I

Deoarece mi-a fost hărăzit să trăiesc împreună cu alții ceva măreț, deoarece am avut norocul să aparțin — Confreriei— și să mi se îngăduie a mă număra printre participanții la acea călătorie unică, al cărei miracol a scăpărat atunci ca un meteor, pentru ca mai apoi să cadă uimitor de repede în uitare, ba chiar să dobîndească o faimă rea, am luat hotărîrea să mă încumet la o scurtă relatare a acestei nemaiauzite călătorii: o călătorie cum oamenii n-au mai cutezat să facă din zilele lui Huon și ale mîniosului Roland pînă în vremurile noastre bizare, vremurile tulburi, deznădăjduite și totuși atît de roditoare de după marele război. în ce privește dificultățile acestei încercări, presupun că nu-mi făc deloc iluzii. Sînt foarte mări și nu sînt doar de natură subiectivă, cu toate că și acestea ar fi fost, ele singure, demne de luat în seamă. Căci, pe lîngă făptui că nu mai posed astăzi nici un fel de obiecte care să-mi țină treze amintirile, nici un fel de suveniruri, documente său jurnale — nu, ci în anii grei, scurși între timp, urmărit fiind de neșansă, de boală și de cumplite încercări, am pierdut și mare parte din amintiri, iar datorită loviturilor sorții și descurajărilor mereu reînnoite, însăși memoria mea, ca și încrederea în această memorie, altădată ătît de fidelă, au slăbit în chip rușinos. însă, abstracție făcînd de aceste suferințe strict personale, am mîinile legate, într-o anumită măsură, prin jurămîntul de odinioară al Confreriei; căci acest jurămînt îmi îngăduie, ce-i drept, să-mi comunic fără opreliști experiențele personale, dar îmi interzice orice dezvăluire privitoare la taina în sine a Confreriei. Și chiar dacă, de ani și ani, Confreria nu pare să mai aibă o existență palpabilă, iar eu n-am mai revăzut pe nici unul dintre membrii ei, totuși nu exista pe lume ispită său amenințare care m-ar putea împinge să-mi calc jurămîntul. Dimpotrivă: dacă astăzi sau mîine s-ar întîmpla să fiu adus în fața unei curți marțiale și obligat să aleg între a mă lăsa executat sau a trăda taina Confreriei, o, cu ce bucurie fierbinte mi-ăș pecetlui prin moarte jurămîntul făcut! în treacăt fie spus: începînd cu jurnalul de călătorie al contelui Keyserling, au apărut cîteva cărți ai căror autori lăsau impresia, parțial involuntar, însă parțial intenționat, că ar fi membri ăi Confreriei și că ar fi luat parte la călătoria spre Soare-Răsare. Chiar și aventuroasele însemnări de drum ale lui Ossendowski au trezit uneori această onorantă bănuială. Dăr toți aceștia nu au cîtuși de puțin de-a face cu Confreria și cu călătoria noastră spre Soare-Răsare, ori, în cel mai bun caz, nu mai mult decît au predicatorii micilor secte pietiste cu Mîntuitorul, apostolii și Sfîntul Duh, a căror grație deosebită și împărtășire o invocă. Poate că, într-ădevăr, contele Keyserling a făcut înconjurul lumii l.a bordul unei nave cu tot confortul, poate că, într-adevăr, Ossendowski a străbătut țările pe care le descrie, totuși perindările lor dintr-un loc în altul n-au fost miraculoase și n-au descoperit ținuturi noi, pe cînd unele etape ale călătoriei noastre, renunțînd la toate accesoriile comune ale voiajelor moderne de duzina, precum trenurile, vapoarele, telegraful, automobilul, avionul și așa mai departe, au pătruns cu adevărat pe tărîmul eroicului și ăl magicului. Ne aflam atunci la puțină vreme după sfîrșitul războiului mondial și exista, mai ales în conștiința popoarelor învinse, o stare extraordinară de irealitate, de disponibilitate pentru suprareal, chiar dacă, în fapt, s-au petrecut doar puține străpungeri ale granițelor și înaintări în imperiul unei psihocrății viitoare. Drumul nostru pe Marea Lunii pînă la Famagusta, unde am fost conduși de Albert cel Mare, sau descoperirea Insulei Fluturilor, la doi pași de Zipangu, ori nobila ceremonie de la mormîntul lui Riidiger, acestea sînt fapte și trăiri dăruite o singură dată, atunci, oamenilor din vremea și din parte noastră de lume.

Încă de aici, după cum văd, întîmpin unul dintre cele mai mari obstacole ridicate în calea relatării mele. Planul pe care și-au găsit împlinirea acțiunile noastre, zona trăirilor sufletești căreia ele îi aparțin, s-ar putea explica destul de ușor cititorului, dacă mi-ăr fi permis să-l introduc în ceea ce reprezintă esența tainică a Confreriei. Așa însă, multe lucruri său poate chiar toate îi vor părea cu neputință de crezut, rămînîndu-i neînțelese. însă trebuie să riscam mereu paradoxul, să pornim iarăși și iarăși la realizarea imposibilului, împărtășesc părerea lui Siddhartha, înțeleptul nostru prieten din Orient, care spusese cîndva: „Cuvintele nu sînt de ajutor înțelesului tainic, de fiecare dată totul devine puțin altfel, puțin fals, puțin nebunesc, da, și asta e bine, eu încuviințez și asta, faptul că pentru un om este un lucru de preț și un dar al înțelepciunii ceea ce altuia i se înfățișează ca o nebunie. De altfel, încă în urmă cu secole, membrii și istoricii Confreriei noastre și-au dat seama de această dificultate, înfruntînd-o cu bravură, iăr unul dintre ei, unul dintre cei mai mari, a amintit-o astfel într-un vers nemuritor:

„Cine calatorește-n depărtare Adesea vede lucruri ce-l uimesc. Acasă-apoi le spune cu glas tare Și-ai lui ca mincinos îl dojenesc. Căci omul mărginit nu da crezare La tot ce ochii nu-i adeveresc. Deci cei neștiutori eu nu m-aștept Sa creadă în cuvîntul meu cel drept.”

