malul unui râu iute şi îngust. Dinaintea lor se conturau munţii: pe o culme, se reflectau primele raze ale soarelui. Povârnişurile erau brăzdate de o pădure întunecată.

Mare zarvă şi neînţelegere domneau printre orci! Era gata-gata să se işte o nouă gâlceavă între nordişti şi isengardezi. Unii arătau spre miazăzi, îndărăt, alţii către răsărit.

― Foarte bine, zise Ugluk. Lăsaţi-i, atunci, pe mâna mea. Aşa cum v-am spus, fără omoruri; dar dacă vreţi să daţi cu piciorul la tot ce-am reuşit să obţinem, făcând atâta drum, n-aveţi decât. O să am eu grijă de toate. Uruk-hai o să-şi facă datoria, ca întotdeauna, însă dacă vă temeţi de Feţele palide, fugiţi. Hai, fugiţi! Pădurea-i colea! strigă el, arătând cu degetul înainte. Intraţi acolo. E şansa voastră. Luaţi-o la goană! Şi fără zăbavă, până nu vă mai scurtez pe câţiva de capete, asta aşa, ca să dau o pildă pentru ceilalţi.

Se mai ciorovăiră cât se mai ciorovăiră, iar apoi cea mai mare parte a nordiştilor se rupse de grup şi cam o sută dintre ei o luară sălbatic la goană de-a lungul râului, spre munţi. Hobbiţii rămaseră cu ceata haină şi întunecată a isengardezilor ― vreo optzeci de orci cu ochii piezişi, înarmaţi cu arcuri uriaşe şi săbii late şi scurte. Câţiva dintre nordişti, mai bine făcuţi şi mai cutezători, rămaseră cu ei.

― Şi-acum o s-avem de-a face cu Grishnakh, zise Ugluk.

Dar chiar şi câţiva dintre ai săi priviră neliniştiţi către miazăzi.

― Ştiu, mârâi Ugluk. Blestemaţii ăia de călăreţi ne-au cam mirosit. Dar asta numai din cauza ta, Snaga. S-ar cuveni să-ţi scurtez urechile, ţie şi cercetaşilor tăi. Dar suntem războinici. Şi-o să mâncăm carne de cal, dacă nu şi altceva mai bun.

În clipa aceea, Pippin îşi dădu seama de ce unii dintre orci arătau spre răsărit. De-acolo se auzeau strigăte răguşite şi Grishnakh îşi făcu din nou apariţia, urmat de vreo patruzeci dintre ai săi ― orci cu braţele lungi şi picioarele strâmbe. Aveau cu toţii pictat pe scuturi un ochi roşu. Ugluk făcu un pas înainte, ca să-i întâmpine.

― Aşadar, te-ai întors, rosti el. Ţi-a mai venit mintea la cap.

― M-am întors să văd dacă se respectă porunca şi dacă ostaticii sunt întregi, îi răspunse Grishnakh.

― Nu mai spune! exclamă Ugluk. Da’ grijuliu eşti. Mă ocup eu de respectarea poruncii, n-ai grijă. Şi pentru ce altceva te-ai mai întors? Ai plecat cam în grabă. Îi fi lăsat ceva pe-aici…

― Da, am lăsat un nebun, mârâi Grishnakh. Dar şi câţiva flăcăi zdraveni, prea buni ca să-i pierd. Mi-am dat seama că o să-i duci la pieire şi-am venit să le sar în ajutor.

― Minunat! hohoti Ugluk. Dar dacă nu cumva ţi-o fi mai venit ceva snagă de războinic, te-ai obosit degeaba. Parcă o luaseşi spre Lugburz. Şi să ştii că Feţele palide sunt în drum spre noi. Ce s-a întâmplat cu preţiosul tău nazgul? A mai cucerit vreo înălţime? Acu’, dacă l-ai adus cu tine, s-ar putea să ne fie de folos ― dacă nazgulii ăştia sunt vreo scofală, aşa cum se zice.

― Nazgul! Nazgul! rosti Grishnakh, cutremurându-se şi lingându-şi buzele, de parcă acest cuvânt ar fi avut un gust sălbatic, pe care îl savura cu caznă. Vorbeşti de ceva care-ţi depăşeşte închipuirea scârboasă, Ugluk, adăugă el, fornăind. Nazgul! Oh! Mare scofală, nu? Ai să te căieşti amarnic, într-o bună zi, pentru vorbele astea nesăbuite, maimuţoiule. Ei, bine, să ştii că ei sunt floarea Marelui Ochi. În ceea ce-l priveşte pe nazgulul înaripat, nu i-a sosit clipa. El n-o să-i lase încă să-şi facă apariţia de-a lungul Râului cel Mare. Îi păstrează pentru Război şi pentru alte treburi.

― Se pare că ştii multe, zise Ugluk. Poate prea multe, ca să-ţi fie bine. Mai ştii, cei din Lugburz or începe să se minuneze ce şi cum. Între timp, însă, Uruk-hai din Isengard se va ocupa de treburile murdare, ca de obicei. Ce tot stai acolo şi-ţi curg balele? Adună-ţi gloata! Ceilalţi netrebnici au plecat spre pădure. N-ai face rău s-o iei şi tu după ei. Îţi promit că n-o să ajungi întreg înapoi, la Râul cel Mare. Afară din obşte! Imediat! Luaţi-vă picioarele la spinare!

Isengardezii îi înşfăcară din nou pe Merry şi pe Pippin şi-i aruncară în spinare. Apoi cohorta se puse în mişcare. Alergară ore întregi, oprindu-se din când în când, doar cât să şi-i azvârle pe hobbiţi unii altora. Fie din cauză că erau mai iuţi şi mai puternici, fie datorită vreunui plan de-al vrăjmaşilor, isengardezii trecură încet-încet printre orcii din Mordor, iar ceata Iui Grishnakh rămase îndărăt. Curând, se apropiară şi de nordiştii plecaţi înainte. Ajungeau încet lângă pădure.

Pippin era zob. Obrazul împuţit şi urechea păroasă a orcului care îl căra îi zgâriau ţeasta umflată. Chiar în faţa Iui, zărea spinările cocoşate şi picioarele groase, puternice, care se mişcau, neobosit, de parcă erau nişte pendule marcând secundele de coşmar ale unui timp fără sfârşit.

Spre după-amiază, trupele lui Ugluk îi întrecură pe nordişti. Aceştia lâncezeau sub razele orbitoare ale soarelui ― soare iernatic, ce strălucea pe cerul palid şi rece; mergeau cu capetele aplecate şi cu limbile atârnând de-un cot.

― Viermilor! îi batjocoreau isengardezii. V-aţi fript! Feţele palide-au să pună mâna pe voi şi-au să vă mănânce! Acu’ vin!

Strigătul lui Grishnakh nu făcu decât să le întărească spusele. Într-adevăr, apăruseră călăreţii iuţi, foarte departe încă, dar se apropiau acum de orci, cum se repede fluxul la ţărmuri asupra unor făpturi rătăcind pe nisipuri mişcătoare.

Isengardezii începură să alerge mai iute, uluindu-l pe Pippin. Părea capătul nemaivăzut al unei curse nebune. Apoi Pippin văzu soarele scăpătând pe după Munţii Ceţoşi; pământul fu cuprins de umbre. Soldaţii din Mordor îşi iţiră capetele şi-o luară la sănătoasa mai cu sârg. Pădurea Întunecată era foarte aproape. Trecuseră deja pe lângă câţiva copaci stingheri. Panta pe care o porniseră devenea din ce în ce mai abruptă; dar orcii nu se opriră. Atât Ugluk, cât şi Grishnakh urlau, adunându-şi puterile pentru efortul final.

„Cu toate acestea, au să scape”, îşi zise Pippin. Reuşi să-şi sucească gâtul, ca să poată trage cu un ochi îndărăt, peste umăr. Văzu călăreţii la galop departe, pe câmpie, spre răsărit, cam pe aceeaşi linie cu orcii. Soarele la chindie le aurea lăncile şi coifurile şi scânteia în pletele lor unduioase şi pale. Îi înconjurau pe orci, împiedicându-i să se împrăştie, conducându-i de-a lungul râului.

Pippin se tot întreba de ce neam or fi. Acum îi părea rău că nu stătuse mai mult în Vâlceaua Despicată şi că nu cercetase lucrurile şi hărţile mai cu sârg; dar pe-atunci, planurile de bătălie păreau să se afle în mâini mai dibace şi nu-i trecuse niciodată prin minte că avea să fie despărţit de Gandalf şi de Pas Mare sau chiar şi de Frodo. Tot ce-şi mai amintea în legătură cu ţinutul Rohan era că Iute ca Gândul, armăsarul lui Gandalf, se trăgea de-acolo. Asta-i dădea o fărâmă de speranţă.

„Dar de unde să ştie ei că noi nu suntem orci? se întrebă el. Nu cred să mai fi auzit de hobbiţi pe-aici. N-aş avea de ce să nu fiu mulţumit că, din cât se pare, i-au nimicit pe orcii ăia câinoşi; dar în ceea ce mă priveşte, tare-aş vrea să scap.” Atât el, cât şi Merry puteau prea bine să fie ucişi o dată cu orcii, înainte chiar ca oamenii din Rohan să-şi dea seama de existenţa lor.

Câţiva dintre călăreţi păreau a fi buni arcaşi, pricepuţi să tragă din goana calului. Treceau cu viteză, unul după altul, şi azvârleau săgeţi asupra orcilor răzleţi dindărăt, doborând o mulţime; apoi se fereau într-o parte de arcurile duşmanilor lor, care trăgeau sălbatic, să îndrăznească să se oprească. Lupta nu contenea şi o săgeată căzu şi printre isengardezi. Unul dintre ei, chiar în faţa lui Pippin, se împiedică şi nu se mai ridică de jos.

Se lăsase noaptea, fără ca oamenii din Rohan să-i fi atacat. Căzuseră o groază de orci, dar tot rămăseseră vreo două sute. Nici nu se întunecase bine, că orcii dădură peste un dâmb. Erau foarte aproape de poalele pădurii, cam pe la şapte sute de paşi, dar nu mai puteau merge mai departe. Călăreţii îi încercuiseră. Un grup de orci, nesocotind ordinele lui Ugluk, o luaseră în fugă spre codru: doar trei dintre ei se mai întoarseră.

― Iată unde-am ajuns, mârâi Grishnakh. Ce mai călăuză. Sper ca grozavul ăsta de Ugluk să ne scoată din belea.

― Lăsaţi-i jos pe piticuţi! porunci Ugluk, fără să-l bage în seamă pe Grishnakh. Tu, Lugdush, mai ia vreo doi şi păziţi-i. Să nu cumva să fie ucişi, asta dacă nu dau feţele palide peste voi. Ai înţeles? Câtă vreme mai sunt eu în viaţă, aşa îi vreau. Dar să nu-i lăsaţi să strige sau să fie salvaţi. Legaţi-le picioarele!

Ultima parte a poruncii fu dusă la împlinire fără pic de milă. Dar Pippin văzu că, pentru prima oară, se afla lângă Merry. Orcii făceau multă gălăgie, strigau şi îşi zăngăneau armele, aşa că hobbiţii putură să mai şuşotească puţin.

― N-am mari nădejdi, zise Merry. Mă simt sfârşit. Nu cred că m-aş putea târî prea departe, chiar dac’ aş fi liber.

― Lembas, şopti Pippin. Eu mai am puţin lembas. Tu nu? Nu cred că ne-au luat altceva, afară de săbii.

― Ba da, aveam un pacheţel, îi răspunse Merry, dar cred că s-a făcut pulbere. Oricum, n-am cum s-ajung cu gura la buzunar.

― Nici nu-i nevoie. Eu m-am…

Dar nu mai apucă să zică ceva, când fu avertizat de un şut brutal că zarva încetase şi gardienii îşi luaseră misia în serios.

Noaptea era rece şi neclintită. Cam la o aruncătură de săgeată împrejurul gorganului pe care se strânseseră orcii, ţâşneau luminile focurilor mici de pază, licărind în întuneric, într-un rotocol auriu-roşcat. Călăreţii însă nu se mai arătară în bătaia flăcărilor. Orcii irosiseră o mulţime de săgeţi, trăgând în direcţia focurilor, până când Ugluk îi opri. Călăreţii nu făceau nici un zgomot. De-abia noaptea târziu, când se ivi luna din ceţuri, fură zăriţi patrulând fără-ncetare, ca nişte umbre care luceau din când în când în lumina lăptoasă.

― Blestemaţii ăştia aşteaptă răsăritul soarelui, mormăi unul dintre gardieni. Mai bine ne-am strânge calabalâcul şi-am lua-o la sănătoasa. Tare mi-ar plăcea să ştiu ce-o fi în capu’ bătrânului Ugluk.

― Nu mă-ndoiesc că ţi-ar plăcea, mârâi Ugluk, răsărind de undeva, din spate. Adicătelea, vrei să zici că n-am nimic în cap, nu? Afurisitule. Nu eşti nici tu mai breaz ca ăilalţi din şleahta ta; nişte viermi, nişte maimuţe din Lugburz. N-are rost să te-nhăitezi cu unii ca voi. Nu ştiţi decât să chelălăiţi şi să daţi bir cu fugiţii. Grăjdarii ăia scârboşi sunt câtă frunză şi iarbă, aşa că, dacă ne prind la loc deschis, ne fac harcea-parcea. N-aveţi decât un lucru bun: scrutaţi întunericul, ca bufniţele. Dar, după câte am auzit, feţele astea palide văd noaptea mai bine ca alţi oameni; şi nu uitaţi că au nişte cai care zăresc şi vântul de seară, cel puţin aşa se spune. Un singur lucru nu ştiu flăcăii ăia frumoşi: Mauhur e-n codru cu ai lui şi trebuie să se ivească dintr-o clipă într-alta.

Vorbele lui Ugluk păru să-i mulţumească pe isengardezi, dar ceilalţi orci erau deznădăjduiţi şi, în acelaşi timp, înfuriaţi. Îşi puseseră câţiva străjeri, dar cei mai mulţi zăceau întinşi la pământ, odihnindu-se în bezna plăcută pentru că între timp se întunecase de-a binelea; luna se pierduse undeva, la apus, într-o învălmăşeală de nori, aşa că Pippin nu vedea nici la doi paşi. Focurile nu luminau gorganul. Şi totuşi, călăreţii nu se mulţumeau să aştepte ivirea zorilor şi să-şi lase duşmanul să se odihnească. Deodată, un strigăt în partea de răsărit a colinei vesti că se întâmplase ceva. Se părea că se apropiaseră vreo câţiva călăreţi, coborâseră de pe cai, se târâseră până la marginea taberei şi uciseseră mai mulţi orci, iar apoi se făcuseră nevăzuţi. Ugluk fugi într-acolo, să potolească teama.

Pippin şi Merry se ridicară în capul oaselor. Străjile isengardeze care îi păzeau plecaseră cu Ugluk. Dar dacă, o clipă, celor doi hobbiţi le trecu prin minte că se ivise o speranţă de scăpare, curând aceasta se risipi. O mână lungă şi păroasă îi înşfăcă pe amândoi de ceafă şi îi trase alături de o căpăţână uriaşă, hâdă. Desluşiră în întuneric chipul bloncos al lui Grishnakh, exact între ei; îi simţeau respiraţia spurcată în obraji. Începu să-i scotocească şi să-i pipăie cu labele. Degetele lui reci şi aspre bâjbâindu-i pe spinare îl făcură pe Pippin să tresară.

― Aşa, micuţii mei, şopti dulce Grishnakh. Vă bucuraţi de-o binefăcătoare odihnă. Sau n-am dreptate? Cam grea poziţia în care vă aflaţi: pe-o parte, săbii şi bice, pe alta, lăncii urâcioase. Făpturile mici n-ar trebui să-şi vâre nasul unde nu le fierbe oala.

Continuă să scotocească. Avea în priviri o lumină albicioasă, dar fierbinte. Brusc, ca şi cum ar fi desluşit ceva din vălmăşagul minţii vrăjmaşe, lui Pippin îi veni o idee: „Grishnakh ştie de Inel! Îl caută acum, când Ugluk are altă treabă; pesemne că vrea să-l ia el!” Inima hobbitului îngheţă de spaimă, dar, în acelaşi timp, se întrebă cum ar putea să-i fie mai bine.

― Nu cred c-ai să-l găseşti aşa, şopti el. E prea greu.

― Să-l găsesc? întrebă Grishnakh.

Degetele lui rămaseră nemişcate. Îl apucă de umeri pe Pippin:

― Ce să găsesc? Ce spui tu acolo, micuţule? O clipă, Pippin tăcu. Brusc însă rosti gutural:

― Gollum, gollum! Nimic, scumpul meu, adăugă el.

Degetele lui Grishnakh zvâcniră.

― Ohoo! şuieră stârpitura pe înfundate. Asta a vrut, deci, să zică. Ohoo! Foarte primejdios, mititeilor.

― Tot ce se poate, rosti Merry înviorat acum şi pricepând şiretlicul Iui Pippin. Tot ce se poate. Şi nu numai pentru noi. Dar cred că ştii foarte bine ce-ai de făcut. Îl vrei sau nu? Şi ce ne dai în schimb?

― Dacă-l vreau, zici? întrebă Grishnakh, încurcat parcă, deşi braţele îi tremurau. Cum adică, ce vă dau în schimb?

― Adică, zise Pippin, alegându-şi vorbele cu grijă, n-are nici un rost să bâjbâi pe-ntuneric. Te-am putea ajuta să nu-ţi mai pierzi timpul şi puterile fără rost. Dar mai întâi trebuie să ne dezlegi picioarele, altfel n-o să-ţi spunem şi n-o să facem nimic.

― Scumpii mei prostuţi cu caş la gură, şuieră Grishnakh, vom scoate din voi tot ce ştiţi şi tot ce-aveţi, la momentul potrivit. Până la ultimul strop. O să vă doriţi să ştiţi chiar mai mult decât o s-aveţi de spus, în faţa Inchizitorului, zău aşa. Şi-asta, foarte curând. Nu ne grăbim cu descusutul. Nu, nici vorbă. De ce credeţi că v-am lăsat în viaţă? Pe onoarea mea, nu din mărinimie; nici măcar lui Ugluk nu i s-ar putea pune-n cârcă o asemenea greşeală.

― Nici nu m-aş fi aşteptat la una ca asta, zise Merry. Dar n-aţi ajuns încă acasă cu prada. Şi se pare că, orice s-ar întâmpla, lucrurile nu-ţi sunt pe plac. Dacă ajungem în Isengard, nu marele Grishnakh va fi cel care va avea de câştigat; Saruman o să ia tot ce găseşte. În cazul în care îţi doreşti ceva numai pentru tine, acum e momentul!

Grishnakh începu să-şi piardă cumpătul. Numele lui Saruman îndeosebi îl scotea din pepeni. Trecea timpul şi zarva se mai potolise. Ugluk sau isengardezii aveau să se întoarcă din clipă-n clipă. ,

― Şi-l aveţi… amândoi? mârâi el.

― Gollum! Gollum! rosti Pippin.

― Dezleagă-ne picioarele, zise Merry.

Braţele orcului tremurau violent.

― Fiţi blestemaţi, viermi nenorociţi, şuieră el. Să vă dezleg picioarele, hai? Am să vă dezleg oscioarele. Credeţi că n-o să vă pot scotoci până la piele? Ce zic eu scotoceală, o să vă fac bucăţele. Găsesc eu ce vreau şi fără să vă dezleg picioarele.

Brusc, îi înşfacă şi îi cuprinse ca într-un cleşte. Îi vârî pe amândoi sub câte un braţ şi îi strânse sălbatic, astupându-le gura cu palmele lui uriaşe. Apoi sări ghemuit şi-o porni iute, fără un zgomot, până ajunse la marginea gorganului. Acolo căută o spărtură printre străjeri şi trecu, ca o umbră în noapte, pe povârniş şi mai departe, spre apus, unde râul ieşea la liziera pădurii. Într-acolo se afla un spaţiu mai mare, în care ardea doar un foc.

După vreo douăzeci de paşi se opri, scrutând întunericul şi trăgând cu urechea. Dar nu se vedea şi nu se auzea nimic. Se târî încet mai departe, ghemuindu-se mai mult. Se lipi de pământ şi ascultă iar. Apoi se ridică, cu gândul s-o ia din nou la goană. Chiar atunci însă, zări drept în faţa Iui silueta unui călăreţ. Calul necheză şi se ridică în două picioare. Se auzi strigătul unui bărbat.

Grishnakh se aruncă la pământ, trăgându-i pe hobbiţi sub el; fără doar şi poate, avea de gând mai degrabă să-i ucidă pe micii lui captivi, decât să-i lase să scape sau să fie salvaţi; dar n-a fost să fie-aşa. Sabia sună sec şi luci, o clipă, în flăcările focului din stânga lui. Din beznă, şuieră o săgeată care, fie că fusese bine ochită, fie din întâmplare, se înfipse în mâna dreaptă a orcului. Acesta urlă şi scăpă spada pe jos. Se auzi un tropot scurt de copite şi, chiar când Grishnakh sări şi o luă la goană, fu ajuns din urmă şi străpuns de o lance. Urlă înfiorător, apoi rămase nemişcat.

Hobbiţii zăceau lipiţi la pământ, aşa cum îi lăsase Grishnakh. Mai veni un călăreţ în fugă, să-şi ajute tovarăşul. Fie mulţumită vederii sale ascuţite, fie prin grija altui simţ, calul se ridică în două picioare şi sări uşor peste ei; dar călăreţul nu-i observă, aşa cum stăteau întinşi, acoperiţi de mantiile lor elfeşti, prea zdrobiţi în clipa aceea şi prea înfricoşaţi să mai facă vreo mişcare.

Într-un târziu, Merry începu să se foiască şi şopti abia auzit:

― Pîn’ aici, toate bune; dar crezi că n-o să ne pună ăştia la frigare?

Răspunsul veni aproape imediat. Urletele lui Grishnakh îi treziseră pe orci. După schelălăielile şi strigătele care se auzeau dinspre colină, hobbiţii se gândiră că plecarea lor fusese descoperită: pesemne că Ugluk mai scurta pe câţiva de capete. Apoi, deodată, din dreapta, răsună zvon de răspuns orcesc, de dincolo de cercul rugurilor de pază, dinspre pădure şi munţi. După cât se părea, sosise Mauhur şi-i ataca pe asediatori. Galopul cailor nu se domolea. Călăreţii strângeau cercul în jurul movilei, ca să prevină orice scăpare, ajungând până în bătaia săgeţilor orcilor, în vreme ce un grup se depărta să se îngrijească de nou-veniţi. Brusc, Merry şi Pippin îşi dădură seama că, fără să mişte un deget, se aflau acum în afara cercului: nimic nu le mai stătea în cale.

― Ei, făcu el, ce bine-ar fi dac’am avea mâinile şi picioarele libere. Am putea scăpa. Dar n-am cum s-ajung la noduri, să le desfac cu dinţii.

― Nici n-are rost să încerci, zise Pippin. Chiar voiam să-ţi spun că am reuşit să-mi dezleg mâinile. Am lăsat sfoara, să-i păcălesc. Dar întâi ai face bine să iei un pic de lembas.

Îşi trase mâinile din legături şi scoase un pacheţel. Bucăţile erau frânte, dar bune încă, în învelişul lor de frunze. Mâncară fiecare câte două-trei firimituri. Gustul acestora le aduse iarăşi în minte chipuri luminoase, râsete şi mâncarea gustoasă din vremurile de demult. Mestecară o vreme pe gânduri, în noapte, fără să se sinchisească de ţipetele şi de lupta din apropiere. Pippin fu primul care se trezi din visare.

― Trebuie să plecăm, zise el. O clipă.

Sabia lui Grishnakh zăcea alături, la îndemână, dar era prea grea şi prea grosolană ca să se poată folosi de ea. Aşa că se târî până la trupul stârpiturii şi îi scoase din teacă un cuţit lung şi ascuţit. Îşi tăiară repede toate legăturile cu el.

― O făcurăm şi pe-asta, zise Pippin. După ce ne-ncălzim puţin, poate-om fi în stare să ne ridicăm în picioare şi să mergem. Până atunci însă, ar cam trebui să-ncepem să ne furişăm.

Zis şi făcut. Iarba înaltă şi moale era de partea lor, dar tot părea mai uşor de zis decât de făcut. Ocoliră focul pe departe şi se târâră ca viermii, puţin câte puţin, până ajunseră la marginea râului care susura între malurile înalte, printre umbre întunecate. Priviră îndărăt. Zgomotul încetase. Era limpede că Mauhur şi „flăcăii” lui fuseseră ucişi sau alungaţi. Călăreţii reveniră la veghea lor tăcută, care însă n-avea cum să mai ţină mult. Noaptea era deja pe trecute. Spre răsărit, unde nu ajunseseră norii, bolta începuse să se lumineze.

― Trebuie să ne ascundem, zise Pippin. Altfel, vom fi văzuţi. Nu ne-ncălzeşte cu nimic dacă aceşti călăreţi vor afla, după ce ne omoară, că nu suntem orci.

Se ridică şi începu să tropăie.

― Sfoara aia mi-a intrat în carne, ca sârma; dar picioarele se-ncălzesc. Acum aş putea merge, şotânc-şotânc. Tu cum te simţi?

Merry se ridică şi el.

― Da, zise el. Pot să mă ţin pe picioare. Lembasul ăsta te îmbărbătează! Îţi dă simţăminte mult mai adânci decât văpaia aia orcească. Mă-ntreb din ce-or fi făcând-o. Bănuiesc că-i mai bine să nu ştiu. Hai să luăm o gură de apă, să ne spălăm de gândul ăsta.

― Nu de-aici, malurile sunt prea abrupte, zise Pippin. Hai înainte!

Se întoarseră şi porniră încetişor unul lângă altul pe malul râului. Îndărătul lor, lumina creştea la răsărit. în timp ce mergeau, schimbau gânduri şi vorbeau încetişor, după felul hobbiţilor, despre ceea ce li se întâmplase de când fuseseră făcuţi ostatici. Nimeni n-ar fi bănuit, ascultându-i, cât suferiseră de cumplit şi prin ce primejdie trecuseră; cum văzuseră moartea cu ochii, fără să mai aibă vreo nădejde; chiar şi-acum, ştiau foarte bine că aveau puţine şanse să întâlnească vreun prieten sau să iasă iar la liman.

― Se pare că te-ai descurcat de minune, cumetre Took, zise Merry. O să ţi se rezerve aproape un capitol în străvechea carte a lui Bilbo, dac-oi mai avea prilejul să-i povestesc. Bună treabă. Mai ales cum l-ai desluşit şi l-ai jucat pe ticălosul ăla flocos. Mă întreb însă dacă o să dea cineva de urma aceea a ta, ca să-ţi găsească paftaua. Mie unul mi-ar părea tare rău să mi-o pierd pe-a mea, dar mă tem că a ta-i dusă pe vecie. Va trebui să-mi pun aripi la picioare, să ţin pasul cu tine. Da’ uite că vărul Brandybuck a ajuns în faţă şi-o ia pe-aici. Bănuiesc că nu prea ştii pe unde suntem; eu însă mi-am petrecut mai cu folos timpul în Vâlceaua Despicată. Mergem spre apus, de-a lungul Scăldătorii Enţilor. În faţă ne aşteaptă ultimele culmi ale Munţilor Ceţoşi, precum şi Pădurea Fangorn.

Chiar în timp ce vorbea, se ivi nebulos, dinaintea lor, marginea codrului. Părea că noaptea îşi găsise refugiu pe sub copacii falnici de-acolo, strecurându-se furişat, de frica zorilor.

― Călăuzeşte-ne tot înainte, jupâne Brandybuck, zise Pippin. Sau înapoi. Că doar am fost avertizaţi ce-i cu Fangorn. Şi n-om uita de la mână pîn’ la gură.

― Aşa e, răspunse Merry; dar, oricum, tot mai bine în pădure, decât îndărăt, în miezul bătăliei.

O luară pe sub crengile uriaşe ale arborilor. Mai bătrâni ca vremea păreau. Din ei, bărbi stufoase de licheni atârnau la pământ, legănându-se răsfirate în bătaia vântului. La adăpostul umbrelor, hobbiţii aruncară priviri furişe către povârnişul dindărăt ― făpturi mici şi tainice păreau, în lumina întunecată, nişte prunci de elf din străfundurile vremii, ivite din Codrul Sălbatic, uimite de strălucirea primilor zori.

Departe, dincolo de Râul cel Mare şi de Pământurile Maronii, la mii de leghe cenuşii depărtare, se arătă Aurora împurpurată, înflăcărată. Lung sunară cornurile de vânătoare, în semn de salut. Călăreţii din Rohan ţâşniră brusc la viaţă. Şi alte cornuri le răspunseră celor dintâi.

Merry şi Pippin auziră limpede în aerul rece nechezatul cailor războinici şi glasurile unite, ca din senin, într-un cântec, ale mai multor bărbaţi. Aripa Soarelui se înălţase ― un arc de foc ― deasupra marginilor lumii. Apoi, cu un strigăt măreţ, călăreţii dădură năvală dinspre răsărit; lumina roşiatică fulgeră zalele şi lăncile. Orcii traseră, urlând, toate săgeţile pe care le mai aveau. Hobbiţii văzură vreo câţiva călăreţi prăbuşindu-se, dar şirul lor urcă mai departe pe colină; o trecură, făcură un rotocol şi atacară iar. Cei mai mulţi dintre luptătorii care rămăseseră în viaţă se împrăştiară în fugă, mânaţi unul câte unul spre moarte. Dar un grup des şi întunecat porni hotărât în direcţia codrului. Drept în sus pe povârniş se repeziră, către cei doi privitori. Se tot apropiau şi părea sigur că vor scăpa; seceraseră deja trei Călăreţi care le aţinuseră calea.

― Ne-am luat prea mult cu privitul, zise Merry. Iată-l pe Ugluk! N-am nici un chef să mai dau ochii cu el.

Hobbiţii se întoarseră şi o luară la fugă în umbrele adânci ale codrului. Aşa că nu văzură ultima scenă, când Ugluk fu ajuns din urmă şi-adus la lumină, la marginea Fangornului. Acolo fu ucis în sfârşit de Eomer, al Treilea Mareşal al Obştii, care descălecase şi se luptase în săbii cu el. Iar pe câmpiile întinse, ochii ageri ai călăreţilor îi desluşiră pe puţinii orci care scăpaseră şi mai avuseseră puterea să încerce să fugă.

Apoi, după ce-şi puseră camarazii răpuşi grămadă şi îşi cântară imnurile de preamărire, călăreţii făcură un foc mare şi împrăştiară cenuşa vrăjmaşului. Astfel se sfârşi lupta şi nimic despre toate acestea nu se mai auzi vreodată nici în Mordor, nici în Isengard. Dar fumul se ridică până-n slăvi şi fu zărit de multe priviri iscoditoare.

IV Arborebărbos

Între timp, hobbiţii pătrunseseră repede din ce în ce mai adânc în pădure, atât cât le îngăduiau întunericul şi desişul, urmând linia pârâului, către povârnişurile dinspre apus ale munţilor. Încet-încet, teama de orci se mai ostoi şi ei slăbiră pasul. Îi cuprinse un fel de sufocare ciudată, de parcă aerul s-ar fi împuţinat şi nu le-ar mai fi ajuns. Până la urmă, Merry se opri.

― N-avem cum să mergem mai departe aşa, gâfâi el. Am nevoie de aer.

― Până una, alta, hai să ne potolim setea, zise Pippin. Îmi simt gura uscată.

Se caţără pe rădăcina uriaşă a unui arbore, care şerpuia până în râu, şi se aplecă să ia apă în pumni. Era limpede şi rece, aşa că bău pe săturate. Îl urmă şi Merry. Apa îi învioră şi parcă le mai înveseli inimile; statură o vreme pe mal unul lângă altul, mângâindu-şi picioarele ostenite şi privind în jur la copacii neclintiţi şi tăcuţi, înşiruiţi până hăt-departe, pierduţi într-un nimb de lumină pală.

― Cred că nu ne-am rătăcit încă, rosti Pippin, sprijinindu-se de trunchiul uriaş al unui copac. Putem, cel puţin, să urmăm cursul ăsta ― Scăldătoarea Enţilor, sau cum i-o zice ― şi să ajungem pe drumul pe care am venit.

― Aşa am face, dacă ne-ar ţine picioarele, îi răspunse Merry, şi dacă am putea respira cum se cuvine.

― Da, spuse Pippin. Pe lângă asta, e tare întuneric prin hăţişurile de-aici. Îmi amintesc, într-un fel, de vechea încăpere din Sălaşul Măreţ al neamului Took, în depărtatele Tuneluri din Tîrgupitit: un loc uriaş, în care mobila a rămas neschimbată vreme de generaţii întregi. Se zice că Bătrânul Took şi-a dus zilele acolo, îmbătrânind şi ramolindu-se o dată cu sala aceea; şi nimic n-a fost clintit din loc nici după moartea acestuia, acum un secol. Iar Bătrânul Gerontius a fost stă-străbunicul meu. Asta a mai pus puţin lucrurile la punct. Dar nici nu stă alături de simţământul străvechi pe care ţi-l trezeşte această pădure. Uită-te la bărbile şi favoriţii lichenilor care atârnă ca nişte sălcii plângătoare. Şi cea mai mare parte dintre arbori par să fie încărcaţi, mai mult de jumătate, cu frunze uscate şi zdrenţuite, care n-au mai apucat să cadă. Mai mare jalea. Nici nu-mi imaginez cum ar arăta primăvara pe-aici, asta dacă vine vreodată; ce să mai vorbim de curăţenie!

― Dar, în orice caz, trebuie să se ivească, la un moment dat, şi Soarele pe-aici, zise Merry. Oricum, Codrul Întunecat nu arată şi nici nu-ţi creează simţămintele despre care povestea Bilbo, cum c-ar fi totul înnegurat, rău şi că n-ar fi decât un sălaş al beznei. E doar mohorât şi înspăimântător de des. Nici măcar animalele nu cred să facă prea mulţi purici pe-aici.

― Nu, şi nici hobbiţii, spuse Pippin. Ca să spun drept, nu-mi place gândul că trebuie să trecem prin ea. Nimic de mâncat vreo sută de mile. Cum stăm cu merindele?

― Prost, zise Merry. Am fugit doar cu pacheţelele acelea de lembas; tot ce-am avut, am lăsat acolo.

Se uitară la ceea ce le rămăsese din turtele elfeşti: firimituri, abia să le ajungă pentru cinci zile amărâte. Asta era tot.

― Şi n-avem nici măcar o zdreanţă sau o pătură să ne-nvelim, adăugă Merry. O să ne fie frig la noapte, pe oriunde-am lua-o.

― Păi, am face bine să ne hotărâm asupra drumului, zise Pippin. Trebuie să se fi crăpat deja bine de ziuă.

Chiar atunci, văzură o lumină gălbuie care se ivise ceva mai departe, în pădure; părea că săgeţile soarelui străpunseseră brusc acoperişul de crengi.

― Hei! făcu Merry. Cred că Soarele a fost ascuns după un nor, cât am stat pe sub copacii ăştia, iar acum s-a ivit din nou; sau, poate, a urcat mult pe cer şi ne priveşte printr-o spărtură dintre crengi. Hai să vedem, că nu-i prea departe.

Descoperiră însă că era mai departe decât crezuseră. Panta urca abrupt şi neclintit şi era tot mai pietroasă. Lumina creştea, pe măsură ce mergeau, şi curând zăriră dinaintea lor un perete de stâncă; era un deal sau povârnişul abrupt al munţilor din depărtare. Nu creştea nici un copac acolo şi soarele se revărsa din plin asupra întinderii de piatră. Ramurile arborilor de la poale se întindeau ţepene şi nemişcate, ca şi cum ar fi căutat căldura. Dacă până atunci păruseră jigărite şi cenuşii, se întremaseră şi izbucneau în tonuri generoase de cafeniu, iar griurile-negricioase ale scoarţei păreau din piele lustruită. Trunchiurile luceau într-un verde-blând, ca iarba crudă; îi năpădise o primăvară timpurie; sau, poate, doar o părere fugară.

Înaintea povârnişului stâncos se afla ceva ca o scară, naturală, probabil, săpată de vreme, căci era grosolană şi neregulată. Sus, aproape la acelaşi nivel cu vârfurile pomilor, se vedea un prag, sub o stâncă. Afară de câteva ierburi şi buruieni de pe margine, precum şi de-un ciot din care răsăreau doar două crengi, nu mai creştea nimic pe-acolo. Copacul acela stingher părea un moşneag cocârjat, clipind neclintit în lumina zorilor.

― Sus! exclamă Merry vesel. Să luăm şi noi o gură de aer şi să tragem o privire prin ţinutul acesta.

Se căzniră să se caţere pe stâncă. Dacă scara aceea fusese făcută de cineva, atunci cu siguranţă că era menită unor picioare mai mari ca ale lor. Erau prea nerăbdători să ajungă sus ca să se mai mire de cât de iute li se vindecaseră tăieturile şi vânătăile de când stătuseră în captivitate şi de cum îşi recăpătaseră vigoarea. Ajunseră, în sfârşit, la marginea pragului, aproape de buturuga aceea veche; săriră în picioare, întorcându-se către răsărit şi trăgând adânc aer în piept. Îşi dădură seama că nu pătrunseseră decât vreo trei-patru mile în inima codrului; arborii mărşăluiau parcă pe pantă în jos, spre câmpie. Acolo, la marginea pădurii, se ridicau turle unduitoare de fum negru, plutind în valuri către ei.

― Se schimbă vântul, zise Merry. Bate din nou spre răsărit. E cam răcoare aici, sus.

― Da, zise Pippin; mă tem că strălucirea aceasta-i trecătoare şi că o s-o copleşească iar negura. Ce păcat! Pădurea asta rufoasă şi bătrână arăta cu totul altfel în bătaia soarelui. Începuse să-mi placă.

― Începuse să-ţi placă Pădurea, hai? Nu mai spune. Foarte drăguţ din partea ta, rosti un glas ciudat. Întoarceţi-vă să vă văd la faţă. Am simţământul că n-o să-mi cădeţi nici unul cu tronc; dar să nu ne pripim. Întoarceţi-vă.

Simţiră câte o mână mare, noduroasă pe umerii lor, care-i întoarse uşurel, dar cu putere; apoi fură ridicaţi în aer de două braţe lungi.

Se treziră dinaintea unui chip cum nu mai văzuseră. Era al unei făpturi asemănătoare unui om uriaş sau, mai degrabă, unui căpcăun, înaltă de vreo trei-patru metri, foarte solidă, cu un cap lunguieţ, fără gât. Greu de spus dacă se îmbrăcase în ceva ca scoarţa cenuşiu-verzuie sau dacă nu era decât un fel de-a se travesti, în orice caz, braţele sale apropiate de trunchi nu erau zbârcite, ci acoperite de o piele netedă şi cafenie. Avea câte şapte degete la labele lui uriaşe. Partea de jos a chipului aceluia lunguieţ se prelungea cu o barbă cenuşie şi stufoasă, aproape ca o încrengătură de ramuri la rădăcină, subţire şi moale la vârf. Pentru moment însă hobbiţii nu văzură mare lucru, în afară de ochi. A spune că ochii aceia adânci erau solemni, iscoditori, ar fi puţin din cale-afară. Erau de-a dreptul sfredelitori, căprui, cu irizaţii verzui. Mai târziu, Pippin avea să se căznească adesea să-şi exprime prima impresie pe care i-o făcuseră. „Simţeai îndărătul lor un puţ imens, plin cu amintiri străvechi şi gânduri prelungi, molcome şi liniştite; dar la suprafaţă sclipea prezentul, aşa cum bate soarele pe faţa lucioasă a frunzelor unui copac imens sau pe unduirile unui lac foarte adânc. Nu ştiu, dar părea că era ceva care creştea în pământ ― adormit ai fi zis, sau ca ceva între vârful rădăcinii şi vârful frunzei, ceva între adâncul pământului şi bolta cerească ― şi care se trezise brusc la viaţă şi te cerceta cu aceeaşi stăruinţă molcomă pe care-o dovedise, ani fără şir, doar faţă de propriile sale treburi.”

― Hmmm! murmură glasul ― un glas profund, izvorât, parcă, dintr-un instrument de suflat. Chiar că-i ciudat. Graba strică treaba, asta zic mereu. Dar, dacă v-aş fi văzut înainte să vă aud glasurile ― apropo, mi-au plăcut că erau mângâioase şi cristaline şi mi-au amintit de ceva nelămurit; aşadar, dacă v-aş fi văzut înainte de-a vă auzi, pur şi simplu, v-aş fi călcat în picioare, crezând că sunteţi orcişori; abia dup’ aia mi-aş fi dat seama de greşeală. Tare mai sunteţi ciudaţi! Doar rădăcină şi rămurică! Tare ciudaţi!

Deşi încă uluit, lui Pippin nu-i mai era frică. Îndărătul ochilor acelora simţi o îndoială curioasă, dar care nu-i producea teamă.

― Nu te supăra, zise el, dar cine eşti? Şi ce eşti?

În ochii bătrâni ai făpturii apăru o scânteie stranie, ca un fel de prudenţă; puţurile adânci dispărură.

― Hmmm! glăsui el. Păi, sunt ent sau, cel puţin, aşa mi se spune. Da, ent este cuvântul. Un ent sunt, cum aţi zice voi, după vorba voastră. Unii îmi spun Fangorn; alţii, Arborebărbos. Aşa, Arbore-bărbos.

― Un ent? zise Merry. Ce-i ăla? Dar tu cum îţi zici? Care e numele tău adevărat?

― Ei, asta-i acum, răspunse Arborebărbos. Asta-i bună! Prea multă grabă. Şi, la urma urmei, eu pun întrebări. Sunteţi în ţara mea. Mă tot întreb ce sunteţi voi. Nu ştiu de unde să vă iau. Se pare că nu vă aflaţi pe listele pe care le-am învăţat când eram tânăr. Dar asta a fost tare, tare demult şi poate c-au făcut liste noi. la să văd! Cum era?

Era o listă tare lungă. Dar, oricum, se pare că nu vă potriviţi niciunde.

― Mereu am fost lăsaţi la o parte de pe listele vechi şi din poveştile de demult, zise Merry. Cu toate acestea, sălăşluim pe pământ de multişor. Suntem hobbiţi.

― Ce-ar fi să facem un vers nou? rosti Pippin.

― Hmmm. Nu-i rău deloc, zise Arborebărbos. Aşa mai merge. Aşadar, locuiţi în vizuini, da? Pare potrivit şi drept. Şi cine vă numeşte hobbiţi totuşi? Nu mi se pare un cuvânt elfesc. Elfii au creat toate cuvintele străvechi; ei au început.

― Nimeni, afară de noi, nu ne zice hobbiţi, zise Pippin.

― Humm, hmmm! Ia staţi un pic. Nu-i nici o grabă. Voi înşivă vă ziceţi hobbiţi? Atunci ar trebui să nu spuneţi aşa, la toată lumea. O să vă daţi în vileag adevăratele nume dacă n-aveţi grijă.

― Nu prea ne frământă o astfel de grijă, rosti Merry. De fapt, eu sunt Brandybuck, Meriadoc Brandybuck, deşi cei mai mulţi îmi zic Merry.

― Iar eu sunt Took, Peregrin Took; dar îndeobşte mi se spune Pippin şi chiar Pip.

― Hmmm, chiar că sunteţi un neam pripit, zise Arborebărbos. Mă simt onorat de mărturisirea voastră. Dar nu e bine să vă daţi drumul aşa, pe loc. Sunt enţi şi enţi; sau, mai bine zis, sunt enţi şi alte lucruri care par enţi, dar nu sunt, ca să zic aşa. Am să vă zic Merry şi Pippin, dacă sunteţi de acord. Frumoase nume. Căci eu n-am să vă spun numele meu. Cel puţin, nu încă.

În ochi îi apăru o sclipire verzuie bizară, înţeleaptă şi mucalită în acelaşi timp.

― Asta pentru că, în primul rând, o să ţină mult: numele meu creşte mereu, iar eu sunt în viaţă de foarte, foarte multă vreme; aşa că numele meu e ca o poveste. Numele adevărate spun povestea lucrurilor cărora le aparţin ele în limba mea, în vechea entă, cum s-ar zice. E o limbă minunată, dar îţi ia multă vreme, căci noi nu spunem nimic pe limba noastră, decât dacă merită osteneala să iroseşti timp de rostire sau de ascultare.

Ei, şi-acum, zise el, şi ochii i se aprinseră la loc, micşorându-se parcă şi aruncând sclipiri ascuţite, ce-i cu voi? Ce amestec aveţi în toate astea? Văd şi-aud (şi miros şi simt) mult din acest… din acest a-lalla-lalla-rumba-kamanda-lind-orburume. Iertaţi-mă, e o parte din numele pe care i-l dau eu trebii respective; nu ştiu cuvântul în celelalte limbi; mă refer la lucrul acesta pe care ne aflăm, unde stau şi privesc în dimineţile frumoase şi mă gândesc la Soare, şi la iarba de dincolo de păduri, şi la cai, şi la nouri, şi la întinderea lumii. Ce se petrece? Ce-are de gând Gandalf? Şi aceşti ― burarum (aici, scoase un zgomot adânc, răsunător, ca o orgă stricată) ― aceşti orci şi tânărul Saruman jos, în Isengard? Îmi plac noutăţile. Dar nu mă luaţi prea repede.

― Se petrec destule, zise Merry; şi chiar dacă vom încerca să-ţi spunem repede, tot o să ne ia mult timp. Dar ai zis să nu ne pripim. Se cuvine, oare, să-ţi spunem aşa repede? Ar fi nepoliticos din partea noastră, dacă te vom întreba ce-ai de gând să faci cu noi şi de partea cui eşti? Şi… dacă l-ai cunoscut pe Gandalf?

― Da, îl cunosc; e singurul vrăjitor căruia-i pasă de copaci, zise Arborebărbos. Voi îl cunoaşteţi?

― Da, zise Pippin trist, l-am cunoscut. Ne-a fost prieten bun şi călăuză.

― Atunci pot să vă răspund şi la celelalte întrebări, zise Arborebărbos. N-am de gând să fac nimic cu voi; nimic, dacă prin „a face ceva cu voi” înţelegeţi altceva, decât să vă las să plecaţi. Am putea face multe împreună. Nu ştiu nimic în legătură cu părţile. Eu îmi văd de drumul meu; şi drumul vostru ar putea merge alături de el, o vreme. Dar îmi vorbiţi de jupânul Gandalf de parcă s-ar fi aflat într-o poveste care-a luat sfârşit.

― Aşa e, zise Pippin trist. Povestea continuă se pare, dar Gandalf a ieşit din ea.

― Hei, ia staţi puţin! făcu Arborebărbos. Hmm, hmm, ce să zic? Făcu o pauză, uitându-se lung la hobbiţi.

― Hmm, păi, ei bine, nu ştiu ce să zic. Ia staţi puţin.

― Dacă vei avea bunăvoinţa s-asculţi mai multe, rosti Merry, îţi vom spune. Dar o să dureze. N-ai vrea să ne laşi jos? N-am putea să ne aşezăm toţi, la soare, în timp ce-ţi povestim? Oi fi obosit să ne tot ţii aşa.

― Hmm, obosit? Nu, n-am obosit. Nu obosesc aşa uşor. Şi nici nu stau jos. Nu sunt prea, hmm, încovoiabil. Dar Soarele coboară peste… S-o lăsăm baltă… cum ai spus că-i zice?

― Deal? sugeră Pippin.

― Prag? Treaptă? rosti Merry.

Arborebărbos repetă cuvintele gânditor.

― Deal. Da, asta e. Însă este un cuvânt pripit, pentru un lucru care stă aici din vremurile când s-a plămădit această parte a lumii. N-are-a face! S-o lăsăm baltă şi să mergem.

― Unde să mergem? întrebă Merry.

― Acasă la mine sau la una dintre casele mele, răspunse Arborebărbos.

― E departe?

― Nu ştiu. S-ar putea să fie departe. Dar ce dacă?

― Păi, ştii, ne-am pierdut avutul, zise Merry. Nu mai avem decât foarte puţină mâncare.

― Ooo! Hmm! Nu vă faceţi griji, rosti Arborebărbos. Vă pot da o băutură care vă va ţine verzi şi vă va face să creşteţi, pentru multă vreme. Iar dacă vom hotărî să ne despărţim, vă pot duce unde doriţi, în afara tărâmului meu. Hai să mergem!

Ţinându-i gingaş, dar hotărât pe hobbiţi sub câte un braţ, Arborebărbos făcu un prim pas uriaş, apoi încă unul, şi ajunse la marginea pragului. Degetele lui de la picioare, ca nişte rădăcini, zdrobeau pietrele. Apoi coborî grijuliu, treaptă cu treaptă, până ce ajunse jos, în Pădure.

Porni imediat cu paşi mari, cumpăniţi, printre arbori, tot mai adânc în codru, fără să se depărteze de râu, urcând voiniceşte spre povârnişul muntelui. Mare parte dintre copaci păreau adormiţi sau indiferenţi, de parcă trecea o făptură oarecare; dar câţiva tremurară, iar alţii îşi ridicară crengile la apropierea lui. În timp ce mergea, vorbea cu sine, într-o revărsare tumultuoasă de sunete muzicale.

Hobbiţii rămaseră tăcuţi o vreme. Ciudat, se simţeau bine, ocrotiţi; aveau la ce să se gândească şi de ce să se minuneze. În sfârşit, Pippin se încumetă să vorbească iar.

― Dacă eşti bun, Arborebărbos, zise el, aş putea să te întreb ceva? De ce ne-a prevenit Celeborn în legătură cu pădurea ta? Ne-a spus să nu ne lăsăm ispitiţi prin ea.

― Hmm! Aşa a zis? bombăni Arborebărbos. Şi eu v-aş fi spus cam acelaşi lucru, dac-aţi fi luat-o pe partea cealaltă. Nu riscaţi să vă lăsaţi ispitiţi în codrul Laurelindorenan! Aşa-l numeau elfii, dar acum l-au mai scurtat: Lothlorien, aşa-i zic. Poate au dreptate, poate pădurea începe să piară, nu să crească. Ţinutul Văii Aurului Cântător, asta a fost cândva. Acum e Floareavisului. Ah, asta e! Numai că e un loc ciudat şi nu se poate încumeta oricine pe-aici. Mă mir c-aţi ieşit cu bine, dar şi mai mult c-aţi intrat; de mulţi ani nu s-a mai întâmplat una ca asta cu cei străini de meleagurile astea. E un ţinut bizar.

Aşa e. Făpturile vin dintotdeauna aici să jelească. De-aia, să jelească. Laurelindorenan lindelorendor malinornelion ornemahn, îngână el, pentru sine. Bag seama că vin să se prăbuşească aici, departe de lume. Nici ţinutul acesta, nici altul din afara Codrului de Aur nu mai e cum era pe vremea tinereţii lui Celeborn. Totuşi: Taurelilomea-tumbalemorna Tumbaletaurea Lomeanor, iată ce se spunea. S-au mai schimbat lucrurile, dar aceştia sunt încă adevăraţi, pe alocuri.

― Ce vrei să zici? întrebă Pippin. Ce e încă adevărat?

― Arborii şi enţii, zise Arborebărbos. Eu însumi nu înţeleg tot ce se petrece, aşa că n-am cum să-ţi explic ţie. Unii dintre noi mai suntem enţi adevăraţi, destul de sprinteni, în felul nostru, dar mulţi au devenit molatici, încopăcindu-se, cum aţi zice voi, poate. Cei mai mulţi arbori nu sunt decât arbori, bineînţeles; dar unii sunt aţipiţi. Alţii, treji-luminaţi, iar câţiva… cum să zic… păi câţiva devin enţi. Aşa se petrec lucrurile. Când unui arbore i se întâmplă una ca asta, descoperi că unii au inimă rea. N-are nici o legătură cu lemnul lor, nu asta am vrut să spun. Pentru că am cunoscut câteva sălcii bătrâne şi miloase pe malul Scăldătorii Enţilor care s-au prăpădit, vai, demult! Erau destul de scorburoase, se prăbuşeau aproape, dar blânde şi liniştite ca frunza crudă. Apoi, sunt unii arbori, în văile de la poalele munţilor, tari ca piatra, dar răi din cap până-n picioare. Lucrul acesta pare să se cam răspândească. Şi mai demult existau locuri foarte primejdioase în ţinut. Au rămas şi-acum câteva locuri tare întunecate.

― Precum Pădurea Bătrână, din miazănoapte depărtată? întrebă Merry.

― Vai, vai, cam aşa ceva, dar mult mai rău. Nu mă îndoiesc că la miazănoapte zac încă umbre din Marele Întuneric şi că s-au transmis amintiri urâte. Dar pe tărâmul acesta există nişte genuni de unde Bezna nu s-a ridicat niciodată, iar arborii sunt mai bătrâni ca mine. Totuşi facem ce putem. Îi îndepărtăm pe străini şi pe nesăbuiţi; pe lângă asta, ne gătim şi ne călim, dăm învăţătură, ne plimbăm şi plivim. Suntem păzitori de arbori. Puţini au mai rămas dintre noi. Se spune că păstorii încep să semene cu oile şi oile, cu păstorii, dar asta încetul cu încetul; şi nici unii, nici alţii n-o duc prea mult. În cazul arborilor şi-al enţilor, lucrurile sunt mai degrabă săvârşite. Ei îşi petrec secolele împreună. Pentru că enţii sunt mai degrabă ca elfii: mai puţin interesaţi de ei înşişi, decât oamenii, şi mai buni în a pătrunde lucrurile din afara lor. Şi totuşi, enţii se apropie şi de oameni, fiind mai schimbători ca elfii şi mai iuţi în a-şi însuşi culoarea mediului, ca să zic aşa. Sau sunt mai buni şi decât oamenii, şi decât elfii, pentru că sunt statornici şi gândurile lor adastă asupra lucrurilor mai multă vreme.

Parte din neamul meu arată acum exact ca arborii şi au nevoie de ceva măreţ, ca să-i stârnească; şi nu vorbesc decât pe şoptite. Dar o parte din copacii mei au mădularele vioaie şi mulţi ştiu să stea de vorbă cu mine. De bună seamă, elfii sunt cei care au început să-i trezească pe arbori şi să-i înveţe să cuvânteze în limba lor arborească. Şi-au dorit totdeauna să stea la taclale cu tot ce-i înconjoară, vechii elfi. Dar a venit Marele Întuneric, iar ei au trecut Marea sau au fugit în văi depărtate, s-au ascuns şi au ticluit balade despre zilele ce nu se vor mai întoarce niciodată. Niciodată. Vai, vai! De-aici până la Munţii Lune era tot numai pădure, în vremuri de odinioară. Iar ce vedeţi nu era decât Capătul de Răsărit. Ce vremuri senine! A fost un timp când mă puteam plimba şi cânta din zori până-n seară fără să aud ziulica întreagă altceva decât ecoul propriului meu glas, printre colinele sunătoare. Codrul era precum Lothlorien, numai ceva mai des, mai puternic, mai tânăr. Şi cum mai mirosea văzduhul! Îmi petreceam câte o săptămână întreagă doar respirând.

Arborebărbos rămase tăcut. Mergea mai departe cu paşi mari, fără să facă totuşi nici cel mai mic zgomot cu picioarele lui uriaşe. Apoi începu din nou să îngâne, până ajunse să incanteze. Încet-încet, hobbiţii îşi dădură seama că incantaţia le era adresată lor:

Îşi termină cântul şi merse voiniceşte mai departe; nu se auzea nici un sunet în toată pădurea din jur, cât putea cuprinde auzul.

Ziua scăpăta şi asfinţitul se îngemăna cu trunchiurile copacilor. Până la urmă, hobbiţii zăriră ridicându-se nedesluşit dinaintea lor un pământ povârnit şi întunecat: ajunseseră la poalele munţilor şi-al plaiurilor verzi ale înaltului Methedras. Pe costişă, juna Scăldătoare a Enţilor, la izvoare, curgea sărind din răsputeri, alergând din piatră-n piatră, ca să-i întâmpine. La dreapta pârâului se afla o pantă lină, năpădită de iarbă cenuşie acum, în lumina apusului. Nu creşteau arbori pe-acolo, aşa că se vedea cerul; stelele luceau deja pe lacurile dintre nori.

Arborebărbos o luă în sus, pe povârniş, fără să slăbească pasul prea mult.

Deodată, hobbiţii zăriră dinaintea lor o poiană mare. De-o parte şi de alta, se înălţau doi arbori falnici, ca nişte stâlpi vii; dar nu era nici o poartă, afară de ramurile lor care se petreceau îngemănate. Pe măsură ce se apropia bătrânul ent, arborii îşi ridicau crengile şi tot frunzişul începea să foşnească şi să sune. Căci erau arbori cu coroana veşnic verde şi-aveau frunze întunecate şi lucioase, care luceau în bătaia asfinţitului. Dincolo de ei, pe unul dintre povârnişuri, se întindea o suprafaţă netedă şi întinsă, ca duşumeaua unei săli măreţe. Pe ambele părţi se înălţau nişte pereţi la vreo cincizeci de picioare sau chiar mai mult, iar de-a lungul fiecăruia se zărea câte un pâlc de arbori care creşteau şi ei în înălţime, pe măsură ce înaintau în interior.

La capătul depărtat, peretele de stâncă era povârnit, dar la poale fusese săpată o nişă puţin adâncă, cu boltă ― singurul acoperiş al sălii, în afară de ramurile care umbreau la capăt tot pământul, lăsând doar o cărare mai lată pe mijloc. Din izvoarele de deasupra se revărsa un pârâiaş pe suprafaţa abruptă a peretelui, risipindu-se în stropi argintii, ca o perdea fină, dinaintea nişei cu boltă. Apa se aduna iar, într-un bazin de piatră de pe platoul dintre arbori, şi de acolo ţâşnea şi se revărsa pe lângă cărare, ca să se facă una cu Scăldătoarea Enţilor, în călătoria sa prin pădure.

― Hmm! Am ajuns! zise Arborebărbos, rupând lunga lui tăcere. V-am purtat vreo şaptezeci de mii de paşi enţeşti, dar cât înseamnă asta în măsurile din ţinutul vostru, nu ştiu. Oricum, suntem la poalele Ultimului Munte. O parte din numele acestui loc ar putea fi Salaizvoarelor, dacă s-ar tălmăci pe limba voastră. Îmi place. O să stăm aici la noapte.

Îi aşeză pe iarba dintre pâlcurile de arbori, iar ei îl urmară spre marea boltă de la intrare. Hobbiţii observară că, atunci când mergea, entul abia dacă îşi îndoia genunchii, în schimb îşi întindea mult picioarele, ca să facă paşi uriaşi. Îşi aşeza mai întâi degetele mari (căci erau mari, cu adevărat, şi foarte late) înaintea tălpii.

