Protector

PHSSTHPOK

Stătea sub un cerc de trei metri de twing luminos, privind cât vedea cu ochii panorama deloc aţâţătoare.

Chiar şi cu un deceniu în urmă, stelele acelea fuseseră doar câteva punctuleţe roşu-închis în siajul său. Când activa hubloul de la prova, ele sclipeau într-un albastru intens, atât de puternic încât puteai citi la lumina lui. În părţile laterale, cele mai mari se turtiseră în mod vizibil. Acum însă erau numai stele, puncte albe risipite ici-colo pe un cer de cele mai multe ori negru. Un cer pustiu. Norii de praf ascundeau spectacolul de lumină şi măreţie al căminului său.

Luminiţa din centrul hubloului nu era o stea. Avea mărimea unui soare, întunecată în centru şi îndeajuns de strălucitoare ca să poată distruge retina unui om. Era lumina unui statoreactor Bussard{În 1960, fizicianul american Robert W. Bussard a lansat ideea recoltării hidrogenului din spaţiu chiar în timpul călătoriei, folosind statoreactorul interstelar, prevăzut cu un câmp colector care recoltează materie din spaţiu, o comprimă şi extrage energia, prin fuziunea hidrogenului (n. trad.)}, arzând la numai treisprezece kilometri depărtare. La răstimpuri de câţiva ani, Phssthpok petrecea o vreme privind jetul, ca să se asigure ca arderea era constantă. Cu mult timp în urmă, observase o oscilaţie lentă şi periodică şi izbutise în ultima clipă să oprească transformarea navei sale într-o mininovă. Acum însă, în săptămânile de când o privea, lumina alb-albastră nu se modificase deloc.

În cea mai mare parte a unei vieţi lungi şi lente, cerurile se târâseră pe lângă hublourile lui Phssthpok. Totuşi el nu-şi amintea mare lucru din această călătorie. Aşteptarea fusese prea lipsită de evenimente ca să-i intereseze memoria. Aşa se întâmplă de altfel în etapa Protector a speciei Pak, când amintirile revăzute în clipele de destindere sunt cele din copilărie şi, mai apoi, din etapa de Prăsitor, când lumea este un loc nou, spectaculos şi eliberat de orice responsabilităţi. Doar pericolul care l-ar ameninţa pe el sau pe copiii lui poate smulge un Protector din obişnuita-i indiferenţă visătoare, conferindu-i o furie ce-l transformă în cel mai temut luptător dintre fiinţele înzestrate cu raţiune.

Phssthpok stătea, visând, în fotoliul-cuşetă.

Comenzile navei se aflau sub mâna sa stângă. Atunci când îi era foame, adică la fiecare zece ore, mâna noduroasă, semănând perfect cu doi pumni de nuci negre puse laolaltă, cobora într-o fantă din dreapta şi ieşea ţinând o rădăcinoasă galbenă, cărnoasă şi contorsionată, de mărimea unui batat. Trecuseră multe săptămâni terestre de când Phssthpok nu mai părăsise cuşeta. În tot acel timp, nu-şi clintise decât mâinile şi fălcile. Ochii lui nu se mişcaseră deloc.

Anterior, existase o perioadă de exerciţii frenetice. Datoria Protectorilor este să rămână în formă fizică maximă.

Chiar şi a Protectorilor care n-au nimic de protejat.

Aspectul flăcării propulsiei era constant, sau, oricum, îndeajuns de constant ca să-l satisfacă pe Phssthpok. Degetele noduroase ale Protectorului se mişcară şi cerurile se rotiră deasupra lui. Privi cealaltă lumină strălucitoare apărând în hublou şi opri rotaţia, când ajunse în centrul acestuia.

Deja mai luminoasă decât orice stea din jur, destinaţia lui era deocamdată prea slabă ca să fie mai mult decât o stea. Totuşi, intensitatea era mai puternică decât se aşteptase Phssthpok, şi ştiu că lăsase timpul să treacă pe lângă el. Visase prea mult cu ochii deschişi! Nu era de mirare. Petrecuse în capsula aceea majoritatea celor o mie două sute de ani, rămânând nemişcat pentru a-şi conserva rezervele de hrană. Dacă n-ar fi existat relativitatea, călătoria ar fi durat de treizeci de ori mai mult.

În ciuda faptului că părea cazul cel mai debilitant de artrită din istoria medicinei, în ciuda săptămânilor petrecute aidoma unui paralizat, Protectorul cel noduros se puse instantaneu în mişcare. Flacăra propulsiei deveni mai substanţială, se mări, începu să se răcească. Oprirea unui statoreactor Bussard este aproape la fel de delicată ca şi pornirea lui. La viteza acestuia, hidrogenul interstelar vine sub formă de raze gama. Chiar dacă n-ar fi ars sub formă de combustibil, tot ar trebui să fie îndepărtat de câmpurile magnetice.

Phssthpok ajunsese în cea mai bună regiune din spaţiu. În faţă se găsea steaua cea mai potrivită. Se apropia clipa succesului Protectorului. Cei pe care venise să-i ajute (dacă mai existau, dacă nu dispăruseră între timp, dacă se aflau pe o orbită din jurul acelei stele şi nu a alteia mai puţin adecvate) nu-l aşteptau. Minţile lor erau deocamdată foarte apropiate de ale animalelor. Poate că descoperiseră focul, dar cu siguranţă nu deţineau telescoape. Cu toate acestea, îl aşteptau… dintr-un anumit punct de vedere. Dacă într-adevăr existau, îl aşteptaseră de două milioane şi jumătate de ani.

Nu avea să-i dezamăgească.

Nu trebuia să-i dezamăgească.

Un Protectorfără descendenţi este o fiinţă lipsită de scop în viaţă. O asemenea anomalie trebuie să-şi găsească un obiectiv, şi asta cât mai repede, altfel moare. Majoritatea mor. În minţile sau în glandele lor se declanşează un reflex, şi ei încetează să mai simtă foamea. Uneori, un Protector constată că poate considera toţi membrii speciei Pak ca descendenţi ai săi, dar apoi trebuie să găsească o modalitate de a sluji specia aceea. Phssthpok era unul dintre puţinii norocoşi.

Ar fi fost teribil dacă ar fi dat greş.

Nick Sohl revenea acasă.

Acum, după ce urechile lui învăţaseră să ignore zumzetul propulsiei navei, tăcerea spaţiului îl înconjura pe deplin. De două săptămâni, tuleie cârlionţate îi acopereau falca şi ţeasta rasă de ambele părţi ale crestei sale moi de centuran. Dacă se concentra, îşi putea simţi mirosul propriu. Plecase să exploateze inelele saturniene, singur într-o navetă-solo şi cu o lopată în mână (fiindcă magneţii utilizaţi la extragerea monopolilor din fierul asteroizilor semănau foarte mult cu nişte lopeţi). Ar fi trebuit să rămână mai mult, dar îi plăcea să creadă că civilizaţia Centurii putea supravieţui fără el doar trei săptămâni.

Cu un secol în urmă, monopolii fuseseră o simplă ipoteză teoretică, ba încă una extrem de controversată. Conform teoriei magnetismului, un pol magnetic nord nu putea exista decât în prezenţa unui pol sud şi invers. Teoria cuantică sugera că respectivii poli ar fi putut exista şi independent.

Primele aşezări permanente înfloriseră deja pe asteroizii cei mai mari ai Centurii, când o echipă de explorare descoperise monopoli în miezul de fier-nichel al unui asteroid. Astăzi, ei nu mai reprezentau o ipoteză, ci o prosperă industrie centurană. Un câmp magnetic generat de monopoli acţionează într-o relaţie liniară inversă, nu într-una pătra-tică inversă. Exprimând teoria în termeni practici, orice motor sau instrument bazat pe monopoli va fi mai fiabil. Monopolii erau extrem de valoroşi atunci când se punea problema reducerii greutăţii, iar în Centură greutatea constituia permanent un factor-cheie. Cu toate acestea, exploatarea lor continua să rămână o operaţiune individuală.

Nick nu fusese foarte norocos. Inelele lui Saturn nu erau oricum o regiune bună pentru monopoli, conţinând prea multă gheaţă şi prea puţin metal. Câmpul electromagnetic din jurul casetei de înmagazinare conţinea doar două lopeţi de poli magnetici nord. O recoltă slabă pentru două săptămâni de muncă istovitoare… totuşi, avea să-i aducă bani frumoşi pe Ceres{Cel mai mare asteroid, cu diametrul de circa 770 km. (n. trad.)}.

Ar fi fost mulţumit chiar dacă n-ar fi găsit nimic. Mineritul era scuza la care Primul Secretar al Secţiunii Politice Centura apela pentru a evada din biroul său strâmt, îngropat adânc în roca lui Ceres, scăpând de permanentele fricţiuni ONU-Centură, de soţie şi de copii, de prieteni şi de cunoştinţe, de duşmani şi de străini. Anul viitor, după săptămâni desperate în care va fi pus la curent în privinţa evenimentelor petrecute, după alte zece luni consumate în dirijarea politicii Sistemului Solar, avea să plece înapoi.

Nick accelera spre Ceres, cu Saturn zărindu-se ca un glob fantastic îndărătul lui, când văzu magnetul de minerit rotindu-se lent, îndepăr-tându-şi vârful de casetă. Undeva în stânga se afla o sursă puternică de monopoli.

Un rânjet îi despică faţa precum fulgerul un cer întunecat. Mai bine mai târziu decât niciodată! Păcat că n-o găsise la ducere, dar o putea valorifica, vânzând-o, după ce o localiza… ceea ce avea să mai dureze. Acum magnetul oscila între două atracţii, dintre care una era caseta.

Petrecu douăzeci de minute pentru a focaliza o transmisiune laser spre Ceres.

— Aici Nick Sohl, repet, Nicholas Brewster Sohl. Doresc să înregistrez revendicarea unei surse de monopoli în direcţia generală a… (încercă să estimeze în ce măsură erau afectate indicaţiile magnetului de conţinutul casetei.) …Săgetătorului. Doresc să ofer sursa pentru vânzare guvernului centuran. Detaliile vor urma după o jumătate de oră.

Decuplă apoi motorul cu fuziune, îşi îmbrăcă scafandrul spaţial şi părăsi naveta, purtând magnetul şi un amplificator video cunoscut sub străvechiul termen de „telescop”.

Stelele nu sunt nici pe departe eterne, deşi Omul le poate considera ca atare. Nick pluti printre stelele eterne, aparent nemişcat şi în acelaşi timp căzând cu zeci de mii de kilometri pe oră spre Soarele minuscul. De aceea îi plăceau expediţiile de minerit. Universul scânteia ca un colier de diamante pe catifea neagră, un fundal de neuitat pentru Saturn cel auriu. Calea Lactee era o brăţară bătută în nestemate pentru întregul Univers. Nick iubea întreaga Centură, de la stâncile sfredelite, la domurile de suprafaţă şi la lumile globulare ce se roteau cu interioarele în afară, dar cel mai mult iubea spaţiul în sine.

După ce se îndepărtă cu aproape doi kilometri de navetă, îşi folosi instrumentele pentru a determina locaţia sursei. Reveni apoi în navetă, ca să se odihnească. Peste câteva ore, urma să facă altă determinare şi să localizeze sursa prin triangulaţie.

Când intra în cabină, ecranul comunicatorului era aprins. Chipul blond şi scofâlcit al lui Martin Shaeffer, al Treilea Secretar, se adresa unui fotoliu-cuşetă gol.

— … să luăm legătura imediat, Nick. Nu mai aştepta a doua ieşire în spaţiu, ca să determini poziţia sursei de monopoli. Este vorba despre o problemă extrem de urgentă în legătură cu Centura. Repet: Martin Shaeffer către Nick Sohl, naveta Hummingbird…

Nick refocaliză laserul.

— Lit, sunt realmente onorat. Un simplu funcţionar ar fi fost suficient să înregistreze prioritatea amărâtei mele de descoperiri. Repet.

Comută repetarea automată a mesajului, apoi începu să-şi facă ordine printre instrumente. Ceres se afla la câteva minute-lumină.

Nu se strădui să ghicească ce urgenţă ar fi necesitat atenţia lui personală, totuşi se simţea neliniştit.

Răspunsul fu neaşteptat. Expresia feţei lui Lit Shaeffer era ciudată, însă glasul răsuna ironic.

— Nick, eşti prea modest în privinţa „amărâtei tale de descoperiri”. Păcat că n-o vom putea omologa. O sută patru mineri au raportat deja existenţa sursei tale de monopoli.

Nick rămase cu gura deschisă. O sută patru? Dar el se afla în sistemul planetar exterior… şi majoritatea minerilor preferau oricum să-şi exploateze propriile lor zăcăminte. Oare câţi nu anunţaseră?

— Sunt în întregul Sistemul Solar, urmă Lit. Este o sursă a naibii de mare. De fapt, am localizat-o deja prin paralaxă. Se află la patruzeci U.A.{Acronim pentru Unitate Astronomică, unitatea de măsură folosită pentru exprimarea distanţelor din cadrul sistemului nostru solar. 1 U.A. reprezintă distanţa dintre Soare şi Pământ, adică 149,6 milioane km (n. trad.)} de Soare, ceea ce înseamnă puţin dincolo de Pluto, şi la optsprezece grade în afara planului sistemului solar. Micikov afirmă că în ea trebuie să se găsească o masă de monopoli sud de dimensiunile celei pe care am exploatat-o în secolul trecut.

Un extrasolar! se gândi Nick, apoi: Păcat că nu-mi vor omologa revendicarea.

— Tot Micikov spune că o sursă atât de mare ar putea acţiona un statoreactor Bussard măricel, o statosondă cu echipaj. (Nick încuviinţă din cap. Statosondele erau sonde-robot trimise spre stelele cele mai apropiate şi reprezentau una dintre puţinele surse de cooperare reală dintre ONU şi Centură.) Monitorizăm sursa de o jumătate de oră. Pătrunde în Sistemul Solar cu şase mii cinci sute de kilometri pe secundă, în cădere liberă. Valoarea depăşeşte binişor chiar şi vitezele interstelare. Cu toţii suntem convinşi că este un extrasolar! Ai ceva comentarii de făcut? Repet…

Nick opri mesajul şi rămase locului câteva clipe, obişnuindu-se cu ideea. Un extrasolar!

Extrasolarera jargonul centuran pentru alien, dar termenul însemna mai mult decât atât. Extrasolarul avea să fie primul alien inteligent care va intra în legătură cu rasa umană. El urma să contacteze Centura, nu Pământul, întrucât Centura revendica majoritatea Sistemului Solar, iar indivizii care colonizaseră spaţiul erau în mod evident mai inteligenţi. Termenul ascundea multe presupuneri, ce nu erau crezute chiar de toţi centuranii.

Iar situaţia îl prinsese pe Nick în timpul vacanţei. La dracu' cu prudenţa, trebuia să expedieze mesajele prin laser!

— Nick Sohl către Martin Shaeffer, baza Ceres. Da, am de făcut comentarii. Punctul unu, se pare că presupunerea ta este validă. Punctul doi, nu mai răspândiţi ştirea prin tot sistemul. O navă a planetarilor poate recepţiona difracţiile unui fascicul-mesaj. Oricum va trebui să-i anunţăm, mai devreme sau mai târziu, dar nu momentan. Punctul trei, voi fi acasă peste cinci zile. Concentraţi-vă asupra obţinerii a cât mai multor informaţii. Deocamdată nu va trebui să luăm decizii vitale.

În nici un caz până ce extrasolarul nu pătrundea în Sistemul Solar, sau încerca el însuşi să emită mesaje.

— Punctul patru…

Aflaţi dacă decelerează! Aflaţi unde se va opri! Nu putu însă rosti nici una dintre indicaţiile acelea. Erau prea secrete pentru un mesaj laser. Shaeffer avea să ştie ce are de făcut.

— Nu există nici un punct patru. Terminat!

Sistemul Solar este mare şi rarefiat spre periferie. În Centura principală, începând imediat din interiorul orbitei lui Marte şi terminân-du-se în exteriorul orbitei lui Jupiter, un individ dornic de muncă poate examina o sută de asteroizi într-o lună. Dincolo de regiunea menţionată, el pierde două săptămâni, doar cu drumul dus-întors, pentru a cerceta ceva despre care speră că n-a mai fost remarcat de nimeni.

Centura principală nu este exploatată, deşi actualmente majoritatea asteroizilor mari sunt proprietăţi private. Cei mai mulţi mineri preferă să lucreze în Centură, unde ştiu că sunt în apropierea civilizaţiei şi a produseloracesteia: rezerve de apă şi de oxigen, hidrogen combustibil, femei, un nou regenerator de aer, automedici şi droguri terapeutice psihomimetice.

Brennan nu avea nevoie de droguri sau de tovărăşie pentru a rămâne cu minţile întregi. El prefera limitele exterioare. Se afla în punctul troian{Poziţii stabile pe orbitele planetelor, una cu 60 de grade în faţa planetei şi cealaltă cu 60 de grade înapoia ei, unde se pot găsi sateliţi. Denumirea le-a fost dată de cel mai strălucitor satelit al lui Jupiter, Ganimede, care în mitologia greacă era fiul regelui Troiei. (n. trad.)} posterior al lui Uranus, urmând orbita giganticei planete de gheaţă, la şaizeci de grade înapoia ei. Fiind în echilibru stabil, punctele troiene adună praf, dar şi obiecte mai mari. Aici se găsea o grămadă de praf, pentru spaţiul cosmic, plus mulţi bolovani ce meritau să fie exploraţi.