Tocmai acești „neștiutori” sînt cei ce au izbutit să facă în așa fel, încît nu numai că astăzi lumea a uitat călătoria noastră, care odinioară înflăcărase pînă la extaz mii de oamenii, dar memoria ei a fost stigmatizată cu un adevărat tabu. La urma urmei, istoria abundă de exemple asemănătoare. Adesea mă gîndesc că întreaga istorie a lumii nu e altceva decît o carte cu poze, în care se poate vedea oglindită cea mai nestinsă și mai oarbă sete a omului: setea de uitare. Oare nu șterge fiecare nouă generație, folosindu-se de interdicții, de conjurația tăcerii, de ironie, exact ceea ce generația precedenta socotise a fi mai important? Și n-am văzut noi înșine, cu propriii noștri ochi, cum un război monstruos, îngrozitor, care a durat ani, a fost apoi, timp de alți ani, uitat, tăgăduit, împins în abisurile subconștientului, alungat din minte ca prin farmec de popoare întregi, pentru ca astăzi aceste popoare, după ce s-au odihnit puțin, să citească romane pasionante de război, căutînd să-și aducă aminte din nou de ceea ce chiar ele au săvîrșit și au suferit cu cîțiva ani mai devreme? La fel și pentru faptele și pătimirile Confreriei noastre, care acum sînt uitate ori au devenit obiect de batjocură, va veni ziua cînd vor fi redescoperite, iar consemnările mele reprezintă obolul pe care încerc să-l aduc, după slabele mele puteri.

Printre particularitățile călătoriei spre Soare-Răsare a existat și aceea că, deși Confreria urmărea cu această expediție scopuri extrem de precise, de natură superioară (ele fac parte din sfera secretă, așadar nu pot fi dezvăluite), totuși fiecare participant putea avea, mai bine zis, trebuia să aibă o ținta particulară la capătul drumului său, pentru că nimeni nu era acceptat, dacă nu se dovedea însuflețit de un asemenea țel personal, așa încît fiecare dintre noi părea că se supune idealurilor și scopurilor comune, că luptă sub un stindard comun, însă totodată purta neîncetat în inimă, ca pe o forță ascunsă și ca pe o mîngîiere supremă, propriul său vis nesăbuit, de copil. In ce privește ținta călătoriei mele, asupra căreia am fost chestionat în fața înaltului Scaun înainte de admiterea în Confrerie, ea era simplă, în vreme ce unii confrați mărturiseau țeluri pe care eu mă declaram, firește, gata să le stimez, dar nu izbuteam să le pătrund pe de-a-n-tregul. Unul dintre ei, de pildă, era căutător de comori și nu-l preocupa nimic altceva decît să ajungă la un tezaur prețios, numit de el — Tao, în timp ce altul își pusese în minte să prindă un șarpe anume, pe care îl credea înzestrat cu puteri fermecate și îl numea Kundalini. în schimb, scopul călătoriei și al vieții mele, ce mi se înfiripase ademenitor în visuri încă din adolescență, era acesta: să dau ochii cu frumoasa prințesă Fatme și, de va fi cu putință, să-i cîștig dragostea.

În momentul acela, cînd am avut norocul să fiu primit în Confrerie, adică îndată după sfîrșitul marelui război, țara noastră era plină de mîntuitori, profeți și apostoli, de presimțiri ale apocalipsei ori de nădejdi legate de nașterea unui al treilea Reich. Zguduit de război, adus la disperare de lipsuri și foamete, profund dezamăgit de evidenta inutilitate a tuturor sacrificiilor materiale și a jertfelor de sînge, poporul nostru era pe atunci la fel de receptiv față de unele năluciri ale minții, ca și de veritabilele înălțări ale sufletului. Existau cercuri de dans bacantic și grupuri militante anabaptiste, existau cîte și mai cîte, ce păreau să deschidă căi spre cealaltă lume și spre miracol, era larg răspîndită atunci și o înclinație către misterele și doctrinele religioase ale Indiei și ale antichității persane, în general, ale Orientului și toate acestea au avut drept urmare faptul că și Confreria noastră, care ființase dintotdeauna, a apărut în ochii celor mai mulți ca una dintre nenumăratele improvizații produse de această modă grăbita, iar, împreună cu ele, după cîțiva ani, a fost în parte înghițită de uitare, în parte acoperită de dispreț și pătată de o reputație dubioasă. Pe aceia dintre adepții săi care i-au păstrat credința neclintită, aceasta nu poate să-i tulbure.