O clipă, Arborebărbos rămase sub ploaia de stropi a izvorului care se revărsa şi inspiră adânc; apoi începu să râdă şi păşi înăuntru. Acolo se afla o masă mare, din piatră, dar nici un scaun. Dincolo de nişă era deja destul de întuneric.

Arborebărbos ridică două vase mari şi le aşeză pe masă. Păreau umplute cu apă; dar când îşi puse mâinile deasupra lor, vasele începură pe dată să strălucească, unul în auriu, celălalt în verde-aprins; amestecul lumină nişa, ca soarele de vară printr-o boltă de frunze fragede. Uitându-se îndărăt, hobbiţii văzură că şi arborii din curte începuseră să sclipească, la început palid, apoi însă din ce în ce mai intens, până când conturul frunzelor deveni luminos şi colorat în verde, în auriu şi în roşu ca arama, iar trunchiurile păreau coloane plămădite din piatră scânteietoare.

― Ei, acu’ putem să stăm iar de vorbă, zise Arborebărbos. Bag seama că vă e sete. Poate sunteţi şi obosiţi. Ia beţi din asta.

Se duse până în fundul nişei şi-atunci văzură acolo mai multe garafe de piatră, cu capace grele. Deasupra, Arborebărbos descoperi una dintre ele şi umplu cu polonicul trei străchini ― una foarte mare, două mai mici ― cu un lichid.

Licoarea era ca apa, avea gustul celei din Scăldătoarea Enţilor, pe care o băuseră la marginea pădurii; totuşi avea o aromă sau o savoare pe care n-o puteau defini: abia de se simţea; era un iz de pădure, adus de departe de adierea răcoroasă a brizei de seară. Simţiră băutura mai întâi în degetele de la picioare; senzaţia urcă încet, încet în fiecare mădular, înviorându-le pe măsură ce pătrundea în ele, până la ultimul firicel de păr. Într-adevăr, hobbiţii simţiră cum începe să le crească părul, să se unduiască şi să se încreţească. Cât despre Arborebărbos, el îşi spălă mai întâi picioarele în găvanul de sub boltă, apoi îşi goli strachina dintr-o sorbire lungă, domoală. Hobbiţii crezură că n-o să mai termine. Într-un târziu, puse strachina iar pe masă.

― Of! suspină el. Hmmm, humm, acum putem sta mai bine de vorbă. Luaţi loc pe jos, eu am să mă-ntind, ca nu cumva licoarea să mi se urce la cap şi s-adorm.

La peretele din dreapta al nişei, era un pat uriaş, cu picioare scurte de vreo douăzeci şi ceva de ţoli, acoperit cu un strat înalt de otavă şi ferigă. Arborebărbos se lăsă încetişor pe el (abia de se îndoi un pic de mijloc), până se întinse tot, cu mâinile sub cap, privind în tavanul unde pâlpâiau lumini, ca un tremur de frunze în soare. Merry şi Pippin se aşezară alături de el, pe perne de iarbă.

― Şi-acum, spuneţi-mi şi voi povestea voastră; dar fără grabă, zise Arborebărbos.

Hobbiţii începură să-i istorisească păţaniile prin care trecuseră de când părăsiseră Hobbitonul. Nu urmară o ordine strictă, căci se întrerupeau mereu unul pe celălalt, iar Arborebărbos îi oprea ades, să se-ntoarcă asupra câte unui punct anterior, sau sărea, punând întrebări, despre tot felul de fapte. Nu pomeniră deloc de Inel şi nici nu-i spuseră de ce plecaseră la drum şi unde se duceau, iar el nu le ceru desluşiri.

Era foarte grijuliu la orice: la Călăreţii Negri, la Elrond şi Vâlceaua Despicată, la Pădurea Bătrână şi la Tom Bombadil, la Minele Moriei şi la Lothlorien şi Galadriel. îi descusu îndelung despre Comitat şi despre pământul acestuia. Ajuns aici, spuse un lucru curios:

― N-aţi întâlnit pe-acolo nici un, hmm, ent, nu-i aşa? Adică nu enţi… Mai bine zis, entsoaţe.

― Entsoaţe? se minună Pippin. Arată la fel ca tine?

― Da, hmmm… păi nu: acum nu-mi prea mai dau seama, zise Arborebărbos pe gânduri. Dar ştiu că ele şi-ar fi dorit să stea în ţara voastră, aşa că mă-ntrebam şi eu.

Arborebărbos era totuşi grijuliu în mod special cu ceea ce ţinea de Gandalf; şi mai ales de faptele lui Saruman. Hobbiţilor le păru tare rău că ştiau prea puţine despre ei: doar o vorbă de-a lui Sam în legătură cu ceea ce spusese Gandalf la Sfat. Dar, în orice caz, erau lămuriţi că Ugluk şi şleahta lui veniseră din Isengard şi că vorbeau de Saruman ca de stăpânul lor.

― Hmmm, humm! făcu Arborebărbos, când, în sfârşit, cu chiu cu vai, ajunseră la bătălia dintre orci şi călăreţii din Rohan. Măi să fie. Astea da, veşti! Nu mi-aţi spus tot, nu, nu, nici pe departe. Dar nu mă îndoiesc că urmaţi vrerea lui Gandalf. Se petrece ceva foarte mare, îmi dau şi eu seama, şi am să aflu despre ce e vorba la timpul potrivit sau la timpul nepotrivit. Pe rădăcina şi tulpina mea, e-o treabă ciudată: răsare din pământ din iarbă verde un neam ce nu-i trecut nicăieri şi, colac peste pupăză, ies la iveală şi cei Nouă Călăreţi Uitaţi pe urmele lor, iar Gandalf îi ia într-o călătorie măreaţă, Galadriel îi adăposteşte în Caras Galadhon, şi orcii îi urmăresc, leghe după leghe, în Ţara Pustietăţii: se pare că i-a cam prins furtuna. Sper să iasă basma curată.

― Dar tu în ce ape te scalzi? îl întrebă Merry.

― Humm, hmmm! Eu nu m-am sinchisit niciodată de Marile Războaie, zise Arborebărbos. Lucrurile astea îi supără mai mult pe elfi şi pe oameni. E treaba vrăjitorilor; pe ei îi zgândăre viitorul. Nu sunt trup şi suflet de partea cuiva, pentru că nimeni nu e trup şi suflet de partea mea, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic: în zilele noastre, nimănui nu-i pasă de păduri aşa cum îmi pasă mie, nici măcar elfilor. Totuşi am o slăbiciune mai mare faţă de elfi, decât faţă de ceilalţi, pentru că ei ne-au vindecat de muţenie cu multă vreme în urmă, şi ăsta a fost un mare dar pe care nu pot să-l uit, deşi de-atunci drumurile noastre s-au despărţit. Şi sunt, bineînţeles, unele lucruri de partea cărora nu sunt deloc; sunt împotriva lor: ăştia… burarum, făcu el iar scârbit, orcii ăştia şi stăpânii lor. Eram foarte neliniştit pe vremea când umbra domnea în Codrul Întunecat, dar, după ce s-a înapoiat în Mordor, m-am ostoit un timp. Mordorul e departe. Dar, se pare, vântul bate spre Răsărit şi s-ar putea ca deznădejdea să pună stăpânire pe codri. Un ent bătrân nu poate face nimic să oprească furtuna: trebuie s-o îndure sau să crape.

Dar mai e Saruman! Saruman e un vecin: n-am cum să-l trec cu vederea. Socot că trebuie să fac ceva. M-am gândit adesea, în ultima vreme, la ce-aş putea face în legătură cu Saruman.

― Cine e Saruman? întrebă Pippin. Ştii ceva despre trecutul lui?

― Saruman e un vrăjitor, răspunse Arborebărbos. Mai mult de-atât nu-ţi pot spune. Nu cunosc istoria vrăjitorilor. Au apărut prima dată după ce-au sosit Marile Corăbii de peste Mare; dar dac-au fost aduşi de corăbii, asta nu mai pot spune. Bănuiesc că Saruman era socotit mare printre ei. Cu câtăva vreme în urmă ― voi aţi zice cu multă vreme în urmă ― s-a potolit cu hoinăreala şi nu s-a mai amestecat în treburile oamenilor şi-ale elfilor; s-a statornicit la Angrenost sau Isengard, cum îi zic oamenii din Rohan. La-nceput, a fost foarte liniştit, dar faima lui a-nceput să crească. Se zice că a fost ales mai-marele Sfatului Alb; ăsta s-a dovedit a nu fi un lucru bun. Mă-ntreb acum dacă nu cumva Saruman clocea şi pe vremea aceea ceva. Dar, în orice caz, nu făcea nici un rău vecinilor săi. Stăteam şi eu de vorbă cu el. Într-o vreme, se plimba mereu prin codrul meu. Era politicos pe-atunci şi-mi cerea voie de fiecare dată

(cel puţin, când mă întâlnea); era mereu gata să m-asculte. I-am spus o mulţime de lucruri pe care nu le-ar fi descoperit singur; dar nu m-a răsplătit la fel. Nu-mi amintesc să-mi fi spus vreodată ceva. Şi s-a închis în sine din ce în ce mai mult; chipul lui, aşa cum mi-l amintesc ― nu l-am mai văzut de multă vreme ― a devenit ca o fereastră într-un zid de piatră ― fereastră cu obloanele trase. Cred că acum îmi dau seama ce-are de gând. Unelteşte ca să ajungă o Putere. Are o minte numai metal şi rotiţe; şi nu-i pasă de creşterea lucrurilor, decât dacă-i sunt, pe moment, de folos. Şi-acum e limpede că e un trădător negru la suflet. S-a înhăitat cu neamul dezgustător al orcilor. Brrr, hummm! Mai rău: le-a făcut ceva, ceva primejdios. Căci isengardezii ăştia sunt mai tirani ca oamenii tirani. Lucrul anume al relelor care-au intrat în Marele Întuneric e că nu pot suporta Soarele; dar orcii lui Saruman îl suportă, chiar dacă-l urăsc. Mă întreb ce le-o fi făcut. Or fi oameni pe care i-a dus la pieire, sau a amestecat rasa orcilor cu cea omenească? Ăsta ar fi un rău înfiorător!

Arborebărbos bombăni ceva, de parcă ar fi rostit un blestem enţesc, adânc, subpământean. Apoi vorbi mai departe:

― La o vreme, am început să mă-ntreb cum de-ndrăznesc orcii să treacă pe la mine, prin pădure, aşa, nestingheriţi. Abia într-un târziu mi-am dat seama că Saruman era de vină şi că de mult iscodise toate căile, descoperindu-mi tainele. El şi ticăloşii lui fac tot prăpădul ăsta. Jos, la hotare, doboară arbori ― copaci în toată firea. Pe unii îi taie şi-i lasă aşa, să putrezească ― pagube orceşti; dar pe cei mai mulţi îi seceră şi-i cară, ca să aţâţe focurile din Orthanc. În zilele noastre, se vede mereu un fum care se ridică din Isengard.

Blestemat să fie, cu rădăcini şi crengi cu tot! Mulţi dintre arborii aceia mi-au fost prieteni, făpturi pe care le cunoscusem de când erau nuci şi ghinde; unii aveau glasuri frumoase, care s-au pierdut acum pentru totdeauna. Şi s-au irosit atâtea buturugi şi atâţia rugi de mure din crângurile care răsunau odinioară de cântec! Am fost nepăsător. Am lăsat să-mi scape lucrurile de sub control. Trebuie să pun capăt răului.

Arborebărbos se ridică din pat, drept în picioare, şi izbi cu palma în masă. Bolurile cu lumină tresăriră şi din ele ţâşniră două jeturi înflăcărate. În ochi îi sclipi o scânteie verzuie, iar barba i se zbârli ca o mătură.

― Am să pun capăt răului! izbucni el cu glas tunător. Iar voi o să veniţi cu mine! Poate îmi daţi o mână de ajutor. În felul acesta, vă veţi ajuta şi prietenii; pentru că Saruman trebuie oprit, altfel şi Rohanul şi Gondorul vor fi împrejmuite de vrăjmaşi. Acelaşi drum ne va purta spre Isengard!

― Vom veni cu tine cu dragă inimă, zise Merry. O să facem ce putem.

― Da, zise Pippin. Mi-aş dori să văd Mâna Albă înfrântă. Mi-ar plăcea să fiu acolo, chiar dacă mare lucru n-o să pot face; n-am să-l uit niciodată pe Ugluk şi călătoria alături de el prin Rohan.

― Bun! Bun! făcu Arborebărbos. Dar m-am cam pripit şi mi-am dat drumul la gură. Nu trebuie să fim repeziţi. M-am înfierbântat. Trebuie să gândesc la rece; căci e mult mai simplu să strigi gata! decât să faci ceva.

Porni cu paşi mari spre cărare şi rămase o vreme sub ploaia izvorului. Apoi izbucni în râs şi se scutură, iar stropii de apă care cădeau de pe el sclipeau ca nişte scântei roşii şi verzi. Se întoarse, se întinse iar pe pat şi rămase tăcut.

După câtva timp, hobbiţii îl auziră din nou bombănind. Părea că numără pe degete.

― Fangorn, Finglas, Fladrif, vai, vai, suspină el. Necazul e că am rămas atât de puţini, zise el, întorcându-se spre hobbiţi. Numai trei dintre primii enţi care umblau prin pădure înainte de căderea Marelui Întuneric: eu, Fangorn, şi Finglas, şi Fladrif ― ca să-i numesc pe elfeşte; puteţi să le ziceţi Zulufrunză şi Pielescoarţă, dacă vă place mai mult aşa. Iar dintre noi trei, Zulufrunză şi Pielescoarţă nu prea pot să facă mare lucru în treaba asta. Zulufrunză a-nceput să lâncezească, aproape ca arborii, ca să zic aşa; îi prieşte să stea singur, pe jumătate adormit, toată vara, cu iarba luncilor dimprejur până la genunchi. Acoperit cu păr frunzos.

Mai demult, se scula iarna; dar în ultima vreme moţăie tot timpul şi nici măcar atunci nu mai poate merge mult. Pielescoarţă sălăşluia pe povârnişurile muntelui, la apus de Isengard. Acolo a fost beleaua cea mai mare. L-au rănit orcii şi mulţi dintre ai lui, dimpreună cu turmele sale de arbori, au fost omorâţi şi nimiciţi. A urcat în locuri mai înalte, printre mestecenii pe care îi iubeşte cel mai mult, şi n-o să mai coboare.

Totuşi nu zic că n-am putea să ne alăturăm acelor tineri plăcuţi, dacă aş fi în stare să-i fac să înţeleagă nevoia; dac-aş putea să-i trezesc ― ştiţi, noi nu suntem pripiţi. Ce păcat c-am rămas aşa puţini!

― Cum de v-aţi împuţinat, o dată ce-aţi trăit atâta amar de vreme în ţara asta? întrebă Pippin. Au murit aşa, cu duiumul?

― O, nu, zise Arborebărbos. N-a murit nimeni aşa, de la sine, cum aţi zice voi. Unii s-au ramolit de bătrâneţe, desigur; iar mulţi s-au încopăcit. De-un număr înspăimântător de ani nu mai avem entmlădiţe ― copii, cum ziceţi voi. Ştiţi, ne-am pierdut entsoaţele.

― Vai, ce trist, zise Pippin. Cum de-au murit toate?

― N-au murit! exclamă Arborebărbos. Am zis eu c-au murit? Am zis că le-am pierdut. Le-am pierdut şi nu le mai putem găsi, adăugă el, suspinând. Credeam că ştie toată lumea. Despre enţii care-au pornit în căutarea entsoaţelor lor au cântat şi elfii, şi oamenii, din Codrul Întunecat până-n Gondor. Asta nu se uită aşa uşor.

― Păi, mă tem că aceste cântări n-au trecut munţii, spre apus, până în Comitat, zise Merry. N-ai vrea să ne mai povesteşti sau să ne cânţi?

― Ba da, ba da, zise Arborebărbos, plăcându-i rugămintea. Dar nu pot să vă spun tot, ci doar pe scurt. Şi-apoi, trebuie să sfârşim vorba: mâine avem de strâns sfat şi-i multă treabă de făcut; s-ar putea să pornim într-o călătorie.

E o poveste ciudată şi tristă, continuă el, după o pauză. În tinereţea lumii, pe când codrii erau nesfârşiţi şi sălbatici, enţii şi entsoaţele lor ― şi vreau să vă spun că existau şi entfete: ah! ce drăgălaşe erau Fimbrethil şi Wandlimb, cea cu pasul uşor, pe vremea tinereţilor noastre! ― se plimbau şi-şi vedeau de casă împreună. Dar inimile noastre nu tânjeau în acelaşi fel: enţii îşi dăruiau iubirea lucrurilor pe care le întâlneau în lume, în vreme ce entsoaţele se gândeau la altceva. Căci enţilor le plăceau copacii măreţi, codrii sălbatici şi povârnişurile colinelor înalte; beau apa pâraielor de munte, şi mâncau doar fructele pe care arborii le lăsau să cadă în calea lor, pe poteci; primeau învăţătură de la elfi şi vorbeau cu copacii. Pe când gândul entsoaţelor zbura mai degrabă la pomişori şi la poienele scăldate în soare de la poalele pădurilor; aveau ochi pentru porumba din hăţişuri, pentru floarea de măr pădureţ şi de cireş sălbatic, primăvara, iar vara pentru ierburile verzi de leac, pentru băltină şi spicul copt al ierbii de pe câmpiile întomnate. Nu-şi doreau să stea de vorbă cu toate acestea, ci doar să le facă să le-asculte şi să li se supună. Entsoaţele le porunceau să crească şi să-şi poarte frunzişul şi fructele după voia lor; căci ele iubeau buna rânduială, belşugul şi pacea (înţelegând prin aceasta că lucrurile trebuiau să rămână acolo unde le aşezaseră ele). Aşa că entsoaţele-şi făceau grădini ca să locuiască în ele. Dar noi, enţii, hoinăream şi nu ne duceam în grădini decât din când în când. Apoi, când s-a iscat Întunericul la Miazănoapte, entsoaţele au trecut Râul cel Mare şi şi-au făcut alte grădini şi şi-au arat alte ogoare şi le-am văzut mai rar. După ce Întunericul a fost nimicit, pământurile entsoaţelor au înflorit mai bogat, iar câmpiile lor erau pline de spice. Mulţi oameni au învăţat meşteşugul de la ele şi le-au slăvit cum nu se poate mai tare; iar noi nu eram pentru ei decât o legendă, o taină din inima pădurii. Cu toate acestea, iată-ne tot aici, pe când grădinile entsoaţelor sunt pustii; oamenii le numesc acum Pământurile Maronii.

Îmi amintesc, era demult, pe vremea războiului dintre Sauron şi Oamenii Mării, cum m-a cuprins dorinţa s-o întâlnesc iar pe Fimbrethil. Tare frumoasă era, aşa cum îmi apăruse la ultima noastră întâlnire, deşi nu prea semăna cu entfetele de altădată. Căci entsoaţele erau cocârjate şi înnegrite de trudă; părul Ie era decolorat de soare, ca grâul copt, şi obrajii, ca merele roşii. Dar ochii le rămăseseră la fel cu ai noştri. Am trecut Anduinul şi-am ajuns la pământurile lor; dar am găsit un pustiu: totul era pârjolit şi scos din rădăcini, căci trecuse războiul pe-acolo. Iar entsoaţele dispăruseră. Mult le-am strigat şi mult le-am căutat; şi i-am întrebat pe toţi cei pe care i-am întâlnit pe ce drum plecaseră entsoaţele. Unii spuneau că nu le văzuseră niciodată, alţii c-au luat-o spre soare-apune; unii că spre soare-răsare, alţii că spre miazăzi. Dar pe unde-am umblat, nu le-am găsit. Mare era jalea noastră! Totuşi, auzeam chemarea pădurii sălbatice, aşa că ne-am întors. Ani la rând după aceea am ieşit când şi când, să le căutăm; am bătut pământul în lung şi-n lat şi le-am strigat pe numele lor frumoase. Dar, pe măsură ce trecea vremea, plecam după ele tot mai rar şi nu ne mai avântam atât de departe. Şi-acum, entsoaţele nu mai sunt pentru noi decât amintire, iar bărbile ne-au crescut şi ne-au albit. Elfii-au ticluit multe cântări despre Căutarea Enţilor şi unele dintre ele-au ajuns şi la urechile oamenilor. Dar noi n-am făcut nici un cânt, mulţumindu-ne să le rostim numele frumoase când ne gândeam la ele. Avem încredinţarea că le vom întâlni în timpuri ce-au să vie şi poate-o să aflăm, cumva, un pământ unde să locuim şi să fim fericiţi împreună. Dar ne e scris că lucrul acesta se va izbândi doar atunci când vom pierde tot ce-avem acum, şi noi, şi ele. Şi s-ar putea ca vremea aceea să nu fie departe. Căci, dacă Sauron cel din vechime a distrus grădinile, astăzi Duşmanul, se pare, e gata să pustiască toate pădurile.

Era un cânt elfesc care povestea despre asta, sau, cel puţin, aşa îl înţeleg eu. Se cânta de-a lungul Râului cel Mare. Băgaţi de seamă, nu era un cânt enţesc, căci atunci ar fi fost foarte lung. Dar îl ştim pe dinafară şi îl îngânăm câteodată. Iată cum sună pe limba voastră:

Arborebărbos îşi termină cântarea.

― Aşa sună, zise el. Bineînţeles, e pe elfeşte ― vesel, cu vorbe pripite, şi-i gata-ntr-o clipită. Nimic de zis, fără cusur. Dar enţii ar putea spune mult mai multe, în ceea ce-i priveşte, de-ar avea ceva mai mult timp. Acum însă am să mă ridic şi-am să trag un pui de somn. Voi unde vreţi să staţi în picioare?

― De obicei, noi ne-ntindem, când ne e somn, zise Merry. E bine-aşa, cum stăm acum.

― I-auzi! Să stai culcat când dormi! se minună Arborebărbos. Mă rog, aşa o fi! Hmm! Hum! Uitasem. Cântarea asta de demult m-a purtat în vremuri de altădată. Am avut simţământul că sunteţi entmlădiţe, chiar aşa. Păi, atunci întindeţi-vă în culcuş. Eu am să stau în ploaie. Noapte bună.

Merry şi Pippin se căţărară în culcuş şi se ghemuiră pe otava moale, amestecată cu ferigă. Era proaspătă, caldă şi mirosea dulce. Lumina scăpătă, iar scânteierea arborilor se stinse; dar îl vedeau pe bătrânul Arborebărbos afară, sub umbrar, stând neclintit, cu braţele ridicate deasupra capului. Stelele sclipitoare străpungeau bolta şi luminau revărsarea de apă care îi şiroia pe degete, pe frunte, şi i se prelingea în mii şi mii de stropi până la picioare. Sub ropotul acela cristalin, pe hobbiţi îi fură somnul.

Se treziră sub razele reci ale soarelui care poleiau ograda imensă şi duşumeaua nişei. Un vânt neînduplecat de la răsărit zdrenţuia norii pe cer. Arborebărbos nu se vedea prin preajmă, dar când cei doi intrară în găvanul de sub boltă să se scalde, îl auziră îngânând şi cântând pe cărarea dintre arbori.

― Oho-hoo! Bună dimineaţa, Merry şi Pippin! tună el, când îi văzu. Aţi dormit, nu glumă. Eu am străbătut deja sute de paşi mari pe ziua de azi. Hai să bem ceva şi să pornim apoi spre Divanul Ent.

Le turnă două străchini pline dintr-o garafă de piatră, alta decât cea de cu seară. Nici licoarea nu mai avea acelaşi gust. Era mai pământesc, mai bogat, adică parcă mai săţios şi mai hrănitor. În vreme ce hobbiţii stăteau pe marginea culcuşului bând şi ciugulind fărâmiţe de prăjiturele elfeşti (mai mult pentru că mâncatul făcea parte dintr-o gustare firească, decât pentru că le-ar fi fost foame), Arborebărbos stătea în picioare şi se uita la cer, cântând încet în enţeşte sau în elfeşte sau în cine ştie ce altă limbă ciudată.

― Şi pe unde vine Divanul ăsta Ent? îşi luă Pippin inima-n dinţi.

― Hă? Divanul Ent? repetă Arborebărbos, răsucindu-se spre ei. Păi, nu e un loc, e o adunare de Enţi care nu prea se mai ţine în zilele noastre. Dar am izbutit să-i conving pe mulţi să vină. O să ne strângem acolo unde obişnuiam şi mai demult s-o facem, adică la Râpa Blestemată, cum îi zic oamenii. E undeva departe, spre miazăzi. Trebuie s-ajungem până-n amiază.

Nu peste mult, porniră la drum. Arborebărbos îi cără pe hobbiţi în braţe, la fel ca-n ziua dinainte. La ieşirea din ogradă, o luă la dreapta, păşi peste pârâu şi porni cu paşi mari spre miazăzi, pe rariştea de la poalele povârnişurilor abrupte. Mai sus, se zăreau pâlcuri de mesteceni şi de scoruşi, iar mai departe pini căţărători, întunecaţi. Curând, Arborebărbos se abătu uşor de la coline şi se afundă în crâng, acolo unde copacii erau mai falnici, mai mari şi mai deşi decât văzuseră vreodată hobbiţii. O clipă, simţiră o gâtuială, la fel ca atunci când se încumetaseră întâi în codrul Fangorn, dar nu pentru multă vreme. Arborebărbos nu vorbea cu ei. Îngâna adânc şi gânditor, dar Merry şi Pippin nu desluşiră nici un cuvânt; suna cam aşa: bum, bum, rumbum, burar, bum, bum, tara bum bum, tara bum, şi tot aşa, schimbând tonul şi ritmul din când în când. Li se părea uneori că aud un răspuns, un zbârnâit sau un tremur sonor ce părea să iasă din pământ sau din crengile de deasupra lor, dacă nu cumva chiar din trunchiurile copacilor; dar Arborebărbos nu se oprea şi nu privea decât înainte.

Merseseră multă vreme ― Pippin se străduise să ţină socoteala „paşilor mari, enţeşti”, dar se lăsase păgubaş cam când era pe la trei mii ― când Arborebărbos o luă mai uşor. Brusc, se opri şi-i lăsă jos pe hobbiţi, apoi îşi duse mâinile îndoite pâlnie la gură şi începu să sufle, ca dintr-un corn, a chemare. Pădurea răsună adânc ― huum, huuum ― ca un ecou. De departe se auzi, din toate direcţiile, acelaşi huum, huuuum de răspuns.

Apoi, Arborebărbos îi cocoţă pe Merry şi pe Pippin pe umeri şi-o luă iar la pas, oprindu-se din loc în loc să-şi trimită chemarea de bucium. De fiecare dată i se răspundea tot mai aproape. Astfel, ajunseră până la urmă la un zid de nepătruns de copaci întunecaţi, cu frunzişul veşnic verde ― copaci cum nu mai văzuseră hobbiţii până atunci; ramurile creşteau direct din rădăcini, împodobite cu frunziş des şi întunecat, ca al ilicelui, şi-aveau o mulţime de crengi ţepene, îndreptate în sus, pline de boboci strălucitori de culoarea măslinei.

Arborebărbos o luă la stânga şi ocoli gardul acela viu uriaş, apoi, din câţiva paşi, ajunse la un tunel strâmt, pe unde se vedea o cărăruie bătătorită care cobora brusc pe un povârniş lung şi abrupt. Hobbiţii văzură cum pătrund într-o vâlcea ca un cerc, aproape ca o strachină, foarte largă şi adâncă, străjuită pe margini de gardul viu cu frunzele veşnic verzi, întunecate. Înăuntru era tot căptuşit cu iarbă şi, în afară de trei mesteceni argintii foarte înalţi şi frumoşi din mijlocul vâlcelei, nu mai era nici un copac. Se mai vedeau două cărări, una dinspre răsărit, cealaltă dinspre apus. Sosiseră deja o mulţime de enţi; iar alţii coborau pe celelalte poteci. Unii veneau în urma lui Arborebărbos. Merry şi Pippin se aşteptau să vadă făpturi asemănătoare prietenului lor, aşa cum un hobbit seamănă cu altul (în orice caz, pentru un ochi străin); dar, spre surprinderea lor, nu era deloc aşa. Enţii erau la fel de feluriţi, precum arborii de arbori, fiecare de un alt soi, fiecare după cum crescuse sau după vârsta pe care o avea, cum s-ar deosebi un copac tânăr de unul bătrân sau un mesteacăn faţă de un fag, de un stejar sau de un brad. Câţiva enţi erau bătrâni, cu barbă, noduroşi, precum arborii voinici din vechime (deşi nici unul nu părea atât de bătrân ca Arborebărbos); mai erau enţi înalţi şi puternici, cu mădularele curate şi pielea întinsă, ca arboretul dintr-o plantaţie; dar nici urmă de tineret enţesc, de lăstari. Pe fundul înverzit al vâlcelei se aflau deja peste douăzeci şi se apropiau încă pe-atâţia.

La început, Pippin şi Merry fură uimiţi mai ales de mulţimea formelor, a culorilor, a înălţimii şi a lungimii braţelor şi picioarelor lor; precum şi de aceea a numărului degetelor de la picioare şi de la mâini (de la trei până la nouă). Câţiva păreau neamuri cu Arborebărbos şi semănau a fag sau a stejar. Dar mai erau şi de alte feluri. Unii semănau cu castanii ― enţi cu pielea cafenie, cu degetele de la mâini răşchirate şi cu picioarele scurte. Alţii aminteau de frasin: înalţi, drepţi, cenuşii, cu multe degete la mâini şi cu picioare lungi. Mai erau unii care semănau cu bradul (cei mai înalţi dintre ei), cu mesteacănul, cu scoruşul şi cu teiul. Dar, când enţii se strânseră cu toţii în jurul lui Arborebărbos, înclinându-şi uşor capetele, murmurând cu glasurile lor molcome şi melodioase, privindu-i lung şi intens pe străinii din faţa lor, hobbiţii îşi dădură seama că erau de acelaşi neam şi aveau aceiaşi ochi cu toţii ― nu la fel de bătrâni şi de adânci ca ai lui Arborebărbos, însă aceeaşi faţă gânditoare, galeşă, dar hotărâtă, precum şi aceeaşi sclipire verzuie.

Îndată ce se strânseră cu toţii într-un cerc larg, în jurul lui , Arborebărbos, începu un sfat ciudat şi de neînţeles. Enţii se porniră să murmure molcom: intrau pe rând în ton, până ajunseră să incanteze cu toţii într-un ritm prelung, când suitor, când coborâtor, când mai tare, când mai încet, în funcţie de locul unde se aflau, ajungând chiar la adevărate tunete. Cu toate că la început nu putea să prindă nici un cuvânt şi nici să înţeleagă ceva ― socoti că era în entă ― lui Pippin îi plăcu foarte mult sunetul acela; dar încet-încet începu să se foiască. După mai multă vreme (şi cântul nu dădea semne că s-ar termina) se trezi întrebându-se dacă or fi reuşit să-şi spună Bună dimineaţa! având în vedere faptul că enta era o limbă care nu se pripea niciodată; iar dacă Arborebărbos avea de gând să mai facă şi apelul, atunci câte zile va dura doar să le incanteze tuturor numele? „Cum s-o fi spunând da şi nu în entă?” se întrebă el în gând, apoi căscă.

Lui Arborebărbos nu-i scăpă acest lucru.

― Hmm, ha, hei! Pippin! făcu el şi toţi ceilalţi enţi se opriră din cântat. Tare mai sunteţi pripiţi! Era să uit! Şi, ai dreptate, e foarte plictisitor să-asculţi o limbă pe care n-o înţelegi. Am să vă las jos. V-am rostit numele în faţa Divanului Ent, v-au privit şi-au văzut că nu sunteţi orci. De asemenea, au încuviinţat să mai fie scris un vers. N-am trecut încă mai departe, dar nu-i o treabă care să dureze mult, pentru un Divan Ent. Tu cu Merry vă puteţi plimba prin vâlcea, dacă vă place. E un puţ cu apă bună, dacă vreţi să vă învioraţi niţel, colea, pe malul de la miazănoapte. Mai avem câte ceva de spus, înainte să înceapă Divanul cu adevărat. O să vin eu la voi, să vă zic cum stau lucrurile.

Îi lăsă jos pe hobbiţi. Înainte să se depărteze, se plecară până Ia pământ. Isprava asta păru să-i veselească foarte mult pe enţi, judecând după murmurul lor şi după sclipirea care li se ivise în priviri; dar îşi văzură iute mai departe de treabă.

Merry şi Pippin urcară pe drumeagul dinspre apus şi se uitară printr-o spărtură din gardul viu. De la buza vâlcelei, porneau povârnişuri împădurite şi dincolo de ele, mai sus de ultimul pâlc de brazi, se înălţa, dalb şi ascuţit, piscul unui munte măreţ. În stânga lor, către miazăzi, văzură pădurea prăvălită în depărtări cenuşii. Acolo, în zare, lucea ceva palid şi verzui, iar Merry socoti c-ar fi o pâlpâire a câmpiilor din Rohan.

― Mă-ntreb unde-o fi Isengardul, zise Pippin.

― Nu prea ştiu unde suntem, zise Merry. Dar piscul acela s-ar putea să fie Methedras, iar dacă-mi amintesc eu bine, inelul isengardez se află într-un fel de furcă, un defileu de la capătul munţilor. Pesemne că undeva dincolo de crestele acelea înalte. Parcă se vede un fum sau o ceaţă acolo, în stânga piscului, ce zici?

― Cum arată Isengardul? întrebă Pippin. Mă-ntreb ce le-ar putea face enţii celor de-acolo.

― Şi eu mă întreb, zise Merry. Cred că Isengardul e ca un rotocol de stânci sau de dealuri, înăuntrul căruia se află un loc întins, iar în mijloc e o insulă sau un stâlp de piatră, numită Orthanc. Acolo are Saruman un turn. În zidul din jur există cel puţin o poartă pe unde trece un pârâu care vine din munţi şi străbate defileul din Rohan. Nu-i văd pe enţi atacând într-un astfel de loc. Însă eu am un simţământ ciudat în ceea ce-i priveşte: într-un fel, nu-mi vine-a crede că sunt aşa de buni şi nici, cum să-ţi spun, aşa înveselitori cum par. Ai zice că sunt molcomi, ciudaţi şi răbdători, aproape trişti; şi totuşi, cred c-ar putea fi stârniţi. Iar dacă s-ar întâmpla una ca asta, eu unul nu mi-aş dori să fiu de partea adversă.

― Da, făcu Pippin. Ştiu la ce te referi. E precum imaginea unei vaci bătrâne care stă şi rumegă agale, faţă de cea a unui taur la atac; iar schimbarea poate avea loc cât ai zice peşte. Mă-ntreb dacă Arborebărbos o să-i poată stârni. Sunt sigur că asta încearcă. Numai că nu le prea arde de-aşa ceva. Ştii bine cum s-a mai pornit şi el aseară, ca apoi s-o lase mai moale.

Hobbiţii se întoarseră. Glasurile enţilor se unduiau la fel, crescător şi descrescător, în conclavul lor. Soarele se înălţase îndeajuns, ca să privească acum peste gardul viu: aurea vârfurile mestecenilor şi îngălbenea cu o lumină rece porţiunea de miazănoapte a vâlcelei. Acolo se zărea o fântâniţă scânteietoare. Cei doi o porniră pe marginea vâlcelei mari, pe sub poalele arborilor cu frunze veşnic verzi ― ce plăcut era să simţi iar răcoarea ierbii la picioare şi să te bucuri de ea, fără grabă ― şi coborâră apoi spre şuvoiul de apă. Băură câte-o duşcă rece, curată şi pătrunzătoare, şi se aşezară pe un bolovan acoperit cu muşchi, să mângâie cu privirea petele lăsate de razele soarelui pe iarbă şi umbrele norilor călători pe deasupra vâlcelei. Enţii continuau să murmure. Părea că se aflau pe un tărâm foarte depărtat şi straniu, dincolo de lume, cu totul altfel de ceea ce văzuseră până atunci. Îi năpădi deodată un dor sfâşietor să-şi vadă şi să-şi audă prietenii, mai ales pe Frodo, pe Sam şi pe Pas Mare.

Într-un târziu, glasurile enţilor încetară; şi, ridicându-şi privirile, hobbiţii îl zăriră pe Arborebărbos venind spre ei, împreună cu unul dintre tovarăşii săi.

― Hram, humm, iată-mă-s, zise el. V-aţi cam plictisit, nu-i aşa? Muriţi de nerăbdare. Dar mă tem că nu-i cazul să fiţi atât de nerăbdători. Am terminat prima parte a întrunirii; însă mai trebuie să explic lucrurile şi celor care locuiesc departe de Isengard, precum şi celor pe la care n-am putut trece înainte de Divanul acesta. De-abia după aceea vom hotărî ce-avem de făcut. Dar să ştiţi că enţii vor lua repede o hotărâre. Mai mult ţin arătarea şi desluşirea pricinilor asupra cărora trebuie să se lămurească. Totuşi de ce să vă mint, mai avem de stat ceva vreme pe-aici; cam două zile, după cât socot. Aşa că v-am adus un tovarăş. Are un sălaş enţesc prin preajmă, îl cheamă Bregalad, pe limba noastră. Zice că s-a hotărât deja, aşa că nu e nevoie să mai vină la Divan. Hmm, hmm, el se apropie cel mai mult de imaginea unui ent pripit, faţă de noi, ceilalţi. Eu zic că o să vă înţelegeţi bine. La revedere. Arborebărbos se întoarse şi plecă.

Bregalad rămase nemişcat un timp, cercetându-i cu grijă pe cei doi hobbiţi; iar ei îl priviră, curioşi să vadă primele semne de „pripeală”. Era înalt şi părea să facă parte dintre enţii mai tineri; avea braţele şi picioarele acoperite cu o piele netedă şi lucioasă, buzele roşcate şi părul cenuşiu-verzui. Se putea apleca şi se legăna ca un arbore mlădios în bătaia vântului.

Într-un târziu, vorbi. Deşi avea un glas adânc, era mai subţire şi mai limpede decât al lui Arborebărbos.

― Ha, hmm, prieteni, ce-ar fi să facem o plimbare? zise el. Mă numesc Bregalad, adică, pe limba voastră, Bârnăzor. Bineînţeles însă că nu-i decât o poreclă. Aşa m-au botezat în clipa în care i-am răspuns da unui ent mai în vârstă, înainte ca el să-şi fi terminat întrebarea. Pe lângă asta, beau repede şi plec, în vreme ce alţii nici n-apucă să-şi umezească bărbile. Haideţi cu mine.

Îşi coborî braţele vânjoase şi le întinse câte un deget lung. Hoinăriră toată ziua împreună, cântând şi veselindu-se, căci Bârnăzor râdea ades. Râdea când dădeau de câte un pârâiaş sau de un izvor: atunci se oprea, îşi bălăcea picioarele şi îşi cufunda capul în apă. Uneori, râdea când auzea un zgomot sau o şoaptă prin copaci. De câte ori întâlneau câte un scoruş, se oprea o clipă cu braţele întinse şi cânta, legănându-se.

La căderea nopţii, îi duse în lăcaşul lui enţesc, care nu era altceva decât un pietroi năpădit de muşchi, aşezat pe o pajişte de sub un mal înverzit. De jur împrejur creşteau scoruşi şi, ca în orice sălaş enţesc, era şi apă ― un pârâu care izvora susurând din mal. Vorbiră o vreme, în timp ce întunericul cuprindea pădurea. Nu departe, se auzeau încă glasurile dinspre Divanul Ent; dar acum păreau mai adânci şi mai neliniştite şi, din când în când, câte unul se desprindea, printr-o idee mai înaltă şi mai vioaie, iar celelalte încetau. Dar Bregalad era alături de ei şi le vorbea şoptit, în propria lor limbă; aflară astfel că aparţinea neamului lui Pielescoarţă şi că ţinutul în care locuiseră fusese pustiit. Lucru care li se păru de ajuns hobbiţilor ca să-şi explice „pripeala” lui, mai ales în materie de orci.

― Erau puzderie de scoruşi la mine acasă, zise Bregalad încetişor şi trist, scoruşi ce prinseseră rădăcini cu mulţi, mulţi ani în urmă, pe când eu eram entmlădiţă, în tihna lumii. Cel mai vechi fusese plantat de enţi, ca să le fie pe plac entsoaţelor; dar ele se uitau zâmbind la arbuşti şi ziceau că ştiu un loc unde cresc flori mai dalbe şi fructe mai coapte. Cu toate acestea, nu-i arbust din neamul Trandafirului care să-mi pară atât de frumos ochilor mei. Iar pomişorii aceia au crescut mereu, până când fiecare a devenit un umbrar verde, şi bobiţele lor roşii, în toamnă, erau un belşug, o mândreţe, o minunăţie. Toate păsările se strângeau acolo. Îmi plac păsările, chiar şi când pălăvrăgesc. Iar scoruşii aveau atâtea de dăruit! Dar păsările s-au făcut urâcioase, la un moment dat, şi lacome; le rupeau ramurile şi le-aruncau fructele, fără să le mănânce. Apoi au venit orcii cu securi şi mi-au tăiat pomişorii din rădăcină. I-am strigat pe numele lor lungi, dar n-au foşnit, nu m-au auzit, nu mi-au răspuns: zăceau acolo, ucişi.

O, Orofarne, Lassemista, Carnimírie!

O, scoruş frumos, în părul tău ce mândră-i dalba floare!

Te-am văzut întrecându-te cu ziua de vară-n splendoare.

Coajă de lumină, frunze diafane, glas de mângâiere şi răcoare;

Cum îţi purtai tu cununa roş-aurie pe creştet, în zare!

O, scoruşule ucis, păru’ tău s-a ofilit, ca cenuşa ţi-i;

Coroana ta s-a-mprăştiat, glasul ţi s-a stins de-a pururea şi-o zi.

O, Orofarne, Lassemista, Carnimírie!

Hobbiţii adormiră în susurul mângâios al cântării lui Bregalad, ce părea să jelească în multe limbi căderea arborilor pe care-i iubise.

Rămaseră cu el şi-a doua zi, dar nu se mai depărtară de „casă”. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecură şezând tăcuţi la adăpostul malului, căci vântul se răcise iar norii coborâseră şi se mohorâseră; razele soarelui abia se zăreau şi, în depărtare, se auzeau glasurile enţilor în Divan urcând şi coborând la fel, când mai tare şi mai puternic, când mai încet şi mai trist, când mai iute, când rar şi solemn, ca o tânguire. Veni şi-a doua noapte, iar enţii îşi continuau conclavul sub norii fugari, sub licărirea stelelor.

Se arătă şi ziua a treia, mohorâtă şi bătută de vânt. La răsăritul soarelui, glasurile enţilor se înălţară zgomotos, apoi se potoliră iar. Târziu dimineaţa, vântul scăzu iar văzduhul se umplu de un simţământ de nădejde. Hobbiţii îl văzură pe Bregalad ascultând cu luare-aminte, cu toate că acolo, jos, în văgăuna casei lui enţeşti, zvonul dinspre Divan abia de se-auzea.

Sosi şi după-amiaza, iar soarele scăpătat către munţii de apus îşi trimitea săgeţile lungi şi aurii printre crăpăturile dintre nori. Deodată îşi dădură seama că era linişte peste tot; întreaga pădure aştepta în tăcere. Bineînţeles, glasurile enţilor încetaseră. Oare ce putea să însemne asta? Bregalad stătea ţeapăn, drept în picioare, privind îndărăt, către Râpa Blestemată.

Atunci se auziră un trosnet şi un strigăt răsunător: ra-huumm-rah! Arborii se înfiorară şi se plecară, de parc-ar fi fost izbiţi de vijelie. O clipă se făcu linişte din nou, apoi începu un marş, ca nişte bătăi solemne de tobă, iar dincolo de bubuielile acelea de trăsnete izvora, la unison, un cânt puternic şi înălţător.

Veneau enţii; cântul lor se înălţa tot mai aproape, tot mai tare:

Bregalad îi înşfacă pe hobbiţi şi ieşi în goană din casă. Nu peste multă vreme, văzură şirul mărşăluind către ei: enţii săltau pe povârnişuri cu paşi mari, apropiindu-se. În frunte se afla Arborebărbos, iar după el veneau vreo cincizeci de ortaci doi câte doi, ţinând pasul şi bătând ritmic din palme. Pe măsură ce se apropiau, li se zăreau licărirea şi fulgerul din priviri.

― Humm, hmmm! Am venit cu tăvălugul, am venit, până la urmă! strigă Arborebărbos, văzându-l pe Bregalad cu hobbiţii. Veniţi şi voi cu Divanul nostru. Gata, am pornit! Am pornit spre Isengard!

― Spre Isengard! strigară enţii.

― Spre Isengard!

Astfel cântau, îndreptându-se spre miazăzi.

Cu ochii strălucind, Bregalad o zbughi în rând, alături de Arborebărbos. Bătrânul ent îşi luă iar hobbiţii şi îi puse pe umeri, şi astfel mărşăluiră făloşi în fruntea armoniei cântătoare, cu inimile tresăltând şi frunţile înălţate. Deşi se aşteptaseră să se întâmple ceva până la urmă, fură uluiţi de schimbarea din firea enţilor. Parcă apele îndelung stăvilite se revărsaseră brusc într-un potop înfricoşător.

― Enţii s-au hotărât destul de repede, până la urmă, nu-i aşa? îndrăzni Pippin să rostească după o vreme, într-o pauză de cântec, când nu se mai auzeau decât tropăitul picioarelor şi bătaia palmelor.

― Repede? zise Arborebărbos. Huumm! Da, într-adevăr. Mai iute decât m-aşteptam. Pe legea mea, nu i-am văzut atât de stârniţi de secole! Nouă, enţilor nu ne place să fim stârniţi; şi nici nu ne-ar putea stârni cineva, dacă nu ne-ar fi limpede că arborii şi vieţile noastre ne sunt în mare primejdie. Una ca asta nu s-a mai întâmplat în Codru de pe vremea războaielor lui Sauron cu Oamenii Mării. „Isprăvile” orcilor ― distrugerea deşănţată a arborilor, fără să aibă măcar pricina c-ar avea nevoie de ei, să aţâţe focurile ― buf-buf― asta ne-a scos din pepeni; şi trădarea unui vecin care s-ar fi cuvenit să ne sară-n ajutor. Vrăjitorii ar trebui să ştie mai bine; de fapt, chiar ştiu mai bine. Nu-i blestem îndeajuns de aspru nici în elfi, nici în entă şi nici în limbile oamenilor pentru o astfel de trădare. Jos Saruman!

― Chiar aveţi de gând să sfărâmaţi porţile Isengardului? întrebă Merry.

― Oho, păi ştii bine c-am putea! Pesemne că îţi dai seama cât suntem de voinici. Ai auzit vreodată de căpcăuni? Sunt foarte puternici. Dar ei nu sunt decât ticluiri de-ale Duşmanului în Marele Întuneric, făcături de enţi, aşa cum orcii erau făcături de elfi. Însă noi suntem mai puternici decât căpcăunii. Suntem făcuţi din oasele pământului. Crăpăm piatra precum rădăcinile arborilor, numai c-o facem mai iute, mult mai iute, dacă ne punem mintea. De n-om fi ciopârţiţi, distruşi de flăcări sau dărâmaţi de ticluiri vrăjitoreşti, o să facem ţăndări Isengardul şi-o să-i prăbuşim zidurile din temelii.

― Dar Saruman va încerca să vă oprească, nu-i aşa?

― Hmm, da, aşa e. N-am uitat de asta. Să ştii că m-am frământat mult. Însă, vedeţi voi, o mulţime dintre enţii de-aici sunt mai tineri cu multe vieţi de arbori ca mine. Acum s-au înflăcărat toţi şi n-au decât un gând: să zdrobească Isengardul. Dar nu peste mult vor începe să cugete din nou; o să se mai domolească puţin, în clipa în care ne vom lua băutura de seară. Mamă, ce sete-o să ne fie! Dar hai acum, cu cântec, înainte! Că drumu-i lung şi-i timp destul să chibzuim. Avem o treabă de făcut.

O vreme, Arborebărbos continuă să mărşăluiască şi să cânte împreună cu ceilalţi. La un moment dat însă glasul i se stinse într-un murmur, apoi nu i se mai auzi deloc. Pippin îi zări fruntea încruntată şi noduroasă. Într-un târziu, Arborebărbos îşi ridică ochii şi hobbitul îi observă privirea tristă ― tristă, dar nu nefericită. Răspândea o lumină, de parcă flăcăruia aceea verzuie se scufundase în puţurile adânci ale gândurilor sale.

― Bineînţeles, se prea poate, prieteni, zise el rar, se prea poate să ne-ndreptăm spre propria pieire. Ultimul marş al enţilor! Dar şi dac-am sta acasă cu mâinile-n sân, mai curând sau mai târziu tot ar da năpasta peste noi. Gândul acesta ne bântuie de mult, de-asta mărşăluim acum. N-am luat o hotărâre pripită. Acum, cel puţin, ultimul marş al enţilor merită o cântare. Of, suspină el, poate o s-ajutăm alte neamuri înainte să ne prăpădim. Totuşi mi-aş fi dorit să văd că se adeveresc cântecele despre entsoaţe. O, cât aş vrea s-o mai văd o dată pe Fimbrethil! Dar, ştiţi, prieteni, cântecele sunt la fel ca pomii ce-şi poartă rodul doar la timpul şi în felul lor; şi, uneori, se usucă înainte de vreme.

Enţii îşi continuară drumul cu paşi mari şi sufletul împăcat. Coborâseră într-o limbă lungă de pământ, care se prăvălea în depărtare, spre miazăzi; acum începură să tot urce către creasta de la apus. Pădurea se rărea şi ajunseră la un pâlc de mesteceni, apoi pe nişte povârnişuri pleşuve, unde nu creşteau decât câţiva pini sfrijiţi. Soarele scăpata dincolo de costişa din faţa lor. Se lăsa înserarea fumurie.

Pippin se uită îndărăt. Crescuse oare numărul enţilor, sau ce s-o fi-ntâmplat? Acolo unde trebuiau să se întindă povârnişurile sterpe pe care le străbătuseră, i se păru că vede dumbrăvi întregi de arbori. Dar de arbori mişcători! Să se fi trezit copacii din Fangorn, iar acum pădurea pornise la război, mărşăluind peste coline? Se frecă la ochi, întrebându-se dacă nu cumva somnul şi umbrele îi jucau feste; dar umbrele acelea cenuşii şi mari se mişcau neostoit înainte. Se auzea un fâşâit, ca şi cum ar fi trecut vântul printre crengi. Enţii se îndreptau spre creastă şi cântul încetă. Se lăsa noaptea şi totul fu învăluit în tăcere: nu se mai auzea nimic, afară de tremurul uşor al pământului sub picioarele enţilor, un fâşâit ― umbra unei şoapte ― ca un vârtej de frunze în cădere. Într-un târziu, ajunseră la pisc şi priviră în jos, în puţul acela întunecat: marea despicătură de la capătul munţilor, Nan Curunir, Valea lui Saruman.

― Noaptea se pogoară peste Isengard, rosti Arborebărbos.

V Călăreţul Alb

― Mi-au îngheţat oasele, zise Gimli, scuturându-şi braţele şi tropăind din picioare.

În sfârşit, se făcuse ziuă. La ivirea zorilor, cei trei ciuguliră şi ei ce putură; apoi, pe măsură ce se lumina, se pregătiră să cerceteze din nou pământul, după niscaiva urme de-ale hobbiţilor.

― Şi nu uitaţi de moşneag! zise Gimli. Tare-aş fi fericit dacă am vedea o urmă de cizmă.

― Şi de ce-ai fi aşa fericit? îl întrebă Legolas.

― Pentru că un moşneag care lasă urme s-ar putea să fie doar ce pare a fi, îi răspunse gnomul.

― Aşa o fi, zise elful; dar nici măcar o cizmă grea n-ar lăsa urme pe-aici, pentru că iarba-i înaltă şi mlădioasă.

― Ăsta nu-i mare lucru pentru un Pribeag, spuse Gimli. Ajunge şi-un fir de iarbă pleoştit, ca Aragorn să-şi dea seama. Dar eu, unul, nu m-aştept să găsească vreo urmă. Ceea ce-am văzut noaptea trecută n-a fost decât o fantomă răuvoitoare de-a lui Saruman. Sunt absolut sigur, chiar şi la lumina zilei. Pesemne că privirile lui ne urmăresc şi-acum din Fangorn.

― Tot ce se poate, zise Aragorn; totuşi nu sunt chiar aşa sigur. Mă gândesc la cai. Ai zis, azi-noapte, că s-or fi speriat. Eu însă nu cred. I-ai auzit, Legolas? Ţi s-a părut cumva că erau înspăimântaţi?

― Nu, zise Legolas. I-am auzit foarte bine. Dacă n-ar fi fost întuneric şi dacă nu eram aşa înfricoşaţi, aş fi zis că păreau cuprinşi, dintr-o dată, de-o mare bucurie. Glăsuiau ca nişte cai care îşi întâlniseră un prieten vechi.

― Aşa mi s-a părut şi mie, zise Aragorn. Dar nu pot dezlega misterul ăsta, decât dacă se-ntorc. Haideţi! Se luminează repede, aşa că-i mai bine întâi să vedem şi-apoi să-ncercăm să dezlegăm mistere. Ar trebui să-ncepem să cercetăm pământul cu atenţie chiar de-aici, de lângă tabăra noastră, apoi s-o luăm pe povârnişurile dinspre pădure. Misiunea noastră este să-i găsim pe hobbiţi, fără legătură cu vizitatorul acela din noapte. Dacă, prin noroc, au reuşit să scape, atunci nu puteau să se ascundă decât între arbori, altfel ar fi fost văzuţi. În cazul în care nu găsim nimic de-aici, până la poalele pădurii, atunci o să mai facem o ultimă cercetare a câmpului de bătălie şi a cenuşii. Dar slabe speranţe. Călăreţii din Rohan şi-au făcut treaba cum se cuvine.

O vreme, cei trei bâjbâiră târându-se pe pământ. Arborele îşi întindea jalnic braţele pe deasupra lor, cu frunzele atârnând neputincioase şi sunând în bătaia vântului rece dinspre răsărit. Încet-încet, Aragorn se depărta. Ajunse la cenuşa focului de pază, aproape de malul râului, după care cercetă pământul înapoi, spre colina unde se dăduse bătălia. Brusc se opri şi se aplecă mult, cufundându-şi aproape obrazul în iarbă. Apoi îi strigă şi pe ceilalţi care veniră în fugă.

― Uite, în sfârşit, ceva nou! exclamă Aragorn.

Luă de jos o frunză ruptă şi le-o arătă. Era mare, lividă, cu o nuanţă aurie, care totuşi începuse să ruginească.

― Iată o frunză de mallorn din Lorien; şi se văd nişte firimituri şi pe ea şi-n iarbă. Ia uitaţi-vă! Nişte căpătâie de sfoară!

― Şi iată şi cuţitul cu care au fost tăiate, zise Gimli.

Se ciuci şi scoase dintr-un smoc de iarbă călcat de o talpă grea o lamă scurtă şi crestată. Plăselele se aflau tot pe-acolo.

― E o sculă orcească, zise el, ridicând-o vioi şi uitându-se scârbit la mânerul sculptat în forma unui cap hâd, cu ochi saşii şi gură pofticioasă.

― Na, că asta-i cimilitura cea mai grea din câte ne-au fost date! exclamă Legolas. Un ostatic legat care scapă atât de orci, cât şi de călăreţii din jurul lor! Apoi se opreşte tot la loc deschis şi-şi taie legăturile cu un cuţit orcesc. Cum oare şi de ce? Căci, dacă avea picioarele legate, cum a putut să meargă? Iar dacă avea braţele legate, cum de s-a putut folosi de cuţit? Şi dacă n-avea nici mâinile, nici picioarele legate, de ce-a mai tăiat sfoara? Colac peste pupăză, mulţumit de tot ce făcuse până atunci, s-a aşezat şi şi-a mâncat liniştit merindele! Chiar şi fără frunza aceea de mallorn, tot poţi să-ţi dai seama că-i vorba de-un hobbit. După care pesemne că şi-a preschimbat braţele în aripi şi şi-a luat zborul cântând prin copaci. Floare la ureche să-l găsim. Numai să ne crească şi nouă aripi.

― Cam multe vrăjitorii pe-aici, zise Gimli. Moşneagul ăla ce voia? Ce-ai de zis, Aragorn, despre tălmăcirea lui Legolas? Ne-ai mai putea lămuri cu ceva?

― Poate, cine ştie? zise Aragorn, zâmbind. Mai sunt şi alte semne pe-aici, sub ochii noştri, şi nu v-aţi aplecat asupra-le. Sunt de acord că ostaticul era hobbit şi a avut fie mâinile, fie picioarele libere, înainte să ajungă în locul ăsta. Socot că-i vorba de mâini, pentru că, în felul ăsta, cimilitura se limpezeşte puţin, dar şi pentru că, aşa cum citesc eu semnele, până aici hobbitul a fost cărat de un orc. La doi paşi, s-a vărsat sânge ― sânge de orc. De jur împrejur se văd urme adânci de potcoave şi semne cum că a fost târât un corp greu. Orcul a fost ucis de călăreţi şi mai târziu stârvul i-a fost aruncat în foc. Dar hobbitul n-a fost văzut, nu se afla „la loc deschis”, căci era noapte, iar el mai avea încă mantia elfească. Era vlăguit şi înfometat, aşa că nu-i de mirare că şi-a tăiat legăturile cu cuţitul vrăjmaşului său doborât, apoi s-a odihnit şi-a mâncat puţin, înainte să se târască mai departe. Dar bine c-a avut ceva lembas prin buzunare, chiar dacă a fugit fără raniţe; pesemne că aşa ar fi procedat orice hobbit. Vorbesc eu de un singur hobbit, dar socot şi trag nădejde că atât Merry, cât şi Pippin erau împreună. Totuşi acest gând al meu nu e deloc lămurit.

― Şi de ce presupui că unul dintre cei doi prieteni a avut mâinile libere? întrebă Gimli.

― Nu ştiu cum s-a întâmplat, răspunse Aragorn. Şi nici de ce-i căra orcul acela. În orice caz, nu ca să-i ajute să scape, de-asta putem fi siguri. Ba mai mult, cred că încep să înţeleg un lucru care m-a frământat încă de la început. De ce, după pieirea lui Boromir, orcii s-au mulţumit să-i captureze pe Merry şi pe Pippin?

