Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare,
Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare,
Unul pentru Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă
Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească
Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime,
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească,
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime.
Aceasta este partea a doua a STĂPÂNULUI INELELOR.
În prima parte, Frăţia Inelului, ni s-a relatat despre modul în care Gandalf cel Sur a descoperit că inelul pe care îl avea Frodo, hobbitul, era, de fapt, acel Inel, acel Unu, căpetenia tuturor Inelelor Puterii. Tot acolo se povesteşte despre cum au fugit Frodo şi prietenii săi din Comitatul tihnit care era casa lor, urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din Mordor, până când, într-un târziu, sprijiniţi de Aragorn, Pribeagul din Eriador, au ajuns, după peripeţii cumplite, la Casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată. Acolo s-a ţinut Marele Sfat al lui Elrond, unde s-a luat hotărârea să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost uns Purtător al acestuia. Apoi au fost aleşi însoţitorii Inelului care aveau menirea să-l sprijine în făptuirea isprăvii de a ajunge, dacă-l ţineau puterile, la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul vrăjmaşului însuşi, singurul loc unde putea fi nimicit Inelul. Din această frăţie făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului din ţinutul Gondor, reprezentând oamenii; Legolas, fiul celui de-al unsprezecelea rege din Codrul Întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul lui Gloin de la Muntele Singuratic, reprezentant al gnomilor; Frodo şi slujitorul său, Sam cel Înţelept, dimpreună cu mai tinerii lui camarazi de arme, Meriadoc şi Peregrin, din partea hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur.
Frăţia se depărtase în taină de Vâlceaua Despicată, luând-o spre miazănoapte; zădărnicindu-li-se încercarea de a trece iarna prin trecătoarea Caradhras, Gandalf i-a călăuzit printr-o poartă tainică şi au pătruns în uriaşele Mine ale Moriei, căutând o cale pe sub munţi. Acolo, Gandalf s-a prăbuşit într-un hău întunecat, în vreme ce se lupta cu un duh cumplit al adâncurilor. Dar Aragorn, despre care se dovedise între timp a fi moştenitorul tăinuit al Vechilor Regi din Apus, i-a condus de la Poarta de Răsărit a Moriei, prin ţinutul elfilor, Lorien, de-a lungul marelui Râu Anduin, până au ajuns la cascada Rauros. Îşi dăduseră deja seama că erau urmăriţi de tot soiul de iscoade, precum şi de făptura numită Gollum, stăpân odinioară al Inelului pe care încă îl mai poftea.
Acum erau nevoiţi să hotărască dacă era bine să o apuce spre răsărit, către Mordor, sau să-şi continue calea cu Boromir; să le dea o mână de ajutor celor din Minas Tirith, cetatea de căpetenie din Gondor, în războiul care bătea la uşă, ori să se despartă. În momentul în care a fost limpede că Purtătorul Inelului era hotărât să-şi continue călătoria lui fără nădejde către ţinutul Duşmanului, Boromir a încercat să-i smulgă Inelul cu forţa.
Partea întâi se termină cu prinderea lui Boromir în mrejele Inelului, cu fuga şi dispariţia lui Frodo şi a slujitorului său, Sam cel Înţelept, şi cu destrămarea a ceea ce rămăsese din Frăţie, în urma unui atac pe nepusă-masă al oştenilor orci, parte din ei în slujba Seniorului Întunecimii din Mordor, parte ai trădătorului Saruman din Isengard. Strădania Purtătorului Inelului părea deja sortită eşecului.
Acum, această a doua parte, Cele două turnuri, povesteşte despre ce s-a mai ales de membrii Frăţiei Inelului după risipirea acesteia, până la venirea Marelui Întuneric, şi despre izbucnirea Războiului Inelului, care urmează să fie relatată în cea de-a treia şi ultima parte.