Protector

VANDERVECKEN

Se deşteptă cu gerul arzându-i nările şi obrajii. Se deşteptă complet, deodată, şi deschise ochii spre cerul negru şi spre stelele sclipitoare. Complet surprins, se sculă în capul oaselor. Îi veni destul de greu s-o facă. Era înfăşurat ca o pupă în sacul său de dormit.

Umbrele piscurilor se întindeau peste peisaj. Lumina oraşului strălucea hăt — departe, dincolo de un orizont neregulat.

Plecase de dimineaţă, să urce în Steiuri, după o săptămână de pregătiri. Parcursese ruta completă, prin peşteri, suise apoi kilometri de potecă îngustă, mărginită doar de tufişuri şi prăpăstii, până în locul unde în piatră trebuiseră săpate trepte şi instalate balustrade metalice. Mâncase de prânz acolo, deasupra tuturor. Începuse să coboare, având timp suficient la dispoziţie, picioarele sale protestând faţă de reluarea eforturilor. Geologia stranie, verticală, a Steiurilor se înălţa aidoma unor degete spre cer. Apoi… ce se întâmplase?

Aparent, se afla în acelaşi loc, la jumătatea versantului, cu sacul de dormit întins pe potecă.

Nu-şi reamintea că se culcase.

Să fi suferit vreun şoc? Să fi căzut? Scoase un braţ din sac şi se pipăi, căutând vânătăi. Nici una. Se simţea perfect, nu-i durea nici un locşor al corpului. Aerul îi îngheţă braţul şi bărbatul căzu pe gânduri. Ziua fusese dogoritoare.

Îşi lăsase rucsacul în maşină. Cu o săptămână în urmă, oprise maşina în parcarea Steiurilor, iar în dimineaţa aceasta revenise la ea şi-şi pusese echipamentul în portbagaj, alături de sacul de dormit. Cum ajunsese înapoi sus?

Traseele prin Steiuri erau îndeajuns de primejdioase şi ziua în amiaza mare. Elroy Truesdale nu intenţiona câtuşi de puţin să bâjbâie în beznă. Îşi încropi o gustare din raţiile aflate în rucsac — care ar fi trebuit să se găsească în maşină, dar care se afla lângă el, acoperit de rouă — şi aşteptă zorii.

Când se lumină de ziuă, porni să coboare. Îşi simţea picioarele în formă excelentă, iar peisajul stâncos, pustiu şi sterp, i se părea superb. Cântă plin de voioşie, coborând pe traseele periculoase. Nimeni nu ţipă la el să înceteze. În ciuda escaladei de după-amiază, muşchii nu-l dureau deloc. Se gândi că probabil condiţia fizică i se îmbunătăţise. Deşi numai un nebun ar fi purtat un rucsac pe aceste poteci — exceptând cazul în care i-ar fi fost adus de altcineva la jumătatea versantului.

Soarele se afla destul de sus pe cer, când ajunse în parcare.

Maşina era încuiată, aşa cum o părăsise. Elroy se opri din fluierat. Acum chiar că părea lipsit de sens. Vreun bun samaritean îl găsise inconştient pe potecă, sau îl ameţise acolo. Nu ceruse însă ajutor, ci-i deschisese maşina şi-i adusese rucsacul, urcând jumătate de munte, şi-l băgase în sacul de dormit. Ce dracu'? Îi luase cineva automobilul, ca să-i pună în cârcă cine ştie ce delict? Deschizând portbagajul, se aşteptă să găsească un cadavru, dar nu zări nici măcar pete de sânge. Se simţi uşurat şi în acelaşi timp dezamăgit.

În interiorul maşinii, pe setul divertisment, se găsea o bobină-mesaj.

O introduse în aparat şi ascultă.

Truesdale, sunt Vandervecken. Este posibil ca în clipa când asculţi asta să-ţi fi dat seama că din viaţa ta au dispărut patru luni de zile. Îmi cer scuze. A fost necesar — tu îţi poţi permite să pierzi patru luni, iar eu intenţionez să te răsplătesc corespunzător pentru ele. Pe scurt: pentru tot restul vieţii tale, vei primi trimestrial suma de cinci sute de mărci ONU, cu condiţia să nu încerci să afli cine sunt. La întoarcerea acasă, vei găsi o bobină confirmatoare din partea lui „Barrett, Hubbard şi Wu”, care îţi va furniza detalii. Crede-mă, pe durata celor patru luni de care nu-ţi mai poţi aminti, n-ai întreprins nici un delict. Ai făcut lucruri ce ţi s-ar părea interesante, şi de aceea te plătesc aşa cum o fac. Oricum, vei constata că-ţi va fi greu să-mi afli identitatea. Amprenta vocală nu-ţi va releva nimic. Cei de la „Barrett, Hubbardşi Wu” nu cunosc absolut nimic despre mine. Efortul ar fi costisitor şi fără roade, de aceea sper că nu-l vei întreprinde.

Elroy nu tresări când dinspre bobina-mesaj se ridică un fuior subţire de fum acrişor. Pe jumătate, se aşteptase la aşa ceva. Oricum, îşi recunoscuse glasul. Propriul său glas. Probabil că făcuse înregistrarea aceasta pentru… Vandervecken… În decursul perioadei pe care nu şi-o reamintea.

Se adresă benzii carbonizate:

— Nu te-ai minţi singur, aşa-i, Roy?

În ce condiţii?

Coborî din maşină, merse la recepţie şi cumpără discul ştirilor matinale. Aparatul său de redare continua să funcţioneze, deşi bobi-na-mesaj se preschimbase în cărbune. Introduse discul, doar ca să afle data. 9 ianuarie 2341.

Ultima dată cunoscută lui fusese 8 septembrie 2340. Pierduse Crăciunul, Anul Nou şi patru luni, de ce anume? Clocotind de furie, ridică receptorul telefonului. Cine se ocupa de răpiri? Poliţia locală sau ARM-ul?

Rămase cu receptorul în mână vreme îndelungată, apoi îl lăsă.

Înţelese că nu avea să apeleze la poliţie.

În vreme ce vehiculul îl purta spre San Diego, Elroy se zbătea într-un soi de capcană.

Îşi pierduse prima şi, deocamdată, unica soţie datorită faptului că nu era cheltuitor. Femeia îi reproşase în nenumărate rânduri că aşa ceva reprezenta un defect de caracter. Nimeni altul nu-l deţinea. Într-o lume în care nimeni nu murea de foame, stilul de viaţă era mai important decât siguranţa contului.

El nu fusese dintotdeauna aşa.

La naştere, Elroy căpătase un cont care avea rostul de a-i asigura, nu bogăţia, ci un trai tihnit pentru restul vieţii. Aşa s-ar fi petrecut, totuşi el dorise mai mult. La douăzeci şi cinci de ani, îşi convinsese tatăl să-i transfere personal banii din cont. Dorea să facă unele investiţii.

După cum decurgeau lucrurile, ar fi trebuit să ajungă bogat. Fusese însă o escrocherie rafinată. Undeva, pe Pământ sau în Centură, un individ care purta numele de Lawrence St. John McGeetrăiaîn lux. N-ar fi putut cheltui toţi banii, chiar la stilul de viaţă adoptat.

Era posibil ca Elroy să fi exagerat în reacţia sa. Nu deţinea însă nici un fel de aptitudini, nu se putea bizui pe sine ca asigurare de viitor. Acum ştia lucrul acesta. Era vânzător într-un magazin de pantofi. Anterior, lucrase la o benzinărie, vânzând baterii şi verificând motoarele. Era un om obişnuit. Îşi menţinea forma fizică pentru că aşa procedau toţi; grăsimea şi musculatura flască erau considerate dovezi ale unei neglijenţe personale. Renunţase la barbă, o podoabă destul de arătoasă, după ce Lawrence St. John McGee plecase cu averea lui. Un muncitor nu avea timpul necesar pentru a întreţine o barbă frumoasă. Câştiga două mii pe an. Nu putea renunţa la banii aceia.

Acum, se simţea prins în capcană, întemniţat în propriile sale defecte de caracter. La dracu' cu Vandervecken! Era sigur că el cooperase, că se vânduse. Pe bobină, glasul fusese al lui.

Şi încă ceva! Puteau să nu urmeze nici un fel de bani… fusese doar o promisiune prin care „Vandervecken” îşi cumpărase câteva ore şi-l expediase pe Elroy la câteva sute de kilometri spre sud.

Tânărul sună acasă. Robotul telefonic îl anunţă că-l aşteptau mesaje vechi de patru luni. Solicită căutarea unui apel din partea lui „Barrett, Hubbard şi Wu” şi aşteptă răbdător.

Mesajul exista. Îl ascultă. Spunea exact ceea ce se aşteptase.

Sună la Biroul Afacerilor de Calitate.

Da, aveau date despre „Barrett, Hubbard şi Wu”. Din câte ştiau, era o firmă de reputaţie, specializată în legislaţia corporaţiilor. Îi oferiră numărul lor de apel.

Barrett era o femeie de vârstă mijlocie, îmbrăcată elegant, cu un stil competent şi direct. Chiar după ce Elroy se identifică, nu dori să-i ofere informaţiile solicitate.

— Doresc doar să ştiu dacă firma dumneavoastră este sigură în privinţa fondurilor, spuse tânărul. Acest Vandervecken mi-a promis cinci sute de mărci trimestrial. Dacă el sistează plăţile, eu voi rămâne cu buza umflată, nu? Indiferent dacă am respectat sau nu termenii contractului.

— Nu este adevărat, domnule Truesdale, răspunse ea cu severitate. Domnul Vandervecken v-a cumpărat o rentă. Dacă încălcaţi termenii contractului, renta este atribuită… să vedem… Centrului de Studii privind Reabilitarea Criminalilor.

— Aha! Iar termenii precizează că eu nu trebuie să încerc să aflu cine-i domnul Vandervecken.

— În linii mari, da. Totul este explicat destul de clar, într-un mesaj pe care…

— L-am parcurs.

Închise, apoi căzu pe gânduri. Două mii anual, pe tot restul vieţii. Şi era absolut adevărat. Nu putea trăi numai din acei bani, însă ei constituiau un supliment deloc neglijabil; în afara salariului său. Deja se gândise la vreo şase-şapte modalităţi în care putea folosi primele cecuri. Putea să-şi caute altă slujbă…

Două mii pe an… Părea un preţ exorbitant pentru patru luni de muncă. Pentru majoritatea tipurilor de muncă. Ce făcuse el în acele patru luni?

Şi de unde ştiuse Vandervecken că suma avea să fie suficientă?

Probabil că i-am spus-o chiar eu, se gândi Elroy cu amărăciune. M-am trădat singur. Cel puţin, nu minţise. Cinci sute, din trei în trei luni, ca să adauge puţin lux în traiul său… şi să cadă pe gânduri tot restul vieţii. Nu intenţiona, totuşi, să se adreseze poliţiei.

Nu-şi putea reaminti un alt moment când fusese încercat de un val de sentimente atât de diverse.

Brusc, se apucă să asculte restul mesajelor înregistrate de robotul telefonic.

— Totuşi aţi făcut-o, spuse locotenentul ARM. Vă aflaţi aici.

Era un bărbat solid, cu maxilare pătrate şi ochi neîncrezători. O privire atentă în ochii aceia şi oricine s-ar fi îndoit de propriile sale spuse.

Elroy ridică din umeri.

— Ce anume v-a determinat să vă răzgândiţi?

— Tot banii. Am început să ascult restul mesajelor înregistrate de robotul telefonic. Printre ele, se afla unul din partea altei firme de avocatură. Aţi auzit de doamna Jacob Randall?

— Nu… Staţi puţin. Estelle Randall? Preşedinta Clubului Struldbrug până… m-m-m…

— A fost stră-stră-stră-străbunica mea.

— Şi a decedat luna trecută. Condoleanţe!

— Mulţumesc. Vedeţi dumneavoastră, eu… n-am văzut-o prea des pe Bunica 'Stelle. Poate de vreo două ori pe an, o dată la sărbătorirea zilei ei de naştere şi încă o dată la vreun botez, sau ceva similar. Îmi amintesc că am prânzit cu ea la câteva zile după ce am aflat că-mi pierdusem toţi banii. Ea clocotea de furie. Măiculiţă! S-a oferit să mă refinanţeze, dar am refuzat-o.

— Mândria, nu? Se putea întâmpla oricui. Lawrence St. John McGee practică o profesiune străveche şi bine pusă la punct.

— Ştiu.

— Ea a fost cea mai bătrână femeie din lume.

— Ştiu. (Preşedinţia Clubului Struldbrug revenea membrului cel mai vârstnic. Era un titlu onorific; de obicei, munca efectivă era făcută de Preşedintele Executiv.) Când m-am născut, avea o sută şaptezeci şi trei de ani. Chestia era că nimeni dintre noi nu se aştepta la moartea ei. Vi se pare o prostie?

— Nu. Câţi oameni mor la două sute zece ani?

— Apoi am ascultat mesajul din partea lui „Becket şi Hollingsbrooke” şi am aflat că murise! Iar eu moştenisem cam o jumătate de milion de mărci — dintr-o avere care trebuie să fi fost fabuloasă. Bunica avea destui stră-stră-stră-stră-până-la-puterea-N-nepoţi ca să fi preluat conducerea oricărei naţiuni din lume. Să fi văzut ce petreceri dădea la aniversări!

— Am înţeles. — Ochii locotenentului îl sfredeleau. — Aşadar, acum nu mai aveţi nevoie de banii lui Vandervecken. Două mii pe an sunt firimituri.

— Plus că, din cauza nenorocitului, n-am participat la ultima ei aniversare.

Locotenentul se lăsă pe spate în scaun.

— Mi-aţi spus o poveste destul de stranie. N-am auzit niciodată de vreo amnezie care să nu lase absolut nici o amintire.

— Nici eu n-am auzit. A fost ca şi cum m-aş fi culcat şi m-aş fi trezit după patru luni.

— Dar nu vă amintiţi nici măcar când v-aţi culcat.

— Exact.

— O armă paralizantă putea realiza efectul ăsta… Ei bine, vă vom supune unei hipnoze profunde ca să vedem ce putem găsi. Bănuiesc că nu aveţi nici o obiecţie. Va trebui să completaţi nişte formulare de acceptare.

— Perfect.

— S-ar putea să… m-m-m… nu vă placă ce vom afla.

— Ştiu.

Elroy se pregătise deja pentru ceea ce ar fi putut afla. Glasul fusese al său. Ce anume se temea să afle despre sine?

— Dacă în perioada pe care nu v-o amintiţi aţi comis vreun delict, va fi necesar să răspundeţi în faţa legii. Nu este un alibi prea grozav.

— Îmi asum riscul.

— Perfect.

— Credeţi că mă prefac?

— Să fiu sincer, m-am gândit la asta. Vom vedea…

— Acum vă veţi reveni, zise o Voce.

Elroy îşi reveni aidoma unui om trezit prea brusc din somn, cu visele pierindu-i din minte.

Vocea aparţinea doctoriţei Michaela Shorter, o negresă cu umeri laţi, îmbrăcată într-o salopetă largă, albastră.

— Cum vă simţiţi? întrebă ea.

— Perfect. Am avut ceva noroc?

— Foarte ciudat… Nu numai că nu vă amintiţi nimic din perioada celor patru luni, dar nici măcar n-aţi simţit scurgerea timpului. N-aţi visat.

Locotenentul ARM se găsea ceva mai departe de pat, aşa că Elroy nu-l observă decât atunci când vorbi.

— Cunoaşteţi vreun drog care să fi putut face aşa ceva?

Femeia clătină din cap.

— Doamna doctor este expertă în medicină legală, explică locotenentul. Se pare că cineva a inventat ceva nou. Doamnă Shorter, poate că-i vorba despre ceva necunoscut până acum. Poate că o investigare cu calculatorul…

— Am efectuat-o. Oricum, nici un fel de drog n-ar putea fi atât de selectiv. Este ca şi cum ar fi fost paralizat şi adormit, apoi ţinut în hibernare timp de patru luni. Atâta doar că atunci ar fi prezentat semne medicale ale dezgheţării: rupturi ale celulelor datorate cristalizării gheţii şi altele similare. — Se întoarse către Elroy: Nu vă lăsaţi din nou hipnotizat de vocea mea!

— Nu adormeam, replică tânărul, ridicându-se în capul oaselor. Ceea ce mi s-a făcut ar fi necesitat o clinică, nu? Un laborator, dacă este vorba despre ceva cu adevărat nou. Asta ar reduce niţel sfera cercetărilor, nu?

— Aşa ar trebui, încuviinţă medicul. O să caut un produs secundar al cercetărilor genetice. Ceva care descompune ARN-ul.

— Aţi fi crezut că transportul dumneavoastră pe un munte ar fi lăsat nişte urme, aşa-i? făcu locotenentul. Ei bine — nimic! Un vehicul ar fi fost observat de radar. Probabil că Vandervecken v-a transportat cu o targă din parcare, pe la patru dimineaţa, când locul este pustiu.

— Pe cărările acelea, ar fi fost o expediţie de-a dreptul periculoasă.

— Ştiu. Aveţi o idee mai bună?

— N-aţi aflat chiar nimic?

— Despre bani… Maşina dumneavoastră a rămas în parcare, deoarece taxa de parcare fusese achitată în avans. La fel ca şi renta. Totul a fost plătit dintr-un cont înregistrat sub numele Vandervecken. Un cont nou, care ulterior a fost lichidat.

— Normal.

— Numele vă spune ceva?

— Nu. Probabil că-i olandez.

Locotenentul încuviinţă scurt din cap şi se sculă în picioare. Doctoriţa Shorter părea nerăbdătoare să revină în cabinetul de consultaţii.

O jumătate de milion de mărci era o sumă impresionantă. Elroy se jucă cu ideea de a-i spune şefului său să se ducă dracului… dar, în ciuda tradiţiei, Jeromy Link nu merita un asemenea tratament. Nu avea rost să-l pună în faţa faptului împlinit, să-l facă să caute cu desperare un înlocuitor. Elroy îşi anunţă şeful că intenţiona să demisioneze peste o lună.

Având doar o natură temporară, slujba lui deveni mai plăcută. Un simplu vânzător de pantofi… Însă în felul acela cunoscu câţiva oameni interesanţi. Într-o zi, cercetă cu atenţie maşinăria care modela pantofii în jurul picioarelor cumpărătorilor. Un dispozitiv admirabil, remarcabil. Până atunci, nu-şi dăduse seama de asta.

În timpul liber, îşi planifică o vacanţă turistică.

Cu ocazia executării testamentului Bunicii Estelle, reluă legătura cu nenumărate rude. Unii îl întrebară de ce nu participase la ultima ei aniversare şi la înmormântare?

— Mi s-a întâmplat ceva incredibil, le răspunse Elroy şi fu nevoit să repete povestea de şase-şapte ori în seara aceea.

Simţea însă o plăcere perversă procedând astfel. „Vandervecken” nu dorise publicitate.

Încântarea i se nărui când un fel de cumnat de gradul doi spuse:

— Deci, ai fost jefuit din nou. Se pare că-i atragi pe hoţi, Roy.

— S-a terminat! De data asta, voi pune mâna pe ticălos!

Cu o zi înainte de a-şi începe vacanţa, trecu pe la sediul ARM. Nu-şi aminti imediat numele locotenentului cel voinic, apoi îl zări pe acesta aşezat la un birou în formă de bumerang. În faţa lui, se afla o plăcuţă cu numele Robinson.

— Veniţi, veniţi, îl salută Robinson. Vă bucuraţi de moştenire?

— Oarecum … Cum merge?

Elroy se instala pe un scaun. Separeul era mic, dar confortabil, cu robinete de ceai şi cafea încastrate în birou.

Robinson se lăsă pe spate, parcă bucurându-se de această pauză neaşteptată.

— În general, negativ. Tot nu ştim cine v-a răpit. N-am putut descoperi nimic, mergând pe firul banilor, dar suntem siguri că n-au provenit de la dumneavoastră. — Îl privi cu atenţie. — Nu păreţi surprins.

— Eram convins că mă veţi verifica.

— Mda. Să presupunem că un individ pe care-l vom numi Vandervecken deţine un anumit tratament amnezic. Este posibil ca el să încerce să-l vândă celor care doresc să comită crime… de pildă, să ucidă o rudă pentru a-i căpăta moştenirea.

— N-aş fi dorit să-o ucid pe Bunica 'Stelle.

— Indiferent de dorinţele dumneavoastră, n-aţi făcut-o. Vandervecken ar fi trebuit să vă plătească pentru asta, şi încă o sumă frumuşică. Ipoteza este ridicolă. În plus, am mai descoperit alte două cazuri similare — de amnezie selectivă.

Tăblia biroului conţinea un terminal de calculator şi locotenentul îl activă.

— Primul a fost o anume Mary Boethals, care a dispărut pentru patru luni în 2220. Ea n-a raportat dispariţia. ARM a devenit interesat de situaţia ei, fiindcă a încetat să se mai prezinte la tratamentul pentru deficienţa renală pe care o avea. Era posibil să fi făcut un transplant de la o bancă de organe clandestină, dar femeia ne-a relatat o cu totul altă poveste, mult asemănătoare istoriei dumneavoastră, inclusiv în privinţa rentei. După aceea, în 2241 a dispărut vreme de patru luni un bărbat pe nume Charles Mow. Şi el căpătase o rentă, care i-a fost însă retrasă din cauza unor ilegalităţi comise în domeniul asigurărilor. Mow a fost atât de revoltat încât ni s-a adresat nouă. Evident, ARM a început să caute şi alte cazuri, dar nu s-a mai descoperit nimic. Nimic, timp de o sută de ani, după care aţi apărut dumneavoastră.

— Şi renta mea a fost retrasă.

— Vai de capul dumneavoastră! Mai departe, în cele două cazuri amintite, banii trebuiau să fie vărsaţi în contul cercetărilor în domeniul protezelor. Acum o sută de ani, nu exista reabilitarea criminalilor. Practic, rentele au sfârşit în băncile de organe.

— Mda…

— Altfel, cazurile au fost destul de similare. Aşadar, se pare că ne aflăm în căutarea unui struldbrug. Ca timp, s-ar potrivi: primul caz s-a petrecut acum o sută cincizeci de ani. Numele Vandervecken corespunde… Interesul faţă de proteze corespunde…

Elroy căzu pe gânduri. Nu mai existau atât de mulţi struldbrugi. Vârsta minimă pentru admiterea în acel club exclusivist îngheţase la o sută optzeci şi unu de ani.

— Aveţi vreun suspect?

— Chiar dacă am avea, nu v-aş putea spune. Recunosc, însă, că nu avem. Doamna Randall a decedat în mod clar datorită unor cauze naturale, iar ea nu era Vandervecken. Dacă avea vreo legătură cu acesta, n-am putut-o descoperi.

— Aţi verificat şi în Centură?

— Nu, îşi miji ochii Robinson. De ce?

— Pur şi simplu, mă gândisem…

Distanţa în timp este egală cu distanţa în spaţiu?

— Putem verifica, sigur că da. Este posibil ca şi acolo să fi existat cazuri similare. Eu unul nu ştiu încotro să mă mai îndrept. Nu cunoaştem motivul şi nici procedura.

Toate parcurile naţionale şi internaţionale ale Pământului nu-i puteau satisface pe turiştii potenţiali din anul 2341. Lista de aşteptare pentru jungla amazoniană acoperea rezervările pentru doi ani. Alte parcuri aveau liste similare.

Elroy Truesdale vizitase Londra, Paris, Roma, Madrid, Rabat, Cairo. Călătorise cu trenuri supersonice. Mâncase în restaurante, folosind cărţi de credit, nu se mulţumise cu alimente deshidratate. Plănuise de multă vreme o asemenea excursie, dar nu avusese banii necesari.

Văzuse piramidele, Turnul Eiffel, Turnul Londrei şi Turnul din Pisa. Văzuse Valea Căzuţilor. Păşise pe şoselele romane dintr-o duzină de ţări.

Peste tot, existau alţi turişti. Nopţile, aceştia poposeau în locuri amenajate special de către municipalităţi, de obicei în vechi parcări sau tronsoane de şosele abandonate. Îşi adunau laolaltă miniarzătoarele, formau focuri de tabără şi stăteau în jurul lor, învăţând cântece unii de la alţii. Când prezenţa lor îl obosea, Elroy trăgea la un hotel.

Consumase extrem de multe perechi de ciorapi speciali de turist, pe care-i cumpăra de la automatele din campinguri. Picioarele îi deveniseră tari ca lemnul.

Trecuse o lună, dar el nu terminase. Ceva îl îmboldea să viziteze tot Pământul. Retragerea neaşteptată a unei înscrieri îi permise să vadă deşertul australian, probabil cel mai puţin populat dintre Parcurile Naţionale. Acolo, petrecuse o săptămână. Simţea nevoie de linişte şi de spaţiu.

Apoi ajunsese în Sydney şi cunoscuse o fată cu tunsoare centu-rană.

Stătea cu spatele la el. Îi văzu părul strâns în coadă de cal legă-nându-se, negru şi ondulat, lung până aproape de talie. Craniul era în majoritate ras şi cu pielea la fel de întunecată ca restul trupului, de ambele părţi ale crestei late de cinci centimetri.

Cu douăzeci de ani în urmă, acest lucru nu l-ar fi surprins. Existase o modă care imitase crestele centuranilor, dar moda trecuse, şi acum fata aducea cu un ecou al trecutului… sau al viitorului? Avea înălţimea unui centuran, însă cu musculatura mult mai dezvoltată. Stătea singură; nu se alăturase grupului din jurul focului de tabără aflat la celălalt capăt al etajului opt, dintr-o parcare cu zece etaje.

Cântecele false răsunau între podeaua de beton şi plafon. M-am născut în urmă cu în zece mii de ani… Când ne-om întoarce, voi spune tot, pe bani…

O adevărată centurană? Turistă?

Elroy se îndreptă spre ea printr-un labirint de saci de dormit.

— Scuză-mă, rosti el. Eşti o centurană?

Fata se întoarse.

— Da. Este vreo problemă?

Avea ochi căprui. Chipul îi era drăguţ, pentru cei cărora le plac feţele alcătuite numai din planuri şi din unghiuri. Nu părea încântată. În mod sigur, ar fi reacţionat prompt faţă de o tentativă de flirt. Poate că nu-i îndrăgea pe planetari; fără îndoială, era prea obosită pentru jocuri.

— Doream să povestesc ceva unui centuran, zise Elroy.

Ea îşi înălţă sprâncenele într-o expresie de iritare.

— De ce nu te duci în Centură?

— În seara asta, tot nu pot ajunge.

— Bine, dă-i drumul!

Elroy îi povesti cum fusese răpit în Steiuri. Se săturase să tot repete istoria. I-o spuse repede. Deja regreta că nu se dusese la culcare.

Fata îl ascultă cu o răbdare iritată, apoi întrebă:

— De ce mi-ai spus-o?

— Ei bine, au mai existat două alte cazuri de răpire similare, ambele petrecute cu mult timp în urmă. Mă întrebam dacă şi în Centură s-a întâmplat ceva asemănător.

— Nu ştiu. Dacă au fost, trebuie să fie consemnate în fişierele copoilor.

— Mulţumesc, zise Elroy şi plecă.

Se întinse în sacul de dormit, cu ochii închişi şi mâinile încrucişate pe piept. Mâine… Brasilia? Ceilalţi turişti continuau să cânte:

Ochii lui Elroy se deschiseră brusc.

Până atunci, nu căutase în locurile cuvenite.

Turiştii obişnuiau să se trezească în zori. Unii preferau să ia micul dejun la vreun local, iar alţii şi-l preparau singuri. Elroy îşi prăjea nişte ouă, când fata se apropie de el.

— Mă mai ţii minte? Mă numesc Alice Jordan.

— Roy Truesdale. Poftim la masă.

— Mulţumesc.

Tânăra îi întinse un pacheţel, pe care el îl turnă în apă şi amestecă totul cu ouăle. În lumina dimineţii, ea arăta altfel: mai odihnită, mai tânără, mai puţin încruntată.

— Azi-noapte, spuse Alice, am început să-mi amintesc nişte chestii. Cazuri precum al tău… Eu sunt copoi şi am auzit despre ele, dar nu m-am sinchisit niciodată să aflu detalii.

— Eşti copoi?

O poliţistă? Dacă se uita mai bine, avea statura lui — suficient ca să se poată descurca în prezenţa oricărui centuran.

— Am fost şi contrabandistă, răspunse ea pe un ton de apărare, dar într-o bună zi am hotărât că Centura avea mai multă nevoie de bani decât contrabandiştii.

— Poate că va trebui să plec în Centură, reflectă Elroy, visător gândindu-se în acelaşi timp: Ori să-l conving pe Robinson să solicite dosarele.

Omleta era gata. O servi în gamelele pe care toţi turiştii le purtau la centură.

— Mai povesteşte-mi despre cazul Vandervecken, îl îndemnă Alice.

— Mare lucru n-ar fi de spus. Aş fi preferat să fi uitat totul.

De mai bine de o lună, numai la asta se gândise. Fusese jefuit.

— Te-ai dus imediat la poliţie?

— Nu.

— Asta era ceea ce mi-am amintit. Răpitorul îşi alege victimele din Centura principală, le ţine vreo patru luni, apoi le oferă bani. În majoritatea cazurilor, suma este considerabilă. Bănuiesc că nu şi pentru tine.

— Nu tocmai. (Nu intenţiona să-i povestească unei străine despre Bunica 'Stelle.) Dar dacă majoritatea acceptă banii, cum afli despre ei?

— Nu-i chiar atât de uşor să ascunzi o navă. Cele mai multe au dispărut din Centura principală, apoi au reapărut peste patru luni. Dacă însă telescoapele nu le zăresc nicăieri în cele patru luni, se pot isca unele nedumeriri.

Deşertară resturile de omletă din gamelele nonaderente şi le umplură cu granule de cafea şi apă fiartă.

— Există câteva astfel de cazuri, urmă Alice, toate nerezolvate. Unii centurani cred că la originea lor stă extrasolarul, care culege eşantioane.