Nu s-au apucat nici să ne caute pe noi, ceilalţi, nici să ne atace tabăra, ci s-au îndreptat cu toată viteza spre Isengard. Or fi crezut c-au pus mâna pe Purtătorul Inelului şi pe tovarăşul lui credincios? Nu cred. Stăpânii lor nu s-ar fi încumetat să le dea orcilor o asemenea poruncă făţişă; chiar dacă aceştia mai ştiau şi ei câte ceva, n-ar fi vorbit aşa, pe faţă, despre Inel, căci orcii nu sunt slujitori de nădejde. Cred însă că li s-a poruncit să-i captureze vii pe hobbiţi, cu orice preţ. Cineva a încercat să fugă cu ostaticii, înainte de bătălie. O trădare, pare-se lucru absolut obişnuit la neamul ăsta. Vreun orc îndrăzneţ şi solid s-o fi încumetat să pună singur mâna pe răsplată, spre propria-i pieire. Iată, eu aşa gândesc. Or fi născociri, dar ne putem bizui pe ceva: cel puţin unul dintre prietenii noştri a scăpat. E de datoria noastră să-l găsim şi să-l ajutăm, înainte de-a ne întoarce în Rohan. Nu trebuie să ne-nspăimânte Fangornul, o dată ce nevoia i-a condus şi lui paşii prin beznă.

― Nu ştiu ce mă-nspăimântă mai mult: Fangornul sau gândul că trebuie să refac, pe jos, drumul acela lung prin Rohan, zise Gimli.

― Atunci, hai să mergem în pădure, spuse Aragorn.

Nu trecu multă vreme, şi Aragorn dădu peste noi semne. La un moment dat, găsi urme de paşi lângă malul Scăldătorii Enţilor; erau, într-adevăr, de hobbiţi, dar prea şterse ca să afle ceva în plus. Apoi găsiră iar nişte urme, la umbra unui arbore măreţ, chiar la marginea pădurii. Pământul însă era sterp şi uscat, aşa că nici acestea nu le dezvăluiră mare lucru.

― Cel puţin un hobbit a stat o vreme aici şi-a privit îndărăt; apoi s-a-ntors în pădure, rosti Aragorn.

― Atunci trebuie s-o pornim şi noi într-acolo, zise Gimli. Dar nu-mi place deloc cum arată acest Fangorn; şi-am fost preveniţi. Mi-ar fi mai drag să mă duc să-i caut oriunde în altă parte.

― Nu cred că pădurea are simţăminte rele, orice s-ar spune, zise Legolas, care stătea sub streaşina copacilor, aplecat, de parcă ar fi tras cu urechea, scrutând umbrele cu ochii larg deschişi. Nu, codrul nu e rău; mai bine zis, răul e altundeva, departe. Nu prind decât ecouri slabe din locurile înnegurate în care cresc arbori cu inima întunecată. Răutatea nu-i aproape de noi; dar prevederea şi mânia, da.

― Păi, n-ar avea nici un motiv să se mânie pe mine, zise Gimli. Doar nu i-am făcut nici un rău.

― Atunci, e foarte bine, spuse Legolas. Dar de suferit, a suferit. Se întâmplă sau e pe cale să se întâmple ceva acolo, înăuntru. Nu simţi încordarea? îmi îngreuiază suflarea.

― Simt că aerul e înecăcios, zise gnomul. Codrul acesta e mai răsfirat decât Codrul Întunecat, dar e mucegăit şi lălâu.

― E bătrân, foarte bătrân, spuse elful. Atât de bătrân, încât aproape că mă simt iar tânăr, aşa cum nu m-am mai simţit de pe vremea când hoinăream în copilărie cu voi. Bătrân şi plin de amintiri. Cred că m-aş fi simţit fericit aici, dacă aş fi venit în vreme de pace.

― Nici nu mă-ndoiesc, pufni Gimli. Doar eşti un elf pădurean, cu toate că elfii, de orice soi ar fi, sunt un neam ciudat. Şi totuşi, mă simt la adăpost cu tine. Unde eşti, acolo voi fi şi eu. Dar să-ţi ţii arcul mereu la îndemână, căci şi eu am securea la brâu, gata de luptă. Şi asta nu ca s-o asmut împotriva arborilor, adăugă el repede, trăgând cu ochiul spre copacul sub care stăteau. Nu vreau să-l întâlnesc nepregătit pe moşneagul acela, fără să am ceva la îndemână, asta-i tot. Hai să mergem.

Acestea fiind zise, cei trei vânători se avântară în pădurea lui Fangorn. Legolas şi Gimli se lăsară călăuziţi de Aragorn. Acesta nu prea avea mare lucru de observat. Pământul era uscat şi acoperit cu un strat gros de frunze; dar, bănuind că fugarii se ţinuseră de firul apei, se întorcea mereu pe malul pârâului. Aşa ajunseră la locul unde Merry şi Pippin băuseră şi îşi scăldaseră picioarele. Fu limpede pentru toată lumea că erau urmele a doi hobbiţi, unele mai mici, altele mai mari.

― Iată o veste bună, zise Aragorn. Însă urmele sunt de-acum două zile. Şi, se pare, de-aici hobbiţii s-au îndepărtat de pârâu.

― Şi-atunci, ce-o să facem? întrebă Gimli. Doar n-o să-i urmărim prin toate hăţişurile din Fangorn. Nu prea avem merinde. Dacă nu-i găsim mai repede, n-o să le mai fim cu nimic de folos. Poate doar să stăm alături de ei şi să le arătăm prietenie murind de foame împreună.

― Dacă e singurul lucru care ne-a rămas, atunci trebuie să-I facem şi pe-ăsta, zise Aragorn. Hai să mergem mai departe.

Ajunseră până la urmă la capătul abrupt şi prăpăstios al Colinei lui Arborebărbos şi îşi înălţară privirile spre peretele de stâncă, pe scările cioplite grosolan care duceau spre pragul înalt. Razele soarelui se căzneau să străpungă norii fugari, aşa că pădurea nu mai era chiar atât de mohorâtă şi de înspăimântătoare.

― Hai să urcăm, să privim în jurul nostru, zise Legolas. Greutatea în respiraţie nu mi-a trecut. Mi-ar plăcea să trag, măcar o clipă, aer curat în piept.

Cei trei urcară. Aragorn venea în urmă, mişcându-se încet, căci urmărea atent cu privirea treptele si terasele.

― Sunt aproape sigur că hobbiţii au ajuns pân-aici, zise el. Dar mai sunt şi alte urme, unele foarte ciudate, pe care nu le înţeleg. Mă-ntreb dacă vom putea vedea ceva care să ne ajute să aflăm pe unde au pornit-o.

Se ridică şi privi în jur, dar nu văzu nimic important. Pragul dădea spre miazăzi şi spre răsărit; dar numai spre soare-răsare avea câmp deschis. Acolo zări creştetele arborilor coborând rânduri-rânduri către câmpia de unde veniseră ei.

― Mult am mai mers, zise Legolas. Am fi putut ajunge cu toţii vii şi nevătămaţi aici, dacă am fi părăsit Râul cel Mare a doua sau a treia zi şi-am fi luat-o spre soare-apune. De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi.

― Dar nu chibzuiserăm să ajungem în Fangorn, remarcă Gimli.

― Şi, cu toate acestea, iată-ne aici; şi bine prinşi în plasă, zise Legolas. Ia uitaţi-vă.

― Unde? întrebă Gimli.

― Acolo, prin arbori.

― Unde? Eu n-am ochi elfeşti.

― Sss! Vorbeşte mai încet. Uitaţi-vă, zise Legolas, arătând cu degetul. Acolo jos, în pădure, chiar în locul de unde venim. El e. Nu-l vezi cum trece de la un arbore la altul?

― Ba da, ba da! Acum îl văd, şuieră Gimli. Uită-te, Aragorn. Nu v-am spus eu vouă? Uite-l pe moşneag. Tot numai trenţe rufoase, de-aia nu l-am văzut la-nceput.

Aragorn se uită şi reuşi să distingă o siluetă cocârjată care se mişca agale. Nu era prea departe. Părea un cerşetor bătrân care mergea anevoie, sprijinit într-un toiag noduros. Avea capul plecat şi nu se uita spre ei. Pe alte meleaguri, l-ar fi salutat cu vorbe blânde; dar acum rămaseră tăcuţi, cu o nădejde ciudată în suflet; simţeau apropierea unei forţe tainice sau a unei primejdii.

Câteva momente, Gimli se uită cu ochii măriţi la silueta care se apropia. Apoi fără să fie în stare să se mai abţină, izbucni:

― Arcul, Legolas! Încordează-ţi arcul! Pregăteşte-te! E Saruman! Să nu-l laşi să rostească ceva, c-o să ne vrăjească! Să tragi înainte!

Legolas îşi luă arcul şi şi-l încordă încet, de parcă l-ar fi oprit ceva. În mână îi atârna o săgeată pe care nu se grăbi s-o ridice. Aragorn stătea neclintit, cu chipul atent şi încordat.

― Ce-aştepţi? Ce-i cu tine? şopti Gimli şuierător.

― Legolas are dreptate, rosti Aragorn liniştit. N-avem cum să tragem asupra unui bătrân aşa, pe nepusă masă şi fără să fim provocaţi, oricâte spaime sau îndoieli avem. Om trăi şi-om vedea.

În clipa aceea, moşneagul grăbi pasul şi ajunse degrabă la poalele peretelui de stâncă. Apoi privi în sus. Nu se auzea nici un zgomot. Nu-i vedeau chipul, căci era acoperit cu o glugă peste care avea o pălărie cu boruri largi, aşa că toate trăsăturile sale erau umbrite, afară de vârful nasului şi-al bărbii colilii. Cu toate acestea, lui Aragorn i se păru că-i zăreşte strălucirea ascuţită a ochilor, pe sub umbra sprâncenelor acoperite.

Într-un târziu, moşneagul rupse tăcerea.

― Ziua bună, prieteni, rosti el blând. Vreau să stăm de vorbă. Coborâţi voi sau urc eu?

Fără să mai aştepte răspunsul, începu să urce treptele.

― Acum! strigă Gimli. Opreşte-l, Legolas!

― Oare nu v-am spus că vreau să stau de vorbă cu voi? întrebă moşneagul. Lasă arcul, jupâne elf.

Legolas scăpă arcul şi săgeata din mâini şi rămase cu braţele atârnând neputincioase.

― Şi dumneata, jupâne gnom, rogu-te, lasă securea pân-oi ajunge sus. Nu vei avea nevoie de aşa ceva.

Gimli vru să facă un pas, apoi rămase stană de piatră, cu ochii holbaţi, în vreme ce moşneagul sărea din treaptă-n treaptă, sprinten, ca o capră. Părea că-l părăsise toată neputinţa. Pe măsură ce urca spre prag, apăru o sclipire, prea scurtă ca să fie sigură, o fulgerare de alb, ca şi cum i s-ar fi dezvăluit, o clipă, nişte straie ascunse pe sub zdrenţe. Gimli inspiră adânc, şuierător, în liniştea care-i înconjura.

― Ziua bună vă zic din nou, rosti moşneagul, apropiindu-se de ei.

Când ajunse la doi paşi, se opri sprijinit în toiag, cu fruntea semeţită, privindu-i pe sub glugă.

― Ce vânt v-aduce pe-aceste meleaguri? Un elf, un om si-un gnom, toţi în veşminte elfeşti. Neîndoios că-n spatele acestei situaţii e-o poveste la care e bine să-ţi pleci urechea. Nu te-ntâlneşti adesea pe-aici cu-aşa ceva.

― Vorbeşti ca şi cum ai cunoaşte bine Fangornul, rosti Aragorn. Aşa să fie?

― N-aş zice că-l cunosc bine, îi răspunse moşneagul. Asta ar însemna o învăţătură pentru mai multe vieţi. Dar vin din când în când pe-aici.

― Ne-ai putea spune, mai întâi, numele şi-apoi ce voieşti de la noi? zise Aragorn. Dimineaţa trece iute, iar noi avem o misie de împlinit.

― Ceea ce vreau eu de la voi, ştiţi deja: aş vrea să ştiu ce vânt v-aduce pe-aici şi ce poveste-mi puteţi spune. Cât despre nume…

Se întrerupse, râzând îndelung şi blând. Pe Aragorn îl trecu un fior rece pe şira spinării. Şi totuşi, nu simţea nici teamă, nici groază. Era ceva, mai degrabă ca o rafală tăioasă de vânt sau ca o ploaie rece care trezeşte un somnoros neliniştit.

― Numele meu, zise iar moşneagul. Încă nu v-aţi dat seama? Cred că l-aţi mai auzit. Da, sigur l-aţi auzit. Acum, hai, spuneţi-mi povestea voastră.

Cei trei tovarăşi stăteau neclintiţi, fără să scoată o vorbă.

― Sunt îndoieli dacă-i bine sau rău să povestiţi cuiva despre misia aceasta, zise moşneagul. Din fericire, mai ştiu şi eu câte ceva. Căutaţi urmele a doi hobbiţi, mi se pare. Da, da, hobbiţi. Nu vă uitaţi aşa la mine, de parcă n-aţi mai fi auzit până acum de numele ăsta. Îl ştiţi prea bine, aşa cum îl ştiu şi eu. Ei bine, au urcat aici alaltăieri şi s-au întâlnit cu cineva la care nici nu s-ar fi aşteptat. Asta vă mai linişteşte? Vreţi să ştiţi unde-au fost duşi, nu-i aşa? Ei, poate vă dau unele veşti. Dar de ce staţi în picioare? Misia voastră nu mai e aşa grabnică pe cât vă închipuiaţi. Hai să ne aşezăm, să fim mai în largul nostru.

Moşneagul se întoarse şi porni spre o grămadă de pietre surpate la poalele unei stânci. De îndată, ca şi cum s-ar fi risipit o vrajă, cei trei se destinseră şi începură să se foiască. Mâna lui Gimli se îndreptă imediat spre secure. Aragorn îşi trase sabia. Legolas se aplecă să-şi ia arcul de jos.

Moşneagul nu-i băgă în seamă. Se lăsă pe o lespede. Atunci, mantia cenuşie se dădu la o parte, iar ei văzură limpede că era îmbrăcat pe dedesubt cu totul şi cu totul în alb.

― Saruman! strigă Gimli, repezindu-se la el cu securea în mână. Vorbeşte! Unde ne-ai ascuns prietenii? Şi ce-ai făcut cu ei? Vorbeşte, că altfel îţi găuresc pălăria de n-o s-o mai poţi purta, oricât ai fi tu de vrăjitor!

Moşneagul însă fu mai iute ca el. Sări în picioare iar apoi pe un bolovan mare. Rămase acolo drept şi se făcu brusc foarte înalt, dominându-i. Gluga şi zdrenţele fumurii zburară. Veşmântul alb îi strălucea. Îşi ridică toiagul şi lui Gimli îi sări securea din mâna încleştată, izbindu-se cu zgomot de pământ. Sabia lui Aragorn încremeni şi brusc luă foc. Legolas scoase un urlet şi trase o săgeată în sus care dispăru într-o pălălaie.

― Mithrandir! strigă el. Mithrandir!

― Ziua bună, vă zic iar, Legolas, rosti bătrânul.

Se uitară toţi trei la el. În bătaia soarelui, părul lui era alb ca zăpada şi imaculat veşmântul; sub sprâncenele stufoase, ochii îi străluceau, pătrunzători ca razele soarelui; avea puterea în mâinile lui. Îi cuprinse o uluială amestecată cu teamă şi cu bucurie şi nu mai putură scoate nici o vorbă.

Într-un târziu, Aragorn începu să se foiască.

― Gandalf! exclamă el. Ne sari în ajutor, acum, că nu mai aveam nici o nădejde. Ce orb am fost! Gandalf!

Gimli nu rosti nici un cuvânt. Se lăsă în genunchi, acoperindu-şi ochii.

― Gandalf, repetă moşneagul, de parcă ar fi căutat un cuvânt dispărut printre amintiri străvechi. Da, ăsta era numele meu: Gandalf.

Coborî de pe bolovan, îşi luă mantia cenuşie de jos şi se înfăşură în ea. Părea că soarele strălucitor se ascunsese iar după un nor.

― Da, îmi puteţi zice din nou Gandalf, rosti el, cu glasul vechii lor călăuze prietene. Ridică-te, Gimli. Nu te condamn, căci nu mi-ai făcut nici un rău. Pentru că, dragii mei, nici una dintre armele voastre nu m-ar putea răni. Fiţi veseli. Suntem iar împreună, în plin avânt. Vine furtună mare, dar acum ne surâde şi nouă norocul.

Îşi lăsă palma pe creştetul lui Gimli. Gnomul îşi ridică privirile şi râse.

― Gandalf, rosti el. Dar de ce eşti îmbrăcat aşa, în alb?

― Da, acum sunt îmbrăcat în alb, zise Gandalf. Aveţi dreptate, sunt Saruman, aşa ar crede oricine. Saruman, aşa cum ar fi trebuit el să fie. Dar să lăsăm asta. Povestiţi-mi despre voi. Am trecut prin foc şi ape adânci de când ne-am despărţit. Am uitat multe din ceea ce credeam că ştiu şi-am învăţat multe altele, pe care le credeam uitate. Văd tot felul de lucruri depărtate, dar nu şi pe cele de lângă mine. Povestiţi-mi despre voi.

― Ce-ai dori să ştii? întrebă Aragorn. Ceea ce s-a întâmplat de când ne-am despărţit pe pod ar fi o poveste lungă. N-ar fi mai bine să ne dai, mai întâi, veşti despre hobbiţi? l-ai găsit? Sunt sănătoşi, voinici?

― Nu, nu i-am găsit, zise Gandalf. Se lăsase negura peste văile de la Emyn Muil şi n-am aflat că fuseseră luaţi ostatici, până nu mi-a spus vulturul.

― Vulturul, zise Legolas. Am văzut un vultur departe, în slăvile cerului; asta s-a întâmplat acum trei zile, în Emyn Muil.

― Da, zise Gandalf, era Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care m-a făcut scăpat din Orthanc. L-am trimis înainte, să vegheze Râul şi să afle veşti. Are el privirea ascuţită, dar nu vede chiar tot ce se-ntâmplă pe sub arbori şi coline. Mi-a spus unele lucruri, pe altele le-am văzut eu cu ochii mei. Nu-mi mai stă în puteri nici mie, nici altora care-au pornit din Vâlceaua Despicată să mai fim de ajutor în legătură cu Inelul. N-a fost mult până să-ncapă pe mâinile Vrăjmaşului, dar a scăpat. Am şi eu rostul meu în treaba asta, căci am stat undeva, la înălţime, şi mi-am dat toată osteneala împotriva Turnului Întunecimii. Şi Umbra s-a risipit. După aceea m-am simţit vlăguit, tare vlăguit, şi-am rătăcit prin tenebrele gândului.

― Înseamnă că ştii ceva de Frodo, conchise Gimli. Ce s-a-ntâmplat cu el?

― Nu ştiu să vă spun. A scăpat dintr-o mare primejdie, dar îl mai aşteaptă multe altele. A hotărât să se ducă singur în Mordor, aşa c-a pornit într-acolo. Atât pot să vă spun.

― Nu-i singur, interveni Legolas. Credem că s-a dus şi Sam cu el.

― Nu mai spune! exclamă Gandalf, iar chipul i se lumină într-un zâmbet şi ochii îi sclipiră. Chiar aşa? N-am ştiut, dar pot să spun că nu mă mir deloc. Bine, foarte bine. Mi-aţi luat o piatră de pe inimă.

Trebuie să-mi spuneţi mai multe. Hai, aşezaţi-vă lângă mine şi povestiţi-mi despre călătoria voastră.

Cei trei se aşezară la picioarele lui şi Aragorn începu să povestească. Multă vreme, Gandalf nu scoase nici un cuvânt şi nu întrebă nimic. Stătea cu mâinile pe genunchi şi cu ochii închişi. Când, în sfârşit, Aragorn ajunse la moartea lui Boromir şi la ultima lui călătorie pe Râul cel Mare, moşneagul suspină.

― Nu mi-ai dezvăluit tot ce ştii sau ce gândeşti, Aragorn, prietene, rosti el liniştit. Bietul Boromir! Nu mi-am dat seama ce i s-a întâmplat. Dureroasă încercare pentru un astfel de bărbat ― un adevărat războinic, un cârmuitor al oamenilor. Galadriel mi-a spus că era în primejdie. Dar că, până la urmă, a scăpat. Ce bine-mi pare! Venirea tinerilor hobbiţi cu noi n-a fost zadarnică, fie şi numai de dragul lui Boromir. Însă asta nu este singura misie pe care o au ei de împlinit. Au fost aduşi în Fangorn, iar venirea lor a fost ca o cădere de pietricele care provoacă o prăvălire în munţi. Chiar şi-acum, acum, când stăm noi aici de vorbă, aud primele bubuituri. Ar fi mai bine pentru Saruman să nu-l prindă vâltoarea departe de casă, când s-or rupe zăgazurile.

― Într-o singură privinţă nu te-ai schimbat deloc, dragă prietene, zise Aragorn. Tot numai în cimilituri vorbeşti.

― Cum spui? În cimilituri? făcu Gandalf. Nu. Căci deşi cu glas tare, vorbeam cu mine însumi. Ăsta-i melicul bătrânilor, să stea la sfat cu cel mai înţelept dintre cei de faţă. Desluşirile lungi de care au nevoie tinerii sunt plictisitoare.

Începu să râdă, dar hohotele lui răsunau acum cald şi plăcut, ca o rază de soare.

― Nu mai sunt tânăr, nici măcar după socoteala Oamenilor din Casele Străbune, zise Aragorn. Nu vrei să-mi dezvălui mai clar ce-ai în minte?

― Păi, ce-ai vrea să mai spun? zise Gandalf şi se opri o clipă, gânditor. Pe scurt, iată cum văd lucrurile acum, dacă vrei să-mi cunoşti gândurile cât mai pe şleau: Duşmanul ştie, desigur, de mult că Inelul se află dincolo de fruntarii şi că e purtat de un hobbit.

Acum ştie şi numărul celor din grupul nostru care au pornit din Vâlceaua Despicată, precum şi de ce neam suntem fiecare. Dar nu-i e limpede ce urmărim. Crede că mergem cu toţii la Minas Tirith, căci aşa ar fi făcut el, de-ar fi fost în locul nostru. Şi, după mintea lui, asta ar fi fost o grea lovitură dată puterii sale. E, într-adevăr, foarte înspăimântat, gândindu-se c-ar putea apărea cine ştie ce forţos care deţine Inelul şi să-l ia cu asalt, apoi să încerce să-l doboare şi să se-aşeze pe locul lui. Dar nu-i trece prin minte că vrem să-l doborâm fără să punem pe nimeni în loc. Şi nici în visurile lui cele mai întunecate nu-i vine ideea c-am vrea să distrugem Inelul. În asta stau, fără doar şi poate, norocul şi nădejdea noastră. Căci, imaginându-şi războiul, i-a dat frâu liber, crezând că n-are timp de pierdut; pentru că acela care loveşte primul, dac-o face aşa cum trebuie, s-ar putea să nu mai fie nevoit să lovească şi-a doua oară. Aşa că îşi pune în mişcare, acum, mai curând decât şi-ar fi închipuit, forţele pe care şi le pregăteşte de mult. Nebun înţelept! Căci, dacă şi-ar fi folosit toată puterea să străjuiască Mordorul, ca să nu intre nimeni acolo, şi dacă şi-ar fi pus toată şiretenia în joc să pună mâna pe Inel, atunci toată nădejdea noastră s-ar fi risipit: nici Inelul, nici Purtătorul lui n-ar fi scăpat. Dar acum privirile lui se-ndreaptă mai degrabă peste fruntarii decât în propria-i ogradă. Şi cel mai mult are grijă de Minas Tirith. Curând va da năvală acolo cu toate forţele, ca o vijelie. Căci ştie deja că solii pe care şi i-a trimis ca să tâlhărească Frăţia au dat iar greş. N-au găsit Inelul. Şi nici nu s-au întors cu vreun ostatic hobbit. Dacă le-ar fi reuşit măcar atât, tot ar fi fost o lovitură grea pentru noi. Fatală, chiar. Dar să nu ne întunecăm inimile, închipuindu-ne la ce încercări le-ar fi fost pusă hobbiţilor loialitatea în Turnul Întunecimii. Căci Duşmanul a dat greş ― cel puţin, până acum. Şi asta, datorită lui Saruman.

― Păi, atunci, Saruman nu-i trădător? întrebă Gimli.

― Ba e, zise Gandalf. E şi nu e. Aşa-i că-i ciudat? Nici una dintre suferinţele noastre din ultima vreme n-a fost atât de grea ca trădarea Isengardului. Socotit fiind deopotrivă cârmuitor şi căpitan, Saruman a ajuns foarte puternic. E o ameninţare pentru oamenii din Rohan şi le zădărniceşte ajutorul din Minas Tirith, cu toate că lovitura principală se întrevede dinspre Răsărit. Şi totuşi, o armă perfidă rămâne o primejdie oricând la îndemână. Saruman se gândise şi să pună laba pe Inel, numai pentru el, sau măcar să atragă în cursă vreo câţiva hobbiţi, ca să-şi împlinească scopurile mârşave. Aşadar, vrăjmaşii au uneltit între ei doar să-i aducă pe Merry şi pe Pippin cu iuţeala vântului şi cât ai zice peşte în Fangorn, unde altfel nici nu le-ar fi trecut prin minte s-ajungă. Pe lângă asta, sunt copleşiţi de noi îndoieli care le zădărnicesc planurile. Mulţumită călăreţilor din Rohan, nici o solie în legătură cu bătălia nu va ajunge în Mordor; dar Seniorul Întunecimii ştie că au fost prinşi doi hobbiţi în Emyn Muil şi duşi spre Isengard, împotriva vrerii propriilor săi slujitori. Acum are a se teme atât de Isengard, cât şi de Minas Tirith. Dacă Minas Tirith cade, n-o să-i fie bine nici lui Saruman.

― Ce păcat că prietenii noştri sunt la mijloc, zise Gimli. Dacă între Mordor şi Isengard nu s-ar afla un alt ţinut, atunci n-ar avea decât să se tot lupte între ei. Noi n-am face decât să urmărim evenimentele şi s-aşteptăm.

― Fără-ndoială, învingătorul ar ieşi mai puternic ca oricând, zise Gandalf. Dar Isengardul n-ar putea să ţină piept Mordorului, dacă Saruman nu pune mai întâi mâna pe Inel. Lucru pe care n-are cum să-l mai facă acum. încă nu-şi dă seama de ce primejdie-l paşte. Ba chiar nu ştie foarte multe lucruri. Şi-a dorit atât de mult să-şi înhaţe prada, încât n-a mai putut aştepta acasă şi-a venit în întâmpinarea mesagerilor săi, ca să-i iscodească. Dar, ca niciodată, a sosit prea târziu, când bătălia se sfârşise deja, fără ca el să mai poată face ceva. N-a zăbovit pe-aici. îi citesc gândurile şi-mi dau seama de îndoielile lui. Nu e deprins cu codrul. Bănuieşte că Oamenii din Rohan au trecut prin foc şi sabie tot ce-au întâlnit pe câmpul de bătălie, dar nu ştie dacă orcii îi aduc sau nu vreun ostatic. Şi nici de cearta dintre slujitorii săi şi orcii din Mordor. De asemenea, habar n-are de Mesagerul înaripat.

― Mesagerul înaripat! strigă Legolas. Am tras cu arcul lui Galadriel asupra Iui la Sarn Gebir şi l-am făcut să se prăvălească din slava cerului. Ne-a cam umplut pe toţi de spaimă. Ce năpastă mai e şi asta?

― Una asupra căreia nu poţi trage cu săgeata, zise Gandalf. N-ai ucis decât armăsarul. Ai făcut o treabă bună; dar Călăreţului i s-a dat de îndată altul. Căci acela era un nazgul, unul dintre cei Nouă, care călăreşte armăsari înaripaţi. Curând, groaza lor îşi va arunca umbrele asupra ultimelor oştiri ale prietenilor noştri, şi le va lua soarele. Dar nu li s-a îngăduit încă să străbată Râul, iar Saruman nu ştie încă de această formă nouă în care s-au înveşmântat Duhurile Inelului. El nu se gândeşte decât la Inel. A fost prezent la bătălie? A fost găsit? Ce se va întâmpla dacă Theoden, Seniorul Obştii, îl găseşte cumva şi-şi dă seama de puterile sale? Asta-i primejdia de care se teme Saruman, aşa că s-a grăbit să ajungă înapoi, în Isengard, să-şi îndoiască, să-şi întreiască asaltul asupra Rohanului. Şi-apar noi primejdii la tot pasu’, pe care însă nu le observă, prea grijuliu de gândurile lui înfierbântate. A uitat de Arborebărbos.

― Acu’ iar vorbeşti singur, zise Aragorn cu un zâmbet. Arborebărbos nu mi-e un nume cunoscut. Am descifrat parte din ticluirea lui Saruman; totuşi nu înţeleg cum venirea a doi hobbiţi în Fangorn a avut vreo însemnătate, în afară de faptul că ne-a pus pe noi, inutil, pe drumuri fără de sfârşit.

― Ia stai! strigă Gimli. Mai e ceva ce vreau să ştiu, înainte de toate. Azi-noapte te-am văzut pe tine, Gandalf, sau pe Saruman?

― Neîndoielnic, pe mine nu, răspunse Gandalf; aşa că nu puteaţi să-l fi văzut decât pe Saruman. Se pare că semănăm atât de mult, încât dorinţa ta de a-mi face o crestătură fatală în pălărie poate fi iertată.

― Bun, bun, făcu Gimli. Mă bucur că n-ai fost tu.

Gandalf râse iar.

― Da, bunul meu gnom, zise el. Mare uşurare să vezi că n-ai dat greş chiar pe toate planurile. Dacă eu n-oi şti asta! Dar, oricum, nu te-am osândit nici o clipă pentru felul în care m-ai întâmpinat. Şi cum s-o fi făcut, o dată ce mi-am sfătuit totdeauna prietenii să n-aibă încredere nici în mâinile lor, când au de-a face cu Duşmanul? Fii binecuvântat, Gimli, fiu al lui Gloin! Poate că ai să ne vezi într-o bună zi pe amândoi alături şi-ai să-ţi dai seama de diferenţă.

― Şi hobbiţii? îl întrerupse Legolas. Am făcut cale lungă să-i găsim şi tu, se pare, ştii de ei. Spune, unde sunt?

― Cu Arborebărbos şi cu enţii, răspunse Gandalf.

― Cu enţii! se minună Aragorn. Aşadar, e-adevărat ce se spune în legendele străvechi despre locuitorii din inima codrilor şi despre uriaşii păstori de arbori. Mai sunt enţi pe lumea asta? Mă gândeam că nu sunt decât amintiri din vremuri apuse, dacă au existat vreodată, şi n-au fost decât o poveste din Rohan.

― O poveste din Rohan! exclamă Legolas. în nici un caz! Orice elf din Ţara Pustietăţii ştie cânturi despre străvechiul Onodrim şi despre jalea lor fără sfârşit. Dar chiar şi printre noi, acestea nu sunt decât amintiri. De mi-ar mai fi dat să-ntâlnesc vreunul pe lume, atunci chiar că m-aş simţi iar tânăr. Dar Arborebărbos nu-i decât tălmăcirea cuvântului Fangorn în Limba Comună; şi totuşi, se pare că vorbeşti de un ins. Cine-i acest Arborebărbos?

― A, îmi pui cam multe întrebări, zise Gandalf. Puţinul pe care-l ştiu despre întâmplarea aceasta molcomă şi nesfârşită ar fi o poveste de care n-avem timp acum. Arborebărbos este Fangorn, străjerul pădurii; el e cel mai vârstnic ent, cea mai bătrână făptură care păşeşte încă sub Soare pe-acest Pământ de Mijloc. Sper din toată inima, Legolas, să mai ai ocazia să-l întâlneşti.

Merry şi Pippin au avut noroc: l-au întâlnit chiar unde stăm acum. Căci a trecut pe-aici cu două zile în urmă şi i-a purtat până la sălaşul lui de la poalele munţilor. Vine ades prin locurile acestea, mai ales când e neliniştit şi se simte tulburat de zvonurile care-i sosesc din afară. L-am văzut acum patru zile mergând cu paşi mari printre arbori şi cred că m-a văzut şi el pe mine, căci s-a oprit; dar n-am spus nimic, pentru că eram adâncit în gânduri şi vlăguit, după înfruntarea cu Ochiul din Mordor; şi nici el n-a scos nici un cuvânt, nu m-a strigat pe nume.

― Poate că a crezut că eşti Saruman, zise Gimli. Dar vorbeşti despre el ca şi cum ţi-ar fi prieten. Credeam că Fangorn e primejdios.

― Primejdios! exclamă Gandalf. Păi, şi eu sunt foarte primejdios: mai primejdios ca orice pe lumea asta, în afară de cazul în care vei ajunge să fii dus viu dinaintea Seniorului Întunecimii. Şi Aragorn e primejdios, şi Legolas e primejdios. Eşti împresurat de primejdii, Gimli, fiu al lui Gloin; căci tu însuţi eşti o primejdie, în felul tău. Fireşte, codrul lui Fangorn este periculos ― în primul rând pentru cei ce-şi ţin la îndemână securile. Fangorn însuşi e periculos; şi totuşi, asta nu-l împiedică să fie plăcut şi înţelept. Acum însă mânia lui a dat pe dinafară şi a copleşit toată pădurea. Venirea hobbiţilor cu veştile lor a umplut paharul; curând se va revărsa ca un potop; dar valul ei se îndreaptă împotriva lui Saruman şi a Isengardului. E pe cale să se întâmple un lucru cum nu s-a mai văzut din Vremurile de Odinioară: enţii sunt pe cale să se trezească şi să-şi dea seama că sunt puternici.

― Şi ce-or să facă? întrebă Legolas uluit.

― Nu ştiu, zise Gandalf. Nu cred că ştiu nici măcar ei. Mă-ntreb şi eu ce-or să facă.

Tăcu şi-şi plecă fruntea gânditor.

Ceilalţi rămaseră cu ochii la el. Îşi ţinea palmele în poală, mângâiate de o rază de soare ce se strecura printre norii fugari: păreau pline de lumină, precum o ulcică cu apă. Într-un târziu, îşi ridică ochii şi privi drept la soare.

― Se stinge dimineaţa, zise el. Curând, va trebui să plecăm.

― Mergem să-i găsim pe prietenii noştri şi să-l vedem pe Arborebărbos? întrebă Aragorn.

― Nu, zise Gandalf. Nu pe drumul ăsta trebuie s-o luăm. Am vorbit despre nădejde şi nimic mai mult. Nădejde în biruinţă. Ne paşte războiul, pe noi şi pe prietenii noştri. Un război în care numai dacă ne folosim de inel vom şti că vom ieşi victorioşi. Lucrul ăsta mă umple de-o mare mâhnire şi de o mare teamă: căci multe vor fi distruse şi se poate pierde totul. Eu sunt Gandalf, Gandalf cel Alb, dar Negrul e mai puternic.

Se ridică şi privi către soare-răsare, punându-şi mâna streaşină la ochi, de parc-ar fi zărit lucruri depărtate, nevăzute pentru ceilalţi. Apoi clătină din cap.

― Nu, zise el cu glas blând. Nu mai avem cum ajunge la el. Măcar pentru asta trebuie să fim mulţumiţi. Nu mai putem fi ademeniţi să ne folosim de Inel. Trebuie să coborâm şi să dăm piept cu o primejdie aproape de deznădejde, dar măcar primejdia aceea de moarte s-a depărtat de noi. Se întoarse.

― Hai, Aragorn, fiu al lui Arathorn, adăugă el. Să nu regreţi alegerea din valea lui Emyn Muil şi nici să nu mai zici că urmărirea ta-i zadarnică. Printre atâtea îndoieli, te-ai oprit la alegerea care ţi s-a părut potrivită: a fost dreaptă şi ai fost răsplătit. Căci ne-am întâlnit la ţanc, cât n-a fost prea târziu. Dar căutarea prietenilor tăi ia sfârşit. Următoarea ta călătorie stă sub semnul făgăduielii pe care ai făcut-o. Trebuie să te duci la Edoras, să-l cauţi pe Theoden, în lăcaşul lui. Căci e nevoie de tine. Lumina Iui Anduril trebuie descoperită în bătălia pe care ai aşteptat-o atât. În Rohan e război şi zaveră: îi merge tare rău lui Theoden.

― Atunci, n-o să-i mai vedem pe veselii noştri hobbiţi tineri? întrebă Legolas.

― N-am zis asta, zise Gandalf. Cine ştie? Aveţi răbdare. Duceţi-vă acolo unde trebuie şi nădăjduiţi. Şi-acum, pornim spre Edoras! Căci şi eu merg într-acolo.

― E greu să străbaţi pe jos un asemenea drum, fie că eşti tânăr sau bătrân, zise Aragorn. Mă tem că bătălia se va fi terminat când vom ajunge acolo.

― Om vedea, om vedea, zise Gandalf. Veniţi cu mine?

― Da, pornim cu toţii, spuse Aragorn. Însă n-am nici o îndoială că, dacă vrei, vei fi acolo înaintea mea.

Se ridică şi îl privi lung pe Gandalf. Ceilalţi se uitau la ei cum stăteau faţă în faţă, fără să scoată un cuvânt. Silueta fumurie a Omului, Aragorn, fiul lui Arathorn, era înaltă şi tare ca piatra. Îşi ţinea mâna pe mânerul spadei. Părea un rege ivit din ceţurile mării, care păşise pe ţărmuri locuite de făpturi mai mici. În faţa lui stătea silueta cocârjată, albă, strălucind de parcă îi mocnea o lumină pe dinăuntru, împovărată de ani, dar împrăştiind o tărie mai presus de cea a regilor.

― Nu-i aşa, Gandalf, zise Aragorn într-un târziu, că te-ai putea duce oriîncotro mai iute ca mine? Şi-am să-ţi mai spun ceva: tu ne eşti căpetenie şi flamură. Seniorul Întunecimii are Nouă Călăreţi. Noi avem Unul, mai puternic decât ei: Călăreţul Alb care-a trecut prin foc, prin sabie şi prin hău, şi care e temut de toţi. Ne vom lăsa cu dragă inimă călăuziţi de el.

― Da, te vom urma cu toţii, zise Legolas. Dar mai înainte ia-mi o piatră de pe inimă, Gandalf, şi spune-ne ce-ai păţit în Moria. Nu mai poţi sta puţin, să le povesteşti prietenilor tăi cum ai fost salvat?

― Şi-aşa am stat prea mult, îi răspunse Gandalf. N-avem timp. Căci nici într-un an de zile nu v-aş putea termina această poveste.

― Atunci spune-ne ce crezi de cuviinţă, ca să nu pierdem vremea, zise Gimli. Hai, Gandalf, povesteşte-ne cum ai scos-o la capăt cu Balrog.

― Nu-i rosti numele, spuse Gandalf şi pe chipul lui trecu un nor fugar de suferinţă; apoi tăcu, mai îmbătrânit, parcă, dintr-o dată. M-am prăbuşit într-un hău nesfârşit, adăugă el rar, într-un târziu, de parcă şi-ar fi amintit cu greu. Am tot căzut, împreună cu el. Flăcările lui mă-mpresuraseră. Eram scrum. Apoi ne-am scufundat într-o apă adâncă şi totul s-a-ntunecat. Frig ca fiorul morţii era; aproape că-mi îngheţase inima.

― Adâncă-i genunea peste care se-ntinde Podul lui Durin, rosti Gimli, şi nimeni n-a măsurat-o vreodată.

― Şi totuşi, are un capăt, dincolo de lumină, dincolo de cunoaştere, zise Gandalf. Acolo am ajuns într-un târziu, pe fundul de piatră. El era tot cu mine. Focul i se potolise, dar se făcuse vâscos, alunecos, mai puternic ca un şarpe care te sugrumă. Ne-am luptat sub pământul viu, acolo unde timpul nu se mai măsoară. Ba mă-ncleşta el, ba îl sfârtecam eu; până la urmă, a luat-o la goană prin nişte galerii întunecate. Şi-acestea nu erau făcute de seminţia lui Durin, Gimli, fiu al lui Gloin. Acolo, departe, dincolo de cele mai adânci văgăuni ale gnomilor, lumea-i roasă de tot felul de făpturi fără nume. Nici măcar Sauron nu le ştie, căci sunt mai bătrâne ca el. Ei bine, am păşit pe-acel tărâm, despre care însă n-am să povestesc, ca să nu întunec lumina zilei. În disperare, vrăjmaşul era singura mea nădejde, aşa că l-am urmat, încleştat de călcâiul său. Astfel m-a adus înapoi, până la urmă, la galeriile tainice din Khazad-dum; le cunoştea ca nimeni altul. Am urcat şi-am urcat, până am ajuns la Scara Nesfârşită.

― Pierdută-i în negura timpurilor, zise Gimli. Mulţi spun că nici n-a fost vreodată, decât în născociri, iar alţii, c-a fost distrusă.

― Este şi n-a fost distrusă câtuşi de puţin, zise Gandalf. Din temniţa cea mai adâncă până-n vârful cel mai înalt urca într-o spirală desăvârşită, cu mii de trepte, şi ajungea până la urmă în Turnul lui Durin, săpat în stânca vie a lui Zirakzigil, foişorul Cornului Argintat. Către Celebdil se deschidea o fereastră singuratică în zăpadă, iar dinaintea ei se întindea un spaţiu îngust, o văgăună ameţitoare deasupra negurilor lumii. Soarele strălucea puternic acolo, dar dedesubt totul era învăluit de nori. El a ţâşnit afară şi, cum eram în urma lui, a izbucnit în flăcări. Nu era nimeni de faţă, să vadă; poate cânturile de peste veacuri să povestească despre Bătălia de pe Culme.

Brusc, Gandalf izbucni în râs.

― Dar ce-ar putea spune cânturile acelea? Cei care-au privit în sus de departe au crezut că vârful muntelui s-a-ncununat cu furtuna. Se-auzeau tunete, iar fulgerele se izbeau peste Celebdil şi săreau înapoi frânte în limbi de foc. Mai mult, am fost înconjuraţi de un fum amestecat cu aburi, care se înălţa, şi ploua cu gheaţă. L-am azvârlit pe vrăjmaşul meu, care s-a prăbuşit din locul acela înalt şi-a năruit povârnişul muntelui acolo unde s-a izbit, spre propria-i ruină. Apoi m-a năpădit întunericul, am rătăcit dincolo de gânduri şi de timp şi-am bătut drumuri depărtate, despre care nu voi povesti niciodată.

Gol-goluţ am fost trimis înapoi ― pentru o vreme, doar până mi se-mplineşte menirea. Şi gol am zăcut pe culmea muntelui. Turnul dindărăt se făcuse praf, fereastra dispăruse fără urmă; scara în ruină era înfundată cu pietre arse şi sfărâmate. Rămăsesem singur, uitat, fără scăpare, deasupra cornului tare al lumii. Acolo am zăcut cu ochii pierduţi în zare, în timp ce stelele se rostogoleau pe deasupra. Fiecare zi mi se părea mai lungă decât un ev pământesc. Îmi ajungeau la urechi, abia auzit, zgomotul adunat de pe toate tărâmurile: naşterea şi moartea, cântecul şi plânsul, precum şi huruitul molcom, fără sfârşit, al pietrelor prăbuşite. Aşa m-a aflat, într-un târziu, Gwaihir, Stăpânul Vânturilor, care m-a ridicat în slăvi şi m-a purtat departe. „Oare mi-e dat să-ţi fiu mereu povară, prietene ce-mi apari mereu la nevoie? “„Poate c-ai fost, cândva, o povară, mi-a răspuns el, dar acum, nu. Eşti uşor ca fulgul de lebădă în ghearele mele. Razele Soarelui trec prin tine. Îţi spun drept, nu cred că mai ai nevoie de mine: dacă te-aş lăsa să cazi, ai pluti pe aripile vântului.” „Să nu mă laşi să cad! am gemut eu, căci simţeam cum revin la viaţă. Du-mă în Lothlorien!” „Păi, chiar asta-i porunca lui Lady Galadriel, care m-a trimis să te caut”, mi-a răspuns el.

Astfel s-a-ntâmplat c-am ajuns la Caras Galadhon şi-am văzut că plecaserăţi de mult. Am zăbovit acolo, printre vârstele uitate ale acelui tărâm, unde zilele te lecuiesc, nu te dărâmă. Şi mi-am aflat întremarea şi-am fost înveşmântat în alb. Am dat şi-am primit sfaturi. De-acolo, pe căi întortocheate, am venit şi solii aduc pentru unii dintre voi. M-am legat să-i spun lui Aragorn aşa:

Lui Legolas, Doamna-i transmite:

Gandalf tăcu şi închise ochii.

― Aşadar, mie nu mi-a trimis nici o solie? întrebă Gimli şi-şi plecă fruntea.

― Întunecate-i sunt vorbele, zise Legolas, şi lipsite de-nţeles pentru cei ce le primesc.

― Asta nu mă-ncălzeşte cu nimic, spuse Gimli.

― Ce-ai vrea? întrebă Legolas. Să-ţi spună pe faţă de propria-ţi moarte?

― Da, dacă altceva nu are a-mi spune.

― Ce se-ntâmplă? făcu Gandalf, deschizând ochii. Da, cred că pot desluşi cuvintele ei. Iertare ţie, Gimli! Chibzuiam încă o dată asupra soliilor. Dar ţi-a transmis şi ţie veşti şi nu-s nici triste, nici întunecate.

― Fericită clipa în care te-ai întors la noi, Gandalf! strigă gnomul, ţopăind şi cântând din rărunchi pe limba lui. Haideţi, haideţi! îi îndemnă el, rotindu-şi securea în mână. Că doar n-om crăpa căpăţâna sfântă a lui Gandalf! Hai s-o aflăm pe cea potrivită!

― N-o să ai mult de căutat, zise Gandalf, ridicându-se de la locul lui. Haideţi! Atât am avut de depănat amintiri, aşa, ca-ntre vechi prieteni ce s-au regăsit. Acum e timpul să-i dăm zor.

Se înfăşură din nou în mantia lui veche şi ponosită şi porni înainte. Ceilalţi îl urmară iute pe povârnişul ce cobora dinspre pragul înalt, croindu-şi iar drum prin pădure, spre malul Scăldătorii Enţilor. Nu mai scoaseră o vorbă, până poposiră din nou pe iarba de la poalele Fangornului. Nu se vedea nici o urmă de-a cailor lor.

― Nu s-au întors, zise Legolas. O să mergem pe jos pân-o să cădem laţi.

― Eu n-am să merg pe jos. Nu mai avem vreme, spuse Gandalf. Apoi îşi ridică privirea şi şuieră atât de limpede şi de ascuţit, încât ceilalţi rămaseră uimiţi. Nu-şi puteau închipui cum buzele acelea stafidite, ascunse în barbă, erau în stare să scoată un asemenea sunet. De trei ori şuieră, apoi li se păru că aud în depărtare nechezatul slab al unui cal, purtat de vântul de răsărit dinspre câmpie. Aşteptară înmărmuriţi. Nu trecu mult si le ajunse la urechi tropot de copite, întâi mai mult ca un tremur al pământului, desluşit doar de Aragorn, care sta întins pe iarbă alături de ceilalţi, crescând apoi din ce în ce mai mult şi mai limpede, într-un ritm rapid.

― Vin mai mulţi cai, zise Aragorn.

― Bineînţeles, îi replică Gandalf. Suntem o povară prea mare pentru unul singur.

― Sunt trei, spuse Legolas, scrutând câmpia. Ia uite-i cum aleargă! E Hasufel şi lângă el amicul meu, Arod. Dar în fruntea lor e unul foarte mare. N-am mai văzut în viaţa mea un astfel de cal.

― Şi nici n-ai să mai vezi, zise Gandalf. E Iute ca Gândul, căpetenia mearşilor, împăraţii cailor, şi nici măcar Theoden, regele Rohanului, n-a călărit unul mai frumos. Uitaţi-vă cum luceşte ca argintul şi-aleargă lin, ca un pârâiaş! A venit pentru mine: e calul Călăreţului Alb. Vom merge împreună la luptă.

Chiar în timp ce bătrânul vrăjitor le desluşea aceste treburi, mândreţea de cal începuse să urce povârnişul spre ei; veşmântul îi strălucea, coama îi flutura în vârtejul iuţelii galopului. Nu departe, îndărătul lui, veneau şi ceilalţi doi. De cum îl zări pe Gandalf, Iute ca Gândul încetini pasul şi necheză puternic; apoi se apropie uşor, la trap, plecându-şi capul mândru, şi începu să-i amuşineze bătrânului grumazul cu nările lui fremătătoare. Gandalf îl mângâie.

― E cale lungă din Vâlceaua Despicată, prietene, zise el; dar tu eşti înţelept şi iute. Prietenul la nevoie se cunoaşte. Şi-acum, vom merge departe-mpreună şi nu ne vom mai despărţi niciodată pe lumea asta!

Curând, se apropiară şi ceilalţi doi cai, oprindu-se liniştiţi, de parcă ar fi aşteptat o poruncă.

― Pornim pe dată spre Meduseld, palatul stăpânului vostru, Theoden, zise Gandalf, cu gravitate, iar ei îşi plecară capetele. Nu prea avem timp, aşa că, dacă nu vă e cu supărare, prieteni, vom merge călare. Vă conjur să porniţi cu cea mai mare iuţeală. Hasufel îl va purta pe Aragorn, iar Arod, pe Legolas. Pe Gimli am să-l ţin în faţa mea, dacă Iute ca Gândul îngăduie să ne ducă pe amândoi. Mai zăbovim doar să tragem o duşcă.

― Acum încep eu să pricep ceva din misterul de azi-noapte, zise Legolas, sărind sprinten în spinarea lui Arod. Chiar dacă la început or fi fugit de frică, l-au întâlnit apoi pe Iute ca Gândul, căpetenia lor, şi l-au întâmpinat cu bucurie. Ştiai că se află pe-aproape, Gandalf?

― Da, ştiam, răspunse vrăjitorul. Mi-am adunat gândurile asupra lui şi l-am îndemnat să se grăbească; pentru că ieri era departe, în partea de miazăzi a ţinutului acestuia. Şi mă poate purta ca vântul înapoi.

Gandalf îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi calul porni în trombă, fără însă s-o ia prea mult înaintea celorlalţi. După o vreme, se întoarse brusc şi alese un loc unde malul era mai lin. Apoi trecu prin râu şi îi călăuzi spre miazăzi, pe o câmpie netedă, fără nici un arbore. Vântul unduia întinderile nesfârşite de iarbă cenuşie. Nici urmă de drumuri sau de cărări, dar Iute ca Gândul nu şovăia.

― O ia de-a dreptul către sălaşurile lui Theoden, pe la poalele Munţilor Albi, zise Gandalf. Aşa o s-ajungem mai repede. Pământu-i mai arid peste râu, în ţinutul de la soare-răsare, pe unde trec urmele principale spre miazănoapte, dar Iute ca Gândul ştie toate hârtoapele şi smârcurile de pe drum.

Merseră şi merseră călare ceasuri întregi, prin luncile de pe mal. Pe-alocuri, iarba era atât de înaltă, încât le trecea de genunchi, iar armăsarii păreau că înoată într-o mare cenuşiu-verzuie. Dădură de nenumărate bălţi ascunse şi trecură peste pogoane întregi de băltină înşelătoare acoperită de rogoz unduitor; dar Iute ca Gândul găsea calea dreaptă, iar ceilalţi cai urmau dâra lăsată de el. Încet-încet, soarele coborî spre apus. Pe întinsul câmpiei, li se păru, o clipă, că văd în zare o pălălaie roşiatică scufundându-se în iarbă. De-o parte şi de alta, ceva mai jos de linia orizontului, străluceau aprins culmile munţilor. Părea că se înălţa un rotocol de fum care întuneca discul solar, dându-i o nuanţă sângerie, de parcă acesta ar fi dat foc ierbii, în trecerea sa dincolo de hotarele lumii.

― Acolo se află Strunga Rohan, zise Gandalf. Trebuie să fie la apus de unde ne aflăm noi. Tot în direcţia aceea e şi Isengardul.

― Văd un rotocol mare de fum, zise Legolas. Ce-o fi?

― Război şi răzmeriţă, îi răspunse Gandalf. înainte!

VI Regele din Lăcaşul Auriu

Străbătură călare asfinţitul şi înserarea molcomă; apoi se lăsă noaptea. Când, până la urmă, făcură popas şi descălecară, până şi Aragorn se simţea înţepenit şi vlăguit. Gandalf nu le îngădui decât câteva ceasuri de odihnă. Pe Legolas şi pe Gimli îi fură somnul, iar Aragorn se întinse pe spate, cât era de lung; dar Gandalf rămase în picioare, sprijinit în toiag, scrutând întunericul spre răsărit şi spre apus. Totul era cufundat în tăcere; nu se vedea şi nu se auzea ţipenie. Când se deşteptară, cerul nopţii era străbătut de nori prelungi, zburătăciţi de un vânt de gheaţă. O porniră iar la drum, la lumina rece a lunii, la fel de repede ca-n plină zi.

Trecură ceasuri întregi şi ei îşi continuară fără preget călătoria. Gimli moţăia şi, de bună seamă, ar fi căzut de pe cal dacă n-ar fi fost ţinut bine şi zgâlţâit de Gandalf. Vlăguiţi, dar mândri, Hasufel şi Arod veneau pe urmele căpeteniei lor neobosite ― o umbră cenuşie, abia conturată, dinaintea lor. Străbătură leghe după leghe. Luna ceruită scăpata înspre apusul înnorat.

Aerul se răci amarnic. Încet-încet, la răsărit, bezna începu să se destrame şi se ivi o geană de lumină cenuşie, îngheţată. Departe, în stânga lor, suliţele luminoase stacojii se izbiră de zidurile întunecate ale lanţului Emyn Muil. Se iviră zorile în toată splendoarea lor; o pală de vânt mătură cărarea, năpustindu-se apoi printre ierburile plecate. Deodată, Iute ca Gândul rămase neclintit şi necheză. Gandalf arătă cu degetul în faţa lor.

― la priviţi! strigă el, făcându-i pe toţi să-şi ridice privirile.

Dinaintea lor, se înălţau Munţii de Miazăzi, cu creştetele înălbite, brăzdaţi de umbre. Câmpiile înierbate se izbeau parcă de colinele îngrămădite la poale, revărsându-se în nenumărate văi triste, cuprinse încă de întuneric, neatinse de lumina zorilor, care îşi croiau drum şerpuitor în inima munţilor uriaşi. Chiar dinaintea călătorilor noştri, cea mai largă dintre aceste vâlcele se deschidea ca un golf alungit printre dealuri. Acolo, în depărtare, desluşiră o prăvălire muntoasă cu o singură culme semeaţă; la gura văii, se înălţa un pisc, precum un străjer singuratic. La poalele sale curgea un pârâu ca un fir de argint, ivit din vâlcea; pe culmea aceea zăriră în depărtare o pâlpâire în lumina răsăritului ― o scânteiere de aur.

― Vorbeşte, Legolas, zise Gandalf. Spune-ne ce vezi acolo, dinaintea noastră.

Legolas se căzni să vadă ceva, punându-şi mâna streaşină la ochi, ca să se ferească de săgeţile soarelui abia răsărit.

― Văd un pârâu alburiu care coboară din culmile înzăpezite, zise el. Acolo, unde apa izvorăşte din umbra vâlcelei, se ridică un deal, la soare-răsare, înconjurat de un zid întărit şi de un gard de mărăcini. Înăuntru se văd acoperişurile caselor, iar în mijloc, pe o terasă înverzită, în slăvi, se înalţă lăcaşul Oamenilor. Şi-mi pare că-i acoperit cu aur. Lumina sa străluceşte până hăt, departe. Şi stâlpii de la intrare sunt aurii. Acolo stau nişte bărbaţi în zale lucitoare. în rest, doarme toată lumea.

― Edoras se cheamă curţile acelea, zise Gandalf, iar lăcaşul auriu e Meduseld. Acolo sălăşluieşte Theoden, fiul lui Thengel, Regele Obştii din Rohan. Am sosit o dată cu lumina zilei. De-acum, drumul ni se deschide limpede dinainte. Dar trebuie să mergem mai cu luare-aminte; căci dincolo de fruntarii e război, iar rohirrimii, stăpânii cailor, nu dorm, chiar de pare că suntem atât de departe de ei. Vă sfătuiesc să nu scoateţi armele la iveală şi să nu vorbiţi cu trufie, până nu ne-om afla dinaintea tronului lui Theoden.

Dimineaţa îi înconjura strălucitoare şi limpede, iar păsărelele cântau când călătorii ajunseră la un pârâu care se rostogolea cu iuţeală la vale, până în câmpie. La poalele colinelor, el tăia cărarea, într-o fâşie lată, şi curgea mai departe, către răsărit, până se vărsa în Scăldătoarea Enţilor, prin stufăriş. Pământul era înverzit: în lunca reavănă şi de-a lungul malurilor înierbate ale pârâului creşteau o mulţime de sălcii. Li se înroşiseră deja vârfurile, simţind apropierea primăverii în ţinutul de răsărit. Peste pârâu era un podeţ care lega malurile joase, răvăşite de copitele cailor. Călătorii îl trecură şi ajunseră la o potecă bătătorită care ducea spre înălţimi.

La poalele colinei înconjurate de ziduri, drumul continua în umbra unor movile înalte şi înverzite. Pe partea dinspre apus, păreau împroşcate cu zăpadă: printre firele de iarbă, răsăreau nişte floricele ca stelele fără număr.

― Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Ce drăgălaşi sunt ochii aceia strălucitori din iarbă! Veşnicuţe, aşa le zice, sau, pe tărâmul acesta al oamenilor, simbelmyne, căci înfloresc în toate anotimpurile anului şi cresc pe unde se odihnesc morţii. Băgaţi de seamă, am ajuns la gorganele măreţe unde dorm seniorii lui Theoden.

― Şapte pe partea stângă şi nouă, pe dreapta, zise Aragorn. Lăcaşul Auriu a fost ridicat de-a lungul mai multor vieţi omeneşti.

― De cinci sute de ori au căzut frunzele în Codrul Întunecat, la mine acasă, zise Legolas, şi nu ne-a părut mai mult de-o clipă.

― Dar Călăreţilor din Obşte li se pare o veşnicie, zise Aragorn, aşa că ridicarea acestei case nu este pentru ei decât amintirea unui cânt, iar vremurile de altădată sunt pierdute în negura timpului. Acum, îi zic acestui pământ casa lor proprie. Au vorba încurcată, după felul neamurilor de la miazănoapte.

Apoi începu să incanteze încetişor, într-o limbă molcomă, necunoscută elfului şi gnomului; şi totuşi ascultau, căci era tare melodioasă.

― Socot că e-n limba rohirrimilor, zise Legolas; căci e precum ţinutul acesta: bogată şi, oarecum, curgătoare, altfel aspră şi neclintită, ca munţii. Dar nu-mi dau seama ce zice, afară doar că-i împovărată de mâhnirea Oamenilor Muritori.

― Iată cum sună în Limba Comună, zise Aragorn, străduindu-mă s-o tălmăcesc cât pot eu de bine:

Aşa grăit-a un poet de mult uitat în Rohan, amintindu-şi cât de înalt şi de mândru era Eorl cel Tânăr, care plecase de la Miazănoapte; iar bidiviul lui, Felarof, tatăl cailor, avea aripi Ia picioare.

