II

Desigur că fiecare dintre participanții la această călătorie de neuitat se va fi străduit în sinea lui să priceapă ce anume îl putuse îndemna pe credinciosul nostru Leo să ne părăsească pe neașteptate, chiar în mijlocul defileului primejdios de la Morbio Inferiore și abia mult mai tîrziu am început să presimt și să deslușesc, cel puțin în parte, adevăratul curs și implicațiile mai profunde ale acestui eveniment și s-a dovedit că aventura aceasta, care, aparent, avea o însemnătate secundară, însă în realitate a lăsat urme adînci, dispariția lui Leo, nu era nicidecum o întîmplare, ci o verigă în lanțul de prigoniri prin care dușmanul nostru de moarte căuta să împingă la eșec acțiunile noastre. în dimineața aceea rece de toamnă cînd s-a descoperit lipsa servitorului nostru Leo și toate cercetările întreprinse pentru a-i da de urmă au rămăs fără rezultat, cu siguranță că n-am fost singurul care a simțit pentru prima oară în adîncul inimii un fel de bănuială a nefericirii ce avea să vină, o amenințare a fatalității.

Dar, ca să nu anticipez, situația era următoarea: după ce străbătusem într-un marș temerar jumătate din Europa și o parte din Evul Mediu, ne stabilisem tabăra într-o vale stîncoasă, tăiată adînc în munte, un defileu sălbatic din vecinătatea graniței cu Italia, cautîndu-l pe servitorul Leo care se pierduse în mod inexplicabil și, cu cît căutarea se prelungea, cu atît se împuțina, încetul cu încetul, o dată cu scurgerea zilei, speranța noastră de a-l regăsi, cu atît se simțea fiecare din noi mai pătruns de sentimentul apăsător că nu era vorba numai de dispariția unui om îndrăgit de toată lumea și foarte plăcut, un servitor al nostru, care fie suferise un accident sau fugise pe ascuns, fie ne fusese răpit de dușmani, ci că acesta era începutul unui război, cea dinții prevestire a unei ofensive ce urma să se năpustească asupra noastră. Ziua întreagă, pînă după asfințitul soarelui, am petrecut-o căutîndu-l metodic pe Leo, cercetînd defileul de la un capăt la altul și, în vreme ce aceste strădanii ne consumau forțele și în noi toți creștea o senzație de insucces și zădărnicie, de la o ora la alta, în chip ciudat și neliniștitor, servitorul pierdut părea să cîștige în importanță, pierderea noastră — în gravitate. Nu numai că fiecare dintre noi, pelerinii, împreună cu toți servitorii, bineînțeles, îl regretam pe tînărul chipeș, plăcut și săritor, dar se părea că, pe măsură ce pierderea lui se transforma într-o certitudine, el ne devenea tot mai mult de neînlocuit: fără Leo, fără chipul lui drăguț, fără buna dispoziție și cîntecul lui, fără entuziasmul lui pentru marele nostru proiect, pîna și acest proiect părea să-și piardă într-un fel misterios o parte din valoare.

Cu mine, cel puțin, așa stăteau lucrurile. Pînă arunci, în cursul lunilor de călătorie, nu trăisem vreodată, în pofida tuturor eforturilor și a cîtorva mici dezamăgiri, nici măcar un moment de slăbiciune lăuntrica, de îndoială demnă de luat în serios; un general deprins să biruie pe cîmpul de lupta, un lăstun dintr-un stol migrind spre Egipt nu putea fi măi sigur de ținta, de menirea sa, de justificarea perfecta a acțiunilor și năzuințelor sale, decît eram eu în această călătorie. Acum însă, în acest loc ales de fatalitate, de-a lungul zilei albastre și aurii de octombrie, auzind mereu chemările și semnalele străjilor noastre, așteptînd mereu cu încordare crescîndă întoarcerea unui mesager, sosirea unei vești, pentru a fi mereu dezamăgit și a vedea în jur fețele nedumerite ale celorlalți, acum am simțit pentru întîia oară în inimă un fel de tristețe și îndoială și, cu cît aceste simțăminte puneau mai mult stăpînire pe mine, cu atît îmi dădeam mai limpede seama nu numai că îmi pierdeam încrederea în regăsirea lui Leo, dăr și că acum totul părea a deveni alunecos și îndoielnic, totul amenința a-și pierde valoarea și sensul: solidaritatea noastră, credința noastră, jurămîntul nostru, călătoria noastră spre Soare-Răsare, întreaga noastră viață.