Dacă n-ar fi găsit absolut nimic, Brennan ar fi trecut la sateliţi, apoi la punctul troian anterior. După aceea, ar fi revenit acasă, pentru o perioadă scurtă de odihnă şi o vizită la Charlotte şi, deoarece până atunci fondurile i-ar fi fost serios subţiate, pentru o misiune de rutină pe Mercur, pe care ar fi detestat-o.

Dacă ar fi găsit pehblendă, n-ar mai fi plecat de aici câteva luni de zile.

Nici unul dintre bolovani nu conţinea destule substanţe radioactive ca să-i trezească interesul, totuşi ceva din apropiere lucea metalic, ca un obiect artificial. Brennan porni într-acolo, fără să spere că va descoperi altceva decât rezervorul de combustibil de unică folosinţă al vreunui miner. Nu strica însă să arunce o privire. Jack Brennan era un optimist incurabil.

Artefactul era treapta unei rachete cu combustibil solid. Conform inscripţionării, făcuse parte din Mariner XX.

Mariner XX, străvechea sondă automată lansată spre Pluton. Cu cine ştie cât timp în urmă, treapta golită plutise înapoi spre Soarele îndepărtat, pătrunsese în praful acumulat în punctul troian şi se oprise, învelişul îi era ciupit de impacturile particulelor de praf şi continua să se rotească din cauza impulsului declanşat cu generaţii în urmă.

Pentru un colecţionar, obiectul era aproape de nepreţuit. Brennan îl filmă, apoi se ataşă de botul său turtit şi-şi folosi jetul costumului spaţial ca să-i oprească rotaţia. Îl legă de tubul de fuziune al navetei sale, dedesubtul cabinei. Giroscoapele urmau să compenseze dezechilibrul.

Volumul treptei prezenta o problemă din alt punct de vedere.

Bărbatul stătu lângă ea pe blindajul metalic al tubului de fuziune şi o examină. Era cât jumătate din naveta lui de miner, însă foarte uşoară, nefiind decât un simplu recipient pentru combustibilul sondei. Dacă Brennan ar fi găsit pehblendă, naveta sa ar fi purtat plase pentru minereu, dispuse sub tubul inelar al propulsiei, transportând o masă egală cu cea proprie, şi ar fi revenit în Centură cu o acceleraţie de numai jumătate din cea gravitaţională. Având doar relicva Marinerca încărcătură, putea accelera până la 1 g, valoarea standard pentru navetele goale.

Era posibil să-i ofere avantajul necesar.

Dacă plasa treapta de combustibil în Centură, impozitele şi comisioanele s-ar fi ridicat la treizeci la sută din suma de vânzare. Dacă o vindea pe Lună, Muzeul Terestru al Zborurilor Spaţiale nu i-arfi oprit nici o leţcaie.

Brennan se afla într-o poziţie favorabilă unei operaţiuni de contrabandă. Nu existau copoi şi, pe majoritatea distanţei, viteza lui ar fi fost uriaşă. Nu l-ar fi depistat înainte să fi ajuns în vecinătatea Lunii. Nu purta monopoli sau substanţe radioactive, de aceea ar fi fost invizibil pentru detectoarele magnetice şi cele de radioactivitate. Putea ieşi din planul Sistemului Solar, evitând alte nave sau asteroizii.

Dar dacă era prins, avea să i se reţină sută la sută din valoarea obiectului. Totul!

Bărbatul rânji în gând. Avea să-şi asume riscul.

Gura lui Phssthpok se închise o dată, de două ori, de trei ori. Rădăcina gălbuie a arborelui-vieţii se separă în patru fragmente cu marginile zdrenţuite, întrucât muchiile pliscului lui Phssthpok nu erau ascuţite, ci neregulate şi aproape plane, similar molarilor umani. Phssthpok înghiţi de patru ori.

De-abia conştientizase acţiunea. Mâna, gura şi stomacul lui trecuseră pe pilot automat, în timp ce Phssthpok urmărea ecranul telescopului.

La o amplificare de 10⁴, se zăreau trei punctuleţe violete.

Examinând perimetrul hubloului, Phssthpok vedea doar steaua galben-strălucitoare pe care o denumise Ţinta 1. Căutase planetele. Găsise una, o frumuseţe, cu dimensiuni corespunzătoare şi cu temperaturi apropiate de cele optime, cu atmosferă transparentă purtătoare de apă şi un satelit natural neaşteptat de mare. În acelaşi timp, descoperise nenumărate puncte violete, atât de mici încât la început crezuse că nu erau decât străfulgerări pe retina sa.

Erau însă reale şi se deplasau. Unele nu se mişcau mal rapid decât planetele; altele, de sute de ori mai rapid decât viteza de eliberare din sistem. Străluceau intens de fierbinte, culoarea unei stele neutronice în cea de-a patra săptămână de viaţă, când temperatura ei atinge milioane de grade.

Evident, era vorba despre vehicule spaţiale. La vitezele respective, obiectele cosmice naturale s-ar fi pierdut în spaţiul interstelar după câteva luni de zile. Probabil că foloseau propulsii pe bază de fuziune. În acest caz, şi judecând după culoarea jeturilor, ardeau la temperaturi mai ridicate şi cu mai multă eficienţă decât propulsia de care beneficia el.

Aparent petreceau cea mai mare parte a timpului în spaţiu. La început, Phssthpok sperase că erau forme de viaţă cosmică născute în spaţiu, poate asociate seminţelor stelare din nucleul galactic. Dar pe măsură ce se apropia de soarele galben, fu nevoit să-şi abandoneze ipoteza. Toate scânteile aveau destinaţii, de la nenumăraţii asteroizi micuţi până la planete şi sateliţii lor. Unul dintre obiectivele cele mai vizitate era planeta în a cărei atmosferă existau vapori de apă, cea clasificată drept locuibilă de cei din neamul Pak. Nici o formă de viaţă specifică spaţiului n-ar fi putut rezista gravitaţiei sau atmosferei ei.

Planeta aceea, Ţinta 1-3, era obiectivul cel mai mare, deşi vehiculele atingeau şi multe corpuri cereşti mai mici. Interesant… Dacă piloţii lor se dezvoltaseră pe Ţinta 1-3, ei ar fi preferat în mod firesc acceleraţii gravitaţionale mai reduse.

Totuşi, cei pe care-i căuta n-ar fi trebuit să posede creierele necesare pentru a construi asemenea vehicule. Oare locul le fusese uzurpat de alţii?

Atunci, el şi ceilalţi mii de indivizi din rasa lui îşi sacrificaseră vieţile lungi doar pentru a se mulţumi cu o răzbunare stearpă.

Phssthpok simţi furia acumulându-se în el. Şi-o înfrână. Nu acesta trebuia să fie răspunsul. Ţinta 1 nu era singura posibilă. Probabilitatea era de numai douăzeci şi opt la sută. Putea spera că aceia pe care venise să-i ajute se aflau în sistemul planetar al altei stele.

Trebuia totuşi să verifice.

Un statoreactor Bussard are o viteză minimă de funcţionare şi Phssthpok n-o depăşea cu mult. Intenţionase să străbată întregul sistem până găsea ceva clar. Acum, era nevoit să-şi utilizeze rezerva de combustibil. Văzuse deja o scânteie alb-albastră deplasându-se cu iuţeală spre sistemul interior. Ar fi trebuit să-i poată egala viteza.

Nick asoliză Hummingbird, dădu ordine grăbite pentru descărcarea şi vânzarea încărcăturii şi coborî în subsol. Biroul lui se găsea la trei kilometri sub suprafaţa stâncoasă presărată cu domuri a lui Ceres, în adâncul substratului de fier-nichel.

Îşi scoase costumul şi casca în vestibulul biroului. Pe frontonul apartamentului său se afla o imagine pe care o atinse afectuos înainte de a intra. Întotdeauna proceda aşa.

Majoritatea centuranilor îşi decorau apartamentele. De ce nu? Acestea erau singurele locuri pe care mulţi le puteau numi cămine şi singura posesie pe care trebuiau s-o păstreze în condiţii perfecte. Cu toate acestea, apartamentul lui Nick era unic în Centură.

Pe un fundal portocaliu se afla imaginea unei fete micuţe — capul de-abia îi ajungea la colanul de la gâtul bărbatului. Pielea îi lucea într-o nuanţă de verzui blând. Doar spinarea ei perfectă se distingea, suprapusă părţii frontale a costumului său. Părul ei părea alcătuit din văpăi alungite, pâlpâind portocaliu cu nuanţe de galben şi alb, întunecân-du-se în fum roşu-negru, pe măsură ce-i cobora peste umărul stâng. Fata era goală. Braţele ei cuprindeau trunchiul costumului, palmele atingând butelia de oxigen de pe spate; picioarele ei strângeau coapsele scafandrului spaţial, astfel încât călcâiele atingeau partea de dinapoi a articulaţiilor metalice flexibile ale genunchilor. Era un tablou superb, a cărui frumuseţe alunga orice gând vulgar. Păcat că purjarea costumului nu se afla în altă parte.

Lit stătea într-unui din fotoliile ce se găseau în biroul lui Nick, cu picioarele lungi întinse pe mochetă. Nu era un individ masiv, ci mai degrabă slăbănog. O perioadă prea mare din copilăria sa şi-o petrecuse în imponderabilitate. Acum nu mai putea intra într-un costum presurizat standard sau în cabina unui vehicul spaţial şi, indiferent unde ar fi stat, părea că ar fi încercat să cotropească locul respectiv.

Nick se trânti în fotoliul său şi închise ochii pentru un moment, obişnuindu-se cu senzaţia de a redeveni Prim Secretar. Fără să deschidă ochii, rosti:

— Ia zi, Lit, ce s-a-ntâmplat?

— Am totul aici. (Un foşnet de hârtii.) Da… Sursa monopoli se apropie în planul Sistemului Solar, îndreptându-se aproximativ spre Soare. Acum o oră se afla la trei miliarde şi jumătate de kilometri. Timp de o săptămână din momentul depistării, a avut o acceleraţie constantă de 0,92 g, în general orientată spre lateral, combinată cu decelerări, pentru a ocoli Soarele. Acum este în esenţă o decelerare cu valoarea de 1,4 g. Asta o poartă prin orbita Pământului.

— Unde va fi Pământul la momentul respectiv?

— Dacă nava revine la 0,92 g, în… acest punct, se va opri peste opt zile. Iar Pământul se va găsi aici. — Lit se încruntă. — Toate estimările astea sunt destul de aproximative. Noi nu ştim, de fapt, decât că se îndreaptă spre sistemul planetar interior.

— Mi se pare că ţinta evidentă este Pământul. Nu-i cinstit! Extra-solarul ar fi trebuit să ne contacteze pe noi, nu pe ei. Voi ce-aţi făcut?

— În principal, observaţii. Avem imagini a ceea ce pare a fi flacăra propulsiei. O flacără de fuziune, cu temperatura mai scăzută decât fuziunea noastră.

— Vasăzică, mai puţin eficientă, dar dacă foloseşte un statoreactor Bussard, combustibilul nu-l costă nimic. Cred totuşi că acum are viteza mai mică decât cea standard.

— Exact.

— Trebuie să fie o navă uriaşă. Poate chiar una militară. Ţinând seama de mărimea sursei monopoli…

— Nu neapărat. Ştii cum funcţionează o statosondă? Un câmp magnetic culege hidrogenul interstelar aflat sub formă de plasmă, îl dirijează şi-l concentrează până ce fuzionează. Diferenţa este că statosondele nu pot avea echipaj, deoarece prea mult hidrogen scapă sub formă de radiaţii. Într-o navă cu echipaj, ai nevoie de un control extrem de precis al câmpurilor de plasmă.

— Să fie chiar atât de mare?

— Micikov spune că da, dacă vine de la o distanţă suficient de mare. Cu cât vine mai de departe, cu atât a avut o viteză maximă mai mare.

— Mda…

— Devii paranoic, Nick. De ce ar dori o rasă alienă să trimită spre noi o navă militară?

— De ce ar dori să trimită orice fel de navă? Vreau să spun că n-are rost să ne lăsăm copleşiţi. O putem contacta înainte să atingă Pământul?

— M-am gândit şi eu la asta, iar Micikov a stabilit câteva traiectorii. Cel mai promiţător ar fi să pornim cu o flotă din punctul troian posterior al lui Jupiter în următoarele şase zile.

— Nu cu o flotă. Extrasolarul trebuie să ne considere inofensivi. Avem o navă mare în troiene?

— Pe Blue Ox. Trebuia să plece spre Juno, dar am rechiziţionat-o şi i-am golit încărcătura.

— Perfect. Ai procedat excelent. (Blue Ox era un cargobot imens, de dimensiunile pacheboturilor de lux ale Hotelului Titan, deşi nu la fel de elegant.) Avem nevoie şi de un calculator ultraperformant, în afară de cel obişnuit al navei. Plus un operator şi senzori suplimentari. Vreau să-l putem folosi ca translator — poate că extrasolarul comunică prin clipiri de ochi, prin unde radio sau prin modulări ale curentului. Crezi că putem introduce o navetă-solo în cala lui Blue Ox?

— Pentru ce?

— Pentru orice eventualitate. Să avem o barcă de salvare. Dacă extrasolarul are gânduri mai puţin paşnice, să existe o posibilitate de retragere.

Lit nu mai pomeni cuvântul paranoia, dar efortul de a se abţine fu vizibil.

— Are o navă mare, urmă Nick răbdător. Tehnologia lui este îndeajuns de avansată ca să-l poarte prin spaţiul interstelar. Ar putea fi prietenos ca un căţeluş, totuşi este posibil ca unul dintre noi să spună un cuvânt greşit. — Ridică telefonul şi ordonă: Faceţi-mi legătura cu Ahile, pe firul principal.

Avea să dureze o vreme până ce operatorul focaliza o rază laser spre Ahile. Nick închise şi aşteptă. Brusc, telefonul zbârnâi ascuţit.

— Da?

— Controlul Traficului, răsună un glas. Sunt Cutter. Biroul dumneavoastră dorea să ştie ceva despre sursa cea mare de monopoli?

Nick comută pe difuzor, ca să poată auzi şi Shaeffer.

— Exact. Despre ce-i vorba?

— Are traiectorie de joncţiune cu o navă centurană. Pilotul nu pare să evite joncţiunea.

— Ce fel de navă? strânse din buze Sohl.

— De la distanţa asta, nu ne putem da seama. Probabil că o navetă-solo de minerit. Joncţiunea va avea loc peste treizeci şi şapte de ore şi douăzeci de minute, dacă nici unul dintre ei nu se răzgândeşte.

— Ţineţi-mă la curent. Treceţi pe observaţie telescoapele din zonă. Nu vreau să scap nimic. Ai auzit? se adresă el lui Shaeffer după ce închise telefonul.

— Mda. Prima lege a lui Finagle.

— L-am putea opri pe centuranul acela?

— Mă-ndoiesc.

Ar fi putut să fie oricine. S-a dovedit a fi Jack Brennan.

Se afla la câteva ore de schimbarea traiectoriei spre Lună. Treapta abandonată a lui Mariner XX îi călărea naveta precum un geamăn siamez subnutrit. Sirena ei nu dispăruse din botul turtit, sirena aceea supersonică al cărei ţiuit reglase arderea combustibilului solid. Brennan se târâse înăuntru ca să verifice, ştiind că orice stricăciune putea reduce valoarea relicvei.

Pentru o unică folosinţă, treapta se găsea în stare perfectă. Ajutajul arsese puţin inegal, totuşi nu era nimic serios, evident, ţinând seama de faptul că sonda automată ajunsese la destinaţie. Muzeul Zborurilor Spaţiale avea să plătească o sumă frumuşică.

În Centură, contrabanda este ilegală, dar nu imorală. Contrabanda nu era mai imorală pentru Brennan decât ar fi fost neplata parcării pentru un planetar. Dacă te prind, te amendează şi asta-i tot.

Brennan era un optimist. El nu se aştepta să fie prins.

De patru zile, accelerase la aproape 1 g. Orbita lui Uranus rămăsese hăt-departe, înapoia lui; sistemul interior se găsea mult în faţă. Mergea al naibii de rapid. Nu existau efecte relativiste vizibile — nu gonea chiar atât de iute — totuşi la sosire va trebui să-şi potrivească ceasul.

Priviţi-l pe Brennan. Cântăreşte optzeci şi nouă de kilograme şi are înălţimea de un metru optzeci şi opt. Ca orice centuran, aduce mult cu un jucător de baschet lipsit de musculatură. Deoarece stă de peste patru zile în fotoliul-cuşetă de comandă, a început să arate şi să se simtă vlăguit. Totuşi, ochii săi căprui sunt limpezi şi alerţi, cu vederea perfectă, corectată prin microchirurgie la vârsta de optsprezece ani. Părul negru, cu fire drepte, este o bandă lată de trei centimetri, începând de la frunte şi traversând ţeasta rasă, arămie şi lucioasă. Este alb, iar bronzul Centurii nu-i mai închis decât pielea de Cordoba; ca de obicei, este vizibil numai pe mâini, pe faţă şi pe pielea craniului, deasupra gulerului. În rest, are culoarea îngheţatei de vanilie.