— Extrasolarul?

— Primul alien pe care-l va întâlni vreodată omenirea.

— Ceva de felul Statuii Oceanului? Sau ca alienul care a coborât pe Marte în timpul…

— Nu, nu, îl opri ea clătinând din cap. Statuia Oceanului a fost dezgropată din platoul continental al Pământului. Se afla acolo de un miliard de ani. Cât despre Pak, se ştie că a fost o ramură a rasei umane. Nu, noi continuăm să-l aşteptăm pe adevăratul extrasolar.

— Crezi că el ia eşantioane pentru a vedea dacă suntem pregătiţi pentru a ne civiliza? În clipa când vom fi, îşi va face apariţia.

— N-am spus că eu cred în teoria asta.

— Crezi?

— Nu ştiu. Mi se părea o legendă frumoasă şi niţel ameninţătoare. Nu m-am gândit niciodată că ar putea lua eşantioane şi dintre planetari.

— Mulţumesc, râse tânărul.

— N-am vrut să te jignesc.

— De aici, plec spre Brasilia, rosti el fără să facă o propunere deschisă.

— Eu mă odihnesc. O zi merg, o zi stau. Sunt puternică pentru un centuran, totuşi nu rezist să călătoresc zi după zi. — Şovăi, apoi continuă: — De asta merg singură. Am căpătat câteva oferte', însă nu-mi place să-i încetinesc pe alţii.

— Înţeleg.

Alice se sculă şi Elroy îi urmă exemplul. Avusese impresia că ea îl domina copios în înălţime, dar fusese o simplă iluzie.

— Unde locuieşti? o întrebă. Pe Ceres?

— Pe Vesta. La revedere.

— La revedere.

Elroy vizită Brasilia, Sao Paulo şi Rio de Janeiro. Vizită şi Chichen Itza şi se îndopă cu preparatele bucătăriei peruviene. Când ajunse în Washington, furtul celor patru luni din viaţă continua să-i sâcâie creierul.

Centrul lui Washington se afla sub un dom meteo. Nu-l acceptară înăuntru cu rucsacul. Washington era un oraş al afacerilor, care guverna o porţiune importantă a Pământului.

Se duse direct la Institutul Smithsonian.

Statuia Oceanului reprezenta un personaj nu tocmai umanoid, cu suprafaţa exterioară ca oglinda. Stătea cu picioarele răşchirate, cu ambele mâini având câte trei degete ridicate, parcă apărându-se de o ameninţare. În ciuda erelor petrecute pe fundul oceanului, nu dovedea nici urmă de coroziune. Părea produsul unei civilizaţii înaintate… şi asta era; un costum presurizat dotat cu facilităţi de stază de câmp, iar ceea ce se găsea în interiorul său era foarte periculos. O dată scăpase de acolo…

Pakul era o mumie străveche, cu chip dur, inuman, inexpresiv. Avea capul răsucit într-un unghi straniu, iar braţele îi atârnau inerte pe lângă corp, fără să se fi ridicat împotriva a ceea ce-i zdrobise beregata. Elroy îi citi istoria în ghidul muzeului şi încercă un sentiment de compătimire. Venise de la asemenea depărtare ca să-i salveze pe toţi oamenii…

Aşadar, în spaţiu existau creaturi. Universul era suficient de vast ca să adăpostească felurite forme de viaţă. Dacă ceva anume culegea eşantioane de oameni, singurele întrebări erau: Ce-i păsa lui Elroy? Şi de ce i-ar fi păsat să readucă eşantioanele acolo unde le era locul?

Totuşi, întrebările nu se limitau la acestea două. Se înălţau altele, mai persistente: De ce venise pe Pământ, după planetari? Perechile de bogătaşi îşi petreceau luna de miere pe Titan, sub gigantica măreţie inelară a lui Saturn. În mod sigur, ar fi fost mai simplu să răpească un asemenea cuplu. Apoi, de ce răpea din Centura principală? Mulţi centurani continuau să se ocupe cu mineritul la periferia Centurii.

Un sâmbure de idee îi fulgeră prin minte, dar nu se opri asupra lui, ci îl lăsă să se cristalizeze…

Urmă o călătorie pe Mississippi, apoi o ascensiune în Munţii Stâncoşi. Acolo îşi rupse piciorul şi fu transportat pe calea aerului până la o arcologie construită într-un canion neregulat. Un medic îi aranja oasele fracturate şi întrebuinţa tratamente de regenerare accelerată. După aceea, Elroy plecă spre casă. Se săturase.

Poliţia din San Diego nu avea informaţii noi despre Lawrence St. John McGee. Se obişnuiseră cu apariţiile lui Elroy, ba chiar începuseră să fie plictisiţi de ele. Tânărului îi devenea clar că nici măcar nu se mai aşteptau să găsească banii lui şi pe McGee.

— A avut timp suficient ca să-şi cumpere o faţă nouă şi un transplant de amprente, îi explicase odată un ofiţer.

Acum, poliţiştii emiteau sunete liniştitoare şi aşteptau să-l vadă plecat. Trecuse un an de când nu mai fusese pe la ei.

Elroy se îndreptă după aceea spre sediul ARM. Preferă să ia un taxi, în loc să întrebuinţeze trotuarele rulante; piciorul încă-l durea.

— N-am abandonat cazul, îl anunţă Robinson. Un caz de o asemenea stranietate nu se uită. De fapt… nu contează.

— Ce s-a-ntâmplat?

Locotenentul rânji pe neaşteptate.

— Nu există o asociere reală… Am solicitat calculatorului central alte cazuri nerezolvate, cu bază tehnologică avansată — fără limită temporală. Am căpătat nişte lucruri ciudate… Ai auzit vreodată de duplicatul Stonehenge*?

— Bineînţeles. Am fost acolo acum o lună şi jumătate.

— Nu-i uimitor? Un nebun l-a instalat într-o singură noapte. Dimineaţa, existau două Stonehenge, practic imposibil de deosebit, cu excepţia poziţiei: duplicatul se găseşte la câteva sute de metri mai spre nord. În duplicat există chiar şi aceleaşi iniţiale, scrijelite de vechii turişti vandali.

Elroy încuviinţă din cap.

— Ştiu. Probabil că-i cea mai costisitoare farsă din istoria omenirii.

— De fapt, nici nu ştim care-i adevăratul Stonehenge. Dacă glumeţul le-a deplasat pe ambele? A beneficiat de suficientă putere ca să transporte toţi bolovanii duplicatului. Putea foarte simplu să-i mute şi pe cei din monumentul real, ca să pună duplicatul în locul său.

— Să nu mai spuneţi ipoteza asta nimănui.

Locotenentul izbucni în râs.

— Aţi găsit ceva prin Centură?

Robinson îşi pierdu zâmbetul.

— Mda. Vreo şase cazuri cunoscute şi nesoluţionate, răpiri şi amnezii. Eu continuu să cred că-i vorba despre un struldbrug.

Nici un caz soluţionat… Speranţele lui Elroy se reduceau.

— Un struldbrug bătrân, continuă ARM-ul. Cineva care, acum o sută douăzeci de ani, era îndeajuns de bătrân ca să creadă că învăţase destule pentru a soluţiona problemele omenirii. Sau poate pentru a scrie o carte de răscruce despre progresul Omului. De aceea, a început să culeagă eşantioane.

— Si n-a terminat încă?

— Ori este vreun nepot care-i continuă opera…, suspină Robinson. Nu vă faceţi griji. Îl vom prinde.

— Sunt sigur. N-aţi avut la dispoziţie decât o sută douăzeci de ani.

— Nu-ntindeţi coarda! zise Robinson.

Asta îl decise.

Cartierul general al copoilor se găsea în acelaşi loc ca şi sediul guvernului: Ceres. Sediile poliţiei de pe Pallas, Jurio, Vesta şi Astra erau cumva redundante, însă foarte necesare. Cinci asteroizi puteau acoperi Centura principală. Întâmplător, toţi se aflau de aceeaşi parte a Soarelui, dar probabilitatea unui asemenea fenomen era foarte redusă.

*Monument preistoric aflat în Anglia, compus în principal dintr-un cerc mare de stâlpi megalitici, (n. trad.)

Dintre cei cinci asteroizi Vesta era cel mai mic. Aşezările sale se aflau la suprafaţă, sub patru cupole duble.

De trei ori în istorie, asemenea cupole fuseseră perforate şi nu era tocmai genul de eveniment care să fie uitat. Toate clădirile de pe Vesta fuseseră etanşeizate. Câteva aveau tuburi-ecluză, care ieşeau din dom.

Alice Jordan pătrunse în ecluza poliţiei din Waring City după o patrulare de rutină. După ce străbătu două incinte, intră într-un coridor pe laturile căruia se înşiruiau costume spaţiale. Se dezbrăcă şi-şi atârnă costumul acolo. Pe pieptul scafandrului, un dragon fluorescent scuipa flăcări.

— N-am avut noroc, îi raportă şefei.

Vinnie Garcia îi răspunse printr-un rânjet. Era brunetă şi mlădioasă, cu degete prelungi şi subţiri — aducea mai mult decât Alice cu o centurană medie.

— Se pare că pe Pământ ai avut mai mult noroc.

— Pe umorul lui Finagle, am avut! Mi-ai citit raportul.

Alice plecase pe Pământ, sperând să rezolve o problemă socială care se acutiza. Unul dintre păcatele planetarilor — cerebrocablarea, obiceiul de a introduce curent în centrii cerebrali — se răspândise în Centură. Din păcate, soluţia Pământului fusese să aştepte. Problema se rezolva de la sine în trei sute de ani… dar asta n-o încântase deloc pe Alice.

— Nu la el mă refeream. Ai făcut o cucerire. — Vinnie tăcu, cu subînţeles. — În birou te aşteaptă un planetar.

— Un planetar?

Pe Pământ, se culcase cu un bărbat, dar nici unul dintre ei nu avusese parte de satisfacţie. Gravitaţia era prea mare, iar lipsa de practică acută. El fusese politicos, dar nu se mai revăzuseră. Se ridică de pe scaun.

— Mai ai nevoie de mine pentru ceva?

— Nu. Distrează-te!

La intrarea Alicei, Elroy încercă să se scoale. Se împletici puţin, în gravitaţia redusă, dar reuşi să-şi lase tălpile pe podea şi în acelaşi timp să-şi păstreze poziţia verticală.

— Salut. Roy Truesdale, rosti el înainte ca fata să-i greşească numele.

— Bun venit pe Vesta! Aşadar, ai venit. Încă îl cauţi pe Răpitor?

— Da.

Alice se aşeză înapoia biroului.

— la zi, ţi-ai terminat excursia?

Tânărul încuviinţă din cap.

— Cred că Stâncoşii au fost cei mai interesanţi şi n-ai nici o problemă să ajungi acolo. Ar trebui să-ncerci cândva. Nu sunt un Parc Naţional, totuşi puţini sunt atraşi să construiască acolo.

— O să-ncerc, dacă voi mai ajunge vreodată pe Pământ.

— l-am văzut pe ceilalţi extrasolari… ştiu că, de fapt, nu sunt extrasolari, dar, la naiba, sunt alieni! Dacă şi adevăratul extrasolar seamănă cu ei…

— Crezi că Vandervecken este om?

— Cam aşa ceva.

— În tot cazul, te străduieşti din plin să-l găseşti.

Se gândi că Truesdale venise după o anumită centurană. Era un gând măgulitor.

— Se pare că oamenii legii nu ajung nicăieri, zise Elroy. Ba chiar mai rău, se pare că-l urmăresc pe Vandervecken, sau pe cineva asemănător, de o sută douăzeci de ani. M-au apucat dracii şi am solicitat un bilet spre Vesta. O să-l găsesc pe Vandervecken şi singur. Ştii ce greu mi-a fost să ajung aici?

— Ştiu. Foarte mulţi planetari doresc să viziteze asteroizii şi trebuie să aplicăm o mulţime de restricţii.

— Eu a trebuit să aştept trei luni până s-a ivit un loc. Deşi nu eram deloc sigur dacă să vin sau nu. La urma urmelor, puteam oricând anula rezervarea… Apoi, s-a petrecut altceva. (Tânărul îşi încleştă fălcile plin de furie, amintindu-şi.) Lawrence St. John McGee! Acum zece ani, el m-a curăţat de aproape toţi banii pe care-i aveam. Un escroc.

— Se întâmplă…

— L-au prins. Acum îşi spune Ellery Jones din St.Louis. Începuse o afacere nouă în Topeka, statul Kansas, dar cineva a însemnat banii şi l-au prins. Are alte amprente noi, retine noi, o faţă modificată… A trebuit să-i facă analiza undelor cerebrale, înainte de a fi siguri că despre el era vorba. Este posibil chiar să-mi recuperez o parte din bani.

— Grozav, zâmbi fata.

— Vandervecken l-a demascat. A încercat din nou să mă mituiască.

— Eşti sigur? A folosit numele ăsta?

— Nu. Blestemat fie că-mi zăpăceşte minţile! Probabil c-a ajuns la concluzia că-l urmăresc fiindcă m-a jefuit. Mi-a furat patru luni din viaţă. Mi l-a azvârlit pe Lawrence St. John McGee, ca să nu mă mai gândesc la cele patru luni lipsă.

— Nu-ţi place să fii considerat aşa previzibil…

— În nici un caz!

Nu o privea. Palmele i se încleştară pe braţele fotoliului. Muşchii i se umflară proeminenţi pe braţe. Unii centurani obişnuiau să privească cu dispreţ musculatura planetarilor.

— Este posibil ca Vandervecken să fie o nucă prea tare pentru noi, zise Alice.

— Ai început aşadar să ai opinii. Ce ai aflat?

— Ei bine, m-am interesat şi eu despre Vandervecken. Ştii că au existat şi alte dispariţii.

— Da.

Biroul ei, ca şi al lui Robinson, avea terminalul calculatorului încorporat. Fata îl activă.

— Şase nume. Plus nişte ani: 2150, 2191, 2230, 2250, 2270, 2331. După câte vezi, informaţiile noastre sunt mai vechi decât ale voastre. Am vorbit cu ultima „victimă”, Lawrence Jannifer, dar individul nu-şi aminteşte mai multe decât tine. Intrase pe o orbită rapidă spre punctele troiene anterioare, transportând nişte piese de rezervă, când… beznă. Când i-a revenit cunoştinţa, se afla pe orbită în jurul lui Hector. — Zâmbi. -El n-a privit lucrurile ca tine. A fost fericit că I-a readus înapoi.

— Dintre ceilalţi, mai trăieşte vreunul?

— Dandridge Sukamo şi Norma Stier au dispărut în 2270, respectiv în 2230. Nu mi-au spus şi data exactă. Şi-au încasat banii şi… atât. Am luat-o pe urma conturilor de plată şi am ajuns la două nume diferite -George Olduvai şi C. Cretemaster-, dar nici o faţă care să se asocieze numelor.

— Ai făcut multe…

Alice ridică din umeri.

— Mulţi copoi s-au interesat, la un moment sau altul, despre Răpitor. Vinnie este chiar la zi.

— Se pare că ia un „eşantion” la fiecare zece ani, alternând între Pământ şi Centură. — Elroy fluieră, amintindu-şi datele respective. -2150 a fost acum aproape două sute de ani. Nu-i de mirare că-şi spune Vandervecken.

Ea îl privi atent.

— Există vreo semnificaţie?

— Vandervecken era căpitanul „Olandezului Zburător”. Am căutat prin bazele de date. Cunoşti legenda Olandezului Zburător?

— Nu.

— În trecut, existau nave comerciale ce călătoreau pe oceane, folosind energia eoliană. Vandervecken a încercat să evite Capul Bunei Speranţe în timpul unei furtuni cumplite. El a făcut un jurământ teribil, că va ocoli Capul, chiar dacă se va lupta cu vânturile până la sfârşitul zilelor. În timpul furtunilor, corăbiile ce trec pe acolo îl pot vedea, încercând şi acum să ocolească locul. Uneori, le opreşte şi le roagă să ducă scrisori acasă.

Râsul fetei fu oarecum nesigur.

— Scrisori adresate cui?

— Poate Jidovului Rătăcitor. Există felurite variante. Una dintre ele susţine că Vandervecken şi-a ucis soţia şi a fugit de poliţie. O alta afirmă că la bordul corăbiei lui s-ar fi comis o crimă. Se pare că scriitorilor le place legenda asta. Este reluată în romane, a existat un film bidimensional, ba chiar şi o operă — mult mai veche — şi… ai auzit cântecul acela vechi pe care-l cântau turiştii în jurul focurilor de tabără? Din echipajul lui Vandervecken, sunt singurul fugit…

— Cântecul Lăudărosului.

— Toate legendele au acest detaliu comun: un nemuritor care călătoreşte veşnic, din cauza unui blestem.

Ochii Alicei se rotunjiră de surpriză.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

— Jack Brennan.

— Brennan… Îmi amintesc. Cel care a mâncat rădăcini la bordul navei Pak. Jack Brennan… Ar fi trebuit să fie mort.

— Ar fi trebuit. — Fata rămase cu ochii aţintiţi asupra teancurilor de imprimate de pe biroul ei. — Roy, mai am nişte treabă de terminat. Unde stai, la Palace?

— Evident, este singurul hotel din Waring City.

— O să vin să te iau de acolo la ora optsprezece. Oricum, vei avea nevoie de o călăuză prin restaurantele locale.

Ţinând seama de faptul că reprezenta un monopol, Palace era un hotel excelent. Serviciul uman mai lăsa de dorit, însă toate maşinăriile-baia, facilităţile, curăţătoriile, ospătarii — atingeau perfecţiunea. Cen-turanii păreau să trateze automatele de parcă vieţile le-ar fi atârnat de ele.

Peretele estic se afla la numai trei metri de cupolă şi avea ferestre protejate de ecrane dreptunghiulare imense ce se activau automat, pentru a filtra razele directe ale soarelui. Ecranele erau deschise acum. Elroy privi prin peretele de sticlă, peste proeminenţa micuţă a domului lui Alderson City, spre un orizont atât de neregulat şi de apropiat încât avea senzaţia că se găsea pe creasta unui munte. Totuşi, stelele nu se distingeau atât de limpede de pe nici un munte terestru. Aici, Universul părea că poate fi atins cu mâna.

De altfel, camera îl costa pe măsură. Trebuia să reînveţe să cheltuiască bani fără să se înfioare.

Tânărul făcu un duş şi se amuză copios. Duşul revărsa volume imense şi lente de apă fierbinte ce manifesta tendinţa să rămână pe corpul lui ca o gelatină. Existau apoi jeturi laterale şi un spray acicular. Bănuia că reprezenta un enorm progres faţă de zilele de altădată, când cavitatea ce adăpostea acum Alderson City fusese excavată prin exploatarea intensă şi costisitoare a minereurilor de hidraţi. Fuziunea era însă ieftină şi, o dată făcută, apa putea fi distilată din nou şi din nou, la nesfârşit.

Când ieşi de sub duş, constată că primise un mesaj. Infoterminalul de pe noptieră recepţionase o serie de date pe care le imprimase într-un volum de dimensiunile unei cărţi de telefoane, cu pagini ce puteau fi şterse după plecarea turistului. Probabil că expeditorul fusese Alice Jordan. Tânărul răsfoi teancul de materiale, până ce găsi memoriile lui Nick Sohl şi începu de acolo. Secţiunea despre Pak se găsea spre sfârşit.

Când termină, se simţi străbătut de un fior. Era vorba de Nicholas Sohl, cândva Primul Secretar al Centurii… În nici un caz un individ lipsit de inteligenţă şi abilitate. Nu trebuie uitat, scrisese Sohl, că este mai inteligent decât noi. Poate că are o idee la care noi nu ne-am gândit.

Totuşi cât de inteligent putea fi un om ca să compenseze lipsa unei surse de hrană?

Continuă cu cititul.

Alice sosi cu zece minute mai devreme. Din uşă, privi spre infoterminal.

— Le-ai căpătat. Perfect! Cât de departe ai ajuns?

— La memoriile lui Nick Sohl. Un manual despre fiziologia alienului. Am răsfoit lucrarea lui Greves despre evoluţie. El enumeră o duzină de plante ce ar putea proveni de pe planeta Pak.

— Tu eşti planetar. Ce crezi?

— Nu sunt biolog. Am parcurs şi procedurile de la baza Olympus. Să fiu sincer, deocamdată nu mă interesează modul de funcţionare al unui polarizator de gravitaţie.

Fata se aşeză pe marginea patului. Purta pantaloni largi şi o bluză; după opinia lui Elroy, nu era îmbrăcată pentru un restaurant. Deşi n-ar fi trebuit să se aştepte la fuste, în gravitaţia asteroidului Vesta.

— Cred că-i vorba despre Brennan, spuse ea.

— Şi eu zic la fel.

— Dar ar trebui să fie mort. Nu avea sursă de hrană.

— Îşi remorca naveta-solo. Chiar şi acum două sute de ani, bucătăria unei navete-solo l-ar fi hrănit mult timp, nu? Dar îi lipseau rădăcinile. Poate că avea câteva luate din cală şi poate că la bordul navei Pak mai existau altele. Însă după ce le termina…

— Cu toate astea, tu crezi că-i în viaţă şi eu sunt de aceeaşi părere. Aş vrea să-ţi aud argumentele.

Elroy tăcu câteva clipe, organizându-şi gândurile.

— Olandezul Zburător. Vandervecken. Un om devenit nemuritor din cauza unui blestem. Prea se potrivesc toate…

Alice încuviinţă din cap.

— Altceva?

— Păi, răpirile şi faptul că ne aduce înapoi, deşi riscă să fie prins. Este prea compătimitor pentru un alien şi prea puternic pentru un om. Ce-a mai rămas?

— Brennan.

— Apoi, chestiunea duplicatului Stonehenge. -îi povesti întâmplarea, apoi continuă: M-am gândit la asta din clipa când ai amintit de Brennan. Ştii ce cred eu? Brennan a avut timp destul să exerseze cu polarizatorul de gravitaţie. Probabil că i-a înţeles principiul şi l-a extins la un generator gravitaţional. După aceea, s-a putut juca aşa cum a vrut cu el.

— Jocuri… Aşa-i. Probabil că nou dobândita inteligenţă era ca o jucărie pentru el.

— Este posibil să fi făcut şi alte farse.

— Mda, zise fata cu un ton ciudat.

— Mi se pare mie, sau cunoşti o alta?

— Ai auzit vreodată de asteroidul Mahmed? râse Alice. Apărea în datele pe care ţi le-am trimis.

— Cred că n-am ajuns până acolo.

— Este vorba despre un asteroid cu diametrul de vreo trei kilometri, alcătuit în principal din gheaţă. Telescoapele Centurii l-au detectat destul de devreme, în… 2183, mi se pare. Pe atunci, se aflaîn exteriorul orbitei lui Jupiter. Mahmed este numele primului centuran care a coborât pe el. Tot el i-a determinat orbita şi a constatat că se va ciocni de Marte.

— Aşa s-a întâmplat?

— Da. Probabil că putea fi oprit, chiar cu tehnologia primitivă de pe atunci, dar cred că nimeni n-a fost cu adevărat interesat. Impactul urma să se producă la mare distanţă de baza Olympus. Au desprins din el un fragment măricel de gheaţă şi l-au trecut pe altă orbită. Era apă aproape pură, o substanţă foarte valoroasă.

— Tot nu-nţeleg ce legătură are asta cu…

— I-a ucis pe marţieni. Din câte ne putem da seama, au pierit toţi marţienii de pe planetă. Conţinutul în vapori de apă al atmosferei a crescut binişor.

— Aha, încuviinţă Elroy. Un genocid, o farsă tragică pentru marţieni.

— Ţi-am spus: Vandervecken poate fi o nucă prea tare pentru noi.

— Mda.

De la simpla voce înregistrată pe o bobină cu mecanism de autodistrugere, Vandervecken crescuse în toate dimensiunile. Acum avea o lungime de două sute douăzeci de ani şi domeniul activităţilor sale acoperea întreg Sistemul Solar. Crescuse, de asemenea, şi în putere fizică. Monstrul-Brennan ar fi putut arunca pe umăr un Elroy Truesdale, ca să-l suie în Steiuri.

— Este puternic, ai dreptate. Iar noi suntem singurii care o ştim. Ce facem acum?

— Cinăm, spuse fata.

— Nu la asta mă refeream.

— Ştiu la ce te refereai, surâse Alice. Totuşi, hai să cinăm.

Ultimul nivel al hotelului Palace era o piramidă cu patru laturi, care prezenta două aspecte ale realităţii. Feţele est şi vest dădeau spre Vesta, în vreme ce feţele nord şi sud erau proiecţiile holografice ale unor regiuni muntoase de pe Pământ.

— Este o proiecţie în buclă, cu lungimea de câteva zile, înregistrată dintr-un vehicul de sol, îi explică Alice. Asta mi se pare că-i o dimineaţă în Elveţia.

— Âşa-i, încuviinţă Elroy. (Cocteilul cu votcă îl lovise din plin. Sărise peste prânz, şi acum stomacul lui era un vid nesăţios.) Povesteşte-mi despre mâncărurile din Centură.

— Ei bine, Palace se axează în principal pe bucătăria franţuzească a planetarilor.

— Aş dori să încerc şi ceva specific Centurii. Poate mâine?

— Să fiu sinceră, m-am învăţat prost pe Pământ. Te pot duce la un local cu specific centuran, dar nu cred că vei descoperi satisfacţii gastronomice inedite. Alimentele sunt prea scumpe aici ca să încurajeze producerea de reţete noi.

— Păcat… — Tânărul examină meniul afişat pe pieptul chelnerului şi tresări: Dumnezeule! — Ce preţuri!

— Ăla-i cel mai scump. La capătul opus, se găseşte raţia de drojdie, care-i gratuită…

— Gratuită?

— … şi nici aşa nu merită. Dacă eşti falit, îţi va asigura subzistenţa -practic, se dezvoltă singură. Bucătăria specifică Centurii este aproape vegetariană, cu excepţia cărnii de pasăre şi a ouălor. În majoritatea domurilor mari, se cresc păsări de casă, vitele şi porcii sunt crescuţi în asteroizii transformaţi, cât despre peşti şi alte produse marine… astea trebuie importate. Unele vin congelate, şi e mai ieftin.

Îşi tastară comenzile pe pieptul chelnerului. Pe Pământ, un restaurant atât de scump ar fi avut ospătari umani… şi totuşi, lui Elroy îi venea greu să-şi închipuie un centuran servind la masă.

Fripturile erau minuscule, dar garnitura se compunea dintr-o mulţime de legume diverse. Alice abordă mâncarea cu un apetit pe care pământeanul i-l admiră.

— Îmi era poftă de aşa ceva, spuse ea. Pe Pământ, am fost nevoită să mă apuc de turism, ca să dau jos tot ce acumulam din cauza mâncării.

Tânărul lăsă furculiţa din mână.

— Nu-mi dau seama ce a mâncat el.

— Măcar la masă să abandonăm subiectul ăsta.

— Bine. Atunci povesteşte-mi despre tine.

Fata îi povesti despre copilăria petrecută în asteroidul Mărginirea şi despre ecranele subterane prin care putea vedea stelele… care nu însemnaseră nimic pentru ea până la prima ieşire în spaţiu. Anii de antrenament în vehicule spaţiale nu erau obligatorii, dar toţi prietenii te-ar fi privit chiorâş dacă nu li te alăturai. Povesti despre prima ei contrabandă şi despre copoiul care se prinsese ca o lipitoare de traiectoria ei, rânjindu-i de pe ecranul de comunicaţii. Urmaseră trei ani în care transportase alimente şi maşinării hidroponice spre punctele troiene, înainte de a încerca din nou contrabanda… când apăruse aceeaşi faţă amuzată, la care se adăugase lecţia despre economie pe care i-o ţinuse copoiul pe drumul până la Hector.

Ajunseră la cafea (liofilizată) şi coniac (un produs centuran excelent). Elroy îi povesti despre verişori şi verişoare, despre generaţiile de unchi, stră-unchi şi mătuşi asortate, toţi risipiţi prin lume, astfel încât avea rude oriunde ar fi ales să meargă. Îi povesti şi despre Bunica 'Stelle.

— Deci, a avut dreptate, spuse Alice.

Tânărul înţelese ce dorise ea să spună.

— Nu m-aş fi adresat legii. Nu puteam refuza banii ăia. Alice, individul îi consideră pe toţi oamenii drept nişte marionete, iar el este singurul care vede sforile ce le manipulează.

— Eu n-aş lăsa un bărbat să se gândească la mine în felul ăsta, pufni fata.

— În plus, culege eşantioane. Ca să vadă cum ne descurcăm, încotro ne îndreptăm. Bănuiesc că următorul lui pas este un proiect de împerechere selectivă.

— Bine, şi care ar fi următorul nostru pas?

— Nu ştiu.

Elroy sorbi din coniac. Era absolut minunat, părea că i se vaporizează în gură. Centuranii ar fi trebuit să-l exporte. Nu i-ar fi costat prea mult combustibilul — era o marfă care cobora în puţul gravitaţional.

— Cred că avem trei opţiuni, zise fata. Prima dintre ele este să spunem tot ceea ce ştim, mai întâi lui Vinnie, apoi oricărui producător de ştiri dispus să ne asculte.

— Crezi că ne va asculta vreunul?

— Eh, făcu ea un gest de nepăsare din mână. Cred că ar publica ştirea. Este ceva inedit. Totuşi, nu avem dovezi. Avem o ipoteză, cu o gaură uriaşă, dar asta-i totul.

— Ce anume a mâncat?

— Exact.

— Ei bine, am putea încerca.

Alice apăsă o tastă de apel. Când chelnerul apăru silenţios ca o boare de vânt, fata comandă încă două coniacuri.

— Şi după aceea? întrebă ea.

— Mda…

— Oamenii vor asculta, vor comenta şi-şi vor pune întrebări. Dar nu se va întâmpla nimic. Treptat, totul se va stinge. Brennan va aştepta atât cât va fi nevoie: o sută de ani, o mie…

— Nu vom şti niciodată. Este ca şi cum am ţipa în vid.