Acestea fiind spuse, călătorii trecură de gorganele tăcute. Şi urmând drumul întortocheat ce ducea la cocoaşele înverzite ale colinelor, ajunseră într-un târziu la zidurile uriaşe, bătute de vânt şi la porţile Edorasului.

Acolo se găseau o mulţime de bărbaţi în zale lucitoare, care săriră îndată în picioare şi le aţinură calea cu lăncile.

― Opriţi-vă! Cine sunteţi, străinilor? strigară ei în limba din Obştea Călăreţilor, cerându-le să le spună numele şi misiunea lor.

În ochi li se citea o uimire neprietenoasă; se uitară încruntaţi la Gandalf.

― Ei bine, eu vă înţeleg graiul, le răspunse el în aceeaşi limbă; dar puţini străini de locurile acestea se pot lăuda cu aşa ceva. De ce nu vorbiţi atunci în Limba Comună, aşa cum e obiceiul în Apus, dacă vreţi să vi se răspundă?

― Aceasta-i voia lui Theoden, regele, ca nimeni să nu treacă de-aceste porţi, afară de cei care ne ştiu limba şi ne sunt prieteni, răspunse unul dintre străjeri. Nimeni nu e bine venit aici în vreme de război, afară de oamenii noştri şi de cei ce vin din Fortăreaţa Colnicului, din ţinutul Gondor. Cine sunteţi voi, ce năvăliţi aşa, nechibzuit, dinspre câmpie, înveşmântaţi ciudat şi călare pe cai ca ai noştri? Stăm aici de strajă de multă vreme şi v-am zărit încă de când eraţi foarte departe. N-am mai văzut călăreţi aşa ciudaţi şi nici cai mai semeţi ca armăsarul acela. De n-om fi orbiţi de vreo vrajă, apăi unul ca ăsta e din neamul mearşilor. Ia spune, nu cumva eşti vreun vrăjitor, vreo iscoadă de-a lui Saruman sau o nălucă de-a lui? Hai, vorbeşte! Şi repede!

― Nu suntem năluci, zise Aragorn, şi nici privirea nu te-nşeală. Căci, ai dreptate, aceştia sunt caii voştri ― lucru pe care, ştiu bine, l-ai ştiut înainte să ne întrebi. Dar ai mai văzut geambaşi care să se întoarcă la grajdul pe care l-au păgubit? Aceştia sunt Hasufel şi Arod şi ni i-a împrumutat Eomer, al Treilea Mareşal al Mărcii, acum două zile. Am venit să i-i înapoiem, aşa cum i-am promis. Nu s-a întors Eomer încă, să vă vestească sosirea noastră?

Prin ochii străjerului trecu o undă de nelinişte.

― De Eomer n-am nimic a spune, îi răspunse el. Dacă adevăr grăit-ai, atunci Theoden trebuie să fi auzit de voi. Poate venirea voastră nu-i chiar atât de neaşteptată. Acu’ vreo două nopţi, a venit Limbă de Vierme şi ne-a spus că, din porunca lui Theoden, n-are voie nici un străin să treacă pe-aici.

― Limbă de Vierme? întrebă Gandalf, privindu-l tăios pe străjer. Să nu mai aud de el! Misia mea nu este să-l văd pe Limbă de Vierme, ci pe însuşi Seniorul Obştii. Mă grăbesc al naibii. Ce-ar fi să te duci sau să trimiţi pe cineva să-l vestească de sosirea noastră?

Se uită lung la bărbatul din faţa lui şi ochii îi scăpărară pe sub fruntea bombată.

― Da, am să mă duc, răspunse el rar. Dar cum să-i spun că vă cheamă? Şi ce să-i spun despre tine? Bătrân şi amărât îmi pari, şi totuşi, eşti crunt şi neîndurător pe dinlăuntru. Aşa socotesc.

― Bine vezi, bine găseşti, zise vrăjitorul. Căci sunt Gandalf. M-am întors. Şi, bagă de seamă! Am adus şi eu un cal înapoi. Iată-l pe Iute ca Gândul cel fără pereche, pe care nimeni altcineva nu-l poate îmblânzi. Iar aici, lângă mine, e Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul Regilor, ce la Fortăreaţa Colnicului se duce. Iată-i şi pe Legolas, elful, şi pe Gimli, gnomul, tovarăşii noştri. Du-te acum şi spune-i stăpânului tău c-avem o vorbă cu el, dacă are bunătatea să ne primească în lăcaşul său.

― Pe legea mea, ciudate vă sunt numele! Dar le voi vesti, aşa cum îmi cereţi, şi voi afla de voia stăpânului, zise străjerul. Aşteptaţi un pic şi-am să v-aduc răspunsul aşa cum pofteşte el. Dar nu vă-mbătaţi cu apă rece! Trăim vremuri întunecate.

Plecă iute, lăsându-i pe străini în grija camarazilor săi. După un timp, se întoarse.

― Urmaţi-mă! zise el. Theoden vă îngăduie să poftiţi; dar orice armă aţi avea, chiar şi-un toiag, trebuie s-o lăsaţi dinaintea pragului. Uşierii or să le ia în pază.

Porţile întunecate se dădură deodată la o parte. Călătorii intrară, urmându-şi în şir călăuza. Dădură de o alee largă, pietruită, care se unduia când în sus, când în jos, din loc în loc având câte un şir de trepte bine făcute. Trecură pe lângă o mulţime de case de lemn, cu uşi înnegrite. Alături cu drumul, printr-un canal de piatră, curgea un pârâu limpede, susurând scânteietor. Până la urmă, ajunseră în vârful colinei. Acolo se afla un podiş, deasupra unei terase înverzite, la poalele căreia izvora, dintr-o piatră dăltuită în formă de cap de cal, un pârâiaş care curgea într-un bazin. De-acolo venea pârâul de pe marginea drumului. Spre terasă, urca un şir de scări de piatră, înalte şi largi, iar de-o parte şi de alta a ultimei trepte se afla câte un jilţ tăiat în stâncă. în acel loc stăteau alţi străjeri, cu săbiile trase pe genunchi. Şuviţele de păr auriu le cădeau pe umeri; soarele le împodobea scuturile verzi, şi platoşele lor ardeau parcă, iar când se ridicară în picioare, părură mai înalţi ca oamenii muritori.

― Iată uşile dinaintea voastră, le spuse călăuza. Acum trebuie să mă întorc la poartă, unde mi-e datoria. Rămas-bun! Şi fie ca Seniorul Obştii să-şi reverse mărinimia asupra voastră!

Se întoarse şi-o luă repede pe alee îndărăt. Ceilalţi urcară scara lungă, sub privirile străjerilor înalţi care stăteau acolo sus, fără să scoată o vorbă, până ce Gandalf puse piciorul pe terasa pavată de la capătul treptelor. Atunci, le urară bun venit, cu glasuri limpezi, în limba lor.

― Fiţi bine veniţi, oaspeţi de departe! ziseră ei, întinzând mânerele spadelor, în semn de pace.

Pietrele preţioase scânteiară verzui în bătaia soarelui. Apoi, unul dintre străjeri făcu un pas înainte şi li se adresă în Limba Comună:

― Sunt Uşierul lui Theoden. Hama e numele meu. Vă conjur acum să vă lăsaţi armele aici, înainte să intraţi.

Atunci Legolas îi întinse cuţitul său cu plasele de argint, tolba şi arcul.

― Să le păzeşti cu grijă, rosti el, căci sunt din Codrul de Aur şi însăşi Doamna din Lothorien mi le-a dăruit.

De mare uimire se umplu chipul bărbatului, care aşeză iute armele lângă zid, de parcă s-ar fi temut să le ţină în mână.

― Nu se va atinge nimeni de ele, îţi făgăduiesc, zise el. Aragorn şovăi o clipă.

― Nu-i voia mea, zise el, să mă despart de spadă şi nici să încredinţez pe Anduril pe mâini străine.

― Dar e voia lui Theoden, zise Hama.

― Nu sunt atât de convins că voia lui Theoden, fiul lui Thengel, fie el şi Senior al Obştii, ar trebui să fie mai importantă decât voia lui Aragorn, fiul lui Arathorn, moştenitorul lui Elendil din Gondor.

― Acesta e lăcaşul lui Theoden, nu al lui Aragorn, fie el şi Rege al Gondorului, de pe tronul lui Denethor, zise Hama, păşind repede în faţa porţilor şi aţinându-le calea.

Avea acum spada în mână, îndreptată cu vârful spre străini.

― Asta-i vorbărie fără rost, zise Gandalf. Porunca lui Theoden n-are nici o noimă, însă la fel de fără rost e să nu te supui. În lăcaşul lui, un rege face ce vrea, fie că-i nebunie sau înţelepciune.

― Aşa e, zise Aragorn. Şi-aş face întocmai cum îmi cere stăpânul casei, chiar de m-aş afla într-o bojdeucă de lemn, dacă aş avea o spadă oarecare şi nu pe Anduril.

― Oricare i-ar fi numele, zise Hama, aici o vei lăsa, dacă vrei să nu te pui cu toţi oamenii din Edoras.

― Nu singur! făcu Gimli, trecându-şi degetele peste tăişul securii sale, de parc-ar fi avut în faţă un arbore tânăr pe care se pregătea să-l doboare. Nu e singur!

― Hai, hai, făcu Gandalf împăciuitor. Că doar suntem cu toţii primeni aici. Sau, cel puţin aşa ar trebui să fim; căci dacă ne certăm, o s-ajungem de râsul Mordorului. Misiunea mea e grabnică. Iată spada mea, bunule Hama. Ai grijă de ea. Glamdring îi e numele, căci elfii au făcut-o în vechime. Şi-acum, lasă-mă să trec. Hai, Aragorn! Aragorn îşi desfăcu cingătoarea fără tragere de inimă, şi-şi sprijini el însuşi spada de zid.

― O pun aici, zise el. Dar îţi poruncesc să nu te-atingi de ea şi nici să nu îngădui altora s-o atingă. În teaca asta sălăşluieşte Tăişul ce-a fost Despicat şi refăcut apoi. Telchar a făurit-o întâi, în negura vremurilor. Moartea se va abate asupra oricui se-ncumetă să tragă sabia lui Elendil din teacă, afară de moştenitorul lui.

Străjerul se dădu un pas îndărăt şi se uită uluit la Aragorn.

― Se pare c-ai venit pe aripile cântului din vremuri străvechi, zise el. Aşa să fie, Măria Ta, cum ţi-e porunca.

― Ei, bine, dacă Anduril o însoţeşte, şi securea mea poate să stea aici, fără să se ruşineze, spuse Gimli, punându-şi arma jos. Şi-acum, că ţi-am făcut voia, lasă-ne să ne ducem la stăpânul tău, să-i vorbim.

Străjerul încă şovăia.

― Toiagul, i se adresă el lui Gandalf. Iertare, dar şi ăsta trebuie să rămână dinaintea uşilor.

― Ce lucru prost chibzuit! făcu Gandalf. Prevederea-i una, iar mojicia, alta. Sunt bătrân. Dacă nu mă sprijin în toiag, atunci am să m-aşez aici, până când o binevoi Theoden să vină el însuşi, ca să stăm de vorbă.

Aragorn începu să râdă.

― Fiecare are câte ceva mult prea drag, ca să se-ncreadă în ceilalţi. Dar te rabdă pe tine inima să desparţi un bătrân de sprijinul său? Hai, lasă-ne să intrăm.

― Un toiag în mâinile unui vrăjitor poate fi mai mult decât o proptea la bătrâneţe, zise Hama.

Se uită atent la toiagul de frasin în care se sprijinea Gandalf.

― Deşi am îndoieli, mă-ncred în ce-mi zice inima. Simt că ne sunteţi prieteni şi oameni de toată cinstea şi isprava, fără gânduri ascunse. Puteţi intra.

Străjerii ridicară drugii grei care stăteau de-a curmezişul uşilor. Când le împinseră încet, acestea scârţâiră din ţâţânile mari. Călătorii intrară. Sala li se păru întunecoasă şi caldă, faţă de aerul curat de pe colină. Era lungă şi largă, bântuită de umbre şi luminată slab; acoperişul înalt era susţinut de stâlpi solizi. Dar ici-colo, prin ferestrele de sus, de sub streaşină, pătrundeau raze de soare scânteietoare. Prin tavan, deasupra unui fuior de fum ce se înălţa, se vedea cerul albastru-stins. Pe măsură ce ochii li se obişnuiau cu întunericul, călătorii distinseră că duşumeaua era acoperită de pietre de tot felul; o mulţime de rune şi de desene ciudate li se încurcau sub picioare. Văzură acum că stâlpii erau bogat încrustaţi cu aur şi pictaţi în culori pale, de-o strălucire mohorâtă. Pe pereţi, atârnau o mulţime de tapiserii şi deasupra lor, pe spaţii mari, mărşăluiau siluete din vechile poveşti, unele înnegrite de ani, altele ascunse de semiîntuneric. Dar asupra uneia cădea o rază de soare: un tânăr călare pe un cal alb. Suna dintr-un corn măreţ şi pletele blonde îi fluturau în vânt. Calul avea capul semeţit, nările umflate, roşii în timp ce necheza, mirosind bătălia depărtată. Pe picioare îi şiroia apă înspumată, alburiu-verzuie.

― Uitaţi-l pe Eorl cel Tânăr! zise Aragorn. Aşa a plecat călare de la Miazănoapte, la bătălia de pe Câmpia Celebrant.

Şi astfel, cei patru înaintară, trecând pe lângă focul curat care ardea pe vatra lungă din mijlocul încăperii. Apoi se opriră. La capătul depărtat al lăcaşului, dincolo de vatră, cu faţa spre uşile de la miazănoapte, era o lespede cu trei trepte; iar la mijlocul lespezii se afla un jilţ mare, auriu. n el stătea un bărbat atât de împovărat de ani, încât părea aproape un pitic; dar părul lui alb era lung şi des şi i se revărsa în şuviţe bogate de sub o cunună subţire de aur, pe care o purta pe frunte. în mijlocul ei, strălucea un singur diamant. Barba i se revărsa albă ca zăpada, până la genunchi; dar ochii îi ardeau într-o lumină strălucitoare. Sclipiră la vederea străinilor. În spatele lui stătea o femeie îmbrăcată în alb. Pe scări, la picioarele bătrânului, şedea un bărbat stafidit, cu chipul palid şi înţelept şi cu pleoapele grele.

Era o tăcere de mormânt. Bătrânul nu mişca în jilţul lui. Într-un târziu, Gandalf vorbi:

― Primeşte salutul meu, Theoden, fiu al lui Thengel! M-am întors. Căci, iată, se-apropie furtuna şi e momentul ca prietenii să se strângă cu toţii, ca să nu fie zdrobiţi unul câte unul.

Bătrânul se ridică în picioare încet, sprijinit într-un toiag negru şi scurt, cu măciulia albă, de os; acum străinii văzură că, deşi cocârjat, era încă înalt, iar în tinereţe trebuie să fi fost o mândreţe de om.

― Te salut şi eu, răspunse bătrânul, şi poate că te aştepţi să fii întâmpinat cu drag. Dar, să-ţi spun drept, mă cam îndoiesc de bunul rost al venirii tale aici, jupâne Gandalf. Mereu ne-ai fost o piază rea. În urma ta au apărut necazurile ca ciorile. Şi cu cât ai venit mai des, cu atât a fost mai rău. N-am să te mint: în clipa în care am aflat că s-a întors Iute ca Gândul singur, m-am bucurat de venirea calului, dar m-am bucurat şi mai mult de lipsa călăreţului; iar când Eomer mi-a adus vestea că te-ai dus, în sfârşit, în nesfârşitul tău sălaş, nu te-am jelit. Dar soliile de departe sunt rareori adevărate. Iată-te iar! Şi-o dată cu tine, sosesc rele mai mari ca pân-acum, după câte m-aştept eu. De ce să te întâmpin cu bucurie, Gandalf, Cioara Furtunii? Ia spune!

Se aşeză iar anevoie în jilţul său.

― Adevăr grăit-ai, Măria Ta, interveni bărbatul palid care stătea pe treptele lespezii. Nici cinci zile n-au trecut de când ne-a sosit vestea amară că Theodred, fiul tău, a fost ucis la Hotarele de la Soare-Apune; mâna ta dreaptă, al Doilea Mareşal al Obştii! Şi nici în Eomer nu te poţi încrede. Dac-ar fi după el, puţini oameni ar mai fi lăsaţi de strajă zidurilor tale. Iar acum, colac peste pupăză, aflăm din Gondor cum că Seniorul Întunecimii stârneşte zarvă în Răsărit, într-o astfel de clipă şi-a găsit hoinarul ăsta să se întoarcă. Da, chiar aşa, de ce te-am întâmpina cu bucurie, Cioară a Furtunii? Eu îţi zic Lathspell, adică Veste Rea; iar vestea rea e ca un oaspete hain, aşa se spune. Rânji, ridicându-şi o clipă pleoapele grele şi uitându-se la străini cu ochii lui întunecaţi.

― Se spune că eşti înţelept, prietene Limbă de Vierme, şi eşti, fără doar şi poate, un mare sprijin pentru stăpânul tău, îi răspunse Gandalf cu glasul blând. Totuşi sunt două feluri prin care poate veni un om cu veşti rele. El poate să fie un lucrător al răului; sau poate să fie singur, ca frunzele, şi să vină doar să dea ajutor, în vreme de restrişte.

― Aşa e, zise Limbă de Vierme, dar mai e un soi: ciugulitorii de oase, cei ce se amestecă în durerea celorlalţi, hienele care se îmbuibă pe seama războiului. Ce ajutor ne-ai dat vreodată, Cioară a Furtunii? Şi ce ajutor ne-aduci acum? Ultima dată ne-ai cerut tu ajutorul, când ai mai fost pe-aici. Atunci, Măria Sa ţi-a îngăduit să-ţi alegi un cal pe care-l vrei şi să pleci; şi, spre uimirea noastră, a tuturor, ai avut obrăznicia să-l iei pe Iute ca Gândul. Măria Sa a fost lovit de durere; şi totuşi, pentru unii, preţul plătit ca să ţi se grăbească plecarea din ţinut n-a fost prea mare. Socot acum că istoria se va repeta: ne vei cere iar ajutorul, în loc să ni-l dai tu nouă. Ne-aduci oameni? Ne-aduci cai, spade, lănci? Asta aş numi ajutor; de-asta avem noi nevoie acum. Dar ăştia care vin după coada ta cine sunt? Trei haimanale zdrenţăroase şi murdare; iar tu, cel mai cerşetor dintre toţi patru!

― În ultima vreme, se pare, buna-cuviinţă nu mai e la mare cinste la curtea ta, Theoden, fiu al lui Thengel, zise Gandalf. Nu ţi-a spus străjerul de la poartă numele tovarăşilor mei? Arareori i-a fost dat vreunui senior din Rohan să primească deodată trei oaspeţi ca aceştia. Au lăsat la uşa ta arme care preţuiesc mai mult ca o armată de oameni muritori, chiar dintre cei mai puternici. Cenuşiu le este straiul, căci elfii i-au înveşmântat astfel, ca să poată trece prin bezna marilor primejdii şi să ajungă la lăcaşul tău.

― Atunci Eomer adevăr grăit-a, cum c-ai fi în cârdăşie cu Vrăjitoarea din Codrul de Aur? întrebă Limbă de Vierme. Nu-i de mirare: totdeauna s-au urzit iţe viclene în valea Dwimordene.

Gimli făcu un pas mare în faţă, dar simţi imediat mâna lui Gandalf încleştându-i umărul, aşa că se opri şi rămase stană de piatră.

Astfel cântă Gandalf cu glas duios, dar deodată îşi schimbă firea. Azvârlindu-şi mantia ponosită, se ridică, fără să se mai sprijine în toiag. Şi rosti rece, cu glas limpede:

― Înţeleptul vorbeşte numai ce ştie, Grima, fiu al lui Galmod. Ai ajuns un vierme fără minte. Aşa că taci şi ţine-ţi limba aia despicată-n gură. Doar n-am trecut prin foc şi sabie ca să-mi arunc vorbe de ocară cu un slujitor, până ies scântei!

Îşi ridică toiagul. Se auzi un bubuit de tunet. Soarele dispăru din ferestrele de la răsărit; în sală se făcu întuneric de-ai fi zis că-i noapte. Tăciunii din foc păliră mohorâţi. Nu se mai zărea decât Gandalf, înalt şi alb, dinaintea vetrei înnegrite. În bezna aceea, se auzi glasul şuierat al lui Limbă de Vierme:

― Nu te-am povăţuit eu, Măria Ta, să nu-i dai voie cu toiagul aici? Smintitul ăla de Hama ne-a trădat!

Apăru un fulger care păru că despică acoperişul. Apoi se făcu linişte. Limbă de Vierme căzu cu faţa la pământ.

― Şi-acum, Theoden, fiu al lui Thengel, binevoieşti să-ţi pleci urechea la mine? întrebă Gandalf. Ai nevoie de ajutor?

Îşi ridică toiagul, îndreptându-l spre o fereastră de sus. Acolo întunericul părea să se risipească şi în depărtare apăru un petic de cer lucitor.

― Nu-i totul cufundat în întuneric. Ia-ţi inima-n dinţi, Senior al Obştii; căci n-ai să afli sprijin mai de nădejde ca al meu. Nu dau poveţe celor ce se lasă pradă deznădejdii. Totuşi aş avea câte ceva să-ţi spun. Ai să m-asculţi? Vorbele mele nu-s pentru toată lumea. Te conjur să ieşi şi dinaintea uşii, să te uiţi peste fruntarii. Prea ai stat mult în beznă şi te-ai încrezut în născociri trunchiate şi-n şuşoteli ticăloase.

Theoden se sculă anevoie din jilţul său. În sală începu să crească iar o lumină palidă. Femeia îl urmă iute pe regele împovărat de ani, luându-l de braţ, iar acesta coborî cu paşi nesiguri de pe lespede, apoi porni încet de-a lungul sălii. Limbă de Vierme rămase întins la podea. Ceilalţi ajunseră în faţa uşilor, iar Gandalf bătu.

― Deschideţi! strigă el. Iese Seniorul Obştii!

Uşile se dădură la o parte şi în încăpere pătrunse şuierând un val de aer tare. Pe colină bătea vântul.

― Trimite-ţi străjerii jos, pe scară, zise Gandalf. Iar tu, domniţă, lasă-l puţin. Voi avea eu grijă de el.

― Du-te, Eowyn, fiică a surorii mele, o îndemnă regele. Nu mai ai de ce să te temi.

Fata se întoarse şi porni încet spre casă. Când ajunse în dreptul uşilor, se opri şi se uită îndărăt. Privirea ei năpădită de griji îl învălui pe rege într-o milostenie rece. Avea chipul nespus de frumos, iar părul ei lung părea un râu de aur. Mlădie se înălţa în rochia-i albă, încinsă cu un brâu de argint; cu toate acestea, părea puternică şi tare ca oţelul ― o adevărată fiică a regilor. Astfel îi apăru Eowyn, Domniţa Rohanului, lui Aragorn, pentru prima oară în Plină lumină de zi; şi o găsi mândră, mândră şi rece, ca zorii unei zile de primăvară timpurie, neajuns încă la rangul de femeie. Deodată ea avu ochi şi pentru el, voinicul moştenitor al regilor, înţelepţi de ierni fără de număr, înveşmântat în mantia-i cenuşie, cu o forţă pe care, deşi ascunsă, ea o ghici pe dată. O clipă, rămase stană de piatră; apoi se întoarse iute şi se făcu nevăzută.

― Acum, stăpâne, zise Gandalf, priveşte-ţi ţinutul! Desfată-ţi iar nările cu aerul libertăţii!

Din pridvorul de deasupra marii terase văzură câmpiile verzi ale Rohanului de dincolo de pârâu, pierzându-se în fumul depărtării. Perdelele de ploaie zburătăcită de vânt cădeau pieziş la pământ. Deasupra şi către apus, cerul era încă înnegurat de tunete, iar fulgerele pâlpâiau în zare, printre colinele abia ghicite. Dar vântul o luase spre miazănoapte, iar vijelia ce se stârnise de la răsărit se domolea, depărtându-se către marea de miazăzi. Deodată, printr-o spărtură din norii dindărătul lor, ţâşni ca o săgeată o rază de soare. Şiroaiele ploii scânteiară ca argintul şi râul sclipi în depărtare, ca o oglindă lucie.

― Nu-i chiar aşa-ntuneric pe-aici, vorbi Theoden.

― Nu, zise Gandalf. Şi nici povara anilor nu te-apasă atât de tare, pe cât şi-ar fi închipuit unii. Azvârle-ţi propteaua aia.

Toiagul negru îi căzu regelui din mână, izbindu-se cu zgomot de pietre. Theoden îşi îndreptă încet şalele, ca un moşneag care trudise aplecat prea multă vreme. Acum se înălţa drept şi, cum privea spre cer, ochii lui se făcură albaştri.

― Întunecate vise-am mai avut în ultima vreme, rosti el, dar mă simt ca abia trezit din somn. Cât mi-aş dori acum să fi venit mai demult, Gandalf! Căci mă tem că-i prea târziu şi nu vei face decât să vezi ultimele clipe ale Casei mele. Slăvitul lăcaş înălţat de Brego, fiul lui Eorl, se va prăbuşi. Jilţul măreţ va fi mistuit de flăcări. Oare se mai poate face ceva?

― Se mai pot face multe, zise Gandalf. Dar întâi trimite după Eomer. Oare mă-nşel eu, sau îl ţii ostatic, la îndemnul lui Grima, căruia toţi, afară de tine, stăpâne, îi zic Limbă de Vierme?

― Aşa e, recunoscu Theoden. S-a răzvrătit împotriva poruncilor mele şi l-a ameninţat pe Grima cu moartea, chiar în lăcaşul meu.

― Nu crezi că există oameni care ţin la tine, dar nu şi la Limbă de Vierme şi la poveţele lui? îl întrebă Gandalf.

― Aşa o fi. Am să fac precum spui. Chemaţi-l pe Hama la mine. O dată ce s-a dovedit nevrednic să-mi străjuiască uşile, hai să-l facem purtător al soliilor. Vinovatul să-l aducă pe vinovat la judecată, rosti Theoden cu glas crunt, dar îndreptându-şi privirile spre Gandalf, surâse şi, în clipa aceea, cutele care îi brăzdau chipul copleşit de griji dispărură fără urmă.

Odată Hama plecat, după ce primise poruncile cuvenite, Gandalf îl duse pe Theoden până la un jilţ de piatră, aşezându-se el însuşi în faţa regelui, pe treapta de sus. Aragorn şi tovarăşii săi rămaseră în picioare, în apropiere.

― Nu-i vreme să-ţi spun tot ce-ar fi de spus, zise Gandalf. Totuşi, de nu mă înşeală nădejdea, nu-i departe clipa când îţi voi putea povesti tot. Căci, vai, te paşte o primejdie cum nici măcar vicleanul Limbă de Vierme n-ar fi în stare să-ţi urzească în vis. Dar, vezi bine, acum nu mai visezi. Ai revenit la viaţă. Gondorul şi Rohanul nu mai sunt singure. Duşmanul e mai puternic decât ne putem închipui, însă mai avem o nădejde de care el nu ştie.

Gandalf vorbea acum pripit, cu glasul scăzut şi tainic; nimeni nu auzea ce spune, în afară de rege, ai cărui ochi se luminară. Într-un târziu, Theoden se ridică în toată măreţia lui, alături de Gandalf, şi privirile lor se îndreptară împreună din înălţimi, spre răsărit.

― Se pare, rosti Gandalf, de data aceasta cu glas pătrunzător şi limpede, că nădejdea ne vine tot de-acolo de unde-i şi spaima cea mai cruntă. Soarta noastră atârnă neclintită de-un fir de păr. Şi totuşi, dacă reuşim să nu ne lăsăm cuceriţi măcar o vreme, mai e o nădejde.

Ceilalţi se uitară şi ei spre răsărit. Peste leghe nesfârşite de pământ îşi aruncară privirile, până hăt-departe, unde se putea răzbi cu ochii, cuprinşi încă de nădejde şi de teamă, ajungând dincolo de munţii întunecaţi ai Tărâmului Umbrei. Unde era acum Purtătorul Inelului? Da, soarta lor atârna doar de un fir de păr. Şi cum îşi căznea el ochii atotvăzători, lui Legolas i se păru că zăreşte o scânteiere alburie; pesemne că acolo, în depărtare, soarele aurea unul dintre foişoarele Turnului Străjii. Şi mai încolo, dincolo de zarea nesfârşită, dar ameninţătoare, se vedea o flăcăruie.

Theoden se lăsă iar jos, ca şi cum vlăguiala pusese iar stăpânire pe el, în ciuda voinţei lui Gandalf. Se întoarse şi îşi privi lăcaşul măreţ.

― Vai mie! făcu el. Mi-a fost dat să trăiesc asemenea zile de restrişte, în loc să-mi aflu tihna binemeritată acum, la bătrâneţe. Bietul Boromir Viteazul! Tinerii pier şi rămân bătrânii să se ofilească.

Îşi încleştă genunchii cu mâinile lui brăzdate de vreme.

― Mai bine-ai apuca mânerul unei spade, ca să-ţi aminteşti de vigoarea lor de demult, zise Gandalf.

Theoden se ridică şi îşi duse mâna la şold; dar nu dădu de nici o spadă.

― Pe unde mi-o fi pitit-o Grima? murmură el printre dinţi.

― Ia-o pe-aceasta, Domnia Ta, rosti un glas limpede. Ţi-a slujit mereu cu credinţă.

Pe scări urcaseră fără zgomot doi bărbaţi care se opriseră la câteva trepte de ei. Sosise Eomer. Nu purta nici coif, nici vestă de zale; dar ţinea în mână o spadă pe care i-o întinse, îngenunchind, stăpânului său.

― Ce se întâmplă aici? întrebă Theoden cu glas sever.

Se întoarse spre Eomer, iar ceilalţi se uitară uluiţi la rege, văzându-l atât de mândru şi de voinic. Unde era bătrânul cocârjat pe care îl lăsaseră la plecare în jilţ, proptindu-se în toiag?

― E isprava mea, Măria Ta, rosti Hama, tremurând. Am înţeles că urma să fie slobozit. M-a năpădit o asemenea bucurie, încât cred c-am luat-o razna. M-am gândit să mă supun Mareşalului Obştii acum, că e liber, şi i-am adus spada, la rugămintea sa.

― Ca eu s-o aşez la picioarele Domniei Tale, zise Eomer.

O clipă se lăsă tăcerea. Theoden îşi pogorî privirile asupra supusului său îngenuncheat. Nici unul dintre ei nu se clinti.

― Nu vrei să iei spada? întrebă Gandalf.

Theoden întinse mâna fără grabă. De îndată ce apucă mânerul, li se păru tuturor că braţul îi devine iar viguros şi plin de hotărâre. Brusc, ridică spada care sclipi şi o învârti, tăind aerul cu un şuier.

Apoi scoase un strigăt măreţ. Rosti cu glas limpede, răsunător, o chemare la arme în limba din Rohan:

Crezând că erau chemaţi la ordine, străjerii năvăliră sus, pe scări. Îşi priviră uluiţi stăpânul, apoi îşi traseră cu toţii spadele, ca la un semn, şi le aşezară la picioarele lui.

― Porunceşte, Măria Ta! strigară ei.

― Westu Theoden hal! strigă şi Eomer. Ce bucurie pe noi că ţi-ai venit în fire! Să nu se mai spună de tine, Gandalf, că n-aduci decât năpastă.

― Ia-ţi spada înapoi, Eomer, nepoate, zise regele. Du-te, Hama, şi caută-mi-o pe-a mea! Mi-a luat-o Grima în păstrare. Adu-l şi pe el dinaintea mea. Şi-acum, Gandalf, ziceai că ai să-mi dai o povaţă, de sunt dornic s-o ascult. Ei, ce-ai să-mi spui?

― I-ai dat deja ascultare, îi răspunse Gandalf. Voiam să-ţi spun să te încrezi mai degrabă în Eomer, decât într-un om cu mintea rătăcită; să laşi deoparte remuşcările şi teama; să iei lucrurile pe rând. Să-ţi trimiţi pe dată, aşa cum te-a povăţuit Eomer, toţi oamenii care-s în stare să meargă călare, către soare-apune, căci trebuie să oprim întâi ameninţarea lui Saruman; asta cât mai e vreme. Dacă dăm greş, suntem distruşi. Dacă biruim, trecem la împlinirea următoarei misii. Între timp, toţi oamenii tăi care rămân aici ― femei, copii, bătrâni ― ar trebui să se retragă iute spre adăposturile din munţi. Da, ştiu, nu sunt pregătiţi pentru o zi rea ca aceasta; lasă-i să-şi ia provizii, dar să nu întârzie şi nici să nu se-mpovăreze cu comori mari sau mici. E viaţa lor în joc.

― Acum, povaţa asta-mi pare înţeleaptă, rosti Theoden. Să se pregătească tot norodul. Cât despre voi, oaspeţii mei, adevăr grăit-ai, Gandalf, în lăcaşul meu, buna-cuviinţă nu mai e la mare preţ. Aţi călătorit toată noaptea şi dimineaţa-i pe sfârşite. N-aţi dormit şi n-aţi mâncat. Să se pregătească iute o casă de oaspeţi, ca să vă culcaţi de îndată ce terminaţi cu masa.

― Nu, Măria Ta, zise Aragorn. Nu-i încă vreme să ne odihnim ciolanele. Călăreţii din Rohan trebuie s-o ia astăzi din loc şi noi o să Ie fim alături cu barda, spada şi cu arcul. Nu le-am adus ca să zacă rezemate de zidurile tale, Senior al Obştii. Şi apoi, i-am promis lui Eomer că spadele noastre vor lupta alături.

― Acum, într-adevăr, mai avem o nădejde c-o să biruim, zise Eomer.

― Nădejde, da, admise Gandalf. Dar Isengardu-i puternic şi ne pasc tot felul de ameninţări. Să nu pregeţi, Theoden, după ce-om pleca noi. Călăuzeşte-ţi norodul cât mai iute la Adăpostul din Valea Calvarului, în munţi.

― Nicidecum, Gandalf! rosti regele. Habar n-ai ce puteri vindecătoare ai! Nu va fi aşa. Eu însumi voi merge primul la război, să cad în bătălie, dac-aşa mi-o fi scris. Şi-o să-mi fie somnul mai lin.

― Atunci până şi înfrângerea Rohanului se va preschimba într-un cânt glorios, zise Aragorn.

Bărbaţii înarmaţi din apropiere îşi zăngăniră armele strigând:

― Seniorul Obştii va porni călare. Înainte, eorlingi!

― Dar norodul tău n-are cum să rămână aici neînarmat şi fără păstor, zise Gandalf. Cine-o să-i călăuzească şi cine-o să-i cârmuiască în locul tău?

― O să chibzuiesc înainte să plecăm, îi răspunse Theoden. Uite-l şi pe sfetnicul meu.

În clipa aceea, Hama ieşi iar din lăcaş. Îndărătul lui venea Grima, Limbă de Vierme, ploconindu-se între alţi doi bărbaţi. Era livid la chip. Lumina îl făcu să clipească. Hama îngenunche şi-i întinse lui Theoden o spadă lungă, într-o teacă ferecată cu aur şi bătută în pietre scumpe.

― lat-o, Măria Ta, pe Herugrim, străvechea ta sabie, rosti el. Am găsit-o în cufărul lui. S-a cam codit să ne dea cheile. Căci multe alte lucruri „pierdute” de oameni mai sunt acolo.

― Minţi, făcu Limbă de Vierme. Iar spada aceasta mi-a fost încredinţată de însuşi stăpânul tău.

― Care acum ţi-o cere iar, zise Theoden. Ai ceva împotrivă?

― Departe de mine gândul, zise Limbă de Vierme. Mă îngrijesc de Măria Ta şi de tot ce-i al tău cât pot de bine. Dar nu te irosi şi nu-ţi risipi puterile. Lasă-i pe alţii să se ocupe de oaspeţii ăştia plicticoşi. Bucatele sunt gata şi te-aşteaptă. Nu vrei să te duci să mănânci?

― Ba da, zise Theoden. Iar oaspeţilor mei să li se aştearnă masa alături de mine. Oştirea va porni chiar astăzi călare. Trimite-ţi pristavii să-i adune pe toţi care sălăşluiesc în preajmă. Toţi bărbaţii şi flăcăii în putere şi vrednici să poarte arma-n mână, toţi cei care au cai să fie gata, în şa, la poartă, înainte de ceasurile două, după-amiază!

― Mărite Doamne! strigă Limbă de Vierme. E-aşa cum m-am temut. Vrăjitorul ăsta te-a fermecat. Oare nu se cuvine să laşi pe cineva să apere Lăcaşul Auriu al strămoşilor tăi şi toate comorile tale? Pe cineva care să-l apere pe Seniorul Obştii?

― Dacă şi-asta-i vrajă, zise Theoden, atunci oricum îmi pare mai sănătoasă ca şuşotelile pe care mi le-ai strecurat în ureche. Cu leacurile tale, nu mai aveam mult până să mă târăsc în patru labe, ca o lighioană. Nu, n-o să rămână nimeni aici, nici măcar tu, Grima. Ai să porneşti călare împreună cu noi. Du-te! Mai ai vreme să-ţi cureţi spada de rugină.

― Îndurare, stăpâne! schelălăi Limbă de Vierme, târându-se la pământ. Ai milă de cel ce-a-mbătrânit în slujba Măriei Tale! Nu mă alunga de lângă tine! Măcar eu îţi voi rămâne alături când te vor părăsi cu toţii. Nu-l depărta pe credinciosul tău Grima!

― Ai îndurarea mea, zise Theoden. Şi n-am să te depărtez de mine. Căci eu însumi voi porni la luptă împreună cu oamenii mei. Te poftesc să vii şi tu, să-ţi arăţi credinţa.

Limbă de Vierme se uită în ochii regelui. Avea privirea unei fiare care caută scăpare din cercul de hăitaşi îşi linse buzele cu limba lui albicioasă şi lungă.

― Era firească o asemenea hotărâre din partea unui senior al Casei lui Eorl, oricât de bătrân ar fi, zise el. Dar cei ce-l iubesc cu adevărat i-ar cruţa bătrâneţile. Însă văd c-am ajuns prea târziu. Alţii pe care moartea stăpânului meu nu i-ar prea îndurera au reuşit deja să-l convingă. Şi dacă nu pot să le mai zădărnicesc isprava, măcar ascultă, Stăpâne, vorbele mele! Să fie lăsat în Edoras cineva care-ţi ştie gândul şi îţi urmează poruncile. Numeşte un slujitor credincios. Lasă-l pe sfetnicul tău, Grima, să se îngrijească de toate, până te vei întoarce ― căci am să mă rog s-o văd şi pe-asta, deşi nici un om cu scaun la cap n-are cum să creadă în aşa ceva. Eomer izbucni în râs.

― Afară că vorba ta nu te scapă de război, prea nobile Limbă de Vierme, zise el, la ce altă slujbă mai puţin onorabilă te-ai gândit? Să cari un sac cu merinde în munţi? Îndoi-m-aş c-o avea cineva încredere să-ţi dea voie.

― Nu, Eomer, n-ai cum să pricepi tot ce zace-n mintea jupânului Limbă de Vierme, zise Gandalf, întorcându-şi privirile pătrunzătoare spre el. E îndrăzneţ şi viclean. Chiar şi acum joacă un joc primejdios şi prima mutare e-n mâinile sale. Mi-am pierdut deja prea multe ceasuri preţioase cu persoana lui. Jos, şarpe! urlă el pe neaşteptate cu un glas tunător. Târăşte-ţi pântecele pe pământ! De când te-a cumpărat Saruman? Ce răsplată ţi-a făgăduit? Că după ce toţi oamenii vor fi morţi ai să-ţi iei partea ta din comoară şi femeia pe care ţi-o doreşti? De mult ţi se scurg ţie ochii pe sub pleoapele alea lăsate după ea, şi-o urmăreşti pas cu pas!

Eomer puse mâna pe spadă.

― Ştiam eu, zise el printre dinţi. Pentru asta l-aş fi ucis, fără să mai ţin socoteală de rânduielile de la curte. Dar mai sunt şi altele.

Făcu un pas înainte, însă Gandalf îl opri cu mâna.

― Eowyn e-n siguranţă acum, zise el. Dar tu, Limbă de Vierme, ai făcut ce-ai putut pentru adevăratul tău stăpân. Meriţi şi tu, acolo, măcar o răsplată. Dar să ştii că Saruman e-n stare să-şi uite făgăduiala. Te-aş sfătui să dai o fugă şi să-i aduci aminte, să nu-ţi nesocotească zelul.

― Minţi, făcu Limbă de Vierme.

― Prea des scoţi vorba asta din gură, zise Gandalf. Eu nu mint. Vezi, Theoden, ai dinaintea ta un şarpe. Nu-i prudent nici să-l iei cu tine şi nici să-l laşi aici. Cel mai înţelept ar fi să-I ucizi. Dar n-a fost aşa dintotdeauna. Cândva a fost şi el om şi ţi-a slujit cum a putut. Dă-i un cal şi lasă-l să plece de îndată unde vrea. Să-I judeci după cum va alege.

― Ai auzit, Limbă de Vierme? îl întrebă Theoden. Ai de ales între a porni cu mine călare la război, ca să-ţi arăţi credinţa, şi a pleca unde ţi-e voia. Dar, de vei face asta, roagă-te să nu ne mai întâlnim vreodată, căci voi fi fără milă.

Limbă de Vierme se ridică agale. Îi privi pe amândoi printre gene. La urmă, îşi pironi ochii asupra lui Theoden şi deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. Apoi se ridică deodată în picioare. Îşi frecă mâinile. Ochii îi scăpărară plini de atâta răutate, încât oamenii făcură un pas înapoi. Scrâşni din dinţi, apoi scuipă la picioarele regelui, şuierând, făcu un salt într-o parte şi dădu buzna pe scări în jos.

― După el! strigă Theoden. Aveţi grijă să nu facă vreun rău cuiva, dar nu-l vătămaţi şi nici nu-i puneţi piedici. Daţi-i un cal, dacă pofteşte.

― Numai să-l rabde vreunul, adăugă Eomer.

Unul dintre străjeri o luă la fugă pe scări. Altul se îndreptă spre puţul de la poalele terasei şi scoase apă în coif. Apoi se apucă să spele treptele pe care le mânjise Limbă de Vierme.

― Şi acum poftiţi, oaspeţi ai mei, zise Theoden. Poftiţi de vă răcoriţi atât cât ne îngăduie timpul.

Intrară iar în lăcaşul măreţ. Auzeau deja pristavii strigând jos, în oraş, şi cornul de luptă zvonind. Căci regele avea să pornească la drum de îndată ce bărbaţii din cetate şi din împrejurimi izbuteau să se înarmeze şi să se adune.

La masa lui Theoden se aşezară Eomer şi cei patru oaspeţi, precum şi domniţa Eowyn, care îl servea pe rege. Băură şi mâncară în grabă mare. În vreme ce Theoden îl iscodea pe Gandalf despre Saruman, ceilalţi tăceau.

― Nu ştie nimeni până unde merge trădarea lui, zise Gandalf. N-a fost totdeauna rău. Cândva, nu mă îndoiesc c-a fost prieten cu cei din Rohan; şi chiar după ce-a început să i se împietrească inima, te-a socotit folositor. Dar e multă vreme de când unelteşte să te distrugă, prefăcându-se că ţi-e prieten, până s-o simţi pregătit. Mai întâi misia lui Limbă de Vierme a fost uşoară şi tot ce făceai ajungea iute la urechile celor din Isengard; căci ţinutul tău era deschis tuturor străinilor, liberi să vină şi să plece când pofteau. În timp ce Limbă de Vierme îţi şuşotea la ureche, înveninându-ţi gândul, împietrindu-ţi inima şi secătuindu-ţi mădularele, ceilalţi priveau neputincioşi, căci reuşise să-ţi pună stăpânire pe viaţă. Făcea ce poftea cu voinţa ta. Dar când am scăpat eu şi am apucat să te previn, cei care-au avut ochi de văzut şi-au dat seama ce-i dincolo de mască. Atunci, Limbă de Vierme a început să joace periculos, căutând să te împiedice să-ţi aduni puterile. O făcea cu pricepere: îi îmbrobodea pe unii, îi înspăimânta pe alţii, după cum era cazul. Îţi aminteşti cât zel punea îndemnându-te să-ţi trimiţi toţi oamenii după potcoave de cai morţi la miazănoapte, când primejdia venea nestăvilită dinspre apus? Te-a făcut să nu-i îngădui lui Eomer să-i urmărească pe orci. Dacă el n-ar fi nesocotit spusele lui Limbă de Vierme, care vorbea prin gura ta, nenorociţii ăia ar fi ajuns până acum în Isengard cu prada cea mare. E adevărat, nu chiar cu ceea ce şi-ar fi dorit Saruman mai presus de toate, dar cel puţin cu doi dintre ai noştri, care nutresc o nădejde tainică; dar despre asta, Domnia Ta, nici măcar ţie nu-ţi pot spune încă nimic. Îţi închipui ce suferinţe-ar fi îndurat ei acum sau ce-ar fi putut afla Saruman, ca să ne nimicească?

― Îi datorez mult lui Eomer, zise Theoden. De multe ori, inima credincioasă are limba ascuţită.

― Adaugă şi că în ochii îmbrobodiţi adevărul poate avea chip schimonosit, zise Gandalf.

― Aşa e, parc-am fost legat la ochi, zise Theoden. Şi ţie-ţi datorez aproape totul, oaspete al meu nepreţuit. Ai sosit încă o dată la timp. Ţi-aş face cu drag un dar după pofta inimii tale, înainte s-o pornim la drum. N-ai decât să deschizi gura şi-ţi dau orice-aş avea. Doar spada să nu mi-o ceri.

― Dac-am sosit sau nu Ia timp, rămâne de văzut, zise Gandalf. în ceea ce priveşte darul pe care vrei să mi-l faci, stăpâne, voi alege ceea ce mi-e de trebuinţă, ceva iute, pe care să mă bizuiesc. Dă-mi-l pe Iute ca Gândul! Până acum, mi-a fost dat cu împrumut, dacă pot să zic aşa. Dar de-aici încolo, nu ştiu ce m-aşteaptă, e ca şi cum ai azvârli o monedă de argint în beznă, şi n-am să primejduiesc ceva ce nu-i al meu. Pe lângă asta, ne leagă o mare prietenie.

― Bună alegere! zise Theoden. Şi ţi-l dau cu dragă inimă. Să ştii că-i un dar măreţ. Nu-i altul asemeni lui Iute ca Gândul. În el a renăscut sămânţa armăsarilor de altădată. Nu va mai fi pe lume unul ca el. Afară de asta, vă puteţi alege cu toţii cele de trebuinţă din armurăria mea. De spade nu duceţi lipsă, dar am acolo coifuri şi tunici de zale făurite cu măiestrie ― daruri pe care le-au primit strămoşii mei din Gondor. Luaţi ce poftiţi înainte s-o pornim la drum şi vă doresc să vă fie de folos.

Atunci se arătară nişte bărbaţi purtând straie de război din cămările regelui, care îi înveşmântară pe Aragorn şi pe Legolas în zale lucitoare. Îşi aleseră şi coifuri, precum şi scuturi rotunde, împodobite cu aur şi bătute în pietre scumpe verzi, roşii şi albe. Gandalf nu-şi luă nici o armură, iar Gimli n-avea nevoie de zale, deşi îi găsiseră o tunică pe măsură, căci nu era lucrare mai meşteşugită ca vesta lui scurtă, făurită la poalele munţilor de la miazănoapte. Dar îşi alese un coif de fier acoperit cu piele, potrivit pentru capul lui rotund; îşi mai luă şi-un scut micuţ, pe care era încrustat un cal alb la galop pe un fundal verde ― blazonul Casei lui Eorl.

― Să te apere de toate! zise Theoden. A fost făurit pentru mine pe vremea lui Thengel, pe când eram copil.

Gimli făcu o plecăciune.

― Sunt mândru, Senior al Obştii, să-ţi port lucrurile, zise el. Prefer să port eu un cal decât să mă poarte el pe mine. Îmi iubesc mai mult picioarele. Dar poate-oi ajunge cândva să mă sprijin pe ele şi să lupt.

― Nu mă îndoiesc de asta, zise Theoden.

Apoi regele se ridică şi-n clipa aceea apăru Eowyn cu vinul.

― Ferthu Theoden hal! rosti ea. Primeşte cupa aceasta şi bea la ceas de bucurie. Să te întorci sănătos!

Theoden bău din cupă, iar apoi domniţa le-o întinse şi oaspeţilor. Când ajunse dinaintea lui Aragorn, se opri brusc şi îl privi cu ochi strălucitori. La rândul lui, acesta se uită la chipul ei şi zâmbi, dar în clipa în care luă cupa, mâinile lor se întâlniră şi el îi simţi tresărirea.

― Mărire ţie, Aragorn, fiu al lui Arathorn, rosti ea.

― Mărire ţie, Domniţă din Rohan, îi răspunse el, cu chipul tulburat, fără să mai zâmbească.

După ce băură cu toţii, regele străbătu încăperea, apropiindu-se de uşă. Acolo îl aşteptau străjerii şi solii, iar seniorii şi căpeteniile se strânseră cu toţii din Edoras şi împrejurimi.

― Băgaţi de seamă. Pornesc la drum şi se pare că pentru ultima oară, zise Theoden. Nu mai am copii, iar Theodred, fiul meu, a fost ucis. Îl ung moştenitor pe Eomer, nepotul meu. Dacă nici unul dintre noi nu se va mai întoarce, atunci alegeţi-vă domn după dorinţă. Dar trebuie să las pe cei care rămân pe mâini bune, să-i cârmuiască în locul meu. Cine vrea să stea aici? Nu scoase nimeni nici un cuvânt.

― Nu-mi daţi nici un nume? În cine aveţi încredere?

― În Casa lui Eorl, răspunse Hama.

― Dar nu mă pot lipsi de Eomer şi nici el nu s-ar învoi să rămână, zise regele. E ultimul din Casa aceasta.

― N-am zis nimic de Eomer, îi răspunse Hama. Şi nu e el ultimul. Mai e şi Eowyn, fiica lui Eomund, sora lui. E neînfricată şi vitează. Toată lumea o iubeşte. Las-o pe ea cârmuitoarea eorlingilor, cât suntem noi plecaţi.

― Aşa să fie, zise Theoden. Trimiteţi pristavii să vestească tot poporul că domniţa Eowyn îi va călăuzi de-acum încolo.

Apoi regele se aşeză într-un jilţ din faţa uşilor sale; Eowyn îngenunche dinaintea lui. Iar Theoden îi dărui o spadă şi o cămaşă meşteşugită de zale.

― Rămas-bun, nepoată, rosti el. Întunecat e ceasul acesta, dar poate ne-om întoarce în Lăcaşul Auriu. Acolo oamenii se pot apăra multă vreme şi, dacă pierdem bătălia, cei care scapă se vor refugia şi ei acolo.

― Nu spune asta! îi răspunse ea. Am să te-aştept clipă de clipă şi-un an, dacă va fi nevoie, pân-ai să te întorci.

Dar în vreme ce vorbea, ochii îi fugiră spre Aragorn, care stătea în preajmă.

― Regele se va întoarce, zise el. Nu te teme. Aşteaptă. Nu la apus, ci spre răsărit ne poartă soarta.

Apoi regele coborî treptele cu Gandalf alături. Ceilalţi îi urmară. Aragorn mai privi o dată în urmă-i în timp ce se îndreptau spre poartă. Sus, la capătul scărilor, stătea Eowyn singură în faţa uşilor; îşi odihnea mâinile pe mânerul spadei pe care o ţinea drept, dinaintea ei. Era acum înveşmântată în zale şi lucea ca argintul în soare.

Gimli mergea alături de Legolas cu securea pe umăr.

― În sfârşit, am pornit la drum, zise el. Oamenii au nevoie de multe cuvinte înainte de fapte. Barda mi se zbate nerăbdătoare în mână. Deşi nu mă-ndoiesc că rohirrimii sunt fără milă, la o adică. În orice caz, mie nu mi se potriveşte genul ăsta de război. Cum să ajung la adevărata bătălie? Ce bine-ar fi să pot merge, nu să mă izbesc ca o desagă de şaua lui Gandalf.

― Un loc mai comod nici că se poate, după părerea mea, zise Legolas. Dar, nu-ţi fie teamă, Gandalf o să te pună bucuros pe picioare când o-ncepe tărăboiul; sau o s-o facă însuşi Iute ca Gândul. Barda nu-i o armă potrivită pentru un călăreţ.

― Dar gnomii nu sunt călăreţi. Aş secera cu dragă inimă nişte căpăţâni orceşti; barda asta a mea nu-i de bărbierit scalpuri omeneşti, zise Gimli, mângâind coada securii.

La poartă, dădură peste o oştire întreagă ― tineri şi bătrâni ― gata în şa. Se strânseseră mai bine de-o mie. Lăncile lor păreau o pădurice de lăstari. Se auziră strigăte puternice de bucurie când se arătă Theoden. Câţiva îi pregătiseră calul, pe Coamă de Nea, iar alţii, pe-ai lui Aragorn şi Legolas. Gimli nu se simţea deloc în largul lui, era încruntat, dar Eomer se apropie cu armăsarul de dârlogi.

― Mărire ţie, Gimli, fiu al lui Gloin! strigă el. N-am avut vreme să învăţ vorba meşteşugită sub îndrumarea ta, aşa cum mi-ai făgăduit. Dar n-ar fi mai bine să lăsăm gâlceava deoparte? Eu unul n-am să mai zic nici o vorbuliţă de ocară Ia adresa Doamnei Pădurii.

― Am să-mi uit mânia pentru o vreme, Eomer, fiu al lui Eomund, zise Gimli; dar de s-o-ntîmpla vreodată s-o vezi pe Lady Galadriel cu propriii-ţi ochi, să faci bine să te-nvoieşti că-i cea mai mândră între femei, că altfel stricăm prietenia.

― Aşa voi face, zise Eomer. Dar până atunci, iartă-mă. Şi-n semn că nu-mi mai porţi pică, te rog să încaleci pe calul meu. Gandalf va merge în frunte, alături de Seniorul Obştii; dar Copită de Foc o să ne poarte pe-amândoi, dacă binevoieşti.

― Mulţumesc tare mult, zise Gimli, vădit măgulit. Voi merge cu tine, dacă îi îngădui lui Legolas, tovarăşul meu, să călărească alături de noi.

― Aşa să fie, rosti Eomer. Legolas de-a stânga mea şi Aragorn de-a dreapta şi n-o să îndrăznească să ne stea nimeni în cale.

― Unde e Iute ca Gândul? întrebă Gandalf.

― Aleargă ca nebunu’ prin iarbă, îi răspunseră ei. Nu lasă pe nimeni să se-atingă de el. Uite-l acolo, departe, lângă vad, ca o umbră printre sălcii.

Gandalf şuieră şi îl strigă tare pe nume, iar calul îşi scutură capul şi necheză; apoi se întoarse şi-o porni ca săgeata spre ei.

― Nici suflarea Vântului de Apus nu I-ar putea opri, zise Eomer, în timp ce calul mândru se apropia, până ajunse în faţa vrăjitorului.

― Se pare că darul a fost făcut deja, rosti Theoden. Dar ascultaţi cu luare-aminte. Îl numesc, acum şi-aici, pe oaspetele meu, Gandalf cel Sur, cel mai înţelept dintre sfetnici, cel mai bine venit dintre hoinari, senior al Obştii, căpetenie a eorlingilor, cât va dăinui seminţia noastră pe pământ; şi i-l dăruiesc pe Iute ca Gândul, prinţul cailor.

― Îţi mulţumesc, rege Theoden, zise Gandalf.

Apoi îşi azvârli brusc mantia cenuşie şi pălăria şi sări pe cal. Nu purta nici coif, nici zale. Părul lui ca neaua îi flutura în vânt, iar veşmintele albe străluceau orbitor în soare.

― Luaţi aminte la Călăreţul Alb! strigă Aragorn, şi toţi îi repetară cuvintele.

― Regele nostru şi Călăreţul Alb! înainte, eorlingi! Goarnele sunară. Caii se ridicară în două picioare, nechezând.

Lăncile zăngăniră, lovite de scuturi. Atunci regele ridică mâna şi ultima oştire din Rohan porni tunătoare, ca o rafală vijelioasă, către Apus.

Aşa cum stătea neclintită, dinaintea uşilor şi a casei amuţite, Eowyn zări scânteierea lăncilor lor în depărtare, pe câmpie.

VII Văgăuna lui Hem

Soarele scăpătase la apus când părăsiră Edorasul, iar lumina lui le sclipea în priviri şi preschimba întinsul câmpiei din Rohan într-o, burniţă aurie. Pe la poalele Munţilor Albi trecea un drum bătătorit care ducea undeva, între apus şi miazănoapte; pe-acolo o luară, urcând şi coborând în ţinutul înverzit, trecând pâraie mici şi iuţi prin vaduri fără număr. Dinaintea lor, în depărtare şi la dreapta, se desluşeau Munţii Ceţoşi; pe măsură ce străbăteau leghe după leghe, aceştia erau tot mai întunecaţi şi mai înalţi. Soarele cobora încet dinaintea lor. îndărăt se lăsa seara.

Oştirea îşi continua drumul. îi mâna nevoia. Temându-se să nu ajungă prea târziu, călătoreau cât puteau de repede, făcând rareori popas. Iuţi şi îndurători erau armăsarii din Rohan, dar aveau multe leghe de mers ― mai bine de patruzeci, ca pasărea-n zbor ― din Edoras, până la vadurile Isenului, unde nădăjduiau să dea de oamenii regelui, care ţineau piept oştirilor lui Saruman.

Îi împresură noaptea. Într-un târziu, făcură popas şi îşi ridicară tabăra. Merseseră preţ de vreo cinci ceasuri şi pătrunseseră bine în câmpia apuseană; dar mai aveau de străbătut mai bine de jumătate din drum. Îşi aşezară corturile într-un cerc mare, sub cerul înstelat, luminat de luna ceruită. Nu aprinseră focuri, căci nu ştiau la ce se puteau aştepta; dar se înconjurară de străjeri călare si trimiseră cercetaşi înainte, care se strecurau ca nişte umbre prin cutele pământului. Noaptea trecu anevoie, fără vreo veste sau vreun zvon. În zori, sună cornul şi, în mai puţin de un ceas, porniră iar la drum.

Încă nu se zărea nici un nor deasupra, dar în aer plutea zăpuşeala; era prea cald pentru perioada aceea a anului. Soarele răsări înceţoşat şi, îndărăt, urmându-l încet în înălţarea lui pe boltă, se zărea o întunecime care creştea, ca o furtună venind dinspre răsărit. Iar în depărtare, undeva, între apus şi miazănoapte, părea că mocneşte altă beznă, la poalele Munţilor Ceţoşi ― o umbră care se târa încet din Valea Vrăjitorului.