Are patruzeci şi cinci de ani şi pare de treizeci. Gravitaţia a fost blândă cu muşchii feţei lui, iar unguentul de creştere a avut efect asupra potenţialului început de chelie din creştetul capului. Cu toate acestea, liniile fine din jurul ochilor se disting clar acum, deoarece, de mai bine de douăzeci de ore, poartă pe chip o expresie de mirare încruntată. A devenit conştient că ceva îl urmăreşte.

La început, crezuse că-i un copoi, un poliţist de pe Ceres. Dar ce să fi căutat un copoi la o asemenea depărtare de Soare?

Nici a doua privire nu-l putuse convinge că era un copoi. Flacăra jetului de propulsie era prea mare, prea ramificată, prea puţin strălucitoare. A treia privire a inclus şi câteva determinări tehnice. Brennan accelera, iar necunoscutul deceiera şi cu toate acestea avea o viteză uriaşă. Fie că apăruse dinapoia orbitei lui Pluton, fie că propulsia lui genera zeci de g-uri. Toate acestea convergeau spre un singur răspuns.

Lumina ciudată aparţinea unui extrasolar.

De cât timp îl aştepta Centura? Orice individ care petrece o vreme între stele, fie el chiar şi un planetar ce pilotează o navă spre Lună, îşi va da seama într-o bună zi cât de imens este în realitate Universul. Are dimensiuni de miliarde de ani-lumină, un volum în care, practic, se poate găsi orice. Fără îndoială, pe acolo, pe undeva, trebuiau să existe extra-solari; prima specie alienă care avea să contacteze Omul îşi desfăşura activitatea dincolo de raza de acţiune a telescoapelor Centurii.

Acum extrasolarul se afla aici, adoptând o traiectorie de joncţiune cu Jack Brennan.

Iar Brennan nu era nici măcar suprins. Obosit, da. Ba chiar speriat. Nu însă surprins, nici măcar de faptul că extrasolarul îl alesese pe el. Fusese un accident al sorţii. Amândoi se îndreptaseră spre sistemul interior, venind aproximativ din aceeaşi direcţie.

Să anunţe Centura? Probabil că de acum ştia ce se petrecea. Reţeaua de telescoape a Centurii urmărea toate navele din sistem; exista o probabilitate însemnată să descopere orice punct de culoare necorespunzătoare deplasându-se cu viteză necorespunzătoare. Brennan se aşteptase să-i descopere propria sa navetă, mizând însă pe faptul că n-aveau s-o facă prea repede. Cu siguranţă, telescoapele descoperiseră extrasolarul. Cu siguranţă, îl monitorizau şi, din acest motiv, îl urmăreau şi pe Brennan. Oricum, bărbatul nu putea transmite un mesaj laser spre Ceres, pentru că acesta putea fi interceptat de o navă planetară. Brennan nu ştia ce politică adopta Centura în privinţa contactelor Pământ-extrasolar.

Centura trebuia să acţioneze fără el.

Ceea ce însemna că lui îi rămâneau la dispoziţie două opţiuni.

Prima dintre ele era simplă. Nu avea nici cea mai măruntă şansă de a întreprinde operaţiunea de contrabandă. Va trebui să-şi modifice traiectoria, pentru a ajunge la unul dintre asteroizii principali, apoi, cu prima ocazie, să informeze Centura despre destinaţia şi încărcătura sa.

Dar ce putea face în privinţa extrasolarului?

Tactici de evitare? Destul de simplu. Axiomatic vorbind, în spaţiu este imposibil să opreşti o navă ostilă. Un poliţist poate intra pe o traiectorie de joncţiune cu un contrabandist, dar nu-l poate aresta decât dacă acesta cooperează… ori i se termină combustibilul. Poliţistul poate trage în navă, distrugând-o, sau, dacă beneficiază de un autopilot bun, poate s-o lovească aidoma unui berbec; dar cum să cupleze ecluzele cu o navă care declanşează aleatoriu jeturile direcţionale? Brennan se putea îndrepta în orice direcţie dorea, iar extrasolarul nu putea decât să-1 urmărească ori să-1 distrugă.

Fuga părea o tactică sănătoasă. Brennan avea o familie de întreţinut. Charlotte s-ar fi descurcat şi singură. Era o centurană adultă, la fel de competentă ca Brennan, deşi nu-şi găsise niciodată suficientă ambiţie ca să obţină licenţa de pilot. Iar Brennan plătise taxele cuvenite pentru Estelle şi Jennifer. Fiicele lui aveau să beneficieze de educaţie şi de îngrijire.

Ar fi putut, însă, face mai mult pentru ele. Sau ar fi putut încerca din nou să fie tată… probabil tot cu Charlotte. De fuzelajul navei lui erau legaţi bani, iar banii însemnau putere. Ca şi în cazul puterii politice sau a puterii electrice, utilizările ei ar fi îmbrăcat multe forme.

Dacă îl contacta pe alien, era posibil să n-o mai revadă niciodată pe Charlotte. Prima întâlnire cu o rasă străină presupunea riscuri considerabile.

Dar şi glorie evidentă.

Oare istoria l-ar fi putut uita vreodată pe omul care-l întâlnise pe extrasolar?

Pentru o clipă, se simţi în dilemă. Parcă destinul se amuza pe seama vieţii sale… şi totuşi, nu putea da cu piciorul norocului. Foarte bine: extrasolarul n-avea decât să vină la el. Brennan îşi menţinu cursul de deplasare.

Centura era o reţea de telescoape. Sute de mii de telescoape.

Era inevitabil. Toate navele aveau telescoape. Toţi asteroizii trebuiau urmăriţi constant, deoarece puteau fi abătuţi de pe orbite şi deoarece harta Sistemului Solartrebuia actualizată la nivelul secundelor. Trebuia monitorizată lumina fiecărui jet de propulsie. În sectoarele aglomerate, navele îşi puteau intersecta jeturile de fuziune, dacă cineva nu le avertiza asupra pericolului — fiindcă jetul unei propulsii cu fuziune este ucigaş.

Nick Sohl continua să-şi plimbe privirile între ecranul de deasupra biroului său şi teancul de dosare de pe birou. Pe ecran se zăreau două pete de lumină alb-violet; una era mai mare şi mai neclară. Deja, ambele puteau apărea pe acelaşi ecran, deoarece asteroidul care transmitea imaginile se afla aproape pe aceeaşi linie cu traiectoria lor.

Nick citise dosarele de câteva ori. Erau zece şi oricare dintre ele putea fi al centuranului necunoscut care se apropia acum de extrasolar. Iniţial fuseseră douăsprezece dosare, dar în alte birouri oamenii încercau să le localizeze şi să le elimine pe acestea zece, aşa cum făcuseră deja cu două, folosind apeluri telefonice, comunicaţii laser şi reţele de securitate.

Deoarece naveta îşi păstra cursul, Nick eliminase mental şase dosare. Două dintre persoanele descrise acolo nu fuseseră niciodată prinse făcând contrabandă: un semn de maximă precauţie, indiferent dacă nu făcuseră realmente contrabandă, ori nu fuseseră prinse. Pe un individ îl cunoştea personal şi era xenofob. Alţi trei erau veterani, iar în Centură nu ajungi veteran dacă rişti prosteşte. În Centură, legile Finagle-Murphy nu sunt chiar glume.

Unul dintre cei patru mineri rămaşi avusese colosala aroganţă de a se autoacredita ambasadorul omenirii în Univers. O să vadă el dacă dă greş, îşi spuse Nick. Care dintre ei o fi?

La un milion şi jumătate de kilometri înainte de orbita lui Jupiter, deplasându-se mult deasupra planului Sistemului Solar, Phssthpok atinse viteza vehiculului indigen şi începu să se apropie de acesta.

Phssthpok şi rasa lui nu studiaseră nici una dintre miile de specii raţionale din galaxie. Atunci când le întâlniseră, aşa cum se întâmplase de câte ori exploraseră sistemele solare vecine, în căutare de materii prime, le distruseseră cât putuseră mai repede şi mai sigur. Alienii erau periculoşi, sau puteau fi, iar pe cei din neamul Pak nu-i interesau decât propriii lor semeni. Inteligenţa unui Protector era ridicată, dar inteligenţa este un instrument ce trebuie utilizat către un ţel, şi ţelurile nu sunt întotdeauna alese inteligent.

Phssthpok acţiona în totală necunoştinţă de cauză. Tot ce putea face era să ghicească.

Ghicind, aşadar, şi presupunând că desenul oval de pe fuzelajul celeilalte nave era realmente o uşă, băştinaşul n-ar fi fost nici mult mai înalt, nici mult mai scund decât Phssthpok. Să zicem între unu şi doi metri, în funcţie de celelalte dimensiuni ale sale. Evident, ovalul putea să nu fi fost conceput pentru dimensiunea lui cea mai mare, cum se întâmplase în cazul bipedului Phssthpok. Totuşi, nava era mică; n-ar fi conţinut ceva mult mai mare decât Phssthpok.

O singură privire aruncată băştinaşului avea să-l lămurească. Dacă nu era Pak, trebuia să-i pună întrebări. Dacă era…

Rămâneau încă multe întrebări, totuşi căutarea lui avea să se încheie. Alte câteva zile, după timpul de la bordul navei, ca să ajungă la Ţinta 1-3, un răstimp scurt pentru a învăţa graiul celor de acolo şi a le explica în ce fel să utilizeze ceea ce adusese, apoi putea înceta să mănânce.

Cealaltă navă nu dădea vreun semn că l-ar fi observat. Peste câteva minute, ar fi ajuns paralel cu ea, totuşi băştinaşul nu făcea nici o mişcare… ba nu! Băştinaşul îşi oprise motorul. Phssthpok era invitat să-şi corecteze traiectoria în vederea joncţiunii.

Pakul o făcu. Nu irosi nici manevre inutile, nici combustibil; părea că-şi petrecuse toată viaţa exersând această singură manevră. Cabina lui se apropie de nava străină şi se opri.

Phssthpok îmbrăcase costumul spaţial, totuşi nu schiţă nici un alt gest. Nu îndrăznea să-şi rişte propria existenţă, acum, când se afla atât de aproape de victorie. Dacă ar fi ieşit băştinaşul…

Brennan privi nava apropiindu-se.

Trei module, distanţate pe treisprezece kilometri. Nu zărea nici o conexiune între ele. De la distanţa aceea, grosimea legăturilor putea fi invizibilă. Modulul cel mai mare şi mai masiv trebuia să fie propulsia: un cilindru cu trei conuri mici ieşind sub unghiuri egale în zona posterioară. Deşi atât de mare, cilindrul ar fi fost insuficient ca să conţină combustibilul necesar unei călătorii interstelare. Fie că extrasolarul abandonase pe drum rezervoare de unică folosinţă, fie că era… o statosondă cu echipaj?

Modulul doi era o sferă cu diametrul de aproximativ douăzeci de metri. Când nava se opri, sfera ocupă poziţia cea mai apropiată de Brennan. Avea un hublou circular imens, uşor bombat, astfel că modulul părea un gigantic glob ocular. Se roti, urmărindu-l pe Brennan când acesta se deplasă. Bărbatului îi veni greu să-l privească cu aceeaşi atenţie cu care era el însuşi privit.

Hotărârea iniţială i se destrămase. Cu siguranţă, guvernul Centurii ar fi putut organiza un prim contact de calitate superioară…

În sfârşit, ultimul modul — îl examinase cu atenţie pe durata decele-rării navei aliene — avea forma unui ovoid lung de douăzeci de metri şi lat de vreo treisprezece. Partea lui cea mai largă, opusă propulsiei, era atât de uniform ciupită de impacturile firelor de praf interstelar încât părea sablată. Partea cea mai îngustă era ascuţită şi netedă, aproape şlefuită. Brennan încuviinţă ştiutor. Câmpul reactorului ar f[ protejat capătul respectiv de micrometeoriţi pe durata accelerării. În timpul decelerării, orientarea sa ar fi jucat acelaşi rol.

Pe suprafaţa ovoidului nu se observau nici un fel de detalii.

În irisul bulbucat al modulului central se mişcă ceva. Bărbatul miji ochii, străduindu-se să distingă mai multe… dar nu se mai petrecu nimic.

Se gândi că designul navei era destul de straniu. Capsula centrală adăpostea probabil cabina, fie numai pentru simplul fapt că, spre deosebire de celelalte două module, avea un hublou. Iar propulsia era periculos de radioactivă; altfel de ce să fi răsfirat în felul acela compartimentele navei? Pe de altă parte, cabina fusese astfel poziţionată încât să protejeze modulul final de radiaţiile propulsiei. Conţinutul modulului trei trebuia să fie mai important decât pilotul, în opinia pilotului.

Sau asta, sau proiectantul şi pilotul erau inepţi ori nebuni.

Nava extrasolară rămăsese nemişcată, propulsia ei se răcea, iar cabina se afla la numai câteva sute de metri. Brennan aşteptă.

Sunt şovin, îşi spuse el. Nu pot judeca sănătatea mentală a unui alien conform criteriilor Centurii, nu-i aşa?

Se strâmbă. Ba sigur că pot. Nava a fost prost proiectată.

Alienul păşi pe carcasa propriei sale sfere.

Zărindu-I, toţi muşchii lui Brennan tresăriră. Era o fiinţă bipedă, iar din depărtare părea umanoidă. Trecuse însă prin hublou. Stătea acum pe nava lui, nemişcat, aşteptând.

Avea două braţe, un cap, două picioare. Folosea un scafandru spaţial. Purta o armă… sau un pistol direcţional. Nu se putea preciza. Brennan nu zărea însă nici un fel de echipament exterior similar raniţei costumului său. Un pistol direcţional necesita mai multă dexteritate decât o raniţă cu jeturi. Cine ar fi folosit aşa ceva în spaţiu?

Ce Finagle aştepta?

Evident. Îl aştepta pe Brennan.

Pentru un moment nebunesc, se gândi să pornească propulsia şi s-o şteargă înainte de a fi prea târziu! Apoi, blestemându-şi teama, înaintă către uşă. Constructorii navetelor-solo fuseseră cât mai economi în realizarea acestora. Vehiculul lui Brennan nu avea sas, ci doar o uşă şi pompe pentru golirea interiorului cabinei. Costumul bărbatului era strâns pe trup. Nu mai trebuia decât să deschidă uşa.

Păşi afară, purtând tălpi magnetice.

Secundele se scurseră, în vreme ce Brennan şi extrasolarul se examinară reciproc. Pare destul de umanoid, gândi Brennan. Biped, cu capul în partea superioară a corpului. Totuşi, dacă aparţine unei rase umanoide care a ieşit în spaţiu de suficientă vreme ca să construiască nave spaţiale, nu poate fi atât de incompetent pe cât o demonstrează aspectul vehiculului.

Trebuie să aflu ce anume transportă. Poate că are dreptate. Poate că încărcătura este mai preţioasă decât viaţa pilotului.

Extrasolarul sări.

Veni spre el precum un şoim în picaj. Brennan rămase locului, îngrozit, dar în acelaşi timp admirând dexteritatea alienului. Acesta nu-şi utilizase pistolul direcţional. Saltul său fusese perfect. Avea să se oprească exact lângă el.

Extrasolarul atinse f uzelajul cu membre elastice, amortizând impactul ca orice centuran. Era mai scund decât Brennan — avea cel mult un metru cincizeci. Brennan îl putu distinge vag prin vizorul căştii. Tresări, dându-se doi paşi înapoi. Creatura era hidoasă. La naiba cu şovinismul, faţa extrasolarului ar fi speriat şi un calculator!

Retragerea nu-l salvă.

Extrasolarul se afla prea aproape. Întinse un braţ, prinse încheietura lui Brennan într-o mănuşă presurizată şi sări din nou.

Brennan icni şi, prea târziu, încercă să se smucească. Prin mănuşă, strânsoarea extrasolarului se simţea ca un arc de oţel. Se rostogoleau prin spaţiu spre cabina în formă de glob ocular, şi bărbatul nu se putea împotrivi cu nimic.

— Nick, se auzi în intercom.

— Da.

— Dosarul pe care-l doreşti este cel intitulat „Jack Brennan”.

— De unde ştii?

— Am vorbit cu nevastă-sa. Are doar una, Charlotte Wiggs, şi doi copii. Am convins-o că este ceva urgent şi, în cele din urmă, ne-a spus că explorează punctele troiene ale lui Uranus.

— Uranus… pare corect. Cutter, poţi să-mi faci o favoare?

— Sigur că da. Ceva oficial?

— Da. Îngrijeşte-te ca Hummingbird să fie alimentată şi aprovizionată, apoi fii pregătit cu ea, în caz că te anunţ. Ataşează-i şi rezervoare suplimentare. După aceea, focalizează o comunicaţie laser pe cartierul general ARM din New York şi păstrează legătura. Evident, vei avea nevoie de trei lasere.

Două urmau să fie relee, compensând rotaţia Pământului.