Cît de limpede îmi amintesc clipa cînd, după împlinirea anului de probă, m-am înfățișat înaintea înaltului Scaun, unde împuternicitul m-a inițiat în proiectul călătoriei spre Soare-Răsare și, eu afirmînd că mă pun cu trup și suflet la dispoziția proiectului, m-a întrebat ce anume așteptam de la aceasta drumeție în regatul basmelor! îmbujorîndu-mă, trebuie să recunosc, însă fără a vădi vreo reținere ori șovăială, am dat glas în fața adunării Aleșilor dorinței arzătoare de a putea s-o văd cu ochii mei pe prințesa Fatme. Iar împuternicitul, tălmăcind gesturile bărbaților cu fața acoperită, mi-a pus blînd mina pe creștet, m-a binecuvîntat și a rostit formula ce însemna confirmarea mea ca membru al Confreriei. „Anima pia”, mi s-a adresat el și m-a îndemnat la statornicie în credință, la vitejie în primejdii, la iubire frățească. Temeinic instruit în cursul anului de probă, am pronunțat jurămîntul, am făgăduit solemn să mă despart de lume și de credința ei deșartă și am primit pe deget inelul Confreriei, cu acele versuri ce-l însoțesc, desprinse dintr-unul din cele mai frumoase capitole ale Confreriei noastre:

„În aer, pe pămînt, în foc și-n apa, De orice duh e mai presus;

Grozavii monștri de puterea lui nu scapă, Chiar Anticristul, tremurind, i s-a supus…” și așa mai departe.

Spre marea mea fericire, am avut chiar atunci, îndată după admiterea în Confrerie, una din revelațiile ce ne fuseseră promise nouă, novicilor. Și anume: urmînd instrucțiunile Aleșilor, abia mă alăturasem uneia din grupele de cîte zece persoane, aflate în mers pretutindeni în țară, pentru a se uni cu convoiul cel mare al Confreriei, cînd, deodată, am înțeles cu pătrunzătoare claritate una din tainele expediției noastre. Mi-am dat seama că mă alăturasem unui pelerinaj spre Orient, în aparență unui pelerinaj anumit și irepetabil, însă, în realitate, într-un sens mai înalt și esențial, această procesiune spre Orient nu era doar a mea și doar aceasta prezentă, ci era o procesiune a celor consacrați credinței și jertfei, care se scurgea neîncetat și etern către Răsărit, către patria luminii, avansînd neîntrerupt de-a lungul secolelor, mergînd în întîmpinarea luminii și a miracolului, și fiecare dintre noi, confrații, fiecare din grupele noastre, întreaga noastră armată și marșul ei gigantic nu însemnau decît un val în torentul veșnic al sufletelor, în veșnicul dor de întoarcere acasă al spiritelor spre locul unde răsărea soarele, spre patrie. Cunoașterea m-a străfulgerat ca o rază și, în aceeași secunda, s-a redeșteptat în inima mea un vers pe care îl învățasem în anul de noviciat și întotdeauna îl iubisem, părîndu-mi-se extraordinar, fără ca totuși să-i pot cuprinde întreg adevărul, un vers al poetului Novalis: „Spre ce ne îndreptăm? Mereu spre casă.”

Între timp, grupa noastră își începuse drumeția, curînd ne-am întîlnit cu alte grupe, iar sentimentul solidarității și al țelului comun ne umplea sufletul și ne dăruia tot mai multa bucurie. Devotați regulilor Confreriei noastre, duceam o viață de pelerini, nefăcînd uz de nici unul din acele obiecte ce provin de la o lume hipnotizata de bani, cifre și timp și golesc de conținut viața oamenilor; printre ele se numără, în primul rînd, invențiile mecanice, cum sînt trenurile, ceasurile și altele asemenea. Un alt principiu al nostru, unanim respectat, ne impunea sa cercetăm și să cinstim toate lăcașurile și vestigiile legate de istoria străveche a Confreriei și de credința sa. Am vizitat și am adus prinos de respect tuturor locurilor și zidirilor cucernice, bisericilor, nobilelor monumente funerare aflate în drumul nostru, am împodobit cu flori capelele și altarele, am venerat ruinele cu imnuri sau cu reculegere tăcută, am înălțat cîntece și rugăciuni în memoria celor ce-și dormeau acolo somnul veșniciei. Nu rareori am fost luați în derîdere și tulburați de necredincioși, după cum, de asemenea, s-a întîmplat destul de des ca preoții să ne dea binecuvîntarea, invitîndu-ne să le fim oaspeți, copiii să ne însoțească, plini de entuziasm, să învețe cîntecele noastre și să-și ia ramas-bun de la noi cu lacrimi în ochi, un bătrîn să ne arate monumente uitate ale trecutului sau să ne povestească vreo legendă din ținutul său, tinerii să meargă o bucata de drum alături de noi, dorind să devină și ei membri ai Confreriei. Acestora li se dădeau sfaturile de trebuință, făcîndu-li-se cunoscute primele deprinderi și exerciții ale noviciatului. S-au petrecut cele dintîi minuni, unele văzute cu ochii noștri, altele evocate neașteptat, prin relatări și legende. într-o zi, eu eram încă începător pe atunci, s-a răspîndit brusc vestea că în cortul Conducătorilor noștri sosise ca oaspete uriașul Agramant, care se străduia să-i convingă pe conducători să ne abatem prin Africa, unde ar fi trebuit să eliberam cîțiva confrați, ce se aflau în prizonierat la mauri. Altădată a fost zărit un pitic, Cel Smolit, Mîngîietorul, și s-a născut presupunerea că drumeția noastră avea să se îndrepte spre Căldare. însă cea dintîi arătare miraculoasa, pe care am putut-o vedea cu proprii mei ochi, a fost aceasta: ne oprisem la o capelă pe jumătate căzută în ruină, în prefectura Spai-chendorf, pentru o scurtă odihnă și meditație; pe singurul perete neatins al capelei stătea zugrăvit un uriaș sfînt Cristofor, purtîndu-l pe umăr pe pruncul Iisus, mic și aproape șters de vreme. Conducătorii, așa cum procedau uneori, n-au pornit pur și simplu la drum mai departe, ci ne-au chemat pe toți să ne spunem părerea, deoarece capela se găsea la o răspîntie de trei drumuri, ceea ce ne dădea posibilitatea să alegem. Prea puțini dintre noi au rostit vreo dorință sau vreun îndemn, unul însă arătă spre stînga și ne ceru stăruitor să mergem în direcția aceea. Noi tăceam, așteptînd hotărîrea Conducătorilor, și iată că sfîntul Cristofor, cel pictat pe perete, ridica brațul cu toiagul lung, de lemn nelustruit, arătînd într-acolo, spre stînga, unde năzuia să ajungă fratele nostru. Am văzut aceasta cu toții, în tăcere, și tot în tăcere Conducătorii s-au întors și au pornit pe acel drum, iar noi am pășit în urma lor, cu sufletul inundat de o bucurie profunda.