Gandalf rămase în urmă, până ajunse lângă Legolas şi Eomer.

― Legolas, zise el, ai privirea ascuţită a seminţiei tale fermecate, care poate deosebi vrabia de piţigoi de la o leghe. Spune-mi, vezi ceva departe, către Isengard?

― Sunt multe mile pân-acolo, zise Legolas, scrutând zarea cu mâna lui prelungă streaşină la ochi. Văd ceva întunecat în care se mişcă nişte forme… nişte umbre mari, departe, pe malul râului; dar ce sunt, nu-mi dau seama. Şi nu ceaţa şi nici norii nu îmi împiedică ochii să vadă, ci o umbră învăluitoare, iscată asupra ţinutului de o putere necunoscută, care se mişcă încet de-a lungul apei. Ca şi cum asfinţitul de sub întinderi nesfârşite de arbori s-ar revărsa de pe coline.

― Iar dindărătul nostru vine o adevărată vijelie din Mordor, zise Gandalf. O s-avem o noapte neagră.

Pe măsură ce trecea ziua a doua a călătoriei lor, pâcla din aer creştea. Spre după-amiază, norii întunecaţi îi ajunseră din urmă: un baldachin cu margini mari, zdrenţuite, peticit cu o lumină orbitoare. Soarele scăpata roşu ca sângele învăluit în ceaţă. Lăncile călăreţilor păreau aprinse în vârf, iar ultimele raze de lumină aprindeau povârnişurile abrupte ale culmilor Thrihyrne care se înălţau acum foarte aproape, la hotarul de miazănoapte al Munţilor Albi ― trei steiuri zimţate privind asfinţitul. în ultima pâlpâire roşiatică, armăsarii din faţă zăriră un punct negru; un călăreţ care se îndrepta spre ei. Se opriră şi-l aşteptară.

Acesta sosi vlăguit, cu coiful spart şi scutul crăpat. Descăleca anevoie şi rămase în picioare gâfâind. După ce-şi trase sufletul, rosti:

― Unde e Eomer? Aţi venit, în sfârşit; dar prea târziu şi cu forţe puţine. Lucrurile s-au înrăutăţit de când s-a prăpădit Theodred. Ieri am fost siliţi să ne retragem peste Isen cu pierderi mari; mulţi au murit la trecerea apei. Apoi, după căderea nopţii, tabăra ne-a fost atacată de alţii care-au trecut râul. Cred că nu mai e nimeni în Isengard. Iar Saruman i-a înarmat pe muntenii sălbatici şi pe păstorii din Ţara Murgă de dincolo de râuri, asmuţindu-i şi pe ei împotriva noastră. Am fost copleşiţi. Zidul de scuturi a fost străpuns. Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi-a retras oamenii pe care i-a putut aduna către fortăreaţa din Văgăuna lui Hem. Ceilalţi s-au împrăştiat. Unde-i Eomer? Spuneţi-i că nu mai avem nici o nădejde. Ar face bine să se întoarcă în Edoras înainte s-ajungă acolo lupii din Isengard.

Theoden nu zisese nimic până în clipa aceea, stând ascuns de privirile oşteanului, îndărătul străjerilor. Acum însă îşi îndemnă calul şi ieşi Ia vedere.

― Hai, Ceorl, vino în faţa mea, rosti el. Sunt aici. Am sosit cu ultima oştire de eorlingi. Şi n-o să dăm bir cu fugiţii fără să intrăm în luptă.

Chipul bărbatului se lumină de bucurie şi uimire. Se târî în faţă, apoi îngenunche, întinzându-i regelui spada lui tocită.

― Porunceşte, Măria Ta! strigă el. Şi iartă-mă! Credeam că…

― Credeai c-am rămas la Meduseld, cocârjat ca un arbore bătrân sub nămeţi. Aşa stăteau lucrurile când ai plecat la război. Dar a venit un vânt de la apus şi mi-a scuturat crengile, zise Theoden. Daţi-i omului acestuia un cal odihnit! Şi hai să-i sărim lui Erkenbrand în ajutor!

Pe când Theoden rostea toate acestea, Gandalf o luă puţin înainte, se opri şi privi mai întâi spre miazănoapte, către Isengard, apoi spre apus, la soarele care asfinţea. După aceea se întoarse.

― Pleacă, Theoden! zise el. Pleacă în Văgăuna lui Hem. Du-te spre Vadurile Isenului şi nu zăbovi în câmpie! Sunt nevoit să te părăsesc pentru o vreme. Iute ca Gândul trebuie să mă ducă acum, să fac o treabă grabnică.

Apoi strigă, întorcându-se spre oamenii săi, în frunte cu Aragorn şi Eomer:

― Aveţi grijă de Seniorul Obştii până mă-ntorc. Aşteptaţi-mă la Poarta lui Hem! Şi-acum, rămas-bun!

Îi spuse ceva lui Iute ca Gândul şi armăsarul ţâşni ca o săgeată trasă dintr-un arc. Nici n-apucaseră să se uite la el, că se făcu nevăzut, ca o străfulgerare argintie în asfinţit, ca vântul prin iarbă, ca o umbră ce se-arată şi piere-ntr-o clipită. Coamă de Nea fornăi şi se ridică în două picioare, gata să-l urmeze; dar numai o pasăre cu aripa iute mai putea să-l ajungă.

― Asta ce-o mai fi-nsemnând? îl întrebă unul dintre străjeri pe Hama.

― Că Gandalf cel Sur trebuie să se grăbească, îi răspunse acesta. Aşa e el: apare şi dispare pe negândite.

― Dacă ar fi Limbă de Vierme aici, ar găsi uşor o explicaţie, zise străjerul.

― Aşa e, spuse Hama. Eu unul am să aştept până se-ntoarce Gandalf.

― S-ar putea s-aştepţi cam mult, zise celălalt.

Oştirea părăsi drumul, îndreptându-se către Vadurile Isenului, cotind spre miazăzi. Se lăsă noaptea, iar ei mergeau mai departe. Se apropiară de coline, dar culmile înalte din Thrihyrne se întunecaseră deja în zarea mohorâtă. La câteva mile depărtare, spre capătul depărtat al Văii Meleagului de la Apus, se întindea o viroagă înverzită ― un golf mare în munţi ― din care pornea un defileu printre coline. Oamenii locului îi ziceau Văgăuna lui Hem, după numele unui erou din războaiele străvechi, care îşi găsise refugiul acolo. Şerpuia din ce în ce mai îngust şi mai abrupt dinspre nord, pe sub umbrele culmilor Thrihyrne, până ce stâncile bântuite de ciori se înălţau ca nişte turnuri semeţe de-o parte şi de alta, stăvilind lumina.

La Poarta lui Hem, înaintea Văgăunii, din stânca de miazănoapte ieşea un pinten. Pe el se înălţau nişte ziduri de piatră străveche, iar înăuntru se zărea un turn măreţ. Oamenii ziceau că fortăreaţa fusese ridicată de mâna uriaşilor, la porunca regilor mării, în depărtatele zile de glorie ale Gondorului. Se numea Cetatea Cornului, căci ecoul trâmbiţelor din turn răsuna în Văgăună, de parcă oştirile din negura uitării s-ar fi ridicat la luptă din cavernele de la poalele colinelor. Oamenii din vechime construiseră şi un zid care pornea din Cetatea Cornului, până la stânca de miazăzi, oprind intrarea în defileu. Pârâul Văgăunii ieşea printr-o galerie mare de scurgere, de la bază. Apoi şerpuia pe la poalele Stâncii Cornului şi se revărsa într-un făgaş ce străbătea o poiană întinsă şi înverzită, povârnită uşor, dinspre Poartă, până la Stăvilarul lui Hem. De-acolo cădea în Viroaga Văgăunii şi ieşea apoi în Vâlceaua Apuseană. În Cetatea Cornului dincolo de Poarta lui Hem sălăşluia Erkenbrand, stăpânul Meleagului de la Apus de la fruntariile Obştii. Pentru că vremurile se înneguraseră de ameninţarea războiului, el avusese înţelepciunea să repare zidul şi să întărească fortăreaţa.

Călăreţii mai erau încă în valea joasă de dinaintea intrării în Viroagă, când se auziră strigătele şi cornul cercetaşi lor care porniseră înainte. Din întuneric ţâşniră şuierând săgeţile. Unul dintre cercetaşi se întoarse iute şi vesti că valea fusese împânzită de călăreţii lupului şi că o oştire de orci şi oameni sălbatici se grăbeau către miazăzi dinspre Vadurile Isenului. Se părea că ţelul lor era să ajungă în Văgăuna lui Hem.

― Am găsit mulţi de-ai noştri care au căzut ucişi pe când fugeau încoace, zise cercetaşul. Şi-am întâlnit cete stinghere rătăcind de colo-colo, fără cârmaci. Ce s-a întâmplat cu Erkenbrand se pare că nu ştie nimeni. Mai mult ca sigur că va fi ajuns din urmă înainte să sosească la Poarta Iui Hem, de n-o fi pierit deja.

― L-o fi văzut cineva pe Gandalf? întrebă Theoden.

― Da, stăpâne. Mulţi au văzut un moşneag călare, înveşmântat în alb, străbătând câmpiile, ca vântul prin iarbă. Unii au crezut că-i Saruman. Se zice că a pornit spre Isengard, înainte de căderea serii. Alţii spun că l-au zărit şi pe Limbă de Vierme mai devreme, mergând spre miazănoapte, cu o mulţime de orci.

― N-o să-i fie bine lui Limbă de Vierme, dacă dă Gandalf de el, zise Theoden. Cu toate acestea, acum îmi lipsesc amândoi sfetnicii mei ― şi cel vechi, şi cel nou. Până una-alta, n-avem decât să mergem mai departe, aşa cum ne-a spus Gandalf, spre Poarta lui Hem, fără să aibă însemnătate dacă Erkenbrand e sau nu acolo. Se ştie cumva cât e de mare oştirea ce vine de la miazănoapte?

― E foarte mare, zise cercetaşul. E drept, cel ce fuge îşi socoteşte vrăjmaşul dublu, dar am stat de vorbă cu bărbaţi dintr-o bucată şi n-am nici o îndoială că oastea lor principală e de nenumărate ori mai mare decât tot ce-avem aici.

― Atunci s-o pornim iute, zise Eomer. Să-i trecem prin sabie pe vrăjmaşii care ne stau în cale, până la fortăreaţă. În Văgăuna lui Hem sunt o groază de caverne unde s-ar putea ascunde; şi sunt drumuri tainice care pornesc de-acolo, până pe coline.

― Să nu te-ncrezi în căile tainice, zise regele. Saruman a iscodit de mult ţinutul acesta. S-ar putea totuşi ca apărarea noastră să ţină piept destul acolo. Hai să mergem.

Aragorn şi Legolas plecară atunci cu Eomer în faţă. Străbătură noaptea, încetinind pasul pe măsură ce întunericul devenea tot mai de nepătruns; drumul lor urca din ce în ce mai mult spre miazăzi, în cutele mohorâte de la poalele muntelui. Nu dădură peste prea mulţi vrăjmaşi în cale. Ici şi colo întâlniră bande rătăcitoare de orci, care însă se făceau nevăzute în fugă, înainte să pună Călăreţii mâna pe ei sau să-i ucidă.

― Mă tem că n-o să treacă mult, zise Eomer, până o s-ajungă vestea sosirii oştirii regale la urechile conducătorului lor, fie el Saruman sau vreun căpitan pe care l-a trimis încoace.

Îndărăt creştea larma războiului. Un cânt aspru străbătea întunericul. Ajunseseră departe, sus, în Viroaga Văgăunii, când îşi întoarseră privirile. Atunci văzură torţele: o puzderie de punctişoare aprinse pe câmpia smolită, împrăştiate precum nişte flori roşii, sau urcând şerpuitoare, în rânduri lungi, pâlpâitoare. Din loc în loc, mai izbucnea câte o flacără mai mare.

― E-o oştire numeroasă pe urmele noastre, zise Aragorn.

― Aduc focul cu ei, spuse Theoden, şi fac scrum tot ce întâlnesc în cale: clăi, bordeie şi arbori. Era o vale bogată, cu multe gospodării. Bietul meu norod!

― O, de-ar fi ziuă, cum ne-am mai năpusti asupra lor, ca o vijelie din munţi! zise Aragorn. Mi-e inima plină de mâhnire că trebuie să fugim de ei.

― Nu vom mai fugi mult, zise Eomer. Stăvilarul lui Helm e la doi paşi în faţă. La vreo patru sute de paşi înainte de Poarta lui Helm e un şanţ străvechi, cu metereze, care taie viroaga. Acolo am putea întoarce armele împotriva lor.

― Nu, suntem prea puţini să putem apăra Stăvilarul, zise Theoden. E mai lung de-o milă, iar spărtura din el e foarte mare.

― Putem să trimitem ariergarda acolo, dacă om vedea că n-avem încotro, zise Eomer.

Nu era nici lună, nici stea când ajunseră călăreţii la breşa din Stăvilar, pe unde ieşea pârâul. Drumul care îl însoţea venea dinspre Cetatea Cornului. Zăriră brusc meterezul abia desluşit dinaintea lor ― o umbră înaltă, peste o prăpastie întunecată. Cum urcau ei aşa, îi opri un străjer.

― Seniorul Obştii e-n drum spre Poarta lui Helm, îi spuse Eomer. Îţi vorbesc eu, Eomer, fiul lui Eomund.

― Mi-aduceţi veşti peste aşteptări, zise străjerul. Grăbiţi pasul! Vrăjmaşul e pe urmele voastre.

Oştirea trecu prin spărtură şi se opri pe pajiştea povârnită de deasupra. Văzură cu bucurie că Erkenbrand îşi lăsase mulţi oameni să apere Poarta Iui Helm şi mulţi reuşiseră să scape încoace.

― Să tot fie vreo mie buni de luptă corp la corp, zise Gamling, un bătrân, căpetenia celor care vegheau Stăvilarul. Dar cei mai mulţi sunt împovăraţi de ierni fără de număr, la fel ca mine. Prea puţini, cum ar fi nepotul meu, au rămas aici. Cât despre Erkenbrand, ieri ne-au sosit veşti cum că s-ar retrage încoace cu vajnicii călăreţi apuseni care ne-au rămas. Dar n-a sosit până acum.

― Mă tem că n-o să vină prea curând, zise Eomer. Cercetaşii noştri n-au nici o veste de la ei. Iar îndărăt valea-i plină de vrăjmaşi.

― Ce bine-ar fi să fi scăpat, zise Theoden. Era un om puternic, în el a renăscut vitejia lui Helm, Mâna-Ciocan. Dar n-avem cum să-l aşteptăm aici. Trebuie să ne ducem toate forţele înăuntrul zidurilor. Aveţi destule provizii? Noi am adus cam puţine, căci ne-am aşteptat la luptă deschisă, nu la un asediu.

― Îndărăt, în peşterile din Văgăună, s-au adunat cam trei sferturi dintre apuseni ― bătrâni şi tineri, femei şi copii, zise Gamling. Tot acolo am depozitat multă mâncare, animale şi nutreţuri.

― Ăsta-i un lucru bun, zise Eomer. Căci vrăjmaşii distrug şi ard tot ce-a rămas pe vale.

― Dacă vin la Poarta lui Helm să se târguiască pentru mâncare, apoi or s-o plătească scump, zise Gamling.

Regele şi Călăreţii plecară mai departe. Îînainte să ajungă la drumul pietruit care străbătea pârâul, descălecară. Îşi luară caii de dârlogi şi-i conduseră în şir spre taluz, apoi trecură prin porţile Cetăţii Cornului. Şi-acolo fură întâmpinaţi cu bucurie şi cu nădejde reînnoită; căci acum aveau destui oameni să apere atât cetatea, cât şi zidul.

Eomer îşi pregăti repede călăreţii. Regele şi oştenii casei sale erau în Cetatea Cornului, împreună cu o mare parte dintre apuseni. Dar pe Zidul Văgăunii şi pe turn, precum şi îndărătul lui, Eomer aranja aproape toate oştile pe care le avea în linie de bătaie, pentru că aici apărarea părea mai îndoielnică, dacă avea să se dea un atac hotărât şi în forţă. Caii fură duşi departe, în Văgăună, străjuiţi de oamenii de care se putuseră lipsi.

Zidul Văgăunii era înalt de douăzeci de picioare, şi destul de lat ca să meargă pe el patru oameni unul lângă altul; iar peste parapet numai un om înalt se putea încumeta să privească. Ici-colo, se vedeau nişte deschizături în piatră pe unde se putea trage cu arcul. La acest bastion se ajungea pe o scară care cobora de la o uşă din curtea Cetăţii Cornului. Pe zid se mai putea ajunge şi dinspre Văgăună, pe trei rânduri de trepte; dar în exterior acesta era destul de neted şi pietrele mari din care era construit fuseseră îmbinate cu măiestrie, aşa încât nu puteai pune piciorul; sus se răsfrângeau ca o stâncă mâncată de valuri.

Gimli stătea sprijinit de zid. Legolas se aşezase pe parapet, ciupindu-şi arcul şi scrutând bezna.

― Aşa mai zic şi eu, zise gnomul, lovind dalele cu piciorul. îmi creşte inima când mă apropii de munte. Ce piatră sănătoasă! Ţinutul ăsta are oase tari. Le-am simţit în tălpi de cum am început să urcăm dinspre stăvilar. într-un an de zile şi cu câţiva de-ai mei aş face aici o stâncă de care vrăjmaşul s-ar izbi ca valurile mării.

― N-am nici o îndoială, zise Legolas. Dar seminţia asta de gnomi e tare ciudată. Mie nu-mi place aici nici ziua, nici noaptea. Însă îmi face bine să te ştiu în preajmă, înfipt în picioarele tale zdravene şi cu barda pe umăr. Ce bine-ar fi să mai fie cu noi câţiva din neamul tău! Şi m-aş bucura şi mai mult dacă am avea vreo sută de arcaşi măiaştri din Codrul Întunecat. O să fie mai mare nevoie de ei. Rohirrimii au arcaşi buni în felul lor, dar sunt mult prea puţini.

― Pe întuneric n-ai cum să tragi cu arcul, zise Gimli. Pe legea mea, asta-i vreme de dormit. Ah, somnul! Nu mi-am închipuit vreodată că un gnom ar putea tânji aşa după o clipă de odihnă. Călăritul e foarte obositor. Şi cu toate acestea, securea mea-i nerăbdătoare. la să am eu acum în faţă un şir de grumazuri orceşti şi loc destul să-mi învârt securea! Să vezi atunci cum m-aş pune pe picioare.

Timpul trecea anevoie. Departe, în vale, ardeau încă focuri răzleţe. Acum ostile Isengardului înaintau fără zgomot. Torţele lor se zăreau urcând şerpuitor şiruri-şiruri prin viroagă. Brusc izbucniră urlete, gemete şi strigăte omeneşti de luptă dinspre Stăvilar. Peste margine ţâşniră flăcări care crescură ca o pălălaie dinaintea spărturii. Apoi se risipiră. Oamenii se întoarseră la galop peste câmpie, urcând spre poarta Cetăţii Cornului. Apusenii din spate fuseseră nevoiţi să se retragă.

― Vrăjmaşii sunt la o aruncătură de băţ, ziseră ei. Am tras toate săgeţile pe care le aveam şi stăvilarul e înţesat de leşuri orceşti. Dar asta n-o să-i oprească pentru prea multă vreme. Au şi-nceput să dea buzna pe malul pârâului, în mai multe locuri, îngrămădiţi ca furnicile. Dar i-am învăţat minte şi nu şi-au mai aprins torţele.

Trecuse de miezul nopţii. Cerul era smolit, iar aerul încremenit vestea furtuna. Brusc norii fură sfâşiaţi de o pâlpâire orbitoare. Braţele fulgerului se izbiră de colinele răsăritene. În nemişcarea clipei, cei de pe ziduri văzură locul dintre ei şi stăvilar năpădit de o lumină albă: colcăia de forme mohorâte care se târau ― unele scurte şi voinice, altele înalte şi cumplite, cu coifuri măreţe şi scuturi întunecate. Alte sute şi sute se revărsau peste Stăvilar şi prin spărtură. Şuvoiul acesta înnegurat curgea către ziduri, din stâncă în stâncă. Tunetul umplu valea. începu o ploaie biciuitoare.

La fel ca ploaia şuierau şi săgeţile peste creneluri, zăngănind apoi pieziş pe pietre. Unele îşi atinseră ţinta. Începuse atacul în Văgăuna lui Helm; dar înăuntru nu se auzea şi nu se mişca nimeni; nici o săgeată nu porni de-acolo.

Oştirile vrăjmaşe îşi încetară asaltul, nedumerite de ameninţarea tăcută a stâncii şi a zidului. Fulgerele continuau să sfâşie întunericul. Apoi orcii începură să urle, tăind aerul cu lăncile şi cu spadele şi azvârlind un nor de săgeţi asupra oricărei siluete care se desena pe creneluri; iar bărbaţii din Obşte se uitau uluiţi la ceea ce lor li se părea a fi un lan de grâu întunecat, răvăşit de vijelia războiului în care fiecare spic pâlpâia într-o lumină zdrenţuită.

Trâmbiţele de alamă răsunară. Vrăjmaşii dădură buzna ― unii asupra Zidului Văgăunii, alţii spre drumul pietruit şi spre povârnişul care ducea la porţile Cetăţii Cornului. Acolo se îngrămădeau orcii cei mai solizi şi oamenii sălbatici din hăţişurile Ţării Murge. După o clipă de şovăială, porniră înainte. Apoi fulgeră şi, pe fiecare coif, pe fiecare scut apăru blazonul cu mâna îngrozitoare a Isengardului. Ajunseră în vârful stâncii; după care se îndreptară spre porţi.

Atunci se mişcară, în sfârşit, şi cei de pe ziduri, întâmpinându-i cu o puzderie de săgeţi şi de pietre. Vrăjmaşii şovăiră, rupseră rândurile, apoi se dădură îndărăt, atacară, se dădură înapoi şi iar atacară; de fiecare dată însă se opreau tot mai sus, ca şuvoiul în creştere. Trâmbiţele răsunară din nou şi un puhoi de oameni sălbatici se repezi înainte. Îşi ţineau scuturile ca pe un acoperiş deasupra capetelor, iar în mijloc purtau două trunchiuri zdravene. În spatele lor se îmbulzeau arcaşii orci, care traseră o ploaie de săgeţi asupra celor de pe ziduri. Ajunseră dinaintea porţilor. Trunchiurile fură izbite de tăbliile lor cu un bubuit asurzitor. Unde cădea un sălbatic zdrobit de vreun bolovan aruncat de sus, se iveau doi în locul lui. Berbecii aceia uriaşi se legănau şi loveau fără încetare.

Eomer stătea alături de Aragorn pe Zidul Văgăunii. Auziră larma si izbiturile berbecilor şi îşi dădură seama într-o clipită de primejdia ca porţile să fie sfărâmate.

― Hai! zise Aragorn. A sosit ceasul să luptăm alături, cu spada în mână.

O luară la fugă pe zid de le sfârâiau călcâiele, apoi urcară scările si trecură în curtea de pe Stâncă. În drum, adunară o mână de spadasini voinici. În locul unde stânca întâlnea zidul de apus al cetăţii era o uşiţă dosnică. De-acolo pornea pe lângă zid o potecă îngustă, pe marginea stâncii abrupte. Eomer şi Aragorn dădură buzna împreună pe uşă, urmaţi îndeaproape de ceilalţi. Săbiile lor luciră ca una când le traseră din teacă.

― Guthwine! strigă Eomer. Guthwine pentru Obşte!

― Anduril! strigă şi Aragorn. Anduril pentru Dunedaini! Atacară dintr-o parte, aruncându-se asupra oamenilor sălbatici.

Anduril se ridica şi cobora, ca o flacără albă. De pe zid şi din turn se înălţa un strigăt:

― Anduril! Anduril porneşte la război! Sabia ce-a fost Despicată străluceşte iar!

Uluiţi, berbecarii scăpară trunchiurile şi se întoarseră la luptă; dar acoperişul de scuturi fu străpuns ca de trăsnet, iar ei fură pur şi simplu măturaţi, seceraţi sau aruncaţi de pe Stâncă în pârâul pietros de la poale. Arcaşii orci traseră sălbatic, apoi dădură bir cu fugiţii.

O clipă, Eomer şi Aragorn rămaseră neclintiţi dinaintea porţilor. Tunetul se-auzea acum în depărtare. Fulgerele mai pâlpâiau în zare, printre munţii de la miazăzi. Dinspre miazănoapte se porni un vânt tăios. Norii pluteau sfâşiaţi şi îndărătul lor licăreau stelele; iar deasupra colinelor, de aceeaşi parte cu Viroaga, luneca luna de-un galben-strălucitor, în vreme ce furtuna se destrăma.

― N-am prea sosit la timp, zise Aragorn, uitându-se la porţi. Balamalele lor uriaşe şi barele de fier erau îndoite şi răsucite; mare parte din scânduri crăpaseră.

― Dar nici nu putem sta aici, îndărătul zidurilor, să le apărăm, zise Eomer. Priveşte!

Arătă cu degetul spre drumul pietruit. Dincolo de pârâu, se adunase iar o ceată mare de orci şi de oameni sălbatici, în aer şuierau săgeţi care se poticneau în pietrele din jur.

― Hai! Trebuie să ne întoarcem să vedem ce putem face. Ar fi bine să îngrămădim nişte pietre şi să închidem porţile cu grinzi pe dinăuntru. Hai odată!

Se întoarseră şi-o luară la fugă. În clipa aceea, câteva zeci de orci care stătuseră neclintiţi printre leşuri săriră în picioare şi porniră furişat, alergând după ei. Doi se aruncară la pământ, apucându-l pe Eomer de călcâie; apoi îl doborâră şi tăbărâră asupra lui. Dar din umbrele din jur ţâşni strigând răguşit o umbră mică şi întunecată pe care n-o observase nimeni.

― Baruk Khazad! Khazad ai-menu!

Prin aer şuieră o secure şi doi orci se prăbuşiră descăpăţânaţi. Ceilalţi dădură bir cu fugiţii.

Eomer se căzni să se pună pe picioare, chiar când Aragorn se întoarse alergând să-i sară în ajutor.

Închiseră iar uşa dosnică de fier şi apoi o întăriră cu drugi, îngrămădiră bolovani pe dinăuntru. Când se simţiră în siguranţă, Eomer se răsuci şi zise:

― Îţi mulţumesc, Gimli, fiu al lui Gloin. N-am ştiut c-ai ieşit şi tu cu noi. Dar vorba ceea, oaspetele nepoftit se dovedeşte-adesea cel mai plăcut. Cum ai ajuns acolo?

― Am luat-o pe urmele voastre, ca să-mi alung somnul, zise Gimli; dar când m-am uitat Ia muntenii ăia, mi s-au părut prea mari pentru puterile mele, aşa că m-am ascuns după un bolovan, ca să văd cum vă „ jucaţi” voi cu săbiile.

― Nu ştiu cum să te răsplătesc, spuse Eomer.

― S-ar putea să ai prilejul mai iute decât crezi, râse gnomul. Dar eu unul sunt mulţumit. Până acum n-am tăiat decât lemne, de când am plecat din Moria.

― Doi! exclamă Gimli, mângâindu-şi securea, după ce se întoarse pe zid.

― Doi? făcu Legolas. Eu am făcut ispravă mai bună, deşi acum sunt nevoit să bâjbâi după săgeţi; pe-ale mele le-am terminat. Şi cu toate acestea, am pe răboj cel puţin douăzeci. Numai că asta nu înseamnă decât o rămurea din codru!

Cerul se însenina iute acum, iar luna scăpata strălucind. Dar lumina nu le prea aduse mari nădejdi Călăreţilor din Obşte. Vrăjmaşii, în Ioc să scadă, păreau şi mai mulţi, iar prin spărtura din zid se revărsau alţii venind de pe vale. Aventura de pe Stâncă nu le dărui vitejilor noştri decât un scurt răgaz. Atacul asupra porţilor deveni şi mai îndârjit. Oştirile Isengardului vuiau ca marea la poalele Zidului Văgăunii. Orcii şi muntenii mişunau de colo-colo. Oamenii nu mai pridideau să taie sau să arunce funiile care se agăţau cu cârlige de parapet. Sute de scări lungi fură sprijinite de zid. Multe dintre ele erau date peste cap şi se zdrobeau la pământ, dar în locul lor se iveau şi mai multe, iar orcii se avântau în sus, pe ele, ca nişte maimuţe din pădurile întunecate de la miazăzi. Morţii şi bucăţile de lemn zăceau grămezi la poalele zidului, ca prundişul după furtună; mormanele acestea hâde se tot înălţau, dar vrăjmaşii parcă nu se mai terminau.

Oamenii din Rohan îşi pierdeau tot mai mult puterile. Săgeţi nu mai aveau, spadele le erau ciobite şi scuturile sparte. De trei ori se uniră Aragorn şi Eomer şi de trei ori Anduril luci într-un atac disperat, care alungă vrăjmaşul de pe zid.

Apoi se iscă larmă mare în Văgăuna dindărăt. Orcii se târâseră ca şobolanii prin galeria pe unde ieşea pârâul. Statură adunaţi acolo, în umbra stâncilor, până când se încinse atacul de deasupra şi aproape toţi oamenii se năpustiră pe creasta zidului. Atunci se repeziră şi ei afară. Câţiva trecuseră deja prin gurile Văgăunii şi se luptau printre cai cu străjerii.

Gimli sări de pe zid cu un strigăt fioros, al cărui ecou se izbi de stânci.

― Khazad! Khazad! Curând avu berechet de lucru.

― Oho! strigă el. Orcii sunt dincolo de zid. Oho! Hai, Legolas! Avem de lucru! Khazad! ai-menu!

Gamling cel Bătrân privi în jos din Cetatea Cornului, când auzi glasul măreţ al gnomului care întrecea toată zarva.

― Orcii sunt în Văgăună! strigă el. Helm! Helm! înainte, helmingi! adăugă el cu un glas tunător şi sări pe scara de pe Stâncă, urmat de o mulţime de bărbaţi din Meleagul de la Apus.

Asaltul lor fu sălbatic şi neaşteptat, iar orcii dădură bir cu fugiţii. Nu peste mult fură prinşi în defileul îngust şi măcelăriţi sau mânaţi cu strigăte în hăul Văgăunii, ca să cadă la picioarele străjerilor de la intrarea peşterilor ascunse.

― Douăzeci şi unu! exclamă Gimli.

Apucă barda cu ambele mâini şi dobori dintr-o lovitură ultimul orc.

― Acum l-am întrecut iar pe jupânul Legolas.

― Trebuie să punem capăt găurii ăsteia de şobolani, zise Gamling. Gnomii, se spune, sunt pietrari pricepuţi. Dă-ne şi nouă o mână de ajutor, meştere.

― Noi nu tăiem piatra cu securile de luptă şi nici cu unghiile, zise Gimli. Dar am să v-ajut cum oi putea.

Adunară pietre mici şi bucăţi de stâncă din preajmă şi, sub îndrumarea Iui Gimli, apusenii astupară gura interioară a galeriei, până nu mai rămase decât o ieşire îngustă. Pârâul Văgăunii, umflat de ploaie, începu să se zbată şi să clocotească prin canalul gâtuit, împrăştiindu-se apoi molcom în bălţi reci pe stânci.

― O să se usuce locul de deasupra, zise Gimli. Hai, Gamling, să vedem cum merg treburile pe zid.

Urcă şi îl găsi pe Legolas alături de Aragorn şi Eomer. Elful îşi ascuţea cuţitul lung. Atacul lâncezea fiindcă trecerea prin galerie fusese zădărnicită.

― Douăzeci şi unu! exclamă Gimli.

― Bună treabă! făcu Legolas. Dar eu am ajuns la două duzini. Aici, sus, am luptat corp la corp, cu cuţitul.

Eomer şi Aragorn se sprijineau obosiţi în mânerele spadelor. În stânga, pe stâncă, se stârniră iar larma şi bubuitul asurzitor al luptei. Dar Cetatea Cornului ţinea piept, precum o insulă în mijlocul mării. Porţile sale zăceau în ruină, însă nici un vrăjmaş nu reuşise încă să treacă peste îngrămădirea de pietre şi bârne. Aragorn îşi ridică privirile spre stelele stinse şi luna care scăpata acum îndărătul colinelor apusene din jurul văii.

― Ce noapte fără capăt! rosti el. Oare când s-o mai face odată ziuă?

― Zorile nu sunt departe, zise Gamling, care urcase acum alături de el. Dar mă tem că asta n-o să ne fie cu nimic de folos.

― Totuşi zorile le aduc oamenilor nădejdea, spuse Aragorn.

― Dar făpturile astea din Isengard, jumătate orci, jumătate spiriduşi, ticluite de măiestria nefastă a lui Saruman, n-or să se teşească de lumina soarelui, zise Gamling. Şi nici oamenii sălbatici de pe coline. Nu-i auzi ce tărăboi fac?

― Ba-i aud, spuse Eomer. Dar mie nu-mi par decât ţipete de păsări şi mugete de dobitoace.

― Şi totuşi, se-aud şi strigăte în graiul celor din Ţara Murgă, zise Gamling. Eu ştiu această limbă străveche a oamenilor, care era cândva vorbită prin văile apusene ale Obştii, la ascultă! Sunt plini de ură faţă de noi şi se bucură, căci au încredinţarea că soarta noastră e pecetluită. „Regele! Regele!” aşa strigă. „O să punem mâna pe regele lor! Moarte lui Fargoil! Moarte capetelor de paie! Moarte tâlharilor de la miazănoapte!” Aşa ne zic. Nici în cinci sute de ani n-au uitat furia care i-a cuprins când seniorii Gondorului au încredinţat Obştea lui Eorl cel Tânăr şi i s-au alăturat. Saruman n-a făcut decât să le aţâţe această ură veche. Sunt tare focoşi când îi stârneşte cineva. Noapte sau zi, n-or să se lase: ori pun mâna pe rege, ori pier cu toţii.

― Şi totuşi, mie zorii au să-mi trezească nădejdea, spuse Aragorn. Nu ştii vorba aceea, cum că nici un vrăjmaş n-are cum să cotropească Cetatea Cornului, dacă-i apărată de oameni?

― Aşa zic menestrelii, rosti Eomer.

― Atunci hai s-o apărăm, făcu Aragorn. Şi să nu ne pierdem nădejdea.

Chiar pe când stăteau ei aşa de vorbă, răsunară trâmbiţele. Urmă un trosnet şi o izbucnire de flăcări şi fum. Pârâul Văgăunii îşi revărsa apele, şuierând înspumat; fuseseră slobozite printr-o spărtură căscată larg în urma unei bubuituri. Înăuntru năvăliră o mulţime de siluete întunecate.

― Blestemăţia lui Saruman! exclamă Aragorn. S-au strecurat iar în galerie pe când stăteam de vorbă şi-au aţâţat focul din Orthanc chiar la picioarele noastre. Elendil! Elendil! strigă el, făcând un salt spre breşa din zid; dar în clipa aceea pe creneluri fură sprijinite sute de scări. Ultimul atac mătură tot ce se afla pe zid şi la poale, ca un val întunecat ce se izbeşte de o grămadă de nisip. Toată apărarea fu distrusă cât ai zice peşte. O parte dintre călăreţi începură să se retragă tot mai adânc în Văgăună, luptând sau prăbuşindu-se, în timp ce încercau să ajungă la peşteri. Alţii o luară de-a dreptul către fortăreaţă.

Dinspre Văgăună urca o scară mare, până pe Stâncă, unde se afla poarta din spate a Cetăţii Cornului. La poalele ei stătea Aragorn. În mână îi lucea încă Anduril, iar spaima de spada aceasta îi stăvili o clipă pe vrăjmaşi; aşa că toţi care fură în stare să ajungă acolo urcau spre poartă. Îndărătul lor, pe treapta de sus, stătea Legolas în genunchi, cu arcul încordat. Dar nu mai găsise pe jos decât o săgeată şi-acum îşi silea ochii, gata să tragă asupra primului orc ce-ar fi cutezat să se apropie de scară.

― Aragorn! îl strigă el. Toţi care-au putut s-ajungă până aici au intrat. Hai şi tu înapoi!

Aragorn se întoarse şi-o luă iute pe scări; dar, în timp ce alerga, se împiedică de vlăguit ce era. Cât ai zice peşte, vrăjmaşii făcură un salt înainte. Orcii urcau schelălăind, cu braţele întinse, ca să-l înşface. Primul dintre ei se prăbuşi cu grumazul străpuns de ultima săgeată a lui Legolas. Dar ceilalţi săriră peste el. Atunci însă, de pe zidul de afară se porni un bolovan cât toate zilele, care se rostogoli pe scări, azvârlindu-i pe toţi îndărăt, în Văgăună. Aragorn izbuti să ajungă la poarta care se închise cu zgomot în urma lui.

― E de rău, prieteni, zise el, ştergându-şi sudoarea de pe frunte cu mâneca.

― Aşa e, spuse Legolas. Dar câtă vreme eşti cu noi, nădejdea nu-i pierdută. Unde e Gimli?

― Nu ştiu, zise Aragorn. Ultima oară l-am văzut luptând jos, îndărătul zidului, dar ne-au separat vrăjmaşii.

― Vai de noi! Ce nenorocire! se vaită Legolas.

― E tare şi voinic, zise Aragorn. Să nădăjduim că o să scape şi-o să se ducă până la peşteri. Acolo va fi la adăpost o vreme. În orice caz, mai la adăpost ca mine. Un astfel de refugiu n-are cum să nu fie pe placul unui gnom.

― Asta mi-e şi mie nădejdea, rosti Legolas. Dar aş fi vrut să vină şi el aici. Muream de nerăbdare să-i spun jupânului Gimli c-am ajuns la treizeci şi nouă.

― Dacă izbuteşte să ajungă în peşteri, o să te-ntreacă iar, râse Aragorn. N-am văzut în viaţa mea o secure mânuită cu atâta măiestrie.

― Mă duc să caut nişte săgeţi, zise Legolas. De s-ar sfârşi odată noaptea asta, ca să văd şi eu pe lumină unde să trag.

Aragorn intră în cetate. Acolo, spre nemulţumirea lui, află că Eomer nu ajunsese în Cetatea Cornului.

― Nu, n-a venit pe Stâncă, zise unul dintre apuseni. Ultima oară l-am văzut luptând la gurile Văgăunii, cu câţiva oameni strânşi în jurul lui. Erau cu el şi Gamling, şi gnomul, dar n-am putut ajunge la ei.

Aragorn porni cu paşi mari spre curtea interioară şi urcă iute spre un iatac sus, în turn. Acolo stătea regele ― o siluetă întunecată în cadrul ferestrei înguste ― şi privea în vale.

― Ce-i nou, Aragorn? întrebă el.

― Zidul Văgăunii a fost cucerit, Domnia Ta, şi toată apărarea noastră a fost nimicită. Dar au scăpat mulţi încoace, pe Stâncă.

― A venit şi Eomer?

― Nu, dar mulţi dintre oamenii Domniei Tale s-au înapoiat în Văgăună; se zice că era şi Eomer printre ei. S-ar putea să le ţină piept vrăjmaşilor în locurile-acelea strâmte şi s-ajungă la peşteri. Ce nădejde mai au acolo, nu ştiu.

― Oricum mai mare ca a noastră. Se spune că au destule merinde acolo. Şi aeru-i curat, pentru că sunt destule guri de aerisire sus, în stâncă. Nimeni nu poate să dărâme intrările, dacă-s apărate de oameni hotărâţi. S-ar putea să reziste mult acolo.

― Dar orcii au adus o blestemăţie din Orthanc, zise Aragorn. Au un foc care bubuie. Cu ajutorul lui au pus mâna pe zid. Iar de n-or ajunge până în peşteri, ar putea să-i ferece acolo pe cei care-au intrat. Acum însă trebuie să ne adunăm gândul asupra felului cum ne apărăm.

― Mă chinui rău în închisoarea asta, zise Theoden. O, de-aş avea o lance în mână şi de-aş putea să pornesc în fruntea a lor mei călare, pe câmpie, mi s-ar întoarce şi mie pofta de luptă. Aşa mi-aş sfârşi zilele mulţumit. Dar aici nu prea sunt de folos.

― Măcar eşti la adăpost în cea mai puternică fortăreaţă din Obşte, zise Aragorn. Avem mai multă nădejde să te ocrotim în Cetatea Cornului, decât în Edoras sau chiar în Valea Calvarului, la munte.

― Se zice că această Cetate a Cornului n-a căzut niciodată, zise Theoden. Dar acum mi-e inima-ndoită. Se schimbă lumea şi tot ce era, cândva, de nezdruncinat începe acum să se clatine. Cum să ţină piept vreun turn la atâta puhoi şi ură neîmpăcată? De-aş fi ştiut că Isengardul s-a întărit până-ntr-atât, poate nu m-aş fi pripit să dau piept cu el, cu toate cuvintele meşteşugite ale lui Gandalf. Povaţa lui nu-mi mai pare acum la fel de înţeleaptă ca în dimineaţa aceea însorită.

― Nu judeca povaţa lui Gandalf până n-ajungem la capăt, Domnia Ta, zise Aragorn.

― Nu mai e mult până atunci, spuse regele. Dar n-am să-mi sfârşesc zilele aici, ca un bursuc bătrân în capcană. Coamă de Nea, Hasufel şi caii străjerilor mei se află în curte. Când s-or ivi zorile, am să le poruncesc oamenilor să sune din cornul lui Helm şi-o să pornesc călare. Vii şi tu cu mine, fiu al lui Arathorn? Poate-o să ne croim drum printre vrăjmaşi sau o să ne găsim un sfârşit demn de o cântare, de-o mai scăpa cineva să mai ştie de noi.

― Voi veni cu Domnia Ta, spuse Aragorn.

Ceru apoi îngăduinţa să se retragă şi se întoarse pe ziduri. Le străbătu de la un capăt la altul, îmbărbătându-şi oamenii şi dând câte o mână de ajutor pe unde atacul era mai vârtos. Veni şi Legolas cu el. Flăcările izbucneau de sub bolovanii cutremuraţi. Cârligele se agăţau de creneluri, scările se înălţau. Pentru a cine ştie câta oară, orcii reuşiră să ajungă pe culmea peretelui şi de tot atâtea ori apărătorii îi împinseră îndărăt.

Până la urmă, Aragorn ajunse şi rămase în picioare deasupra porţilor mari, fără să-i pese de săgeţile vrăjmaşe. Se uită şi văzu o geană de lumină palidă la răsărit. Apoi ridică mâna goală, cu palma în afară, în semn că voia să vorbească. Orcii chelălăiră batjocoritor:

― Ia coboară tu! Hai jos, dacă pofteşti să stai de vorbă cu noi! Adu-l şi pe rege! Suntem războinicii Uruk-hai. O să-l înşfăcăm noi din gaura în care s-a pitit, dacă nu iese de bunăvoie. Adu-l şi pe rege!

― Regele va ieşi când pofteşte, zise Aragorn.

― Şi atunci ce cauţi acolo? îl întrebară ei. Ce te tot zgâieşti? Vrei să vezi ce oştire măreaţă avem? Noi suntem luptătorii Uruk-hai.

― Mă uitam să văd când se ivesc zorile, zise Aragorn.

― Ce-i tot dai cu zorile? îl luară ei peste picior. Noi suntem Uruk-hai şi luptăm ziua şi noaptea, şi pe vreme bună, şi pe vreme rea. Am venit aici să ucidem pe soare şi pe lună. Ce dacă se ivesc zorile?

― Nimeni nu ştie ce-i aduce ziua de mâine, zise Aragorn. Luaţi-vă tălpăşiţa, până nu se întoarce totul împotriva voastră.

― Coboară, că altfel te doborâm noi de pe zid, strigară ei. N-avem de ce să ne târguim cu tine. N-ai ce ne spune!

― Şi, totuşi, am să vă spun ceva, zise Aragorn. Până acum, nici un vrăjmaş n-a reuşit să ia Cetatea Cornului. Plecaţi, că altfel n-o să cruţăm pe nimeni. N-o să mai rămână unul în viaţă, ca să mai ducă vestea la miazănoapte. Nu vă daţi seama ce primejdie vă paşte.

Aşa cum stătea acolo dinaintea vrăjmaşilor, deasupra porţilor ruinate, Aragorn fu învăluit de măreţie şi de o putere fără seamăn, încât oamenii sălbatici rămaseră cu gura căscată şi se uitară îndărăt, peste umăr, în vale; alţii îşi ridicară şovăitor ochii spre cer. Dar orcii izbucniră în hohote de râs. Şi pe când Aragorn sărea de pe zid, o ploaie de săgeţi mari şi mici şuieră peste creneluri.

Se auzi un vuiet şi se iscă o pălălaie. Arcada porţii pe care stătuse el cu o clipă înainte se crăpă şi se făcu fărâme într-un nor de praf şi fum. Baricada se făcu ţăndări ca atinsă de trăsnet. Aragorn o luă la goană spre turnul regelui.

Dar, chiar în momentul când poarta se prăbuşi iar orcii din faţa ei urlau, pregătindu-se de atac, îndărătul lor se înălţă un murmur, ca vâjâitul vântului în depărtare, care crescu, până se schimbă într-o larmă de glasuri. Zorile aduceau veşti cu ele. Orcii de pe Stâncă auziră zarva înfricoşătoare şi şovăiră, uitându-se îndărăt. Apoi de sus, din turn, răsună brusc şi înspăimântător măreţul corn al lui Helm.

Toţi care auziră vuietul acela se cutremurară. Mulţi orci se aruncară cu faţa la pământ şi îşi vârâră degetele îngherate în urechi. Ecourile străbăteau bubuind Văgăuna dintr-o parte într-alta, de parcă pe fiecare stâncă, pe fiecare deal, s-ar fi aflat câte un vestitor atotputernic. Dar bărbaţii de pe ziduri îşi ridicară privirile, ascultând uluiţi; căci ecourile nu se mai sfârşeau. Vuietele cornului şerpuiau printre coline din ce în ce mai aproape şi mai tare, răspunzându-şi unul altuia în izbucniri sălbatice şi nestăvilite.

― Helm! Helm! strigau călăreţii. Helm s-a sculat din morţi şi vine la luptă! Helm pentru regele Theoden!

Şi regele se arătă la acest strigăt. Calul lui era alb ca neaua, auriu îi strălucea scutul şi lungă-i era lancea. De-a dreapta lui venea Aragorn, moştenitorul lui Elendil, iar îndărăt, călare, seniorii Casei lui Eorl cel Tânăr. Cerul izbucni în lumină. Noaptea se duse. ― Înainte, eorlingi!

Cu strigăte şi zarva mare îşi începură atacul. Trecură vuind dincolo de porţi, se revărsară pustiitor pe drumul pietruit şi pătrunseră printre ostile Isengardului ca vântul prin iarbă. Îndărătul lor, din Văgăună, izbucniră urletele aspre ale oamenilor care ieşeau din peşteri, mânându-i pe vrăjmaşi înainte. Năvăliră şi cei rămaşi pe stâncă. Iar printre coline se înălţă ecoul vuietului de corn.

Regele şi-ai lui nu se opreau. Căpeteniile şi luptătorii cădeau de-a valma sau dădeau bir cu fugiţii în faţa lor. Nu le puteau sta în cale nici orcii, nici oamenii sălbatici. Fugeau Ia vale îmboldiţi de spadele şi lăncile călăreţilor. Ţipau şi gemeau de spaimă şi o mare uluire pusese stăpânire pe ei o dată cu zorii de ziuă.

Astfel porni regele Theoden călare de la Poarta lui Helm, croindu-şi calea către Stăvilarul măreţ. Acolo se opriră cu toţii. Dinaintea lor izbucnea, din ce în ce mai strălucitoare, lumina. Săgeţile soarelui ţâşniră peste colinele de la răsărit şi scăpărară în vârfurile lăncilor. Dar călăreţii rămaseră tăcuţi, cu privirile aţintite în Viroaga Văgăunii.

Ţinutul se schimbase. Acolo unde se întindea înainte valea înverzită, ale cărei povârnişuri înierbate se răsfrângeau peste nesfârşite coline, se desluşea acum o pădure. Copacii uriaşi, goi şi tăcuţi se înălţau rânduri-rânduri, cu ramuri încâlcite şi creştetul încărunţit; rădăcinile lor erau îngropate în ierburile înalte şi verzi. Pe sub ei era un întuneric de nepătruns. Între Stăvilar şi streaşina pădurii aceleia fără nume nu erau nici cinci sute de paşi. Acolo dădeau acum bir cu fugiţii falnicii oşteni ai lui Saruman, înspăimântaţi de rege şi de copaci. Se revărsară dinspre Poarta lui Helm, până când nu mai rămase nici unul îndărătul Stăvilarului, dar la poalele lui se strânseră roi, ca muştele. În zadar se târau şi se căţărau pe pereţii viroagei, încercând să scape. La răsărit, povârnişul văii era prea abrupt şi stâncos; din stânga, de la apus, îi urmărea soarta necruţătoare. De acolo apăru brusc, pe creastă, un călăreţ înveşmântat în alb, strălucitor în bătaia răsăritului. Peste colinele joase răsunau vaierele de corn. Îndărătul lui, pe povârnişurile lungi, veneau iute, pe jos, oştenii cu spadele în mâini. În mijlocul lor mergea cu paşi mari un bărbat înalt şi puternic. Scutul îi era roşu. Când ajunse la marginea văii, acesta îşi duse la buze un corn mare şi negru şi suflă o dată, puternic şi răsunător.

― Erkenbrand! strigară Călăreţii. Erkenbrand!

― Ia uitaţi-vă: Călăreţul Alb! exclamă Aragorn. Gandalf e iar aici!

― Mithrandir, Mithrandir! zise Legolas. Asta da, vrăjitorie! Haideţi! Vreau să-mi desfăt ochii cu pădurea asta, până nu se risipeşte vraja.

Oştirile din Isengard vuiau, luând-o bezmetic într-o parte şi-ntr-alta, din spaimă în spaimă. Răsună iar cornul din turn. Jos, prin spărtura din Stăvilar, dădeau buzna oamenii regelui. De pe coline cobora iute Erkenbrand, cârmuitorul Meleagului de la Apus. Iar Iute ca Gândul sărea ca un cerb care aleargă cu pas sigur în munţi. Călăreţul Alb năvăli asupra lor; revenirea lui îi înnebunea pe vrăjmaşi. Oamenii sălbatici îi căzură dinainte cu faţa la pământ. Orcii se trăgeau îndărăt şi urlau, azvârlindu-şi spadele şi lăncile. Fugeau ca fumul mânat de-o vijelie. Pătrunseră gemând în umbra copacilor care îi aşteptau; şi de-acolo nu se mai întoarse nici unul vreodată.

VIII Drumul spre Isengard

Şi astfel se întâlniră din nou, în lumina dalbă a dimineţii, regele Theoden şi Gandalf, Călăreţul Alb, pe lunca înverzită a Pârâului Văgăunii. Mai erau acolo Aragorn, fiul lui Arathorn, elful Legolas, Erkenbrand din Meleagul de la Apus şi seniorii din Obşte. Iar când îşi întoarseră privirile spre codru, mirarea lor le întrecu bucuria izbânzii.

Deodată, se auzi larmă mare şi dinspre Stăvilar apărură cei care fuseseră mânaţi în adâncul Văgăunii. Veneau dintr-acolo Gamling cel Bătrân şi Eomer, fiul lui Eomund, iar alături de ei păşea Gimli, gnomul. Nu purta coiful şi era legat la cap cu o năframă pătată de sânge; însă glăsui hotărât şi puternic:

― Patruzeci şi doi, jupâne Legolas! Dar, vai, mi-am ciobit securea, căci ultimul avea o zgardă de fier în jurul gâtului. Tu cum stai?

― M-ai întrecut cu unul, îi răspunse Legolas. Dar nu te pizmuiesc că vânătoarea ţi-a fost mai cu folos, căci mult mă bucur să te văd pe picioarele tale.

― Bun venit, Eomer, nepoate, zise Theoden. Acum, că te văd sănătos, mă pot bucura şi eu cu adevărat.

― Mărire Ţie, Senior al Obştii! rosti Eomer. Întunecata noapte-i dusă acum şi-i ziuă iar. Dar zorile au venit cu veşti ciudate.

Se întoarse şi privi, minunându-se, mai întâi la pădure, apoi la Gandalf.

― Ai apărut iar pe negândite, la ceas de nevoie, adăugă Eomer.

― Pe negândite? zise Gandalf. Doar v-am spus c-o să mă întorc să ne întâlnim aici.

― Dar nu ne-ai zis ceasul şi nici felul în care o să te iveşti. Ciudat ajutor ne-aduci! Eşti tare în vrăjitorii, Gandalf cel Alb!

― Aşa o fi. Dar nu mi-am arătat încă puterile. N-am făcut decât să vă povăţuiesc în vreme de restrişte şi să profit de iuţimea lui Iute ca Gândul. Vitejia voastră şi picioarele zdravene ale apusenilor mărşăluind în noapte v-au fost de mai mare folos.

Atunci se uitară cu toţii şi mai uluiţi la Gandalf. Câţiva îşi întoarseră privirile neîncrezătoare spre pădure, ştergându-se la ochi, ca şi cum ar fi văzut cu totul altceva decât el. Gandalf râse vesel, din răsputeri.

― Vă gândiţi la copaci? zise el. Păi, îi văd şi eu la fel de bine ca voi. Dar asta nu-i isprava mea. E-un lucru mai presus decât povaţa unui înţelept şi mai bun decât plănuisem. Nici n-am nădăjduit vreodată să se-ntâmple ceva atât de bun.

― Atunci, dacă nu tu, cine-a făptuit o asemenea vrăjitorie? întrebă Theoden. E limpede că nu a făcut-o Saruman. O fi vreun înţelept mai puternic, de care n-am auzit încă?

― Nu-i nici o vrăjitorie, ci o putere de tare de demult, rosti Gandalf. O putere ce-a străbătut pământul, înainte de cântul elfilor şi de lovitura baroaselor.

― Şi care ar fi dezlegarea cimiliturii tale? întrebă Theoden.

― Dacă vreţi să aflaţi, aţi face bine să veniţi cu mine în Isengard, îi răspunse Gandalf.

― În Isengard? strigară ei.

― Da, zise Gandalf. Mă voi întoarce în Isengard şi cei care poftesc pot să vină cu mine. S-ar putea să vedem lucruri ciudate pe-acolo.

― Dar nici dac-am strânge toţi oamenii din Obşte şi le-am lecui rănile şi vlăguiala, n-am fi destui ca să atacăm fortăreaţa lui Saruman, zise Theoden.

― Cu toate acestea, voi pleca la Isengard, spuse Gandalf. N-o să zăbovesc prea mult acolo. Drumul meu porneşte acum spre răsărit. Căutaţi-mă prin Edoras, înainte să apună luna.

― Nu, peste poate, rosti Theoden. Asta ar fi la ceasul întunecat de dinaintea zorilor; doar n-o să ne despărţim tocmai acum. Voi veni cu tine, dacă asta ţi-e povaţa.

― Vreau să stau de vorbă cu Saruman, cât mai repede cu putinţă, zise Gandalf. Şi pentru că ţi-a adus atâta năpastă, n-ar fi rău să fie şi Domnia Ta de faţă. Dar poţi oare s-ajungi la timp acolo?

― Oamenii mei sunt vlăguiţi de-atâta luptă, îi răspunse regele. Şi nici eu nu mă simt mai în putere. Căci am venit călare de departe şi somnul mi-a fost pe apucate. Vai, bătrâneţea mea nu-i o poveste şi nici nu m-au împovărat cu ea doar ticluirile şoptite ale lui Limbă de Vierme. E-o boală de care nu mă poate lecui vreun vraci pe de-a-ntregul. Nici măcar tu, Gandalf.

― Atunci, toţi cei care mă vor însoţi să-şi tragă puţin sufletul, zise Gandalf. Vom călători în umbra nopţii. Aşa-i mai bine, pentru că vă povăţuiesc ca toate mişcările noastre să fie de-acum încolo cât mai tainice. Dar să nu porunceşti prea multor oameni să te însoţească, Theoden. Ne ducem acolo să stăm de vorbă, nu să luptăm.

Apoi regele alese câţiva bărbaţi zdraveni, cu cai iuţi, şi îi trimise să ducă vestea izbânzii în toate văile din Obşte; să le spună oamenilor ― tineri şi bătrâni ― să vină degrabă în Edoras. Seniorul Obştii avea să ţină acolo o adunare cu toţi cei în stare să poarte arme, a doua zi după luna plină. Ca să pornească împreună cu el spre Isengard, regele îl alese pe Eomer şi încă douăzeci de bărbaţi de-ai casei sale. Cu Gandalf aveau să meargă Aragorn, Legolas şi Gimli. În ciuda rănii sale, gnomul nici nu vru să audă să rămână de căruţă.

― A fost o bubuitură uşoară şi m-a apărat coiful, zise el. Doar nu m-o opri o zgârietură orcească.

― Am să te oblojesc eu, cât timp te odihneşti, spuse Aragorn. Regele se întoarse apoi în Cetatea Cornului şi se cufundă într-un somn aşa cum nu mai dormise de multă vreme. Se odihniră şi aleşii săi rămaşi acolo. Dar ceilalţi care nu fuseseră răniţi sau vătămaţi în vreun fel începură o treabă foarte anevoioasă; căci mulţi căzuseră în bătălie şi zăceau acum morţi pe câmpie sau în Văgăună.

Nu rămăsese nici un orc în viaţă; leşurile lor erau fără număr, însă dintre munteni, foarte mulţi se predaseră; şi erau înfricoşaţi şi cereau îndurare. Oamenii din Obşte le luară armele şi-i puseră la muncă.

― Acum daţi o mână de ajutor să dregem răul la care aţi pus mâna şi voi, zise Erkenbrand. Şi după aceea o să rostiţi un jurământ prin care să vă legaţi că nu veţi mai trece Vadurile Isenului înarmaţi niciodată şi că n-o să vă mai înhăitaţi cu vrăjmaşii oamenilor. Apoi sunteţi liberi să plecaţi în ţinutul vostru. Căci aţi fost traşi pe sfoară de Saruman. Mulţi dintre voi şi-au pierdut viaţa drept plată că v-aţi încrezut în el; să nu credeţi că, dacă aţi fi biruit, aţi fi avut o soartă mai bună.

Oamenii din Ţara Murgă rămăseseră uluiţi, pentru că Saruman le spusese despre cei din Rohan că ar fi haini şi că-şi ardeau ostaticii de vii.

În mijlocul câmpiei din faţa Cetăţii Cornului fură înălţate două gorgane sub care zăceau toţi călăreţii Obştii căzuţi în apărare ― cei din Vâlcelele de Răsărit într-o parte şi cei din Meleagul din Apus, în cealaltă. La poalele cetăţii, într-un mormânt separat, îşi dormea somnul de veci Hama, căpitanul gărzii regale. Căzuse dinaintea Porţii.