— Bine. Nu transmit nici un mesaj?

— Nu, pur şi simplu ţine legătura pregătită, pentru eventalitatea că vom avea nevoie de ea.

Situaţia se putea modifica dintr-un moment în altul. Dacă va avea nevoie de ajutor din partea Pământului, acesta trebuia să fie rapid şi eficient. Modalitatea cea mai sigură de a-i convinge pe planetari era să plece el însuşi. Nici un Prim Secretar nu coborâse vreodată pe Pământ… şi nici el nu se aştepta s-o facă acum, dar Perversitatea Universului tinde spre un maximum.

Nick începu să răsfoiască dosarul lui Brennan. Păcat că individul avea copii!

Primele amintiri clare ale lui Phssthpok datau din ziua când înţelesese brusc că era un Protector. Putea rechema şi amintiri anterioare, neclare: durere, luptă, descoperirea de noi alimente, experimentări sexuale, afecţiune, ură sau escaladări de arbori în valea Pitchok. Amintiri în care privea curios, de cel puţin şase ori, cum diferite femele Prăsitoare purtau copii pe care-i putea mirosi ca fiind ai săi. Totuşi, pe atunci mintea lui fusese vagă.

Ca Protector, gândea precis şi limpede. La început, nu fusese plăcut. Trebuise să se obişnuiască. Existaseră alţii care-l ajutaseră, educatori.

Urmase un război, iar el evoluase pe durata lui. Deoarece trebuise să-şi dezvolte capacitatea de a pune întrebări, trecuseră ani buni înainte să-i înţeleagă istoria:

Cu trei sute de ani în urmă, câteva sute de familii Pak importante se aliaseră pentru a refertiliza un deşert întins de pe planetă. Eroziunea şi excesul de păşunat produseseră pustiul, nu războiul, deşi peste tot existau petece uşor radioactive. Pe planeta Pak nu exista nici un locşor unde să nu se poarte războaie.

Sarcina foarte dificilă a reîmpăduririi fusese încheiată cu o generaţie în urmă. Imediat, şi previzibil, alianţa se destrămase în grupuleţe, fiecare dintre ele fiind decis să-şi asigure suprafaţa pentru descendenţii săi. Deja, majoritatea alianţelor iniţiale dispăruseră. O serie de familii fuseseră exterminate, iar grupurile supravieţuitoare îşi schimbau loialităţile ori de câte ori era util pentru protejarea descendenţilor. Descendenţii lui Phssthpok deţineau actualmente Coasta Sudică.

Lui Phssthpok îi plăcuse războiul. Nu din cauza luptelor. Ca Prăsitor, el participase la lupte, iar războiul era mai puţin o chestiune de confruntare directă cât mai ales una de păcălire a duşmanului. La început, fusese un război purtat cu bombe de fuziune. În decursul acelei faze, multe familii pieriseră, iar o parte a deşertului aflat în dispută redevenise pustiu şi sterp. După aceea, Coasta Sudică descoperise un câmp amortizor care împiedica fisiunea materialelor fisionabile. Alte alianţe îl reproduseseră în scurt timp. Din acel moment, războiul se dusese cu artilerie, gaze toxice, bacterii, psihologie, infanterie, ba chiar şi cu asasini tocmiţi. Fusese un război al inteligenţelor. Poate Coasta Sudică să contracareze propaganda concepută pentru dezbinarea regiunii Golfului Meteor? Dacă Alianţa Mării Estice deţine un antidot împotriva contaminării râurilor cu otravă lota, ar fi mai uşor să-l furăm ori să concepem noi înşine un antidot? Dacă Cercul Munţilor descoperă o inoculare pentru varianta bacteriană Zeta-Trei, cât de probabil arfi ca ei să ne atace cu o variantă mutantă? Ar trebui să rămânem loiali Coastei Sudice, ori ne-am descurca mai bine alături de Marea Estică? Era amuzant.

Pe măsură ce Phssthpok învăţa mai multe, jocul sporea în complexitate. Propriul său virus OQ ar fi ucis nouăzeci şi doi la sută din Prăsitori, dar nu i-arfi afectat pe Protectorii lor… aceştia ar fi rămas nevătămaţi şi ar fi luptat cu o furie îndoită pentru a salva un grup mai restrâns şi mai vulnerabil de ostatici rezistenţi ia virus. Fusese de acord să nu utilizeze virusul. Familia Aak(pop) avea prea mulţi Prăsitori pentru posibilităţile locale de hrănire; le respinsese oferta de alianţă, dar le blocase drumul spre Marea Estică.

După aceea, Alianţa Mării Estice construise un generator portabil de câmp, care putea declanşa o reacţie de fuziune fără fisiunea anterioară.

Phssthpok era Protector de douăzeci şi şase de ani.

Totul se sfârşise într-o săptămână. În urma celor şaptezeci de ani de război, Marea Estică obţinuse deşertul recultivat, mai exact partea care nu fusese pustie şi stearpă. Iar deasupra văii Pitchok se zărise o colosală străfulgerare.

Copiii şi Prăsitorii din descendenţa lui Phssthpok trăiau în valea aceea de foarte multe generaţii. Phssthpok zărise linia îngrozitoare ia orizont şi ştiuse că toţi descendenţii lui erau morţi sau sterpi, că el nu mai avea pe cine proteja şi că nu-i mai rămăsese decât să înceteze să mănânce si să moară.

De atunci, nu mai simţise aşa ceva. Nu mai simţise până acum.

Chiar şi atunci însă, cu treisprezece secole în urmă, după ceasul lui biologic, nu simţise această teribilă derută. Ce era creatura în costum presurizat de la capătul braţului său? Vizorul căştii îi era polarizat împotriva razelor soarelui. După forma costumului, ar fi zis că era un Prăsitor. Dar Prăsitorii n-ar fi putut construi vehicule spaţiale sau costume presurizate.

Simţul datoriei lui Phssthpok se menţinuse vreme de peste douăsprezece veacuri. Acum se îneca în confuzie pură. Regreta că cei din neamul Pak nu ştiau nimic despre alte specii inteligente. Poate că silueta bipedă nu reprezenta un apanaj al lor. De ce ar fi trebuit să fie aşa? Trupul lui Phssthpok avea o formă excelentă. Dacă l-ar fi putut vedea pe băştinaşul acela fără costum… dacă l-ar fi putut mirosi! Atunci ar fi ştiut totul.

Coborâră în apropierea hubloului. Precizia extrasolarului era inumană. Brennan nu încercă să se împotrivească, în vreme ce alienul întinse braţul prin suprafaţa curbată, prinse ceva şi se trase înăuntru, ducându-l şi pe bărbat cu el. Materialul transparent se opunea precum o melasă invizibilă.

Cu mişcări rapide, sacadate, alienul îşi scoase costumul spaţial. Acesta era confecţionat dintr-un material flexibil şi includea globul transparent al căştii. La articulaţii avea un soi de şireturi. Fără costum, dar menţinând strânsoarea de fier asupra centuranului, alienul se întoarse şi-l privi.

Brennan dori să urle.

Creatura era alcătuită numai din sfere. Avea braţele mai lungi decât ale unui om, cu o articulaţie undeva în zona cotului, dar cotul în sine era o minge cu diametrul de optsprezece centimetri. Mâinile păreau şiraguri de nuci. Umerii, genunchii şi şoldurile se bulbucau la dimensiunile unor cantalupi. Ţeasta era alt pepene, înclinat pe gâtul aproape inexistent. Brennan nu putea distinge o frunte sau o bărbie. Gura alienului era un cioc negru şi plat, dur, însă nu lucios, care se pierdea în pielea zbârcită, la jumătatea distanţei dintre gură şi ochi. Cele două fante din cioc constituiau probabil nările. Ochii cu aspect omenesc erau protejaţi de mase de piele profund convolute şi de arcadele puternic reliefate deasupra lor. Mai sus de cioc, spre ceafă, forma capului era aproape aerodinamică. Din ţeasta bombată se ridica o creastă osoasă, sporind senzaţia de aerodinamic.

Nu purta altă îmbrăcăminte decât o vestă cu buzunare mari, un veşmânt aparent omenesc, la fel de necorespunzător ca o pălărie de cowboy pe capul monstrului lui Frankenstein. Articulaţiile proeminente ale mâinii cu cinci degete apăsau ca nişte bile de rulmenţi în braţul lui Brennan.

Acesta era extrasolarul. Nu o simplă creatură non-umană. Delfinul este o creatură non-umană, fără să fie oribil. Extrasolarul era oribil. Aducea cu o încrucişare între om şi… altceva. Aşa fuseseră dintotdea-una monştrii imaginaţi de om: Grendel, Minotaurul. Cândva, sirenele fuseseră considerate orori — femeie frumoasă şi atrăgătoare deasupra taliei şi monstru solzos mai jos. Comparaţia se potrivea şi în cazul acesta, deoarece extrasolarul era aparent asexuat; între picioarele sale nu se zăreau decât nişte cute din piele asemănătoare unei armuri.

Ochii inseraţi, la fel de umani precum cei ai unei caracatiţe, priviră în străfundul ochilor lui Brennan.

Brusc, înainte ca bărbatul să poată schiţa vreun gest de împotrivire, extrasolarul înşfacă în ambii pumni costumul său spaţial şi trase cu putere în lateral. Materialul rezistă, se întinse, apoi se sfâşie de la pântec până la bărbie. Aerul ţâşni afară şi Brennan simţi cum îi pocnesc urechile.

Era inutil să-şi ţină răsuflarea. Câteva sute de metri de vid î! separau de aerul respirabil din nava sa. Brennan inspiră precaut.

În cabina alienului exista un aer rarefiat, cu iz necunoscut.

— Nenorocitule, icni bărbatul, aş fi putut să mor!

Extrasolarul nu-i răspunse. Scoase costumul lui Brennan, aşa cum ar fi decojit o portocală, fără brutalitate inutilă, dar nici cu o grijă deosebită. Brennan se împotrivi. O mână continua să-i fie imobilizată de strânsoarea alienului, însă îl lovi cu cealaltă în faţă, fără să obţină altceva decât un clipit din ochi. Pielea extrasolarului părea groasă şi tăbăcită, ca o armură. După ce-i scoase costumul, întinse braţul, ridicându-l pe Brennan ca pentru o inspecţie. Bărbatul lovi cu piciorul în zona corespunzătoare celei genitale de la oameni. Alienul îi sesiză încercarea şi privi în jos, se uită cum Brennan mai izbeşte de alte două ori, apoi reveni la examinarea sa.

Ochii i se deplasau peste Brennan, din creştet până în tălpi, din tălpi până în creştet, insultător de familiar. În Centură, unde aerul şi temperatura erau strict controlate, oamenii nu purtau veşminte — şi totuşi, până atunci, Brennan nu se mai simţise în pielea goală. Nu dezbrăcat, ci în pielea goală. Lipsit de apărare. Degete aliene îi pipăiră scalpul, de o parte şi cealaltă a crestei centurane, şi-i masară falangele degetelor, testând articulaţiile de sub piele. La început, Brennan continuă să se zbată. Nu putea nici măcar distrage atenţia extrasolarului. Apoi aşteptă, inert şi ruşinat, îndurând examinarea.

Pe neaşteptate, aceasta luă sfârşit. Alienul noduros străbătu cabina dintr-un salt, îşi afundă mâna într-un recipient de lângă perete şi scoase un dreptunghi de plastic transparent. Brennan se gândi la evadare, însă costumul lui fusese transformat în zdrenţe. Alienul scutură obiectul, care se deplie, apoi îşi trecu degetul peste o muchie a lui. Un sac se deschise, parcă acţionat de un fermoar.

Alienul sări spre Brennan şi acesta se feri. Câştigă doar câteva secunde de libertate relativă, după care degetele noduroase de oţel îl apucară şi-l împinseră în sac.

Bărbatul constată că acesta nu putea fi deschis dinăuntru.

— O să mă sufoc! răcni el.

Alienul nu-i răspunse. Oricum, nu l-ar fi înţeles. Îşi îmbrăca scafandrul spaţial.

Dumnezeule, nu! se gândi Brennan, străduindu-se să sfâşie sacul.

Alienul îl luă sub un braţ şi ieşi prin hublou. Brennan simţi plasticul transparent dilatându-se în jurul lui, rarefiind şi mai mult aerul dinăuntru. Timpanele îi fură asaltate de ace de gheaţă. Încetă brusc să se mai zbată. Aşteptă cu fatalismul desperării, în vreme ce extrasolarul străbătea vidul, ocolind cabina, spre locul unde un cablu gros de trei centimetri se întindea către modulul final al navei sale.

În Centură, nu existau multe cargoboturi mari. Majoritatea minerilor preferau să-şi transporte singuri minereul exploatat. Navele ce purtau încărcături voluminoase de la un asteroid la altul nu aveau dimensiuni mari, ci erau prevăzute cu o mulţime de anexe. Echipajul întindea piloni şi cabluri, alcătuind plase ori reţele de greutate minimă, în care se plasa încărcătura. Se foloseau sprayuri cu spumă de plastic ca să protejeze obiectele fragile, totul se învelea în folii reflectorizante, care aveau menirea de a opri eventualele incendii provocate de flăcările jeturilor de propulsie, şi se decola cu putere minimă.

Blue Ox reprezenta un caz aparte. Nava transporta fluide şi pulberi fine: mercur rafinat şi apă extrasă, grăunţe, seminţe, staniu impur cules din lacurile de pe faţa însorită a lui Mercur, amestecuri de elemente chimice periculoase din atmosfera jupitereană. Asemenea încărcături nu erau frecvente. De aceea, Blue Ox era un rezervor gigantic cu o cabină micuţă pentru trei persoane şi un tub de fuziune dispus pe axa mare a navei. Cu toate acestea, deoarece rezervorul trebuia uneori să devină cală pentru obiecte masive, fusese proiectat cu un capac uriaş şi instalaţii de amarare.

Einar Nilsson stătea pe marginea calei, privind în interior. Avea înălţimea de peste doi metri şi era gras pentru un centuran — de fapt, gras pentru oricine, deoarece grăsimea i se depusese pe abdomen şi în curba uriaşă a guşei. Era tot numai curbe; nicăieri nu se zărea vreo trăsătură unghiulară. Trecuse mult de când fusese într-o navetă. Nu-i plăceau acceleraţiile mari.

Simbolul de pe costumul lui era o navă vikingă, având la provă un dragon fioros, plutind pe jumătate afundat în vâltoarea strălucitoare, lăptoasă, a unei galaxii spirale.

Vechea navetă de minerit a lui Nilsson devenise barca de salvare a lui Blue Ox. Tubul de fuziune, subţire şi evazat la un capăt, se întindea pe aproape toată lungimea calei. Exista un calculator Ajubei 4-4, aproape nou, interfeţe ce-i slujeau drept senzori şi mijloace de comunicare, echipamente radar, radio, sonice, hi-fi şi monocromatice. Fiecare obiect era ancorat separat, în şase modalităţi diferite, pe peretele interior. Nilsson încuviinţă satisfăcut din cap şi creasta centurană, blondă cu fire grizonate, atinse vârful căştii sale.

— Dă-i bice, Nate!

Nathan La Pan începu să sprayeze interiorul rezervorului. În treizeci de secunde, acesta era plin cu spumă de plastic care se întărea instantaneu.

— Închide!

Capacul mare coborî, poate strivind spuma rămasă pe marginile chepengului. Nu se auzi însă nici un sunet. Portul Patroclus se găsea în vid, deschis sub cerul negru.

— Cât mai avem, Nate?

— Douăzeci de minute până la cursul optim.

— Perfect, îmbarcarea! Tina, ai auzit?

— Gata.

Se auzi declicul radioului. Nathan era tânăr, dar învăţase deja să nu irosească cuvintele. Einar îl luase la solicitarea tatălui său, care îi era prieten vechi.

Tehniciana-programator reprezenta altă poveste. Einarîi privi silueta zveltă, descriind un arc spre sasul navei. Nu fusese o săritură rea, deşi parcă impulsul iniţial fusese cam mare.

Tina Jordan era o planetară expatriată. Avea treizeci şi patru de ani, adică suficient ca să ştie ce anume făcea, şi iubea navele. Probabil că era îndeajuns de inteligentă ca să nu-l încurce. Nu pilotase însă niciodată o navetă-solo. Einar îi privea cu suspiciune pe indivizii care nu aveau încredere în ei înşişi pentru a zbura singuri. Oricum, avea mâinile legate în privinţa asta; nimeni altul din baza Patroclus nu putea opera un Ajubei 4-4.

Blue Ox urma să pornească în lateral, pentru a intersecta traiectoria navei aliene, după care avea să descrie o curbă spre Soare. Einar privi în depărtarea beznei bătute în diamante, în direcţia aproape opusă astrului. Punctuleţele slabe ale troienelor posterioare nu-i blocau vederea. Nu se aştepta să zărească extrasolarul şi nici nu-l văzu. Se afla însă acolo, căzând liber spre orbita în forma literei J descrisă de Blue Ox.

Trei puncte coliniare şi un al patrulea foarte aproape de ele. Nick privea ecranul, cu pleoapele aproape lipite, astfel încât cutele din jurul comisurilor păreau nişte păienjenişuri. Indiferent ce anume se petrecuse, contactul avusese loc.