Și chiar de-ar fi să mă înșel cînd presupun că noi toți nutream aceste sentimente, chiar de-ar fi să mă înșel astăzi în legătură cu propriile mele sentimente și trăiri lăuntrice de atunci, atribuind în mod greșit acelei zile ceea ce, în realitate, am trăit cu mult mai tîrziu, oricum rămîne în picioare ciudățenia cu bagajul lui Leo! Aceasta a fost, într-adevăr, dincolo de orice stări și dispoziții personale, ceva straniu, fantastic și din ce în ce mai îngrijorător: încă din timpul acestei zile din defileul de la Morbio, încă în timpul căutării noastre înfrigurate, a alergării după cel dispărut, cînd unul, cînd altul dintre noi am anunțat lipsa din bagaj a cîte unui lucru important, indispensabil, iar în cazul fiecărui obiect care lipsea s-a ajuns la concluzia că el trebuie să se fi aflat în bagajul lui Leo și, în ciuda faptului ca Leo nu purtase în spinare altceva decît sacul obișnuit de pînză al cărăușilor, lă fel cu toți oamenii noștri, un singur sac printre alți treizeci pe care îi aveam noi atunci, totuși în acesta unul, în sacul acum pierdut, păreau să se fi adunat toate lucrurile cu adevărat importante pe care le duceam cu noi în călătoria noastră! Și chiar dacă, în virtutea unei slăbiciuni omenești unanim cunoscute, obișnuim sa exagerăm însemnătatea unui obiect în clipa cînd îi observăm lipsa, socotindu-l mai necesar decît cele pe care le avem la îndemînă, și cu toate că, de fapt, unele din acele obiecte a căror pierdere ne-a neliniștit atît de mult atunci în defileul de la Morbio fie că au ieșit la iveală după aceea, fie că, pînă la urmă, s-au dovedit a fi mai puțin indispensabile decît crezusem, rămîne totuși adevărat, din păcate, că a trebuit să constatăm atunci, cu îndreptățită îngrijorare, pierderea unui șir întreg de lucruri de o extremă importanță.