Orcii fură adunaţi în grămezi mari, la distanţă de gorganele călăreţilor, aproape de poalele pădurii. Iar oamenii nu ştiau acum ce să facă, pentru că mormanele de leşuri erau prea mari ca să le poată îngropa sau arde. Aveau prea puţin lemn pentru asta şi nimeni n-ar fi îndrăznit să ridice securea asupra copacilor acelora ciudaţi, chiar dacă Gandalf nu le-ar fi zis ca nu cumva să se atingă de trunchiurile şi de crengile lor, că era primejdie mare.

― Lăsaţi-i pe orci să zacă acolo, zise Gandalf. Noaptea e un sfetnic bun.

După-amiază, oamenii regelui se pregătiră de plecare. Îngropăciunea abia începuse şi Theoden jeli pieirea lui Hama, căpitanul său, şi azvârli un pumn de ţărână în mormântul lui.

― Mare năpastă mi-a adus Saruman mie şi tot ţinutului acestuia, se tângui el. Şi n-am să uit când l-oi întâlni.

Soarele scăpata deja spre colinele de apus din Viroagă, când, în sfârşit, Theoden şi Gandalf, împreună cu însoţitorii lor, porniră dinspre Stăvilar. Îndărătul lor fusese adunată o mare oştire formată din călăreţi şi din apuseni, tineri şi bătrâni, femei şi copii, care ieşiseră din peşteri. Cântară un cântec de izbândă cu glasurile limpezi; apoi tăcură, întrebându-se ce-avea să se mai întâmple, căci le era teamă de copacii aceia de la care nu-şi mai puteau dezlipi ochii.

Călăreţii se apropiară de pădure şi se opriră. Nu-i trăgea aţa nici pe cai, nici pe oameni să pătrundă acolo. Arborii erau cenuşii şi ameninţători, înconjuraţi de hăuri sau de un fel de burniţă. Capetele ramurilor lor plecate atârnau ca nişte degete iscoditoare, rădăcinile se iveau din pământ ca mădularele unui monstru ciudat, iar sub ele se căscau hăuri întunecate. Dar Gandalf merse înainte, călăuzindu-şi tovarăşii; iar acolo unde drumul dinspre Cetatea Cornului pătrundea în pădure, văzură o deschizătură pe sub crengile puternice, ca o poartă boltită; şi Gandalf intră pe acolo, urmat de ceilalţi. Spre uimirea lor, văzură că drumul continua străjuit de Pârâul Văgăunii; iar deasupra se zărea cerul năpădit de o lumină aurie. Dar de-o parte şi de alta a culoarului de arbori întunericul devenea din ce în ce mai dens, mai de nepătruns; de acolo se auzeau trosnetele şi gemetele crengilor, strigăte depărtate şi larmă de glasuri neînţelese, care murmurau mânioase. Nu se vedea nici urmă de orc sau de altă făptură.

Legolas şi Gimli călăreau acum împreună, pe acelaşi cal; mergeau alături de Gandalf, pentru că gnomului îi era teamă de pădure.

― E tare cald pe-aici, îi spuse Legolas lui Gandalf. Simt multă mânie în jur. Nu ţi se pare că aeru-ţi zvâcneşte în urechi?

― Ba da, răspunse Gandalf.

― Ce s-o fi întâmplat cu amărâţii ăia de orci? întrebă Legolas.

― Asta, cred eu, n-o să ştie nimeni niciodată, zise Gandalf.

Merseră o vreme în tăcere; dar Legolas trăgea mereu cu ochiul într-o parte şi-ntr-alta, iar dacă Gimli l-ar fi lăsat, s-ar fi oprit mereu să asculte murmurul pădurii.

― Sunt cei mai ciudaţi arbori din viaţa mea, zise el. Şi mi-a fost dat să văd nenumăraţi stejari de când erau ghinde şi până la adânci bătrâneţe. Ce bine-ar fi să avem timp destul, ca să mă plimb printre ei. Ştiu să glăsuiască şi, cu timpul, s-ar putea să le înţeleg gândurile.

― Nu, lasă, făcu Gimli. Să-i lăsăm în pace. Eu unul mi-am dat seama ce gândesc: sunt plini de ură faţă de cei care merg în două picioare şi nu vorbesc decât despre cum ne-ar putea zdrobi şi gâtui.

― Nu-i urăsc chiar pe toţi care merg în două picioare, zise Legolas. Cred că aici greşeşti. Cu orcii au ei ce au. Nu sunt din partea locului şi ştiu prea puţine despre elfi şi despre oameni. Văile în care cresc sunt foarte depărtate. Socot că vin tocmai din vâlcelele adânci din Fangorn.

― Atunci aceasta e cea mai primejdioasă pădure de pe Pământul de Mijloc, spuse Gimli. Ar trebui să-i fiu recunoscător pentru ceea ce-a făcut, dar n-o pot iubi. Îţi pare, pesemne, încântător, dar am văzut o minunăţie şi mai mare în ţinutul acesta, ceva mai frumos decât orice dumbravă sau poieniţă de pe lume: îmi simt încă inima plină. Încurcate sunt căile oamenilor, Legolas! Au aici una dintre minunile Lumii de la Miazănoapte, şi cum crezi că vorbesc de ea? Peşteri, aşa le numesc. Peşteri! Vizuini unde fug să se ascundă în vreme de război, unde îşi dosesc nutreţul! Bunule Legolas, ştii tu, oare, cât sunt de frumoase, de mari, peşterile din Văgăuna lui Helm? Ce drumuri ar mai face gnomii, doar să arunce o privire pe-acolo, dacă s-ar şti de ele! Măiculiţă, pe onoarea mea, ar da aur, nu glumă, doar să le vadă o clipă!

― Iar eu aş da aur, nu glumă, să mă laşi în pace, zise Legolas. Şi aş da de două ori mai mult să ies de-acolo, de-ar fi să mă rătăcesc în ele.

― Vorbeşti fără să ştii, aşa că-ţi iert glumele, zise Gimli. Dar baţi câmpii ca un nebun. Ţie ţi se par minunate lăcaşurile acelea, de la poalele colinei din Codrul Întunecat, în care sălăşluieşte regele tău şi la durarea cărora au dat şi gnomii odinioară o mână de ajutor.

Ei bine, nu sunt decât nişte cocioabe faţă de peşterile pe care le-am văzut aici: săli uriaşe, pline de muzica veşnică a apei clipocind în băltoace, frumoase precum Kheled-zaram la lumina stelelor. Ah, Legolas, când se-aprind torţele şi oamenii păşesc pe duşumele de nisip sub bolţi cu ecou, ah, atunci, Legolas, pe zidurile netede scânteiază pietre preţioase, cristale şi minereuri rare; iar lumina se cerne prin straturi de marmură ca sideful, străvezii precum mâinile vioaie ale Domniţei Galadriel. Iar stâlpii, unii albi, alţii ca şofranul sau trandafirii ca zorii de ziuă, se răsucesc şi se unduiesc în forme de vis; ţâşnesc din duşumele colorate, să întâlnească podoabele scânteietoare din acoperiş: aripi, funii, perdele fine, ca nişte nori împietriţi, lănci, drapele, foişoare în palate suspendate! Lacuri nemişcate le oglindesc pe toate: o lume sclipitoare priveşte în sus din bălţile întunecate, cu faţa ca oglinda, cum nici măcar mintea lui Durin n-ar fi putut ticlui în visurile sale, se întind pe alei şi prin curţi străjuite de stâlpi, continuând până în unghere întunecate pe unde lumina nu ajunge vreodată. Şi pic! cade o picătură, iar încreţiturile rotunde din oglindă fac ca turnurile să se unduiască şi să se aplece, ca algele şi coralii dintr-o grotă marină. Apoi se lasă seara: toate se pierd, strălucind stins; torţele trec în altă încăpere, în alt vis. Căci sunt acolo încăperi peste încăperi, Legolas; sălile dau una-ntr-alta, drumurile vin fără oprire, îndărătul scărilor se înalţă alte scări; iar potecile şerpuitoare se avântă tot mai departe, în inima munţilor. Peşteri! Cavernele din Văgăuna lui Helm! Ce noroc pe mine s-ajung acolo! M-apucă plânsul când mă gândesc că trebuie să le părăsesc

― Ei, atunci, zise elful, îţi doresc, Gimli, pentru sufletul tău, să te întorci cu bine din război şi să le revezi. Dar să nu le spui tuturor celor din neamul tău! Căci din ceea ce mi-ai povestit, nu prea le-a mai rămas mare lucru de făcut acolo. Poate oamenii din ţinutul acesta au dreptate când vorbesc puţin despre peşteri: o familie de gnomi puşi pe treabă, cu ciocanul şi cu dalta-n mână, e în stare să strice mai mult decât a construit.

― Nu, n-ai cum să-nţelegi, zise Gimli. Nu-i gnom pe lume care să nu fie impresionat de asemenea minunăţie. Nimeni din seminţia lui Durin n-ar săpa în peşterile astea ca să scoată piatră sau minereu, chiar dacă s-ar afla acolo aur şi nestemate. Oare voi vă apucaţi să tăiaţi crângurile de arbori în floare, primăvara, ca să faceţi lemne de foc? Aşa ocrotim şi noi poienile acestea cu flori de piatră; nicidecum nu ne-am apuca să le părăduim. N-am face decât să săpăm câte puţin, cu grijă şi îndemânare, nu mai mult de o aşchie pe zi, asta aşa, ca să ne facem de lucru; şi pe măsură ce-or trece anii, am deschide drumuri noi şi-am scoate la iveală încăperi depărtate, cuprinse încă de întuneric, pe care acum abia le poţi ghici îndărătul crăpăturilor din stâncă. Şi luminile, Legolas! Am face lămpaşe din cele ce străluceau odinioară în Khazad-dum; şi-am alunga când am pofti noaptea care zace acolo de la facerea lumii. Iar dacă ni s-ar face somn, am aduce iar întunericul.

― Chiar că mi-ai înmuiat inima, Gimli, zise Legolas. Nu te-am mai auzit vorbind aşa până acum. Mă faci să-mi pară rău că n-am văzut şi eu peşterile alea. Hai să ne-nvoim: dacă ne întoarcem amândoi sănătoşi din încercările care ne-aşteaptă, atunci să călătorim o vreme împreună. Tu ai să vii să vizitezi Fangornul cu mine, şi-apoi am să merg eu cu tine, să văd Văgăuna lui Helm.

― Mie unul nu-mi prea dă inima ghes să mă întorc prin Fangorn, zise Gimli. Dar am să-l înghit, dacă-mi făgăduieşti că vii să împărtăşim minunea peşterilor.

― Îţi făgăduiesc, zise Legolas. Dar, vai! Deocamdată trebuie să lăsăm şi peşterile, şi codrul. Ia uită-te! Ajungem la capătul pădurii. Cât mai e până în Isengard, Gandalf?

― Vreo cincisprezece leghe, după cum vestesc ciorile lui Saruman, zise Gandalf. Cinci de la gurile Viroagei Văgăunii, până la Vaduri şi încă zece de-acolo, până la porţile Isengardului. Dar n-o să străbatem tot drumul în noaptea asta.

― Şi ce-o să vedem când om ajunge acolo? întrebă Gimli. Poate ştii tu, căci eu nu-mi dau seama.

― Nici eu nu ştiu ceva sigur, îi răspunse vrăjitorul. Am fost ieri, la căderea nopţii, pe-acolo, dar s-ar putea să se fi întâmplat multe de-atunci. Totuşi, cred că n-o să spui că am călătorit în zadar, chiar dacă ai lăsat în urmă scânteietoarele Peşteri din Aglarond.

În sfârşit, trecură pădurea şi se treziră la poalele Viroagei unde se despărţea drumul dinspre Văgăuna lui Helm: o cărare o lua spre răsărit, până în Edoras, cealaltă ducea la miazănoapte, spre Vadurile Isenului. Când ajunseră la marginea pădurii, Legolas se opri şi se uită îndărăt cu părere de rău. Apoi scoase un strigăt:

― Ochii! Ochi care ne privesc din umbrele crengilor! N-am mai văzut în viaţa mea asemenea ochi!

Surprinşi de strigătul lui, ceilalţi se opriră şi se întoarseră; dar Legolas o luă îndărăt.

― Nu! Nu! ţipă Gimli. Poţi să faci ce vrei, în nebunia ta, dar pe mine lasă-mă jos de pe cal! N-am chef să văd nici un ochi!

― Opreşte-te, Legolas Frunzăverde, zise Gandalf. Nu te întoarce încă în pădure! Nu ţi-a venit vremea.

În timp ce Gandalf rostea toate acestea, dintre arbori se desprinseră trei forme ciudate. Erau ca ale căpcăunilor, înalte de mai bine de douăsprezece picioare, cu trupuri puternice, zdravene ca ale arborilor tineri; păreau înveşmântaţi sau ascunşi în nişte haine strimte, maronii şi cenuşii. Aveau membre lungi, mâini cu multe degete, părul ţepos şi bărbi de un verde fumuriu, ca muşchiul. Se uitau cu ochi neînduplecaţi, dar nu spre călăreţi, ci undeva spre miazănoapte. Deodată îşi duseră mâinile lungi Ia gură şi scoaseră nişte sunete limpezi, ca o chemare de corn, dar mult mai melodioase. Li se răspunse şi, întorcându-se, călăreţii văzură alte făpturi asemănătoare, care se apropiau cu paşi mari prin iarbă.

Veneau grăbiţi dinspre miazănoapte, ca nişte bâtlani care merg prin apă, pentru că picioarele lor lungi se mişcau mai iute ca aripile păsărilor. Călăreţii scoaseră strigăte de uimire şi unii puseră mâinile pe mânerele săbiilor.

― Nu-i nevoie, le spuse Gandalf. Aceştia nu-s decât păstori. Nu ne sunt vrăjmaşi; vă spun eu, nici nu le pasă de noi.

Şi se pare că aşa era, pentru că nici nu apucă bine să-şi termine vorba, că făpturile acelea intrară cu paşi mari în pădure şi se făcură nevăzute fără să le arunce călăreţilor măcar o privire.

― Păstori! exclamă Theoden. Păi, unde le sunt turmele? Şi ei ce sunt, Gandalf? Pentru că, e limpede, măcar ţie nu-ţi sunt străini.

― Sunt păstori de arbori, îi răspunse Gandalf. Să fi trecut chiar aşa de mult de când stăteaţi şi ascultaţi poveşti la gura sobei? Copiii din ţinutul Domniei Tale ar fi în stare să dea răspunsul numai descâlcind firele răsucite ale basmului. Doar ai văzut enţi în Codrul Fangorn, căreia îi ziceţi Codrul Enţilor. Credeai că i-au dat numele acesta din pură închipuire? Nu, Theoden, lucrurile stau tocmai pe dos: pentru ei, tu nu eşti decât o poveste trecătoare; toţi anii de la Eorl cel Tânăr până la Theoden cel Bătrân nu înseamnă mai nimic pentru ei, iar faptele măreţe ale casei tale nu prea au mare însemnătate.

Regele rămase pe gânduri.

― Enţi, zise el până la urmă. Cred că încep să pricep un pic minunea cu arborii prin umbrele legendei. Am trăit să văd tot felul de ciudăţenii. Ne îngrijim de-atâta vreme dobitoacele şi ogorul, ne-am construit casele, ne-am făurit unelte şi-am pornit călare spre Minas Tirith, ca să le dăm o mână de ajutor în război celor de acolo. Şi le-am spus acestor lucruri viaţă omenească, mersul firesc al firii. Nu prea ne-a păsat de ce era dincolo de fruntariile tărâmului nostru. Avem cântări care povestesc despre aceste lucruri, dar suntem pe cale să le uităm. Nu facem decât să le spunem copiilor, din obişnuinţă, fără să punem suflet. Şi iată că aceste cântări au coborât printre noi din locuri ciudate şi se plimbă aşa, la lumina zilei.

― Ar trebui să fii fericit, rege Theoden, zise Gandalf. Pentru că acum nu numai viaţa trecătoare a oamenilor e-n primejdie, ci şi a celor pe care le-aţi urcat în poveşti. Ai mulţi prieteni de partea ta, chiar fără să ştii.

― Şi totuşi, mă încearcă tristeţea, zise Theoden. Căci oricare ar fi soarta războiului, oare până la urmă minunea şi frumosul nu-şi vor lua pentru totdeauna zborul din Pământul de Mijloc?

― Se poate, zise Gandalf. Răul pricinuit de Sauron nu poate fi vindecat în întregime şi nici nesocotit. Dar asta-i soarta zilelor noastre. Şi-acum, hai să ne continuăm călătoria pe care-am început-o!

Grupul se depărta apoi de Viroagă şi de pădure şi o luă pe drumul către Vaduri. Legolas îi urmă fără nici o tragere de inimă. Soarele apusese şi se scufundase deja dincolo de marginea lumii; dar cum ieşiră din umbra colinelor şi priviră spre apus la Strunga Rohan, văzură cum cerul se înroşise cu totul: pe sub norii risipiţi ardea o lumină. Pe fondul acesta zburau şi se roteau întunecate o mulţime de păsări cu aripi negre. Unele trecură pe deasupra capetelor lor cu ţipete sumbre, întorcându-se apoi la cuiburile lor de pe steiuri.

― Păsările morţii au cam dat iama pe câmpul de bătălie, zise Eomer.

Mergeau acum la pas uşor, în vreme ce împrejur, pe câmpie, se lăsa seara. Luna urca agale, cu discul ceruit aproape în întregime, iar la lumina ei rece şi argintie câmpia vălurită se înălţa, iar apoi cobora ca o mare întinsă, cenuşie. După vreo patru ceasuri de mers călare de la răscrucea de drumuri, se apropiară de Vaduri. Povârnişuri abrupte coborau nesfârşit până la râul care se împrăştia printre bancuri de piatră, străjuit de terase înalte, înierbate. Vântul le aduse la urechi urlet de lupi. Aveau inimile grele, amintindu-şi de cei mulţi căzuţi aici, în bătălie.

Drumul se afunda printre maluri ridicate, croindu-se de-a curmezişul teraselor, până la marginea râului, apoi urca iar, pe partea cealaltă. Erau trei rânduri de lespezi pentru trecerea pârâului şi între ele, vaduri pentru cai, care porneau din ambele maluri spre un ostrov pustiu din mijloc. Călăreţii se uitară în jos şi li se păru ciudat, pentru că Vadurile fuseseră totdeauna învolburate de susurul şi murmurul apei pe pietre; dar acum nu se auzea nimic. Albia pârâului era aproape uscată ― o întindere pustie de pietriş şi de nisip cenuşiu.

― Locul ăsta a devenit sterp, zise Eomer. Ce năpastă o fi căzut asupra râului? Saruman a distrus multe locuri minunate; să fi nimicit şi izvoarele Isenului?

― Aşa s-ar părea, zise Gandalf.

― Vai mie! făcu Theoden. Oare suntem nevoiţi să trecem pe drumul acesta pe unde fiarele mâncătoare de cadavre înfulecă atâţia călăreţi din Obşte?

― N-avem altă cale, zise Gandalf. Amarnică-i pieirea oamenilor tăi! Dar vei vedea că lupii din munţi, cel puţin, nu-i mănâncă. Şi se ospătează cu prietenii lor, orcii: cam asta înseamnă prieteşugul lor. Haideţi!

Coborâră spre râu şi, pe măsură ce se apropiau, lupii încetară să urle, luându-şi tălpăşiţa. Se înfricoşaseră văzându-l pe Gandalf în lumina lunii şi pe calul său, Iute ca Gândul, sclipind ca argintul. Călăreţii îşi continuară drumul spre insuliţă, urmăriţi de ochi care luceau stins din umbrele malurilor.

― Ia uitaţi-vă, zise Gandalf. Au trudit pe-aici şi prieteni de-ai noştri.

Văzură în mijlocul ostrovului o movilă înconjurată de pietre şi o mulţime de lănci înfipte în pământ.

― Aici zac toţi cei răpuşi dintre bărbaţii Obştii, zise Gandalf.

― Odihnească-se în pace! zise Eomer. Iar mormântul lor să rămână de strajă în Vadurile Isenului şi când le-or putrezi şi le-or rugini lăncile.

― Asta-i tot isprava ta, Gandalf, prietene? întrebă Theoden. Multe-ai mai făcut într-o zi şi-o noapte.

― Cu ajutorul lui Iute ca Gândul… şi al altora, zise Gandalf. Am călătorit iute şi până departe. Dar acum, că suntem lângă movila aceasta, am să vă spun ceva ce vă va linişti: mulţi au căzut în bătăliile din Vaduri, dar nu chiar aşa cum s-a spus. Mai numeroşi au fost cei împrăştiaţi decât cei ucişi; i-am strâns iar pe toţi pe care i-am găsit. Pe unii i-am trimis să-şi unească forţele cu Erkenbrand.

Pe alţii i-am pus să facă acest mormânt şi de-acum cred că au ajuns înapoi în Edoras. Pe mulţi alţii i-am trimis înainte într-acolo, să-ţi păzească ţie casa. Mi-am dat seama că Saruman şi-a aruncat întreaga putere împotriva voastră şi slujitorii lui au lăsat baltă orice altă ispravă şi au plecat în Văgăuna Iui Helm. Întregul ţinut părea golit de vrăjmaşi; şi totuşi, m-am temut ca nu cumva călăreţii lupului şi jefuitorii s-o pornească spre Meduseld, câtă vreme era lipsit de apărare. Dar acum nu cred că trebuie să-ţi mai fie frică: să vezi că lăcaşul tău te va întâmpina prietenos, când te vei întoarce.

― Iar eu voi fi fericit să-l văd iar, zise Theoden. Deşi, nu mă-ndoiesc, nu voi mai sălăşlui prea mult acolo.

Cu acestea, îşi luară rămas-bun de la ostrov şi de la mormânt, trecură râul şi urcară pe celălalt mal. Apoi îşi continuară drumul, răsuflând uşuraţi că părăsiseră Vadurile îndoliate. Cum plecară, cum se auzi iar urletul lupilor.

Dinspre Isengard pornea un drum larg, străvechi, până la vaduri. O vreme, a urmat curgerea unui râu, cotind o dată cu acesta spre răsărit, apoi spre miazănoapte; dar până la urmă o luă drept către porţile Isengardului, care se găseau la poalele povârnişului muntos, în partea de apus a văii, la mai bine de cincisprezece leghe de gurile râului. Pe acolo o apucară şi ei, dar nu merseră pe drum, ci pe de lături, pentru că pământul era tare şi neted, năpădit cât vedeai cu ochii de iarbă scurtă şi fragedă. Călăreau mai iute acum şi pe la miezul nopţii Vadurile rămăseseră la aproape cinci leghe îndărăt. Apoi făcură popas, punând capăt călătoriei lor pe timp de noapte, căci regele se simţea vlăguit. Ajunseseră la poalele Munţilor Ceţoşi şi braţele lungi ale văii Nan Curunir se întindeau acum către ei. Întunecată se avânta valea dinaintea lor, pentru că luna se topise în apus şi lumina ei se ascundea după coline. Dar, din bezna aceea adâncă, se înălţa o spirală uriaşă de fum şi abur, care prindea ultimele raze de lună, revărsându-le apoi în nori scânteietori, negri şi argintii, pe cerul înstelat.

― Ce spui de asta, Gandalf? întrebă Aragorn. Parcă toată Valea Vrăjitorului ar fi în flăcări.

― Zilele acestea valea a fost tot timpul năpădită de fum, zise Eomer. Dar n-am mai văzut aşa ceva. Ăsta-i mai degrabă abur. Saruman ticluieşte vreo ticăloşie în semn de salut pentru noi. S-ar putea să fiarbă toate apele Isenului, de-aceea a secat râul.

― Aşa o fi, zise Gandalf. O să aflăm mâine ce face. Acum hai să ne odihnim, dac-om putea.

Îşi întinseră tabăra alături de albia râului Isen. Locul era încă pustiu şi cufundat în linişte. Câţiva dintre ei dormiră puţin. Dar târziu, în noapte, străjerii începură să strige şi se treziră cu toţii. Luna pierise. Deasupra scânteiau stelele. Însă pe faţa pământului se târa o întunecime mai neagră ca noaptea. Se îndrepta spre ei pe ambele maluri ale râului, către miazănoapte.

― Rămâneţi unde sunteţi, zise Gandalf. Nu puneţi mâna pe arme! Aşteptaţi! O să treacă pe lângă voi!

Fură învăluiţi într-o burniţă. Câteva stele se mai vedeau clipind palid deasupra lor. Dar de-o parte şi de alta se înălţau ziduri de beznă nepătrunsă. Oamenii se aflau pe fâşia îngustă dintre turnurile mişcătoare de umbră. Auzeau glasuri, şoapte şi gemete, precum şi un suspin foşnitor şi nesfârşit; pământul se cutremura. Li se păru că rămaseră aşa, în spaimă, multă vreme. Dar până la urmă bezna şi rumoarea trecură şi dispărură printre braţele muntelui.

Departe, la miazăzi de Cetatea Cornului, oamenii auziră în miez de noapte un zgomot mare, ca o vijelie în vale, şi pământul se cutremură; iar ei se înfricoşară şi nici unul nu se încumetă să pornească într-acolo. Dar dimineaţa ieşiră şi rămaseră cu gura căscată, pentru că leşurile de orci dispăruseră, la fel şi arborii. Departe, în Valea Văgăunii, iarba era strivită şi înnegrită, de parcă şi-ar fi păscut cirezile pe-acolo păstori uriaşi. Însă la o milă de Stăvilar fusese săpat un puţ imens în pământ, iar deasupra era o grămadă de bolovani, mare cât un deal. Oamenii îşi închipuiră că acolo fuseseră îngropaţi orcii ucişi de ei. Dar dacă printre ei se aflau şi cei care fugiseră în pădure, nimeni nu putea spune, căci nici un om nu pusese piciorul pe dealul acela. Mai târziu îl numiră Gruiul Morţii, căci nu creştea fir de iarbă pe-acolo. Însă arborii ciudaţi nu mai fură văzuţi în Viroaga Văgăunii niciodată; plecaseră noaptea spre vâlcelele întunecate ale Fangornului. Astfel le-o plătiseră orcilor.

Regele şi însoţitorii lui nu mai dormiră în noaptea aceea; nu mai văzură şi nu mai auziră nimic ciudat, afară totuşi de faptul că râul de alături prinse brusc glas. Apa venea vijelioasă printre pietre. Şi când trecu primul val, Isenul începu să curgă şi să susure în albia lui, ca totdeauna.

În zori, se pregătiră să plece. Lumina apăru cenuşie şi palidă şi nu văzură soarele răsărind. Văzduhul era greu de-atâta ceaţă şi-n jurul lor plutea o duhoare. Mergeau acum agale pe drumul cel mare. Era lat, tare şi bine îngrijit. Abia desluşit prin beznă, zăriră lanţul lung de munţi înălţându-se în stânga. Trecuseră în Nan Curunir, Valea Vrăjitorului. Era o vale adăpostită, care se deschidea numai spre miazăzi. Fusese cândva verde şi frumoasă, scăldată de undele Isenului adânc şi vijelios încă înainte să ajungă în câmpie; căci era sporit de multe izvoare şi pârâiaşe din colinele spălate de ploi, aşa că pământul dimprejur era plăcut şi rodnic.

Acum se schimbase. La poalele zidurilor din Isengard se întindeau pogoane întregi trudite de sclavii lui Saruman. Dar cea mai mare parte a văii devenise un desiş de buruieni şi de mărăcini. Rugii de mure se târau la pământ sau se căţărau pe tufişuri şi pe maluri, iar în încâlceala lor se adăposteau animalele mici. Nu creşteau arbori acolo, dar printre ierburile bătrâne se vedeau încă buturugi arse şi tăiate de secure ale unor dumbrăvi străvechi. Era un ţinut trist, unde, în afară de clipocitul apei repezi pe pietre, nu se mai auzea nimic. Din văgăuni se înălţau, colcăitori, nori mohorâţi de fum şi abur. Călăreţii nu scoteau nici o vorbă. Mulţi aveau inima îndoită, întrebându-se dacă nu cumva călătoria lor se va sfârşi prost. După ce străbătură câteva leghe, drumul se schimbă într-o stradă pietruită cu lespezi mari, pătrate, măiestrit aşezate; nu creştea nici un fir de iarbă printre ele. De-o parte şi de alta, prin şanţurile adânci, clipocea apa. Brusc, în faţa lor se înălţă, abia desluşit, un stâlp negru. Iar deasupra lui era o lespede mare, sculptată şi vopsită sub forma unei Mâini Albe, lungi. Degetul ei indica miazănoaptea. Ştiau acum că porţile Isengardului nu erau departe şi li se strânse inima; dar nu fură în stare să străpungă întunericul cu privirea.

Acest tărâm străvechi, căruia oamenii îi ziceau Isengard, se întindea de veacuri aici, la poalele lanţului muntos, în Valea Vrăjitorului. În parte, era format chiar din peretele munţilor, dar în vechime oamenii din Apusime trudiseră şi ei la înălţarea lui; iar Saruman sălăşluia de mult acolo şi nu stătuse nici el cu mâinile în sân.

Aşa arăta în zilele de glorie ale lui Saruman, considerat de mulţi căpetenia Vrăjitorilor: un zid de piatră circular, uriaş, ca un şirag de steiuri, care pornea dintr-un povârniş al muntelui şi se întorcea tot acolo. Nu exista decât o singură intrare, o boltă săpată în partea de miazăzi. Acolo fusese tăiat în stânca întunecată un tunel lung, închis la ambele capete de porţi mari de fier. Fuseseră atât de măiestrit făurite şi aşezate în balamalele lor uriaşe, sprijinite de stâlpi de oţel care pătrundeau în inima stâncii, încât atunci când nu erau ferecate, puteai să le deschizi doar împingându-le uşor, fără să facă nici cel mai mic zgomot. Dacă pătrundeai prin tunelul imens şi ajungeai până la urmă să ieşi din el, vedeai o câmpie, un rotocol mare, cam ca o strachină uriaşă, puţin adâncă, având pereţii goi pe dinăuntru şi măsurând cam o milă lăţime. Cândva fusese înverzit şi plin de drumuri largi şi de livezi cu pomi încărcaţi de fructe, străbătut de pâraie care se revărsau dinspre munte, într-un lac. Dar în zilele din urmă ale lui Saruman, nu mai creştea nimic verde pe-acolo. Drumurile erau acoperite cu lespezi mohorâte şi dure; iar de-a lungul lor, în loc de arbori, se vedeau şiruri lungi de stâlpi, unii din marmură, alţii din alamă şi din fier, uniţi de lanţuri grele.

Erau multe case, cămăruţe, săli şi coridoare săpate ca nişte tunele în ziduri, aşa încât spre interior se zăreau nenumărate ferestre şi uşi întunecate. Mii de lucrători, slujitori, sclavi şi războinici puteau să locuiască acolo şi magaziile de arme erau mari din cale-afară. Lupii erau adăpostiţi şi hrăniţi dedesubt, în vizuini adânci. Câmpia era şi ea toată găurită şi tainică. Adânc în pământ fuseseră înfipţi stâlpi deasupra cărora se înălţau movile domoale şi domuri de piatră, aşa încât Ia lumina lunii Rotocolul din Isengard părea un cimitir cu morţi neliniştiţi, pentru că pământul se cutremura. Pe lângă stâlpi coborau povârnişuri şi scări în spirală până la nişte peşteri din adâncuri; acolo îşi avea Saruman comorile, magaziile, armurile, fierăriile şi cuptoarele. Roţile de fier se învârteau nesfârşit şi baroasele bubuiau. Din gurile de aerisire ieşeau noaptea puhoaie de abur luminate de jos în roşu, albastru sau verde-otrăvit.

Toate drumurile străjuite de lanţuri duceau către centru, unde se înălţa o minunăţie de turn. Fusese ridicat de constructorii din vechime care dăltuiseră Rotocolul din Isengard; şi totuşi, nu părea făcut de mână omenească, ci mai degrabă răsărit din mădularele pământului pe vremea frământărilor scoarţei. Era o culme, o insulă de piatră neagră şi strălucitoare: patru stavile puternice din rocă cioplită fuseseră unite într-un corp, dar către culme se desfăceau în nişte coarne mari, cu foişoare ascuţite, ca vârful de lance, şi marginile tăioase, ca lama de cuţit. Între ele era un loc îngust, acoperit cu piatră lustruită, plină de semne ciudate, cam Ia cinci sute de picioare deasupra câmpiei. Aceasta era cetatea lui Saruman, Orthanc, al cărui nume avea (cu bună ştiinţă) două înţelesuri; pentru că în limba elfilor orthanc înseamnă Muntele Colţului, iar în limba veche din Obşte, Minte Şireată.

Puternic şi minunat era Isengardul şi, cândva, fusese frumos; trăiseră acolo seniori mari, străjerii de apus ai Gondorului, şi înţelepţi care priveau la stele. Dar Saruman îl preschimbase încet-încet, ca să-şi atingă ţelurile lui viclene, şi îi adusese, după gândul lui, îmbunătăţiri, nemulţumit fiindcă toate operele acelea de artă şi ticluirile iscusite din cauza cărora îşi părăsise vechea înţelepciune, crezând că-i aparţineau, nu veneau din Mordor; aşa că ceea ce făcuse el nu era decât o imitaţie mică, o potriveală copilărească sau linguşitoare a cetăţii uriaşe, a armurăriei, a închisorii şi a cuptoarelor marii puteri din Barad-dur, Turnul Întunecimii, fără rival, care nu aştepta, în măreţia şi siguranţa lui neasemuite, decât momentul când să-şi bată joc de această potriveală.

Astfel arăta cetatea lui Saruman, aşa cum îi mersese faima; căci oamenii din Rohan nu-şi aminteau să fi trecut vreodată dincolo de porţi, poate doar în afară de Limbă de Vierme, însă veneau acolo în taină şi nu povesteau nimănui ce văzuseră.

Gandalf o luă spre marele stâlp al Mâinii. Când trecură pe lângă ea, călăreţii văzură spre mirarea lor că nu era tocmai albă. Din loc în loc avea urme de sânge închegat şi, uitându-se mai bine, observară că unghiile erau roşii. Gandalf continua să bâjbâie prin ceaţă, urmat fără nici o tragere de inimă de oamenii săi. Ca şi cum s-ar fi revărsat brusc toate pâraiele, în gropile de la marginea drumului apărură băltoace mari, iar printre bolovani curgeau susurând şiroaie de apă.

Într-un târziu, Gandalf se opri şi le făcu semn; iar ei se apropiară şi văzură că îndărătul lui ceţurile se risipiseră şi apăruse o rază de soare. Trecuse de amiază. Ajunseseră la porţile Isengardului. Dar acestea zăceau distruse la pământ. Iar de jur împrejur erau numai pietre crăpate şi făcute ţăndări, împrăştiate la mare distanţă sau adunate grămadă, de-a valma. Arcada măreaţă mai exista, dar dădea acum într-o genune: tunelul rămăsese descoperit şi pustiu, iar de-o parte şi de alta, în pereţii ca stânca, apăruseră crăpături; turnurile fuseseră făcute pulbere. Chiar dacă Marea cea Mare s-ar fi năpustit cuprinsă de furie asupra colinelor, tot n-ar fi reuşit să producă asemenea prăpăd.

Ocolul era plin de apă din care ieşeau aburi; un cazan în fierbere, unde pluteau îngrămădite bârne şi prăjini rupte, butoaie, cufere şi maşinării stricate. Din apă ieşeau cioturile stâlpilor rupţi şi răsuciţi, dar drumurile nu se mai vedeau. Stânca se desluşea ca o insulă parcă foarte depărtată, pe jumătate învăluită în nori. Turnul din Orthanc se înălţa însă la fel de întunecat, neatins de vijelie. La poalele lui vălureau ape albicioase.

Regele şi toţi oamenii lui rămaseră tăcuţi pe cai, minunându-se că puterea lui Saruman fusese biruită; dar nici nu le trecea prin minte ce se petrecuse. Îşi întoarseră privirile spre boltă şi spre porţile prăbuşite. Văzură alături de ei o grămadă mare de pietre; brusc îşi dădură seama că acolo se odihneau două umbre mici, înveşmântate în cenuşiu, greu de desluşit printre pietre. Lângă ei zăceau tot felul de sticle, de străchini şi tăvi, de parcă tocmai mâncaseră bine şi-acum se odihneau după atâta trudă. Unul părea adormit; celălalt stătea cu picioarele încrucişate şi mâinile sub ceafa, sprijinit de o stâncă prăbuşită, scoţând din gură cerculeţe şi rotocoale de fum albăstrui.

O clipă Theoden şi Eomer, împreună cu toţi ceilalţi, rămaseră uluiţi, cu privirile aţintite asupra lor. În mijlocul prăpădului din Isengard, imaginea aceasta li se păru cea mai ciudată dintre toate. Dar, înainte ca regele să poată scoate o vorbă, făptura care respira fum îi văzu cum stăteau tăcuţi acolo, unde lumina se lupta cu întunericul. Sări în picioare. Părea un bărbat tânăr, sau ceva asemănător, deşi avea cam jumătate din înălţimea unui om. Părul îi era negru, cârlionţat, şi avea capul descoperit. Dar era înveşmântat în haine de luptă, având aceeaşi croială ca ale tovarăşilor lui Gandalf, când porniseră în călătorie spre Edoras. Făcu o plecăciune adâncă, cu mâna la piept. Apoi, ca şi cum nu i-ar fi observat pe vrăjitor şi pe prietenii lui, se întoarse spre Eomer şi spre rege.

― Bun venit, domnilor, în Isengard, rosti el. Noi suntem străjerii porţii. Numele meu e Meriadoc, fiul lui Saradoc; iar tovarăşul meu care, vai! e doborât de osteneală (aici, îi trase celuilalt un şut), se numeşte Peregrin, fiul lui Paladin, din casa lui Took. Departe, la miazănoapte, e căminul nostru. Domnia Sa, Saruman, e înăuntru; dar, pentru moment, are o întâlnire tainică cu unul, Limbă de Vierme, că altfel nu s-ar putea să nu fie aici, să întâmpine asemenea oaspeţi de vază.

― Nici nu mă-ndoiesc, râse Gandalf. Şi Saruman ţi-a poruncit să-i străjuieşti porţile prăbuşite şi să ai grijă când sosesc oaspeţii, măcar aşa, printre picături, când te-i putea lipsi de farfurie şi de sticlă, nu-i aşa?

― Nu, preabunule domn, asta i-a scăpat din vedere, îi răspunse Merry serios. A fost foarte ocupat. Noi am primit poruncă de la Arborebărbos, care se îngrijeşte acum de treburile din Isengard. El mi-a poruncit să-l întâmpin pe Seniorul din Rohan cu vorbe alese. Iar eu mi-am dat toată silinţa.

― Şi tovarăşii tăi, Legolas şi cu mine? strigă Gimli, nemaiputându-se stăpâni. Pişicherilor, picioare-blege, trântori netoţi! Ne-aţi pus bine pe drumuri! Două sute de leghe prin mlaştini şi păduri, prin foc şi sabie, numai ca să vă scăpăm! Şi dăm aici de voi chefuind şi lenevind. Şi fumând! De unde naiba aţi mai apărut, ca buruienile, ticăloşilor! Cleşti şi ciocane! Sunt copleşit de mânie şi, totodată, de bucurie, încât mare minune de n-oi plesni!

― Mi-ai luat vorba din gură, Gimli, râse Legolas. Deşi eu m-aş întreba mai degrabă cum de-au apărut aici ca vinul, nu ca buruienile.

― În călătoria asta a ta multe ţi-au fost date, dar minte, nu, zise Pippin, deschizând un ochi. Ne găseşti aici, pe câmpul de izbândă, în mijlocul jafului, şi te-ntrebi cum de ne îngăduim una ca asta, când o merităm cu vârf şi îndesat. ― Meritaţi? întrebă Gimli. Nu-mi vine să cred!

Călăreţii se puseră pe râs.

― Nu-i nici o îndoială, este o-ntâlnire între prieteni, zise Theoden. Aşadar, aceştia sunt cei pierduţi din oastea voastră, nu-i aşa, Gandalf? Multe minuni se mai întâmplă în zilele noastre. Câte n-am văzut, de când am plecat de-acasă! Şi-acum, iată, am în faţa ochilor mei altă seminţie din poveşti! Nu-s, oare, aceştia piticuţi, cărora unii dintre noi le zic holbytlani?

― Hobbiţi, dacă nu te superi, Domnia Ta, zise Pippin.

― Hobbiţi? întrebă Theoden. Vi s-a schimbat ciudat de mult limba, dar merge şi-aşa. Hobbiţi! Departe-i de adevăr tot ce mi s-a spus până acum.

Merry făcu o plecăciune, iar Pippin se ridică în picioare, apoi se plecă şi el mai tare.

― Eşti plin de mărinimie, Domnia Ta. Sau, cel puţin, aşa nădăjduiesc c-ar fi vorbele Măriei Tale, zise el. Şi iată, încă o minune! Am străbătut nenumărate ţinuturi de când am plecat de-acasă şi n-am mai întâlnit încă oameni care să ştie ceva despre hobbiţi.

― Neamul meu se trage de la miazănoapte, din vremuri străvechi, zise Theoden. Dar n-am să te înşel: nu ştim nici o poveste despre hobbiţi. Tot ce se vorbeşte printre noi e că, departe, peste nenumărate râuri şi coline, trăieşte seminţia piticuţilor care locuiesc în vizuinele din dunele de nisip. Dar nu ştim vreo legendă despre isprăvile lor, căci se spune că nu fac mare lucru şi se feresc de privirile oamenilor, putând să se facă nevăzuţi cât ai zice peşte; şi că-şi schimbă vocea în triluri de păsărele. Dar se pare că se pot spune multe alte lucruri despre ei.

― Aşa e, Domnia Ta, zise Merry.

― Un lucru, rosti Theoden, n-am auzit despre ei, că scot fum din gură.

― Nu-i de mirare, îi răspunse Merry, căci e o artă cu care ne îndeletnicim doar de câteva generaţii. Primul care-a semănat cu adevărat buruiana pipei în grădinile lui a fost Tobold, Suflătorul din Corn din Valea Lungă, Meleagul de Miazăzi, prin anul 1070, după socoteala noastră. Ce vârstă avea Toby când a dat de planta asta…

― Nici nu ştii ce primejdie te paşte, Theoden, îl întrerupse Gandalf. Aceşti hobbiţi sunt în stare să stea la marginea ruinelor şi să sporovăiască despre plăcerile mesei sau fleacurile făptuite de părinţii şi bunicii şi străbunicii lor şi verii lor depărtaţi până la a noua spiţă, dacă le dai nas. Or să vină şi zile în care să stai s-asculţi istoria fumatului. Unde e Arborebărbos, Merry?

― A plecat spre miazănoapte, cred. S-a dus să ia o gură de apă limpede. Majoritatea enţilor sunt cu el la treabă, acolo.

Şi Merry făcu un semn cu mâna spre lacul din care ieşeau aburi. Iar cum priveau într-acolo, auziră un huruit şi-o răpăială depărtată, de parcă s-ar fi iscat o rostogolire de pe munte şi-un vuiet de corn triumfător.

― Şi Orthanc a rămas fără străjeri? întrebă Gandalf.

― Păi, e apă destulă, zise Merry. Dar Bîrnăzor îl păzeşte împreună cu încă vreo câţiva. Nu toţi parii şi stâlpii ăia din câmpie sunt puşi de Saruman. Bîrnăzor stă, cred, lângă stâncă, la picioarele scării.

― Da, zise Legolas, e un ent înalt acolo. Dar îşi ţine braţele pe lângă trup şi stă neclintit ca un arbore de grădină.

― E trecut de amiază, zise Gandalf, iar noi n-am mâncat din zori. Totuşi, aş dori să-l văd pe Arborebărbos cât s-o putea de repede. Nu mi-a lăsat vorbă? Ori bucatele şi sticluţa v-au şters-o din minte?

― A lăsat vorbă, zise Merry, şi ajungeam şi la asta, dar am fost împiedicat de multe altele. Mi s-a poruncit să spun că, dacă Gandalf şi Seniorul Obştii vor merge călare spre zidul de miazănoapte, au să-l găsească acolo pe Arborebărbos, care-i va primi cu bucurie. Aş mai adăuga că vor afla acolo şi bucate minunate descoperite şi alese de umilii voştri servitori.

Apoi făcu o plecăciune. Gandalf râse.

― Asta-i şi mai bine, zise el. Atunci, Theoden, vrei să pornim împreună, să-l găsim pe Arborebărbos? Trebuie să ocolim puţin, dar nu-i departe. Când o să-l vezi pe Arborebărbos, multe o să mai afli. Căci Arborebărbos e Fangorn, cel mai bătrân dintre enţi şi căpetenia lor. Iar când vei sta de vorbă cu el, vei auzi graiul cel mai vechi al tuturor vieţuitoarelor.

― Am să vin cu tine, zise Theoden. Rămas-bun, hobbiţii mei. Fie să ne-ntâlnim iar, în lăcaşul meu. Acolo vă veţi aşeza alături de mine, ca să-mi povestiţi tot ce vă pofteşte inima: faptele strămoşilor voştri nobili, de care vă mai amintiţi; şi vom vorbi şi despre Tobold cel Bătrân şi despre ştiinţa lui despre buruieni. Rămas-bun!

Hobbiţii făcură câte o plecăciune adâncă.

― Aşadar, acesta e regele Rohanului! zise Pippin cu un glas scăzut. Ce bătrân minunat! Tare cuviincios!

IX Lesturi si resturi

Gandalf plecă împreună cu alaiul regal spre răsărit, ca să ocolească zidurile dărâmate ale Isengardului. Dar Aragorn, Gimli şi Legolas rămaseră pe loc. Îi lăsară pe Arod şi pe Hasufel să caute iarbă de păscut, iar ei se aşezară alături de hobbiţi.

― Măi, să fie! Vânătoarea a luat sfârşit şi, până la urmă, ne-am întâlnit din nou, acolo unde nici unul dintre noi n-ar fi crezut c-o s-ajungă, zise Aragorn.

― Iar acum că mărimile s-au dus să vorbească lucruri înalte, zise Legolas, vânătorii vor putea, pesemne, să afle răspuns la propriile lor mici cimilituri. V-am luat urma până-n pădure, dar mai sunt multe despre care aş dori să ştiu adevărul.

― O groază de lucruri dorim şi noi s-aflăm despre voi, zise Merry. Ne-a spus Arborebărbos, bătrânul ent, câte ceva, dar nici pe departe cât vrem să ştim.

― Toate la vremea lor, zise Legolas. Noi am fost vânătorii, aşa că s-ar cuveni ca voi să vă spuneţi primii povestea.

― Sau ultimii, zise Gimli. O să meargă mai bine după masă. Mă doare capul; şi-i trecut de miezul zilei. Voi, trântorilor, vă puteţi spăla păcatul, dacă o să ne găsiţi şi nouă un pic din prada de care vorbeaţi. Mâncarea şi băutura ar mai plăti câte ceva din ceea ce-mi datoraţi.

― Atunci, aşa să fie, zise Pippin. Vrei să-ţi aducem aici sau într-un locşor unde să te simţi mai bine, cum ar fi în ceea ce-a mai rămas din cabana de strajă a lui Saruman, acolo, sub boltă? Noi am fost nevoiţi să mâncăm aici, afară, ca să mai aruncăm din când în când câte-o privire spre drum.

― N-aş putea zice că v-aţi omorât cu firea, spuse Gimli. Eu însă n-am să intru în casă orcească; şi nici n-am să m-ating de carnea sau de lăturile lor.

― Nici nu ţi-am cere una ca asta, zise Merry. Ni s-a aplecat şi nouă de ei, pentru tot restul vieţii. Dar în Isengard au mai fost şi alţii. Saruman a avut destulă minte ca să nu se bizuiască pe orcii lui. Îşi pusese la poartă oameni de strajă ― socot că unii dintre cei mai credincioşi slujitori. În orice caz, se bucurau de multe şi primeau provizii bune.

― Şi buruiana-pipei? întrebă Gimli.

― Nu, nu cred, râse Merry. Dar asta-i altă poveste care poa’ s-aştepte până după masă.

― Atunci hai să mâncăm, zise gnomul.

Hobbiţii îi conduseră pe sub boltă, până la o uşă larg deschisă din stânga, spre nişte scări. Dădeau direct într-o încăpere mare, la capătul căreia erau alte uşi mai mici. Într-o parte se aflau o plită şi-un horn. Încăperea era tăiată în stâncă şi pesemne că fusese întunecoasă, căci toate ferestrele dădeau în tunel. Dar acum intra lumina şi prin acoperişul stricat. În vatră ardeau câteva lemne.

― Am făcut un pic de foc, zise Pippin. Ne-a mai îmbărbătat în ceţurile astea. N-am prea găsit aşchii prin jur, iar vreascurile erau toate ude. Dar hornul trage bine, se pare că ajunge foarte sus, pe stâncă şi, din fericire, nu s-a înfundat. Focul e bine venit. Am să vă fac nişte pâine prăjită, pentru că, mă tem, e cam veche, de vreo trei-patru zile.

Aragorn şi tovarăşii săi se aşezară la capătul unei mese lungi, iar hobbiţii se făcură nevăzuţi printr-una dintre uşile interioare.

― E o cămară acolo; din fericire, la adăpost de năvala apei, zise Pippin, când se întoarseră încărcaţi de vase, străchini, cupe, cuţite şi tot felul de mâncăruri.

― Şi nu-i cazul să strâmbi din nas în legătură cu locul de unde vin, jupâne Gimli, adăugă Merry. Asta nu-i hrană orcească, ci omenească, după cum zice Arborebărbos. Ce doreşti: vin sau bere? E un butoiaş acolo, în cămară, bunicel tare. Iar asta-i carne sărată de porc, clasa-ntâi. Sau să vă tai şi să vă frig câteva feliuţe de slănină? Rău îmi pare că nu vă pot pune pe masă şi niscaiva verdeţuri; dar ştiţi, în ultimele zile nu prea s-au mai făcut provizii. La sfârşit nu am decât miere şi unt să vă puneţi pe pâine. Vă place?

― Ba bine că nu, zise Gimli. S-a mai tăiat ceva de pe răboj. Curând se puseră toţi trei pe-nfulecat; iar hobbiţii nu se sfiiră să mănânce şi ei a doua oară.

― Sunteţi plini de bună-cuviinţă în dimineaţa aceasta, râse Legolas. Dar, cred eu, chiar dacă n-am fi venit, voi tot v-aţi fi pus iar pe chefuit.

― Tot ce se poate, zise Pippin. De ce nu? Am cam păţit-o cu orcii şi nici n-am prea avut ce mânca în ultima vreme. De mult nu ne-am mai ospătat după pofta inimii.

― Văd că nu v-au vătămat prea tare, zise Aragorn. Arătaţi înfloritori.

― Aşa e, rosti Gimli, măsurându-i din cap până-n picioare pe deasupra cupei. V-a crescut şi vi s-a-ndesit părul de două ori mai mult, de când ne-am despărţit; şi pot să jur că v-aţi mai înălţat niţel, dacă la vârsta voastră se mai poate una ca asta! Văd că Arborebărbos nu v-a ţinut nemâncaţi.

― Nu, zise Merry. Dar enţii nu mănâncă, ci beau. Iar băutura n-ajunge să te hrănească. Or fi licorile lui Arborebărbos săţioase, dar mai simţi nevoia şi de ceva mâncare. Măcar aşa, nişte lembas, ca să mai avem şi altceva în burtă.

― Aţi băut din apele enţilor, nu-i aşa? zise Legolas. Atunci s-ar putea să nu-l înşele privirile pe Gimli. Stranii cântări s-au mai cântat despre licorile Fangornului!

― Multe poveşti ciudate s-au depănat despre ţinutul acela, zise Aragorn. N-am fost niciodată pe-acolo. Hai, spuneţi-mi mai multe despre el şi despre enţi.

― Enţii, zise Pippin, enţii sunt… cum să-ţi spun, sunt în primul rând altfel. Dar ochii le sunt tare ciudaţi, adăugă el, căutându-şi cu greu cuvintele, după care tăcu. Cum să-ţi spun? continuă el după o clipă. Aţi văzut deja câţiva de la depărtare ― în orice caz, ei v-au văzut pe voi şi ne-au zis că sunteţi pe drum ― şi cred c-o să mai vedeţi încă mulţi înainte să plecaţi de-aici. Trebuie să aveţi singuri un gând despre cum arată…

― Ei, asta-i acum! făcu Gimli. Începem povestea de la jumătate. Aş prefera o ordine firească a lucrurilor, începând cu ziua aceea ciudată când frăţia noastră s-a risipit.

― O să-ţi spunem, dacă avem timp, zise Merry. Dar mai întâi, dacă aţi terminat de mâncat, umpleţi-vă pipele şi aprindeţi-le. După care ne vom preface, măcar pentru o clipă, că suntem cu toţii iar la Bree sau în Vâlceaua Despicată.

Scoase la iveală o punguţă de piele plină de tutun.

― Avem aici o grămadă, spuse el, şi puteţi să vă luaţi cât vreţi când vom pleca. În dimineaţa aceasta ne-am ocupat, eu şi Pippin, cu scăparea mărfurilor de la scufundare. Plutesc tot felul de lucruri pe apă. Pippin a găsit două butoiaşe luate de val din cine ştie ce pivniţă sau magazie. Când le-am deschis, am văzut că erau pline cu buruiana asta a pipei, bună cum nici nu visam şi destul de bine păstrată.

Gimli luă puţin tutun, îl frecă în palmă, apoi îl trase în nări.

― E plăcut la pipăit şi miroase frumos, zise el.

― E bun, spuse Merry. Dragă Gimli, asta-i Frunză din Valea Lungă! Pe butoiaşe se vedeau cum nu se poate mai limpede însemnele lui Hornblower. Cum au ajuns aici, nu-mi dau seama. Socot că pentru folosul personal al lui Saruman. N-am ştiut că a trecut fruntariile atât de departe. Dar am dat de el la ţanc, nu-i aşa?

― Aşa ar fi, zise Gimli, dacă aş avea şi-o pipă. Căci, vai, pe-a mea am pierdut-o în Moria sau poate mai-nainte. Printre prăzile voastre nu-i nici o lulea?

― Nu, mă tem că nu, spuse Merry. N-am dat de-aşa ceva nici măcar în camera străjerilor. Se pare că Saruman păstra comoara asta numai pentru el. Şi nu cred c-ar avea vreun rost să batem la uşile Orthancului să cerem o pipă. Va trebui să folosim aceeaşi lulea, aşa cum fac prietenii buni când trag în piept tutun.

― Ia stai o clipă, făcu Pippin, vârându-şi mâna în sân, de unde scoase o punguţă moale, legată cu sârmă. Am păstrat vreo două odoare la piept, care-s pentru mine la fel de preţioase ca Inelele. Uite unul dintre ele: vechea mea lulea. Şi iată încă una nouă-nouţă. Am purtat-o atâta amar de drum, nici eu nu ştiu de ce. Nu m-am aşteptat deloc să dau peste buruiana-pipei în călătoria mea, după ce mi s-a isprăvit provizia. Dar iată că a apărut la ţanc.

Îi întinse apoi lui Gimli o pipă cu muştiucul mic, dar largă şi turtită la gură.

― Se cheamă că suntem chit, nu? adăugă el.

― Chit? strigă Gimli. Preanobile hobbit, m-ai îndatorat cum nu se poate mai mult!

― Ei, eu ies la aer, să văd cum stăm cu cerul şi cu vântul, zise Legolas.

― O să venim şi noi cu tine, spuse Aragorn.

Ieşiră şi se aşezară pe o grămadă de bolovani din faţa porţii. Acum văzură valea până hăt-departe. Ceţurile se ridicau şi erau împrăştiate de vânt.

― Acum hai să ne tragem sufletul aici un pic, zise Aragorn. O să stăm de vorbă la marginea ruinelor, cum zice Gandalf, câtă vreme el îşi vede de treaba lui în altă parte. M-a cuprins o slăbiciune, aşa, cum n-am mai simţit de multă vreme.

Se înfăşură în mantia cenuşie, acoperindu-şi zalele, şi îşi întinse picioarele lungi. Apoi se lăsă pe spate şi scoase un firicel de fum pe gură.

― Ia te uită, făcu Pippin. Pas Mare, Pribeagul, s-a întors.

― Nici n-a plecat vreodată, zise Aragorn. Sunt Pas Mare, dar şi Dunadan; şi aparţin atât Gondorului, cât şi Ţinutului de Miazănoapte.

Fumară o vreme tăcuţi, scăldaţi în razele soarelui, care se revărsau pieziş în vale de dincolo de norii alburii de la apus. Legolas zăcea neclintit cu privirile la soare, fără să clipească, îngânând un cântec pentru sine. Când termină, se ridică în capul oaselor.

― Acum, haideţi! zise el. Trece timpul şi ceţurile au început să se risipească, asta dacă voi, ciudaţilor, n-o să vă înfăşuraţi cu totul în fum. Şi ce-i cu povestea aia?

― Păi, povestea mea începe când m-am trezit pe întuneric, legat fedeleş, într-o tabără orcească, zise Pippin. Staţi un pic, ce zi e azi?

― Cinci martie, după calendarul din Comitat, zise Aragorn. Pippin făcu nişte socoteli pe degete.

― Nu-s decât nouă zile, zise el. Parc-a trecut un an de când am fost luaţi ostatici. Deşi clipa aceea mi s-a părut ca un coşmar, cele trei zile care-au urmat au fost de-a dreptul îngrozitoare. Merry o să mă oprească, dacă-mi scapă ceva însemnat. N-am să intru în detalii de genul bici, mizerie, duhoare şi tot felul de lucruri de-astea. Nu suport nici să-mi amintesc.

Se puse pe povestit despre ultima bătălie a lui Boromir şi despre marşul orcilor de la Emyn Muil, până în pădure. Ceilalţi dădeau din cap de fiecare dată când li se adevereau bănuielile.

― Iată câteva dintre odoarele pe care le-aţi făcut pierdute, zise Aragorn. Cred c-o să fiţi fericiţi să le luaţi înapoi.

Îşi desfăcu cingătoarea pe sub mantie şi scoase două cuţite crestate.

― Ia te uită, făcu Merry. Nu nădăjduiam să le mai văd vreodată. Am crestat cu ale mele ceva orci; dar mi le-a luat Ugluk. Ce se mai bucura! La început, mi s-a părut că avea de gând să mă înjunghie, dar le-a azvârlit, de parcă l-ar fi fript la degete.

― Şi uite şi paftaua ta, Pippin, zise Aragorn. Am păstrat-o cu sfinţenie, căci e un lucru foarte preţios.

― Ştiu, spuse Pippin. Mi s-a rupt inima s-o las acolo, dar n-am avut încotro.

― Aşa e, îi răspunse Aragorn. Numai cel cu mâinile legate nu-şi azvârle odoarele în vreme de restrişte. Ai făcut foarte bine.