— Corect. A doua opţiune este să abandonăm totul.

— Nu.

— De acord. A treia opţiune este să plecăm după el. Cu o flotă a poliţiei centurane, dacă ea ne va sprijini. Dacă nu… singuri.

Elroy căzu pe gânduri, sorbind din coniac.

— Încotro ne vom îndrepta?

— Hai să vedem… — Alice se lăsă pe spate, îngustându-şi ochii. — El a pornit către spaţiul interstelar. S-a oprit pentru două luni în norul de comete, mult dincolo de orbita lui Pluton. S-a oprit brusc, ceea ce trebuie să-l fi costat o grămadă de combustibil, apoi a pornit mai departe.

— Nava lui a pornit mai departe. Dacă el se găseşte acum aici, înseamnă că a expediat doar modulul de propulsie. În felul ăsta, a rămas cu cabina şi cu naveta-solo centurană.

— Plus combustibilul. O mulţime de combustibil, luat din rezervoarele propulsiei. Le-a umplut înainte de plecare.

— Perfect! Să zicem că ar fi descoperit o modalitate de a creşte rădăcinile, pentru a se hrăni. Poate că, înainte de a pleca de pe Marte, a luat din cală nişte seminţe. Ce anume i-ar trebui acum şi nu are?

— O casă. O bază. Materiale de construcţie.

— Nu le-ar fi putut extrage din comete?

— Poate că da. În mod sigur, gazele şi unele elemente chimice.

— Bine. M-am gândit şi la asta, zise Elroy. Când vorbeşti cu atâta nepăsare despre norul de comete, crezi că-i vorba despre o aglomerare de bolovani similară Centurii? Norul de comete este cu totul altceva.

Vorbea alegându-şi cuvintele cu grijă. Coniacul începuse să-i afecteze limba. Dacă bâlbâia vreun termen mai complicat, fata ar fi râs de el.

— Este regiunea din spaţiu unde cometele încetinesc, rămân o vreme, apoi cad înapoi spre Soare. Are un volum de zece până la douăzeci de ori mai mare decât al Sistemului Solar, şi nu uita că marea parte a Sistemului Solar este dispusă într-un plan. Majoritatea cozii unei comete este alcătuită din hidrogen, nu? Aşadar, Brennan n-a avut probleme cu combustibilul. În clipa de faţă, s-ar putea afla oriunde în norul acela, pentru ca mâine să fie în cu totul altă parte. Unde să-l căutăm?

— Vrei să abandonezi? îl ţintui fata cu privirea.

— Ideea mă ispiteşte. Nu pentru c-ar fi prea mare pentru puterile mele. Dimpotrivă, este prea mic. Ascunzătoarea lui este prea al naibii de mare!

— Mai există o posibilitate, spuse Alice. Persefona.

Persefona… Cum de uitase de existenţa celei de-a zecea planete? Deşi…

— Persefona este o gigantă gazoasă, nu?

— Nu ştiu sigur, dar aşa se presupune. A fost detectată pe baza masei şi a influenţei pe care o are asupra orbitelor cometelor. Este însă posibil ca atmosfera să-i fie îngheţată. Brennan s-ar putea menţine deasupra unui punct, până ce străpunge straturile îngheţate, pentru ca după aceea să coboare.

Fata se aplecă peste masă şi-l privi cu ochi căprui, intenşi.

— Roy, el trebuia să facă rost de metale de undeva! A construit un fel de generator gravitaţional, nu? Pentru asta trebuie să fi făcut şi nişte experimentări. Avea deci nevoie de metal. De mult metal.

— Nu-I putea extrage din nucleul unei comete?

— Nu cred.

— Nu putea întreprinde o exploatare minieră a Persefonei. O planetă atât de mare trebuie să fie o gigantă gazoasă, cu un miez aflat în stare lichefiată. N-ar fi putut asoliza nicăieri. Presiunea ar trebui să fie comparabilă cu cea jupiteriană.

— Atunci, un satelit? Poate că Persefona are un satelit!

— Bineînţeles, de ce nu? Orice gigantă gazoasă ar putea avea zeci de sateliţi naturali.

— El s-a oprit două luni, asigurându-se că putea trăi acolo. Probabil că localizase Persefona şi o studiase prin telescop. Când s-a convins de existenţa sateliţilor, a abandonat modulul propulsiei. Altfel, ne-am fi dat seama de prezenţa lui prin semnătura monopolilor.

— Mi se pare un raţionament corect. Poate că a sădit şi arborele-vieţii… Totuşi, este posibil ca acum să nu se afle acolo.

— Trebuie să fi lăsat urme. De acum, vorbim despre un satelit, un corp ceresc mult mai mic. Trebuie să existe semne acolo unde a asolizat… urmele fuziunii, exploatările miniere, clădirile pe care Ie-a abandonat, plus căldura. De acord, unele urme puteau fi şterse, dar nu şi căldura, în nici un caz pe un satelit mic, aflat la naiba, dincolo de Pluton. Căldura ar fi afectat mediul, provocând efecte superfluide şi vaporizând unele elemente îngheţate.

— Iar atunci, am avea dovezi, conchise Elroy. Putem lua imagini holografice. În cel mai rău caz, putem holografia semnele lăsate pe satelitul Persefonei. N-ar mai fi o simplă ipoteză, nesusţinută de nimic.

— Şi-n cel mai bun caz? surâse ea. Ne vom ciocni de monstrul-Brennan.

— Ghinionul lui!

— Aşa-i!

Alice îşi înălţă coniacul. Ciocniră uşor pocalele şi băură.

Spaima căderii îl trezi pe jumătate, iar senzaţiile familiare ale mahmurelii făcură restul. Se sculă în capul oaselor pe un pat aducând cu un nor trandafiriu — patul Alicei. Veniseră aici seara târziu, poate pentru ca să sărbătorească ori să încheie un acord, sau poate, pur şi simplu, pentru că se plăceau reciproc.

Nici o durere de cap. Coniacul bun are ca efect mahmureala, dar nu produce migrene.

Fusese una dintre nopţile cele mai bune.

Fata nu se zărea nicăieri. Plecase la serviciu? Nu, o auzi umblând prin bucătărie. Desculţ, Elroy intră acolo. În pielea goală, Alice făcea clătite.

— Chiar am vorbit serios? întrebă tânărul.

— Acum trebuie să guşti mâncărurile centurane, replică ea.

Îi întinse un platou plin vârf. El îl apucă greşit şi clătitele se zguduiră şi plutiră, exact ca în reclame. Elroy izbuti să le prindă, însă aranjamentul avea acum aspectul Turnului din Pisa.

Aveau gustul tuturor clătitelor — erau bune, dar nu se deosebeau cu nimic de altele. Poate că în reţeta centurană se includea şi gătitul în pielea goală. Tânărul le umplu cu erzaţ de dulceaţă de vişine şi-şi propuse să nu uite să-i trimită Alicei câteva flacoane cu dulceaţă autentică — dacă ea rămânea în Centură şi dacă el mai ajungea vreodată viu pe Pământ.

— Chiar am vorbit serios? repetă întrebarea.

Fata Ti întinse o ceaşcă şi un borcan cu cafea liofilizată, purtând o etichetă terestră.

— Mai întâi, să vedem ce-i cu Persefona şi apoi putem decide.

— Asta pot face şi singur, la hotel. Îţi expediez ce am aflat, la fel cum ai procedat tu ieri. Îţi economiseşte nişte timp.

— Bună idee! Atunci, eu o să vorbesc cu Vinnie.

— Mă-ntreb dacă flota copoilor m-ar lăsa şi pe mine s-o însoţesc?

Alice i se aşeză în poală — uşoară ca un fulg, totuşi fără să-i lipsească nimic din ceea ce un bărbat şi-ar dori la o femeie — şi-l privi în ochi.

— Tu ce speri, de fapt?

Elroy căzu câteva clipe pe gânduri, înainte de a-i răspunde.

— Aş veni, dacă şefii tăi mă vor lăsa. Totuşi, îţi mărturisesc: dacă pot pune copoii pe urmele lui Vandervecken, am dovedit că el nu mă poate manipula. Atâta timp cât Vandervecken o ştie, asta-i tot ce mă interesează.

— Păi… să zicem că-i destul de corect.

Plecară împreună. Locuinţa Alicei făcea parte din ceea ce părea o stâncă, apartamentele fiind sfredelite într-unui dintre pereţii fostei exploatări de hidraţi ce adăpostea Alderson City. Luară un metrou până în Waring şi acolo se despărţiră.

La naiba! îşi spuse Elroy. Nici un satelit!

Se întrebă dacă Brennan n-ar fi putut colecta elementele gazoase reci ale Persefonei. Cu ce s-o fi făcut — cu mâinile goale? Şi în ce scop? În felul acela, n-ar fi găsit metale… şi, oricum, nu mai conta; în nori nu puteau fi găsite urme care să le slujească drept dovezi.

Găsi raportul expediţiei din 2170 şi-l lectură. Ceva mai greu, dădu peste rezumatul unui interviu al lui Alan Jacob Mion, acordat unui reporter de la Spectrul ştirilor. Individul era un personaj lăudăros, extravagant, genul de om care şi-ar fi pierdut un an întreg pe orbita celei de-a zecea planete numai pentru a spune că el a fost primul acolo. În schimb, se dovedea mai puţin meticulos în privinţa observaţiilor. Poate că „satelitul” lui fusese capul unei comete care trecuse pe lângă Persefona, descriind o parabolă lentă.

Elroy folosi terminalul din camera de hotel pentru a expedia materialele la sediul poliţiei.

Alice reveni în jurul orei optsprezece.

— Vinnie n-a fost convinsă, rosti ea cu o voce obosită.

— N-o pot învinui. Nu există sateliţi. Toată logica noastră minunată… şi nici un blestemat de satelit.

Elroy îşi petrecuse restul zilei încercând să joace rolul unui turist într-un oraş care nu fusese conceput pentru turişti. Waring era o aşezare a muncitorilor.

— N-ar fi acceptat, nici dacă ar fi existat un satelit. A spus… ei bine, nu-s sigură că avea dreptate.

Oboseala Alicei nu se datora gravitaţiei. Nu se trântise pe pat, istovită. Îşi ţinea spinarea dreaptă şi capul sus. Însă ochii şi glasul…

— În primul rând, mi-a spus că totul este ipotetic. În al doilea rând, dacă ar fi adevărat, în ce am băga o amărâtă şi neajutorată flotă poliţienească? În al treilea rând, afacerea cu Răpitorul a fost perfect explicată ca reprezentând cazuri ale Privirii Pierdute.

— Nu ştiu ce-i asta.

— Privirea Pierdută? Autohipnoză. Centuranii petrec prea multă vreme privind în infinit. Uneori, ei se trezesc pe orbita destinaţiei fără să-şi amintească nimic din cele petrecute după decolare. Vinnie mi-a arătat raportul despre Norma Stier. Mai ţii minte? Dispăruse în 2230.

— Exact.

— În decursul celor patru luni despre care se presupune că Ie-a pierdut, ea s-a aflat în spaţiu. O dovedesc înregistrările video ale navei.

— Dar banii? Răpitorul îi mituieşte pe cei răpiţi.

— Avem dovezi numai în două cazuri, dar şi acelea pot fi explicate. Oamenii pot folosi povestea cu Răpitorul pentru a tăinui câştigurile obţinute prin contrabandă… sau ceva şi mai rău. — Fata surâse. — Sau poate că Vandervecken a aranjat înregistrările video ale navei… Eu una cred în existenţa lui.

— Ce dracu', bineînţeles!

— Vinnie însă are dreptate într-o privinţă. Ce se va opune jalnicei flote poliţieneşti a Centurii? Brennan trebuia să facă rost de metale de undeva. Dacă a exploatat satelitul Persefonei, este posibil ca după aceea să-l fi deplasat de pe orbită!

— Cum?!

— Nu te-ai gândit la posibilitatea asta?

— Nu.

— Nu-i ceva ieşit din comun. Este vorba despre o masă de mărimea lui Ganimede sau doar despre un bolovan cât Vesta? Asterozii au mai fost mutaţi de pe orbitele lor.

— Aşa-i… iar el beneficia de cantităţi nelimitate de hidrogen pentru combustibil, plus generatorul gravitaţional, iar noi am şi afirmat deja că mutase asteroidul Mahmed. Totuşi, nu putea duce satelitul Persefonei prea departe. Orice bolovan cu conţinut metalic pe care-l găsim prin preajmă trebuie să fie satelitul, nu? De altfel, nu l-ar fi deplasat de pe orbita lui decât dacă urmele lăsate l-ar fi incriminat direct.

— Mai eşti decis să pleci după el?

Elroy inspiră adânc.

— Da. Voi avea nevoie de ajutorul tău, ca să-mi aleg echipamentele necesare.

— Vin cu tine.

— Grozav!

— M-am temut că voi fi silită să renunţ, zise fata. N-am banii necesari pentru a finanţa o asemenea expediţie, tu nu păreai destul de… dornic, iar Vinnie a fost cât pe-aici să mă convingă că totul nu-i decât imaginaţia noastră. Roy, dacă se va dovedi că a avut dreptate?

— Va rămâne o plăcută călătorie de nuntă. Apoi, vom fi singurii oameni în viaţă care au văzut a zecea planetă. La întoarcere, crezi că vom putea revinde echipamentele?

Trecură la discuţiile tehnice.

Avea să coste enorm.

Brennan…

…ce se poate spune despre Brennan? El va exploata întotdeauna la maxim mediul înconjurător, pentru a-şi atinge scopurile. Cunoscându-i ambientul, cunoscându-i motivaţiile, cineva i-ar putea prezice acţiunile cu exactitate.

Dar mintea lui? Ce se petrece în mintea lui?

Misiunea aleasă — misiunea care l-a ales pe ei pentru munca de o viaţă — se îndeplineşte în general prin aşteptare. Pregătirile lui s-au încheiat cu foarte mult timp în urmă. Acum, el aşteaptă şi priveşte, iar uneori îmbunătăţeşte pregătirile făcute. Are câteva pasiuni. Sistemul Solar este una dintre ele.

Uneori, culege eşantioane. În restul timpului, urmăreşte luminiţele mişcătoare ale jeturilor de fuziune, folosind ca telescop un aparat bizar. Interceptează fragmente ale emisiunilor de ştiri şi divertisment, utilizând echipamente sofisticate pentru a filtra paraziţii. Majoritatea fragmentelor provin de pe Pământ. Centura comunică prin intermediul laserelor, iar acestea nu sunt îndreptate spre Brennan.

Civilizaţia îşi continuă drumul. Brennan priveşte.

Un fragment al unei emisiuni de ştiri îi anunţă moartea Estellei Randall.

Evenimentul ridică o posibilitate interesantă. Brennan începe să urmărească luminiţa unei surse de fuziune care se deplasează spre Persefona.

Elroy nu era sigur ce anume îl trezise. Rămase nemişcat în hamac, simţind nava din jurul său.

Vibraţia propulsiei se simţea mai degrabă decât se auzea. Încă două zile, şi ar fi putut s-o simtă fără să se concentreze. Aparent, senzaţia respectivă nu se modificase.

Alice se afla alături, în celălalt hamac. Avea ochii deschişi, iar expresia feţei îi era încruntată.

Asta îl sperie pe tânăr.

— Ce-i?

— Nu ştiu. Pune-ţi costumul.

Elroy se strâmbă. În prima zi, Alice îl obligase să îmbrace şi să dezbrace timp de şase ore blestematul de costum de salvare. Era un fel de sac de plastic transparent, având formă omenească, cu un fermoar de la bărbie până ia genunchi, ramificându-se sub pântece. Îl puteai îmbrăca în câteva secunde, şi în alte câteva secunde cuplai cordonul de alimentare cu aer şi apă la sistemul de susţinere a vieţii. Tânărul blocase fermoarul de vreo două ori şi fusese răsplătit cu nişte cuvinte pe care nu le-ai fi aşteptat din partea unui partener de sex, indiferent de experienţa anterioară.

— De acum încolo, nu porţi nimic altceva decât un suspensor, ordonase Alice. Şi-I porţi tot timpul. Nimic nu trebuie să blocheze fermoarul.

În ultimele două ore, ea îi azvârlise costumul de undeva din spate, sub forma unui ghem motolit, pe care trebuia să-l desfacă şi să-l activeze în zece secunde. Când fusese în stare să ducă operaţiunea la bun sfârşit, legat la ochi, se declarase mulţumită.

— Este prima ta mişcare, îi spusese. Întotdeauna. Orice s-ar întâmpla, îţi pui costumul.

Acum, Elroy înhaţă costumul fără măcar să-l privească, îşi vârî înăuntru picioarele, mâinile şi capul, trase fermoarele şi se cuplă la alimentarea din perete. Încă o clipă, ca să scoată raniţa din compartimentul ei, s-o fixeze în spate, să scoată furtunul şi să se cupleze la ea. Aerul stocat şi insipid îi umplu costumul. Alice fusese şi mai rapidă; i-o luase înainte şi urca scăriţa.

Când tânărul ieşi prin chepeng, ea era instalată în fotoliul pilotului.

— Bravo, i se adresă fără să se întoarcă.

— Ce se-ntâmplă?

— Propulsia funcţionează perfect. Avem acceleraţia de 1 g şi cursul spre Persefona.

— Perfect, se relaxa el şi se îndreptă către celălalt fotoliu, împleticindu-se puţin.

Fata se întoarse.

— Nu simţi?

— Ce să simt?

— Poate că-i numai părerea mea. Mă simt… mai uşoară.

Acum simţi şi el.

— Cu toate astea, avem acceleraţia de 1 g.

— Mda.

— Verifică traiectoria, rosti Elroy, mânat de o bruscă intuiţie. Alice îl privi surprinsă, apoi încuviinţă din cap şi se apucă de treabă. N-o putea ajuta cu nimic. Petrecuse o parte din prima zi şi aproape toată ziua a doua utilizând benzile de învăţare rapidă; acum deţinea instruirea de bază în operarea, întreţinerea şi repararea unei nave spaţiale centurane. Alice era însă expertă în privinţa calculatorului, de aceea o lăsă să lucreze.

Simţi schimbarea atunci când se petrecu: o greutate ceva mai mare pe umeri, un vag scârţâit în structura de rezistenţă a navei. Zări teama din ochii fetei şi nu comentă.

— Nu ne mai îndreptăm spre Persefona, anunţă ea după un timp.

— Aha, aprobă Elroy, simţind nodul de spaimă rece din piept.

— De unde ai ştiut?

— Am avut o bănuială. De fapt, e logic. Brennan deţine un generator de gravitaţie — asta-i una dintre ipotezele de la care am pornit. Dacă ne-am afla într-un câmp gravitaţional puternic, ar trebui să existe şi un efect de maree.

— Mda. Ei bine, asta s-a întâmplat. Bineînţeles, pe autopilot nu s-a înregistrat nimic. Asta înseamnă că va trebui să calculez noul nostru curs folosindu-mă de triangulaţie. În mod clar, vom trece departe de Persefona.

— Putem face ceva ca să corectăm cursul?

— Nu.

Lui Elroy nu-i veni să creadă. Plănuiseră totul atât de detaliat…

— Chiar nimic?

Fata se întoarse în fotoliu ca să-l privească.

— Poate că-ţi aminteşti că urma să ajungem la o viteză maximă de zece mii de kilometri pe secundă, apoi să înaintăm inerţial. Combustibilul ne ajunge pentru două asemenea manevre — o dată la dus, o dată la întors.

— Sigur că da.

Două sute cincizeci şi şase de ore de accelerare, acelaşi număr de ore pentru decelerare şi cam o sută de ore pentru deplasarea inerţială. Dacă ar fi trebuit să consume combustibil pentru explorări, s-ar fi întors cu viteza minimă admisibilă. Nu putea uita asta. Elaboraseră zeci de variante. Luaseră o navă-cisternă pentru combustibilul suplimentar, plus lasere cu care să se desprindă de ea, dacă situaţia se înrăutăţea realmente şi trebuiau să-şi reducă masa. În plus, laserele puteau fi întrebuinţate ca arme.

Făcuseră atâtea planuri — dar la ce bun? O simţise atunci, dar nu comentase. O simţea şi acum, înainte ca Alice să termine de vorbit…

— Actualmente, ne deplasăm cu treizeci şi cinci de mii de kilometri pe secundă. N-am calculat precis, dar în situaţia actuală combustibilul rămas ne ajunge doar ca să ne oprim complet.

— În norul de comete?

— La mama naibii, da!

… că era o mare greşeală să faci planuri împotriva lui Brennan. Brennan depăşea noţiunea planificărilor.

Oricum, gândurile continuau să-i alerge prin cap. Existau istorii străvechi… oameni care supravieţuiseră unor accidente în spaţiu… Apollo 13, călătoria lui Patru Gee Jennison, sau Eric Ciborgul…

— Am putea folosi jeturile laterale ca să ajungem la Persefona, apoi să ocolim planeta după o hiperbolă. Cel puţin, în felul ăsta am reveni în Sistemul Solar.

— Este posibil ca pentru manevra asta să ne ajungă combustibilul. O să fac o simulare de traiectorie. Între timp…

Apăsă câteva taste.

Senzaţia de gravitaţie crescută pieri încetişor.

Vibraţia propulsiei dispăru, lăsând o linişte stranie în mintea pământeanului.

Elroy Truesdale este mai puţin previzibil decât Brennan. Dintre cele câteva opţiuni care-i stau acum în faţă, una este evident cea mai bună; totuşi, cum poate şti Brennan că Elroy o va urma? Adesea, Prăsitorii n-o fac. Mai rău chiar, e posibil ca el să aibă un tovarăş de călătorie la bordul navei -femeie şi centurană. Truesdale poate fi anticipat într-o oarecare măsură. Cum însă poate prezice Brennan capriciile unei fete pe care n-a cunoscut-o niciodată?

Ceva asemănător se poate afirma despre armele lui Truesdale. Lasere, bineînţeles. Laserele sunt prea utile ca unelte universale pentru a fi lăsate acasă. De aceea, el ar alege lasere şi încă o armă. Grenade, gloanţe, paralizante sonice, plastic explozibil? Numărul opţiunilor bune este de patru. Cea mai bună alegere este una singură, atâta doar că Brennan o poate ghici. Ca atare, mişcarea firească a lui Truesdale ar fi să dea de două ori cu banul. Brennan ştie că tânărul este îndeajuns de inteligent să-şi dea seama de asta.

Perfect, vasăzică, înainte de decolare, a dat de două ori cu banul. Cum a căzut moneda? Brennan chicoteşte în gând, deşi faţa nu i se clinteşte. Când Truesdale este inteligent, Brennan e încântat.

Şi ce va face acum? Brennan examinează problema. Din fericire, nu contează. Nimic din ceea ce poate face Truesdale nu-l va scoate din raza „telescopului” său… unul şi acelaşi instrument de care s-a folosit ca să modifice cursul pământeanului. Brennan se ocupă de alte lucruri. Peste câteva zile…

— Dacă n-ar trebui să ne facem griji în legătură cu Brennan, zise Alice, ştiu exact cum ar trebui să procedăm. Am decelera şi am expedia un mesaj de ajutor. În câteva luni, cineva o să apară să ne ajute.

Se aflau în hamacul lui Elroy, abia ancorat în imponderabilitate. În ultimele zile, petrecuseră aproape tot timpul în hamacul acela. Dormiseră pe săturate. Făcuseră frecvent dragoste, din pasiune, ca mijloc de a-şi linişti reciproc temerile, pentru a pune punct ocazionalelor dispute, ori, pur şi simplu, pentru că nu aveau nimic constructiv de făcut.

— De ce s-ar deranja cineva să ne salveze? întrebă tânărul. Dacă am fost atât de nesăbuiţi ca să venim încoace…

— Pentru bani. Pentru taxele de salvare. Evident, ne-ar costa toţi bănuţii pe care-i avem.

— Aha…

— Inclusiv nava. Ce ai prefera, Roy? Să fii falit sau mort?

— Falit, răspunse el imediat. Deşi aş prefera să n-am de ales. Şi nici n-am. Prin consens, tu eşti comandantul. Ce vom face, comandante?

Alice i se foi în braţe şi-şi strecură o mână înapoia lui, ca să-l gâdile pe spate cu unghiile.

— Habar n-am. Tu ce vrei să facem, credinciosul meu echipaj?

— Să ne bizuim pe Brennan. Deşi detest ideea asta.

— Crezi că te va aduce de două ori înapoi?

— Brennan are un trecut remarcabil în privinţa… umanitarismului. Când i-am respins mita, aceasta a fost vărsată Centrului de Studii privind Reabilitarea Criminalilor. În cazurile anterioare, banii au fost dirijaţi spre cercetarea medicală a protezelor şi a chirurgiei plastice.

— Nu văd legătura.

— Mi se pare firesc. Se vede că eşti centurană! Pe Pământ, exista o întreagă problemă legată de băncile de organe. Toţi doreau să trăiască veşnic şi modalitatea cea mai simplă de a obţine transplanturi suficiente pentru toţi bolnavii era folosirea criminalilor condamnaţi. Pedeapsa cu moartea se aplica până şi pentru însumarea prea multor amenzi de circulaţie. Acela a fost momentul când Brennan a finanţat alte tipuri de cercetare medicală.

— Noi n-am avut niciodată problema asta, rosti Alice cu demnitate, fiindcă am decis aşa. Niciodată nu ne-am transformat delincvenţii în donatori.

— De acord. Aţi străbătut perioada respectivă, bazându-vă exclusiv pe fibra voastră morală.

— Sunt cât se poate de serioasă.

— Noi am străbătut-o, fiindcă cercetarea medicală a descoperit modalităţi mai bune de a face lucrurile. Brennan a finanţat cercetările respective. Acum, avem din nou criminali în viaţă şi ei trebuie cumva să se readapteze în cadrul societăţii.

— Iar Brennan finanţează şi proiectul ăsta. Şi tot el este acelaşi Răpitor bun la suflet care ne va readuce pe Pământ, dacă nu izbutim nimic pe cont propriu.

— Mi-ai solicitat părerea, comandante. N-ai nici un motiv ca să-mi tratezi răspunsul ca pe o dovadă de revoltă.

— Destinde-te, credinciosul meu echipaj! Atâta doar că — mâna i se încleşta în pumn şi Elroy îl simţi apăsându-l în spate — nu-mi prea place să depind de altcineva…

— Nici mie.

— Mai ales de o persoană cu aroganţa lui Brennan. Poate că el ne consideră realmente nişte animale. Poate că, pur şi simplu, ne-a… Îndepărtat, pentru că veneam să-l deranjăm.

— Poate.

— Tot n-am văzut nimic în faţă.

— Ei bine, indiferent încotro ne-am îndrepta, o facem al dracu' de rapid, mult mai rapid decât plănuiserăm.

Alice râse şi unghiile ei descriseră cerculeţe pe spinarea tânărului.

În faţa lor exista, totuşi, ceva. Era invizibil pentru telescop şi pentru radar, însă apărea, vag, pe detectorul masic. Putea fi o cometă, o eroare a detectorului sau… altceva.

Se aflau în cădere liberă de şase zile. Acum erau la 1,1x10¹⁰ kilometri de Soare — adică la depărtarea Persefonei. Detectorul masic arăta o imagine micuţă, dar distinctă. Era mai mică decât orice satelit pe care l-ar fi putut avea o gigantă gazoasă. Pe de altă parte, materia era atât de rarefiată aici, aproape la fel ca în spaţiul interstelar, încât probabilitatea covârşitoare ar fi fost să nu întâlnească absolut nimic.

Se gândiră că era vorba despre Brennan. Fură cuprinşi de speranţe, dar şi de temeri.

Iar telescopul nu arăta nimic.

Nu era sigur ce anume îl deşteptase. Ascultă liniştea şi privi în jurîn semiîntuneric.

Alice atârna, trăgând de centurile ce o menţineau în hamac, îndreptată către botul navei. La fel ca Ejroy.

Tânărul învăţase bine lecţia. Înainte de a desface centurile, avea deja costumul într-o mână. Se îmbrăcă, ţinându-se de centuri ca de o ancoră. Forţa de atracţie era de câteva kilograme, nu mai mult. Alice i-o luase din nou înainte, plutind pe scăriţă în jos, către botul navei.

Detectorul masic înnebunise. Dincolo de hublou, stelele sclipeau nemişcate.

— Aici nu pot face o estimare a cursului, rosti fata. N-am nici un punct de referinţă. Chiar şi înainte, când ne aflam la numai două zile de Soare, mi-a fost destul de greu.

— Bine.

Ea izbi cu pumnul în sticla hubloului.

— Nu-i bine! Nu pot afla unde suntem. Ce vrea de la noi?

— Uşurel, uşurel! Noi venim la el.

— Pot face o analiză a deplasării Doppler asupra Soarelui. Cel puţin, vom afla ce viteză radială avem. Nu pot însă face acelaşi lucru asupra Persefonei, fiindcă este prea al dracu' de-ntunecată…

Se întoarse brusc, cu o tulburare adâncă întipărită pe chip.

— Nu te ambala, căpitane! încercă s-o potolească Elroy.

Alice începu să plângă. Când tânărul o cuprinse în braţe, ea îl lovi încet cu pumnii în umeri.

— Nu-mi place situaţia asta. Detest să depind de cineva…

Se cutremura de suspine.

Avea mai multe responsabilităţi decât el. Era supusă unui stres mai mare.

Elroy ştia că era adevărat, că-i era imposibil să accepte să se lase în voia cuiva. În familia lui numeroasă, avusese întotdeauna pe cineva căruia să i se adreseze la necaz. Îi părea rău pentru toţi cei care nu beneficiaseră de o asemenea supapă de siguranţă în viaţă.