Alte probleme solicitau atenţia Primului Secretar. Negocierile cu Pământul în privinţa finanţării statosondelor şi a distribuţiei încărcăturilor acestora pe cele patru colonii interstelare. Detalii comerciale referitoare la staniul de pe Mercur. Problema extrădării. Petrecea prea mult timp aici, însă ceva îi şoptea că putea fi vorba despre cel mai important eveniment din istoria omenirii.

Glasul lui Cutter răsună brusc din intercom:

— Nick? Blue Oxvrea să decoleze.

— Să-i dea drumul.

— Perfect, dar am observat că nu sunt înarmaţi.

— Au motor cu fuziune, nu? Plus jeturi direcţionale supradimensionate. Dacă le trebuie mai mult decât atât, înseamnă că ne aşteaptă războiul.

Nick închise legătura şi căzu pe gânduri. Avea oare dreptate? Nici chiar o încărcătură nucleară n-ar fi avut eficienţa jetului de evacuare al unui motor cu fuziune. Iar o bombă nucleară era o armă evidentă, o insultă pentru un extrasolar paşnic. Deşi…

Reveni la dosarul lui Brennan. Nu era deloc voluminos. Centuranii n-ar fi acceptat un guvern care să le iscodească prea mult vieţile.

John Fitzgerald Brennan părea centuranul mijlociu perfect. Vârsta: patruzeci şi cinci de ani. Două fiice — Estelle şi Jennifer — cu aceeaşi femeie, Charlotte Leigh Wiggs, mecanic de utilaje agricole în Mărginire. Brennan începuse să economisească sume frumuşele într-un fond de pensii, pe care-l lichidase însă de două ori, deschizând conturi pentru fetele sale. În două rânduri, copoii îi confiscaseră încărcături de minereu radioactiv. O singură contrabandă ar fi reprezentat ceva obişnuit. Centuranii râdeau de contrabandiştii nepricepuţi, însă un individ care nu fusese niciodată prins putea fi suspectat că nici nu încercase. Că n-avea curaj.

Imaginea de pe costum: Madona din portul Lligat Dali.{Salvador Dali (1904–1989), pictor spaniol suprarealist (n. trad.)} Nick se încruntă. Uneori, minerii spaţiali pierdeau contactul cu realitatea. Brennan era însă viu, câştigase binişor şi nu avusese niciodată accidente.

Cu douăzeci de ani în urmă, făcuse parte dintr-o echipă de exploatare a staniului topit de pe Mercur. Mercur abunda în elemente neferoase de mare valoare, deşi câmpul magnetic al Soarelui necesita nave speciale; o furtună solară putea afecta o navă, transportând-o la mulţi kilometri depărtare. Brennan fusese competent şi câştigase bani buni, dar plecase după zece luni şi nu mai lucrase niciodată în echipă. Se părea că nu-i plăcea să muncească alături de alţii.

De ce se lăsase prins de extrasolar?

La naiba, şi Nick ar fi procedat în acelaşi mod! Extrasolarul se găsea aici, în sistemul lor; cineva trebuia să-l contacteze. Dacă ar fi dat bir cu fugiţii, Brennan ar fi recunoscut că nu se putea descurca într-o asemenea situaţie.

Nici chiar familia nu l-ar fi putut opri. Erau centurani şi-şi puteau purta singuri de grijă.

Regret însă că n-a dat bir cu fugiţii, se gândi Nick şi degetele lui răpăiră nervoase pe tăblia biroului.

Brennan se afla singur într-un spaţiu restrâns.

Fusese un drum îngrozitor, înspăimântător. Extrasolarul sărise în spaţiu, purtând balonul în care se găsea el, îl echilibrase, lipindu-l de corpul lui, şi folosise pistolul direcţional. Merseseră aşa vreo douăzeci de minute. Când ajunseseră la ultimul modul al navei, bărbatul era aproape sufocat.

Şi-I amintea pe alien atingând fuzelajul cu un instrument bont, apoi trecuseră amândoi printr-o suprafaţă vâscoasă care aducea cu metalul, indiferent din ce parte ar fi fost privită. Alienul deschisese sacul, utilizând acelaşi dispozitiv tip fermoar, apoi se răsucise, sărise şi dispăruse prin perete, în vreme ce Brennan continua să se rostogolească neajutorat în interior.

Aerul avea acelaşi iz ca în cabină, parcă niţel mai pătrunzător. Brennan inhala în înghiţituri adânci, gâfâite. Extrasolarul abandonase sacul-balon, care plutea acum spre bărbat, aidoma unei fantome transparente, ameninţător şi ispititor, şi centuranul începu să râdă, un sunet dureros, aproape ca un suspin.

Privi în jur.

Lumina era mai verzuie decât tuburile luminescente cu care se obişnuise. Singurul spaţiu gol era cel în care plutea acum, având dimensiunile cabinei sale din naveta-solo. În dreapta, se zăreau nişte lăzi cubice, dintr-un material ce părea lemn — în tot cazul, ceva de origine vegetală. În stânga, un obiect paralelipipedic masiv, cu capac, foarte asemănător unei lăzi frigorifice mari. Deasupra şi în jurul acestuia, perete curb.

Aşadar, avusese dreptate. Modulul de forma unei picături era cala navei. Cu toate acestea, jumătate din spaţiul său continua să-i fie inaccesibil.

Iar peste tot se simţea acelaşi iz aparte, aidoma unui parfum necunoscut. În cabina extrasolarului, mirosul fusese mai degrabă animalic, aparţinând alienului. Aici lucrurile stăteau altfel.

Dedesubtul său, înapoia unei plase grosolan ţesute, existau un soi de rădăcini galbene. De altfel, observă Brennan, ele ocupau majoritatea calei. Bărbatul se propulsă într-acolo şi se prinse de plasă, ca să se apropie mai mult.

Izul deveni copleşitor. Niciodată nu mirosise, nu-şi imaginase, nu visase ceva similar.

Arătau într-adevăr ca nişte rădăcinoase: o combinaţie între un batat şi o bucată din rădăcina curăţată a unui arbust. Erau scurte, lătăreţe şi fibroase, ascuţite la un capăt şi parcă retezate cu cuţitul la capătul opus. Brennan strecură două degete prin plasă, prinse una, încercă s-o scoată prin ochiurile plasei, dar nu izbuti.

Mâncase înainte ca extrasoiarui să se oprească lângă naveta lui — şi, cu toate acestea, fără nici un chiorăit de avertizare al stomacului, se simţea teribil de flămând. Buzele i se traseră spre îndărăt, dezvelind dinţii şi gingiile. Vârî din nou degetele prin plasă, bâjbâind după rădăcini. Minute în şir, se strădui să scoată una prin ochiurile prea mici. Trase, plin de furie, de plasă, dar aceasta era mai rezistentă decât pielea lui. Plasa nu cedă, iar bărbatul îşi rupse câteva unghii. Urlă, frustrat. Urletul îl readuse la realitate.

Bun, presupunând că izbutea să extragă o rădăcină, ce putea să facă apoi cu ea?

O MĂNÂNC! Gura i se umplu de salivă.

Avea să-l ucidă. Era o plantă alienă, de pe altă planetă, o plantă pe care o specie alienă o considera probabil comestibilă. Mai degrabă ar fi trebuit să se gândească la o modalitate de evadare!

În ciuda gândului, degetele continuau să-i tragă de plasă. Brennan se sili să se îndepărteze de aceasta. Era flămând. Fragmentele costumului său dispăruseră, abandonate în cabina extrasolarului, incluzând rezervoarele de apă şi de glucoză lichidă din cască. Aici exista oare apă? Putea încerca s-o bea? Extrasoiarui ar fi putut ghici că el avea nevoie neapărată de hidrogen combinat cu oxigen?

Ce ar fi fost în stare să facă pentru mâncare!

Trebuia să evadeze de aici.

Sacul de plastic. Îl culese din aer şi-l examină. Descoperi cum putea fi etanşat şi deschis-din exterior. Minunat… Totuşi, stai o clipă! Putea întoarce sacul pe dos, astfel ca sistemul de etanşare să se afle în interior, şi apoi să-l manipuleze. Dar după aceea?

Nu se putea deplasa, aflându-se în interiorul sacului. Nu-şi putea întrebuinţa mâinile. Chiar dacă s-ar fi găsit în propriul său costum spaţial, parcurgerea a treisprezece kilometri de spaţiu ar fi fost riscantă fără o raniţă. Pe de altă parte, nu putea trece prin peretele calei.

Cumva, trebuia să-şi distragă stomacul.

Aşadar, în ce consta valoarea conţinutului acestei cale? Cum putea fi mai valoroasă decât pilotul, care era indispensabil pentru a duce nava acolo unde trebuia să ajungă?

Dacă tot se găsea aici, avea ocazia să vadă ce altceva mai exista în cală.

Paralelipipedul masiv era făcut dintr-un material lucios, nici cald, nici rece. Brennan găsi mânerul capacului, totuşi nu-l putu clinti. Apoi, aroma rădăcinilor îi asaltă brusc foamea, iar bărbatul răcni şi smulse cu toată puterea unei furii ucigaşe. Capacul se ridică. Astfel realiză şi care era puterea extrasolarilor.

Lada conţinea seminţe mari, asemănătoare migdalelor, îngheţate într-o matrice probabil criogenică. Desprinse una cu degete aproape amorţite de ger. Când închise capacul, aerul din jurul său căpătase culoarea fumului de ţigară.

Puse sămânţa în gură, încălzind-o cu saliva. Nu avea nici un gust; era pur şi simplu rece, apoi nici măcar atât. Brennan o scuipă.

Îşi repetă observaţiile. Lumină verzuie şi un aer ciudat, cu iz necunoscut. Totuşi, nu foarte rarefiat, nu foarte ciudat; iar lumina era răcoroasă şi înviorătoare.

Dacă Brennan aprecia condiţiile de viaţă ale extrasolarului, acestuia i-ar fi plăcut cu siguranţă Pământul. Adusese şi seminţe pe care să le planteze. Seminţe, rădăcini… şi mai ce?

Se propulsă prin cală, spre stiva de cutii. În ciuda eforturilor sale, nu putu desprinde nici una de lângă perete. Să fi fost fixate cu ciment de contact? În cele din urmă, un capac se ridică, este drept cu strădanii şi cu un scrâşnet puternic. Evident, fusese lipit; lemnul se rupsese pe alocuri. Brennan se întrebă ce fel de plantă necunoscută îl produsese.

În interiorul cutiei se afla un sac de plastic sigilat etanş. Plastic? Materialul arăta şi se simţea la pipăit ca un ambalaj protector pentru alimente, fragilizat în timp. Conţinutul său părea a fi o pulbere fină tasată, aproape o masă solidă. Prin plastic, se zărea închisă fa culoare.

Brennan rămase plutind lângă cutii, ţinându-se cu o mână de capacul rupt. Căzu pe gânduri.

Fără doar şi poate, trebuia să fie vorba despre un autopilot. Extra-solarul constituia doar o măsură de siguranţă; soarta lui nu conta, atâta vreme cât nu era decât o simplă protecţie suplimentară. Autopilotul urma să ducă la destinaţie produsele de însămânţare.

Pe Pământ? O posibilă însămânţare ar fi necesitat şi alţi extrasolari, care să-i urmeze în curând.

Trebuia să avertizeze Pământul.

Exact! Bine gândit! Întrebarea era: cum?

Brennan râse fără chef. Mai existase oare vreodată un individ atât de complet întemniţat? Extrasolarul îl capturase. Brennan, centuran şi om liber, permisese să devină proprietatea cuiva. Râsul i se stinse în desperare.

Desperarea era o greşeală. Mirosul rădăcinilor abia aşteptase să se năpustească din nou asupra lui.

… Durerea fu cea care-l făcu să înceteze. Mâinile îi sângerau de tăieturi şi de rosături. Zărea băşici şi vânătăi. Degetul mic de la mâna stângă pulsa dureros — făcea un unghi anormal cu restul mâinii şi se umfla chiar în vreme ce-l privea. Îl luxase sau chiar îl fracturase. Reuşise însă să facă o gaură în plasă şi mâna lui dreaptă prinsese o rădăcină fibroasă.

O azvârli cât colo cu toată puterea şi, imediat, se ghemui cu genunchii la piept, parcă cuprinzându-şi durerea şi alinând-o. Era flămând şi speriat. La naiba, mirosul blestemat îi pusese stăpânire pe minte, ca şi cum ar fi fost un roboţel-jucărie!

Pluti prin cală asemenea unei mingi, strângându-şi genunchii şi plângând. Îi era foame, era furios, umilit şi speriat. Extrasolarul îi sfredelise mintea, dovedindu-i cât de lipsit de importanţă era, dar situaţia de acum părea mult mai teribilă.

De ce? Ce voia extrasolarul de la el?

Ceva îl lovi în ceafă. Cu o mişcare fluidă, Brennan înhăţă obiectul din aer şi-l muşcă. Rădăcina revenise la el, după ce ricoşase din vreun perete. O simţi tare şi fibroasă între dinţi, dar gustul ei era indescriptibil şi la fel de delicios ca şi aroma.

Într-un ultim moment de luciditate, Brennan se întrebă după cât timp avea să moară. Nici nu-i mai păsa prea mult. Muşcă din nou şi înghiţi.

Phssthpok examina un lanţ de răspunsuri cu o persistenţă încăpăţânată; totuşi, îndărătul fiecărui răspuns se ridicau alte întrebări. Băştinaşul capturat nu mirosea cum trebuia, ci straniu, a animal. Nu făcea parte din specia celor după care venise Phssthpok. Atunci, unde se aflau aceştia?

Nu veniseră aici. Judecând după exemplarul capturat, băştinaşii Ţintei 1-3 ar fi opus prea puţină rezistenţă coloniştilor. Totuşi, Protectorii i-ar fi exterminat oricum, ca măsură de precauţie. Probabil, atunci, că era vorba despre altă stea. Unde anume?

Era posibil ca băştinaşii să aibă suficiente cunoştinţe astronomice ca să-i spună acest lucru. Cu asemenea nave, ei ar fi putut ajunge chiar la stelele apropiate.

Căutând răspunsuri, Phssthpok se încordă şi sări spre vehiculul băştinaşului. Era un salt de o oră, dar nu se grăbea. Cu reflexele lui superbe, nici măcar nu avea nevoie de pistolul direcţional.

Prizonierul avea să reziste. Mai întâi, Phssthpok trebuia să-i înveţe graiul, ca să-l interogheze. Până atunci, n-avea să strice nimic. Era prea speriat şi prea anemic — mai mare decât un Prăsitor, dar mai slab decât acesta.

Nava lui era micuţă. Phssthpok nu găsi decât o cabină strâmtă, un tub lung de propulsie, un rezervor în formă de inel conţinând hidrogen lichid şi un sistem de răcire. Rezervorul toroidal era detaşabil, iar pe tubul de propulsie se mai puteau instala alte câteva. În jurul cabinei de comandă cilindrice existau extensii pentru încărcătură, piloni, plase metalice pliate şi cârlige retractabile.

Câteva cârlige ţineau un cilindru metalic ce prezenta semne de eroziune. Phssthpok îl examină, apoi îl ignoră, neînţelegându-i scopul. În mod evident, nu făcea parte din sistemul de funcţionare al navei.

Nu găsi nici un fel de arme.

În cilindrul de propulsie, găsi guri de observare. După o oră, şi-ar fi putut construi propriul său tub de fuziune cu cristale de zinc, dacă ar fi avut materialele necesare. Era impresionat. Băştinaşii puteau fi mai inteligenţi decât bănuise, sau mai norocoşi. Se apropie de cabină şi pătrunse pe uşa ovală.

În cabină se afla un fotoliu-cuşetă de acceleraţie, înconjurat de potcoave de aparatură de control, un spaţiu înapoia fotoliului, o bucătărie automată ce făcea parte din potcoavă şi interfeţe pentru senzori mecanici de tipuri frecvent utilizate în războaiele Pak. Totuşi, aceasta nu era o navă militară. Probabil că simţurile băştinaşilor erau mai puţin ascuţite decât cele ale rasei sale. În spatele cabinei se găseau maşinării şi rezervoare cu fluid, pe care Phssthpok le examină extrem de interesat.

Dacă maşinăriile erau bine concepute, atunci Ţinta 1-3 era locuibilă. Fără nici un dubiu. Probabil că avea o gravitaţie mai mare şi o atmosferă mai densă. Dar pentru un popor ce călătorise de cinci sute de mii de ani, ar fi părut aproape perfectă.

Dacă ar fi ajuns aici, ei s-ar fi oprit.

În felul acesta, zona de cercetare a lui Phssthpok se reducea la jumătate. Ţinta lui trebuia să se găsească spre interior, pornind de aici, înapoi spre nucleul galactic. Pur şi simplu, ei nu ajunseseră aşa departe.

Cabina îl uimea cel mai mult pe Pak. Descoperi lucruri pe care nu le înţelegea, pe care n-avea să le înţeleagă niciodată.