Nu călătoream de mult pe pămîntul Suabiei, cînd se făcu simțită o putere la care nu ne așteptasem și a cărei influența am perceput-o distinct cîtăva vreme, fără a ști însă dacă ea ne era favorabilă sau ni se opunea. Era puterea Paznicilor Coroanei, care ocrotesc din vremuri străvechi, pe meleagurile suabe, memoria și moștenirea dinastiei Hohenstaufen. Nu știu în ce măsură Conducătorii noștri au cunoscut mai multe și au avut anumite instrucțiuni. Știu numai că de la ei, de la Paznici, ne-au venit în cîteva rînduri încurajări sau avertismente, ca de pildă pe acea colina, pe drumul spre Bopfingen, unde un oștean în armură, cu tîmplele albite, ne-a ieșit în întămpinare și, închizînd ochii, și-a clătinat capul cărunt, pentru ca apoi să dispară într-o clipită. Conducătorii noștri au ținut seama de avertisment, am făcut cale întoarsă și n-am pus piciorul în Bopfingen. în schimb, în apropiere de Urach s-a întîmplat ca un sol trimis de Paznicii Coroanei să se ivească, parcă ieșit din pămînt, în cortul Conducătorilor, încercînd să-i determine, cu promisiuni și amenințări, să pună convoiul nostru în slujba familiei Hohenstaufen și anume să pregătească o cucerire a Siciliei. Și, întrucît Conducătorii au refuzat cu toată hotărîrea să-i dea ascultare, el ar fi aruncat un blestem cumplit asupra Confreriei și asupra călătoriei noastre. însă eu nu fac decît să relatez zvonurile care au circulat în șoaptă printre noi; Conducătorii înșiși n-au rostit nici un cuvînt despre această în-tîmplare. în orice caz, pare posibil ca relațiile noastre oscilante cu Paznicii Coroanei să fi fost cauza pentru care Confreria a dobîndit atunci, pentru o vreme, reputația nemeritată de a fi o organizație secretă ce ar intenționa să reinstaureze monarhia.

Iar odată, din păcate, am fost de față cînd unul dintre camarazi s-a lăsat cuprins de regrete, și-a călcat în picioare jurămîntul și s-a înapoiat la necredință. Era un bărbat tînăr pe care întotdeauna îl privisem cu simpatie. Motivul personal pentru care pornise împreună cu noi spre Soare-Răsare fusese dorința de a vedea sicriul profetului Mahomed, despre care auzise că, printr-o vrajă, ar pluti în aer, nesusținut de nimic. într-unui din acele orășele suabe sau alemane unde am făcut popas pentru cîteva zile, fiindcă opoziția dintre Saturn și Lună era neprielnica mersului nostru înainte, acest nefericit, care de un timp părea abătut și nu mai arata ca un om liber, și-a reîntîlnit unul dintre foștii profesori, căruia îi purta încă din anii de școala o afecțiune deosebită, iar acest profesor a izbutit a-l face pe tînăr să privească din nou cauza noastră în acea lumină în care o văd necredincioșii. După ce și-a vizitat profesorul, bietul om a venit înapoi în tabăra noastră cuprins de o agitație îngrozitoare, cu chipul schimonosit, a ridicat glasul în fața cortului Conducătorilor, iar cînd împuternicitul a ieșit din cort, a strigat la el cu mînie: s-a săturat, spunea, să mărșăluiască în acest cortegiu al măscăricilor, care nu ne va duce niciodată în Orient, s-a săturat să întrerupă zile întregi călătoria din pricina unor dubii prostești, născocite de astrologi; alaiurile copilărești, serbările cu flori, aerele pe care ni le dădeam cu magia, felul cum amestecam viața cu literatura, de toate se săturase pînă peste cap, acum își va arunca inelul la picioarele Conducătorilor, despărțindu-se de noi pentru a se întoarce cu binecuvîntata cale ferata la el acasă și la munca lui folositoare. Era o priveliște urîtă și jalnică, nouă ni se strinsese inima de rușine și, în același timp, de mila pentru cel astfel amăgit. împuternicitul îl ascultă cu bunăvoință, se aplecă surîzînd să culeagă inelul aruncat și vorbi cu un glas a cărui netulburare senina ar fi trebuit să-l facă pe zurbagiu să se rușineze:

— Așadar, te desparți de noi și te vei întoarce la calea ferata, la rațiune și la munca ta folositoare. Te desparți de Confrerie, de pelerinajul spre Orient, de magie, de serbările cu flori, de poezie. Ești liber, ești dezlegat de jurămîntul tău.