Se gândi că iubirea era un sentiment ce presupunea interdependenţă. Ceea ce exista între el şi Alice n-ar fi fost niciodată o dragoste adevărată şi completă. Păcat…

Era însă o prostie să se gândească la aşa ceva în vreme ce aşteptau toanele lui Brennan, ale Răpitorului, ale lui Vandervecken, sau ce altceva se găsea acolo — un lanţ logic capricios şi o forţă care deplasa nava ca pe o jucărie. Iar Alice, rămasă cu capul îngropat în umărul lui, de parcă ar fi încercat să uite de lumea din jur, continua să se ţină de perete cu un singur braţ. Nu se gândise la asta.

Fata îl simţi încordându-se şi se întoarse. Privi doar o clipă, după care se apropie de comenzile telescopului.

Părea un asteroid îndepărtat.

Nu se afla acolo unde indicase detectorul masic, ci dincolo de punctul respectiv. Când Alice proiectă imaginea pe ecran, lui Elroy nu-i veni să-şi creadă ochilor. Părea un peisaj scăldat de soare dintr-un basm — iarbă, copaci şi câteva clădiri micuţe având forme organice; în acelaşi timp, parcă o secţiune a unui asemenea peisaj fusese luat şi remodelat de mâinile unui topolog cu chef de joacă.

Era mic, mult prea mic ca să poată menţine pelicula atmosferică pe care tânărul o putea distinge în jurul său, sau iazul albastru ce scânteia într-o parte. Părea un covrig plămădit din lut, cu depresiuni şi proeminenţe pe suprafaţă; în gaura lui, se afla o sferă mică de iarbă verde pe care creştea un singur arbore. Zărea sfera destul de clar. Trebuia să fi fost gigantică.

Porţiunea cea mai apropiată de ei era scăldată în razele soarelui. De unde proveneau razele acelea?

— Ne apropiem.

Alice părea încordată, totuşi glasul nu-i mai tremura de lacrimi. Îşi revenise rapid.

— Ce facem acum? întrebă tânărul. Asolizăm, ori îl aşteptăm pe ei să ne coboare?

— Ar fi mai bine să activez motoarele, zise fata. Este posibil ca generatorul lui gravitaţional să declanşeze furtuni în atmosfera artificială.

Elroy n-o întrebă: De unde ştii? Evident, făcea presupuneri.

— Arme? se interesă el.

Degetele ei se opriră deasupra tastelor.

— N-ar folosi… nu ştiu.

El căzu pe gânduri. În felul acela, scăpă ocazia.

Când se trezi, Elroy crezu că se afla pe Pământ. Lumina strălucitoare a soarelui, cerul azuriu, senzaţia mătăsoasă a firelor de iarbă pe spinare şi pe picioare, atingerea, sunetul şi mireasma unei brize răcoroase şi polenizate… fusese din nou abandonat într-un Parc Naţional? Se rostogoli pe o parte şi-l văzu pe Brennan.

Brennan stătea pe iarbă, strângându-şi la piept genunchii noduroşi şi privindu-l. Era practic gol, deoarece purta numai o vestă lungă ce părea alcătuită doar din buzunare: buzunare mari, buzunarele, găici pentru unelte, buzunare pe buzunare şi în buzunare. Majoritatea lor erau pline. Probabil că în ele purta o greutate egală cu cea proprie.

Acolo unde nu-l acoperea vesta, corpul lui era brăzdat de nenumărate pliuri cafenii, aidoma unui veşmânt din piele fină. Semăna cu mumia Pak de la Muzeul Smithsonian, însă era mai mare şi chiar mai hidos. Proeminenţele bărbiei şi frunţii stricau trăsăturile line ale craniului. Avea ochii căprui, gânditori şi omeneşti.

— Salut, Roy, rosti el.

Elroy se sculă brusc în capul oaselor. Acum o zări pe Alice, zăcând pe spate, cu ochii închişi. Purta costumul spaţial, însă casca era deschisă. Mai încolo, vedea nava, aşezată cu fuzelajul pe… pe…

Se simţi cuprins de ameţeală.

— N-are nimic, rosti Brennan. — Glasul îi era cumva sec, vag alien. -Nici tu, de altfel. Nu doream să veniţi, trăgând cu armele din toate poziţiile. Ecosistemul acesta nu-i uşor de menţinut.

Elroy privi din nou. Sus, dincolo de panta lină acoperită cu iarbă, o masă gigantică plutea, gata oricând să cadă peste ei. O sferă de iarbă, cu un singur arbore, uriaş, crescând în lateral. Nava se afla lângă trunchiul arborelui. Şi ea ar fi trebuit să cadă.

Alice se ridică încetişor. Tânărul se întrebă dacă avea să intre în panică, dar fata îl studie câteva clipe pe monstrul-Brennan, apoi rosti:

— Aşadar, am avut dreptate.

— Destulă, încuviinţă Brennan. Deşi n-ar fi trebuit să găsiţi nimic în jurul Persefonei.

— Iar acum suntem prizonieri, urmă ea cu amărăciune.

— Nu. Sunteţi oaspeţi.

Expresia Alicei nu se modifică.

— Crezi că întrebuinţez eufemisme. Nu-i adevărat. Când voi pleca de aici, vă voi lăsa vouă locul acesta. Misiunea mea aici este aproape încheiată. Va trebui să vă învăţ cum să nu vă autodistrugeţi, apăsând butoanele greşite, şi vă voi da o sarcină pentru Kobold. O să avem timp destul pentru asta.

Elroy se gândi la ideea de a fi naufragiaţi acolo, la o distanţă imposibilă de casă. Era o temniţă destul de plăcută. Oare Brennan se gândise să înfiinţeze o nouă Grădină a Edenului? Deocamdată, acesta continua să vorbească:

— Desigur, am propria mea navă. Pe a voastră o voi lăsa aici. În mod inteligent, aţi economisit combustibil. Ar trebui să devii extrem de bogat în urma acestei întâmplări, Roy. Şi tu, de asemenea, domnişoară.

— Alice Jordan, replică fata.

Se descurca excelent, dar părea că nu ştie ce să facă cu mâinile. Le mişca întruna.

— Spuneţi-mi Jack, Brennan, sau monstrul-Brennan. Nu sunt convins că mai am dreptul la numele cu care m-am născut.

— De ce? întrebă tânărul.

— Pentru că misiunea mea aici s-a încheiat. Ce crezi că am făcut vreme de două sute douăzeci de ani?

— Ai folosit gravitaţia artificială ca pe o formă de artă, zise Alice.

— Da, şi asta. În principal, însă, am urmărit radicalii de litiu cu energie înaltă din Săgetător. — Îi privi dinapoia măştii chipului său: Nu sunt criptic. Încerc să vă explic, ca să vă relaxaţi. Aici am avut de îndeplinit o misiune. În ultimele săptămâni, am descoperit ceea ce căutam. Acum voi pleca. Nu-mi închipuisem că vorîntârzia atât de mult.

— Cine?

— Cei din neamul Pak. Ia să vedem… probabil că v-aţi documentat în detaliu despre incidentul Phssthpok, altfel n-aţi fi ajuns până aici. V-aţi întrebat ce vor fi făcut Protectorii fără copii de pe Pak după plecarea lui Phssthpok?

În mod evident, cei doi nu se întrebaseră.

— Eu am făcut-o. Phssthpok a pus bazele unei industrii spaţiale pe Pak. El a aflat cum poate creşte arborele-vieţii pe planetele din braţele galactice. A construit o navă care a funcţionat, cel puţin atât timp cât a putut fi detectată de ceilalţi confraţi ai săi. Dar după aceea? Existau mulţi Protectori fără copii, care-şi căutau un ţel în viaţă. Exista o industrie spaţială care putea construi nave, dar se limitase la una singură. Pe de altă parte, Phssthpok putea păţi vreun accident. Sau, la jumătatea călătoriei, îşi putea pierde voinţa de a mai trăi.

Elroy înţelese.

— Au trimis încă o navă.

— Aşa ar fi trebuit să facă, încuviinţă Brennan. Chiar dacă ar fi ajuns aici, Phssthpok putea folosi ajutoare pentru a scotoci un spaţiu cu raza de treizeci de ani-lumină. Indiferent cine l-ar fi urmat pe Phssthpok, nu s-ar fi îndreptat direct spre Soare, deoarece până ajungea acolo, Phssthpok ar fi cercetat deja regiunea. Aşadar, ajutoarele lui ar fi optat pentru zonele adiacente sectorului evident de căutare. M-am gândit că în felul acesta câştigam nişte ani. Mă gândisem că vor trimite a doua navă aproape imediat. Mă temusem că nu voi fi pregătit.

— Şi de ce au întârziat atâta?

— Nu ştiu, răspunse Brennan cu un ton vinovat. Poate că au avut cale mai mari… Poate că au avut Prăsitori menţinuţi în anabioză, pentru eventualitatea că noi muriserăm cu toţii acum două milioane şi jumătate de ani.

— Spuneai c-ai urmărit…, începu Alice.

— Da. Într-o stea, hidrogenul nu arde chiar la fel ca într-un stato-reactor Bussard. Acolo există presiune şi temperaturi gigantice, iar gazele se dilată în spaţiu chiar în timpul procesului de fuziune. Statoreac-torul Bussard evacuează o mulţime de elemente specifice: hidrogen şi heliu cu energie înaltă, radicali de litiu, boraţi, chiar şi hidrură de litiu, care practic este un compus imposibil. În timpul decelerării, toate acestea ies într-un jet cu energie mare, foarte aproape de viteza luminii. Âşa funcţiona nava lui Phssthpok şi nu mă aşteptam ca vreun Pak din cei rămaşi acasă să modifice proiectul. Nu fiindcă cel anterior fusese încununat de succes, ci pentru că era soluţia cea mai bună. Când ai o inteligenţă ca a lor, există un singur răspuns corect pentru un set prestabilit de condiţii. Mă întreb dacă după plecarea lui Phssthpok nu s-a petrecut nimic şi cu tehnologia lor? Oricum, am descoperit nişte compuşi chimici anormali în Săgetător. Cineva se apropie.

— Câte nave? îndrăzni Elroy să întrebe.

— Una, bineînţeles. N-am captat nici o imagine, dar trebuie s-o fi expediat de îndată ce au construit-o. La ce bun să mai fi aşteptat? E posibil să fie încă o navă după ea, urmată de alta. Le voi căuta de aici, câtă vreme mai am „telescopul”.

— Şi apoi…?

— Apoi !e voi distruge.

— Pur şi simplu?

— De ce oare capăt mereu reacţia asta? exclamă amar Brennan. Fiţi atenţi: Dacă un Pak ar fi ştiut cum este rasa omenească, ar fi încercat să ne extermine. Ce-ar trebui să fac eu? Să-i trimit un mesaj, să-i solicit un pact? Informaţia respectivă i-ar fi suficientă.

— L-ai putea convinge că eşti Phssthpok, zise Alice.

— De acord, aş putea reuşi asta. Şi apoi? El ar înceta să mai mănânce, bineînţeles. Dar mai întâi, ar dori să-mi dăruiască nava. Nu va crede niciodată că noi am dezvoltat deja tehnologia de fabricare a monopolilor artificiali, iar nava lui este de abia a doua de acest tip din Sistemul Solar. De aceea, s-ar putea să avem nevoie şi de oxidul de taliu.

— Hm-m-m.

— Hm-m-m, o îngână Brennan. Crezi că-mi face plăcere ideea să ucid pe cineva care a străbătut treizeci şi unu de ani-lumină pentru a ne salva de noi înşine? Am reflectat îndelung la asta. Nu există alternativă. Asta nu-nseamnă că trebuie să-mi luaţi spusele ca atare. — Brennan se sculă în picioare. — Mai reflectaţi. Între timp, aţi putea explora Kobold. În cele din urmă, va fi al vostru, toate chestiile periculoase sunt înapoia uşilor. Distraţi-vă, înotaţi unde găsiţi apă — dacă vreţi, puteţi juca şi golf.

Nu mâncaţi însă nimic şi nu deschideţi nici o uşă. Roy, povesteşte-i legenda lui Barbă-Albastră.

După o clipă arătând spre o colină scundă, adăugă:

— Pe acolo, apoi prin grădină, şi ajungeţi în laboratorul meu. Vă aştept oricând doriţi. Nu vă grăbiţi.

Se îndepărtă, nu la pas, ci în fugă.

Cei doi se priviră.

— Crezi că vorbea serios? întrebă Alice.

— Mi-ar plăcea să fie aşa. Gravitaţie artificială… Plus locul acesta, Kobold… Folosind generatorii de gravitaţie, l-am putea deplasa în Sistemul Solar, unde să fie un soi de Disneyland.

— Apropo… ce voia să spună cu Barbă-Albastră?

— Voia să spună: „Vorbesc cât se poate de serios — nu deschideţi nici o uşă”.

— Aha…

Putând merge în absolut orice direcţie doreau, aleseră să-l urmeze pe Brennan peste colină. Nu-I mai zăriră. Kobold avea orizontul de curbură mică al oricărui asteroid de dimensiuni reduse, cel puţin de pe suprafaţa exterioară a torului.

Găsiră însă grădina. Aici existau pomi şi tufişuri fructifere, şi răzoare cu legume în toate fazele de dezvoltare. Elroy scoase din pământ un morcov, şi acesta îi declanşă o amintire: el şi câţiva verişori, pe când aveau vreo zece ani, însoţind-o pe Bunica 'Stelle în micuţa ei grădină de zarzavat de pe domeniu. Scoseseră morcovi din pământ şi-i spălaseră la o cişmea.

Lăsă jos morcovul, fără să-l guste. Însoţit de Alice, trecu pe sub portocali, neatingându-i. Într-un tărâm de basm, poruncile căpcăunului rezident nu sunt chiar aşa de uşor trecute cu vederea… mai cu seamă fiindcă Elroy nu era sigur că Brennan înţelegea puterea ispitei de a nu le asculta.

La apropierea lor, o veveriţă sări într-un copac. Un iepure îi examină dintr-un şir de sfecle.

— Îmi aminteşte de Mărginirea, zise Alice.

— Mie îmi aminteşte de California. Mai puţin felul în care se curbează orizontul. Mă-ntreb dacă nu cumva am mai fost prin locurile astea.

— Îţi reaminteşti ceva? îl privi atent fata.

— Absolut nimic. Totul e straniu. Brennan n-a pomenit nimic de răpiri, aşa-i?

— Nu. Poate a considerat că nu-i necesar s-o facă. Deoarece suntem aici, este clar că am dedus totul. Dacă el gândeşte exclusiv în logică pură, atunci n-ar fi făcut decât să reitereze nişte lucruri — ca şi cum le-am fi discutat deja.

Dincolo de grădină, puteau zări vârful turnului unui castel medieval, fără îndoială laboratorul lui Brennan. Îl priviră, apoi plecară în altă direcţie.

Terenul deveni mai sălbatic, acoperit de tufe californiene. Zăriră o vulpe, câţiva popândăi, ba chiar şi un dihor. Locul abunda în faună; semăna perfect cu un parc terestru… mai puţin felul în care se curba.

Pe suprafaţa interioară a torului, rămaseră sub sfera acoperită de iarbă şi priviră în sus, spre nava lor. Arborele uriaş îşi întindea ramurile către ei.

— M-aş putea agăţa de ele, zise Elroy, ca să ajung la navă.

— Mai bine, lasă-le! îl opri fata. Priveşte acolo.

Îi arătă cealaltă parte a curbei din gaura torului. Acolo se zărea o apă curgătoare şi o cascadă ce cădea în sus, din secţiunea principală a lui Kobold spre sfera de iarbă.

— Mda, putem ajunge şi aşa… cu condiţia să riscăm căderea aceea.

— Brennan trebuie să deţină o modalitate de transport.

— A zis: Înotaţi în orice apă găsiţi.

— Eu nu ştiu să înot, făcu Alice. Va trebui să te descurci singur.

— Bine. Haide!

La început, apa păru rece ca gheaţa. Soarele se reflecta orbitor din ea… şi Elroy căzu din nou pe gânduri. Deasupra capetelor lor, soarele era fierbinte şi strălucitor. Totuşi, ei văzuseră un generator atomic de dimensiunile acelea.

— Eşti sigur că vrei să faci chestia asta? îl întrebă Alice de pe mal.

— Bineînţeles. — Tânărul chicoti, deşi tremura de frig. — Dacă dau de necazuri, cheamă-l pe Brennan. Ce vrei să-ţi aduc din navă?

— Haine. (Era goală sub costumul spaţial.) Îmi vine mereu să mă acopăr cu mâinile.

— Ca să te fereşti de Brennan?

— Ştiu, ştiu că-i asexuat, totuşi…

— Să iau vreo armă?

— N-are rost. — Fata şovăi. — Am căutat să mă gândesc la o modalitate prin care să putem verifica spusele lui Brennan. În navă nu există nici un instrument care ne-ar fi de folos. Deşi… Încearcă să orientezi detectorul de furtuni solare spre Săgetător.

Elroy înotă către cascadă. Nu se auzeau zgomote de turbulenţe. Căderea de apă nu putea fi atât de periculoasă pe cât… ar fi trebuit.

Ceva îi atinse glezna. Îşi trase brusc piciorul şi privi în jos. Sub unde zvâcni un fulger argintiu. Fusese un peşte. Aşa ceva nu i se mai întâmplase vreodată.

Ajunse la locul unde cascada cădea în sus. Se odihni, călcând apa, lăsând să fie atras în curent. Urmă un moment de dezorientare, apoi…

…se trezi într-un flux lin de apă. Alice îl privea îngrijorată. Se întinsese la orizontală pe marginea unui bolovan abrupt.

Curenţii din jurul picioarelor îi readuseră atenţia la cele ce se petreceau în cascadă. Plonjă în adânc şi ieşi în locul de unde plecase; plonjă din nou, dar acum se lăsă purtat de căderea de apă, spre locul unde aceasta se vărsa, într-un bazin de forma unui bob de fasole, pe sfera de iarbă. Nava se găsea la numai câţiva metri.

Ieşi din apă, râzând şi gâfâind. O cascadă ce plutea prin văzduh şi avea două benzi de circulaţie!

Detectorul de furtuni solare nu arăta nici o perturbaţie în Săgetător. Asta nu dovedea nimic. Nu ştia câtă activitate era necesară pentru declanşarea instrumentului.

Luă haine pentru amândoi şi le băgă în alt costum spaţial, ca să nu se ude, apoi puse alături de ele şi două raţii, fiindcă i se făcuse foame. Nici măcar nu aruncă o privire spre arme.

Exista o bandă Mobius, lungă de vreo cincisprezece metri şi lată de doi metri, construită dintr-un metal argintiu şi suspendată aproape orizontal în aer, cu o parte a muchiei încastrată în sol. O studiară o vreme, apoi Alice o încercă.

Forţa gravitaţională acţiona perpendicular pe suprafaţa benzii. Fata porni pe faţa exterioară, parcurse cu atenţie locul în care banda se răsucea, transformând reciproc „sus” în „jos”, şi se întoarse pe faţa interioară. Sări jos şi aplaudă fericită.

Exista şi un teren miniatural de golf. Părea absurd de simplu, totuşi Elroy luă o crosă dintr-un rastel şi-l testă. Avu parte de mai multe surprize. Mingea descria curbe ciudate prin aer, uneori sărea mai sus decât înălţimea de la care căzuse şi, o dată, reveni spre capul său cu aceeaşi forţă cu care fusese lovită, tânărul insistă îndeajuns de mult ca să-şi dea seama de câmpurile gravitaţionale care se modificau de la un minut la altul, apoi renunţă.

Găsiră un mic lac cu nuferi, împânzit de sculpturi din apă, forme graţioase ce se înălţau din unde. Cea mai detaliată dintre ele era un cap imens, care se afla în mijlocul lacului. În vreme ce-l priveau, îşi schimbă forma de la chipul dur şi craniul bulbucat al monstrului Brennan la…

— Cred că ăsta trebuie să fie tot Brennan, comentă Alice.

… o faţă pătrată, cu ochii adânciţi în orbite şi părul tuns după moda centurană, având o expresie încruntată, de parcă personajul şi-ar fi amintit ceva neplăcut. Buzele se înălţară într-un zâmbet neaşteptat şi chipul începu să se metamorfozeze.

Kobold se rotise. Când reveniră la castel, sectorul respectiv se cufunda în amurg.

Castelul care se înălţa pe colină era o clădire din blocuri de piatră neagră, tăiate grosolan, cu ferestre ca nişte fante verticale şi o uşă din lemn ce părea construită pentru giganţi.

— Castelul lui Frankenstein, spuse Elroy. Brennan nu şi-a pierdut simţul umorului. Ar fi bine să ţinem minte asta.

— Vrei să zici că povestea lui ar putea fi o cacealma?

Tânărul ridică din umeri. Şi dacă ar fi, ce-am putea noi face?

Clanţa nu vru să se mişte până nu o apăsă cu ambele mâini şi se văzură nevoiţi să-şi unească forţele pentru a deschide uşa.

Elroy simţi că-l apucă ameţeala.

Se aflau la marginea unui uriaş spaţiu deschis în care se vedea un labirint de scări, paliere şi alte scări. Prin uşile deschise, puteau întrezări grădini. Vreo douăzeci de personaje fără feţe urcau şi coborau, stăteau pe paliere sau intrau în grădini…

… dar erau înclinate sub tot felul de unghiuri. Două treimi din paliere erau verticale. La fel şi grădinile. Personajele stăteau liniştite pe palierele verticale; două parcurgeau aceeaşi scară, unul în sus iar celălalt în jos…

De undeva, de sus, glasul lui Brennan bubui, iscând ecouri:

— Salut! Haideţi aici. Îl recunoaşteţi?

Nici unul dintre ei nu răspunse.

— Este Relativitatea lui Esher* Singura reproducere de pe Kobold. Mă gândisem să fac şi Madona din portul Lligat, dar n-am avut loc.

— Isuse! şopti Elroy apoi strigă: Nu te-ai gândit să recreezi Madona din portul Lligat chiar în portul Lligat?

— Ba bine că nu! sosi răspunsul voios. Dar aş fi îngrozit o mulţime de oameni. Nu voiam să fac chiar atâta tevatură. N-ar fi trebuit nici măcar să fac duplicatul Stonehenge-ului.

— Nu l-am găsit doar pe Vandervecken, şopti Alice, ci pe Finagle însuşi!

Tânărul chicoti.

— Haideţi o dată! strigă Brennan. Aşa, n-o să mai trebuiască să răcnim unii ia alţii. Nu vă faceţi probleme în privinţa gravitaţiei. Se autoreglează.

*Maurits Cornelis Esher (1898-1972), gravor olandez (n. trad.).

Când ajunseră în vârful turnului, erau epuizaţi. „Relativitatea lui Esher” se termina printr-o scară în spirală care urca mereu şi mereu, pe lângă ambrazuri destinate arcaşilor.

Odaia din vârf era întunecată şi deschisă spre cer. Conform toanelor lui Brennan, tavanul şi pereţii ei laterali păreau năruiţi, ca şi cum înfruntaseră tirul unor bolovani azvârliţi de catapulte. Cu toate acestea, cerul nu era al Pământului. Pe el scânteiau sori diabolic de orbitori şi ameninţător de apropiaţi.

Brennan se întoarse cu spatele la pupitrul de comandă — un perete înalt de doi metri şi lung de patru, acoperit de instrumente, luminiţe, manete şi cadrane. Sub lumina stelelor, părea un savant nebun din cărţile străvechi, pleşuv şi desfigurat, căutând cunoaşterea, indiferent de preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească el şi lumea.

Alice continua să examineze bolta cerească modificată. Elroy, însă, făcu o plecăciune adâncă şi rosti:

— Meriin, regele doreşte să te vadă.

— Spune-i boşorogului, se răsti Brennan, că nu-i mai pot face aur, până ce nu sosesc corăbiile cu plumb din Northumberland! Între timp, ce părere aveţi despre telescopul meu?

— Întregul cer? şopti fata.

— Întinde-te pe jos, Alice, altfel te va durea ceafa în poziţia asta. Este o lentilă gravitaţională. — Le văzu nedumerirea şi urmă: Ştiţi că un câmp gravitaţional curbează lumina, nu? Perfect! Eu pot crea un câmp care să adune razele de lumină într-un focar. El este lenticular, asemănător ca formă unei hematii. În felul ăsta, capăt razele de soare. Este chiar Soarele, văzut printr-o lentilă gravitaţională, cu un component de difracţie care să-mi obţină albastrul cerului. Un beneficiu secundar este faptul că lumina difuzează de cealaltă parte a lentilei, şi de aceea Kobold nu poate fi zărit decât din imediata apropiere.

— Este un efect remarcabil, comentă Elroy, privind sorii arzători.

— Acolo este Săgetătorul -în direcţia centrului galactic. Încă n-am găsit blestemata aceea de navă, dar luminile sunt frumuşele, nu?

Brennan atinse o comandă şi cerul lunecă sub ochii lor, de parcă s-ar fi găsit într-un vehicul cu viteză superluminică, deplasându-se printr-un roi globular.

— Ce vei face când o vei găsi? întrebă tânărul.

— V-am spus deja. Mental, am examinat acţiunea de cel puţin o sută de ori. Este ca şi cum aş fi trăit deja totul, în toate modalităţile posibile. Nava mea este copia celei folosite de Phssthpok, la care am adăugat unele îmbunătăţiri. Pot ajunge la o acceleraţie de 3 g, folosind doar statoreactorul, iar în cală deţin arme perfecţionate în două sute de ani.

— Eu continuu să cred…

— Ştiu. Pe de o parte, datorită mie, n-aţi mai avut nici un război de atâta vreme. În felul ăsta, aţi devenit mai puţin agresivi, ceea ce vă face mult mai plăcuţi — să fiţi binecuvântaţi! Acum, însă, este o situaţie de război.

— Oare?

— Ce ştii tu despre cei din neamul Pak?

Elroy tăcu.

— Se apropie o navă Pak. Dacă pilotul ei află adevărul despre noi, va încerca să ne extermine. Este posibil să reuşească. Vorbesc serios, fir-ar a naibii! Sunt singurul om care a dat ochi cu un Pak viu. Sunt singurul om care ar putea înţelege vreun individ din această specie!

Elroy se încruntă. Câtă aroganţă!

— Atunci, unde se află el, Atotcunoscătorule Brennan?

Poate că un altul ar fi ezitat, stingherit. Nu însă şi Brennan.

— Deocamdată, nu ştiu.

— Unde ar trebui să fie?

— Pe drum spre Alpha Centauri, conform intensităţii semnalului.

Fostul centuran manevră alte comenzi, şi cerul goni deasupra lor în dâre luminoase. Tânărul clipi, luptându-se cu senzaţia de ameţeală. Stelele se opriră brusc.

— Acolo! în mijloc.

— De acolo apar compuşii chimici ciudaţi?

— Mai mult sau mai puţin. Sursa nu-i punctiformă.

— De ce tocmai Alpha Centauri?

— Pentru că Phssthpok ar fi mers în direcţia diametral opusă. Majoritatea stelelor galbene pitice din apropiere se găsesc de aceeaşi parte a Soarelui. Cele din Alpha Centauri reprezintă o excepţie.

— Deci acest al doilea Pak ar examina sistemul Alpha Centauri şi dacă nu va descoperi Wunderiand, s-ar îndepărta de Soare.

— Asta a fost ipoteza mea cea mai probabilă. Totuşi, direcţia jetului posterior dovedeşte că vine direct încoace. Aşadar, trebuie să presupun că el mi-a urmărit mişcările, vrând să vadă dacă Phssthpok pleacă de aici. Eu am expediat nava lui Phssthpok spre Wunderiand, dar se pare că nu s-a lăsat păcălit. Aşadar, dacă Phssthpok n-a plecat de aici, este posibil să fi găsit ceea ce căuta. Prin urmare, al doilea Pak vine aici.

— Şi unde ar trebui să se găsească acum?

Cerul ţâşni din nou înainte. Stele orbitoare şi stele minuscule, nori întunecaţi de gaze şi praf, o panoramă a Universului se derulă înaintea ochilor lor şi se opri pe neaşteptate.

— Acolo.

— Nu-l văd.

— Nici eu.

— Deci, nu l-ai găsit. Tot mai susţii că înţelegi rasa Pak?

— Exact. (Brennan nu şovăise. De când îl văzuse EIroy, nu ezitase decât o singură dată.) Dacă ei procedează într-un mod neaşteptat, aceasta se datorează numai unei modificări a ambientului lor.

— N-ar putea fi mai multe nave? întrebă Alice.

— Nu. De ce s-ar deranja să trimită o flotă încoace?

— Nu ştiu. O flotă s-ar găsi însă mai departe decât ai putea aprecia pe baza densităţii compuşilor chimici anormali. Ar fi şi mai dificil de detectat.

Fata stătea pe podea, cu picioarele încrucişate şi capul lăsat pe spate, ca să vadă mai bine stelele. Brennan nu părea c-o ascultă -manipula comenzile telescopului —, iar ea continuă:

— Jeturile posterioare ar fi mai neclare. Iar dacă s-ar afla mai departe, s-ar mişca şi mai rapid, nu? Ai obţine particule cu viteze mai mari.

— Nu şi în cazul în care transportă mai multă încărcătură, explică Brennan. Masa suplimentară i-arîncetini. (Cerul se năpusti spre ei şi se înceţoşa.) Dar este al naibii de improbabil! Există o singură ipoteză adecvată. Te rog să fii atentă, reglarea corectă a câmpurilor este o treabă foarte migăloasă. (Bolta înstelată se limpezi pe jumătate, apoi redeveni ceţoasă.) Oricum ar fi trebuit să fac chestia asta. După aceea, putem înceta să ne mai facem griji.

Pâcla cerului se condensă în puncte albe, precis conturate. În câmpul vizual nu mai exista acum nici o stea gigant. Se distingeau în schimb aproximativ două sute de puncte albastre micuţe, toate de aceeaşi mărime, dispuse în ceea ce EIroy îşi dădu seama că era o reţea hexagonală.

— Pur şi simplu, nu-mi venea să cred, mormăi Brennan. Coincidenţa era prea mare!

— Alice a avut dreptate! strigă EIroy, simţind un fior de groază şi începutul panicii. Este o flotă întreagă!