De pildă, bucătăria. În spaţiu, greutatea era importantă. Evident, băştinaşii ar fi putut realiza alimente de masă mică, eventual sintetice, capabile să ţină pilotul sătul şi sănătos pentru o durată indefinită. Economiile în privinţa efortului şi a consumului de combustibil ar fi fost colosale, dacă se multiplicau cu numărul navelor pe care le văzuse. Ei însă preferau să transporte mai multe tipuri de semipreparate, plus o maşinărie complexă, care să le selecteze şi să le gătească. De asemenea, preferaseră să răcească aceste alimente, pentru a nu se descompune, în loc să le transforme în pulbere. De ce?

Apoi, tablourile. Phssthpok înţelegea rolul fotografiilor, al graficelor şi al hărţilor. Însă cele trei opere de artă de pe peretele cabinei nu făceau parte din aceste categorii. Ele erau schiţe în cărbune. Una înfăţişa capul unui băştinaş, ce aducea oarecum cu prizonierul lui, dar cu o creastă de păr mai lungă, pigmentat în jurul ochilor şi al gurii; ceilalţi păreau exemplare mai tinere ale aceleiaşi specii neplăcut de asemănătoare rasei Pak. Se vedeau numai capetele şi umerii. Ce scop aveau?

În alte circumstanţe, desenul de pe costumul lui Brennan ar fi putut oferi un indiciu.

Phssthpok observase desenul şi-l înţelesese parţial. Pentru membrii unui subgrup de fiinţe spaţiale cooperante, era util să-şi codifice costumele în culori vii. Alţii puteau recunoaşte configuraţiile respective de la depărtare. Desenul băştinaşului părea extrem de complex, totuşi nu suficient pentru a-i trezi curiozitatea lui Phssthpok.

El n-ar fi putut înţelege niciodată arta sau luxul.

Lux? Un Prăsitor Pak ar fi putut aprecia luxul, dar nu era atât de inteligent ca să-l dorească pentru sine. Un Protector nu avea motivaţia. Dorinţele lui erau conectate exclusiv la nevoia de a-şi proteja descendenţii.

Artă? De la începuturile istoriei Pak, existaseră desene şi imagini realizate de diverşi indivizi, dar acestea aveau destinaţii militare. Oricum, nu-i recunoşteai pe cei dragi din vedere. Îi adulmecai.

Să reproduci mirosul unei fiinţe dragi?

Phssthpok s-ar fi putut gândi la asta, dacă desenul de pe pieptul lui Brennan ar fi fost orice altceva. Acela ar fi fost într-adevăr un concept revoluţionar! O metodă de a păstra un Protector în viaţă, funcţional, multă vreme după moartea descendenţilor săi. Aşa ceva ar fi putut modifica istoria neamului Pak. Asta numai dacă Phssthpok ar fi putut înţelege conceptul artistic de reproducere.

Ce putea însă deduce din costumul lui Brennan?

Pieptul acestuia era o copie după Madona din portul Lligat de Salvador Dali. Se zăreau munţi cu bazele drepte şi netede, sfidând legea gravitaţiei, plutind deasupra unei mări colorate în albastru-deschis. Se mai zăreau o femeie şi un copil, ireal de frumoşi, cu ferestre prin trupurile lor. Asemenea lucruri nu aveau nici un înţeles pentru Phssthpok.

Un lucru îl pricepu însă imediat.

Se arătase foarte atent faţă de tabloul de bord. Nu dorea să strice nimic înainte de a afla cum să extragă date astronomice din calculatorul navei. Când deschise panoul însemnat cu avertismentul furtunii solare, îl găsi surprinzător de mic. Curios, investigă mai departe. Instrumentul fusese realizat cu monopoli magnetici.

Într-un salt de cangur, Phssthpok traversă spaţiul dintre nave. Trase jumătate din încărcătura pistolului său direcţional, apoi se destinse, aşteptând cele cincisprezece minute de cădere liberă.

Sărise către modulul calei. Va fi necesar să-l lege pe băştinaş, ca măsură de prevedere împotriva acceleraţiei. Deja o inspecţie sumară a navei lui îi redusese la jumătate regiunea de căutare… iar acum trebuia s-o abandoneze. Era posibil ca băştinaşul să deţină cunoştinţe chiar mai valoroase. În ciuda acelei realităţi, Phssthpok regretă amar necesitatea de a-şi proteja prizonierul; timpul respectiv îl putea costa nu numai misiunea, ci şi viaţa.

Băştinaşii foloseau monopoli, ceea ce însemna că aveau mijloace de detecţie a acestora. Phssthpok capturase un băştinaş — un gest ostil, iar nava sa, lipsită de arme, utiliza o cantitate de monopoli sud ce depăşea orice s-ar fi putut descoperi în acest sistem solar.

Probabil că deja erau pe urmele lui.

Nu-I puteau ajunge în timp util. Motoarele lor erau mai puternice, deoarece acceleraţia gravitaţională pe Ţinta 1-3 era în jur de 1,09, dar nu aveau câmpuri statoreactoare. Înainte ca puterea motoarelor lor să poată fi exploatată la maximum, aveau să-şi fi terminat combustibilul… cu condiţia ca el să fi pornit la timp.

Frână, pentru a face joncţiunea cu modulul calei, folosi reducătorul şi se strecură prin carcasa opacă de twing. Întinse braţul către un mâner, fără să se uite, ştiind unde trebuia să fie, căutându-l cu privirea pe băştinaş.

Nu mai apucă mânerul. Pluti prin mijlocul calei, în vreme ce muşchii i se transformară în gelatină şi se topiră.

Băştinaşul rupsese plasa şi scormonea cu desperare printre rădăcini. Abdomenul lui devenise o proeminenţă dură, diformă. Ochii îi erau lipsiţi de conştiinţă.

Cum pot face ceva, dacă ei schimbă întruna regulile? se întrebă Phssthpok cu o furie perplexă.

Opreşte-te! Gândeşti ca un Prăsitor. Câte un pas, pe rând…

Se întinse către un mâner şi se propulsă în jos, spre Brennan. Acum, acesta era inert, cu ochii pe jumătate închişi, albul lor întrezărindu-se sub pleoape, în vreme ce mâna lui continua să ţină o jumătate de rădăcină. Phssthpok îl roti în aer, examinându-l cu atenţie.

Perfect.

Trecu prin perete, în vid, şi ocoli cala, îndreptându-se spre capătul ascuţit al ovoidului. Ajuns acolo, se strecură din nou înăuntru, într-o incintă în care de-abia încăpea.

Acum trebuia să găsească o ascunzătoare.

Nu se mai punea problema părăsirii Sistemului Solar. Era nevoit să abandoneze restul navei. Băştinaşii n-aveau decât să urmărească monopolii din modulul pustiu al propulsiei.

Era ca şi cum şi-ar fi pitit toţi copiii în aceeaşi grotă, dar n-avea de ales. Ar fi putut să fie şi mai rău. Deşi aparatura din cală fusese concepută numai să coboare modulul respectiv de pe orbita unei planete, motorul în sine — polarizatorul de gravitaţie — l-ar fi dus oriunde ar fi dorit în interiorul puţului gravitaţional al Ţintei 1. Atâta doar că trebuia să facă lucrurile perfect de prima dată. Atâta doar că putea asoliza numai o singură dată. Ca motor de navă, polarizatorul de gravitaţie avea multe din calităţile şi defectele unui deltaplan. Îl putea îndrepta spre orice loc dorea să ajungă, chiar după ce-i oprise acceleraţia, dacă dorea să coboare. Polarizatorul nu-l putea ridica, învingând gravitaţia.

Comparate cu comenzile propulsiei cu fuziune, cele din jurul său erau teribil de complicate. Phssthpok începu să le acţioneze. Cablul de la capătul ascuţit al ovoidului dispăru într-o vâlvătaie scurtă. Twingul din jurul său deveni transparent… şi uşor poros; peste un secol, arfi pierdut periculos de mult aer. Ochii lui Phssthpok deveniră sticloşi. Următoarea acţiune necesita o concentrare intensă. Nu îndrăznise să lege prizonierul sau să-i limiteze mişcările în vreun fel. Pentru a evita zdrobirea lui, trebuia să echilibreze perfect presiunea internă şi cea externă. Fuzelajul, în interiorul căruia se afla câmpul de polarizare, se putea topi la acceleraţia respectivă.

Restul navei sale pluti în ecranul posterior. Phssthpok răsuci energic două comutatoare şi imaginea dispăru.

Şi acum — încotro?

trebuia să stea pitit câteva săptămâni. Nu putea spera să se ascundă atâta vreme pe Ţinta 1-3, ţinând seama de tehnologia băştinaşilor.

Pe de altă parte, în spaţiu se simţea prea expus.

Putea asoliza o singură dată. Atunci când avea să coboare, trebuia să rămână la sol, până ce reuşea să improvizeze o instalaţie de lansare ori de semnalizare.

Phssthpok începu să să cerceteze cerul, în căutarea de planete. Avea ochi buni, iar planetele erau mari şi slab luminoase, uşor de distins. Giganta gazoasă cu inele ar fi reprezentat o alegere bună — n-ar fi fost greu să se pitească printre inele —, însă se afla îndărătul lui. În faţă avea altă gigantă gazoasă, cu sateliţi naturali, dar prea departe; ca să ajungă la ea, ar fi trebuit să descrie o curbă timp de zile întregi. Băştinaşii probabil porniseră după el. Lipsit de telescop, avea să-i zărească mult prea târziu.

Aceea. O studiase când avusese telescop. Mică, cu gravitaţie redusă şi atmosferă superficială. Era înconjurată de asteroizi, iar atmosfera sa părea prea densă pentru cementarea în vid. Cu puţin noroc, s-ar fi putut ascunde în gropile adânci, pline cu nisip.

Ar fi fost bine dacă ar fi studiat-o în prealabil. Poate că exista o industrie extractivă, sau chiar colonii. Acum era prea târziu. Nu avea de ales; de multă vreme nu mai avusese de ales. Planeta aceea reprezenta obiectivul lui. Când avea să sosească momentul plecării, trebuia să spere că băştinaşul le va putea transmite semnale celor din rasa lui. Ideea nu-i surâdea.

Robotul era un cilindru vertical, înalt de un metru şi douăzeci, plutind liniştit într-un colţ al bibliotecii Clubului Struldbrug. Cele două nuanţe de cafeniu ale lui se contopeau cu pereţii, făcându-l aproape invizibil. La exterior, robotul era nemişcat. În baza lui evazată, ventilatoarele se roteau silenţios, menţinându-l la cinci centimetri de podea, iar în interiorul domului neted, care îi slujea drept cap, scanerele se deplasau permanent, supraveghind fiecare colţişor.

Fără să-şi desprindă ochii de la ecranul lectorului, Lucas Garner întinse mâna spre pahar. Îl găsi, îl atinse cu degete precaute, îl ridică şi încercă să bea. Era gol. Îl înălţă, îl legănă uşor şi, continuând să nu-l privească, rosti:

— Cafea irlandeză.

Robotul veni lângă el, dar nu schiţă nici o mişcare spre paharul cu pereţi dubli, ci piui discret. În cele din urmă, Garner ridică ochii, încruntându-se. O rază de scris luminos traversă pieptul robotului.

— Îmi pare foarte rău, domnule Garner. V-aţi depăşit consumul zilnic maxim de alcool.

— Atunci anulează comanda. Haide, şterge-o!

Robotul se întoarse în colţul său. Luke oftă — pe de o parte, era vina lui — şi reveni la lectură: ultimul volum medical despre „Procesele de îmbătrânire la om”.

Cu un an în urmă, votase alături de ceilalţi membri să permită automedicului monitorizarea roboţilor ce serveau în Club. Nu avea ce regreta. Conform regulamentului Clubului, nici un Struldbrug nu avea mai puţin de o sută cincizeci şi patru de ani, iar vârsta minimă creştea cu un an la fiecare doi ani scurşi. Ei aveau nevoie de cea mai bună şi mai rigidă protecţie medicală.

Luke constituia un prim exemplu. Se apropia, fără mare entuziasm, de a o sută optzeci şi cincea aniversare. În ultimii douăzeci de ani, folosise cu regularitate fotoliul de călătorie. Era paraplegic, dar nu din cauza unui accident al coloanei vertebrale, ci pentru că nervii şirei spinării mureau de bătrâneţe. Ţesutul nervos central nu se înlocuieşte niciodată. Disproporţionalitatea dintre picioarele sale subţiratice, nefolosite, şi umerii, braţele şi mâinile masive îl făceau să semene oarecum cu o maimuţă. Luke era conştient de acest lucru, şi chiar îi făcea plăcere.

Atenţia lui era absorbită de lector, când fu întrerupt din nou. Un murmur abia audibil de glasuri umplu biblioteca, şoapte lipsite de formă, sporind mereu în intensitate. Cu regret, Luke se întoarse să privească.

Cineva se îndrepta spre el cu un mers hotărât ce nu putea fi reprodus de vreun alt Struldbrug. Bărbatul avea trupul înalt şi slab al cuiva care a fost răstignit câţiva ani pe masa de tortură a Inchiziţiei. Pielea de pe braţele lui şi mai jos de laringe era neagră, dar mâinile şi chipul puternic ridat aveau culoarea neagră a unei nopţi fără stele, negrul acela cu adevărat cosmic. Părul său era o creastă de papagal, o bandă albă, lată de trei centimetri, din creştetul capului până la ceafă.

Un centuran pătrunsese în Clubul Struldbrug! Nu era de mirare că se produsese rumoare!

Individul se opri în faţa fotoliului lui Luke.

— Lucas Garner?

Atât glasul, cât şi maniera de adresare erau grave şi oficiale.

— Exact, încuviinţă Luke.

Bărbatul coborî vocea.

— Mă numesc Nicholas Sohl, Primul Secretar al Secţiunii Politice Centura. Există vreun loc unde să putem sta de vorbă?

— Urmează-mă, zise Luke.

Atinse comenzile de pe braţul fotoliului şi acesta se înălţă pe o pernă de aer, traversând încăperea.

Se instalară într-un separeu al sălii principale.

— Ai provocat un adevărat scandal, observă Luke.

— Serios? De ce?

Primul Secretar zăcea inert într-un fotoliu de masaj, lăsând motoraşele să-i replăsmuiască formele. Glasul îi era tot iute şi energic, cu binecunoscutul accent centuran.

Luke nu putu decide dacă glumea.

— De ce? Păi, în primul rând, n-ai nici pe departe vârsta necesară admiterii în Club.

— Paznicul n-a spus nimic. A rămas cu gura căscată.

— Îmi pot imagina.

— Ştii motivul care m-a adus pe Pământ?

— Âm auzit. În Sistemul Solar există un alien.

— Ar fi trebuit să fie o informaţie secretă.

— Nu uita că am făcut parte din ARM, că am fost membru al poliţiei ONU. M-au pensionat abia acum doi ani. Mi-am păstrat unele relaţii.

— Aşa mi-a spus şi Lit Shaeffer. — Nick deschise ochii. — Scuză-mă dacă sunt nepoliticos. Pot accepta gravitaţia asta idioată, zăcând în cuşeta unei nave, dar nu-mi place să fiu nevoit să umblu prin ea.

— Atunci, relaxează-te!

— Mulţumesc! Garner, nimeni din ONU nu pare să-şi dea seama cât de gravă este situaţia. În Sistemul Solar există un alien care a întreprins un act de ostilitate, răpind un centuran. Şi-a abandonat propulsia interstelară şi amândoi putem ghici ce-nseamnă asta.

— Intenţionează să rămână aici. Ai şi alte detalii?

— În primul rând, ştii probabil că nava extrasolarului era formată din trei module.

— Da, am aflat asta.

— Modulul final era probabil o capsulă de tipul celor ce pot intra în atmosferă. Trebuia să fi anticipat existenţa ei. La două ore şi jumătate după ce Brennan şi extrasolarul au intrat în contact, modulul respectiv a dispărut.

— Teleportare?

— Nu, slavă lui Finagle! Avem un cadru înregistrat pe bandă video care arată o dâră difuză. Acceleraţia trebuie să fi fost uriaşă.

— Înţeleg. De ce ai venit la noi?

— Poftim? Garner, este vorba despre o problemă ce priveşte întreaga omenire!

— Nu-mi place jocul ăsta, Nick! Extrasolarul era o problemă ce privea întreaga omenire din clipa când l-aţi detectat. N-aţi apelat la noi până n-a făcut scamatoria cu dispariţia. De ce? Fiindcă aţi considerat că alienii vor avea o părere mai bună despre oameni, dacă-i vor întâlni mai întâi pe centurani?

— Fără comentarii.

— De ce ne anunţaţi acum? Dacă telescoapele Centurii nu-l pot găsi, nimeni n-o poate face.

Nick deconectă fotoliul de masaj şi se aşeză în capul oaselor, studiindu-l pe bătrân. Chipul lui Garner părea însuşi chipul Timpului, o mască acoperind răul străvechi. Doar ochii şi dinţii păreau tineri; iar dinţii erau noi, albi, ascuţiţi şi ciudaţi.

Vorbea însă ca un centuran, direct. Nu irosea cuvintele şi nu întindea capcane.

— Lit mi-a spus că eşti inteligent. Asta-i problema, Garner. L-am găsit.

— Tot nu pricep.