— Și de ce legea tăcerii? striga, îndîrjit, renegatul.

— Și de ce legea tăcerii, dădu răspuns împuternicitul. Adu-ți aminte, ai jurat să păstrezi tăcere fața de necredincioși în legătură cu tot ce privește taina Confreriei. însă pentru că tu, după cum se vede, ai uitat taina, n-ai cum s-o împărtășești altcuiva.

— Am uitat, eu? N-am uitat nimic! strigă tînărul, dar începuse să șovăie, iar cînd împuternicitul îi întoarse spatele, întrind din nou în cort, el o rupse dintr-o data la fugă.

Omul ne inspira compasiune, totuși acele zile au fost atît de încărcate, pline de tot felul de evenimente, încît l-am uitat surprinzător de repede. însă, puțin măi tîrziu, cînd, cu siguranță, nici unul dintre noi nu se mai gîndea la el, se întîmplă ca prin mai multe sate și orașe prin care treceam să-i auzim pe locuitori povestind chiar despre acest confrate. Fusese acolo un bărbat tînăr (iar ei îl descriau întocmai și îi pomeneau numele), care colindă peste tot în căutarea noastră. Mai întîi le povestise că era unul dintre noi, că în timpul marșului rămăsese în urmă și se rătăcise, dăr apoi izbucnise în plîns și recunoscuse că își călcase legămîntul de credință și dezertase, pentru ca acum să-și deă seama că nu mai putea trăi în afara Confreriei, de aceea dorea și trebuia să ne găsească, pentru a cădea la picioarele Conducătorilor și a-i implora să-i acorde iertarea. Din loc în loc, mereu și mereu, ni se repeta aceeași istorie; oriunde ajungeam, aflam că nefericitul fusese acolo puțin înaintea noastră. L-am întrebat pe împuternicit ce părere are despre toate acestea și cum se vor sfîrși.

— Nu cred că are să ne găsească, spuse laconic împuternicitul. Și nu ne-a găsit, într-adevăr, nu l-ăm mai văzut niciodată.

La un moment dat, cînd unul dintre Conducători a avut cu mine o convorbire personală, mi-ăm luat inima în dinți și l-am întrebat ce avea să se întîmple cu acest frate renegat. Doar el se caia acum și rătăcea în căutarea noastră, am spus eu, ar trebui să-l ajutăm să-și îndrepte greșeala. Fără îndoială că, pe viitor, avea să fie cel mai credincios dintre confrați. Conducătorul zise:

— Va fi o bucurie pentru noi toți dacă va reuși să găseăscă drumul înapoi. Noi nu putem să-i înlesnim aceasta. El însuși și-a ridicat piedici în calea reîntoarcerii la credință, nu ne va vedea și nu ne va recunoaște, mă tem, nici dacă vom trece pe lîngă dînsul. A orbit. Căința singura nu-i va fi de ajutor, grația nu poate fi cumpărată cu moneda căinței, ea nu poate fi cumpărata cu nimic. Mulți au trăit experiențe asemănătoare, bărbați cunoscuți și de seamă au avut o soartă geamănă cu a acestui băiat. Cîndva, în anii tinereții lor, li s-a arătat lumina, cîndva au știut să vadă și au mers după o stea, dar au întîlnit rațiunea și sarcasmul lumii, au întîlnit lașitatea, au întîlnit aparentele eșecuri, au întîlnit oboseala și dezamăgirea și astfel s-au pierdut iarăși, au orbit iarăși. Unii dintre ei ne-au căutat apoi necontenit, tot restul vieții, fără a ne putea găsi, și, de la un timp, au început să răspîndească în lume învățătura ca noi, Confreria, n-am fi decît o poveste frumoasă de care oamenii n-ar trebui să se lase înșelați. Alții ne-au devenit dușmani aprigi și au adus Confreriei orice ofensă și orice stricăciune care le-a stat în puteri.

Zile minunate și sărbătorești trăiăm de fiecare data cînd, în marșul nostru, dădeam de alte cete de confrați; atunci așezam uneori o tabăra ce cuprindea sute sau chiar mii de oameni. Căci călătoria nu decurgea într-o ordine bine stabilita, astfel încît toți participanții să înainteze în aceeași direcție, în coloane de armată, măi mult sau măi puțin compacte. Dimpotrivă, nenumărate grupe se aflau în mișcare simultan, fiecare urmînd Conducătorii și stelele ei, fiecare gata oricînd să se lase înghițită de un pîlc mai numeros și să facă parte din el pentru o vreme, dar, în aceeași măsură, gata oricînd să se retragă dintr-însul și să-și continue, că mai înainte, marșul separat. Ba cîte unii se răzlețeau și porneau într-o drumeție singuratica; și eu am umblat cîteodată de unul singur, cînd vreun semn său vreo chemare mă ispiteau pe drumuri ce erau numai ale mele.

Îmi amintesc de o mică grupă de elită, alături de care am mers cîteva zile, înnoptînd în taberele ei; membrii acestei grupe își asumaseră misiunea de a-i elibera pe confrații aflați în prizonierat în Africa și pe prințesa Isabella din mîinile maurilor. Despre ei se spunea că ar fi avut Cornul lui Huon și printre dînșii se găseau literatul Lauscher, cu care mă împrietenisem, pictorul Klingsor și pictorul Paul Klee; ei nu vorbeau de nimic altceva decît de Africa și de prințesa captivă, iar cartea lor de căpătîi era aceea care istorisea faptele lui Don Quijote, în cinstea căruia aveau de gînd să străbată, în drumul lor, Spania. Era o bucurie, de fiecare dată, să ne întîlnim cu o asemena grupă de prieteni, să luăm parte la serbările și lă rugăciunile lor, să-i invitam la ăle noastre, să-i ascultăm vorbind despre înfăptuirile și planurile lor, să le dăm binecuvîntarea la despărțire și să știm că ei mergeau pe drumul lor, ca și noi pe al nostru, că fiecare purta în inimă visul său, dorința sa, jocul său tainic și totuși pluteau laolaltă în marele torent, aparținîndu-și unul altuia, adăpostind în inimi aceeași evlavie, aceeași credință, și că rostiseră cu toții același jurămînt!