O flotă Pak se apropia de Sistemul Solar… iar Brennan, Protectorul Omului, nu anticipase acest lucru.

El se încrezuse în Brennan.

— Trebuie să fie şi mai mulţi, zise Brennan. Mai departe, spre centrul galaxiei. Prea departe ca să poată fi distinşi de instrumentele mele. Un al doilea val. Poate chiar un al treilea.

— Astea nu sunt suficiente?

— Nu. Nu pricepi? S-a întâmplat ceva cu nucleul galactic. Este singurul motiv pentru care atâtea nave ar fi ajuns până aici. Asta implică evacuarea planetei Pak. Nu cred că există suficiente nave ca s-o facă, nici chiar dacă ţinem seama de războaiele care s-au purtat, fiecare Protector încercând să-şi îmbarce descendenţii pe primele nave.

Luminiţe albastre pe fundalul unui cer cu stele orbitoare.

— Ce să se fi întâmplat? întrebă Alice, masându-şi ceafa.

— Orice… Găuri negre rătăcind printre stelele nucleului galactic, sporindu-şi treptat masa, poate ajungând prea aproape de planeta lor… Sau poate un tip de viaţă interstelară… Sau explozia nucleului galactic într-un lanţ de supernove… În alte galaxii s-au întâmplat asemenea evenimente. Mă intrigă însă faptul că a trebuit să se întâmple tocmai acum!

— Nu poţi găsi altă explicaţie?

— Nici una validă. De fapt, nu este o coincidenţă atât de mare pe cât pare, vorbi obosit Brennan. Pentru a-şi plănui cursul pe o distanţă cât mai lungă cu putinţă, Phssthpok a realizat cel mai bun sistem astronomic din milenii de existenţă. După plecarea lui, probabil că cei rămaşi acasă au privit în jur şi au descoperit… ceva. Supernove într-un roi dens de stele mai vechi… Stele ce dispăreau… Locuri în care lumina era deformată… Rămâne totuşi o coincidenţă tip Finagle. Pur şi simplu, n-o acceptam.

— Poate că nu voiai s-o accepţi, observă fata.

— Eşti în stare să crezi aşa ceva?

— De ce să vină încoace? De ce să vină spre noi?

— Pentru că este singura planetă locuibilă cunoscută în exteriorul nucleului galactic? în plus, am avea timp să găsim şi altele.

— Mda.

Brennan se întoarse spre ei.

— Nu vă este foame? Mie îmi este.

În adâncurile ameţitorului labirint al „Relativităţii lui Esher” se afla o bucătărioară. Văzută dintr-un anumit unghi, părea un palier obişnuit, dar din altul era un perete care adăpostea dulapuri cu ustensile pentru gătit, o chiuvetă, două cuptoare cu microunde şi o platformă mobilă cu arzătoare electrice. Materiile prime fuseseră îngrămădite lângă perete: dovlecei, un pepene, doi iepuri, morcovi, ţelină şi nenumărate mirodenii.

— la să vedem cât de rapid putem produce ceva, zise Brennan şi se transformă într-o ceaţă de mişcări iuţi.

Elroy şi Alice se retraseră din faţa braţelor lui, care parcă se înmulţiseră. Unul ţinea un cuţit şi se deplasa în fulgere argintii, astfel că morcovii deveniră feliuţe ce se rostogoleau, iar iepurii părură că se descompun de la sine.

Tânărul se simţea dezorientat, rupt de realitate. Luminiţele albastre de deasupra odăii din turn nu-i trezeau în minte nici o asociere cu o flotă de superfiinţe decise să extermine omenirea. Scena casnică la care asista acum nu-l ajuta cu nimic. În vreme ce un alien îi prepara cina, mânuind un cuţit, Elroy Truesdale privea prin uşa înaltă a castelului spre peisajul înclinat într-o parte.

— Mâncarea provine de afară, nu-i aşa? întrebă Alice. Atunci, de ce ne-ai interzis să ne atingem de fructe şi de celelalte?

— Ei bine, există posibilitatea ca virusul arborelui-vieţii să le fi infestat. Prin gătit, virusul este distrus, deşi şansele lui de supravieţuire sunt mult reduse dacă nu îmbogăţesc solul cu oxid de taliu. (Brennan nu se întrerupse din activitate şi nici nu-şi desprinse ochii de la munca lui.) Când am rupt-o cu Pământul, m-am găsit confruntat cu o Dilemă Finagle. Aveam alimente, însă îmi trebuia virusul din rădăcinile arborelui-vieţii. Am încercat să-l dezvolt în alte produse: mere, rodii…

Îşi înălţă privirea, ca să vadă dacă cei doi pricepuseră aluzia, apoi urmă:

— Am obţinut o varietate care se putea dezvolta în igname, şi atunci am ştiut că voi putea supravieţui aici.

Brennan aranjase iepurii şi legumele ca într-un decor pentru pictarea unei naturi moarte. Introduse recipientul în cuptor.

— Bucătăria mea are tot felul de produse liofilizate. Din fericire, obişnuiam să mănânc bine. Ulterior, am obţinut seminţe de pe Pământ. N-am fost niciodată cu adevărat în pericol, oricând mă puteam întoarce acasă. Nu-mi plăcea însă ceea ce s-ar fi întâmplat cu civilizaţia, dacă aş fi făcut-o. — Se răsuci şi-i anunţă: Este gata în cincisprezece minute.

— Nu te-ai simţit singur? întrebă fata.

— Ba da.

Brennan ridică o masă din podea. Nu era un obiect din plastic cu memorie, care să apară singur, ci o placă groasă de lemn, îndeajuns de masivă ca să-i solicite muşchii. O privire aruncată Alicei îi spuse că aceasta aştepta mai mult decât un răspuns simplu.

— Uite ce-i, aş fi fost singur oriunde. Tu ştii asta.

— Nu, n-o ştiu. Noi te-am fi primit cu braţele deschise.

— Roy, schimbă brusc vorba Brennan, tu ai mai fost aici înainte. Ţi-ai dat seama.

Tânărul încuviinţă din cap.

— Ştii cum ţi-am anulat amintirile respective?

— Nu ştiu şi nimeni n-o ştie.

Elroy se încordase, pregătindu-se să asculte.

— Cel mai simplu lucru din lumel Imediat după ce te-am ameţit cu o armă paralizantă, am efectuat o înregistrare a creierului tău. Amintirile complete. Înainte de a te lăsa în Steiuri, ţi-am şters mintea şi am introdus înregistrarea făcută anterior. Bineînţeles, procesul este mult mai complex decât l-am prezentat eu — implică memoria ARN-ului şi nişte câmpuri electrice foarte complicate —, dar n-am fost nevoit să selectez amintirile pe care doream să le îndepărtez.

— Brennan, şopti Elroy, asta-i ceva oribili.

— De ce? Pentru că, pentru o vreme, n-ai fost decât o creatură lipsită de raţiune? Nu intenţionam să te abandonez în starea aceea. Am procedat aşa de peste douăzeci de ori şi n-am înregistrat nici un accident.

— Nu înţelegi, spuse tânărul. A fost un eu care a petrecut patru luni cu tine. El nu mai există, l-ai ucis.

— Începi să înţelegi.

Elroy îl privi drept în ochi.

— Ai avut dreptate. Tu eşti diferit. Ai fi fost singur oriunde.

Brennan aşeză masa. Trase scaune pentru musafirii săi, deplasându-se cu acea încetineală graţioasă specifică unui chelner perfect. Îi servi, oprind pentru sine jumătate din mâncare, apoi se aşeză şi înfulecă cu eficienţa unui lup. Se comportă conform manierelor elegante, dar termină cu mult înaintea lor. Sub stern i se zărea acum o proeminenţă vizibilă.

— Situaţiile neprevăzute îmi provoacă foame, spuse el. Vă rog să mă scuzaţi. Nu-i politicos, dar am de dus un război.

Plecă, alergând ca un sprinter.

În următoarele zile, Elroy şi Alice se simţiră ca musafirii nedoriţi ai unei gazde perfecte. Nu-I văzură prea mult pe Brennan. Când îl întrezăreau undeva pe Kobold, era în continuă alergare. Se oprea să-i întrebe cum se distrau, le pomenea despre ceva care poate că scăpaseră din vedere, apoi dispărea… În fuga mare.

Sau îl găseau în laborator, efectuând reglaje tot mai delicate ale „telescopului” său. Acum, pe fundalul de pitice roşii şi nori de praf interstelar se zărea o singură navă: o flacără albastră de fuziune, în jurul căreia scânteia lumina deplasată spre galben a heliului.

Vorbea cu ei, dar fără să-şi întrerupă munca.

— Este configuraţia Phssthpok, ti anunţă cu satisfacţie evidentă. N-au modificat un lucru bun. Vedeţi punctul negru din mijlocul flăcării? în timpul decelerării, cala ocupă prima poziţie. Este un modul mai mare decât cel pe care l-a avut Phssthpok, iar navele se deplasează mai încet decât a făcut-o el la distanţa respectivă. Nu s-au apropiat atât de mult de viteza luminii. Vor ajunge aici abia peste o sută şaptezeci şi doi sau o sută şaptezeci şi trei de ani.

— Este bine.

— Aşa ar trebui să fie. Întâi cala, în care se află Prăsitorii în anabioză. Nu vi se pare o configuraţie vulnerabilă?

— Nu atunci când ei sunt două sute treizeci, iar tu unul singur.

— Nu sunt nebun, Roy. Nu-i voi ataca singur, ci voi cere ajutor.

— De la cine?

— De la Wunderland. Este colonia cea mai apropiată.

— Cum? Nu! Pământul este mai aproape.

— Ai înnebunit? Nici măcar nu intenţionez să avertizez Pământul. Pământul şi Centura conţin optzeci la sută din omenire, incluzând toţi descendenţii mei. Şansa lor cea mai mare este să nu se implice în conflict. Dacă o alta planetă duce lupta şi pierde, este posibil ca amicii noştri să rateze Pământul pentru o vreme.

— Aşadar, foloseşti Wunderland ca pe o momeală? O să le spui amănuntul ăsta?

— Nu fi prostuţ!

Se plimbau pe Kobold şi încercau să-l evite pe Brennan. Acesta apărea pe neaşteptate lângă ei, dinapoia unei stânci, sau ieşind în goană dintre arbori, întotdeauna grăbit, întotdeauna menţinându-se pe picior de război; nu le spusese niciodată cum anume. Purta permanent aceeaşi vestă. Nu era pudic, nu-i trebuia protecţie în faţa elementelor naturii, dar avea nevoie de buzunare. Din câte bănuia Elroy, vesta conţinea şi materiale de protecţie; într-unui dintre buzunarele mai mari putea încăpea un costum spaţial pliat.

O dată, se întâlni cu ei lângă una dintre colibele emisferice. Îi conduse într-o ecluză şi le arătă ceva dincolo de peretele interior din sticlă.

Într-o imensă cavitate cu pereţi de stâncă plutea o sferă argintie cu diametrul de trei metri, lustruită ca o oglindă.

— Pentru a fi menţinută acolo, e necesar un câmp gravitaţional al dracu' de mare, zise Brennan. Este alcătuită în principal din neutroniu.

Elroy fluieră încetişor, iar Alice întrebă:

— Nu-i instabilă? Este prea mică.

— Sigur că ar fi instabilă, dacă nu s-ar afla într-un câmp de stază. Am realizat-o sub presiune, apoi am declanşat câmpul de stază înainte ca să-mi poată exploda în faţă. M-aţi crede dacă v-aş spune că acceleraţia gravitaţională la suprafaţa ei este de 8 milioane g?

— Eu te-aş crede.

Neutroniul era, practic, cea mai densă stare a materiei: neutroni aglomeraţi unul lângă altul în condiţii de presiune ce le depăşeau pe cele din miezurile majorităţii stelelor. Doar o hipermasă i-ar fi depăşit densitatea, însă o hipermasă nu era alcătuită din materie, fiind o sursă gravitaţională punctiformă.

— M-am gândit s-o las aici ca momeală, în cazul că o navă Pak ar trece pe lângă mine. Acum, sunt prea multe. Nu le pot lăsa să descopere pe Kobold. M-aş trăda imediat.

— Vrei să distrugi Kobold?

— Sunt silit s-o fac.

Uneori, îşi găteau singuri, evitând cartofii şi ignamele, aşa cum îi instruise Brennan. Alteori, acesta prepara mâncarea. În ciuda vitezei lui ameţitoare, nu era niciodată grăbit — şi totuşi, după ce terminau de mâncat, nu stătea niciodată să mai discute cu ei. Câştiga în greutate, dar în acelaşi timp părea alcătuit numai din muşchi, iar uriaşele lui articulaţii noduroase continuau să-i dea aspectul unui schelet.

În mod invariabil, era politicos şi nu li se adresa niciodată cu superioritate.

— Ne tratează ca pe nişte pisoi abia fătaţi, se plânse Alice. Este ocupat, însă are grijă să ne dea de mâncare şi uneori să opreşte ca să ne scarpine după urechi.

— Nu-i vina lui. Nu-I putem ajuta cu nimic. Îmi pare rău că nu avem cum…

— Şi mie.

Fata stătea întinsă pe iarbă, sub razele calde de soare, care căpătaseră o culoare stranie. Brennan îndepărtase componenta de difracţie din lentila gravitaţională ce apropia Soarele, pentru ca lumina să nu interfereze cu vizibilitatea. Acum, cerul era negru. Soarele era mai mare şi mai palid; nu putea răni văzul oamenilor.

Pentru a-i fi mai uşor să regleze multiplele câmpuri gravitaţionale, Brennan oprise rotaţia lui Kobold şi vântul sufla în permanenţă. Şuiera prin noaptea veşnică din jurul laboratorului lui Brennan; răcorea'arşiţa amiezelor de pe această emisferă a globului acoperit de iarbă. Plantele încă nu începuseră să se ofilească, dar aveau s-o facă.

— O sută şaptezeci de ani, rosti fata. Nici măcar nu vom şti cum s-a încheiat totul.

— Am putea trăi până atunci.

— Probabil că da.

— Cred că Brennan are mai mulţi viruşi de arborele-vieţii decât îi trebuie.

Alice se înfiora şi tânărul râse.

— În curând, va trebui să plecăm, spuse ea ridicându-se în capul oaselor.

— Fii atentă!

În cascadă se zărea un cap, urmat imediat de un braţ care-i salută, agitându-se frenetic. Aproape imediat, Brennan înotă spre ei, cu braţele rotindu-se aidoma unor elice.

— Trebuie să vâslesc ca nebunul, comentă el, pentru că sunt mai greu decât apa. Cum vă descurcaţi?

— Bine. Cum merge cu războiul?

— Tolerabil. — Brennan ridică mâna, arătându-le o pungă de plastic etanşă în care se zăreau câteva bobine de date. — Astea sunt hărţi stelare. Mă pregătesc de plecare. Dacă aş putea concepe o armă nouă şi extrem de puternică, aş mai rămâne un an, ca s-o construiesc. Aşa, însă, a mai rămas o verificare finală.

— Avem noi arme, în nava noastră, spuse Elroy. Poţi să le iei.

— Imediat şi cu multe mulţumiri. Ce aveţi?

— Lasere manuale şi puşti.

— Mda, cel puţin n-au o masă prea mare. Mulţumesc!

Şi Brennan dădu să se întoarcă spre lac.

— Hei!

— Ce s-a întâmplat?

— N-ai nevoie de ajutor? întrebă tânărul simţindu-se stânjenit.

Brennan îl privi îndelung.

— Ba da, vorbi în cele din urmă. Nu uita — tu ai cerut asta.

— Exact, încuviinţă ferm Elroy.

De acum, senzaţia În ce m-am mai băgat? devenise familiară.

— Aş dori să mă însoţeşti.

Tânărul încremeni.

— Brennan, interveni Alice, dacă ai nevoie de ajutor, mă ofer şi eu voluntară.

— Îmi pare rău. Pe tine nu te pot folosi.

— Nu ştiu dacă am amintit, se încruntă fata, dar sunt poliţistă instruită pentru luptă. Am urmat cursuri de armament, de vehicule spaţiale şi de urmăriri.

— În plus, eşti gravidă.

El însuşi infinit de adaptabil, Brennan avea obiceiul de a lansa bombe în conversaţie, aparent fără să-şi dea seama. Alice îşi pierdu pentru o clipă răsuflarea.

— Cum sunt?

— Trebuia să fi manifestat mai mult tact? Scumpa mea, te poţi aştepta la un eveniment binecuvântat…

— De unde ştii?

— Hormonii s-au modificat în mod evident. Ce naiba, nu poate fi chiar o surpriză pentru tine! Probabil că deja ţi-a întârziat…

— … ultimul ciclu, îi încheie ea fraza. Ştiu! Mă gândisem să am un copil, dar asta înainte de afacerea Vandervecken, iar după aceea… ei bine, Elroy, n-ai mai fost decât tu. Crezusem că toţi planetarii…

— Nu, eu am aprobarea pentru un copil. Cum crezi că se înmulţesc planetarii? Ţi-aş fi spus, dar niciodată…

— Nu mai fi atât de tulburat. — Fata se sculă şi-l cuprinse în braţe. -Eu sunt mândră. Mintea ta cea înceată poate pricepe asta?

— Şi eu sunt mândru.

Elroy zâmbi, deşi puţin forţat. Bineînţeles că dorea să fie tată. Şi totuşi…

— Acum, ce vom face?

Alice păru neliniştită, însă nu răspunse.

Situaţia scăpa rapid de sub control. Brennan aruncase prea multe bombe deodată. Elroy strânse puternic din pleoape, ca şi cum asta l-ar fi putut ajuta cu ceva. Când redeschise ochii, ceilalţi doi îl priveau fix.

Alice era însărcinată.

Luminiţe albăstrui.

— O… o… o să plec, le spuse. Nu fug de tine, iubito, adăugă el repede şi o strânse cu putere de umeri. Vom aduce un copil pe lume. Aceeaşi lume care, printr-o stranie coincidenţă, este acum ţinta a d-d-doiiă sute treizeci de…

— Am localizat şi al doilea val, îl anunţă Brennan.

— La dracul Numai asta nu doream să aud!

Alice Ti acoperi gura cu palma ei.

— Te înţeleg, credinciosul meu echipaj. Cred că ai dreptate.

Iar în văzduh se simţi mirosul de ars al punţilor de retragere.

Stăteau sub ramurile singurului arbore uriaş şi priveau. Brennan era concentrat asupra unui instrument pe care-l scosese dintr-un buzunar al vestei.

Naveta-solo veche de două sute de ani semăna cu o insectă micuţă cu un ac lung în coadă; plasele de încărcătură erau desfăcute aidoma unor aripi diafane, iar vârful acului scânteia de lumină actinică. Dinspre ea răzbătea un ţiuit ascuţit. Brennan petrecuse o zi întreagă învăţând-o pe Alice cum să folosească nava, cum s-o întreţină şi cum s-o repare. Elroy n-ar fi crezut că o zi putea fi îndeajuns, dar dacă Brennan fusese mulţumit… Iar Alice se descurcase bine. Decolase perfect vertical, după care virase lin spre Soare.

Tânărul simţise un imbold copleşitor, senzaţia că dacă nu făcea ceva imediat, în clipa aceea, avea să regrete toată viaţa. Imboldul trecuse însă de mult. Rămăsese nemişcat, mulţumindu-se să privească.

Soarele părea straniu acum. Brennan meşterise la lentilele gravitaţionale, modificându-le într-un sistem de lansare pentru navetă. În timp ce tânărul se uita, soarele se deplasă puţin spre stânga, pălind, pentru a se suprapune cu naveta.

Alice dispăruse.

— N-o să aibă probleme, spuse Brennan. Ar trebui să facă o afacere frumoasă cu naveta aia. Nu-i doar o antichitate, ci are şi o semnificaţie istorică, iar eu am făcut câteva modificări interesante în…

— Sigur că da, îl întrerupse Elroy.

Iarba se veştejea şi frunzele copacilor se îngălbeniseră. Brennan golise iazul; se zărea fundul puţin adânc, acoperit de mâl. Kobold îşi pierduse deja farmecul.

— Haide! îl bătu pe umăr Brennan.

Coborîîn albia fostului iaz. Elroy îl urmă, strâmbând din nas. Noroiul rece îi plescăia între degetele de la picioare.

Brennan se opri, vârî braţul adânc în mâl şi trase în sus. O uşă metalică se ridică cu un zgomot de aspiraţie. Uşa unei ecluze.

Acum totul se derula foarte rapid. Ecluza conducea într-o cabină de control micuţă, cu două fotolii-cuşetă şi un ecran circular de trei sute şaizeci de grade, dispus deasupra unui pupitru de comandă asemănător celui din navele obişnuite.

— Dacă vrei, poţi să-ţi pui centurile, zise Brennan. Dacă dăm greş acum, oricum suntem morţi.

— N-ar trebui să cunosc ceva…

— Nu. După ce pornim, poţi inspecta vehiculul cât ai chef. Ce naiba, vei avea un an la dispoziţie!

— De ce eşti atât de grăbit?

Brennan îl privi cu coada ochiului.

— Fruntea sus, Roy! Eu am stat aici mai mulţi ani decât a trăit Bunica 'Stelle.

Apoi, activă ecranul.

Pluteau în interiorul găurii din covrigul lui Kobold. Brennan apăsă un buton şi satelitul se deplasă brusc.

— Am decis să plecăm în forţă, zise el. O să avem viteza de desprindere multiplicată cu radical din doi.

— Bine.

Kobold încetini, se opri, apoi se apropie aidoma pumnului unui zeu al războiului. Fără să vrea, Elroy scoase un scâncet. Trecuseră prin gaură într-o clipită şi în faţa lor se întindea spaţiul negru.

Tânărul se întoarse pentru a privi înapoi, însă Kobold dispăruse deja. Soarele era o steluţă printre multe altele.

— Să mărim niţel imaginea, vorbi Brennan.

Soarele deveni mult mai mare — imaginea se extinse peste o secţiune dreptunghiulară a ecranului — şi Kobold se zări, micşorându-se grăbit. Amplificarea vizuală crescu din nou şi Kobold acoperi ecranul.

Brennan apăsă un buton roşu.

Suprafaţa lui Kobold începu să se boţească, de parcă o mână invizibilă l-ar fi strâns în pumn. Stânca vibră şi străluci galben, fierbinte. Elroy simţi tulburare în suflet — avea impresia că cineva bombarda Disneyland-ul.

— Ce ai făcut? întrebă el.

— Am decuplat generatorii gravitaţionali. Nu-I puteam lăsa aici, ca să fie descoperit de navele Pak. Cu cât durează mai mult până ce aceşti indivizi găsesc obiecte artificiale în jurul Soarelui, cu atât este mai bine pentru noi. (Kobold devenise în totalitate galben-portocaliu, se topea şi se micşora.) Peste câteva minute, se va lichefia peste sfera de neutro-niu. După răcire, va fi practic imposibil de detectat.

Kobold era un punct orbitor de alb.

— Si acum?

— De acum, nu se va întâmpla nimic vreme de un an, două luni şi şase zile. Vrei să cercetezi nava?

— Nu se va întâmpla nimic?

— Vreau să spun că pe durata respectivă nu vom mai accelera. Priveşte!

Degetele lui Brennan dansară peste comenzi. Ecranul îl ascultă supus, afişând o hartă tridimensională a Soarelui şi a vecinătăţii sale pe o rază de douăzeci şi cinci de ani-lumină.

— Noi ne găsim aici, lângă Soare. Destinaţia noastră este aceasta. Punctul se găseşte între Alpha Centauri şi steaua Van Maanen. Când vom porni statoreactorul, ne vom îndrepta direct spre flota Pak. Dacă nu cunosc viteza jetului nostru de ejecţie, ei nu ne vor putea determina viteza şi nu vor şti care Ti este componentul transversal. Vor bănui atunci că eu vin dinspre steaua Van Maanen şi că mă îndrept spre Alpha Centauri. Nu vreau să-i aduc spre Soare.

— Mi se pare corect, recunoscu tânărul.

— Să-i dăm drumul, zise Brennan. Mai târziu, vom putea discuta şi detalii. Vreau ca tu să fii capabil să pilotezi nava asta, dacă eu voi păţi ceva.

Brennan o numea Olandezul Zburător. Deşi în interiorul ei existau alte vehicule zburătoare, cu greu putea fi considerată navă.

— Dacă vrei să fii foarte pedant, rosti încântat Brennan, aş putea pretinde că navigăm. În spaţiu, există fluxuri gravitaţionale aidoma mareelor, dar şi vânturi fotonice sau bancuri de praf în care ne putem împotmoli.

— Cu toate astea, la pornire tu ai pilotat-o.

— Aşa-i — şi totuşi, dacă ar fi nevoie aş putea fabrica o velă solară. Nu vreau, însă, fiindcă am deveni mult mai vizibili.

Olandezul Zburător era o matrice de stâncă, în cea mai mare parte goală în interior. Trei uriaşe cavităţi conţineau componentele unui statoreactor Bussard de tip Pak. Brennan îl denumise Protectorul. O altă cavitate găzduia nava lui Elroy Truesdale. Altele constituiau încăperile de locuit.

Exista şi o seră hidroponică.

— Asta-i teritoriu interzis, îi atrăsese atenţia Brennan. Arborele-vieţii. Să nu intri niciodată acolo.

Mai exista, de asemenea, o sală de sport. Brennan petrecu o vreme acolo, arătându-i tânărului cum să regleze maşinăriile pentru muşchii de Prăsitor. Gravitaţia era aproape nulă în Olandezul Zburător. Amândoi trebuiau să exerseze.

Exista un atelier mecanic.

Exista un telescop: mare, totuşi clasic.

— De acum înainte, nu vreau să mai utilizez generatoarele gravitaţionale. Vreau să părem un bolovan spaţial. Mai târziu, vom arăta ca o navă Pak.

Elroy avea impresia că aşa ceva nu era necesar.

— De-abia peste jumătate din cei o sută şaptezeci şi trei de ani, Pak vor găsi vreo urmă a ceea ce facem noi acum.

— Poate…

Apoi exista Protectorul.

Primele săptămâni ale călătoriei fură dedicate aproape exclusiv instruirii lui Elroy, în vederea pilotării statoreactorului. Tânărul învăţă diferenţele dintre nava lui Phssthpok şi cea a lui Brennan.

— Nu ştiu câtă vreme vom dori să păstrăm camuflajul, îi spuse Brennan. Poate pe vecie. Poate numai pentru încă o oră. Depinde.

De aceea, Brennan transformă cabina de comandă într-un centru de instruire şi antrenament, cuplând senzori la sistemele de comandă şi monitorizând informaţiile provenite din exterior. Elroy învăţă să menţină o acceleraţie constantă de 0,92 g. Învăţă să modifice câmpurile, pentru a înceţoşa într-o anumită măsură amprenta jetului. Propulsia lui Phssthpok nu fusese atât de fin reglată precum cea a lui Brennan, datorită călătoriei sale de aproape treizeci şi unu de mii de ani-lumină.

Cabina de control a statoreactorului era mult mai mare decât se aşteptase Elroy.

— Phssthpok nu avea la fel de mult spaţiu, nu-i aşa?

— Nu. El trebuia să transporte alimente, aer şi aparatură de reciclare pentru aproape o mie de ani. Eu nu sunt nevoit să fac acelaşi lucru. Desigur, şi noi vom fi cam înghesuiţi… dar vom beneficia şi de divertisment. Phssthpok fie că nu deţinea tehnologia noastră în domeniul calculatoarelor, fie că n-a utilizat-o.

— Mă întreb de ce oare?

— Unui Pak i s-ar părea inutil ca o maşinărie să gândească pentru el. El gândeşte deja prea bine… şi asta-i place prea mult.

Interiorul calei în formă de picătură nu aducea câtuşi de puţin cu cel al navei aliene care pătrunsese în Sistemul Solar cu două secole în urmă. Acolo se găsea moartea. Se puteau declanşa jeturi poziţionale violente, care să fie întrebuinţate drept arme. Pe axa cea mare a calei era montat un laser cu raze-X. Paralel cu el, un tub gros genera un câmp magnetic direcţionat.

— Ar trebui să afecteze câmpurile unui statoreactor Bussard bazat pe monopoli. Evident, este foarte posibil ca pilotul să nu păţească nimic, dacă nu l-ai sincronizat perfect.

După ce învăţase cum să-l utilizeze — şi asta durase destul de mult, fiindcă Elroy ştiuse prea puţine despre teoria câmpului —, Brennan începuse instruirea asupra momentului.

În clipa aceea, Elroy se răzvrătise.

Ultimele două luni nu fuseseră deosebit de plăcute. Tânărul revenise la şcoală, ca unic elev al unui profesor cu normă permanentă care nu putea fi ocolit sau trişat. Nu-i plăcea să redevină copil. Ducea dorul spaţiilor deschise de pe Pământ. Îi ducea dorul Alicei. La naiba, ducea dorul femeilor. Iar situaţia aceasta avea să continue vreme de cinci ani!

Cinci ani, urmând ca restul vieţii să-l petreacă pe Wunderland. Nu cunoştea multe despre Wunderland, doar că avea o populaţie mică şi risipită, iar tehnologia se depăşea puţin stadiul rudimentar. Un paradis idilic, un loc superb pentru a-ţi trăi viaţa… până la apariţia lui Brennan. După aceea, Wunderland avea să fie pe picior de război.

— Flota Pak se găseşte la o sută şaptezeci şi trei de ani depărtare, accentuă pământeanul, iar noi vom ajunge la Wunderland peste cinci ani. Ce te face să crezi că vei avea nevoie de un artiierist? Şi, de fapt, ce caut eu aici?

Brennan se prinse de marginea ajutajului unei torpile cu fuziune.

— Ai putea spune că am învăţat ce înseamnă să nu fiu încrezut. Mă gândisem de multă vreme să caut o flotă Pak în spaţiu, dar n-am făcut-o. Probabilitatea era pur şi simplu prea redusă. Ei bine, am încetat să mă bizui pe probabilităţi.