— Aproape de sfârşitul zborului, a trecut printr-o zonă monitorizată împotriva contrabandiştilor. Căutam un vehicul care să traverseze regiuni populate, cu propulsia deconectată. Un senzor termic a găsit extrasolarul, iar o cameră video a înregistrat o secţiune a traiectoriei lui şi l-a urmărit timp suficient ca să ne ofere viteza, poziţia, acceleraţia. Acceleraţia era imensă, zeci de g-uri. Este aproape sigur că se îndrepta către Marte.

— Marte?

— Marte, o orbită marţiană sau sateliţii marţieni. Dacă ar fi fost vorba despre o orbită, l-am fi găsit până acum. Acelaşi lucru se poate spune şi despre sateliţi — pe amândoi există staţii de observaţie. Atâta doar că ele sunt proprietatea ONU…

Luke începu să râdă. Nick închise ochii cu o expresie de durere.

Marte era lada de gunoi a Sistemului Solar. Mai exact, planetele utile erau doar câteva — Pământul, Mercur şi atmosfera lui Jupiter epuizau lista. Importanţi erau asteroizii. Marte însă se dovedise dezamăgirea cea mai cruntă. Un pustiu aproape lipsit de aer, acoperit cu cratere şi cu mări de pulberi extrem de fine, cu o atmosferă prea rarefiată pentru a fi considerată otrăvitoare. Undeva, în Lacis Solis, exista o bază abandonată, rămăşiţele celei de-a treia şi ultime tentative a Omului pe planeta roşie. Nimeni nu avea nevoie de Marte.

Când se semnase Carta Centurii Libere, după ce Centura dovedise, prin embargo şi propagandă, că Pământul avea mai mare nevoie de Centură decât invers, ONU căpătase acceptul să păstreze Pământul, Luna, Titan, precum şi drepturi în inelele lui Saturn, drepturi de minerit şi exploatare pe Mercur, Marte şi sateliţii marţieni.

Marte nu era decât un jeton. Nu contase până acum.

— Înţelegi problema, rosti Nick.

Conectă din nou aparatul de masaj. Tot felul de grupe musculare, din întregul corp, cedau sub gravitaţia neobişnuită a Pământului, pro-clamându-şi strident existenţa pentru prima dată în viaţa lui Nick. Masajul era util.

Luke încuviinţă din cap.

— Considerând modul în care Centura ne spune întruna să nu-i încălcăm proprietăţile, nu poţi învinui ONU fiindcă încearcă să plătească cu aceeaşi monedă. Probabil că există un dosar cu sute de plângeri.

— Exagerezi. După semnarea Cartei Centurii Libere, am consemnat şaizeci de violări ale legislaţiei, majoritatea lor fiind recunoscute şi achitate de ONU.

— Ce anume doreşti să facă ONU?

— Dorim acces la informaţiile Pământului legate de studierea lui Marte. Ce naiba, Garner, este posibil ca înregistrările video de pe Phobos să ne arate deja locul unde a coborât extrasolarul! Dorim aprobarea de cercetare a lui Marte de pe orbită joasă. Dorim aprobarea de amartizare.

— Ce aţi obţinut până acum?

— Ei sunt de acord numai cu două lucruri, pufni Nick. Putem căuta orice dorim… din spaţiu. Ca să ne lase să le cercetăm idioatele alea de informaţii, ne cer un milion de mărci!

— Plătiţi.

— Este hoţie curată.

— Asta o spune un centuran? Voi de ce n-aveţi informaţii despre Marte?

— Nu ne-au interesat niciodată. La ce să ne slujească?

— Pur şi simplu, ca informaţii abstracte.

— O altă denumire a inutilităţii.

— Atunci, ce vă face să doriţi informaţii inutile în asemenea măsură încât să acceptaţi să plătiţi un milion de mărci?

Nick încercă să-şi tempereze rânjetul.

— Tot hoţie se numeşte. Pentru numele lui Finagle, de unde ştia Pământul că va avea nevoie să cunoască informaţii despre Marte?

— Ăsta-i secretul informaţiilor abstracte. Capeţi obiceiul de a afla tot ce poţi despre totul. Majoritatea informaţiilor vor fi utilizate, mai devreme sau mai târziu. Noi am cheltuit miliarde, explorând Marte.

— Voi autoriza plata unui milion de mărci către Biblioteca Universală ONU, oftă centuranul, oprind fotoliul. Cum putem amartiza?

— În privinţa asta… am o idee.

O idee ridicolă. Luke n-ar fi examinat-o nici măcar o clipă… dacă n-ar fi fost mediul în care îi fusese prezentată. Clubul Struldbrug era luxos şi tăcut, izolat fonic la tot pasul, abundând în draperii. Propriul său râs strident fusese înghiţit în clipa când îi părăsise buzele. Aici, oamenii râdeau sau strigau rareori. Clubul era un loc de odihnă, după o viaţă de… neodihnă?

— Poţi pilota o navetă de două locuri, model Starfire?

— Sigur că da. Practic, nu există nici o diferenţă între comenzi şi tablourile de bord. Navele centurane folosesc motoare Rolls Royce.

— Eşti angajat ca pilotul meu, cu un dolar pe an. Pot obţine o navă în şase ore.

— Ai înnebunit!

— Nu eu. Fii atent, Nick. Toţi aşa-zişii diplomaţi din ONU ştiu cât de important este să-l găsească pe extrasolar, dar ei nu pot acţiona. Nu pentru că au disputele lor cu Centura. Ăsta-i doar un aspect. Este vorba despre inerţie. ONU este un guvern mondial, rigid prin propria-i natură, fiindcă trebuie să aibă grijă de vieţile a optsprezece miliarde de oameni, încă şi mai rău, ONU este compusă din naţiuni individuale, care în ziua de azi nu mai sunt foarte puternice. Într-o bună zi, nu prea curând, până şi numele lor vor fi uitate, iar eu nu sunt sigur că asta-i o idee prea bună… dar astăzi prestigiul naţional poate fi o piedică. S-ar pierde săptămâni întregi până ar ajunge la aceeaşi opinie. Pe de altă parte, nu există nici o lege care să le interzică cetăţenilor ONU să meargă oriunde doresc în spaţiul terestru, ori să angajeze pe cine doresc. Mulţi dintre piloţii care ocolesc Luna sunt centurani.

Nick scutură din cap, ca şi cum ar fi vrut să-l limpezească.

— Garner, nu pricep. Doar nu crezi că-l putem găsi pe extrasolar într-o navă de două persoane! Până şi eu am auzit despre nisipul marţian. S-a ascunsîntr-o mare de nisip, îl disecă pe Jack Brennan şi nu putem ajunge la el altfel decât folosind radare de adâncime, cu care să baleiem deşertul centimetru cu centimetru.

— Exact. Dar ce crezi că vor face politicienii, când îşi vor da seama că ai început căutarea pe Marte? Angajarea ta ca pilot este un detaliu tehnic evident pentru toată lumea. Să presupunem că găsim extra-solarul. Centura va obţine creditul pentru asta.

Nick închise ochii şi încercă să se gândească. Nu era obişnuit cu acest tip de logică circulară. Se părea totuşi că Garner avea dreptate. Dacă vor vedea că pleca spre Marte, cu sau fără un planetar drept tovarăş… Nick Sohl, Primul Secretar al Centurii, individul împuternicit cu încheierea tratatelor… Evident! Aveau să trimită o flotă întreagă ca să preia căutările.

— Aşadar, am nevoie de un planetar care să mă angajeze ca pilot. De ce tocmai tu?

— Eu pot obţine o navă imediat. Am relaţii.

— Bine. Faci rost de navă, apoi cauţi un planetar dur, cu experienţă în explorare. Îi vinzi nava, iar el mă angajează pe mine ca pilot. Aşa-i?

— Aşa-i. Dar nu voi urma exact traseul ăsta.

— De ce? — Nick îl privi atent. — Doar nu te gândeşti în mod serios să vii tu!

Luke dădu din cap, fără să scoată un cuvânt.

— Câţi ani ai? izbucni în râs Nick.

— Sunt prea bătrân ca să-mi irosesc anii care mi-au mai rămas vegetând în Clubul Struldbrug şi aşteptând să mor. Bate palma, Nick!

— Hm-m-m… Sigur, deşi… Au-u! Bine, lua-te-ar naiba, deci ai mâini puternice. Oricum, toţi planetarii au muşchii mai dezvoltaţi.

— Ascultă, n-am intenţionat să te rănesc! Scuză-mă! Doream să-ţi demonstrez că nu sunt un nevolnic.

— Clar. Oricum, în privinţa mâinilor…

— N-o să ne folosim picioarele. Peste tot vom fi autopurtaţi.

— Eşti nebun! Dacă-ţi cedează inima?

— E foarte probabil ca inima să-mi supravieţuiască multă vreme. Este o proteză.

— Eşti nebun! Cu toţii sunteţi nebuni! Asta-nseamnă să trăieşti în fundul unui puţ gravitaţional. Gravitaţia vă trage sângele din creieri.

— Să mergem la un telefon. Va trebui să plăteşti milionul de mărci înainte ca ONU să priceapă încotro pornim.

Phssthpok visa.

Ascunsese modulul-cală în adâncuri, sub nisipul din regiunea Lacis Solis. Dincolo de fuzelajul din twing se vedea un perete ocru. Aveau să fie în siguranţă aici atâta vreme cât funcţionau sistemele de întreţinere a vieţii — mult, mult timp.

Phssthpok rămase în cală, unde-şi putea supraveghea prizonierul. După amartizare, demontase toate maşinăriile din modul, pentru a face reparaţiile şi reglajele necesare. Acum, se mulţumea să-l supravegheze pe prizonier.

Băştinaşul nu necesita prea multă îngrijire. Se dezvolta aproape normai. Avea să fie un monstru, dar poate nu un schilod.

Phssthpok se întinse pe maldărul de rădăcini şi visă.

Peste câteva săptămâni, avea să-şi fi încheiat lunga, lunga misiune. … sau avea să fi eşuat. Oricum, se putea opri din mâncat. Fusese viu suficientă vreme. În curând, avea să se sfârşească, aşa cum fusese cât pe-aici să se sfârşească cu o mie trei sute de ani în urmă, timp scurs, în centrul galaxiei…

Văzuse lumina fulgerând deasupra văii Pitchok şi ştiuse că era sortit pieirii.

Phssthpok fusese Protector douăzeci şi şase de ani. Copiii care-i rămăseseră în valea răvăşită de radiaţii aveau între treizeci şi şase şi treizeci şi cinci de ani; propriii lor copii erau de toate vârstele, până la douăzeci şi patru de ani. Acum, durata vieţii lui avea să depindă de cei care supravieţuiseră bombei. Se întorsese imediat în vale, ca să afle.

În vale nu fuseseră lăsaţi mulţi Prăsitori, dar cei care încă trăiau trebuiau să fie protejaţi. Phssthpok şi restul familiilor Pitchok încheia-seră pace, în urma căreia ei şi Prăsitorii lor sterpi urmau să stăpânească valea până la moarte, moment în care regiunea urma să revină Alianţei Mării Estice. Existau modalităţi de neutralizare parţială a ploilor radioactive. Familiile Pitchok se folosiseră de ele. Apoi, lăsând valea şi supravieţuitorii în mâinile unuia dintre ai lor, se împrăştiaseră.

Toţi Prăsitorii supravieţuitori fuseseră testaţi şi găsiţi în esenţă sterpi. „în esenţă” însemna că dacă ar fi avut copii, aceştia ar fi fost mutanţi. Aveau să aibă miros necorespunzător. Lipsiţi de un Protector care să le poarte de grijă, urmau să moară iute.

Pentru Phssthpok, cel mai important dintre descendenţii săi rămaşi în viaţă era cel mai tânăr, Ttuss, o femelă în vârstă de doi ani.

El se afla la limita timpului. Peste treizeci şi doi de ani, Ttuss avea să atingă vârsta schimbării. Avea să devină o fiinţă inteligentă şi bine protejată, cu piele groasă din care ricoşa un cuţit de cupru şi cu puterea de a ridica o greutate de zece ori mai mare decât cea a propriului ei corp. Ideal concepută pentru luptă, ea nu va avea absolut nimic pentru care să lupte.

Va înceta să mănânce. Va muri, şi Phssthpok va înceta la rându-i să mănânce. Durata vieţii lui Ttuss avea să fie restul duratei vieţii sale.

Uneori, însă, un Protector poate adopta ca descendenţi întreaga specie Pak. În cel mai rău caz, el va beneficia de absolut toate ocaziile de a-şi găsi un scop în viaţă. Întotdeauna, există timpi morţi pentru un Protector fără copii, întrucât el nu are motive de luptă. Şi există un loc spre care să se îndrepte.

Biblioteca era la fel de străveche ca şi deşertul radioactiv care o înconjura. Deşertul acela n-avea să fie niciodată recultivat; la fiecare mie de ani, îl însămânţau cu radiocobalt, astfel ca nici un Protector să nu-l poată râvni. Protectorii puteau străbate deşertul; ei nu aveau gonade care să fie distruse de particulele subatomice. Prăsitorii n-o puteau face.

Cât de veche era Biblioteca? Phssthpok nu ştiuse niciodată răspunsul la această întrebare şi, de fapt, nici nu-l interesase. Secţiunea dedicată zborurilor spaţiale avea vârsta de trei milioane de ani.

Venise la Bibliotecă însoţit de mai mulţi… nu prieteni, ci tovarăşi de nefericire, foşti membri ai familiilor Pitchok, lipsiţi de copii. Biblioteca era uriaşă şi dezordonată, un vălmăşag de cel puţin trei milioane de ani de cunoştinţe Pak, clasificată în secţiuni în funcţie de subiecte. Evident, adesea, aceeaşi carte figura în mai multe secţiuni. La intrare, fiecare o apucase în altă direcţie, şi Phssthpok, nu mai revăzuse pe nici unul dintre ei vreme de treizeci şi doi de ani.

El petrecuse toţi anii aceia într-o singură sală vastă, un labirint de cărţi puse pe rafturi, din podea până în tavan. În colţuri, existau recipiente cu rădăcini de arborele-vieţii, umplute permanent de custozi. Câteodată, se aduceau şi alte alimente: carne, legume, fructe, orice era disponibil pentru Protectorii fără copii, care preferaseră să slujească Biblioteca decât să moară. Rădăcina arborelui-vieţii constituia hrana perfectă pentru un Protector, deşi acesta putea mânca aproape orice.

Apoi — cărţile.

Cărţile erau aproape indestructibile. Ele ar fi ieşit precum meteoriţii înaripaţi din inima unei explozii de hidrogen fuzionând. Erau scrise mai mult sau mai puţin în limbajul actual şi erau permanent recopiate de bibliotecari, o dată cu modificările limbii. În sala în care se oprise Phssthpok, toate cărţile se refereau la spaţiu şi la călătorii spaţiale.

Toate tratatele de filosofie a zborului spaţial păreau să facă aceeaşi afirmaţie fundamentală: într-o bună zi, neamul Pak trebuia să-şi găsească un nou cămin — prin urmare, orice contribuţie la tehnicile zborului spaţial contribuia la nemurirea speciei. Phssthpok putea accepta ipoteza respectivă, ştiind că un Protector care nu credea în ea n-ar fi scris niciodată o carte pe marginea unui asemenea subiect. Existau zeci de mii de consemnări ale unor călătorii interplanetare şi interstelare, începând cu o explorare fantastică întreprinsă cu aproape trei milioane de ani în urmă de către un grup, care pornise cu un asteroid sfredelit în interior, căutând stele galbene pitice în braţele galaxiei. Existau texte tehnice despre aproape orice avea legătură cu spaţiul: nave, astronavigaţie, ecologie, miniaturizare, fizică nucleară şi sub-nucleară, materiale plastice, gravitaţie şi modul ei de întrebuinţare, astronomie, astrofizică, consemnările unor exploatări miniere de pe diverse planete din sistemul lor solar şi din altele vecine, desene pentru un ipotetic statoreactor Bussard (într-o lucrare neterminată, scrisă de un Protector care se plictisise la jumătatea ei), desene pentru motoare ionice, teorii despre plasmă, vele solare…

Phssthpok începuse din stânga şi se deplasase în jurul sălii.

Alesese mai degrabă la întâmplare secţiunea călătoriilor spaţiale — i se păruse mai puţin ticsită decât celelalte. Nu-l fermeca romantismul spaţiului cosmic. Preferase totuşi să rămână acolo, decât să ia totul de la început în altă parte. Era posibil să aibă nevoie de fiecare minuţel al celor treizeci şi patru de ani de graţie, indiferent unde ar fi ales să lucreze. În douăzeci şi opt de ani, citise toate cărţile din secţiunea Astro-nautică fără să găsească nimic care ar fi trebuit iniţiat fără întârziere.

Să înceapă un proiect de migrare? Problema nu era chiar atât de urgentă. Soarele Pak mai avea de trăit destule sute de milioane de ani… probabil mai mult decât specia Pak, ţinând seama de permanenta stare de război. Iar probabilitatea unei catastrofe era redusă. În centrul galaxiei, stelele galbene erau puţine; ar fi trebuit să călătorească departe, cu echipajul Protector luptându-se în permanenţă pentru preluarea controlului navei. Mai mult chiar, era posibil ca nucleele galactice să explodeze în reacţii supernova în lanţ. Un proiect de migrare ar fi trebuit realmente să-şi îndrepte atenţia asupra braţelor galactice.