L-am cunoscut pe Jup, magicianul, care trăgea nădejde să descopere fericirea lui în Kashmir, l-am cunoscut pe Collofino, vrăjitorul nevăzut, citind pasajul sau preferat din Aventurile lui Simplzissimus, l-am cunoscut pe Ludovic cel Crud, al cărui vis era să aibă o plantație de măslini în Ţara Sfîntă și s-o lucreze cu sclavi; el mergea braț la braț cu Anselm, care își dorea să regăsească floarea albastră de iris a copilăriei lui. Am cunoscut-o și am iubit-o pe Ninon, numită — străina, ochii ei străluceau întunecați sub bogăția părului negru, era geloasă pe Fatme, prințesa visurilor mele, deși probabil că era ea însăși Fatme, fără s-o știe. Precum călătoream noi, la fel călătoriseră în vremuri de demult pelerini, capete încoronate și cruciați, ca să elibereze mormîntul Mîntuitorului ori să studieze magia arabă; cavaleri spanioli și învățați germani, monahi irlandezi și poeți din Franța parcurseseră acest drum ca pelerini.

Mie, care de meserie eram, de fapt, numai violonist și cititor de basme, îmi revenea în grupa noastră misiunea de a mă ocupa de muzică și atunci am avut prilejul să constat cum un moment glorios îl înalță pe individul mărunt și îi sporește forțele. Nu numai că dirijam corurile noastre și cîntam la vioară, dar, pe deasupra, adunam cîntece și corale vechi, compuneam motete și madrigaluri pe șase și opt voci și conduceam repetițiile. însă nu aceste lucruri doresc să le relatez. Mulți dintre camarazii mei și dintre superiori mi-au devenit foarte dragi. Totuși, nici unul nu mi-a ocupat mai tîrziu atît de stăruitor gîndurile ca Leo, deși la data aceea părea că nu i se acordă prea mare atenție. Leo era unul dintre servitorii noștri (desigur, voluntari ca și noi), el ajuta la căratul bagajelor și deseori era repartizat în serviciul personal al împuternicitului. Omul acesta, care nu ieșea în evidență prin nimic, avea în ființa lui ceva atît de plăcut, un farmec atît de neostentativ, încît se făcuse iubit de toată lumea. Munc cu voioșie, cel mai adesea îl auzeai cîntînd sau fluierînd ca pentru sine, știa să nu se arate decît atunci cînd aveai nevoie de dînsul, un servitor ideal. în afara de asta, toate animalele se țineau după el, aproape întotdeauna se găsea la noi cîte un cîine care ne însoțea de dragul lui Leo; se pricepea să dreseze păsări și să cheme la sine fluturii. Pornise în călătoria spre Soare-Răsare mînat de dorința de a învăța să înțeleagă limba păsărilor, după codul lui Solomon. Spre deosebire de unele personaje din Confreria noastră, care, fără a-și diminua meritele și fidelitatea față de Confrerie, aveau totuși în felul lor de fi ceva excesiv, ceva straniu, solemn sau fantastic, acest servitor Leo apărea simplu și firesc, cu modestia lui prietenoasă și culorile sănătoase din obraji.

Ceea ce îmi complică în mod deosebit istorisirea este marea diversitate a imaginilor ce îmi reînvie în amintire. După cum am mai spus, noi drumețeam uneori cu mica noastră grupă, alteori formam o ceată sau o armată întreagă, însă, din cînd în cînd, într-un loc sau în altul, eu rămîneam în urma celorlalți, în tovărășia unui camarad ori cu totul singur, fără cort, fără Conducători, fără împuternicit. De asemenea este greu de povestit, deoarece noi nu ne deplasam doar prin spațiu, ci, în egală măsură, și prin timp. Mergeam spre Orient, dar totodată spre Evul Mediu sau epoca de aur, cutreieram Italia sau Elveția, dar totodată zăboveam uneori pentru o noapte în secolul al zecelea și eram găzduiți de patriarhi sau de zîne. în perioadele mele de drumeție pe cont propriu am reîntîlnit adesea ținuturi și oameni din trecutul meu, am colindat cu fosta logodnică pe malurile împădurite ale Rinului Superior, am benchetuit cu prietenii din tinerețe la Tubingen, Basel sau Florența, sau am redevenit băiețandru și, împreună cu colegii din anii de școală, m-am dus să prind fluturi ori să pîndesc o vidră, sau m-am aflat în compania personajelor din cărțile mele preferate, au călărit pe lîngă mine Parsifal, Witiko ori Gură de Aur, ori Sancho Pănza sau am fost oaspeți la Barme Kide. Apoi, cînd mă regăseam în adăpostul vreunei văi, întors la grupa mea, cînd ascultam cîntecele Confreriei și îmi instalam cortul în preajma aceluia al Conducătorilor, îmi devenea de îndată limpede faptul că hoinăreala prin copilăria mea sau plimbarea călare împreună cu Sancho, făceau parte, obligatoriu, din aceasta călătorie; căci ținta noastră nu era numai Orientul sau, mai bine zis: Orientul nostru, țara Soarelui-Răsare, nu era numai o țară și o noțiune geografică, era patria și tinerețea sufletului, era pretutindeni și nicăieri, era o contopire a tuturor epocilor. Dar toate acestea îmi licăreau în conștiința cînd și cînd, pentru o clipă doar, și tocmai în aceasta consta imensa fericire cu care mă desfătam atunci. Fiindcă mai tîrziu, după ce mi-am pierdut fericirea, puteam înțelege cu claritate aceste lucruri și înlănțuirile lor, fără ca totuși înțelegera să-mi aducă fie și cel mai mic folos, ori măcar umbra unei mîngîieri. Cînd ceva încîntător și irepetabil s-a dus, avem sentimentul că ne-am trezit dintr-un vis. în cazul meu, acest sentiment este cum nu se poate mai îndreptățit. Fiindcă, într-adevăr, fericirea mea era făcută din aceeași taină ca fericirea încercată în vise, ea era făcută din libertatea de a trăi concomitent tot ce mintea putea să îmbrățișeze, de a schimba ca într-un joc lumea exterioară cu cea lăuntrică, de a împinge încolo și încoace timpul și spațiul ca pe niște decoruri de teatru. Așa cum noi, membrii Confreriei, străbăteam pămîntul întreg, fără a ne folosi de automobile sau vapoare, așa cum fermecam lumea zguduită de război, transformînd-o într-un paradis, tot astfel aduceam în chip creator trecutul, viitorul și imaginarul în clipa prezentă.