Apoi, încă ceva ieșit din comun și neliniștitor: obiectele declarate pierdute, indiferent dacă aveau să se regăsească ulterior sau nu, s-au ordonat într-o clasificare după însemnătatea lor și, treptat, dintre cele pe care le crezusem definitiv pierdute, s-au găsit din nou în bagajele noastre tocmai acelea de a căror absență ne simțisem grav păgubiți, în fond fără temei, înșelîndu-ne profund asupra valorii lor. Da, e momentul să spun cît se poate de clar pe nume unui fapt esențial și absolut inexplicabil: în continuarea călătoriei s-a dovedit, spre rușinea noastră, că toate uneltele, obiectele de preț, hărțile și documentele rătăcite nu ne erau cituși de puțin indispensabile, se părea chiar că fiecare dintre noi ar fi făcut uz de întrega sa fantezie pentru a se convinge că suferisem pierderi cumplite și de neînlocuit, ca fiecare își dăduse osteneala sa prezinte ca pierdut și să deplînga acel lucru care lui i se părea a fi cel mai important: unul — pașapoartele, unul — hărțile, unul — acreditivul către calif, ba unul, ba altul cîte ceva. Iar la sfîrșit, după ce, rînd pe rind, ne-am dat seama că lucrurile socotite pierdute sau nu se pierduseră niciodată, sau fuseseră neimportante și de prisos, n-a mai rămas în discuție decît un singur obiect de preț, un document de importanță inestimabilă, pur și simplu fundamental și de care, într-adevar, nu ne puteam lipsi. Fusese realmente si definitiv pierdut — însă acum se punea întrebarea dacă documentul respectiv, dispărut o data cu servitorul Leo, chiar se aflase în bagajul nostru, iar asupra acestui punct părerile noastre se băteau cap în cap. Dacă în legătură cu înalta valoare a documentului și răul ireparabil produs de pierderea sa exista unanimitate de opinii, în schimb numai cîțiva dintre noi (printre care și eu) îndrăzneau să afirme fară ezitare că luasem documentul cu noi la plecarea în călătorie. Unii voiau sa ne încredințeze ca existase, ce-i drept, ceva de acest fel în sacul de pînza al lui Leo, dar nu fusese nicidecum documentul original ci, firește, o copie; alții erau convinși și puteau sa jure că nimeni nu se gîndise măcar o clipă să ia la drum documentul propriu-zis ori vreo copie și ca, fară îndoiala, aceasta ar fi însemnat sa facem de ocară însuși rostul călătoriei noastre. De aici s-au născut dispute înfierbîntate și, în continuare, s-a constatat că și în ce privește locul unde se putea găsi originalul (facînd acum abstracție de copia pe care noi am fi posedat-o și am fi pierdut-o sau nu) se rosteau cu insistența opinii diverse ce se contraziceau reciproc. Documentul, susțineau unii, ar fi fost predat spre păstrare autorităților din Kyffhăuser. Nu, spuneau alții, fusese depus într-o umă funerara, și anume în aceea care adăpostea cenușa maestrului nostru defunct. Absurd, se ridicau alte voci, epistola Confreriei fusese compusa de maestru în scrierea simbolica originara, numai de el știuta, și din porunca lui fusese arsă o dată cu cadavrul maestrului, iar interesul pentru această epistola străveche n-are nici un temei, întrucît ea n-ar fi putut fi descifrată de nici un ochi omenesc, după moartea maestrului; în schimb era neapărat necesar sa se dea de urma celor patru (alții ziceau: șase) traduceri ale epistolei, ce fuseseră întocmite încă în timpul vieții maestrului și sub supravegherea lui. Ar fi existat, așa umbla vorba, o traducere chineză, una greacă, una ebraică și una latina, care fuseseră puse la loc sigur, în cele patru capitale din vechime. S-au făcut auzite încă multe alte afirmații și păreri, unii își susțineau cu îndărătnicie punctele de vedere, alții se lăsau convinși de cîte un argument contrar, apoi îndată de cîte unul, schimbîndu-și iar, în scurta vreme, opinia pe care abia o îmbrățișaseră. într-un cuvînt, începînd de atunci, din grupa noastră au dispărut sentimentul de siguranță și armonia, deși marea idee a Confreriei continua să ne țină laolaltă.

Ah, ce bine îmi amintesc de primele controverse! Ele reprezentau ceva atît de nou și nemaiauzit în Confreria noastră, a cărei unitate fusese pîna atunci indestructibila. Purtau, la început cel puțin, pecetea respectului și a politeței, inițial n-au dus nici la violențe fizice, nici la imputări sau ofense personale; deocamdată mai apăream în fața lumii întregi ca o familie strîns unita și de ne-despărțit. Și acum îmi răsună în urechi glasurile și văd tabăra noastră, unde s-a iscat cea dintîi dintre aceste dezbateri și vad cum printre chipurile neobișnuit de grave pluteau în cădere lina, ici și colo, frunzele tomnatic-aurii, văd una oprita din zbor pe genunchiul cuiva, alta pe o pălărie. Ah, iar eu ascultam, ma simțeam tot mai trist și mai înspaimîntat și, în mijlocul atîtor păreri contradictorii, continuam, în adîncul inimii mele, să fiu pe deplin sigur, deznădăjduit de sigur, ca am dreptate cînd cred că în sacul lui Leo se aflase originalul, documentul autentic, epistola străveche a Confreriei, care dispăruse și se pierduse o data cu el. Oricît m-ar fi mihnit aceasta convingere, ea era totuși o convingere, avea stabilitate și îți oferea o siguranța. Ce-i drept, pe atunci mă gîndeam că mi-ar plăcea să-mi schimb această convingere cu o alta mai optimista. Abia mai tîrziu, după ce îmi pierdusem convingerea mea cea tristă, devenind accesibil oricăror opinii posibile, mi-am dat seama cît de prețioasă fusese convingerea mea.