— Care probabilităţi? Ştim cu precizie unde se găseşte respectiva flotă…

— N-am vrut să te îngrijorezi. Este o chestie cu bătaie lungă.

— Ei bine, îngrijorează-mă! M-am plictisit!

— Bine, atunci să ne întoarcem puţin în trecut. Ştim unde se află prima flotă şi cât este de mare. A doua flotă a fost lansată abia după trei sute de ani. În privinţa urmelor ei, n-am găsit decât o pată neregulată a aceloraşi produse chimice de evacuare, situată în lateral faţă de prima flotă şi deplasându-se ceva mai rapid. Nu avea aceeaşi direcţie ca prima flotă. Ar fi consumat prea mult combustibil.

— Cât de mare este?

— E mai mică. Cred că numără vreo o sută cincizeci de nave, dacă nu cumva au schimbat proiectul iniţial, ceea ce este posibil. Asta nu pot şti.

— Există şi a treia flotă?

— Dacă există, n-o voi putea detecta niciodată. În tot cazul, ca să construiască a doua flotă, cei din neamul Pak au fost nevoiţi să iasă în spaţiu, în căutare de materii prime. Poate că au exploatat corpurile din sistemele planetare vecine şi au construit navele chiar acolo. Cât ar dura construirea unei a treia flote? Dacă ea există, este mult prea departe pentru mine. Ideea este însă că trebuie să existe o ultimă flotă.

— Şi ce dacă?

— Bănuiesc că atunci când a plecat ultima flotă — a doua, a treia, a patra, nu contează a câta a fost-, câţiva Protectori au rămas pe planeta de origine. Mai presupun că ei au fost cei fără descendenţi Prăsitori. Au rămas, pe de o parte, ca să lase loc pe nave şi, pe de altă parte, fiindcă puteau face nişte lucruri bune pe planeta lor.

— Pe o planetă pustie? În ce fel?

— Puteau construi o flotă de cercetare.

Nu era prima dată când Elroy îşi punea întrebări legate de sănătatea mentală a lui Brennan. Modificările din fiziologia sa, plus cele douăzeci şi două de decenii de singurătate… Şi totuşi, dacă era nebun, Brennan rămânea prea inteligent ca să se trădeze.

— Dar asta înseamnă că flota aceea de cercetare ar fi cu cinci sute de ani în urma celorlalte, îi atrase el atenţia cu blândeţe.

— Pare o tâmpenie, aşa-i? Nu uita însă că ei pot experimenta. Nu sunt siliţi să întrebuinţeze un model despre care ştiu sigur că funcţionează, deoarece acum nu riscă decât propriile lor vieţi. Nu mai au nevoie de module cală. Pot rezista oricât de mult la acceleraţii de 3 g — o ştiu sigur. În felul acesta, se reduce şi masa proviziilor, deoarece călătoria durează mai puţin. În absenţa Prăsitorilor, pot face tot soiul de lucruri… de pildă să deschidă noi exploatări miniere, declanşând erupţii în crusta planetei.

— Ai o imaginaţie debordantă.

— Mulţumesc. Ipoteza mea este că ei intenţionează să depăşească primul val de nave refugiate cam la distanţa la care telescoapele Pak nu sunt îndeajuns de precise pentru a examina mai departe regiunea interstelară. De acolo, vor conduce flota. Mai eşti plictisit?

— Nu, deşi cred că visezi cu ochii deschişi. E posibil ca ei să nu fi construit niciodată aceste nave ipotetice. E posibil să fi fost prinşi chiar de ceea ce i-a determinat să fugă din nucleul galactic.

— Ce naiba, s-ar fi putut să prindă deja al treilea val şi să fi ajuns la al doilea. Sau poate că navele cercetaşilor au fost distruse. Sau — asta pentru cazul în care n-ai înţeles ideea finală — poate că vor sosi dintr-o clipă în alta.

— Nu le-ai găsit?

— Cum? Cercetând un cer întreg? N-ar sosi dintr-o singură direcţie, ci ar converge asupra Soarelui din direcţii aleatorii. În locul lor, aşa aş proceda. Nu uita ce anume se aşteaptă să găsească: o planetă de Protectori Pak conducând o civilizaţie veche de două sute de ani. Este un interval suficient pentru a popula o lume virgină, începând cu o populaţie de… Treizeci de milioane de Prăsitori de toate vârstele i-ar fi adus lui Phssthpok cam trei milioane de Protectori recent modificaţi. Cercetaşii n-ar intenţiona să trădeze poziţia flotei lor.

— Mda.

— Aş putea face ceva, dar va dura câteva zile până-mi voi construi aparatele necesare. Mai întâi, doresc să mă asigur că tu poţi lupta cu nava asta. Să revenim în cabina de comandă…

Un câmp magnetic direcţionat va agita plasma interstelară, pe măsură ce aceasta este călăuzită într-un statoreactor Bussard. Ca armă, câmpul poate fi făcut să dirijeze fluxul de plasmă spre o ţintă. Ochitorul va trebui să varieze loviturile, altfel pilotul inamic ar putea compensa efectul armei. Variaţiile densităţii locale a hidrogenului l-ar afecta. Dacă plasma este suficient de densă local, inamicul n-ar putea nici măcar să-şi decupleze propulsia fără să fie carbonizat. O parte a scopului câmpurilor colectoare este să protejeze nava de particulele razelor gama pe care le arde drept combustibil.

— Dacă poţi, loveşte-l în vecinătatea unei stele, zise Brennan. Şi nu-l lăsa să-ţi facă acelaşi lucru.

Laserul constituia o moarte mai sigură, dacă lovea o navă. Însă, la începutul unei bătălii, o navă duşmană s-ar fi găsit la cel puţin câteva secunde-lumină depărtare. Ar fi fost o ţintă mică şi greu de lovit, cu imaginea întârziată secunde sau chiar minute. Aripile de aproape două mii de kilometri ale câmpului colector al statoreactorului ar fi fost mai lesne de nimerit.

Torpilele telecomandate erau multe şi variate. Unele erau simple bombe cu fuziune. Altele emiteau rafale de plasmă incandescentă prin câmpul statoreactorului, sau vapori de carbon pentru a produce variaţii bruşte ale vitezei de ardere, sau o jumătate de tonă de radon presurizat într-un câmp de stază. Moarte mai simplă, ori mai complicată. Altele erau simple momeli, baloane argintate.

Elroy învăţă.

Trecuseră aproape trei luni de la distrugerea lui Kobold şi tânărul era în plină luptă. În ultima vreme, ajunsese să îndrăgească aceste bătălii simulate, dar cea actuală nu-i plăcea deloc. Brennan azvârlea totul asupra lui. Cercetaşii Pak folosiseră o acceleraţie de 3 g până ce trecuseră prin spatele său, apoi bum! 6 g şi se apropiau. O parte a torpilelor lui greşiseră ţintele; cercetaşii le afectau cumva sistemul de ghidare. Îi ocoleau laserul cu atâta uşurinţă încât îl decuplase. Trăseseră ei cu laserul, nu numai asupra navei sale, ci şi în câmpul dinapoia lui, unde atomii de hidrogen se întâlneau şi fuzionau, astfel că Protectorul se zgudui şi tânărul îşi făcu griji în privinţa lagărelor generatorului. Îl împroşcară cu bombe având viteze incredibile — probabil lansate printr-un accelerator liniar. Elroy trebui să le ocolească prin curbe lente, aleatorii. Protectorul nu era o navă tocmai manevrabilă.

Stătuse trei zile în modulul de comandă, mâncând acolo şi folosind pilule energizante. Jucând jocul lui Brennan. Era însă furios de moarte.

În interiorul navelor pe care le putea discerne doar prin intermediul instrumentelor, el îşi imagina chipuri dure, ca al lui Brennan.

Doi cercetaşi se apropiau din spatele său şi, în cele din urmă, îl lovi pe unul cu câmpul magnetic direcţionat şi-i privi câmpul colector înflorind într-o flacără şi disipându-se.

Atunci îşi dădu seama că erau două perechi de câte două nave. Lua-l-ar dracu' oricum pe Brennan! Lovise nava din frunte, însă cea din spate continua să se afle acolo… şi încetinea. Pierderea conducătoarei îi redusese viteza. Elroy se concentră asupra celei de-a doua echipe, care se apropia.

Încercă să cotească. Două nave cuplate între ele ar fi trebuit să fie mai puţin manevrabile decât una… şi peste o oră ştiu că avusese dreptate. Virase doar o fracţiune dintr-un minut de arc, însă ele viraseră şi mai puţin. Putea continua genul acela de manevre şi simultan să-şi schimbe orientarea faţă de ele.

Testă câteva arme asupra navei solitare, rămasă în spatele lui.

Apoi, jumătate din pupitrul de comandă al arsenalului se înroşi şi fu nevoit să ghicească ce anume îi explodase în modulul posterior. Probabil că idiotul de proiector — încercase să străpungă câmpul colector al inamicului. Fu aproape sigur că nava lui nu păţise nimic şi mai riscă presupunerea că explozia îi avariase laserul, care altfel i-ar fi putut fi de folos. Lansă o salvă de torpile din partea calei opusă exploziei. Nava conducătoare a celei de-a doua perechi se transformă într-un glob de foc şi pieri.

Rămăseseră numai două nave-secunzii din fiecare pereche-care aveau o acceleraţie mai mică decât a lui. Şovăi puţin, apoi decise. Continuă să se ferească de proiectile şi de raze laser.

Cercetaşii rămaseră în urmă. Îi privi micşorându-se… apoi unul încetă să se mai micşoreze… şi înţelese că acela reuşise, cine-ştie-cum, să-şi crească viteza şi-i venea din spate cu o acceleraţie de 8 g.

Primul imbold al tânărului fu să strige:

— Brennan! Ce-ncerci să faci?!

N-ar fi fost prima dată când strigase. De data aceasta, se abţinu s-o facă. Ghicise răspunsul: a doua navă folosea drept combustibil chiar jetul de evacuare al Protectorului! Nu conta cum anume; asta era, de aceea se deplasau în tandem.

Decuplă propulsiile şi lansă două jumătăţi de tonă de radon.

Radonul are o perioadă scurtă de înjumătăţire şi de aceea trebuie păstrat în stază. Generatorul se găsea în exteriorul învelişului bombei şi era parţial construit din fier moale. Câmpul colector al inamicului îl făcu ferfeniţă. Peste un minut, radonul se contractă şi se petrecură lucruri incredibile: fuzionă în elemente transuraniene, apoi fisionă imediat.

Contracţia explodă. Câmpul colector scânteie ca un gigantic brad de Crăciun căzut pradă nebuniei. Nava Pak se transformă într-un punct alb-orbitor, micşorându-se.

Ultimul cercetaş Pak rămăsese mult în urmă.

Revenirea la normal decurse lent. Elroy trebui să-şi repete întruna că nu fusese ceva real, ci doar o simulare. Tresări violent când capul lui Brennan apăru prin twing.

— Ce idee aiurită a mai fost şi asta, se răsti la el să se alimenteze din evacuarea mea?

— Ştiam c-o să mă întrebi, zise Brennan. O să-ţi explic în detaliu, dar mai întâi să discutăm despre luptă.

— Dă-o dracu' de luptă!

— Te-ai descurcat bine. N-a mai rămas mare lucru din arsenal, dar asta-i în regulă dacă nu te mai întâlneşti cu alţi cercetaşi. Nu ai rezervă de combustibil ca să te înscrii pe orbită în jurul lui Wunderland — ai consumat prea mult. Poţi însă abandona Protectorul, ca să asolizezi cu cargobotul.

— Drăguţ! Foarte liniştitor! Acum, răspunde-mi cum este posibil ca un cercetaş Pak să folosească jetul meu de evacuare ca sursă de alimentare?

— Configuraţia respectivă este perfect posibilă. De fapt, este una pe care voi începe s-o caut, fiindcă este uşor de găsit. Îţi pot explica mai bine cu ajutorul unor diagrame.

Până ajunseră în cabina Olandezului Zburător, Elroy se calmase. De asemenea, începuse să tremure. Trei zile petrecute în fotoliul de comandă a Protectorului îl epuizaseră fizic şi nervos.

Brennan îl privi gânditor.

— Vrei să amân explicaţiile?

— Nu.

— Bine, atunci voi fi cât mai scurt cu putinţă. Să vedem ce face câmpul tău colector. El preia hidrogenul interstelar întâlnit în cale, pe o rază de aproape cinci mii de kilometri. Îl acumulează prin intermediul câmpurilor magnetice şi-l compactează cu forţă, suficient timp, astfel încât să producă fuziune. Rezultă heliul, plus rămăşiţe de hidrogen şi nişte produse de fuziune.

— Exact.

— Jetul de evacuare este fierbinte şi destul de îngust. În cele din urmă, se va disipa, pierzându-se în spaţiu, ca orice jet propulsor de torpilă. Să presupunem însă că o navă te-ar urmări, aici.

Brennan apelă pe ecran o serie de imagini: două nave micuţe, urmărindu-se la o distanţă de o sută cincizeci de kilometri. Înaintea navei din faţă, deplie un con larg, al cărui vârf se găsea puţin în spatele ei. O formă aciculară, cu nava în vârf — câmpul protector al navei — aducea hidrogenul colectat într-un spaţiu inelar, limitat.

— Practic, tu colectezi combustibilul pentru Pakul urmăritor. Câmpul lui colector are diametrul de numai o sută cincizeci de kilometri — Brennan trasă un al doilea con, mult mai îngust — şi-i oferă un control mai delicat asupra curgerii combustibilului său. Este deja fierbinte şi dens. Arde mai bine, într-o fuziune de ordin mai ridicat. Jetul de evacuare va fi mai bogat în beriliu. Este doar una dintre acţiunile pe care acei ultimi reprezentanţi ai neamului Pak le-ar fi încercat. Nava din faţă ar fi fost practic doar căuşul colector — fără combustibil la bord, fără motoare auxiliare, fără încărcătură. Evident, ea trebuia remorcată până atingea viteza de colectare. Nava din spate este mai grea, dar capătă o acceleraţie superioară.

— Crezi că asta a pornit spre noi?

— Poate. Există şi alte variante. Două nave independente, menţinute laolaltă de un generator gravitaţional. Ele se pot separa într-o clipă. Sau ar fi posibil ca nava din faţă să fie cea adevărată, a doua fiind doar un arzător secundar al produselor de evacuare. Indiferent de soluţia aleasă, le pot găsi. Vor produce frecvenţe ale beriliului, strălucind ca o firmă de neon pe cer. Nu trebuie decât să construiesc detectorul.

— Ai nevoie de ajutor?

— Eventual. Acum, du-te şi culcă-te! Peste vreo lună, vom încerca altă simulare.

Elroy se opri în pragul uşii.

— Abia atunci?

— O facem numai ca să te ţin în priză. Eşti pregătit şi nu mai ai ce îmbunătăţi. Fii însă ceva mai atent cu proiectorul electromagnetic. După ce o să te scoli, o să-ţi arăt ce i-au făcut cercetaşii Pak.

— Adică ce i-ai făcut tu.

— Ce i-ar fi făcut ei. Du-te si culcă-te!

Brennan rămase trei zile în atelierul mecanic, unde poate că dormea, dar în tot cazul nu mânca. Indiferent ce anume ar fi făcut acolo, din interior răzbăteau permanent zgomote şi o vibraţie zumzăitoare se simţea prin stânca Olandezului Zburător.

Elroy citi două romane vechi stocate în calculator. Pluti prin grotele şi coridoarele de rocă, simţindu-se apăsat de senzaţia de a se găsi în subteran. Exersă până la epuizare în sala de gimnastică. Imponderabilitatea îi afectase într-o oarecare măsură tonusul muscular. Trebuia să facă ceva în această privinţă.

Accesă informaţiile despre Wunderland şi află cam ceea ce se aşteptase. Atracţia gravitaţională: 61% din cea terestră. Populaţia: 1.024.000. Suprafaţa colonizată: 7.700.000 km². Principala aşezare: München, populaţia: 800. Adio, viaţă metropolitană! Deşi, gândindu-se mai bine, probabil că, până ajungea acolo, München avea să i se pară ca New York-ul.

În a patra zi, zgomotele din atelier încetară. Pătrunzând înăuntru, tânărul îl găsi pe Brennan aparent adormit. Se întoarse să plece, când fostul centuran deschise ochii şi începu să vorbească:

— Depinzi prea mult de virajele acelea lente şi prelungi. Pentru a evita armele Pak, trebuie să-ţi variezi acceleraţia, trebuie să măreşti şi să micşorezi întruna raza câmpului colector. Atunci când ei trag cu o armă de genul unei pulsaţii laser, măreşte raza. Dacă nu îngustezi prea mult jetul de plasmă, nu poţi fi distrus.

Elroy nu era derutat. Se obişnuise cu stilul lui Brennan de a relua subiecte abandonate poate cu zile în urmă. De aceea, intră în joc.

— Ultima navă, spuse el, ar fi putut să se fi apărat aşa, atunci când am lansat radonul spre ea.

— Bineînţeles, dacă pilotul ar fi reacţionat suficient de rapid. La viteze mari ale statoreactorului, porcăria trebuie să ajungă în admisie înainte ca pilotul să ştie că-i în câmpul colector, mai ales că tu nu te-ai folosit de o torpilă acceleratoare. Ai gândit bine, Roy. Aşadar, ţine minte: niciodată nu urmări o navă care fuge. Un pilot bun îţi poate zvârli în câmpul colector o mulţime de chestii. Să sperăm că, în toate bătăliile, noi vom fi cei care vom fugi.

Tânărul îşi aminti pentru ce venise acolo.

— N-ai mai mâncat de două zile. M-am gândit că…

— Nu mi-este foame. Am turnat prisma şi acum aştept să se răcească.

— Ţi-aş putea aduce…

— Nu, mulţumesc.

— Crezi că lucrul ăsta are vreo semnificaţie?

— Nu ţi-am spus că eram previzibil? Dacă în preajmă nu există cercetaşi Pak, ai putea la fel de bine să călătoreşti singur până la Wunderland. Aproape toate datele pe care le cunosc despre rasa asta sunt stocate în calculator. Atunci când un Protector simte că nu-i nevoie de el, încetează să mai mănânce.

— Aşadar, speri cumva că vom găsi cercetaşi Pak.

Brennan râse — un chicotit credibil, deşi gura nu i se clintise. Chipul său nu era chiar rigid, ci aducea mai degrabă cu o piele foarte încreţită. Gura rămânea însă nemişcată, iar cele mai multe din expresiile omeneşti implică folosirea buzelor.

În seara aceleiaşi zile, ieşi din atelier trăgând după sine un instrument greu de o sută cincizeci de kilograme, a cărui principală parte o constituia o prismă mare de cristal. Nu-I lăsă pe Elroy să-l ajute s-o transporte, dar o montară amândoi în focarul telescopului. După aceea, tânărul îi aduse un sandviş şi-l sili să-l mănânce. Rolul acela de dădacă îl irită, însă acelaşi lucru se putea spune despre ideea de a merge singur spre Wunderland.

Brennan dispăruse când Elroy porni în căutarea lui, în după-amiaza celei de-a cincea zile. Îl găsi, în cele din urmă, în singura încăpere ce-i fusese interzisă: sera hidroponică. Se afla lângă un rezervor şi înfuleca de zor igname.

Prisma proiecta un spectru multicolor pe o suprafaţă albă. Brennan arătă o linie colorată în verde-strălucitor.

— Lumina beriliului, deplasată spre albastru, anunţă el. Liniile heliului au suit tocmai în violet. De obicei, beriliul se găseşte în spectrul inf raroşu.

— Deplasată spre albastru… (Şi un elev ştia ce însemna asta.) Vine spre noi.

— Poate că nu. Vine în direcţia noastră, dar poate că ţinta nu suntem noi. Ne găsim la numai două săptămâni-lumină de Soare, iar el se află cam la un an-lumină şi cred că decelerează. Va trebui să verific, să văd dacă-i putem zări jetul de evacuare. Deşi cred că se îndreaptă spre Soare.

— Brennan, asta-i şi mai rău!

— Mai rău de atât nu se poate. Vom afla peste o lună. Până atunci, se va mai deplasa şi vom avea o paralaxă.

— O lună! Dar…

— Stai o clipă! Calmează-te! Cât de mult se poate îndepărta într-o lună? Viteza lui nu-i decât o fracţiune din cea a luminii. Probabil că noi mergem mult mai rapid. O lună n-o să ne coste prea mult — şi trebuie să ştiu câţi sunt, unde sunt şi încotro se îndreaptă. Plus că mai trebuie să construiesc ceva.

— Ce?

— Un gadget. Ceva ce am inventat după ce am descoperit flota Pak, când am înţeles că s-ar putea să existe şi nişte cercetaşi. Planurile sunt în calculator.

Elroy nu se temea de solitudine, ci de opusul acesteia. Brennan era un tovarăş ciudat şi Protectorul avea să fie supraaglomerat când, în cele din urmă, aveau să părăsească Olandezul Zburător. Vreme de aproape o săptămână, tânărul nu se apropie de observator, savu-rându-şi deliberat singurătatea. Plutea în sala pustie de gimnastică, rotindu-şi braţele şi picioarele în cercuri largi. Ulterior, avea să dorească să-şi reamintească sala aceea. Până şi asteroidul pe jumătate sfredelit era prea mic pentru un bărbat care ar fi preferat să escaladeze un munte.

La un moment dat, sugeră altă simulare de bătălie. Acum, modelele navelor Pak realizate de Brennan aveau să fie mai precise. Brennan îl refuză.

— Ştii tot ceea ce-ţi va fi necesar vreodată ca să te lupţi cu ei. Asta te sperie?

— Ce dracu', bineînţeles!

— Mă bucur s-o aud.

În altă zi, Brennan nu se afla în laborator. Elroy porni în căutarea lui. Cu cât căuta mai mult, cu atât se încăpăţâna mai tare, totuşi Brennan părea să nu fie nicăieri.

Finalmente, tânărul se întrebă:

— Cum ar fi procedat Brennan în locul meu? Utilizând logica. Dacă nu-i în interior, atunci trebuie să fie în exterior. Ce anume există în exterior de care să aibă el nevoie?

Exact! Vidul şi accesul la suprafaţă.

Arborele, iarba, mâlul de pe fundul iazului erau toate moarte şi îngheţate. Stelele se vedeau strălucitoare, stranii şi mult mai reale decât pe ecranele de observaţie. Elroy le imagina sub forma unui câmp de bătălie; planetele invizibile din depărtare erau teritoriile disputate, iar învelişurile gazoase din jurul stelelor reprezentau capcane ucigaşe pentru luptătorii imprudenţi.

Zări reflectorul căştii lui Brennan.

Acesta muncea în vid, construind… ceva. Costumul său spaţial părea în egală măsură alien şi anacronic, iar desenul de pe piept era un detaliu dintr-un tablou de Dali: o Madonă cu Prunc. O bucată de pâine plutea în fereastra din torsul Pruncului, care o examina cu o privire gânditoare, de adult.

— Nu veni prea aproape, îi transmise Brennan prin radioul căştii. Am avut vreme destulă să umblu prin bolovanul ăsta, atunci când i-am dat formă lui Kobold. Dedesubtul peisajului se găsesc depozite de elemente pure.

— Ce construieşti?

— Ceva care ar trebui să colapseze de la depărtare un generator de gravitaţie polarizată. Dacă vizitatorii noştri folosesc gravitaţia artificială pentru a-şi ţine navele în tandem, vor trebui s-o polarizeze ca să aibă efect la distanţele respective. Noi ştim că ei ştiu cum să procedeze. Vor pune generatorul în nava a doua, pentru că ea produce suficient surplus de energie ca să menţină câmpul.

— Si dacă se folosesc de altceva?

— Atunci, Înseamnă că am irosit o lună. Totuşi, nu cred că utilizează cabluri. La decelerare, nici chiar un cablu Pak n-ar rezista temperaturii jetului de evacuare al navei din spate. Pot crede că au încărcat totul pe nava din spate, întrebuinţând-o pe cea din faţă exclusiv ca statoreactor Bussard. Însă în felul ăsta ar pierde atât putere, cât şi manevrabilitate. Am încercat să proiectez eu însumi o navă de cercetare Pak. Nu-i uşor, fiindcă nu ştiu de ce anume dispun ei. Din punctul nostru de vedere, lucrul cel mai rău la care mă pot gândi ar fi două nave independente, fiecare cu generatoare de câmp colector multifuncţionale. În felul ăsta, dacă într-o luptă pierzi două nave conducătoare, poţi cupla între ele navele din spate şi invers.

— Mda.

— Totuşi, nu-mi vine să cred în soluţia asta. Cu cât fiecare navă conţine mai multe gadgeturi, cu atât rămân cu mai puţine nave. Cred că vor face un compromis. Nava conducătoare este un statoreactor Bussard construit pentru luptă, dar nu foarte diferit de al nostru. Nava din spate este cea mai complexă din tandem, dispunând de generatorul de câmp colector reglabil. Două nave din spate pot fi cuplate, dar nu şi două dintre cele conducătoare. Oricum, ele sunt şi mai vulnerabile. Âi văzut-o chiar tu.

— Atunci, aceşti cercetaşi sunt mai periculoşi decât cei cu care m-am luptat eu.

— Şi sunt trei perechi.

— Trei…

— Forează un soi de con şi vin încoace traversând… Mai ţii minte harta spaţiului din vecinătatea Soarelui? Există o regiune care conţine aproape numai pitice roşii, iar ei vin pe acolo. Cred că intenţionează să stabilească o rută de retragere pentru flotă, în eventualitatea că lângă Soare se va întâmpla ceva rău. Dacă nu, dacă Soarele li se va părea în regulă, vor aborda alte stele pitice galbene. În clipa de faţă, se află la aproximativ un an-lumină de Soare, iar distanţa relativă dintre ele este de opt luni-lumină.

Elroy îşi ridică privirea. Unde anume pe câmpul de luptă…? Găsi Soarele cu uşurinţă, dar nu-şi putea aminti direcţia primei perechi de cercetaşi. Se înfioră în costum, deşi acesta era mult mai confortabil decât fusese vreodată. Brennan îl meşterise pe ici, pe colo.

— Ar putea fi mai multe.

— Mă îndoiesc, zise Brennan. N-am mai descoperit urme de beriliu la nici o modificare a frecvenţei.

— Dar dacă nu vin în perechi, ci câte o singură navă? Atunci ar apărea ca nişte statoreactoare Bussard obişnuite.

— Nu cred asta. Trebuie să fie capabile să se vadă reciproc. Dacă un cercetaş dispare, ceilalţi vor dori să ştie asta.

— Perfect! Aşadar, trebuie să-i ţinem departe de Soare. Ce-ar fi să ne folosim pe noi înşine drept momeală?

— Exact.

Răspunsul acela, rostit pe un ton distrat, era deconcertant. Situaţia se repetase de nenumărate ori, lăsând impresia că Brennan gândise deja totul, în detaliu, de multă vreme. Când tăcerea se prelungi, Elroy întrebă:

— Te pot ajuta cu ceva?

— Nu. Trebuie să termin asta. Completează-ţi cunoştinţele. Studiază astronomia locală — este câmpul nostru de luptă. Informează-te despre Cămin. Nu mai mergem spre Wunderland, ci spre Cămin… dacă vom putea.

— De ce?

— La urma urmelor, Căminul este obiectivul cel mai uşor de atins. De asemenea, acolo există o civilizaţie industrială relativ avansată. Ca atare, vom schimba cursul de înaintare cu nouăzeci de grade.

CĂMINUL: Epsilon Indi 2, a doua dintre cele cinci planete ale unui sistem care include 200 de asteroizi, distribuiţi aleatoriu pe orbite precis cartate. Gravitaţia: 1,08. Diametrul: 16.300 km. Durata de rotaţie: 23 ore 10 minute. Durata de revoluţie: 181 de zile. Compoziţia atmosferică: 23% oxigen, 76% azot, 1% gaze netoxice. Presiunea la nivelul mării: 568 mm Hg.

Un satelit natural — diametru: 2.200 km.; gravitaţia: 0,2; compoziţia suprafeţei: tip selenar.

Descoperită în 2094 de către o statosondă automată de explorare. Colonizată în 2189, în urma unei acţiuni combinate întreprinse de statosonde şi nave-lente…

Colonizarea Căminului fusese uşurată de două tehnici noi. Nave le-lente purtaseră fiecare câte şaizeci de colonişti aflaţi în stază. Cu un secol în urmă, şaizeci de colonişti ar fi ocupat trei sau patru astfel de nave. Şi, cu toate că nici o fiinţă vie nu putea supravieţui drumului în statosonde, acestea fuseseră întrebuinţate pentru alimentarea cu combustibil a navelor-lente. Simultan se folosise şi tehnica mai veche, prin care necesarul de provizii şi materiale al coloniştilor se expedia cu statosondele pe orbita Căminului, economisind spaţiu la bordul navelor-lente. Dacă pe drum apăreau avarii ale unei statosonde, exista timp suficient ca să fie lansată o alta, care s-o înlocuiască.

Iniţial, coloniştii deciseseră să-şi boteze noua lume — Planeta; probabil că-i amuza să se considere urmaşi ai planetarilor. Ajunşi însă pe Cămin, se răzgândiseră, în urma unei crize întârziate de patriotism.

Populaţia: 3.200.000. Suprafaţa colonizată: 15.500.000 km ². Principalele aşezări… Elroy petrecu o vreme memorând hărţile. În general, oraşele se întemeiaseră la confluenţele râurilor. Comunităţile agricole se aflau în apropierea mărilor. Fauna şi flora erau mai abundente în oceane decât pe uscat şi lucrările agricole necesitau lanţuri ecologice complete; formele de viaţă marine se întrebuinţau ca îngrăşăminte.

Industria extractivă înflorea, dar numai pe Cămin.

Comunicaţiile cu Pământul reprezentau o industrie principală, care tindea să dezvolte alte domenii conexe în ritm constant.