Și mereu, în Suabia, la lacul Konstanz, în Elveția și pretutindeni, ne veneau în întîmpinare oameni care ne înțelegeau sau cel puțin ne erau recunoscători într-un anume fel pentru faptul că existam; noi, Confreria, călătoria noastră spre Soare-Răsare. Printre tramvaiele și clădirile băncilor din Ziirich, noi am întîlnit arca lui Noe, păzită de un atelaj de cîini bătrîni ce răspundeau toți la același nume și veniseră cu ea prin hăurile unor vremuri prozaice, mînați de Hans C, descendent din seminția lui Noe, mare iubitor al artelor, iar la Winterthur, coborînd o scară, am vizitat, sub cabinetul magic al lui Stoecklin, templul chinezesc unde, la picioarele unui Maya de bronz, fumegau bețișoarele din lemn de santal și, în sunetul tremurător al gongului, regele negru cînta o delicată melodie din flaut. Apoi, la poalele muntelui numit Sonnenberg, — al Soarelui, am dat de Suon Mali, o colonie de-a regelui din Siam, unde, musafiri înfiorați de recunoștință printre statuile de piatră și bronz ale lui Buddha, am adus jertfele noastre de licori și fum înmiresmat.

Unul dintre episoadele cele mai frumoase a fost serbarea de la Bremgarten, acolo cercul magic s-a închis în jurul nostru și ne-a strîns în puterea lui. Salutați de Max și de Tilli, stăpînii castelului, l-am ascultat pe Othmar cîntînd Mozart la un pian de concert, în vastitatea sălii cu tavanul înalt, am fost uimiți de parcul populat cu papagali și de alte animale vorbitoare, ne-am oprit lîngă fîntîna arteziană ca s-o auzim cîntînd pe zîna Armida, iar capul astrologului Longus se înclina aprobator, fluturîndu-și buclele negre alături de chipul fermecător al lui Heinrich von Ofterdingen. în grădină țipau ascuțit păunii și Ludovic stătea de vorbă, în spaniolă, cu Motanul încălțat, în vreme ce Hans Resom, zguduit de cîte îi fusese dat să vadă în carnavalul vieții, jura să plece în pelerinaj la mormîntul lui Carol cel Mare. A fost unul din momentele glorioase ale călătoriei noastre: adusesem cu noi talazul magiei și el mătura totul în cale; localnicii căzură în genunchi, castelanul recită un poem inspirat din faptele noastre de amurg, viețuitoarele pădurii, adunate în jurul castelului, se apropiaseră de ziduri și trăgeau cu urechea, iar în apa rîului peștii sclipitori pluteau în cortegii solemne și erau ospătați cu prăjituri și cu vin.

Tocmai aceste cuvinte, cele mai alese, nu pot fi povestite, de fapt, decît acelora ce au venit ei înșiși în atingerea cu spiritul lor; în descrierea mea, ele apar sărăcite și, probabil, lipsite de noimă, însă oricine a petrecut și a sărbătorit împreună cu noi acele zile de la Bremgarten va confirma fiecare amănunt, adăugind alte o sută, și mai frumoase încă. întotdeauna îmi voi aminti cum, în zarea răsăritului de lună, cozile păunilor scînteiau de pe crengile arborilor înalți și cum la malul umbros, printre stînci, naiadele ieșite din apă străluceau dulce-argintiu, cum uscățivul Don Quijote, rămas singur la fîntîna de sub castan, veghea în prima strajă a nopții, pe cînd ultimele globuri luminoase ale artificiilor alunecau peste turnul castelului, stingîndu-se molcom în noaptea înseninata de lună, iar colegul meu Pablo, cu o cunună de trandafiri pe frunte, sufla în fluierul lui persan de trestie, cîntînd pentru tinerele fete. O, care dintre noi ar fi crezut că în curînd cercul magic se va rupe iar noi, aproape toți — și eu de asemenea, și eu! — ne vom rătăci, iar pașii în pustiul mort al unei realități funcționărești, așa cum slujbașii din birouri și vînzătorii din prăvălii, dezmeticiți după un chef sau după o excursie de duminică, se întorc resemnați ca să-și ia de la capăt treburile mărunte de zi cu zi!