― Felul în care ţi-ai tăiat legăturile de la mâini a fost iară o treb’şoară pe cinste, zise Gimli. Aţi avut noroc, dar aţi şi tras foloase de pe urma lui cu vârf şi-ndesat, cum se spune.

― Şi ne-aţi pus pe gânduri, nu glumă, zise Legolas. Eu unul am crezut că v-au crescut aripi.

― Din păcate, nu ne-au crescut, spuse Pippin. Dar voi n-aveaţi cum să ştiţi de Grishnakh.

Se cutremură şi nu mai zise nimic, lăsându-l pe Merry să povestească despre clipele acelea îngrozitoare, despre mâinile ca nişte labe, răsuflarea fierbinte şi încleştarea înfricoşătoare a braţelor păroase ale lui Grishnakh.

― Tot ce-mi spuneţi despre orcii din Barad-dur, Lugburz, cum îi zic ei ― mă nelinişteşte, zise Aragorn. Seniorul Întunecimii ştia şi-aşa prea multe; la fel şi slujitorii lui. Iar Grishnakh, e limpede, a trimis câteva mesaje peste râu, după cearta dintre ei. Ochiul Roşu o să se îndrepte către Isengard. Dar, în orice caz, Saruman a căzut singur în groapa pe care-a săpat-o pentru alţii.

― Da, cine-o câştiga n-o să aibă cine ştie ce viitor, zise Merry. A început să-i meargă prost din clipa în care au pus orcii piciorul în Rohan.

― Noi l-am zărit pe ticălosul ăsta bătrân, zise Gimli. Cel puţin aşa ne-a lăsat Gandalf să înţelegem. S-a întâmplat la marginea pădurii.

― Când? întrebă Pippin.

― Acum cinci nopţi, zise Aragorn.

― Ia să vedem, spuse Merry, ce făceam acum cinci nopţi: aici ajungem la o parte a povestirii despre care nu ştiţi nimic. L-am întâlnit pe Arborebărbos în dimineaţa de după bătălie şi-am înnoptat în Sala Izvoarelor, una dintre casele lui enţeşti. A doua zi ne-am dus la Divanul Ent, o adunare de-a lor, adică unul dintre cele mai ciudate lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. A durat două zile, iar noi ne-am petrecut nopţile cu un ent pe nume Bîrnăzor. Apoi, târziu, în după-amiaza celei de-a treia zile a divanului lor, enţii au izbucnit. Era uluitor. Pădurea era cuprinsă de încordare, de parcă fierbea în ea o vijelie îngrozitoare. Şi care se dezlănţuise brusc. Să-i fi auzit cum cântau, în timp ce mărşăluiau.

― Dacă-i auzea Saruman, şi-ar fi luat picioarele la spinare şi-ar fi acum la sute de leghe de-aici, zise Pippin.

Ba mai mult. Mare parte din cântul lor nu avea cuvinte şi era ca un vuiet de corn şi de tobe. Te prindea pe dată. Dar am crezut că nu era decât un marş şi-atât; până am ajuns aici. Abia atunci mi-am dat seama de însemnătatea lui.

Am trecut ultima creastă în Nan Curunir după căderea nopţii, continuă Merry. Atunci am avut pentru prima oară simţământul că Pădurea însăşi venea pe urmele noastre. Mi se părea că trăiesc un vis enţesc, dar şi Pippin a observat acelaşi lucru. Eram amândoi înspăimântaţi. Dar nu ne-am putut dumiri ce se întâmplă, decât mai târziu. Era vorba de huorni, sau cel puţin aşa-i numeau enţii în „limba scurtă”. Arborebărbos nu vrea să vorbească prea mult despre ei, însă cred că sunt enţi care s-au schimbat aproape cu totul în arbori, fie şi numai ca înfăţişare. Stau în pădure sau la poalele ei împrăştiaţi, fără să facă vreun zgomot, veghind fără încetare asupra copacilor; cred însă că în inima văilor întunecoase sunt sute şi mii. Au o mare putere şi se pare că se pot învălui în umbră: e foarte greu să-i vezi când se mişcă. Dar o fac. Se pot mişca foarte repede, dacă se supără. Stai liniştit şi te uiţi la cele din jur sau asculţi vâjâitul vântului şi te trezeşti în mijlocul unei păduri, cu arborii mişunând în jurul tău. Încă au glasuri şi pot vorbi cu enţii ― de aceea li se spune huorni, zice Arborebărbos, ― însă au devenit ciudaţi şi sălbatici. Sunt primejdioşi. Mi-ar îngheţa sângele în vine dacă m-aş întâlni cu ei, fără să fie enţii prin preajmă, ca să-i supravegheze.

Pe la începutul nopţii ne-am târât într-o râpă de la capătul de sus al Văii Vrăjitorului, împreună cu enţii urmaţi de huornii foşnitori.

Nu-i vedeam, fireşte, dar văzduhul era plin de trosnete. Noaptea era înnorată şi întunecată. De îndată ce au părăsit colinele, au început să se mişte foarte repede şi făceau un zgomot ca fâşâitul vântului. Luna nu se ivise dintre nori şi nu mult după miezul nopţii în partea de miazănoapte a Isengardului apăruse o pădure înaltă. Nici urmă de vrăjmaşi, şi nimeni nu dădea vreun semn. Singurul lucru demn de luat în seamă era o lumină la o fereastră de sus, din turn.

Arborebărbos cu încă vreo câţiva enţi şi-au continuat ocolişul către porţile mari. Pippin şi cu mine eram pe umerii lui Arborebărbos şi îl simţeam tremurând de încordare. Dar chiar şi când sunt stârniţi, enţii ştiu să fie atenţi şi răbdători. S-au oprit şi au rămas neclintiţi ca stâncile, răsuflând şi ascultând.

Apoi, dintr-o dată, s-a produs un zgomot. Goarnele răsunau şi ecoul se izbea de zidurile Isengardului. Am crezut că ne-au descoperit şi că urma să înceapă bătălia. Dar nici vorbă! Toţi oamenii lui Saruman plecau mărşăluind. Nu ştiu mare lucru despre războiul ăsta, nici despre Călăreţii din Rohan, dar Saruman, se pare, voia să-l termine pe rege şi pe toţi oamenii săi, dându-le o ultimă lovitură. A golit Isengardul. I-am văzut pe vrăjmaşi plecând ― şiruri nesfârşite de orci şi trupe întregi încălecând pe lupi uriaşi. Mai erau şi batalioane de oameni. Mulţi purtau torţe şi le-am văzut chipurile în lumina flăcărilor. Cei mai mulţi erau oameni obişnuiţi, destul de înalţi, cu părul negru, încruntaţi, dar fără să-mi pară o întruchipare a răului. Însă mai erau unii urâţi foc: de înălţimea unui om, dar cu chip livid, o spurcăciune cu ochi saşii, răutăcioşi. Cum să vă spun, mi-a venit în minte imediat omul ăla din Bree, venit de la Miazăzi; numai că acela nu semăna atât de mult cu orcii.

― Şi mie mi-au amintit de el, zise Aragorn. Am avut de-a face în Văgăuna lui Helm cu aceşti pe-jumătate-orci. Acum e clar că omul de la Miazăzi era o iscoadă de-a lui Saruman; însă nu ştiu dacă lucra numai pentru Saruman sau şi pentru Călăreţii Negri. Cu făpturile astea ale răului e tare greu să-ţi dai seama când sunt cinstite şi când se trădează unele pe altele.

― Ei, şi dacă-i socotim pe toţi, trebuie să fi fost vreo zece mii, până la urmă, zise Merry. Le-a trebuit o oră să iasă pe poartă.

O parte au luat-o pe drumul larg, către Vaduri, alţii s-au întors şi-au pornit spre soare-răsare. Cam la o milă depărtare, unde râul curge printr-un canal foarte adânc, fusese durat un pod. Dacă v-aţi ridica, l-aţi vedea. Cântau cu toţii cu glasuri aspre şi râdeau, făcând o larmă cumplită. M-am gândit atunci că pricina Rohanului e tare întunecată. Dar Arborebărbos nu s-a clintit. A zis: „Cu Isengardul am treabă la noapte, cu bolovani şi pietre!” Dar, deşi nu vedeam ce se întâmplă pe întuneric, cred că huornii începuseră să se mişte spre miazăzi, imediat după ce porţile fuseseră iar închise. Cred că aveau ce aveau cu orcii. Până în zori, erau în vale; sau, în orice caz, se aşternuse acolo o umbră prin care nu se zărea nimic.

Îndată ce Saruman şi-a îndepărtat toată oştirea, a venit rândul nostru. Arborebărbos ne-a lăsat jos, s-a îndreptat spre poartă şi a început să bată şi să-l strige pe Saruman. Nu i-a răspuns nimeni, dar de pe ziduri s-au pornit săgeţile şi bolovanii. Dar asemenea arme sunt fără rost când e vorba de enţi. Nu le plac, desigur, şi îi scot din sărite, ca nişte muşcături de purice. Dar poţi să tragi cu săgeţi în ei ca-ntr-o perniţă cu ace, fără să le pricinuieşti cine ştie ce rău. Întâi, că nu pot fi otrăviţi. Al doilea, au pielea mai groasă ca scoarţa de copac. E nevoie de o lovitură zdravănă de topor, ca să-i răneşti cu adevărat. Nu le plac topoarele. Dar e nevoie de mulţi tăietori de lemne ca să ataci un ent, căci unul singur nu mai are cum să lovească şi-a doua oară. Făpturile acestea zdrobesc fierul dintr-un pumn, ca pe o bucată de plută.

După ce l-au străpuns câteva săgeţi, Arborebărbos a început să se înfierbânte, să devină „pripit”, după cum ar zice el. A mârâit măreţ, hum-hum, şi-ndată s-au apropiat cu paşi mari vreo zece enţi. Un ent furios e ceva înspăimântător. Îşi încleştează degetele de la mâini şi de la picioare de stâncă şi-o fărâmă, ca pe o coajă de pâine. Parcă te uitai la mişcarea unor rădăcini uriaşe vreme de o sută de ani adunată într-o clipă. Se apucaseră cu toţii să împingă, să tragă, să sfâşie, să scuture şi să lovească; în cinci minute de trosnete şi bubuituri, porţile acestea uriaşe zăceau ţăndări la pământ. Iar vreo câţiva începuseră deja să roadă zidurile, ca iepurii într-o carieră de nisip. Nu-mi dau seama ce-o fi crezut Saruman că se întâmplă, dar, în orice caz, nu ştia cum să se descurce în faţa unui asemenea atac. Bineînţeles, s-ar putea ca puterile lui vrăjitoreşti să mai fi scăzut în ultimul timp; oricum, cred că nu-l prea trăgea inima, n-a avut destul curaj aşa, singur, încolţit aici, fără o mulţime de sclavi, unelte şi alte chestii de-astea, mă-nţelegi. E cu totul altfel decât Gandalf. Mă-ntreb cum de i-o fi mers faima atât, când cred că singurul lui merit, în sensul ăsta, e că a rămas în Isengard.

― Nu, zise Aragorn. Cândva a fost pe măsura faimei sale. Ştia foarte multe, avea o gândire bună, iar mâinile sale făceau minuni; şi avea putere asupra celorlalţi. Pe înţelepţi izbutea să-i convingă, iar pe cei săraci cu duhul îi îmblânzea cât ai zice peşte. Sunt sigur că mai are şi-acum puterea asta. Nu sunt mulţi pe Pământul de Mijloc care să scape în cazul în care ar fi lăsaţi singuri să stea de vorbă cu el, chiar dacă a suferit o înfrângere. Poate unul ca Gandalf, Elrond sau Galadriel, acum, că şi-a dat pe faţă răutatea; dar de alţii, mă-ndoiesc.

― Enţii nu mai pot fi îmbrobodiţi, zise Pippin. Se pare că i-a tras în piept o dată, dar acum, s-a zis. Oricum, el nu i-a înţeles şi a făcut marea greşeală să nu-i bage în seamă. N-a avut nici un plan cu ei şi nici n-a mai avut timp să-şi facă vreunul, când s-au pus pe treabă. Cum a-nceput atacul, puţinii şobolani rămaşi în Isengard au ţâşnit care-ncotro prin găurile făcute de enţi. Pe oameni i-au lăsat să plece, după ce i-au luat la întrebări. Aşa au şters-o vreo douăzeci-treizeci. Dar nu cred c-a scăpat nici un orc, mare sau mic. Şi asta datorită huornilor; Isengardul era înconjurat de o adevărată pădure când a-nceput atacul. Şi nici cei care-au luat-o pe vale n-au avut altă soartă.

Când enţii au reuşit să facă praf mare parte din zidurile de miazăzi, iar ceea ce rămăsese din oamenii lui îşi luaseră tălpăşiţa, Saruman a fugit şi el cuprins de grijă. Se pare că era la poartă când am sosit noi; cred că ieşise să vadă plecarea oştirii lui minunate. Când enţii au dat buzna în cetate, a şters-o iute. La-nceput, nu l-au văzut. Dar noaptea s-a luminat de stele, îndeajuns pentru enţi să vadă, şi Bîrnăzor a scos un chiot: „Ucigaşul de arbori, ucigaşul de arbori!” Bîrnăzor e o făptură delicată, dar îl urăşte mai abitir ca alţii pe Saruman, pentru că ai lui au suferit crunt de pe urma securilor orceşti. Aşa că a sărit pe cărarea dinspre poarta interioară. Iar el, dacă-i stârnit, aleargă mai iute ca vântul. A văzut o siluetă abia desluşită fugind printre umbrele lăsate de coloane, care aproape că ajunsese la poalele scărilor de la intrarea în turn. Dar până acolo era un fleac pentru Bîrnăzor. Acesta era atât de îndârjit, încât a fost la doi paşi de el când Saruman s-a strecurat pe uşă. După ce-a ajuns teafăr în Orthanc, n-a mai trecut mult şi Saruman şi-a pus pe roate maşinăria lui nepreţuită. În timpul acesta, intraseră mulţi enţi în Isengard: unii îl urmaseră pe Bîrnăzor, alţii dăduseră buzna dinspre miazănoapte şi răsărit; umblau de colo-colo şi distrugeau tot ce-ntâlneau în cale. Deodată au ţâşnit flăcări şi fum infect; toate gurile de aerisire au început să bolborosească şi să scuipe foc. Mulţi enţi au fost pârliţi şi s-au umplut de băşici. Unul dintre ei, Os de Fag, parcă aşa îl chema, un ent înalt şi arătos, a fost împresurat într-o izbucnire de foc şi-a ars ca o torţă. Cumplit tablou! Asta i-a scos pe toţi din minţi. Crezusem înainte că erau stârniţi. Da’ de unde! Abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă asta cu adevărat. Era ceva de necrezut. Se porniseră să huruie, să bubuie şi să tropăie până ce şi pietrele au început să crape şi să se prăbuşească numai la auzul lor. Merry şi cu mine ne-am aruncat la pământ şi ne-am acoperit urechile cu mantiile. Enţii dădeau ocol Orthancului cu paşi mari, vuind ca vijelia, distrugând stâlpii, provocând rostogoliri de bolovani, azvârlind lespezile uriaşe prin aer, ca pe nişte frunze. Turnul se afla în mijlocul unui ciclon. Am văzut stâlpi de fier şi blocuri de zid ţâşnind la sute de picioare în sus, izbindu-se de ferestrele Orthancului. Dar Arborebărbos nu şi-a pierdut capul. Din fericire, nu suferise nici o arsură. Nu voia ca ai lui să se vatăme în furia care-i apucase şi nici ca Saruman să-i scape prin vreo spărtură, în hărmălaia iscată. Mulţi dintre enţi se izbeau de stânca Orthancului; dar n-au putut-o nărui, pentru că era foarte netedă şi tare. Probabil că avea în ea ceva fermecat încă înainte de venirea lui Saruman aici. Oricum, n-au reuşit nici măcar s-o zgârie sau s-o crape; n-au făcut decât să se vatăme şi să se rănească. Atunci, Arborebărbos a intrat în cerc şi-a început să strige. Glasul Iui puternic răsuna peste toată larma aceea. Deodată, s-a lăsat o linişte mormântală. Atunci, de sus, de la o fereastră din turn, am auzit cu toţii un hohot ascuţit de râs. La asta enţii au făcut un lucru tare ciudat. Dacă până atunci dăduseră pe dinafară, acum au devenit neîndurători, reci ca gheaţa şi foarte liniştiţi. Au plecat din câmpie şi s-au strâns în jurul lui Arborebărbos, unde-au rămas neclintiţi. A început să le vorbească pe limba lor; cred că le dezvăluia un plan pe care îl clocise de mult în ţeasta lui bătrână. Apoi s-au făcut pur şi simplu nevăzuţi, fără zgomot, în lumina cenuşie. între timp, se arătau zorile.

Cred că şi-au pus străjeri de veghe în turn, dar erau atât de bine ascunşi de umbre şi nu făceau nici o mişcare, încât nu-i vedeam. Ceilalţi au luat-o către miazănoapte. în ziua aceea şi-au făcut de lucru şi nu i-am văzut deloc. Am fost singuri aproape tot timpul. Era o zi mohorâtă. Am umblat un pic de colo-colo, deşi ne-am ţinut departe de ferestrele Orthancului, cât am putut de mult; ni se părea că ne ameninţă. Mare parte din timp am căutat ceva de mâncare. Apoi am stat şi-am vorbit, întrebându-ne ce se întâmpla la miazăzi, în Rohan, şi ce s-o fi ales de restul frăţiei noastre. Din când în când, auzeam în depărtare huruitul pietrelor în cădere şi ecou de zgomote înfundate printre coline.

După-amiază am pornit-o în jurul cercului şi ne-am dus să vedem ce se petrecea. La capătul văii era o pădure umbroasă de huorni. La fel şi dincolo de zidul de la miazănoapte. Nu îndrăzneam să intrăm. Dar înăuntru se auzea zgomot de lucru intens. Enţii şi huornii săpau puţuri şi şanţuri adânci şi făceau heleştee şi baraje în care adunau toate apele Isenului şi toate izvoarele şi pâraiele pe care le găsiseră. I-am lăsat să-şi continue treaba.

Când s-a-nserat, Arborebărbos s-a întors la poartă. Îngâna şi bubuia aşa, pentru sine, şi părea încântat. S-a oprit şi şi-a întins braţele lungi şi picioarele, apoi a tras aer adânc în piept. L-am întrebat dacă e obosit.

„Obosit? a zis el. Obosit? Nu, în nici un caz. Dar am înţepenit. Simt nevoia de-o duşcă bună din Scăldătoarea Enţilor. Am muncit din răsputeri; astăzi am spart mai multă piatră şi-am scormonit pământul cum n-am mai făcut-o de ani de zile. Dar suntem aproape gata. Când s-o lăsa noaptea, nu zăboviţi pe lângă poarta asta şi nici în vechiul tunel! S-ar putea să se reverse apa pe acolo şi, la început, va veni vijelioasă, până când o să spele toată scârboşenia lui Saruman. După aceea Isenul va putea să curgă iar limpede şi curat.

A început apoi să mai dărâme câte-o bucată din zid, aşa, ca să se simtă bine.

Tocmai ne întrebam unde era mai bine să ne întindem să închidem un ochi, când s-a întâmplat cel mai ciudat lucru dintre toate. Dinspre drum ne-a ajuns la ureche zgomot iute de copite. Merry şi cu mine am amuţit, iar Arborebărbos s-a ascuns în umbrele de sub boltă. Deodată s-a arătat un cal mare care se apropia cu tropot, ca o străfulgerare argintie. Era deja întuneric, dar i-am văzut bine chipul călăreţului: părea că străluceşte, iar veşmintele îi erau cu totul şi cu totul albe. N-am făcut decât să mă ridic în capul oaselor şi să mă holbez la el cu gura încleştată. Am încercat să strig, însă n-am fost în stare. Dar, oricum, n-a fost nevoie, căci s-a oprit alături şi şi-a coborât privirile spre noi. „Gandalf!” am zis într-un târziu, dar glasul meu era doar o şoaptă. Credeţi cumva că mi-a zis „Salut, Pippin! Ce surpriză plăcută!”? Nu, nicidecum! Mi-a zis: „Scoală-te de-acolo, bă, prostovanul lui Took! Pe legea mea, unde e Arborebărbos printre ruinele astea? Am nevoie de el. Şi asta foarte repede!”

Arborebărbos i-a auzit glasul şi a ieşit la iveală din umbră, cât ai zice peşte. Întâlnirea lor a fost ciudată. M-a mirat că nici unul dintre ei nu părea deloc uluit! Era clar că Gandalf se aştepta să-l găsească pe Arborebărbos aici, iar Arborebărbos pesemne de-aia se tot foise pe la poartă, ca să-l întâlnească. Îi povestisem bătrânului ent totul despre Moria. Dar mi-am amintit atunci că ne-a privit cam ciudat. Socot că se întâlnise cu Gandalf sau avea veşti de la el, dar nu voia să ne spună aşa, pe fugă. „Nu te pripi” este vorba lui; dar nimeni, nici măcar elfii nu vorbesc prea multe despre mişcările lui Gandalf, câtă vreme nu e el de faţă. „Hmm! Gandalf! a zis Arborebărbos. Mă bucur c-ai venit. Lemnul şi apa, buşteanul şi piatra, pe toate le pot stăpâni; dar aici avem de-a face cu un vrăjitor.” „Arborebărbos, rosti Gandalf. Am nevoie de ajutorul tău. Ai făcut multe, dar îţi cer şi mai multe. Am de stăpânit vreo zece mii de orci.” Apoi cei doi s-au depărtat şi-au ţinut sfat într-un colţ. Trebuie să i se fi părut tare pripită întâlnirea aceasta lui Arborebărbos, căci Gandalf era foarte grăbit şi l-am auzit tunând rău de tot, până să se depărteze. Nu erau decât la câteva minute distanţă de noi. Apoi Gandalf s-a întors. Părea uşurat, aproape vesel. Abia atunci ne-a spus că se bucura că ne vede. „Dar unde-ai fost, Gandalf? am strigat eu. I-ai văzut pe ceilalţi?” „Unde-am fost, unde n-am fost, acum m-am întors, mi-a răspuns în felul lui personal. Da, m-am întâlnit cu unii dintre ei. Să lăsăm, însă, pentru moment, veştile. E o noapte primejdioasă şi trebuie s-o iau la galop. Dar s-ar putea ca zorile să fie mai strălucitoare; şi dacă va fi aşa, ne vom întâlni din nou. Aveţi grijă de voi şi nu vă apropiaţi de Orthanc! Rămas-bun!” Arborebărbos a căzut pe gânduri după plecarea lui Gandalf. Aflase, de bună seamă, o mulţime de lucruri într-un timp scurt şi acum le rumega. S-a uitat la noi şi a zis: „Hmm, văd că nu sunteţi chiar aşa pripiţi cum îmi închipuiam. Mi-aţi spus mai puţine decât aţi fi putut şi nu mai mult decât se cuvenea. Hmm, am cam aflat câte ceva. Ei, dar acum Arborebărbos trebuie să se pună iar pe treabă.”

Înainte să plece, am reuşit să-i smulgem câteva veşti, care însă nu ne-au plăcut deloc. Deocamdată însă ne-am gândit mai mult la voi trei, decât la Frodo şi la Sam sau la bietul Boromir. Pentru că am înţeles că se purta o bătălie sau, în orice caz, urma să se poarte, iar voi eraţi amestecaţi şi teama era că n-o să mai ieşiţi nevătămaţi din ea. „Huornii vor fi de mare ajutor”, a zis Arborebărbos. Apoi a plecat şi nu l-am mai văzut până în dimineaţa aceasta.

― Era noaptea târziu, continuă Pippin. Ne întinseserăm pe o grămadă de bolovani şi nu vedeam nimic. Ceaţa sau umbrele acoperiseră totul înjur, ca o pătură uriaşă. Aerul părea greu, pâclos; şi răsuna de trosnete şi de murmure. Cred că treceau alte sute de huorni ca să dea o mână de ajutor în bătălie. Mai târziu s-a iscat un bubuit puternic de tunet departe la miazăzi şi fulgerele au brăzdat Rohanul. Din când în când, vedeam culmile munţilor la mile depărtare, cum ţâşneau brusc în alb-negru şi apoi dispăreau. Şi îndărătul nostru se auzeau zgomote ca de tunet printre coline, însă altfel decât celelalte. Valea răsuna, din când în când, de ecouri.

Trebuie să fi fost cam pe la miezul nopţii, când enţii au dărâmat stavilele şi au descătuşat apele printr-o spărtură din zidul de miazănoapte peste Isengard. Negura huornilor dispăruse şi bubuitul de tunet se depărtase. Luna scăpata îndărătul munţilor de la apus. Isengardul începea să fie năpădit de pârâiaşe negre, şerpuitoare, şi de bălţi. Scânteiau în bătaia ultimelor raze de lună revărsate peste câmpie. Din când în când, apele se scurgeau prin gurile de aerisire sau prin alte găuri şi izbucneau nori de aburi şuierând. Fumul se ridica valuri-valuri. Se auzeau bubuituri şi izbucneau flăcări. Spre cer se înălţa o spirală uriaşă de aburi înconjurând Orthancul, până începu să semene cu un pisc înnorat, clocotitor pe dinăuntru şi luminat de razele lunii de deasupra. Şi apa nu se mai termina, până când, la urmă, Isengardul arăta ca o cratiţă uriaşă, fierbând şi bolborosind.

― Am văzut un nor de fum şi de abur dinspre miazăzi noaptea trecută, când am ajuns la gurile de la Nan Curunir, spuse Aragorn. Ne-am temut ca nu cumva Saruman să clocească cine ştie ce altă vrăjitorie ticăloasă împotriva noastră.

― Nu el, zise Pippin. Pesemne că-n vremea aceea se îneca în fum şi îi pierise râsul cu totul. Spre dimineaţa zilei de ieri, apa se scursese prin toate găurile şi se iscase o ceaţă groasă. Noi ne-am adăpostit în încăperea asta a străjerilor. Şi eram tare înfricoşaţi. Lacul începuse să se reverse prin vechiul tunel, iar apa se înălţa pe trepte. Am crezut că aveam să fim prinşi, ca orcii într-o vizuină; dar am găsit o scară în spirală îndărătul cămării, care ducea în vârful arcadei. A fost un chin să ieşim, căci culoarul crăpase şi era astupat de pietre prăbuşite, până aproape de capăt. Acolo, sus, am stat deasupra întinderilor de apă şi-am privit la scufundarea Isengardului. Enţii nu conteneau să reverse tot mai multă apă, până când toate focurile s-au potolit şi fiecare văgăună a fost inundată. Ceţurile se adunaseră şi se ridicau, ca umbrela uriaşă a unui nor.

Trebuie să fi fost la o înălţime de peste o milă. Seara a apărut un curcubeu pe deasupra colinelor de răsărit; şi-atunci, apusul s-a acoperit de o burniţă densă pe povârnişurile munţilor. Se aşternuse o tăcere deplină. în depărtare, urlau câţiva lupi a jale. Enţii s-au oprit târziu, noaptea, şi au repus Isenul pe făgaşul lui. Aşa s-a terminat totul.

― De-atunci apa a început iar să scadă. Trebuie să fie scurgeri pe undeva, prin pivniţele de dedesubt. Cel puţin aşa cred. Dacă Saruman îşi arunca privirile afară de la vreo fereastră de-a lui, totul trebuia să i se pară o harababură înspăimântătoare. Ne-am simţit tare singuri. În toată ruina asta nu era nici măcar un ent la vedere, cu care să stăm de vorbă. Ne-am petrecut noaptea sus, deasupra boltei. Era frig, umezeală şi n-am închis un ochi. Aveam simţământul că se putea întâmpla oricând orice. Saruman mai e şi-acum în turnul său. Noaptea era străbătută de un zgomot, ca vântul care trecea pe vale. Cred că enţii şi huornii care fuseseră plecaţi se întorseseră; dar unde fuseseră până atunci nu ştiu. Am coborât în dimineaţa ceţoasă şi umedă şi-am privit iar în jur, dar n-am văzut pe nimeni. Cam atâta am avut de povestit. Acum se pare că-i linişte şi pace, după toată zarva aia. Şi parcă mai multă speranţă, o dată ce s-a întors Gandalf. Aş putea chiar să dorm.

O vreme rămăseseră cu toţii tăcuţi. Gimli îşi umplu iar pipa.

― Un singur lucru mă nedumereşte, zise el, aprinzându-şi-o cu iasca şi amnarul. Limbă de Vierme, l-ai spus lui Theoden că e cu Saruman. Cum a ajuns acolo?

― O, am uitat de el, zise Pippin. Abia în dimineaţa asta a venit. Tocmai făcusem focul şi mâncasem ceva, când Arborebărbos şi-a făcut iar apariţia. L-am auzit afară bolborosind şi strigându-ne. „Am trecut pe-aici să văd cum vă ospătaţi, flăcăi, a zis el, şi să vă aduc nişte veşti. Huornii s-au întors. Toate-s bune; oho-hooo! chiar că-s bune! a râs apoi, plesnindu-şi coapsele. Nu mai e nici un orc în Isengard, nici o secure! Şi înainte să treacă ziua asta, o s-avem oaspeţi de la miazăzi pe care-o să vă bucuraţi să-i vedeţi.” Nici n-apucase bine să ne spună asta, că am şi auzit tropot de copite pe drum. Ne-am repezit afară, dinaintea porţilor, iar eu m-am oprit şi m-am uitat atent, aşteptând în sinea mea să-i văd pe Pas Mare şi pe Gandalf apropiindu-se în fruntea unei oştiri. Dar din ceţuri a apărut un om pe-o mârţoagă bătrână şi vlăguită; bărbatul însuşi părea o făptură stranie şi pocită. Era singur. Era atât de tulburat, încât la început n-a părut să ne observe. Când ne-a văzut, a scos un strigăt şi a-ncercat să se întoarcă şi să fugă. Dar Arborebărbos a făcut trei paşi mari spre el şi-a-ntins braţul lung şi l-a luat din şa. Calul s-a ridicat speriat în două picioare, iar el s-a târât la pământ. A zis că e Grima, prietenul şi sfetnicul regelui, şi că a fost trimis de Theoden cu o vorbă însemnată pentru Saruman. „Nimeni n-ar cuteza să vină călare pe câmpia plină de orci, a zis el, aşa că m-a trimis pe mine. Şi-am trecut prin multe primejdii; sunt hămesit şi vlăguit. Am fugit spre nord, alături cu drumul, hăituit de lupi.”

Am văzut cum îl privea pieziş pe Arborebărbos şi-am zis în sinea mea „Mincinosule!” Arborebărbos s-a uitat la el lung şi molcom, după cum i-e felul, vreo câteva minute, până arătarea aia şuie a început să se foiască la pământ. Apoi a zis într-un târziu: „Ha! hmm! te-aşteptam, Limbă de Vierme.” La acest nume, arătarea a tresărit. „Gandalf a ajuns aici înaintea ta. Aşa că ştiu despre tine tot şi ştiu şi ce am de făcut. Pune-i pe toţi şobolanii în aceeaşi capcană, mi-a spus Gandalf. Şi-aşa voi face. Acum eu sunt stăpânul Isengardului şi Saruman e ferecat în turn. Iar tu poţi să te duci acolo, să-i transmiţi câte vorbe pofteşti!” „Lasă-mă, lasă-mă! a zis Limbă de Vierme. Ştiu drumul!” „Da, ştii drumul, nici nu mă îndoiesc, a spus Arborebărbos. Dar lucrurile s-au mai schimbat câte puţin pe-aici. la du-te să vezi!” L-a lăsat pe Limbă de Vierme să plece. Ticălosul a trecut şchiopătând pe sub bolţi până a ajuns în cerc şi-a văzut toate apele care se aşterneau între el şi Orthanc. Apoi s-a întors către noi. „Lăsaţi-mă să plec! a schelălăit el. Lăsaţi-mă să plec! Vorbele mele sunt acum fără rost!” „Aşa e, a zis Arborebărbos. Dar ai de ales: să rămâi cu mine până sosesc Gandalf şi stăpânul tău sau să treci apele. Ce-alegi?” La auzul numelui stăpânului său, omul s-a cutremurat şi şi-a pus un picior în apă; şi l-a scos însă iute. „Nu ştiu să înot”, a zis el. „Apa nu-i adâncă, i-a spus Arborebărbos. E murdară, dar n-o să păţeşti nimic, Limbă de Vierme. Hai, du-te odată!” Şi astfel, ticălosul a zbughit-o în apă. Îi ajungea aproape până la gât înainte să-mi dispară din priviri. Ultima oară l-am văzut agăţându-se de un butoi dogit sau de un buştean. Dar Arborebărbos s-a luat după el, ca să-i vegheze călătoria. „A intrat, până la urmă, a zis el după ce s-a întors. L-am văzut târându-se pe scări, ca un şobolan murdar. Mai e cineva în turn, căci o mână l-a tras înăuntru. Aşa c-a ajuns şi nădăjduiesc c-a fost întâmpinat aşa cum îşi doreşte. Acum trebuie să mă duc să mă spăl de noroi. Sunt la miazănoapte, dacă mă caută cineva. Aici nu găseşti strop de apă curată, bună de băut sau de scăldat pentru enţi. Aşa că o să vă las pe voi, flăcăi, să vegheaţi porţile şi să-i întâmpinaţi pe cei ce vor sosi. Băgaţi de seamă, va veni Seniorul Câmpiilor din Rohan! Trebuie să-l primiţi cum ştiţi mai bine. Oştenii lui au avut o înfruntare mare cu orcii. Voi cunoaşteţi, poate mai bine ca enţii, cuvintele potrivite unui asemenea domn. Pe vremea mea, erau mulţi seniori pe câmpiile verzi, dar nu le-am învăţat niciodată vorba şi numele. Sigur le va fi foame de hrană omenească; socot că ştiţi despre ce-i vorba. Aşa că, dacă puteţi, căutaţi ceva potrivit pentru un rege.” Aşa se termină povestea. Deşi aş vrea să ştiu şi eu cine-i acest Limbă de Vierme. Chiar a fost sfetnicul regelui?

― Da, a fost, zise Aragorn. Dar şi iscoada lui Saruman şi slujitor în Rohan. Şi-a meritat soarta. Cred că vederea ruinelor a ceea ce credea el că-i atât de puternic şi de măreţ l-a pedepsit cu vârf şi-ndesat. Mă tem însă că-l aşteaptă lucruri şi mai rele.

― Da, aşa e, căci nu cred că Arborebărbos l-a trimis în Orthanc din cumsecădenie, zise Merry. Părea destul de mulţumit şi răutăcios şi îşi râdea în barbă când a plecat să se scalde şi să bea apă. După aceea ne-am ocupat de căutat bunuri plutitoare pe apă şi de scotocit. Am găsit vreo două-trei cămări prin apropiere, deasupra nivelului apelor. Dar Arborebărbos şi-a trimis câţiva enţi care-au scos tot de-acolo. „Avem nevoie de hrană omenească pentru douăzeci şi cinci de persoane”, au zis ei. Asta înseamnă că cineva v-a numărat atent, înainte să sosiţi. Voi trei, e limpede, urma să mergeţi cu feţele înalte. Dar, vă spun eu, nu v-aţi fi ospătat mai bine. Am păstrat aceleaşi bunătăţi, vă dau cuvântul meu. Ba aici a fost mai bine, căci lor nu le-am trimis de băut. „Şi ceva băutură?” i-am întrebat eu pe enţi. „E destulă apă în Isen, mi-au răspuns. E bună şi pentru oameni, şi pentru enţi.” Dar nădăjduiesc că vor avea destul timp să pregătească licori de-ale lor din izvoarele de munte şi, când s-or întoarce, o să-i vedem lui Gandalf barba cârlionţată. După plecarea enţilor, ne-am simţit obosiţi şi înfometaţi. Dar nu ne-am plâns; truda noastră fusese pe deplin răsplătită. Pentru că, atunci când scotoceam printre rămăşiţe după mâncare omenească, Pippin a descoperit butoiaşele acelea ale lui Hornblower. „Buruiana-pipei e mai bună după mâncare”, a zis el. Aşa s-a întâmplat.

― Acum pricepem totul foarte bine, zise Gimli.

― În afară de un lucru zise Aragorn. Cum de-a ajuns buruiana asta din Meleagul de Miazăzi în Isengard? Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai ciudat mi se pare. N-am mai fost în Isengard până acum, dar am călătorit în ţinutul ăsta şi cunosc bine pământurile pustii din Rohan şi Comitat. De ani de zile, n-au mai trecut pe-aici, aşa, la vedere, nici oameni, nici mărfuri. Bănuiesc că Saruman a avut nişte înţelegeri tainice cu cineva din Comitat. S-ar putea să mai fie şi alţi Limbă de Vierme, pe la alte case. Era vreo dată pe butoiaşe?

― Da, zise Pippin. Scria „recoltă din 1417”; asta înseamnă de anul trecut… nu, de-acum doi ani, cum să nu. Un an bun.

― A, orice rău ne-ar fi ameninţat, acum s-a terminat. Cel puţin aşa trag nădejde, zise Aragorn. Oricum nu mai e atât de-aproape de noi. Şi totuşi, cred c-am să-i mai spun câte ceva lui Gandalf, chiar de-i va părea un fleac faţă de treburile lui însemnate.

― Mă-ntreb ce-o fi făcând acum, zise Merry. După-amiaza-i pe ducă. Hai să dăm o raită prin împrejurimi. Oricum, dacă pofteşti, acum poţi să intri în Isengard. Dar nu-i o privelişte prea plăcută.

X Glasul lui Saruman

Trecură prin tunelul dărâmat şi se opriră pe o grămadă de bolovani, uitându-se la stânca întunecată a Orthancului, la numeroasele ferestre ― o ameninţare încă în mijlocul ruinelor. Apele se retrăseseră aproape cu totul. Mai rămăseseră, din loc în loc, băltoace mohorâte, înspumate şi pline de rămăşiţe; dar cea mai mare parte a ocolului uriaş era din nou pustiit ― mocirlă şi stânci prăbuşite, presărată cu gropi înnegrite, stâlpi gata să cadă de parcă ar fi fost beţi! La marginea acestei harababuri se înălţau mormane şi povârnişuri, semănând cu nişte acoperişuri de şindrilă azvârlite acolo de o vijelie cumplită; iar îndărătul lor se întindea panta înverzită a văii care ducea până în prăpastia dintre braţele întunecate ale munţilor. Acolo văzură nişte călăreţi croindu-şi drum dinspre miazănoapte. Se apropiaseră binişor de Orthanc.

― Sunt Gandalf, Theoden şi oamenii lui, zise Legolas. Hai să-i întâmpinăm!

― Să mergeţi cu grijă, le spuse Merry. Sunt o mulţime de lespezi nesigure, care s-ar putea da peste cap şi să vă arunce în vreun puţ, dacă nu sunteţi atenţi.

Porniră pe ceea ce rămăsese din drumul de la poartă, la Orthanc, păşind încet, pentru că lespezile erau crăpate şi pline de mâzgă. Călăreţii îi văzură apropiindu-se şi se opriră la poalele stâncii ca să-i aştepte. Gandalf Ie veni în întâmpinare.

― Ei bine, Arborebărbos şi cu mine am vorbit despre nişte lucruri interesante şi ne-am făcut planuri, zise el; şi ne-am tras şi noi puţin sufletul, după cum meritam. Acum trebuie să ne continuăm drumul. Nădăjduiesc că v-aţi odihnit şi v-aţi răcorit şi voi puţin.

― Da, zise Merry. Dar taclalele noastre au început şi s-au sfârşit în fum. Însă suntem tot atât de mult împotriva lui Saruman ca şi până acum.

― Serios? făcu Gandalf. Ei bine, eu nu. Nu mai am de împlinit decât o singură misie, înainte de plecare: trebuie să-i fac lui Saruman o vizită de rămas-bun. O treabă primejdioasă şi, probabil, fără noimă; dar trebuie s-o fac. Cine vrea poate să mă însoţească, dar cu mare grijă. Şi fără isprăvi necugetate. Nu-i vremea pentru aşa ceva.

― Eu voi veni, zise Gimli. Vreau să văd dacă seamănă cu tine.

― Şi după ce-o să-ţi dai seama, jupâne gnom? întrebă Gandalf. În ochii tăi, Saruman s-ar putea să-ţi pară ca mine, dacă asta se potriveşte cu planurile lui. Oare eşti destul de înţelept să-i descoperi toate mişmaşurile? Mă rog, om vedea. S-ar putea să se sfiiască să se dea-n spectacol faţă de mai multă lume. Dar le-am poruncit tuturor enţilor să nu se arate şi poate-l convingem să iasă.

― Şi care-i primejdia? întrebă Pippin. O să tragă în noi, o să ne împroaşte cu flăcări de la fereastră? Sau ne va vrăji de la depărtare?

― Se prea poate să fie ultima pe care ai pomenit-o, dacă te îndrepţi spre uşa lui cu inima uşoară, zise Gandalf. Dar nu se ştie ce-ar putea face sau ce-o încerca. Nu e înţelept să te apropii de-o fiară încolţită. Iar Saruman are puteri nebănuite. Feriţi-vă de glasul lui.

Ajunseră la poalele Orthancului. Era negru iar stânca lucea, ca şi cum ar fi fost udă. Feţele de piatră aveau muchii ascuţite, de parcă fuseseră cioplite de curând. Singurele semne ale furiei enţilor erau câteva ştirbituri şi fărâme, ca nişte fulgi, în jos. În partea de răsărit, în deschizătura dintre doi stâlpi, era o uşă mare, mult deasupra pământului, iar mai sus se afla o fereastră cu obloane care dădeau într-un balcon împrejmuit cu bare de fier. Către pragul uşii urca un şir de douăzeci şi una de trepte largi, tăiate prin cine ştie ce meşteşug, din aceeaşi piatră neagră. Era singura intrare în turn; dar zidul era plin de ferestre adânci, iar sus de tot păreau nişte ochişori care priveau spre peretele steiurilor. Regele şi Gandalf descălecară la picioarele scării.

― Am să urc, zise Gandalf. Am mai fost în Orthanc şi ştiu ce primejdie mă paşte.

― Voi urca şi eu, spuse regele. Sunt bătrân şi nu mă mai tem de vreo primejdie. Vreau să vorbesc cu vrăjmaşul care mi-a făcut atâta rău. Va veni şi Eomer cu mine, să aibă grijă să nu mă lase picioarele astea împovărate de ani.

― Cum pofteşti, zise Gandalf. Am să-l iau şi pe Aragorn. Ceilalţi să ne-aştepte jos. Or să vadă şi-or s-audă tot ce trebuie, de-aici.

― Ba nu, făcu Gimli. Legolas şi cu mine ne dorim să vedem totul de-aproape. Suntem amândoi singurii din seminţiile noastre. Vă vom urma şi noi.

― Atunci, haideţi! zise Gandalf şi se apucă să urce treptele cu Theoden alături.

Călăreţii din Rohan stăteau neliniştiţi pe cai de-o parte şi de alta a scării şi se uitau încruntaţi în sus, la turnul măreţ, temându-se pentru soarta Seniorului lor. Merry şi Pippin se aşezară pe treapta de jos, simţindu-se de prisos şi în primejdie.

― Fir-ar să fie! E-aproape un sfert de leghe de-aici până la poartă, murmură Pippin. Ce bine-ar fi să mă pot strecura neobservat până în încăperea străjerilor. La ce-am mai venit şi noi? Nu ne vrea nimeni.

Gandalf se opri dinaintea uşii Orthancului şi bătu cu toiagul. Răsună a gol.

― Saruman! Saruman! strigă el cu un glas puternic, poruncitor. Saruman, ieşi de-acolo!

O vreme, nu se auzi nici un răspuns. Într-un târziu, obloanele ferestrei de deasupra se dădură la o parte, dar nu se văzu nimeni în cadrul ei întunecat.

― Cine eşti? zise un glas. Şi ce pofteşti?

Theoden tresări.

― Cunosc glasul acesta, zise el. Blestemată fie ziua când l-am auzit întâi!

― Du-te şi adu-l pe Saruman, o dată ce-ai devenit valetul lui, Grima, Limbă de Vierme! se răsti Gandalf. Hai, mai repede!

Fereastra se închise la loc. Aşteptară. Deodată le vorbi alt glas. Era adânc şi melodios, ca o îngânare. Dacă îl ascultai fără să fii prea atent, nu prea puteai să-ţi dai seama ce spunea. Iar dacă totuşi îţi aminteai cuvintele, rămâneai uimit de sărăcia lor. Ceea ce-ţi rămânea era încântarea pe care o simţeai auzindu-l pur şi simplu. Tot ceea ce spunea ţi se părea înţelept şi se deştepta în tine dorinţa de a spune ca el, ca să fii şi tu la fel de înţelept. În comparaţie cu el, glasurile celorlalţi păreau aspre şi bolovănoase; iar dacă îndrăznea cineva să i se împotrivească, tu, care te aflai sub vrajă, te aprindeai de mânie. Unii rămâneau fermecaţi doar câtă vreme glasul acela le vorbea direct. În clipa când vorbea cu altcineva, zâmbeau ca oamenii care observau şiretlicul unui scamator, în vreme ce alţii cădeau în capcană. Pentru mulţi ajungea doar să audă melodia acelui glas, ca să fie prinşi în mreje. Iar pe cei care îi cucerea, vraja îi copleşea şi când se aflau departe de el; auzeau tot timpul glasul acela blând şoptind şi îndemnându-i. Nimeni însă nu rămânea nesimţitor; nimeni nu-i respingea ruga şi porunca fără un efort de voinţă şi de gând, câtă vreme Saruman te avea în puterile sale.

― Ei? făcu el plin de gingăşie. De ce îmi tulburaţi odihna? Nu mă lăsaţi în pace nici ziua, nici noaptea?

Vorbea pe tonul unei persoane cumsecade, lovite pe nedrept. Îşi ridicară toţi privirile uimite, căci nu-l auziseră venind. Văzură o umbră sprijinită de balustradă, uitându-se la ei de sus; era un moşneag învăluit într-o mantie largă de a cărei culoare nu-şi dădeau seama, pentru că se schimba la orice mişcare a lui sau a lor. Avea chipul prelung, fruntea înaltă, ochi adânci, întunecaţi, greu de pătruns, deşi acum aveau o expresie gravă, binevoitoare şi uşor îngrijorată. Părul şi barba îi erau albe, dar din loc în loc, în jurul gurii şi la tâmple, se mai vedeau şuviţe negre.

― Seamănă şi parcă nu, murmură Gimli.

― Oricum, veniţi, zise glasul blând. Pe cel puţin doi dintre voi vă ştiu după nume. Pe Gandalf îl cunosc prea bine, ca să-mi fac nădejdi c-ar veni la mine să-mi ceară sprijin sau povaţă. În ceea ce te priveşte, Theoden, Senior al Obştii din Rohan, despre tine vorbesc de la sine nobleţea şi statutul tău de urmaş al Casei lui Eorl. O, preamărite fiu al lui Thengel de trei ori vestit! De ce n-ai venit până acum, ca prieten însă? Mult mi-am dorit să te întâlnesc, preaputernice rege al ţinuturilor de apus, mai ales în anii aceştia din urmă, ca să te salvez de poveţele neghioabe şi rele care te-au îmbrobodit! Să fie, oare, prea târziu? În ciuda răului ce mi-a fost făcut, la care au pus umărul, vai! şi oamenii din Rohan, eu tot aş dori să te scap şi să te feresc de la prăbuşirea spre care te îndrepţi, dacă o vei lua pe drumul acesta. Să ştii că numai eu te mai pot ajuta acum.

Theoden deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar nu rosti nimic. Se uită în sus, la chipul lui Saruman, cu ochii lui întunecaţi şi solemni, apoi la Gandalf, alături; părea că şovăie. Gandalf nu schiţă nici un gest. Stătea stană de piatră, fără să scoată o vorbă, de parcă aştepta o chemare, încă nerostită. La început, călăreţii se foiră, murmurând în semn de încuviinţare la ceea ce spusese Saruman; apoi însă tăcură şi ei, ca loviţi de vrajă. Parcă Gandalf nu-i vorbise seniorului lor niciodată aşa meşteşugit. Toate vorbele lui cu Theoden li se păreau acum aspre şi mândre. Şi în inima lor se strecură o umbră ― teama primejdiei ca Obştea să se cufunde în întunericul spre care îi conducea acum Gandalf, pe când Saruman stătea lângă o uşă pe jumătate deschisă, aşa încât să ajungă la ei o rază de lumină. Se lăsase o linişte apăsătoare pe care o rupse Gimli, gnomul.

― Vorbele vrăjitorului ăstuia sunt spuse pe dos, mormăi el, încleştându-şi mâna pe coada securii. În limbajul din Orthanc „ajutor” înseamnă „ruină” şi „scăpare” înseamnă „moarte”. E foarte limpede. Noi însă n-am venit aici cu cerşeala.

― Pace, zise Saruman; o clipă glasul lui păru că-şi pierde suavitatea şi ochii îi sclipiră fugar. Încă nu m-am adresat ţie, Gimli, fiu al lui Gloin. Departe de-aici ţi-e casa şi prea puţin eşti amestecat în tulburările din ţinutul acesta. Dar, oricum, nu cu voia ta ai intrat în iţele războiului, aşa că nu te învinuiesc pentru rolul de viteaz pe care l-ai jucat, fără doar şi poate. Dar, te conjur, lasă-mă să-i vorbesc mai întâi regelui din Rohan, cândva vecinul şi prietenul meu. Ce-ai de zis, rege Theoden? Vrei să facem pace şi-ţi dau tot sprijinul, toată ştiinţa mea adunată de-a lungul anilor? Ce-ar fi mai bine, nu oare să ne sfătuim amândoi împotriva zilelor de restrişte şi să ne oblojim rănile cu toată inima, astfel încât să ajungem mai înfloritori ca niciodată?

Nici acum Theoden nu-i răspunse. Nimeni nu-şi dădea seama dacă lupta cu mânia sau cu îndoiala. Îi vorbi Eomer:

― Domnia Ta, ascultă-mă. Acum simţim primejdia de care am fost încunoştinţaţi. Oare-am sosit aici biruitori, numai ca să rămânem, până la urmă, cu gura căscată în faţa unui mincinos bătrân cu miere pe limba-i despicată? Aşa le-ar vorbi şi lupul încolţit ogarilor, dac-ar putea. Vezi să nu ne dea vreun ajutor. Tot ce doreşte e să scape de la ananghie. Oare vrei să te tocmeşti cu negustorul ăsta trădător şi ucigaş? Aminteşte-ţi de Theodred, care zace în Vaduri, şi de mormântul lui Hama din Văgăuna lui Helm!

― Dacă-i vorba de limbi otrăvite, cum crezi că-i a ta, şarpe? făcu Saruman, fără să-şi mai poată ascunde izbucnirile de mânie. Dar lasă, Eomer, fiul lui Eomund, continuă el, revenind la glasul mieros. Fiecare o să primească ce merită. Eşti viteaz şi meriţi toată cinstirea pentru asta. Ucide pe cei pe care stăpânul îi consideră vrăjmaşi şi fii mulţumit. Nu te vârî în politică, pentru că nu o s-o înţelegi. Dar, poate, de vei ajunge rege, o să-ţi dai seama că trebuie să-ţi alegi prietenii cu băgare de seamă. Prietenia lui Saruman şi puterea Orthancului nu pot fi uşor date la o parte, indiferent cât ar fi de mare păsul ― adevărat sau închipuit. Aţi câştigat o bătălie, nu şi războiul. Şi asta cu ajutoare pe care nu vă mai puteţi bizui. Mâine-poimâine, puteţi găsi Întunecimea Pădurii chiar la uşa voastră, căci ea rătăceşte fără rost şi nu-i iubeşte pe oameni. Dar, oare-i drept, Domnia Ta să fiu numit ucigaş doar pentru că vitejii au căzut în luptă? În război, nici nu-i nevoie s-o mai spun, mor oameni. Iar dacă mi se spune „ucigaş” din aceste pricini, atunci toată Casa lui Eorl e pătată de umbra crimei, pentru că fiii ei au purtat multe războaie şi i-au atacat pe toţi care i-au înfruntat. Totuşi cu unii dintre ei a făcut pace, căci aşa era înţelept. Iată ce-ţi spun, rege Theoden: ce-ar fi să facem pace? E în puterea noastră doar.

― Vom face pace, zise Theoden într-un târziu, rostind cuvintele cu greutate.

Mai mulţi călăreţi chiuiră de bucurie. Theoden ridică mâna.

― Da, vom face pace, rosti el cu un glas limpede. Vom avea pace când tu şi toate ticluirile tale veţi pieri, împreună cu lucrăturile stăpânului tău întunecat pe mâna căruia vrei să ne dai. Eşti un mincinos, Saruman, şi frângi multe inimi omeneşti. Îmi întinzi o mână, dar eu îmi dau seama şi dintr-un deget că-i laba din Mordor. Haină şi rece! Hai să zicem că războiul împotriva mea a fost drept ― ceea ce nu-i aşa, căci şi de-ai fi de zece ori mai înţelept, tot nu ai avea dreptul să mă conduci pe mine şi pe-ai mei spre propriu-ţi bine, aşa cum ai dorit ― chiar aşa să fie, ce ai de zis de rugurile tale din Apusime şi de copiii care zac ucişi acolo? L-au hăcuit pe Hama dinaintea porţilor Cetăţii Cornului după ce a fost omorât. Doar când vei atârna de o grindă de la fereastră ca să ajungi bătaia de joc a ciorilor tale, atunci voi face pace cu tine şi cu Orthancul. Iar în ceea ce priveşte Casa lui Eorl, eu sunt un fiu neînsemnat al marilor seniori, dar asta nu înseamnă c-am să-ţi ling mâna. Schimbă-ţi planurile! Dar mă tem că glasul tău şi-a pierdut farmecul!

Călăreţii îşi ridicară privirile spre Theoden, ca nişte oameni abia treziţi din somn. Aspră precum croncănitul unui corb bătrân le sună glasul stăpânului lor în urechi, după muzica lui Saruman. Însă acesta îşi pierdu o clipă cumpătul şi se lăsă copleşit de mânie. Se aplecă peste balustradă, ca şi cum ar fi avut de gând să-l lovească pe rege cu toiagul. Unora li se păru că văd un şarpe încolăcindu-se, gata să sară.

― Spânzurători şi ciori, hai ? şuieră el şi toţi se cutremurară la o asemenea schimbare. Ramolitule! Ce-i Casa lui Eorl altceva decât un grajd cu acoperişul de paie unde beau tâlharii în duhoare, iar odraslele lor se târăsc pe duşumea cu câinii? Prea multă vreme aţi scăpat voi de spânzurătoare! Dar laţul se strânge, la început mai încet, dar tare şi necruţător la sfârşit. Spânzuraţi, dacă asta poftiţi!

Acum glasul i se schimba, pe măsură ce devenea iar stăpân pe sine.

― Nu-mi dau seama de ce-am avut atâta răbdare să stau de vorbă cu tine. Căci nu-mi eşti de trebuinţă nici tu, Theoden, stăpân al cailor, nici şleahta ta de trepăduşi nevolnici. Cândva ţi-am oferit mult peste ce meriţi şi ce poţi. Ţi-am tot dat, ca toţi pe care-i înşeli să-şi dea seama limpede pe ce drum s-o ia. M-ai înfruntat cu mândrie. Aşa să fie! Întoarce-te la colibele tale!

Dar tu, Gandalf! Mă doare sufletul de ruşinea ta! Cum poţi suporta o asemenea tovărăşie? Căci tu eşti mândru, Gandalf, şi nu fără pricină: ai mintea nobilă şi ochi pătrunzători şi-atotvăzători. Nici măcar acum nu dai ascultare poveţei mele?

Gandalf se foi şi-şi ridică privirile.

― Ce-ai mai avea de adăugat faţă de ceea ce mi-ai spus la ultima noastră întâlnire? îl întrebă el. Sau poate ai câte ceva să nu-mi spui?

Saruman tăcu o clipă.

― Să nu-ţi spun? rămase el pe gânduri, ca şi cum asta l-ar fi descumpănit. Să nu-ţi spun? M-am avântat şi te-am povăţuit spre binele tău, dar nu mi-ai dat ascultare. Eşti mândru şi nu ţii seamă de sfaturi, pentru că eşti destul de înţelept şi le ştii. Dar, uneori cred c-o mai iei şi razna şi-mi înţelegi greşit gândurile bune. Mă tem că mi-am pierdut răbdarea, în dorinţa de-a te convinge. Şi-mi pare rău, te rog să mă crezi. Căci nu-ţi port pică nici măcar acum, cu toate că te întorci împotriva mea alături de răi şi neştiutori. Cum să-ţi port pică? Oare nu venim amândoi dintr-un ordin străvechi, cel mai de viţă de pe Pământul de Mijloc? Prietenia ne-ar fi amândurora de folos. Multe am mai face noi, ca să lecuim haosul din lume. Hai să dovedim înţelegere unul faţă de altul şi să-i scoatem din minte pe neisprăviţii ăştia! Să aştepte până vom lua noi hotărâri. Spre binele nostru sunt gata să uit trecutul şi să te primesc cu braţele deschise. Nu vrei să te sfătuieşti cu mine? Nu-mi vii în întâmpinare?

Atât de mare fu energia pe care Saruman o revărsă în această ultimă strădanie, încât nici unul dintre cei care îl auziră nu rămase nesimţitor. Numai că acum vraja era cu totul alta. Văzuseră dojana blândă a unui rege cu gând bun faţă de învăţăcelul rătăcit, dar mult iubit. Însă li se trântise uşa în nas şi ascultau afară vorbe care nu-i privea pe ei, nişte copii prost crescuţi sau nişte servitori tonţi, care trăgeau cu urechea la vorbele între cei mari, întrebându-se ce soartă îi aştepta. Cei doi aveau stofă, nu ca ei; erau venerabili, înţelepţi. Alianţa lor era de neocolit. Gandalf avea să urce în turn, ca să discute treburi însemnate, mai presus de înţelegerea lor, în iatacurile de sus ale Orthancului. Uşa avea să se închidă, iar ei aveau să rămână afară, daţi la o parte, lăsaţi să aştepte să li se dea de lucru sau să fie pedepsiţi. Până şi în mintea lui Theoden prinse cheag acest gând, ca o umbră de îndoială: „Ne va trăda; va pleca, iar noi vom fi pierduţi”.