Trei milioane… La data respectivă, o populaţie de trei milioane însemna o rată redusă a naşterilor, chiar dacă iniţial fusese sporită prin naşterile in vitro şi ulterior de alte nave cu colonişti. Până atunci, Elroy nu se gândise niciodată la acest aspect al colonizării planetelor. Reprezenta o mândrie să fii tatăl a mulţi copii… dar pe Cămin mândria respectivă avea mai puţin înţeles, deoarece nu trebuia să te dovedeşti un geniu, ori să inventezi roata sau altceva, ca să obţii aprobarea. Cu toate acestea, el ar fi avut copii pe două planete.

Pe de altă parte, situaţia de pe Căminul s-ar fi înrăutăţit probabil când Brennan ar fi declanşat starea de război. Războiul nu era niciodată amuzant, şi — Elroy ar fi trebuit s-o ştie — genul acela de război interstelar urma să fie lent şi îndelungat. Ce fel de minte îţi trebuia, ca să plănuieşti cu o sută şaptezeci şi trei de ani în avans?

Aparatul pe care-l construia Brennan era ceva mai înalt decât el, masiv şi cilindric. Se găsea lângă una dintre uşile grele înapoia cărora aşteptau componentele Protectorului.

— Vreau să fiu cât mai sigur că pot obţine o polarizare adecvată a câmpului, îi spuse lui Elroy. Altfel, este posibil ca tot Protectorul să colapseze în sine.

— Ca şi Kobold, nu? O poţi face?

— Cred că da. Cei din neamul Pak au făcut-o… presupunem noi. Dacă eu n-o pot face, va trebui să presupun că au altă modalitate de a-şi ţine navele în tandem.

— Unde îi va fi locul?

— O să-l ataşez înapoia modulului arsenal. Nava ta se va găsi în spatele cabinei de comandă. Este drept, vom fi niţel cam înşiraţi. Amicii noştri nu vor fi surprinşi că am modificat proiectul navei. Ar fi făcut-o ei înşişi, dacă ar fi avut sculele şi materiile prime necesare.

— Ce te face să crezi că nu le au?

— Nu cred aşa ceva, răspunse Brennan. Mă tot întreb ce anume vor construi, după ce vor afla ce am eu.

După câteva zile, reapăru în observator.

— Am terminat, anunţă el scurt. Pot obţine câmpul de gravitaţie polarizată de care am nevoie. Ceea ce înseamnă că-l poate obţine şi un Pak, ceea ce înseamnă că probabil deja îl utilizează.

— Atunci, suntem gata de desprindere. În sfârşit!

— Mai întâi, trebuie să ştiu ce fac cercetaşii Pak. Îţi promit că nu va dura mai mult de douăsprezece ore.

Pe ecranul telescopului, cercetaşii se vedeau sub forma unor punctuleţe verzi, situate la mare distanţă unul de celălalt şi evident mai aproape de Soare. Brennan păruse să ştie cu exactitate regiunea unde să-i caute — la urma urmelor, îi observa de două luni.

— Continuă cu acceleraţia de 3 g, spuse el. Se vor opri la Soare. Până aici am avut dreptate în privinţa lor. Să vedem cât de departe pot împinge lucrurile.

— N-ar fi momentul să-mi spui care sunt intenţiile tale?

— Aşa-i. Părăsim Olandezul Zburător, chiar acum. La dracu' cu-ncer-carea de a-i convinge că vin dinspre steaua Van Maanen. Oricum, ne văd din unghiul necorespunzător. Voi porni spre Wunderland, cu acceleraţia de 1,08 g, pe care o voi menţine-o timp de o lună, apoi voi accelera la 2 g şi voi începe să virez. Dacă mă vor observa, vor coti după mine, cu condiţia să-i fac să creadă că sunt îndeajuns de periculos.

— De ce…, începu tânărul să întrebe apoi îşi aminti că 1,08 g era gravitaţia la suprafaţa Căminului.

— Nu vreau să creadă că sunt un Pak. Nu deocamdată. Este mult mai probabil să urmărească un alien capabil să construiască ori să fure o navă Pak. Şi nu vreau să mă folosesc de gravitaţia Pământului. Ar fi un indiciu.

— De acord, însă acum vor crede că venim de pe Cămin. Doreşti lucrul ăsta?

— Cred că da.

Căminul nu prea avea de ales în privinţa intrării în război. Elroy oftă. De fapt, cine avea de ales?

— Dacă doi dintre ei îşi continuă drumul spre Soare, întrebă el, iar celălalt pleacă după noi?

— Asta-i frumuseţea. Ei continuă să rămână la opt luni-lumină unul de celălalt. Fiecare dintre ei trebuie să vireze cu opt luni înainte de a-i vedea pe ceilalţi că virează. Revenirea la cursul iniţial îi poate costa încă un an şi jumătate. Până atunci, ar putea hotărî că sunt prea periculos pentru a fi lăsat să scap. — Brennan ridică ochii de pe ecran. — Se pare că nu-mi împărtăşeşti entuziasmul.

— Brennan, abia după doi ani blestemaţi vei şti dacă cercetătorii Pak s-au luat după tine. Un an ca să te observe, plus un an până vei vedea dacă şi-au schimbat cursul.

— Nu-s chiar doi ani, dar e pe aproape. (Sub proeminenţa lor osoasă, ochii lui Brennan erau întunecaţi.) Câtă plictiseală eşti în stare să suporţi?

— Nu ştiu.

— Ţi-aş putea construi o capsulă cu câmp de stază, folosind două torpile cu radon.

Dumnezeule, un respira!

— Hei, asta-i o idee bună! Dar ar înseamnă să arunci radonul, nu-i aşa?

— La dracu', nu! N-aş face una ca asta. O să aduc două torpile în cabină, şi între generatoare o să improvizez o carapace metalică.

Conştiinţa îl trase de mânecă pe tânăr.

— Auzi, tu simţi în acelaşi fel ca mine? Mă refer la aşteptare… Am putea supraveghea pe rând.

— Termină! Eu aş putea aştepta şi ziua Judecăţii de Apoi fără să clintesc un deget — dacă aş avea o motivaţie.

Elroy râse uşurat. Amânările permanente îi măcinaseră nervii.

Capsula de stază era un cilindru din fier moale, măsurând aproximativ doi metri; prin sudarea de cele două torpile cu radon, lungimea ansamblului era de cinci metri. Fuseseră nevoiţi să-l introducă prin uşa care asigura legătura între bucătărie şi sala de gimnastică.

Elrroy încăpea în el ca într-un sicriu. Îl simţea ca pe un sicriu. Încleşta însă dinţii, stăpânindu-şi cuvintele, în timp ce-l aştepta pe Brennan să închidă chepengul convex.

Acesta scoase un bubuit înfundat.

Eşti sigur că va funcţiona?

Nu fi idioţi Aşa a fost colonizat Căminul. Bineînţeles că va funcţiona. Brennan l-ar fi crezut un papă-lapte.

Aşteptă în întuneric. Şi-I imagină pe Brennan terminând sudurile, testând circuitele şi legăturile, înainte de a cupla contactul. Apoi… n-ar mai fi simţit trecerea timpului. Când chepengul s-ar fi deschis, el ar fi întrebat prosteşte: „N-a funcţionat?”.

Gravitaţia îl lovi pe neaşteptate de undeva de sus. Elroy simţi că se lipeşte de fundul capsulei şi nu se mai putu clinti. Icni de şoc şi surpriză. Nu mai trebuia să întrebe — Protectorul se afla în zbor, accelerând cu cel puţin 3 g.

Chepengul se deschise larg. Brennan îl prinse de subsuori şi-l ridică. Palmele îi erau dure, aidoma unor lame de cuţit. Îl ajută pe Elroy — pe jumătate purtându-l — să se deplaseze până la o cuşetă. Palmele îi coborâră încet până la talia tânărului, aşezându-l în cuşetă.

— Nu-s olog, mârâi Elroy.

— Dar te vei simţi aşa, replică Brennan, aşezându-se cu aceeaşi grijă în cealaltă cuşetă. Au muşcat momeala. Vin după mine. De doi ani, mergem cu 2,16 g. Am păstrat valoarea asta redusă pentru că mi-era teamă că vor crede că că-i pot întrece.

— Şi poţi? Ei cum se descurcă?

— 6 să-ţi arăt. — Brennan apăsă câteva taste şi un peisaj stelar acoperi ecranul. — îţi voi prezenta în numai zece minute acţiunile din ultimii doi ani, înregistrate prin telescop. În felul ăsta, vei observa mai bine. Vezi navele Pak?

— Da.

Trei puncte verzi, vizibil alungite, vizibil deplasându-se. Brusc, pe ecran, în stânga, apăru o lumină albă puternică — Soarele.

— În timp ce virau, le-am obţinut paralaxa. Acceleraţie mică, dar schimbare rapidă de direcţie. Raza virajului lor a fost aproape egală cu a noastră. Cred că fiecare navă a cotit separat. Acum au revenit la formaţia tandem şi se apropie de noi cu 5,5 g.

— Ai ghicit-o aproape exact.

— Nu uita că am petrecut câteva zile alături de Phssthpok, şi că acesta mi-a fost mentor… M-am gândit că un Pak sănătos poate suporta la nesfârşit 3 g, iar 6 g timp de cinci ani, apoi ar muri. Ei îşi cunoşteau limitele şi au proiectat navele ca atare.

Trei stele verzi pluteau spre Soare. Una câte una se stinseră şi apărură din nou. Acum, culoarea lor era mai palidă, mai gălbuie. Elroy încercă să se scoale în capul oaselor, dar mâna lui Brennan îl împinse înapoi.

— Aici au început să accelereze.

Tânărul privi încă un minut, însă nu se întâmplă nimic; doar steluţele verzi păreau a străluci mai puternic.

— Aici ne aflăm în momentul de faţă. Imaginile acelea sunt cam la un an-lumină depărtare. Navele însele ar fi cam cu două luni-lumină mai aproape, presupunând că ne urmăresc cu acceleraţie constantă. Peste câteva luni, vom şti dacă vreuna dintre ele s-a întors pe cursul vechi. Dacă nu, perechea din faţă ne va ajunge în aproximativ paisprezece luni, timp scurs la bordul navei. Desigur, însă, că la un moment dat vor începe decelerarea, încercând să ne lovească cu jetul de frânare, ceea ce înseamnă că va dura mai mult.

— Paisprezece luni…

— Timp scurs la bordul navei! Vitezele noastre sunt relativiste. Distanţa pe care o vom parcurge în intervalul respectiv va fi mult mai mare.

Elroy clătină din cap.

— În cazul ăsta, am senzaţia că m-ai trezit niţel cam devreme.

— Nu tocmai. N-am nici o idee despre ce mi-ar putea face de la o asemenea distanţă, totuşi nu sunt sigur că nu s-au gândit la ceva. Doresc să fii treaz şi în plenitudinea forţelor, în eventualitatea că se întâmplă ceva cu mine. În plus, vreau să readuc torpilele în arsenal.

— Mi se pare puţin probabil. Ce ţi-ar putea face ţie, care să nu mă omoare şi pe mine?

— Bine! Am avut un alt motiv ca să te trezesc. Ţi-aş fi putut improviza o capsulă de stază de îndată ce am plecat de pe Kobold. De ce n-am făcut-o?

Elroy se simţea istovit. Oare gravitaţia îi alunga sângele din creier?

— Trebuia să mă antrenez ca să pot lupta, folosindu-mă de nava asta.

— Şi te crezi în stare să lupţi? Parcă eşti o piftie! Când lucrurile vor începe să se deruleze rapid, vreau să fii capabil să te mişti.

Nu se simţea chiar ca o piftie, dar ce naiba!

— Bine. Începem…

— Nici vorbă. Azi nu faci altceva decât să rămâi întins. Mâine vei începe să mergi câte puţin. Imaginează-ţi că ai fost bolnav. (Brennan întoarse capul spre el.) Nu fi supărat. Să-ţi arăt ceva.

Tânărul uitase că se afla în vechea cabină de comandă a lui Phssthpok, al cărei înveliş exterior putea fi făcut transparent după voie, de aceea rămase surprins când peretele deveni invizibil. Apoi privi.

Se mişcau extrem de repede. Stelele din spate aveau spectrul deplasat spre roşu-întunecat, aproape negru. Deasupra şi în faţă, culoarea lor predominantă era alb-violet. De la zenit, coborau în jos precum un curcubeu: violet, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu, în inele tot mai mari. Efectul era copleşitor; amplificat de faptul că toţi pereţii interiori ai Protectorului deveniseră de asemenea transparenţi.

— Până la tine, zise Brennan, nici un om n-a mai văzut aşa ceva, dacă nu vrei să mă consideri şi pe mine om. Priveşte! arătă el Aceea este Epsilon Indi.

— Este în lateral faţă de cursul nostru actual.

— Nu ne îndreptăm direct spre ea. Ti-am spus că intenţionez să cotesc cu nouăzeci de grade în spaţiu, şi există un singur loc unde pot face asta.

— Vom ajunge acolo înaintea cercetaşilor Pak?

— Cred că a doua navă o putem întrece cu puţin. Cu prima va trebui însă să ne luptăm.

Elroy dormea zece ore zilnic. De două ori pe zi, întreprindea deplasări lungi — din cabina de comandă până în sala de gimnastică şi înapoi, adăugând în fiecare zi încă un tur. Brennan îl însoţea, gata să-l ajute. Dacă ar fi căzut greşit, ar fi putut să moară.

Într-adevăr, se simţea de parcă ar fi fost bolnav. Nu-i plăcea deloc.

Într-o zi, deschiseră câmpul colector şi — în imponderabilitate, protejaţi de razele gama de către cupola scânteietoare a câmpului colector interior — transportară torpilele cu radon înapoi, în locaşurile din arsenal. În acele două ore, Elroy îşi regăsi forţele şi se bucură de senzaţia respectivă. Apoi reveni la 2,16 g, o piftie de două sute de kilograme.

Cu ajutorul lui Brennan, alcătui un calendar al evenimentelor celui mai lung război cunoscut:

Tânărul studie Căminul. De multe decenii, între Pământ şi Cămin se schimbaseră o mulţime de mesaje laser. Acestea conţineau jurnale de bord, biografii, romane şi studii asupra vieţii autohtone. Brennan le citise deja pe toate; la viteza lui de lectură, nu avusese nevoie de avantajul celor doi ani cu care plecase.

Romanele deţineau un parfum aparte, un ghem de presupuneri nerostite pe care Elroy nu le putuse defini cu exactitate şi-l întrebase pe Brennan despre ele.

Acesta avea o memorie eidetică şi o percepere fină a subtilităţilor.

— Pe de o parte, explică el, este o trăsătură specifică Centurii. Centuranii ştiu că se află într-un mediu artificial şi manifestă faţă de el o atitudine protectoare. Episodul acela din Ziua cea mai scurtă, când Ingram este împuşcat pentru că merge pe iarbă, este de fapt preluarea unui fapt real care s-a petrecut în trecutul Căminului. Îl vei găsi relatat în biografia lui Livermore. Cât despre ritualurile lor de înmormântare, acestea au rămas probabil din zilele de început. Nu uita: primii o sută de oameni care au murit pe Cămin se cunoşteau între ei ca fraţii. Pe atunci, moartea oricui era importantă pentru întreaga populaţie a planetei.

— Mda, aşa pare de înţeles … plus că aveau mai mult spaţiu. Nu trebuiau să utilizeze incinerarea.

— Exact! Există nesfârşite terenuri inutile, dacă nu cumva sunt fertilizate. Cu cât cimitirul se extinde, cu atât se demonstrează mai pregnant cucerirea Căminului de către oameni. Mai cu seamă atunci când copacii şi iarba încep să crească în locuri unde niciodată n-a mai crescut nimic.

Elroy examină ideea respectivă şi constată că-i plăcea. O existenţă pastorală… până la venirea speciei Pak.

— Cei de pe Cămin nu par foarte belicoşi, zise el. Într-un fel sau altul, va trebui să-i punem pe picior de război înainte ca planeta să fie descoperită de cercetaşii Pak.

Brennan însă nu dorea să vorbească despre asta.

— Toate informaţiile noastre au o vechime cuprinsă între zece şi o sută de ani. Nu am date suficiente despre Cămin, aşa cum este în prezent. Nu ştim în ce fel a evoluat politica. Am câteva idei… dar va trebui să cântăm după ureche. (Îl bătu cu palma pe spate pe tânăr, care se simţi izbit de un sac cu nuci.) Fruntea sus! Este foarte posibil să n-ajungem niciodată acolo.

Brennan era al naibii de vorbăreţ atunci când avea timpul necesar. Mai mult decât atât: făcea un efort evident să-l distreze pe Elroy. Poate că în acelaşi timp se distra şi el. Era perfect să te referi la un Pak care petrecea câte opt sute de ani într-un fotoliu-cuşetă de comandă, dar Brennan se născuse şi fusese educat ca om.

Jucau jocuri, folosindu-se de programele stocate în calculator. Brennan câştiga regulat la şah, dame, scrabble şi altele similare. Jocurile de cărţi şi domino se învăţau mai uşor, şi de aceea se concentrară mai mult asupra lor. Brennan continuă şi acum să câştige majoritatea partidelor, poate fiindcă putea descifra expresiile feţei lui Elroy.

Purtară discuţii îndelungate despre filosofie, politică şi despre direcţiile în care se îndrepta omenirea. Citiră foarte mult. Brennan stocase în calculator materiale despre toate planetele locuite, nu doar despre Cămin şi Wunderland. Odată spusese:

— N-am ştiut niciodată unde aş putea ajunge, târându-mă cu o navă avariată, în căutarea unei atmosfere respirabile şi a accesului la facilităţi de reparare. De fapt, nici acum nu sunt sigur.

După câteva luni, Elroy începu să exerseze mai mult şi să doarmă mai puţin. Acum era puternic; nu se mai simţea ca un olog. Nu avusese niciodată muşchi atât de tari.

Iar navele, Pak se apropiau întruna.

Prin twingul dezopacizat, ele erau invizibile, negre pe fundalul cerului negru. Se găseau încă prea departe şi nu toate produsele pe care le emiteau aparţineau spectrului vizibil al luminii. Puteau fi zărite însă la amplificare: scânteierile de histerezis în aripile întinse ale câmpului colector, iar în centru licărirea constantă a propulsiei.

La zece luni după ce Elroy ieşise din capsula de stază, lumina perechii din faţă se stinse. Reapăru peste câteva minute, dar mai palidă şi pâlpâitoare.

— Au intrat în decelerare, explică Brennan.

Peste o oră, propulsia inamicului producea o lumină permanentă, având culoarea roşie a unei emisii de beriliu deplasate spre albastru.

— Va trebui să încep şi eu virajul…

— Vrei să te lupţi cu ei?

— Cu prima pereche oricum trebuie s-o fac. Iar dacă virez acum, vom beneficia de o fereastră mai bună.

— Fereastră?

— Pentru virajul de nouăzeci de grade.

— Ascultă, ori îmi explici ce-i cu virajul ăla, ori încetezi să mai pomeneşti de el.

— Trebuie să-ţi menţin interesul într-un fel, nu? chicoti Brennan.

— Ce intenţionezi să faci? Să ajungi pe orbita unei găuri negre?

— Complimentele mele! Ai fost destul de aproape. Am găsit o stea neutronică lipsită de rotaţie… aproape lipsită de rotaţie. N-aş fi cutezat să mă afund în învelişul de gaze radioactive al unui pulsar, dar steaua de faţă pare să aibă o perioadă de rotaţie lungă şi nici un înveliş de gaze. În plus, este non-luminoasă. Pak-ii vor avea probleme în a o găsi, iar eu mă pot înscrie pe o traiectorie hiperbolică prin câmpul gravitaţional, care să ne ducă direct la Cămin.

Deşi Brennan vorbea cu detaşare, manevra părea extrem de periculoasă. Iar navele Pak se apropiau întruna. După patru luni, prima pereche se zărea cu ochiul liber sub forma unui punct verde-albastru, izolat, pe cerul negru.

Îl priviră, mărindu-şi dimensiunile. Flacăra propulsiei sale descria grafice neregulate pe instrumentele lui Brennan.

— Nu-i prea rău, vorbi acesta. Bineînţeles că ai muri, dacă ai întârzia niţel pe afară.

— Mda.

— Mă întreb dacă se află suficient de aproape ca să-ncerc şmecheria gravitaţională.

Elroy îl privi manevrând comenzile, fără să înţeleagă mare lucru. Brennan nu-i explicase niciodată în ce fel avea să întrebuinţeze arma aceea. Era mult prea delicată, prea intuitivă. Însă peste două zile, lumina verde-albastră pieri.

— l-am tras-o! rosti Brennan, evident satisfăcut. Oricum, am lovit nava din spate. Probabil că s-a prăbuşit în propria-i gaură neagră.

— Asta face arma ta? Colapsează într-o hipermasă generatorul gravitaţional inamic?

— Asta ar trebui să facă. la să vedem… — Activă spectroscopul. — Exact! Doar linii de heliu. Nava din spate nu mai există, iar cea din faţă vine cu aproximativ 1 g. Va trece trece pe lângă mine mai curând decât se aştepta. Acum i-au rămas doar două opţiuni. Să fugă sau să ne lovească. Cred că va căuta să ne lovească.

— Va încerca să-şi arunce asupra noastră câmpul colector. Asta ne-ar ucide, nu?

— Exact. Dar şi ea s-ar face praf. Ei bine…

Brennan lansă câteva torpile, apoi începu un viraj.

După două zile, nava conducătoare dispăruse. Brennan readuse Protectorul pe cursul iniţial. Totul se petrecuse ca într-una dintre expediţiile neîncununate de succes ale minerului Brennan, atâta doar că durase mai mult.

Următoarea întâlnire fu diferită.

Trecură alte şase luni înainte ca ultimii cercetaşi Pak să se apropie; într-o bună zi, erau vizibili cu ochiul liber sub forma a două puncteţe colorate în galben-palid pe cerul negru din spate. Viteza lor coborâse — acum o depăşea doar cu puţin pe cea a Protectorului.

De la o depărtare iniţială de opt luni-lumină, perechile de cercetaşi se apropiaseră până ajunseseră la treizeci de ore-lumină una de cealaltă, în spatele Protectorului.

— E momentul să mai încerc o dată arma gravitaţională, spuse Brennan.

Lăsându-I să activeze comenzile, Elroy privi în sus spre cei doi ochi galbeni ce scanteiau înapoia umbrei întunecate a propulsiei. Un colţişor al raţiunii îl anunţa că n-avea să zărească nimic timp de două zile şi jumătate.

Se înşelase. Flacăra apăruse de jos, iluminând interiorul cabinei de comandă. Brennan reacţionă instantaneu, apăsând o tastă cu un deget rigid.

Câteva clipe după aceea, rămase încordat, supraveghind cadranele. Treptat, reveni la starea lui normală.

— Reflexele funcţionează perfect, comentă el.

— Ce s-a întâmplat?

— Au făcut-o! Au construit o armă gravitaţională ca a mea. Propria mea armă a colapsat într-o hipermasă, care a început să devoreze cablul. Dacă nu l-aş fi detonat la timp, ar fi absorbit arsenalul. Degajarea de energie ne-ar fi ucis.

Brennan activă tastatura şi începu să verifice elementele de comandă.

— Acum, continuă el, va trebui să ajungem înaintea lor la steaua neutronică. O vom face — dacă ei menţin decelerarea.

— Între timp, cu ce pot trage în noi?

— Cu lasere, mai mult ca sigur. Oricum, au nevoie de lasere grele, ca să comunice cu flotele principale. Voi opaciza twingul. (Acum erau închişi într-o sferă cenuşie, cercetaşii Pak fiind vizibili doar pe ecranul telescopului.) Altceva… nici unul dintre noi nu-i în situaţia de a lansa torpile, pentru că decelerăm. Pentru torpilele mele, ar fi ca şi cum ar urca la deal — nu i-ar putea ajunge de la depărtarea asta. Ei pot ajunge la mine, însă torpilele lor merg în direcţia greşită. Trase din spate, vor traversa câmpul colector.

— Asta-i bine.

— Sigur că da. Evident, dacă nu cumva au o precizie atât de mare încât să ochească nava însăşi. Ei bine, vom vedea!

Laserele veniră sub forma a două raze de lumină verde, arzătoare, şi Protectorul rămase orb la pupa. O parte a învelişului său exterior se vaporiză în mod înspăimântător. Cel de dedesubt avea o suprafaţă ca oglinda.

— Cu astea nu ne pot face nici un rău, exceptând cazul când ajung mult mai aproape, comentă Brennan.

Torpilele îl puneau totuşi pe gânduri. Începu să execute manevre aleatorii, iar viaţa la bord deveni inconfortabilă din cauza modificărilor de acceleraţie.

De ei se apropia un nor de obiecte având dimensiuni reduse. Brennan deschise larg raza câmpului colector şi se uitară relativ liniştiţi la explozii, deşi unele dintre ele scuturară nava. Elroy le privea aproape fără teamă. Îl nemulţumea sentimentul tot mai acut că Brennan şi Protectorii Pak jucau lin joc complicat, ale cărei reguli le erau perfect cunoscute; un joc precum cele din simulatoarele calculatoarelor. Brennan ştiuse că avea să distrugă navele din faţă, că ceilalţi aveau să-i distrugă arma, că în echivalarea cursurilor de zbor pentru o încleştare finală aveau să fie prea lenţi în a-l prinde, până ce vor descoperi steaua neutronică din faţă…

Cu o zi înainte de-a ajunge la steaua neutronică, una dintre razele verzi se stinse.

— În sfârşit, au văzut-o, zise Brennan. Se orientează pentru trecere, în caz contrar, s-ar putea pomeni expediaţi în direcţia opusă.

— Se găsesc al naibii de aproape, zise Elroy. (Aşa era, într-un sens destul de relativ; distanţa care-i despărţea de Proiector era de patru ore-lumină, mai aproape decât era Pluton de Soare.) Şi nu poţi eschiva prea mult, aşa-i? Ne-ar afecta trecerea pe lângă stea.

— Lasă-mă să-mi văd de treabă! mormăi Brennan şi tânărul amuţi. Acceleraţia scăzu rapid la 0,5 g. Protectorul coti spre stânga şi modulul cabinei de comandă se legănă straniu la capătul cablului său. După aceea, Brennan decuplă complet câmpul colector.

— Există un mic înveliş gazos, explică el. Te rog să nu mă baţi la cap o vreme!

Protectorul se afla în cădere liberă, ca o ţintă perfectă.

După opt ore, apărură primele torpile. Probabil că cercetaşii le lansaseră de îndată ce zăriseră stingându-se scânteierea câmpului colector al Protectorului. Brennan le evită, întrebuinţând sistemul de direcţionare. Aparent, torpilele expediate de el spre duşman nu avuseseră nici un efect; lumina verde ca veninul a navei aflată în faţă continua să scalde Protectorul.

— Aîntreruptşi el câmpul colector, anunţă pe neaşteptate Brennan. Va trebui să oprească şi laserul, când i se vor descărca acumulatorii. — Pentru prima dată după multe ore, privi spre Elroy. — Du-te şi culcă-te! Eşti pe jumătate mort. Ce-o să păţeşti când vom ocoli steaua?

— O să mor de tot, suspină tânărul, aducându-şi cuşeta la orizontală. Trezeşte-mă dacă ne loveşte, te rog. N-aş vrea să scap nimic.

Brennan nu-i răspunse.

Peste alte trei ore, steaua neutronică tot nu se zărea.

— Eşti gata? întrebă Brennan.

— Da.

Elroy purta costumul spaţial şi plutea, ţinându-se cu o mână de marginea ecluzei. Somnul încă nu i se dezlipise de pleoape. Visele fuseseră teribile.

— Ieşil.

Tânărul ieşi. Prin ecluză nu putea trece decât o singură persoană; când apăru şi Brennan, Elroy se apucase deja de treabă. Brennan se apropiase într-atât pentru a reduce expunerea la radiaţiile provenite din învelişul rarefiat de gaze al stelei neutronice şi pentru a micşora timpul cât cercetaşii Pak puteau trage asupra lor neprotejaţi.

Decuplară cablul ce ducea spre propulsie, apoi îl bobinară pentru a trage spre ei modulul respectiv. Cablul era gros şi greu. Îl încolăceau la partea posterioară a modulului.

Procedară la fel cu cablul ce remorca arsenalul. Elroy se folosea din plin de muşchii săi antrenaţi la 2 g, cu adrenalina scăldându-i organismul. Era perfect conştient de radiaţia care-i străbătea corpul. Acum se găsea în război… deşi ceva lipsea. Nu-i putea urî pe ceilalţi. Nu-i înţelegea destul de bine pentru a-i urî. Dacă Brennan ar fi făcut-o, poate că s-ar fi molipsit de la el — dar Brennan nu-şi detesta urmăritorii. Chiar dacă el îl numea război, în realitate era vorba despre un pocher pe mize uriaşe.

Acum, cele trei module ale Protectorului pluteau lipite unul de celălalt. Pentru prima dată după ani buni, Elroy intră în nava centurană.

Când se aşeză în faţa comenzilor, o lumină verde inundă cabina. Activă imediat ecranele antisolare.

Brennan pătrunse prin ecluză, răcnind:

— I-am păcălit! Dac-ar fi făcut asta acum o jumătate de oră, ne-ar fi prăjit de viii.

— Crezusem că-şi terminaseră rezervele de energie.

— Nu, ar fi fost o prostie, totuşi bănuiesc că erau la nivelul minim. Au crezut că voi aştepta până în ultima clipă şi abia atunci voi decupla navele. Încă n-au habar ce sunt eu! Şi nu ştiu că beneficiez de ajutor. Perfect, mai avem la dispoziţie o ora până va trebui să ieşim. Începe alinierea.

Elroy se folosi de jeturile direcţionale pentru a amplasa nava centu-rană în poziţia a patra, înapoia arsenalului Protectorului. Se simţea excelent aflându-se la comenzi, făcând ceva constructiv în războiul lui Brennan. Prin ecranele antisolare, componente Protectorului sclipeau verde ca veninul. Începuseră deja să se îndepărteze una de cealaltă sub acţiunea fluxurilor gravitaţionale ale stelei neutronice.