Însă văd că întîmplările de atunci nu se pot istorisi în felul acesta. Dar, la urma urmei, în ce fel ar putea fi istorisite aceste întîmplări, această poveste a unei înfrățiri sufletești unice, a unei existențe atît de minunat înălțate și pline de ardoare? Fiind unul dintre ultimii supraviețuitori ai camaraderiei noastre, aș dori nespus să pot salva măcar o frîntură din amintirea cauzei noastre mărețe; îmi închipui că aș fi slujitorul bătrîn ce a supraviețuit unuia dintre paladinii lui Carol cel Mare, păstrînd în memorie un șir de fapte strălucite și de minunății ale căror imagini și aducerea-aminte se vor stinge împreună cu el, dacă nu va izbuti să transmită ceva din ele posterității, prin cuvînt ori prin chip zugrăvit, prin povestire sau cîntec. Dar cum oare, prin ce meșteșug ar fi realizabil acest lucru, cum ar deveni cu putință de relatat istoria călătoriei noastre spre Soare-Răsare? Nu știu. Chiar numai acest modest început, această încercare la care am pornit cu cele mai bune intenții, mă conduce într-o nemărginire de nepătruns. Am dorit, pur și simplu, să încerc a așterne pe hîrtie ceea ce îmi rămăsese în minte din desfășurarea călătoriei noastre spre Soare-Răsăre și diferitele ei amănunte, nimic nu mi se părea mai lesne. Și iată că abia dacă am reușit să relatez cîte ceva, căci m-am împotmolit la episodul dispariței lui Leo și, în loc de o țesătură, țin în mîini un caier cu o mie de fire înnodate, astfel încît o sută de mîini ar avea de muncit ani de zile ca să descîlcească și să-l pună în ordine, chiar dacă firele n-ar fi atît de teribil de fragile cum sînt și chiar dacă nu ți s-ar rupe între degete, îndată ce prinzi un capăt și încerci să tragi de el cu băgare de seamă.

Pot să-mi imaginez că orice istoriograf întîmpină o situație asemănătoare cînd începe să consemneze evenimentele unui interval de timp și nu vrea să denatureze adevărul. Unde se ăflă centrul evenimentelor, acel ceva la care ele se raportează și care le adună într-un mănunchi? Ca să rezulte ceva ce se poate numi conexiune sau cauzalitate sau sens, pentru ca măcar ceva din ceea ce există pe pămînt să devină posibil de povestit, istoriograful e obligat să inventeze monade: un erou, un popor, o idee, și să pună pe seama acestor monade inventate de el toate lucrurile care, în realitate, s-au produs în anonimat.

Dar dacă e deja atît de dificil să povestești un număr de evenimente real petrecute și certificate, este cu atît mai dificil în cazul meu, deoarece aici totul devine îndoielnic; de îndată ce vrei să-l cercetezi mai îndeaproape, totul îți scapă printre degete și se destramă cum s-a destrămat solidaritatea noastră, cea mai puternică din lume. Nicăieri nu există o monadă, un centru, punctul în jurul căruia se învîrte roata.

Călătoria noastră spre Soare-Răsare și colectivitatea pe care ea se întemeia, Confreria, au reprezentat esențialul, singurul lucru important în viața mea, ceva în comparație cu care propria mea persoană îmi apărea total neglijabilă. Iar acum, cînd doresc să exprim în cuvinte și să păstrez esențialul acesta ori, cel puțin, o parte din el, văd că totul nu e decît o învălmășeală de imagini transformate în cioburi și risipite, care s-au oglindit în ceva, iar acest ceva este eul meu și acest eu, această oglindă, se dovedește a fi, ori de cîte ori încerc să-l examinez, un nimic, marginea transparentă a unei suprafețe de sticlă. Pun condeiul jos, de fapt cu intenția și speranța de a continua mîine sau altădată, mai degrabă de a o lua iarăși de lă început, însă dincolo de intenție și de speranța, dincolo de pornirea mea nestăvilită de ă spune povestea noastră, se ascunde o îndoială de moarte. Este îndoiala care a mijit pentru prima dată în ziua cînd îl căutam pe Leo, în defileul de la Morbio. Această îndoială pune nu numai întrebarea: „Este oare povestea ta cu putință de istorisit?” Ea mai pune și întrebarea: „A fost ea oare cu putință de trăit?” Ne amintim de atîtea exemple, chiar și de combatanți din războiul mondial, care, avînd la dispoziție rapoarte oficiale, relatări pe deplin confirmate totuși uneori au căzut pradă acestor îndoieli.

Загрузка...