Atunci Gandalf începu să râdă. Închipuirile se risipiră ca fumul. ― Saruman, Saruman! zise Gandalf, râzând în continuare. Saruman, ţi-ai greşit cariera. Trebuia să te faci bufonul regelui şi să-ţi câştigi pâinea, dar şi bicele pe spinare, maimuţărindu-i pe sfetnicii săi. Vai de mine! Se opri o clipă, înecat de râs. Să dovedim înţelegere unul pentru altul? Mi-e teamă că n-ai cum să mă înţelegi. Dar eu, Saruman, te înţeleg acum prea bine. Ţin minte mai bine decât îţi închipui tu toate faptele tale. Când te-am vizitat ultima oară, erai temnicerul Mordorului, unde urma să fiu trimis. Nu, nu! Ştii cum e, oaspetele care-a scăpat fugind pe acoperiş chibzuieşte bine până să se hotărască să mai intre pe uşă. Nu, nu cred c-o să urc la tine. Dar ascultă, Saruman. Îţi spun pentru ultima oară! Nu vrei să cobori? Isengardul s-a dovedit mai slab decât nădăjduiai şi-ţi închipuiai. Aşa s-ar putea întâmpla şi cu alte lucruri în care te încrezi. N-ar fi mai bine s-o laşi baltă, o vreme? Să te apuci de altceva? Gândeşte-te bine, Saruman. Ce-ar fi să cobori?

Pe chipul lui Saruman trecu o umbră; apoi se făcu livid ca un mort. Înainte să-şi ascundă simţămintele, ochii lor îi străpunseră masca şi văzură o făptură chinuită de îndoială, căreia îi era lehamite să rămână acolo şi frică să-şi părăsească adăpostul. Şovăi o clipă. Toţi îşi ţinură răsuflarea. Apoi vorbi cu un glas ascuţit şi rece. Mândria şi ura puneau stăpânire pe el.

― Să cobor? făcu el în bătaie de joc. Oare poate un om neînarmat să coboare şi să stea de vorbă cu tâlharii de la uşă? Te-aud foarte bine şi de aici. Nu sunt un prost şi nu mă încred în tine, Gandalf. Ei nu stau la vedere, pe scările mele, dar ştiu unde mişună netrebnicii ăia sălbatici ai pădurilor şi ştiu că-s la porunca ta.

― Trădătorii sunt întotdeauna neîncrezători, îi răspunse Gandalf obosit. Dar nu trebuie să te temi pentru pielea ta. Nu vreau să te ucid, nici să-ţi fac vreun rău, aşa cum îţi închipui; să fim bine înţeleşi. Şi-mi stă în puteri să te apăr. Îţi dau o ultimă şansă. Eşti liber să pleci din Orthanc… dacă pofteşti.

― Ce vorbe meşteşugite, mârâi Saruman. Tipic pentru Gandalf cel Sur: cuviincios şi atât de cumsecade! Nu mă-ndoiesc că te-ai simţi în largul tău în Orthanc şi ţi-ar prii plecarea mea. Dar de ce mi-aş dori să plec? Şi ce-nţelegi tu prin „liber”? Socot că-mi vei pune condiţii.

― Pricinile de plecare le vezi tu însuţi, de la fereastră, îi răspunse Gandalf. Pe altele le ştii prea bine. Slujitorii tăi sunt nimiciţi şi împrăştiaţi; vecinii ţi i-ai făcut vrăjmaşi; şi ţi-ai trădat noul stăpân sau, mă rog, ai încercat. Când îşi va întoarce ochii încoace, îi vei vedea roşii de mânie. Prin „liber” înţeleg fără constrângeri, fără lanţuri, fără să te supui vreunei porunci; liber să pleci unde pofteşti, chiar şi în Mordor, Saruman. Dar mai întâi îmi vei da cheia Orthancului şi toiagul. Mi le vei lăsa drept gaj şi ţi se vor înapoia, dacă meriţi, după ce văd cum te porţi.

Saruman păli, schimonosit de mânie, iar ochii i se aprinseră. Izbucni într-un râs sălbatic.

― Aşteaptă tu mult şi bine! răcni el cu glasul ascuţit. Aşteaptă până-i pune tu mâna şi pe cheile din Barad-dur, şi pe coroanele a şapte regi, pe baghetele magice ale celor Cinci Vrăjitori când ţi-oi vedea ceafa! Ce plan bine ticluit! Şi ca să ţi-l împlineşti, nu prea ai nevoie de ajutorul meu! Eu am altceva de făcut. Nu fi prost! Dacă vrei să te tocmeşti cu mine câtă vreme îţi mai stă în putinţă, du-te acum şi întoarce-te după ce te vei trezi din beţie! Şi scapă de netrebnicii şi stârpiturile astea care se ţin de coada ta! Bună ziua! Cu acestea, îi întoarse spatele şi plecă din balcon.

― Întoarce-te, Saruman! îi porunci Gandalf. Spre uimirea celorlalţi, Saruman se întoarse şi, ca şi cum ar fi fost tras împotriva voinţei sale, se apropie iar de balustrada de fier. Se aplecă peste ea şi răsuflă adânc. Avea chipul brăzdat şi aspru. Îşi strângea toiagul negru în mână, ca într-o gheară.

― Nu ţi-am îngăduit să pleci, zise Gandalf sever. N-am terminat încă. Ai înnebunit, Saruman, eşti vrednic de toată mila. Puteai încă să scapi de nebunie şi de rău; puteai încă să fii de ajutor. Dar vrei să stai şi să-ţi rumegi sfârşitul vechilor uneltiri. Foarte bine! Dar îţi spun, n-o să-ţi mai fie prea uşor să ieşi de-acolo! Asta dacă nu cumva mâinile întunecate ale Răsăritului nu s-or întinde, ca să te ia. Saruman! strigă el şi glasul lui deveni şi mai puternic. Ia aminte, eu nu sunt Gandalf cel Sur, pe care l-ai trădat. Sunt Gandalf cel Alb, care s-a-ntors din morţi. Acum tu nu mai ai culoare şi te dau afară din ordinul nostru şi din Marele Sfat.

Îşi ridică mâna şi vorbi rar, cu un glas limpede:

― Saruman, toiagul tău se frânge!

Se auzi un trosnet şi toiagul se făcu ţăndări în mâna lui Saruman, iar măciulia i se rostogoli la picioarele vrăjmaşului.

― Pleacă! îi porunci Gandalf.

Saruman se dădu înapoi şi căzu ţipând, iar apoi se făcu nevăzut târându-se. În clipa aceea de sus se prăbuşi ceva greu şi lucitor. Lovi cu zgomot balustrada de fier care sări, chiar când Saruman se dezlipi de ea şi, trecând pe lângă tâmpla lui Gandalf, se izbi de treapta unde stătea. Scara crăpă într-o puzderie de scântei. Dar sfera rămase nevătămată şi se rostogoli pe trepte; era un glob de cristal întunecat, sclipind însă de la un foc lăuntric. În timp ce se depărta săltând spre o baltă, Pippin alergă şi-o prinse.

― Ucigaş ticălos! strigă Eomer. Dar Gandalf nu se clinti.

― Nu, asta n-a fost aruncată de Saruman, zise el. Socot că nici măcar din porunca lui. A căzut de la o fereastră de sus de tot. Cred că-i isprava nereuşită a jupânului Limbă de Vierme.

― Pesemne că a dat greş pentru că nu s-a putut hotărî dacă te urăşte mai mult pe tine sau pe Saruman, zise Aragorn.

― S-ar putea, spuse Gandalf. N-o să le fie plăcut nici unuia: or să-şi arunce vorbe usturătoare. Dar aşa le trebuie. Limbă de Vierme să fie mulţumit, dac-o reuşi să mai iasă viu din Orthanc. Aşa, băiete! O primesc cu plăcere. Deşi nici măcar nu ţi-am cerut-o, adăugă Gandalf, strigând; şi întorcându-se brusc, îl văzu pe Pippin urcând scările încet, ca şi cum ar fi cărat o mare greutate.

Coborî spre el şi îi smulse globul întunecat din mână, apoi îl ascunse sub cutele mantiei sale.

― O să am eu grijă de asta, flăcăule, rosti Gandalf. Socot că nu-i unul dintre lucrurile pe care Saruman ar fi vrut să-l azvârle.

― Dar s-ar putea să arunce altele, zise Gimli. Dacă tocmelile s-au terminat, hai să ne depărtăm, ca să nu ne trezim cu pietre în cap.

― S-au terminat, zise Gandalf. Să mergem.

Întoarseră spatele uşii din Orthanc şi coborâră. Călăreţii îi întâmpinară cu bucurie pe rege şi pe Gandalf. Vraja lui Saruman se risipise; îl văzuseră supunându-se la chemarea vrăjitorului şi-apoi plecând cu coada între picioare.

― O făcurăm şi pe-asta, rosti Gandalf. Acum trebuie să-l găsesc pe Arborebărbos, să-i spun cum s-au petrecut lucrurile.

― Cred că şi-a dat seama, nu-i aşa? zise Merry. Era cu putinţă să iasă altfel?

― Nu prea cred, îi răspunse Gandalf. Deşi erau pe muchie de cuţit. Am însă rostul meu să încerc. Mai întâi, lui Saruman i s-a arătat că puterea glasului său e pe cale să se risipească. N-are cum să fie şi tiran, şi sfetnic. Când urzeala-i ticluită, ea nu mai este o taină pentru nimeni. Totuşi a căzut în capcană şi-a încercat să cumpere pacea cu victimele sale, de faţă cu alţii. Atunci i-am mai lăsat o portiţă de scăpare, cu cea mai bună-credinţă: să renunţe la Mordor, cât şi la uneltirile lui, şi să-şi răscumpere greşeala, ajutându-ne la nevoie. Căci nu-i altul care să ştie mai bine ca el necazul nostru. Ne-ar fi fost de mare ajutor. Dar n-a vrut să ni-l dea, alegând să întărească puterea Orthancului. Nu-i place să-i servească pe alţii, ci doar să poruncească. Trăieşte în teroarea Întunericului din Mordor, dar tot visează să stârnească furtuna. Nebun nefericit! Va fi înghiţit, dacă puterea Răsăritului îşi va întinde ghearele către Isengard. Nouă nu ne stă în putinţă să distrugem Orthancul din afară; dar Sauron cine ştie de ce-o fi în stare?

― Şi ce se va întâmpla dacă Sauron nu-l va cuceri? Ce-o să-i faci? întrebă Pippin.

― Eu? Nimic, zise Gandalf. N-o să-i fac absolut nimic. Nu-mi doresc să ajung cel mai mare şi mai tare. Ce s-o alege de el, habar n-am. Mi se rupe inima când văd că ce-a fost bun acum putrezeşte în turn. Totuşi nouă nu ne-a mers rău. Ciudate sunt întorsăturile sorţii. Adesea ura se întoarce împotriva ei însăşi. Mă gândesc că, şi dacă am fi pătruns în Orthanc, n-am fi putut găsi multe comori mai de preţ ca globul pe care ni l-a azvârlit Limbă de Vierme.

Deodată, printr-o fereastră deschisă de sus, din turn, ţâşni un ţipăt pătrunzător.

― Se pare că şi Saruman gândeşte la fel ca mine, zise Gandalf. Hai să-i lăsăm cu ale lor.

Se întoarseră la poarta în ruină. Nici nu trecură bine pe sub boltă, când printre umbrele pietrelor pe care se aflau apărură Arborebărbos şi câteva zeci de enţi. Aragorn, Gimli şi Legolas se uitară uluiţi la ei.

― Iată-i pe trei dintre tovarăşii mei, Arborebărbos, zise Gandalf. Ţi-am vorbit de ei, dar nu i-ai cunoscut.

Le spuse numele pe rând. Bătrânul ent îi scrută îndelung cu privirea şi le vorbi fiecăruia. Ultimul fu Legolas.

― Aşadar, ai făcut tot drumul din Codrul Întunecat până aici, preabunule elf! Ce pădure măreaţă era!

― Şi încă mai e, zise Legolas. Dar nu într-atât, încât noi, care locuim acolo, să nu ne bucurăm când vedem arbori noi. Cât de fericit aş fi să călătoresc prin Codrul Fangorn! Am trecut doar pe la poalele lui şi parcă nu-mi mai venea să mă întorc.

Lui Arborebărbos îi luciră ochii de plăcere.

― Sper să-ţi îndeplineşti dorinţa până n-or îmbătrâni colinele astea prea tare, zise el.

― O să mă-ntorc, dacă o să am noroc, spuse Legolas. M-am înţeles cu prietenul meu ca, dacă totul merge bine, să vedem Fangornul împreună; cu îngăduinţa ta, bineînţeles.

― Orice elf care vine cu tine e bine venit, zise Arborebărbos.

― Prietenul de care-ţi vorbesc nu este elf, spuse Legolas. E Gimli, fiul lui Gloin.

Gimli făcu o plecăciune adâncă; securea îi alunecă de la cingătoare şi se izbi cu zgomot de pământ.

― Hmm, hmm! Ce să-ţi spun! făcu Arborebărbos, uitându-se la el cu ochii întunecaţi. Pe lângă că e gnom, mai poartă şi securea asta mare! Am toată bunăvoinţa faţă de elfi; dar îmi ceri prea mult. Ciudată prietenie!

― O fi ea ciudată, zise Legolas, dar câtă vreme-o trăi Gimli, eu n-am să vin singur în Fangorn. Securea lui nu-i pentru arbori, ci pentru grumazuri, o, Stăpân al Codrului Fangorn. A doborât patruzeci şi doi în bătălie.

― Hmm! Nu mai spune! făcu Arborebărbos. Aşa da! Păi, lucrurile au să curgă de la sine; şi nu-i nevoie să te pripeşti. Dar acum trebuie să ne despărţim o vreme. Ziua-i pe ducă; totuşi Gandalf zice că veţi pleca înainte de căderea serii, iar Seniorul Obştii abia aşteaptă s-ajungă acasă.

― Da, trebuie să plecăm chiar acum, zise Gandalf. Mă tem că-ţi voi lua uşierii. Dar te vei descurca foarte bine şi fără ei.

― S-ar putea, zise Arborebărbos. Însă o să-mi fie dor de ei. Am devenit prieteni atât de iute, încât cred că am fost cam pripit; asta pesemne că din cauza amintirilor din tinereţe. Dar ştii, ei sunt primul lucru nou sub soare sau sub lună pe care l-am văzut de foarte, foarte multă vreme. N-am să-i uit. Le-am scris numele pe Lista Lungă. Enţii or să-l pomenească.

― Aşa vom face! ziseră Merry şi Pippin într-un glas şi plecară în grabă.

Arborebărbos se uită la ei şi rămase tăcut o vreme, clătinând gânditor din cap. Apoi se întoarse către Gandalf:

― Dar Saruman nu vrea să plece? întrebă el. Nici eu nu mă gândeam că va vrea. Inima lui este putredă ca a unui huorn înnegrit. Dar şi eu aş face la fel, dacă aş fi copleşit şi dacă mi-ar fi toţi arborii nimiciţi; asta de-aş mai găsi o vizuină întunecată, unde să mă ascund.

― Aşa-i, zise Gandalf. Că doar nu ţi-ai pus în minte să copleşeşti toată lumea asta cu arbori şi să înăbuşi celelalte făpturi. Dar iată, Saruman rămâne aici să-şi clocească ura şi să-şi urzească iar iţele cum poate. Are cheia Orthancului. Dar nu trebuie să i se dea voie să scape.

― Aşa e. Enţii vor avea grijă de asta, zise Arborebărbos. Saruman n-o să pună piciorul dincolo de stâncă fără voia mea. Enţii au să fie cu ochii pe el.

― Bun, zise Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu. Acum pot să plec, să mă întorc la celelalte treburi cu o grijă mai puţin. Dar trebuie să fiţi cu luare-aminte. Apele s-au retras. Mă tem că nu ajunge să puneţi străjeri împrejurul turnului. Nu mă-ndoiesc că pe sub Orthanc sunt căi săpate adânc pe unde Saruman nădăjduieşte că va putea pleca şi veni nevăzut. Şi asta foarte curând. Dacă vă veţi pune iar pe treabă, vă rog din suflet să daţi drumul la ape din nou; şi asta până când Isengardul se va schimba pentru totdeauna într-un heleşteu, sau până aflaţi ieşirile. Când toate căile pe sub pământ vor fi fost astupate şi ieşirile aşijderea, Saruman va trebui să stea sus, la fereastră, şi să se uite lung.

― Lasă asta în seama enţilor, zise Arborebărbos. O să scotocim valea de la un capăt la altul şi-o să răsturnăm fiecare pietricică. Arborii vin să trăiască aici ― arbori bătrâni, arbori sălbatici. Îi vom numi Pădurea de Pază. Nici o veveriţă nu va trece pe aici fără ştirea mea. Lasă asta în seama enţilor. O să-l veghem neobosit de şapte ori mai mulţi ani decât ne-a chinuit el pe noi.

XI Palantirul

Soarele scăpătă îndărătul lungului şir apusean al munţilor, când Gandalf şi tovarăşii săi împreună cu regele şi călăreţii plecară iar la drum din Isengard. Vrăjitorul îl luă pe Merry cu el pe cal, iar Aragorn pe Pippin. Doi dintre oamenii regelui porniră iute înainte şi curând se făcură nevăzuţi în vale. Ceilalţi îi urmară la pas uşor.

Enţii rămaseră la poartă înşiruiţi solemn, cu braţele lor lungi ridicate, fără să facă vreun zgomot. Merry şi Pippin se uitară îndărăt după ce străbătuseră o bună bucată din drumul şerpuitor. Soarele strălucea încă pe cer, dar Isengardul se acoperea de umbre lungi ― ruine cenuşii, prăbuşite în beznă. Arborebărbos stătea acum singur acolo, ca un trunchi de copac bătrân; hobbiţii se gândiră la prima lor întâlnire departe, pe pragul însorit de la fruntariile Fangornului.

Ajunseră la stâlpul Mâinii Albe, care stătea încă în picioare. Dar fiorosul mădular zăcea ţăndări la pământ. Arătătorul lung şi alb se zărea în colb, chiar în mijlocul drumului. Unghia roşie începuse să se lungească.

― Enţii ăştia nu iartă nimic! zise Gandalf.

Îşi continuară călătoria, în vreme ce seara se adâncea peste vale.

― Mai mergem mult în noaptea asta? îl întrebă Merry pe Gandalf după un timp. Nu ştiu cum te simţi tu cu piticania asta atârnând îndărătul tău, dar ei i s-a cam făcut lehamite de bălăngăneală şi tare i-ar mai plăcea să se întindă puţin!

― Aşadar, ai auzit ce-a zis, rosti Gandalf. Nu te lăsa copleşit de venin. Mulţumeşte că nu ţi-a adresat şi alte cuvinte. Era numai cu ochii pe tine. Dacă asta îţi gâdilă mândria, atunci află că se gândeşte la tine şi la Pippin mai mult decât la noi, ceilalţi; cine sunteţi, cum aţi ajuns acolo şi de ce; ce ştiţi; iar dacă aţi fost luaţi ostatici, cum de-aţi scăpat, când toţi orcii au pierit ― de misterele acestea-i frământată acum mintea măreaţă a lui Saruman. Îţi spun eu, Meriadoc, trebuie să iei drept simplă vorbă orice mârâială de-a lui, dacă te mulţumeşte că i-ai intrat sub ochi.

― Mulţumesc, făcu Merry. Dar pentru mine-i o cinste mai mare să mă bălăngănesc la coada ta, Gandalf. Măcar aşa am putinţa să te mai întreb o dată: mai mergem mult în noaptea asta?

Gandalf râse:

― Nu te laşi deloc! Vrăjitorii ar trebui să-şi ia câte unul-doi hobbiţi în grijă, ca să le atragă atenţia asupra greutăţii cuvintelor şi să-i tragă de mânecă. Iartă-mă! Să nu crezi că nu m-am gândit şi la lucrurile astea simple. O să mergem uşor încă vreo câteva ore, până la capătul văii. Mâine-o s-o luăm galop. Când am venit încoace, plănuiserăm să pornim peste câmpie şi să ne întoarcem imediat din Isengard acasă la rege, în Edoras. Asta ar fi însemnat o călătorie de câteva zile. Dar am chibzuit şi ne-am schimbat planul. Am trimis soli în Văgăuna lui Helm, să le spună celor de-acolo că regele se va-ntoarce mâine. De-acolo, Theoden va porni însoţit de mai mulţi bărbaţi către Valea Calvarului, pe cărările dintre coline. De-acum înainte, nu vor mai călători deschis prin ţinut decât câte doi-trei oameni, fie noapte, fie zi. Şi asta doar când n-om avea încotro.

― Totul sau nimic, zise Merry. Asta ţi-e hotărârea. Mi-e teamă că n-am fost în stare să gândesc mai departe de un locşor unde să-mi pun capul în seara asta. Unde şi ce e Văgăuna asta a lui Helm şi tot ce-ai mai zis? Eu nu ştiu nimic despre ţinutul ăsta.

― Atunci ar fi bine să afli câte ceva, dacă vrei să înţelegi ce se petrece. Însă nu chiar acum, şi nu de la mine. Am prea multe pe cap şi trebuie să chibzuiesc.

― Bine, bine. Am să-l sâcâi pe Pas Mare, când om face popas lângă foc. Lui nu-i sare ţandăra prea iute. Dar de ce atâta taină? Credeam c-am câştigat bătălia.

― Da, am câştigat-o. Dar nu-i decât o primă biruinţă, care atrage după sine primejdii şi mai mari. A fost o legătură între Isengard şi Mordor pe care n-am dibuit-o încă. Nu ştiu cum de-au ajuns veştile de la unii la alţii, dar au ajuns. Cred că Ochiul din Barad-dur va privi tare nerăbdător spre Rohan. Şi cu cât va vedea mai puţin, cu atât mai bine.

Drumul şerpuia agale pe vale. Când se depărta, când se apropia de Isenul care susura în albia lui pietroasă. Dinspre munţi se lăsa noaptea. Ceţurile se risipiseră. Adia un vânt tăios. Luna plină, ca de ceară, scălda cerul spre răsărit într-o lumină pală şi rece. Cocoaşele muntelui se porneau în dreapta, spre colinele golaşe. Dinaintea lor se deschideau câmpiile întinse şi cenuşii.

Până la urmă se opriră şi părăsiră drumul cel mare, luând-o iar spre înălţimile acoperite cu iarbă frumoasă. Tot mergând aşa către apus mai bine de o milă, ajunseră într-o vâlcea care se deschidea la miazăzi; se întindea pe Doi Baran ― ultima colină rotunjită a şirului de la miazănoapte, înverzită la poale şi încununată de mărăcini. Povârnişurile vâlcelei erau presărate cu smocurile ferigilor de anul trecut, printre care lăstarii fragezi străpungeau pământul reavăn. Pe malurile joase creştea un desiş de rugi, la poalele căruia îşi aşezaseră tabăra, la două ceasuri înainte de miezul nopţii. Făcură focul într-o groapă dintre rădăcinile unui păducel înalt cât un copac, împovărat de ani, dar încă zdravăn. Crenguţele lui erau pline de muguri.

Puseră câte doi străjeri de pază. Ceilalţi se înfăşurară după ce gustară câte ceva, în mantii şi pături, şi adormiră. Hobbiţii se retraseră amândoi şi se întinseră pe o pală de ferigi. Merry era somnoros, dar Pippin părea ciudat de neliniştit. Se tot foia şi se răsucea, iar feriga trosnea şi fâşâia.

― Ce-ai? îl întrebă Merry. Te-ai culcat pe un muşuroi de furnici?

― Nu, zise Pippin, dar nu stau bine. De când n-oi mai fi dormit într-un pat?

Merry căscă.

― Numără şi tu pe degete, zise el. Dar trebuie să ţii minte de când am plecat din Lorien.

― Ei, asta-i, făcu Pippin. Eu mă gândeam la un pat adevărat, într-un iatac.

― Atunci, din Vâlceaua Despicată, zise Merry. Eu unul în noaptea asta aş putea dormi oriunde.

― Ai avut noroc, Merry, şopti Pippin după o vreme. Ai mers călare cu Gandalf.

― Şi ce-i cu asta?

― Ai aflat ceva nou de la el?

― Da, mai multe chiar. Nici nu m-aşteptam la atâtea. Dar le-ai auzit şi tu pe toate, căci erai pe-aproape şi n-am vorbit în taină. N-ai decât să mergi cu el mâine, dacă crezi că poţi afla mai multe şi dac-o vrea să te ia.

― Da? Bun. Dar e cam închis, nu-i aşa? Nu s-a schimbat deloc.

― Ba da. Ba da, zise Merry, după ce-i sări puţin somnul, minunându-se ce l-o fi frământând pe prietenul său. A mai crescut sau ceva de soiul ăsta. A ajuns, cred, mai de treabă şi, în acelaşi timp, mai neliniştitor, mai vesel şi mai solemn totodată, decât era înainte. S-a schimbat; dar n-am avut încă prilejul să ne dumirim cât de mult. Gândeşte-te la ultima parte a sfadei cu Saruman! Aminteşte-ţi, Saruman era cândva mai-marele lui Gandalf, căpetenia Sfatului, ce-o fi însemnând asta. Era Saruman cel Alb. Acum Gandalf e cel Alb. Saruman a venit când i s-a spus şi i s-a luat toiagul; apoi i s-a poruncit să plece, şi el a plecat!

― Păi, dacă Gandalf s-a schimbat cât de cât, atunci să ştii că-i mai închis ca oricând, se răţoi Pippin. Şi mai e şi globul ăla de sticlă. Pare tare mulţumit de el. Îi ştie sau îi bănuieşte puterile. Dar ne-o spune şi nouă despre ce-o fi vorba? Nu, n-o s-auzim un cuvinţel de la el! Şi totuşi, eu l-am prins şi l-am oprit să se rostogolească într-o băltoacă. O să am eu grijă de asta, flăcăule ― asta-i tot ce-a zis. Mă tot întreb ce-o fi. Era atât de greu!

Glasul lui Pippin coborî mult, de parcă şi-ar fi vorbit sieşi.

― Aha, făcu Merry. Aşadar, asta te frământă pe tine, Ehe, Pippin, flăcăule, nu uita vorba aia a lui Gildor, pe care o tot folosea Sam:

Nu-ţi vârî nasul în treburile vrăjitorilor, că-s prea ageri şi le sare ţandăra iute.

― Dar de luni de zile nu facem altceva decât să ne vârâm nasul în treburile vrăjitorilor, zise Pippin. Pe lângă atâtea primejdii, mi-aş dori să mai şi aflu câte ceva. Cât aş vrea să mă uit un pic la globul acela.

― Hai, culcă-te, zise Merry. O să afli destule, mai devreme sau mai târziu. Dragul meu Pippin, nici un Took n-a reuşit vreodată să biruiască un Brandybuck în curiozitate; dar te-ntreb: crezi că e vremea?

― Bine, bine. Ce mare brânză că-ţi spun că mi-ar plăcea să mă uit la un pietroi? Ştiu că n-am cum, câtă vreme Gandalf s-a aşezat pe el ca o cloşcă pe ouă. Şi nu mă-ncălzeşte cu nimic că-mi spui: „Hai, culcă-te, n-ai cum s-ajungi la el!”

― Păi, ce-aş putea să-ţi spun? zise Merry. îmi pare rău, Pippin, dar chiar că trebuie s-aştepţi până dimineaţă. O să fiu şi eu la fel de curios mâine, după micul dejun, şi-o să-ţi dau o mână de ajutor, aşa cum oi putea, ca să-l linguşim pe vrăjitor. Dar nu mai pot sta treaz. Dacă mai casc, îmi trosnesc de tot fălcile. Noapte bună.

Pippin nu mai zise nimic. Se liniştise, dar somnul întârzia să vină şi faptul că auzea respiraţia uşoară a lui Merry, care adormise imediat ce spusese noapte bună, nu-l încuraja câtuşi de puţin. Pe măsură ce totul în jur se liniştea, gândul la globul întunecat îl frământă tot mai tare. Îi simţea iar greutatea în mâini şi-i zărea adâncimile roşietice şi tainele pe care apucase să le vadă o clipă. Se întoarse de pe o parte pe alta, încercând să se gândească la altceva. Până la urmă, nu mai putu să rabde. Se ridică în picioare şi se uită împrejur. Era răcoare, aşa că se învălui în mantie. În vâlcea, luna lucea rece şi albă, iar umbrele tufişurilor se întindeau întunecate. De jur împrejur zăceau siluete adormite. Cei doi străjeri nu se vedeau; pesemne că erau sus, pe colină, sau stăteau la pândă prin desişul de ferigi. Mânat de un imbold pe care nu-l înţelegea, Pippin porni tiptil spre Gandalf. Se uită în jos la el. Vrăjitorul părea că doarme, dar pleoapele nu-i erau cu totul închise; pe sub genele lungi străbătea o sclipire. Pippin făcu iute un pas îndărăt. Dar Gandalf nu încercă nici un gest. Aşa că, atras înspre el împotriva voinţei sale, hobbitul se apropie iar târâş de capul vrăjitorului. Gandalf era înfăşurat într-o pătură, cu mantia întinsă deasupra; şi lângă el, între braţul îndoit şi partea dreaptă a trupului era o movilită, un lucru rotund, înfăşurat într-o cârpă neagră; părea că lui Gandalf tocmai îi alunecase mâna de pe ea, la pământ.

Ţinându-şi răsuflarea, Pippin se târî pas cu pas până aproape. Îngenunche. Apoi întinse mâinile furiş şi ridică obiectul încetişor; nu-i păru atât de greu pe cât se aştepta. „Până la urmă, nu-i decât o ciudăţenie”, îşi zise el, cu un simţământ straniu de uşurare; dar nu-l puse la loc. Rămase o clipă strângându-l la piept. Şi-atunci îi veni o idee. Se depărta tiptil, găsi un bolovan şi se întoarse. Trase iute cârpa de pe obiectul rotund, înfăşură piatra în ea şi, îngenunchind, o aşeză lângă mâna vrăjitorului. Apoi se uită, în sfârşit, la obiectul pe care îl descoperise. Era un glob neted de cristal, acum mort, întunecat, care zăcea lângă genunchii lui. Pippin îl ridică, îl înfăşură grăbit în propria-i mantie şi dădu să se întoarcă la culcuşul lui. În clipa aceea, Gandalf făcu o mişcare în somn şi murmură ceva într-o limbă ciudată; mâna i se întinse bâjbâind şi apucă piatra învelită; apoi oftă şi nu mai mişcă.

― Nebun afurisit, îşi zise Pippin în barbă. O să intri într-o mare belea! Pune-l iute înapoi!

Dar simţi că-i tremură genunchii şi nu mai găsi puteri să se apropie de vrăjitor, ca să ajungă la piatră. „N-am cum să-l mai pun la loc fără să-l trezesc, îşi zise, trebuie să aştept până m-oi mai domoli. Aşa că aş putea s-arunc o privire întâi. Dar nu chiar aici!”

O zbughi şi se aşeză pe o movilă înverzită din apropierea culcuşului său. Luna se uita îndărăt, peste marginea vâlcelei.

Pippin stătea cu globul între genunchii ridicaţi. Se aplecă asupra lui, ca un copil lacom asupra străchinii cu mâncare, ferindu-se de ceilalţi. Trase mantia la o parte şi se uită la el. În jur, aerul încremenise încordat. La început, globul rămase negru ca tăciunele, luminat doar la suprafaţă de razele lunii. Apoi însă în inima lui sclipi şi se agită slab ceva. Pippin nu-şi mai putu dezlipi ochii de-acolo. Curând, tot ce era înăuntru păru cuprins de flăcări; globul se rotea, mai bine zis luminile dinăuntru se mişcau repede. Deodată se stinseră. Hobbitul simţi că se sufocă şi se zbătu; dar rămase aplecat, cu ambele mâini încleştate pe glob. Se aplecă tot mai mult şi deodată înţepeni; câteva clipe îşi mişcă buzele, fără să scoată un sunet. Apoi strigă ceva şi căzu nemişcat pe spate.

Ţipătul fusese atât de pătrunzător, încât străjerii săriră de pe mal. Toată tabăra fu în curând în picioare.

― Aha! Deci, ăsta-i hoţul! exclamă Gandalf.

Îşi azvârli iute mantia peste glob, acolo unde era.

― Tocmai tu, Pippin! Asta-i foarte urât!

Îngenunche alături de hobbitul care zăcea pe spate înţepenit, cu ochii goi, îndreptaţi spre cer.

― Blestemăţia! În ce bucluc ne-a băgat, şi pe el, şi pe noi! Vrăjitorul avea chipul tras şi răvăşit. Îl luă pe Pippin de mână şi se aplecă, să-i asculte răsuflarea; apoi îi puse mâinile pe frunte. Hobbitul se cutremură; închise ochii. Apoi scoase un ţipăt şi se ridică în capul oaselor, holbându-se uluit şi înspăimântat la chipurile celor din jur, palide în lumina lunii.

― Nu-i pentru tine, Saruman! strigă el cu un glas ascuţit, neutru, ghemuindu-se cât mai departe de Gandalf. Voi trimite imediat după el. Înţelegi? Hai, spune!

Apoi se căzni să se ridice şi să scape, însă Gandalf îl reţinu blând, dar ferm.

― Peregrin Took, zise el. Vino înapoi.

Hobbitul se muie şi căzu înapoi, agăţându-se de mâna vrăjitorului.

― Gandalf! strigă el. Gandalf! Iartă-mă!

― Să te iert? zise vrăjitorul. Spune-mi întâi ce-ai făcut.

― Am… am luat globul şi m-am uitat la el, bâigui Pippin. Şi-am văzut lucruri care m-au înfricoşat. Am vrut să fug, dar n-am fost în stare. Apoi a venit el, mi-a pus întrebări şi s-a uitat la mine şi… şi nu-mi mai amintesc nimic altceva…

― Hai, nu ţine, zise Gandalf sever. Ce-ai văzut şi ce-ai spus? Pippin închise ochii şi se cutremură, dar nu scoase nici un cuvânt. Se uitau cu toţii la el în linişte, în afară de Merry, care se depărtase. Dar chipul lui Gandalf rămase nemişcat.

― Vorbeşte, rosti el.

Pippin începu iar, cu un glas scăzut, şovăielnic şi-ncet-încet cuvintele lui deveniră tot mai desluşite şi mai puternice:

― Am văzut un cer întunecat şi creneluri înalte. Şi stele mărunte. Părea undeva, foarte departe şi tare demult, totuşi, foarte real şi limpede. Apoi stelele începură să dispară şi iar să apară ― erau acoperite de ceva cu aripi. Cred că erau foarte mari; dar prin sticlă păreau nişte lilieci care se roteau în jurul fortăreţei. Parcă erau vreo nouă. Unul s-a repezit spre mine. Şi tot creştea şi creştea. Era oribil şi-avea… nu, nu! Nu pot să spun! Am încercat să fug, pentru că m-am gândit că o să iasă de-acolo; dar când a umplut globul, s-a făcut nevăzut. Apoi a venit el. Nu vorbea prin cuvinte. Se uita doar la mine şi înţelegeam. „Aşadar, te-ai întors? De ce ai nesocotit atâta vreme să-mi mai spui ceva?” Nu i-am răspuns. Atunci m-a întrebat: „Cine eşti?” Eu tot n-am zis nimic, dar m-a durut îngrozitor. Şi el m-a încolţit, aşa că am răspuns: „Un hobbit.” Atunci a părut brusc să mă vadă şi-a început să râdă de mine. Era de-o cruzime fără seamăn. Parcă eram înjunghiat cu pumnale. Dar el a zis: „Ia stai puţin! O să ne întâlnim în curând. Spune-i lui Saruman că bucăţica asta nu-i de nasul lui. Voi trimite imediat după el. Înţelegi? Ia spune!” Apoi m-a sorbit din priviri. Simţeam că mă fac ţăndări. Nu, nu! Nu mai pot să vă spun! Nu-mi mai amintesc nimic!

― Uită-te la mine, zise Gandalf.

Pippin privi drept în ochii lui. Vrăjitorul îi ţinu privirea o vreme, în tăcere. Apoi chipul i se îmblânzi şi îi apăru o umbră de zâmbet. Îşi lăsă mâna blând pe creştetul lui Pippin.

― Bine, zise el. Nu mai povesti nimic. N-ai făcut nici un rău. Nu văd urmă de minciună în ochii tăi, aşa cum mă temusem. Dar el nu ţi-a vorbit prea mult. Eşti nebun, dar un nebun cinstit, Peregrin Took. Alţii mai înţelepţi s-ar fi purtat mai rău într-o asemenea împrejurare. Dar ţine minte, ai fost salvat, împreună cu toţi prietenii tăi, printr-un noroc, cum se spune. Nu te bizui c-o să fie la fel şi-a doua oară. Dacă te-ar fi luat la întrebări atunci şi acolo, mai mult ca sigur că i-ai fi spus tot ce ştii, spre năpasta noastră, a tuturor. Dar a fost prea nerăbdător. El n-a vrut doar să afle veşti, ci şi pe tine şi asta iute, ca să se poată tocmi pe-ndelete în Turnul Întunecimii. Nu te cutremura! Dacă vrei să-ţi bagi nasul în treburile vrăjitorilor, trebuie să fii pregătit. Dar, hai! Te iert! Linişteşte-te! Lucrurile n-au luat o întorsătură urâtă, aşa cum se putea întâmpla.

Îl ridică blând pe Pippin şi îl duse înapoi, în culcuşul lui. Merry îi urmă şi se aşeză lângă el.

― Întinde-te şi odihneşte-te, dacă poţi, Pippin, zise Gandalf. Ai încredere în mine. Dacă simţi că te mănâncă iar palmele, să-mi spui imediat. Sunt lucruri de care te poţi lecui. Dar, în orice caz, dragul meu hobbit, să nu-mi mai pui bolovani sub coate. Ei, şi-acum am să plec să vă las o vreme singuri pe amândoi.

Cu acestea, Gandalf se întoarse la ceilalţi, care rămăseseră în picioare lângă piatra din Orthanc, destul de tulburaţi.

― Primejdia se arată din noapte când te aştepţi mai puţin, zise el. Am scăpat ca prin urechile acului.

― Hobbitul Pippin ce face? întrebă Aragorn.

― Cred că acum e bine, îi răspunse Gandalf. Nu l-a ţinut prea mult, iar hobbiţii au o mare putere de a-şi reveni. Pesemne că amintirea sau spaima o să-i piară destul de repede. Poate chiar prea repede. Vrei tu, Aragorn, să iei piatra din Orthanc, să ai grijă de ea? E o misie primejdioasă.

― Aşa e, dar nu pentru toată lumea, zise Aragorn. E cineva care o poate cere pe bună dreptate. Căci acesta este, fără doar şi poate, Palantirul din Orthanc, din comoara lui Elendil, pus aici de regii Gondorului. Mi se apropie ceasul. Am să-l iau cu mine.

Gandalf se uită la Aragorn, iar apoi, spre mirarea celorlalţi, ridică piatra acoperită şi i-o întinse, făcând o plecăciune.

― Primeşte-o, Domnia Ta, zise el. Asta până când ţi se vor înapoia şi celelalte lucruri. Dar, de vrei să-mi dai ascultare, te povăţuiesc să n-o foloseşti… încă. Ai mare grijă.

― Oare se poate spune c-am fost prea pripit sau fără grijă, o dată ce am aşteptat atâţia şi-atâţia ani? întrebă Aragorn.

― Până acum, nu. Şi să nu te-neci la mal, îi răspunse Gandalf. Dar să ţii totul în mare taină. Tu şi toţi cei de faţă. Mai ales hobbitul Peregrin nu trebuie să afle cui i-a fost încredinţat. Poate să-i vină oricând starea aceea rea. Căci, vai, l-a atins şi s-a uitat în el, iar lucrul ăsta nu trebuia să se întâmple. Nu trebuia să-l atingă nici în Isengard; puteam şi eu să fiu mai iute atunci. Dar gândurile îmi erau toate îndreptate asupra lui Saruman şi nici nu mi-a trecut prin minte ce fel de Piatră era. Apoi m-a cuprins oboseala şi-n timp ce m-am întins şi mă gândeam la ea, m-a luat somnul. Acum ştiu!

― Da, nu-i nici o îndoială, zise Aragorn. în sfârşit, ştim legătura dintre Isengard şi Mordor şi cum era făcută. Multe se explică acum.

― Ciudate puteri au vrăjmaşii noştri; şi slăbiciuni la fel de ciudate, zise Theoden. Dar zice-o vorbă din bătrâni: Cui pe cui se scoate.

― Asta aşa e, zise Gandalf. Însă de data asta am avut un noroc ciudat. Poate hobbitul acesta m-a scăpat, oprindu-mă să fac o greşeală uriaşă. Mă tot gândisem dacă n-ar fi bine să mă apuc să încerc Piatra, ca să văd la ce-i bună. De-aş fi făcut-o, m-aş fi arătat eu însumi dinaintea lui. Nu sunt încă pregătit pentru o asemenea încercare, şi nici nu ştiu dac-oi fi vreodată. Dar, chiar dacă aş găsi puterea să mă smulg din vrajă, ar fi un dezastru să fiu văzut de el; deşi nu-i departe clipa când toate tainele se vor da pe faţă.

― Cred că clipa aceea a şi sosit, rosti Aragorn.

― Nu încă, zise Gandalf. Mai e o fărmă de îndoială pe care trebuie s-o folosim. Vrăjmaşul, e limpede, credea că Piatra e încă în Orthanc ― de ce nu? Şi că hobbitul era ostatic acolo, iar Saruman l-a pus să se uite în glob, ca să-l zăpăcească. Mintea aceea întunecoasă o fi plină acum de chipul hobbitului şi de aşteptare. S-ar putea să treacă ceva vreme până s-o dumiri. Trebuie să tragem foloase de-aici. Am luat-o cam uşor. Trebuie să ne mişcăm. Împrejurimile Isengardului nu sunt un loc unde să ne îngăduim să tragem de timp. Voi porni în frunte chiar acum, împreună cu Peregrin Took. Va fi, oricum, mai bine aşa pentru el, decât să zacă acolo, în întuneric, în vreme ce alţii dorm.

― Eu îi voi ţine lângă mine pe Eomer şi pe încă zece călăreţi, hotărî regele. Vom porni mâine, devreme. Ceilalţi pot pleca împreună cu Aragorn de-ndată ce vor pofti.

― Cum ţi-e voia, Domnia Ta, spuse Gandalf. Dar să-ţi grăbeşti calul cât mai tare, la adăpostul colinelor, până în Văgăuna lui Helm.

În clipa aceea, asupra lor se pogorî o umbră. Luna strălucitoare păru că se stinge brusc. Câţiva călăreţi ţipară şi se ciuciră, ţinându-şi armele deasupra capului, de parcă s-ar fi apărat de o lovitură venită de sus; fură cuprinşi de o spaimă oarbă şi le îngheţă sângele în vine. Se ghemuiră şi se uitară spre înalt. Prin faţa lunii trecu o făptură urieşească, înaripată, ca un nor negru. Se roti şi-o luă spre miazănoapte, zburând cu o iuţeală mai mare ca orice vânt din Pământul de Mijloc. Stelele se stingeau în faţa ei. Se pierdu în zare. Se ridicară ţepeni ca nişte stane de piatră. Gandalf privea în sus cu braţele atârnând ţepene pe lângă trup, cu pumnii încleştaţi.

― Nazgul! strigă el. Solia Mordorului. Se-apropie vijelia. Nazgulul a trecut Râul! La drum! Nu mai aşteptaţi zorile! Să nu-i lăsăm pe cei mai iuţi să-i aştepte pe codaşi! Daţi-i zor!

Sări ca un arc şi-o luă la fugă, strigându-l pe Iute ca Gândul. Aragorn îl urmă. Când trecu pe lângă Pippin, Gandalf îl luă în braţe.

― De data aceasta, vii cu mine, zise el. Iute ca Gândul o să-ţi arate ce e-n stare.

Apoi se întoarse în locul unde dormise. Armăsarul îl aştepta deja acolo. Gandalf îşi zvârli desaga mică pe umăr, iar apoi sări în spinarea lui Iute ca Gândul. Aragorn îl ridică pe Pippin şi îl aşeză în braţele vrăjitorului, înfăşurat într-o pătură şi în mantie.

― Rămas-bun! Urmaţi-mă iute! strigă Gandalf. La drum, Iute ca Gândul!

Armăsarul scutură din cap. Coada stufoasă străluci în lumina lunii. Apoi făcu un salt înainte şi se făcu nevăzut ca vântul de miazănoapte din munţi.

― Frumoasă şi odihnitoare noapte, n-am ce zice, îi spuse Merry lui Aragorn. Unii au un noroc chior. El, de pildă, n-a avut chef de somn şi-a vrut să meargă călare cu Gandalf. Şi-aşa a făcut. În loc să fie preschimbat în stană de piatră şi să rămână aici pentru totdeauna, ca să fie-nvăţătură de minte!

― Şi ce-ai zice acum dacă puneai tu primul mâna pe piatra din Orthanc? spuse Aragorn. S-ar putea să fi făcut mai rău. Cine poate şti? Mă tem că norocul tău este acum să vii cu mine. Şi-asta pe dată. Du-te şi pregăteşte-te. Ia tot ce-a lăsat Pippin aici. Dă zor!

Iute ca Gândul zbură peste câmpii, fără să fie îndemnat sau îndrumat în vreun fel. Nu se scurse nici un ceas, când trecură Vadurile Isenului. Movila Călăreţilor, înconjurată de lăncile reci, rămase cenuşie îndărătul lor.

Pippin îşi revenea din ce în ce mai mult. Îi era cald, dar vântul tăios îl răcorea. Era cu Gandalf. Spaima pe care i-o pricinuiseră piatra şi umbra hidoasă ce acoperise luna începu să i se risipească; toate se topiră în ceţurile munţilor dindărăt sau într-un vis trecător. Trase adânc aer în piept.

― Nu ştiam că vom merge pe deşelate, Gandalf, zise el. N-ai nici şa, nici frâie.

― Nu călăresc ca elfii decât pe Iute ca Gândul, zise Gandalf. Pentru că el nu poate suferi zăbala. Pe Iute ca Gândul nu-l călăreşti; vrea sau nu vrea să te poarte în spinare. Dacă vrea, e-n regulă. E treaba lui să aibă grijă să nu cazi. Asta dacă nu te-apuci să sari în sus.

― Cât de repede merge? întrebă Pippin. Mi se pare că aleargă ca vântul, dar foarte lin. Şi ce uşor calcă!

― Acum aleargă cu cea mai mare iuţeală pe care-o poate atinge cel mai bun cal Ia galop, îi răspunse Gandalf. Dar pentru el nu e repede. Aici începe urcuşul şi drumul e mai hârtopit decât dincolo de râu. Dar uită-te cum se apropie Munţii Albi sub stele! Culmile Thrihyrne sunt la o aruncătură de băţ, ca nişte lănci întunecate. Nu mai e mult şi ajungem la răscruce, apoi la Viroaga Văgăunii, acolo unde s-a purtat bătălia acum două nopţi.

Pippin rămase tăcut o vreme. Îl auzi pe Gandalf cântând încetişor, ca pentru sine, îngânând frânturi de rime în tot felul de limbi, în vreme ce străbăteau cu iuţeală milă după milă. Până la urmă, vrăjitorul o dădu bine pe o cântare din care hobbitul reuşi să prindă nişte cuvinte; câteva versuri îi ajunseră limpede la urechi printre rafale de vânt:

― Ce zici acolo, Gandalf? întrebă Pippin.

― Ziceam şi eu câteva rime care mi-au trecut prin minte din Cartea de Învăţătură, îi răspunse vrăjitorul. Socot că hobbiţii le-au uitat, chiar şi pe cele pe care le-au ştiut cândva.

― Nu, nu le-am uitat pe toate, zise Pippin. Şi mai avem unele de-ale noastre, pe care mă gândesc că nu vrei să le afli. Dar pe-astea nu le-am mai auzit. Despre ce e vorba? Ce-s cele şapte stele şi cele şapte pietre?

― E vorba despre palantirii Regilor de Odinioară, îl lămuri Gandalf.

― Şi ce-s aceştia?

― Păi, palantir însemna cel ce priveşte departe. Piatra din Orthanc e unul dintre ei.

― Aşadar, n-a fost făcut… n-a fost făcut de vrăjmaş? întrebă Pippin.

― Nu, zise Gandalf. Nici măcar de Saruman. E mai presus de măiestria sa şi chiar de-a lui Sauron. Palantirii erau de dincolo de Apusime, din Eldmar. Mordorul i-a făcut. Pesemne că i-a făurit însuşi Feanor, atât de demult, încât timpul nu mai poate fi măsurat în ani. Dar nu-i nimic pe lume pe care Sauron să nu-l preschimbe într-o unealtă a răului. Vai de Saruman! După câte-mi dau seama, asta i-a fost căderea. Primejdioase sunt pentru noi ticluirile măiestrite mai adânci decât cele pe care le ştim. Dar e demn de toată ocara. Nebunul! Să ţină el în taină una ca asta, pentru propriu-i bine! N-a scos o vorbă despre palantir în faţa nimănui din Sfat. Nici nu ne-a trecut prin minte ce s-o mai fi ales de palantirii din Gondor, în vremea războaielor lui distrugătoare. Oamenii i-au uitat aproape cu totul. Chiar şi în Gondor puţini cunoşteau această taină; în Amor erau amintiţi doar într-o rimă a Cărţii de Învăţătură, printre dunedaini.

― Şi la ce-i foloseau oamenii din vechime? îl întrebă Pippin, mulţumit şi uluit că primea răspuns la atât de multe nedumeriri şi întrebându-se cât va mai ţine norocul ăsta.

― Ca să vadă la depărtare şi să se găsească unii pe alţii în gând, zise Gandalf. În felul acesta, au reuşit să apere şi să ţină unit tărâmul Gondorului multă vreme. Au plasat Pietre la Minas Arnor, la Minas Ithil şi în Orthanc, în rotocolul Isengardului. Căpetenia şi stăpânul lor trăiau sub Domul Stelelor la Osgiliath, înainte de prăbuşirea acestuia. Celelalte trei erau pe undeva, departe, la miazănoapte. Se zice că erau în casa lui Elrond la Annuminas şi la Amon Sul; iar Piatra lui Elendil se afla pe Dealurile Turnului care dau către Mithlond, în Golful Lune, unde zac trase la ancoră corăbiile cenuşii.

Palantirii îşi vorbeau între ei, dar din Osgiliath puteau fi văzuţi cu toţii în acelaşi timp. Acum se vădeşte că, aşa cum stânca Orthancului a rezistat vitregiilor timpului, la fel a răzbit şi puiandrul din turn. Dar singur nu putea face decât să înfăţişeze chipul micşorat al celor depărtate, din zilele de demult. Pentru Saruman, nu mă-ndoiesc, era o treabă foarte folositoare. Dar nemulţumit nu părea să fie. El trăgea cu ochiul tot mai departe, peste fruntarii, până ajungea să vadă în Barad-dur. Atunci a fost prins!

Cine ştie unde zac acum îngropate sau adânc sub ape pietrele pierdute din Arnor şi Gondor? Dar Sauron trebuie să fi pus mâna pe cel puţin una dintre ele şi s-o fi mânuit în scopurile sale. Mă gândesc că e vorba de Piatra din Ithil, pentru că a cucerit cetatea Minas Ithil cu multă vreme în urmă şi a schimbat-o într-un loc rău, sub numele de Minas Morgul.

Aşa că e lesne să-ţi dai seama acum cât de repede a fost ochiul rătăcitor al lui Saruman prins în capcană; şi cum, de atunci încoace, a fost convins de la depărtare, iar când nu mergea cu binişorul, era ameninţat să se supună. Şoimul a ajuns în gheara pajurii, păianjenul s-a prins într-o pânză de oţel! Mă întreb câtă vreme-o fi fost silit să se arate mereu în faţa oglinzii lui, ca să fie văzut sau să i se dea porunci! Şi cine, în afară de fier, ar scăpa, dacă s-ar uita în Piatra din Orthanc care e atât de legată de Barad-dur, fără să-şi piardă minţile? Căci ea te soarbe, pur şi simplu! Crezi că eu n-am simţit asta? Chiar şi-acum inima mă-ndeamnă să-mi încerc voinţa, să văd dacă n-aş putea s-o smulg din puterile lui şi s-o îndrept unde vreau eu, să privesc peste mările nesfârşite şi timpurile vechi la Tirion cel Mândru, ca să-l văd pe Feanor la treabă, să-i pricep mintea şi îndemânarea, pe când Arborele Alb şi cel Auriu erau în floare!

Gandalf oftă şi tăcu.

― Ce bine ar fi fost să fi ştiut asta dinainte, zise Pippin. N-am avut câtuşi de puţin habar despre ce făceam.

― Ba ai avut, spuse Gandalf. Ştiai că faci o nebunie, ceva ce nu era voie; şi ţi-ai zis asta în sine, dar n-ai vrut s-asculţi. Nu ţi-am spus nimic până acum, pentru că numai chibzuind adânc asupra celor întâmplate am înţeles şi eu până la urmă; asta chiar de când am plecat împreună. Dar şi de ţi-aş fi spus înainte, dorinţa tot nu ţi s-ar fi ostoit sau nu ţi-ar fi fost mai uşor să i te împotriveşti. Dimpotrivă! Nu înveţi decât când îţi frigi mâinile. Abia atunci înţelegi şi cu inima ce-nseamnă focul.

― Aşa e, încuviinţă Pippin. Dacă le-aş avea acum înşiruite în faţa mea pe toate cele şapte pietre, aş închide ochii şi mi-aş vârî mâinile în buzunare

― Bun, făcu Gandalf. Aşa nădăjduiam şi eu.

― Dar aş vrea să ştiu…, începu Pippin.

― Îndurare! strigă Gandalf. Dar dacă veştile pe care ţi le dau au menirea să-ţi vindece năravul iscodelii, îmi voi petrece tot restul zilelor ca să-ţi răspund. Ce mai vrei să ştii?

― Numele tuturor stelelor, ale vieţuitoarelor, şi toată istoria Pământului de Mijloc, şi-a celor de dincolo de ceruri, şi-a Mărilor Risipite, râse Pippin. Nici mai mult, nici mai puţin! Însă în seara asta nu mă grăbesc. Până una-alta, mă întreb ce-o fi cu umbra aceea întunecată. Te-am auzit strigând „solia Mordorului”. Ce-a fost aia? Şi ce-ar putea să facă în Isengard?

― Era un Călăreţ Negru cu aripi ― un nazgul, zise Gandalf. Te-ar fi putut duce în Turnul Întunecimii.

― Nu venise pentru mine, nu-i aşa? îngăimă Pippin. Că doar n-o fi ştiut că aveam…

― Bineînţeles că nu, zise Gandalf. De la Barad-dur la Orthanc sunt două sute de leghe în linie dreaptă şi chiar unui nazgul i-ar lua câteva ore să le străbată. Dar Saruman s-a uitat, cu siguranţă, în Piatră, de când cu atacul orcilor, şi nu mă-ndoiesc că i-au fost citite gândurile mai mult decât şi-ar fi dorit. De aceea a fost trimis un sol, ca să afle ce face. Iar după ce s-a întâmplat în noaptea asta, cred că va mai veni unul. Şi asta foarte curând. Aşa că Saruman o să fie strâns cu uşa până la capăt. Nu are de trimis nici un ostatic în Mordor. Nu mai are Piatra şi nu mai poate să se supună poruncilor. Sauron îşi va închipui că-i ţine ascunşi pe ostatici şi că nu vrea să folosească Piatra. N-o să-l ajute cu nimic pe Saruman dacă-i spune solului adevărul. Căci deşi Isengardul a fost ruinat, el e la adăpost în Orthanc. Aşa că oricum va părea un răsculat. Ne-a respins, tocmai ca să ocolească asta! Nu-mi dau seama pe unde o să scoată cămaşa. Socot că, atâta vreme cât se află în Orthanc, are destulă putere să le facă faţă celor Nouă Călăreţi. S-ar putea să încerce să-l prindă pe nazgul în capcană sau măcar să ucidă afurisenia aia pe care călăreşte. În cazul acesta, Rohanul n-are decât să-şi vadă de caii lui! Dar nu ştiu cum o să fie pentru noi ― bine sau rău. S-ar putea ca Duşmanul să fie nedumerit sau orbit de mânie împotriva lui Saruman. Pesemne că va afla c-am urcat scările Orthancului cu hobbiţii după mine. Sau că un urmaş de-al lui Elendil este în viaţă şi mi-a fost alături. Dacă pe Limbă de Vierme nu l-au înşelat privirile când l-a văzut în armura din Rohan, o să-şi amintească de Aragorn şi de cine zice el c-ar fi. De-asta mi-e teamă. Aşa c-o să cădem din lac în puţ. Cu fiecare pas, Iute ca Gândul te duce mai aproape de Tărâmul Umbrei, Peregrin Took.

Pippin nu răspunse nimic, dar se înfăşură mai bine în mantie, ca şi cum l-ar fi trecut un fior de gheaţă. Străbăteau acum un pământ cenuşiu.

― Uite, zise Gandalf. În faţa noastră se întind văile Meleagului de la Apus. Aici ne întoarcem pe drumul ce duce spre răsărit. Umbra aceea întunecată e intrarea în Viroaga Văgăunii. Pe-acolo se-ajunge în Aglarond şi în Peşterile Scânteietoare. Să nu mă-ntrebi nimic despre ele. Mai bine întreabă-l pe Gimli, dac-ai să te mai întâlneşti cu el, şi-atunci, îţi spun eu, vei primi pentru prima oară un răspuns mai lung decât ţi-ai dorit vreodată. Acum n-ai să vezi peşterile, pentru că, în curând, vor rămâne departe, îndărătul nostru.

― Credeam c-o să opreşti la Văgăuna lui Helm, zise Pippin. Păi, unde mergi?

― La Minas Tirith, înainte ca valurile războiului să-l împresoare.

― Aha! Şi cât mai e pân-acolo?

― Leghe peste leghe, îi răspunse Gandalf. De trei ori mai departe decât lăcaşul regelui Theoden. De-aici, dac-o iei spre răsărit, aşa, ca solii din Mordor, sunt mai bine de o sută de mile. Iute ca Gândul însă trebuie să străbată o distanţă mai lungă. Care dintre ei se va dovedi mai iute? Vom merge până se crapă de ziuă; asta înseamnă câteva ore. Atunci până şi Iute ca Gândul trebuie să se odihnească într-una din văi: în Edoras, aşa trag nădejde. Dormi, dacă poţi! S-ar putea să zăreşti prima geană de lumină a zorilor strălucind pe acoperişul auriu al casei lui Eorl. Iar peste două zile, vei vedea umbra violetă a muntelui Mindolluin şi zidurile turnului lui Denethor sclipind albe în zori.

Şi-acum, la drum, Iute ca Gândul! Aleargă, inimosule, aleargă cum n-ai mai făcut-o până acum! Am ajuns pe pământurile unde ai trăit de când erai mânz şi nu-i piatră pe care să n-o ştii. Hai! Nădejdea noastră-i în iuţeala ta!

Iute ca Gândul îşi scutură capul şi necheză puternic, de parcă l-ar fi îndemnat o goarnă în bătălie. Apoi ţâşni înainte. Picioarele îi scăpărară în flăcări şi fu înghiţit de întuneric.

Înainte să adoarmă, Pippin avu un simţământ ciudat: el şi Gandalf erau stană de piatră pe statuia unui cal în galop, în vreme ce pământul se rotea sub copitele sale, în vâjâitul vântului.