— l-ai dat vreun nume stelei?

— Nu, răspunse Brennan.

— Tu ai descoperit-o şi dreptul respectiv îţi aparţine.

— Atunci o să-i zic Steaua lui Phssthpok. Fii martor! Cred că-i suntem datori cu asta.

Aveau să treacă al naibii de rapid pe lângă Steaua lui Phssthpok.

Cele patru module ale Protectorului căzură separat. Nici chiar cablul Pak nu le-ar fi menţinut laolaltă. Mai rău chiar: efectul fluxului gravitaţional le-ar fi dispus coliniar cu centrul masic al stelei. Având cablurile intermediare rupte, cele patru module ar fi ieşit pe orbite cu totul diferite.

În felul acesta, nava centurană cu posibilităţi independente de manevră putea fi utilizată la cuplarea celorlalte module după periheliu. Totuşi, Elroy şi Brennan n-o puteau dirija aici. Cabina de comandă se afla în botul navei, mult prea departe de centrul masic.

Elroy ştia toate astea în mod logic. Înainte de a părăsi nava, putu chiar să le simtă.

Înainte ca laserul Pak să se stingă, Protectorul apăru pe ecran sub forma a trei puncte verzi care se micşorară întruna, până deveniră invizibile. Steaua neutronică era o pată de un roşu-întunecat. Elroy îi simţea efectul de maree gravitaţională trăgându-l în faţă, apăsându-l în plasa de siguranţă a fotoliului.

— Dă-i drumul, zise Brennan.

Tânărul se eliberă din plasă. Se ridică în picioare pe plasticul transparent al hubloului din botul navei, apoi se căţără pe perete. Treptele fuseseră montate pentru ascensiunea în direcţie opusă. Pătrunderea în ecluză fu dificilă. Peste câteva minute, ar fi devenit imposibilă. Alte minute, şi mareele l-ar fi strivit de hublou, ca pe un gândac sub călcâi.

Fuzelajul era neted, lipsit de mânere. Nu putea să aştepte acolo. Se agăţă de marginea uşii ecluzei, apoi îşi dădu drumul.

Nava se îndepărtă. Elroy zări o minusculă siluetă umanoidă ghemuită în ecluză. Apoi patru sclipiri. Brennan luase una dintre armele de mare viteză şi trăgea spre urmăritori.

Elroy simţea acum mareele gravitaţionale, şoapta unei forţe în interiorul corpului său. Picioarele i se răsuciră spre pata roşie din faţă.

Brennan pornise după el, folosindu-se de jeturile raniţei.

Forţa din interiorul trupului era mai puternică. Mâini blânde îi trăgeau capul şi picioarele în sensuri opuse, încercând să-l rupă în bucăţi. Pata roşie se îngălbenea, luminându-se, venind spre el ca o bilă incandescentă.

Rămase pe gânduri aproape o oră. Brennan îl intimidase destul de mult. Se gândi şi se răsgândi, apoi îi spuse tovarăşului său că-l considera nebun.

Se legaseră printr-un cordon de un metru. Cordonul era puternic întins, deşi steaua neutronică rămăsese un punctulet roşu înapoia lor. Iar Brennan continua să aibă arma.

— Nu am îndoieli în privinţa opiniei tale profesionale, zise Brennan. Totuşi, ce anume te-a determinat să afirmi aşa ceva?

— Arma asta. De ce ai tras în nava Pak?

— Voiam s-o avariez.

— Dar n-o puteai nimeri. Ţinteai drept spre ea. Te-am văzut. Gravitaţia stelei trebuie să fi curbat traiectoria gloanţelor.

— Gândeşte-te! Dacă într-adevăr sunt sărit de pe fix, ai tot dreptul să preiei comanda.

— Nu neapărat. Uneori, nebunia este preferabilă prostiei. În realitate, mă tem de posibilitatea ca focurile de armă pe care le-ai tras spre nava Pak să fi avut sens. Tot ceea ce întreprinzi tu are sens, mai devreme ori mai târziu. Dacă şi asta are sens, mă las păgubaş pentru totdeauna.

Brennan căuta nava centurană, folosindu-se de amplificarea video a căştii.

— Să nu faci asta, îl povăţui el. Consider-o ca pe o problemă. Dacă nu sunt nebun, de ce am tras spre nava Pak?

— La naiba! Viteza de ieşire a gloanţelor din ţeavă nu-i deloc suficientă… Cât timp am la dispoziţie?

— Două ore şi cincizeci de minute.

— Oho!

Reveniseră deja în cabina izolată a Protectorului, urmărind ecranele şi — în cazul lui Brennan — indicaţiile a vreo douăzeci de instrumente. Al doilea tandem Pak cădea spre steaua micuţă în patru module: propulsia, semănând cu o secure cu două tăişuri, apoi o cabină de comandă de forma unei pălării, iar după un interstiţiu de câteva sute de kilometri un modul propulsie mult mai mare şi altă pălărie. Prima dintre pălării tocmai trecea periheliul când steaua neutronică se aprinse brusc.

Cu o clipă în urmă, apăruse pe ecran ca un glob roşu-închis. Acum pe suprafaţa ei se ivise o steluţă alb-albastră. Steluţa se lăţi, pălind; se răspândi pe întreaga suprafaţă, fără să ridice nici un norişor. Contoarele şi acele lui Brennan începură să piuie şi să se agite.

— Asta artrebui să-i ucidă, rosti satisfăcut Brennan. Oricum, probabil că indivizii ăia nu-s prea sănătoşi. Cred c-au acumulat destulă radiaţie în treizeci şi unu de mii de ani-lumină petrecuţi în spatele unui statoreactor Bussard.

— Să-nţeleg că acela a fost un glonte?

— Exact. Un glonte cu cămaşă de oţel. Noi ne deplasăm în sens opus rotaţiei stelei. L-am încetinit suficient ca să fie preluat de câmpul magnetic, care urma şi să-l încetinească şi mai mult, până ce ajungea să lovească suprafaţa stelei. Existau anumite incertitudini. Nu eram tocmai sigur unde anume se va reduce impactul.

— Foarte subtil, căpitane.

— Probabil că nava din spate şi-a dat seama ce se va întâmpla, dar nu putea face absolut nimic.

Acum, flacăra se zărea ca o strălucire de culoarea lămâii pe un flanc al Stelei lui Phssthpok. Brusc, un alt punct alb sclipi la o margine a ei.

— Chiar dacă prevăzuseră această posibilitate, ei nu puteau fi siguri că eram dotat cu o armă. În plus, exista o singură fereastră de curs prin care mă puteau urmări. Sau aruncam ceva, sau nu. la să vedem ce face ultima pereche.

— Aş zice să reasamblăm Protectorul. Cred că acolo, în faţă, este propulsia.

— Corect.

Lucrară vreme de câteva ore. Protectorul era destul de risipit pe cer. Elroy muncea cu umerii gârboviţi, gata să se ferească de lumina verzuie ucigaşă, dar aceasta nu sosi. A doua pereche de cercetaşi Pak pierise.

La jumătatea drumului, se opriră să privească evenimentele ce se petrecuseră cu o oră în urmă: a treia pereche recuplându-şi navele cu o grabă desperată, apoi folosind preţiosul combustibil de rezervă pentru a accelera şi a se îndepărta de stea.

— Mă gândisem eu, mormăi Brennan. Neştiind ce fel de armă cu viteză variabilă avem, ei nu-şi pot permite să moară acum. Sunt ultimii. Iar asta îi pune pe un curs care-i va duce la mama dracului. Vom ajunge la Cămin cu cel puţin o jumătate de an înaintea lor.

Elroy Truesdale avusese treizeci şi nouă de ani când, împreună cu Brennan, ocolise Steaua lui Phssthpok. Avea patruzeci şi trei de ani când încetiniră sub viteza de statoreactor, undeva în exteriorul sistemului Epsilon Indi.

În cei patru ani care se scurseseră, existaseră momente când crezuse că va înnebuni.

li lipseau femeile. Acum nu-i mai ducea dorul Alicei; ducea dorul femeilor, zecilor de femei pe care le iubise, sutelor de femei pe care le cunoscuse doar vag şi miliardelor de femei pe care nu le cunoscuse. Ducea dorul mamei şi surorii lui, mătuşilor şi străbunicilor sale, până la Bunica 'Stelle.

Îi lipseau femeile şi bărbaţii şi copiii şi bătrânii; oameni cu care să se certe, cu care să discute, pe care să-i iubească şi să-i urască. Îşi petrecuse o noapte întreagă plângând pentru toţi locuitorii Pământului, având grijă ca Brennan să nu-l audă; plângea nu pentru ceea ce le putea face flota Pak, ci pur şi simplu pentru că ei nu erau aici sau pentru că el nu era acolo.

Petrecea perioade îndelungate în cabina lui, cu uşa încuiată. Brennan îi montase un zăvor şi tot el ar fi putut să-l deschidă în treizeci de secunde, ori pur şi simplu să spargă uşa printr-o lovitură de picior; zăvorul avea însă un efect psihologic, pentru care Elroy era recunoscător.

Ducea dorul spaţiului. Pe oricare plajă pământeană, puteai alerga pe fâşia de nisip umed şi întărit dintre apă şi ţărm, până nu-ţi mai rămânea putere decât să gâfâi. Pe Pământ, puteai umbla oricât. În cabina zăvorâtă de la bordul Protectorului, Elroy se plimba neîncetat de la un perete la celălalt.

Uneori, în singurătate, îl blestema pe Brennan fiindcă folosise toate torpilele cu radon. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi putut intra în stază. Se întrebă dacă Brennan procedase aşa în mod deliberat, ca să aibă tovărăşie.

Alteori îl blestema pe Brennan fiindcă îl târâse în toată aventura aceasta. Un act stupid din partea unei asemenea inteligenţe. La acceleraţie maximă, Protectorul ar fi putut întrece perechea a doua şi a treia de cercetaşi, fără a mai fi nevoit să lupte. Totuşi, 3 g l-ar fi afectat pe Elroy Truesdale.

Nu fusese chiar de mare folos în timpul bătăliilor. Oare Brennan îl luase exclusiv pentru a-i ţine companie? Sau ca pe un fel de mascotă? Sau… se jucase cu altă idee. Una dintre fiicele lui Brennan se numise Estelle, nu? Era posibil ca aceasta s-o fi botezat pe propria ei fată cu acelaşi nume. Bunica 'Stelle…

Ideea respectivă îl irita — ideea că fusese adus doar pentru că aparţinea descendenţilor direcţi ai Protectorului, o amintire vie a cauzei pentru care lupta Brennan, în scopul menţinerii interesului acestuia faţă de război. Pentru că Elroy avea mirosul cuvenit. Tânărul nu-i pusese niciodată întrebări legate de subiectul respectiv. De fapt, nu dorise să ştie.

— Dintr-un anumit punct de vedere, eşti supus unei absenţe senzoriale, îi spusese Brennan cândva.

Asta se petrecuse cu puţin înainte de a începe decelerarea, după ce încercaseră ceva absolut bizar: Brennan jucase rolurile a cinci experţi din diverse domenii şi cu diverse accente, într-o dezbatere cu şase participanţi despre liberul arbitru opus determinismului. Nu ieşise nimic interesant. Amândoi se străduiseră prea tare.

Elroy îşi pierdea imboldul de a conversa.

— Ai la îndemână tot soiul de divertismente, spusese Brennan, dar nici un interlocutor, cu excepţia mea. Există anumite limite în privinţa iluziilor pe care le poţi obţine din parte-mi. Haide să-ncercăm altceva!

Tânărul nu întrebase despre ce putea fi vorba. Aflase peste câteva zile, când intrase în cabină şi se pomenise privind în jos de pe creasta unui munte.

Acum petrecea acolo mai mult timp ca niciodată. La răstimpuri, Brennan schimba cadrul. Desigur, înregistrările holografice de 270° proveneau din calculator, dar nici un peisaj nu era de pe Pământ. După câteva nereuşite, evitase scenele ce implicau fiinţe; oricum, acestea se comportau ca şi cum Elroy n-ar fi existat, ceea ce era groaznic.

Bărbatul stătea ore întregi privind imaginile vag pământene, dorin-du-şi să fi putut ajunge realmente acolo. Dar nici prea multe ore de vizionare nu-i făceau bine — adesea, trebuia să le deconecteze.

Într-un asemenea moment — cu pereţii din jur reveniţi la calitatea de simpli pereţi —, începuse să se întrebe din nou ce intenţiona să facă Brennan pe Cămin.

Cercetaşii Pak viraseră larg în decursul trecerii lor pe lângă steaua neutronică. Acum, raza uriaşă a orbitei lor îi ducea finalmente spre Cămin; totuşi, acceleraţia de 5,5 g nu avea să compenseze timpul pe care-l pierduseră. Prin comparaţie cu Protectorul, erau scoşi din cursă. Iar Căminul avea la dispoziţie zece luni ca să se înarmeze pentru sosirea lor.

Un popor paşnic n-ar fi fost deloc uşor de convins să se pregătească pentru o defensivă îndârjită. Avea să treacă destul timp până ce locuitorii transformau fabricile, orientându-le spre producţia de armament. Şi, de fapt, cât de mare putea fi ameninţarea unei perechi de nave Pak?

— Sunt sigur că ele pot distruge o planetă, îi răspunsese Brennan. O planetă reprezintă o ţintă mare şi sistemele ecologice sunt delicate, iar planeta nu se poate eschiva ca o navă. În plus, probabil că cercetaşii au fost proiectaţi astfel încât să distrugă planete. Dacă n-o pot face, ia ce mai sunt buni?

— Vom avea la dispoziţie mai puţin de un an ca să ne pregătim.

— Nu-ţi face griji. Timp este destul. Căminul are deja lasere de comunicaţii, care pot ajunge la Pământ. Asta spune lucruri bune despre precizia şi puterea lor. Le vom folosi ca tunuri. În plus, eu deţin proiectele unor arme gravitaţionale.

— Dar vor fi de acord să le construiască? Este vorba despre indivizi paşnici, care trăiesc într-o societate stabilă!

— Îi vom convinge.

Stând în cabina lui şi privind un peisaj pustiu de furtună, Elroy se minuna de optimismul lui Brennan. Nu mai ştia felul în care gândeau Prăsitorii? „Am încetat să mai risc”, îi spusese cândva Brennan. Oare?

Pe Cămin nu existase niciodată vreun război… conform înregistrărilor comunicărilor cu Pământul. Literatura cultivată acolo aborda rareori violenţa. Coloniştii folosiseră detonatorii cu fuziune doar pentru a amenaja viitoarele porturi, însă după ce le construiseră pe acestea, desfiinţaseră fabricile de explozibili.

Oare Brennan găsise în literatura lor o violenţă ascunsă, pe care Elroy n-o descoperise?

Într-o bună zi, tânărul ajunsese la concluzia că exista o soluţie.

Soluţia respectivă îl îngrozise. Nu i-o menţionase niciodată lui Brennan. Se temuse că reprezenta dovada propriei sale nebunii. În mod deliberat, reluase discuţiile cu Brennan; căutase să se preocupe de cursul foarte previzibil al ultimilor cercetaşi Pak, oferise sugestii privind peisajele de pe pereţii cabinei sale, jucase domino şi cărţi. Făcuse multe exerciţii fizice. Se transformase într-un munte de muşchi. Uneori, se simţea uluit de felul cum arăta.

— Învaţă-mă stilul de luptă Pak, îi ceruse odată lui Brennan.

— În nici un caz, îi răspunsese acesta.

— Nu se ştie când voi avea nevoie. Dacă un Pak doreşte vreodată să ia prizonier un Prăsitor…

— Bine, haide! O să-ţi arăt.

Degajaseră un spaţiu în sala de gimnastică şi se luptaseră. Într-o jumătate de oră, Brennan îl „ucisese” de vreo treizeci de ori, executând loviturile de karate cu o precizie diabolică. După aceea, îl lăsase pe Elroy să-l lovească de câteva ori. Pământeanul plasase lovituri ucigătoare cu un entuziasm sălbatic pe care Brennan poate că l-ar fi considerat remarcabil. De fapt, chiar recunoscuse că unele dintre ele îl duruseră. Tânărul se lămurise deja.

Cu toate acestea, şedinţele de luptă deveniseră parte a programului lor zilnic.

Existau o mulţime de modalităţi de a-şi omorî timpul. Iar timpul trecea… Uneori, se târa, îngrozitor de lent, dar întotdeauna trecea.

În sistemul Epsilon Indi exista un corp cu masa lui Jupiter. Epsilon Indi V fusese botezat Godzilla şi se afla mult în afara cursului Protectorului, când acesta frână cu cinci mii de kilometri pe secundă. Brennan făcu totuşi un scurt ocol, pentru a-i arăta pământeanului o panoramă uluitoare.

Trecură pe lângă o sferă scânteietoare şi translucidă din cristale de gheaţă. Era punctul troian al Godzillei şi semăna cu un gigantic ornament de brad de Crăciun; pentru Elroy, însă, reprezenta un semn de bun-venit. Începu să creadă că era posibil să reuşească.

După două zile, la 1.500 km/secundă, câmpul colector nu mai avea nici o utilitate. Brennan îl decuplă.

— În patruzeci şi două de ore suntem la Cămin, anunţă el. Aş putea să plonjez spre soarele lor şi să utilizez câmpul colector în vântul solar, dar ce naiba! Avem destul combustibil şi simt cumva că de-abia aştepţi să asolizăm.

— Curios, nu? rânji Elroy. Să nu crezi că nu mi-ar fi făcut plăcere tovărăşia ta.

Pe ecranul telescopului apăruse Căminul. Planeta semăna cu Pământul: pe fundalul albastru-închis se învolburau bulgări albi de nori, contururile continentelor fiind aproape invizibile. Elroy simţea un zvâcnet în beregată. În ultimul an, pereţii cabinei proiectaseră numai peisaje de pe Cămin.

— la zi, aşteptăm să vină băştinaşii, sau coborâm pur şi simplu? întrebă el.

— Mă gândisem să pun Protectorul pe o orbită mai îndepărtată şi să coborâm cu nava ta. S-ar putea să avem nevoie de ea pentru realimentarea Protectorului. Localnicii n-au prea exploatat resursele asteroizilor. Este posibil să nu aibă cargoboturi.

— Bine. Totuşi, înainte să activezi sistemul de propulsie, poate că ar fi bine să mă duc la nava centurană şi s-o verific pentru lansare.

Brennan îl privi o clipă. Era genul de căutătură întrebătoare, care uneori îl făcea pe Elroy să presupună că făcuse o sugestie prostească. Cu toate acestea, acceptă:

— De acord. Asta va economisi nişte timp. Anunţă-mă când ajungi înăuntru.

Căminul se vedea deja cu ochiul liber, o lumină albă, nu departe de soare. Elroy pătrunse în cabină, îşi scoase costumul, se aşeză înaintea comenzilor şi vorbi cu Brennan. În scurt timp, Protectorul îşi activă propulsia, apropiindu-se de planetă cu o acceleraţie egală cu gravitaţia de pe suprafaţa acesteia.

Elroy începu inspecţia cu sistemul de susţinere a vieţii. Totul era în regulă. Conform indicaţiilor instrumentelor, sistemul de propulsie nu avea probleme; tânărul se temuse ca nu cumva forţele gravitaţionale din jurul Stelei lui Phssthpok să fi afectat alinierea tubului propulsor. Până atunci, nu avuseseră ocazia să verifice acest detaliu. Nici n-o puteau face până ce nava centurană nu se decupla de Protector.

Nu exista un echipament de asolizare care să necesite o testare. Aveau să coboare într-un port; în realitate, urma să fie o amerizare.

Programă o numărătoare inversă de douăsprezece ore, după care se întinse să tragă un pui de somn. Deja, Brennan luase probabil legătura cu autorităţile portuare de pe Cămin. Peste încă douăsprezece ore…

Dormi puţin şi iepureşte, într-o gravitaţie egală cu cea a planetei. Se deşteptă în lumina slabă, amintindu-şi suspiciunea lui stranie faţă de Brennan. Pe chip i se întipărise un surâs.

Îşi revăzu toate gândurile… aşteptându-se să-şi dea seama cât de ridicole erau. Fusese paranoic. Nici un om nu putea trăi timp de şase ani încuiat într-o încăpere alături de o creatură nu tocmai umană.

Îşi reexamină suspiciunile şi i se părură logice. Ideea continua să fie oribilă, totuşi nu putea descoperi eroarea de raţionament.

Asta îl neliniştea.

Tot nu cunoştea gândurile lui Brennan referitoare la Cămin.

Se sculă şi se plimbă prin navă. Găsi ceva adus de Alice la bord cu mult timp în urmă: vopsele pentru un costum spaţial. Costumul său nu fusese niciodată pictat. Elroy îl întinse pe un fotoliu şi rămase înaintea lui, aşteptând inspiraţia. Dar singura idee care îi venea era a unei ţinte fluorescente.

Fraier! Dacă avea dreptate… dar era imposibil.

Îl apelă pe Brennan. Să discute pe faţă…

— Aici totul este în regulă, zise Brennan. Cum stă treaba la tine?

— Aş zice gata de decolare — fără să fi testat în condiţii reale.

— Perfect.

Elroy constată că încerca în mod prostesc să descifreze expresii pe chipul rigid.

— Brennan, nu ţi-am spus până acum, dar cu câtva timp în urmă m-am gândit la ceva…

— Acum vreo doi ani şi jumătate? Am bănuit că te obseda ceva… pe lângă lipsa unui harem.

— Poate că sunt nebun, spuse tânărul. Poate că am fost nebun atunci. M-am gândit că ţi-ar fi fost mult mai uşor să-i convingi pe locuitorii Căminului să te sprijine în război, dacă mai întâi…

Fu cât pe ce să nu mai continue. În mod sigur, însă, Brennan se gândise la asta.

— Dacă, mai întâi, ai fi însămânţat planeta cu arborele-vieţii.

— N-ar fi fost frumos din partea mea.

— Nu, n-ar fi fost. Te rog, însă, vrei să-mi explici de ce nu-i logic?

— Ar dura prea mult până s-ar obţine o recoltă serioasă.

— Aşa-i, oftă uşurat Elroy după care urmă: Aşa-i, şi totuşi nu mi-ai permis accesul în sera hidroponică. Era oare posibil să mă infectez cu vreun virus de acolo?

— Nu. Mirosul te-ar fi copleşit şi ai fi mâncat ceva.

— Acelaşi lucru era valabil şi pentru grădina de pe Kobold.

— Exact.

— Grădina prin care eu şi Alice ne-am plimbat, fără să simţim absolut nici un miros.

— Acum eşti mai în vârstă, idiotule! îşi pierdu răbdarea Brennan.

— Da, sigur că da. Iartă-mă, ar fi trebuit să-mi dau seama şi singur de toate astea… (Brennan îşi pierdea răbdarea? Brennan? Şi…) La dracu', eram numai cu o lună mai vârstnic când mi-ai spus să nu intru niciodată în sera hidroponică a Olandezului Zburător!

— Vezi cum vorbeşti! zise Brennan şi întrerupse legătura.

Elroy se întinse în fotoliul-cuşetă. Era pur şi simplu deprimat. Indiferent ce fel de creatură ar fi fost, Brennan îi fusese prieten şi aliat. Acum…

Brusc, Protectorul zvâcni cu o acceleraţie de 3 g. Tânărul fu strivit în cuşetă. Câteva secunde, rămase paralizat de şoc. Apoi, cu toate forţele braţului său drept, masiv acum, atinse comenzile şi găsi un buton roşu.

Acesta se afla sub un capac de protecţie transparent.

Cheia era în buzunarul iui. Elroy scotoci după ea, blestemând întruna în şoaptă. Brennan dorea să-l imobilizeze. N-avea să reuşească. Se împinse împotriva forţei ce-l apăsa de trei ori mai tare decât gravitaţia terestră, descuie capacul şi apăsă butonul.

Cablul care-l lega de Protector detonă, eliberându-l. Începu să cadă liber.

Avu nevoie de un minut ca să activeze propulsia şi începu un viraj de nouăzeci de grade. Protectorul n-ar fi putut în nici un caz să execute o întoarcere cu aceeaşi rază ca a navei mai mici. Prin hublou, zări flacăra propulsiei Protectorului plutind în lateral.

Apoi, flacăra se stinse.

De ce decuplase Brennan propulsia?

Nu conta. Pasul următor: laserul de comunicaţii, pentru a avertiza Căminul. Presupunând că avea dreptate… totuşi, acum nu îndrăznea să presupună nimic altceva. Ulterior, era posibil ca Brennan să se disculpe: se putea preda autorităţilor de pe Cămin, purtând doar un costum spaţial şi afirmând că Elroy înnebunise. Poate c-ar fi fost adevărat.

tânărul îndreptă laserul spre Cămin şi începu să-l regleze fin. Cunoştea frecvenţa dorită şi punctul… dacă se găsea de partea cuvenită a planetei. Oare ce făcea Brennan acum? Ce putea face? Asta era ceea ce ar fi trebuit să facă. Un Protector dispunea de prea puţin liber arbitru, dar în arsenalul Protectorului existau toate invenţiile iadului. Brennan intenţiona să-l ucidă pe Roy Truesdale.

Se părea că planeta nu-i prezenta faţa dorită. Colonia umană era mare, de dimensiunile unei ţări mijlocii, totuşi nu se zărea aici. Şi unde se afla raza ucigaşă a lui Brennan? Trebuia s-o folosească.

Propulsia Protectorului continua să fie decuplată. Nu încerca să-l urmărească.

Oare Brennan se mai afla la bordul navei sale?

Elroy întrezări atunci o posibilitate. Iraţională, poate, însă nu mai avea timp de gândire; sări din fotoliu şi coborî o scăriţă. Armele se aflau în ecluză, iar uşa exterioară rămăsese deschisă. Elroy se repezi înăuntru, smulse un laser de pe perete şi sări înapoi înainte ca uşa să se închidă îndărătul său.

Dar uşa nu se clintise.

Dacă Brennan nu se mai găsea la bordul Protectorului…

Atunci, iraţional, aşa cum cu siguranţă era, el trebuia să încerce să salveze situaţia şi pe Elroy Truesdale. Pentru asta, trebuia să intre în nava centurană. 6 acţiune de un eroism imposibil… totuşi, tânărul şi-l putea închipui programând decuplarea automată a propulsiei Protectorului, apoi pornind spre nava centurană de îndată ce fusese detonat cablul. Coborând pe fuzelaj şi sudând un cordon, înainte ca pământeanul să fi accelerat. După aceea, ţinându-se de cordon, s-ar fi apropiat de ecluză.

Imposibil? Ce era imposibil pentru Brennan? Elroy ţinu arma pregătită, aşteptând închiderea uşii interioare a ecluzei.

Răspunsul veni sub forma urletului şi străfulgerării dinapoia sa. În ţiuitul ascuţit al aerului ce părăsea nava, monstrul-Brennan străpunse fuzelajul exterior în dreptul toaletei, ieşi pe uşa acesteia şi o închise în urmă. Uşa nu era construită din blindaj; se curbă datorită presiunii, totuşi rezistă.

Elroy ridică arma.

Brennan azvârli ceva. Obiectul zbură prea rapid ca să fie zărit şi-l lovi pe tânărîn antebraţul drept. Osul se sparse precum cristalul. Şocul îl răsuci pe jumătate pe Elroy, iar braţul i se bălăngăni din umăr, inert. Laserul ricoşă din perete şi se întoarse către el.

Îl prinse cu mâna stângă şi-şi încheie răsucirea.

Brennan stătea uşor aplecat, ca un luptător pe saltea. Ţinea în mână un disc de carbon de mărimea unui puc de hochei.

Elroy îşi schimbă priza pe patul laserului. De ce nu-şi lansa Brennan arma? Ajunse cu degetul pe trăgaci. De ce nu-şi lansa Brennan arma? Trase.

Brennan sări în lateral, incredibil de rapid, totuşi nu cu viteza luminii. Elroy mişcă raza după el. Aceasta îi traversă corpul puţin mai jos de talie.

Protectorul căzu, retezat în două.

Braţul nu-l durea absolut deloc pe Elroy, însă zgomotul căderii lui Brennan îi făcu pe neaşteptate rău. Îşi examină braţul. Atârna, umflat ca un pepene, iar sângele curgea din locul în care un os străpunsese pielea. Se întoarse cu privirea spre Brennan.

Ceea ce rămăsese din acesta se ridică în braţe şi porni către el.

Elroy se clătină şi se rezemă de perete. Cabina se rotea în jurul său. Era în stare de şoc. Surâse, în vreme ce Brennan se apropia, şi rosti:

— Touche, monsieur.

— Eşti rănit, zise Brennan.

Obiectele deveneau cenuşii, îşi pierdeau culorile. Tânărul fu conştient că Brennan îi rupse cămaşa, ca să-i lege un garou sub umăr. Protectorul vorbea cu glas egal, monoton, indiferent dacă se aştepta sau nu ca Elroy să-l audă:

— Te-aş fi putut ucide, dacă nu mi-ai fi fost rudă. Eşti un prost fără margini! Roy, ascultă-mă, trebuie să trăieşti. S-ar putea ca ei să nu creadă datele existente în calculator. Roy? La dracu', ascultă-mă!

Roy leşină.

Delira pe durata majorităţii evenimentelor ce urmară. Izbuti, totuşi, să îndrepte nava spre Cămin, dar tehnica lui era stângace şi ajunse pe o orbită de eliberare de pe planetă. Navele ce veniră să-l salveze fuseseră concepute să exploreze sistemul planetar interior. Reuşiră să-l recupereze pe el, corpul lui Brennan şi calculatorul de la bordul Protectorului. Nava în sine trebui abandonată.

Starea braţului său părea o explicaţie suficientă pentru coma în care-l găsiră. Abia după o vreme, înţeleseră că boala lui se datora altui motiv. In momentul acela, doi dintre piloţi se molipsiseră deja.