În clipele acelea nimeni dintre noi n-ar fi putut să aibă asemenea gînduri. în turnul castelului din Bremgarten parfumul florilor de liliac adia în camera mea de culcare, printe copaci auzeam riul mur-murînd, am ieșit pe fereastră, am coborit în noaptea adîncă beat de fericire și de dor, m-am furișat pe lîngă cavalerul care stătea de strajă și pe lîngă chefliii adormiți pînă la mal, la apa fremătătoare, la naiadele ce licăreau albe, iar ele mi-au îngăduit să le însoțesc acolo, jos, în lumea de cristal stăpînită de o răceală selenară, unde își au lăcașul și unde se joacă, prizoniere visătoare, cu diademele și colanele de aur din sipetele lor cu comori. Mi se părea că petrecusem luni întregi în adîncimile sticloase, iar cînd m-am ridicat din nou la suprafață și, pătruns de răcoare în tot trupul, am înotat spre mal, fluierul de trestie al lui Pablo încă mai răsuna în depărtări, din grădini, și Juna încă mai adăsta în înaltul cerului. L-am zărit pe Leo jucîndu-se cu doi pudeli albi, fața lui de băiețandru inteligent strălucea de plăcere. în parc l-am descoperit pe Longus cu o carte pe genunchi, scriind pe filele de pergament semne grecești și ebraice: cuvinte, din ale căror litere își luau zborul dragoni și se desfășurau șerpi colorați. Nu m-a văzut, a continuat să picteze absorbit acel multicolor scris șerpesc și eu am privit mult timp peste umerii lui strînși deasupra cărții, am văzut șerpii și dragonii cum izvorau din șirurile de cuvinte, cum se rostogoleau și se pierdeau fără sunet în desișul plin de întunericul nopții. „Longos, l-am chemat încet, dragă prietene!” El nu mă auzea, îi vorbeam ca dintr-o lume depărtată, era cu totul absorbit. Și, retras sub arborii poleiți de lună, pășea Anselm, ținînd în mînă un iris; surizînd pierdut își ațintise privirea în cupa viorie a florii.

În acele zile trăite la Bremgarten mi-a revenit în minte, straniu și puțin dureros, un lucru pe care îl remarcasem de mai multe ori în cursul călătoriei noastre, fără totuși să reflectez la el pe îndelete. Se aflau printre noi mulți artiști, mulți pictori, muzicieni, poeți, se aflau acolo înflăcăratul Klingsor și nestatornicul Hugo Wolf, laconicul Lauscher și eminentul Brentano, însă chiar dacă acești artiști, sau unii dintre dînșii, erau făpturi pline de viață și de farmec, totuși personajele imaginate de ei izbuteau sa fie, fără excepție, mai vii, mai frumoase și oarecum mai autentice și mai reale decît înșiși poeții și creatorii lor. Pablo, cu fluierul său, te cucerea prin nevinovăția și prin bucuria de a trăi, dar autorul lui se strecura spre rîu ca o umbră aproape străvezie în bătaia lunii și căuta singurătatea. Șovăitor și pe jumătate amețit de băutură, Hoffman umbla de colo pînă colo printre oaspeți, vorbăreț, mărunt, ca un spiriduș, fiind și el, ca ei toți, o prezență numai în parte reală, numai în parte veritabilă, nu îndeajuns de concret, nu îndeajuns de adevărat, în timp ce arhivarul Lindhorst, care se amuza să imite un balaur, sufla foc cu fiece respirație și duduia de forță ca un automobil. L-am întrebat pe servitorul Leo de ce se întîmplă astfel, ca artiștii să ne apară uneori doar ca niște frînturi de oameni, pe cînd imaginile create de ei arată atît de neîndoielnic vii. Leo se uită la mine, mirîndu-se de întrebarea mea. Apoi lăsă jos pudelul pe care-l ținuse în brațe și spuse:

— Și cu mamele se întîmplă la fel. După ce și-au adus pe lume copiii și le-au dat laptele lor, și frumusețea lor, și puterea lor, ele devin neînsemnate și nu mai interesează pe nimeni.

— Dar e trist, am zis eu, fără să mă gîndesc de fapt prea mult la ce auzisem.

— Cred că nu e mai trist decît toate celelalte lucruri, spuse Leo, poate că e trist și frumos totodată. Legea vrea să fie astfel.

— Legea'.' am întrebat, curios. Ce fel de lege, Leo?

— E legea slujirii. Cine vrea să aibă viață lunga, trebuie să slujească. însă cine vrea să fie stăpîn, își scurtează zilele.

— Atunci, de ce năzuiesc atîția să devină stăpîni?

— Fiindcă nu știu ce-i așteaptă. Puțini sînt cei născuți ca să stăpî-nească, aceia pot s-o facă și să-și păstreze voioșia și sănătatea. Dăr ceilalți, cei care au ajuns stăpîni numai prin ambiție, sfîrșesc cu toții în neființă.

— În ce neființă, Leo?

— De exemplu, în sanatorii.

N-am înțeles decît prea puțin, cu toate acestea i-am păstrat cuvintele în memorie, iar în inimă am păstrat sentimentul că acest Leo știe o sumedenie de lucruri, că știe, probabil, mai mult decît noi, ceilalți, care în aparență îi eram stăpîni.

Загрузка...