Prima expediţie care încercase aşa ceva avusese o soartă jalnică.

Atunci? Să se alăture personalului Bibliotecii? Se gândise de multe ori la asta, dar întotdeauna răspunsul fusese acelaşi. Indiferent cu ce aspect al Bibliotecii s-ar fi ocupat, viaţa lui ar fi depins de alţii. Pentru a-şi păstra voinţa de a trăi, el trebuia să ştie că toţi confraţii lui vor beneficia de munca sa în Bibliotecă. Dacă descoperirile ar fi încetat, dacă credinţa lui ar fi suferit, ar fi descoperit brusc că nu-i mai era foame.

Era înspăimântător să nu-ţi mai fie foame. În decursul ultimelor decenii, se întâmplase de câteva ori. De fiecare dată, Phssthpok se silise să recitească veştile primite din valea Pitchok. Cea mai recentă dintre ele îl anunţa că Ttuss era în viaţă. Treptat, pofta de mâncare îi revenea. Fără Ttuss, ar fi fost mort.

Se informase în privinţa bibliotecarilor. Vieţile lor erau neobişnuit de scurte. Înrolarea alături de ei nu reprezenta o soluţie.

Să găsească o modalitate de a o păstra pe Ttuss vie? Dacă ar fi putut face aşa ceva, ar fi folosit metoda asupra sa.

Să studieze astronomia teoretică? Avea unele idei, dar ele nu aveau să ajute specia. Semenii săi nu căutau cunoaşterea abstractă. Să exploateze asteroizii? Cei din jurul soarelui lor, ca şi cei din sistemele stelare vecine fuseseră exploataţi în aceeaşi măsură ca şi suprafaţa planetei sale, cu deosebirea că, în cele din urmă, curenţii de convecţie din interiorul planetei înlocuiau minele secătuite. Ar fi trebuit să se apuce de recuperarea metalelor. Acum era prea târziu să-şi mai modifice direcţia studiilor. Să ridice pe orbită oraşe protejate în bule incasabile, pentru a oferi Prăsitorilor spaţiu suplimentar? O prostie: erau prea vulnerabile, putând fi capturate ori distruse accidental.

Într-o zi, apetitul lui Phssthpok dispăru. Scrisorile din valea Pitchok nu-l ajutară — nu mai credea în ele. Se gândi să se întoarcă acasă, dar ştia că avea să moară de inaniţie pe drum. Când fu sigur de asta, se aşeză cu spatele rezemat de un perete, ultimul dintr-un şir de Protectori care de asemenea nu mâncau, aşteptând să moară.

Trecu o săptămână… Bibliotecarii constatară că doi dintre cei aflaţi în capul şirului muriseră. Îi ridicară — două schelete învelite în armură de piele uscată şi zbârcită — şi-i transportară afară.

Phssthpok îşi aminti de o carte.

Încă avea puterea să ajungă până la ea.

Citi atent, ţinând cartea într-o mână şi o rădăcină în cealaltă mână. Brusc, se apucă să muşte din rădăcină.

Nava fusese un asteroid aproximativ cilindric, din fier-nichel şi straturi de rocă, lung de zece kilometri şi cu diametrul de vreo şase kilometri. Un grup de Protectori fără copii îl sfredeliseră, întrebuinţând oglinzi solare, şi construiseră în interior o cabină micuţă, cu sisteme de întreţinere a vieţii şi sistem de comandă, un compartiment vast destinat anabiozei, o sursă atomică şi un generator energetic, un motor ionic şi un imens rezervor de cesiu. Pentru a obţine controlul a o mie de Prăsitori, fusese necesar să extermine Protectorii unei familii mari. Având doi Protectori ca piloţi şi alţi şaptezeci în stare de anabioză, alături de cei o mie de Prăsitori, plus exemplare selectate cu deosebită atenţie din formele de viaţă utile de pe planeta Pak, ei porniseră către unul dintre braţele galaxiei.

Deşi cunoştinţele lor erau cu trei milioane de ani mai sărace decât ale lui Phssthpok, ei avuseseră motive întemeiate să aleagă marginile galaxiei. Acolo existau şanse mai mari să găsească stele galbene, şi şanse mai mari să descopere o planetă dublă aflată la distanţa corespunzătoare. Perturbaţiile din partea stelelor aflate în medie la mai puţin de o jumătate de an-lumină depărtare făceau ca planetele duble să fie extrem de puţine în centrul galaxiei. De asemenea, existau motive să se considere că doar un satelit natural de dimensiuni mari putea oferi planetei sale primare o atmosferă pe care să se dezvolte formele de Pak.

Un motor ionic şi o anumită cantitate de cesiu… Nu se aşteptaseră să înainteze rapid şi nici n-o făcuseră. La viteza de douăzeci de mii de kilometri pe secundă, relativ la soarele Pak, vehiculul îşi schimbase cursul. Echipajul expediase un mesaj laser către planeta Pak, anunţând Biblioteca despre reuşita motorului ionic. Desenele de execuţie ale acestuia existau pe undeva prin Bibliotecă, cu o listă de sugestii de modificare a proiectului.

Phssthpok nu fusese interesat de ele, ci trecuse direct la ultima secţiune, mai „tânără” cu aproape o jumătate de milion de ani.

Era înregistrarea unui mesaj lasercare străbătuse sistemul planetar Pak, fragmentat, atenuat şi distorsionat de norii de praf şi de distanţă, într-un grai care nu se mai utiliza. Bibliotecarii îl traduseseră şi-l adăugaseră primului raport. Probabil că de atunci fusese retradus de sute de ori. Sute de cercetători, aidoma lui Phssthpok, trebuie să-l fi citit, să-ş fi pus întrebări despre acea parte a poveştii pe care n-o puteau afla niciodată şi să fi trecut mai departe…

Phssthpok îl citi însă cu toată atenţia.

Nava Pak pătrunsese adânc în braţul galactic. Până la sfârşitul călătoriei, jumătate din Protectori muriseră, nu de inaniţie sau în urma unor violenţe, ci din cauza vârstei. Amănuntul era atât de neobişnuit încât mesajul conţinea detaliate descrieri medicale. Trecuseră pe lângă stele galbene fără planete, sau pe lângă altele în jurul cărora se roteau gigante gazoase. Alte stele galbene aveau planete ce puteau fi locuibile, dar toate se aflaseră prea departe de traiectorie ca să poată fi atinse, pe baza rezervelor de cesiu existente. Praful galactic şi forţa gravitaţională a galaxiei încetiniseră vehiculul neobişnuit, sporindu-i capacităţile de manevră. Cerul se întunecase în jurul său, pe măsură ce stelele se răriseră.

Descoperiseră o planetă.

Deceleraseră. Transferaseră plutoniul rămas pentru alimentarea motoarelor navetei de asolizare şi coborâseră. Decizia nu fusese finală, dar dacă planeta nu corespundea, trebuiau să muncească zeci de ani pentru ca nava-mamă să-şi poată relua călătoria spaţială.

Planeta avea forme de viaţă. Unele erau ostile, dar nici una nu părea invincibilă. Exista sol. Protectorii îi treziseră pe Prăsitori şi-i eliberaseră prin păduri, ca să rodească şi să se înmulţească. Plantaseră recolte, excavaseră mine, construiseră maşini ca să excaveze alte mine, construiseră alte maşini ca să îngrijească recoltele…

Cerul nopţii, negru, aproape lipsit de stele, îi tulbura pe unii, dar se obişnuiseră cu el. Ploile frecvente îi tulburau pe alţii, dar nu-i afectau pe Prăsitori, aşa încât era perfect. Exista spaţiu pentru toţi; Protectorii nici măcar nu se luptaseră între ei. Nici unul nu încetase să mai mănânce. Existau animale de pradă şi bacterii ce trebuiau exterminate, trebuia ridicată o civilizaţie, trebuiau făcute multe lucruri.

O dată cu primăvara şi vara, veniseră primele recolte… şi dezastrul. Ceva nu era în regulă cu arborele-vieţii.

Coloniştii nu înţeleseră ce se întâmplase cu recolta. Răsărise ceva ce avea aspectul şi gustul arborelui-vieţii, însă mirosul nu era cel bun. Iar din punct de vedere al efectului asupra Prăsitorilor şi Protectorilor, la fel de bine s-ar fi putut hrăni cu rădăcini băştinaşe.

Nu puteau reveni în spaţiul cosmic. Provizia lor mică de rădăcini reprezenta un număr strict de ore de muncă ale Protectorilor. Poate că în timpul rămas la dispoziţie ar fi putut umple rezervoarele cu cesiu, poate că ar fi putut chiar pune la punct o tehnologie producătoare de plutoniu, dar în nici un caz nu mai aveau timp să găsească şi să ajungă la altă planetă tip-Pak. Şi chiar dacă ar fi ajuns la ea, ce garanţii aveau că acolo vor creşte arborii-vieţii?

Îşi petrecuseră ultimii ani de viaţă realizând un mesaj laser suficient de puternic ca să străpungă norii de praf ce-i ascundeau de nucleul galactic. Nu ştiau că avuseseră succes. Nu ştiau ce se întâmplase cu recoltele; bănuiau că de vină ar fi fost lipsa unei anumite lungimi de undă din spectrul luminii stelare, sau chiar a luminii stelare în general, deşi experimentele pe care le încercaseră în direcţiile respective nu produseseră nimic. Anexaseră informaţii detaliate în privinţa descendenţilor Prăsitorilor, cu speranţa că unii dintre aceştia ar putea supravieţui. Şi ceruseră ajutor.

Cu două milioane şi jumătate de ani în urmă.

Phssthpok rămase lângă recipientul cu rădăcini, citind şi mâncând. Ar fi putut să zâmbească — dacă faţa lui ar fi avut muşchii respectivi. Deja putea întrezări faptul că misiunea lui avea să-i implice pe toţi Protectorii fără copii din lume.

Vreme de două milioane şi jumătate de ani, Prăsitorii aceia trăiseră fără arborele-vieţii. Fără nici o modalitate de a se transforma în Protectori. Animale lipsite de raţiune.

Şi numai Phssthpok ştia cum să-i găsească.

Să presupunem că zburaţi din New York, Statele Unite, spre Piquets-burg, Africa de Nord. Deodată, vă daţi seama că New York dispare într-o direcţie, Piquetsburg în alta şi un uragan vă abate avionul de pe rută, trimiţându-l în a treia direcţie.

Un coşmar? Aşa este. Totuşi, o călătorie prin Sistemul Solar diferă de cea pe suprafaţa unei planete. Fiecare bolovan din spaţiu are propria sa viteză, aidoma steluţelor de grăsime de la suprafaţa unei farfurii cu supă.

Marte se deplasează pe o orbită aproape circulară. Asteroizii se mişcă pe orbite mai eliptice, apropiindu-se de planeta roşie ori îndepărtân-du-se de aceasta. Pe unii dintre ei există telescoape, iar echipele ce le deservesc anunţă Ceres despre orice acţiune interesantă de la sol.

Statoreactorul Bussard abandonat traversase Sistemul Solar pe o traiectorie ce se curba spre interior, descriind o hiperbolă superficială, care avea să-l poarte prin planul planetar.

Blue Ox avusese o curbă de acceleraţie de ordin mai înalt, de forma literei J, al cărei băţ vertical urma să egaleze viteza şi poziţia extra-solarului.

U Thantse ridicase de pe Pământ cu o rachetă purtătoare închiriată din spaţioportul Valea Morţii. Urmase un zbor superb, cu peisaje minunate, peste Pacific. La altitudinea de două sute patruzeci de kilometri, conform stipulaţiilor legale, Nick cuplase alimentarea cu fuziune şi se îndreptase spre spaţiu. Racheta purtătoare revenise singură acasă.

Pământul se micşorase şi se îndepărtase. Drumul până la Marte dura patru zile la o acceleraţie de 1 g, cu Ceres drept turn de control, spunându-le ce asteroizi să ocolească.

Nick trecu nava pe autopilot. Nu era cu totul dezamăgit de U Thant. Fusese construită de planetari, motiv pentru care funcţiile îi erau compromise de necesitatea aerodinamismului, dar echipamentele păreau adecvate şi comenzile elegant de simple. În plus, bucătăria era excelent dotată.

— Pot fuma? întrebă Luke.

— De ce nu? Nu cred că-ţi mai faci griji c-o să mori tânăr.

— ONU a primit banii?

— Sigur că da. Transferul s-a încheiat de câteva ore.

— Perfect. Apelează-i, identifică-te şi solicită-le toate informaţiile pe care le au despre Marte. Spune-le să le afişeze pe ecran, iar tu vei plăti transmisia laser. În felul ăsta, împuşti doi iepuri dintr-un foc.

— Cum anume?

— Vor afla încotro te îndrepţi.

— Aşa-i… Luke, tu chiar crezi că asta-i va pune în mişcare? Ştiu cât de rigidă este ONU. Ai uitat cazul Miiller?

— Încearcă să priveşti lucrurile din alt unghi, Nick. Tu cum de ai ajuns să reprezinţi Centura?

— Testele de aptitudini au dovedit că am un coeficient ridicat de inteligenţă şi că-mi place să conduc oamenii. După aceea, am urcat întruna.

— La noi se votează.

— Concursuri de popularitate?

— Uite că treaba merge şi aşa. Există, desigur, şi neajunsuri. Ce formă de guvernare nu are lipsuri? — Garner înălţă din umeri. — Fiecare membru al ONU reprezintă o naţiune, o regiune a planetei. El consideră că regiunea lui este cea mai bună şi conţine indivizii cei mai buni. Altfel n-ar fi fost ales. Vasăzică, sunt vreo douăzeci de reprezentanţi, fiecare dintre ei crede că ştie ce trebuie făcut în cazul extrasolarului şi nici unul nu va accepta părerea altuia. Este o chestiune de prestigiu. Finalmente, vor ajunge la un compromis. Însă dacă vor pricepe că un civil şi un centuran ar putea ajunge înaintea lor la extrasolar, vor grăbi niţel dezbaterile. Înţelegi?

— Nu.

— Bine, atunci apelează ONU.

După o vreme, raza purtătoare de mesaj îi găsi şi cei doi începură să examineze informaţiile despre Marte pe care le deţinea Pământul.

Volumul acestora era măricel; acoperea secole de observaţii. La un moment dat, Nick spuse:

— Eu m-aş opri. De ce trebuie să parcurgem toate astea? După spusele tale, oricum nu facem altceva decât să tragem o cacealma.

— După spusele mele, efectuăm o cercetare — dacă tu n-ai altceva mai bun de făcut. Cacealmaua cea mai bună este cea cu patru aşi în mână.

Nick deconectă ecranul. Înregistraseră mesajul pe bandă magnetică şi-l puteau accesa oricând.

— Să raţionăm împreună, zise el. Am plătit un milion de mărci din fondurile Centurii pentru datele astea, plus alte taxe pentru expedierea lor prin laser. Oricât de prosper aş fi, mă simt aproape silit să le folosesc. Cu toate acestea, de mai bine de o oră studiem cazul Müller, care exista în totalitate în dosarele Centurii!

Cu unsprezece ani în urmă, un miner centuran pe nume Müller încercase să utilizeze masa lui Marte pentru a obţine o bruscă schimbare de traiectorie. Se apropiase prea mult de planetă şi fusese nevoit să amartizeze. Cazul în sine n-ar fi ridicat probleme. Poliţiştii l-ar fi recuperat, de îndată ce obţineau acordul ONU. N-aveau de ce se grăbi… dar Müller fusese ucis de marţieni.

Până atunci, marţienii fuseseră o legendă. Probabil că Müller rămăsese stupefiat. Totuşi, deşi sufocat, din cauza atmosferei extrem de rarefiate, reuşise să omoare şase marţieni, întrebuinţând un rezervor de apă, cu care împrăştiase moarte în toate direcţiile.

— Nu chiar „în totalitate”. Noi am studiat cadavrele marţiene recuperate de voi, preciza Garner. S-ar putea să avem nevoie de informaţiile respective. Încă nu mi-este clar motivul pentru care extrasolarul a ales Marte. Poate că ştia despre existenţa marţienilor. Poate că intenţionează să-i contacteze.

— La ce l-ar ajuta?

— Marţienii folosesc suliţe. Din punctul meu de vedere, asta denotă inteligenţă. Nu ştim cât de înaintată le este inteligenţa, fiindcă nimeni n-a încercat vreodată să discute cu un marţian. Acolo, sub colb, ar putea avea orice fel de civilizaţie eşti în stare să-ţi imaginezi.

— Spui că sunt civilizaţi?! — Glasul lui Nick se înăsprise. — Au sfârtecat cortul lui Müller! L-au golit de aer!

În Centură, nu exista o crimă mai monstruoasă.

— N-am afirmat că ar fi prietenoşi…

Blue Ox îşi schimbă cursul. Înapoia navei, vehiculul alien era vizibil cu ochiul liber şi se apropia. Tina se simţea neliniştită fiindcă nu-l putea urmări. Situaţia era, însă, reciprocă, iar aici se găseau în pata oarbă a extrasolarului, unde trei centurani se luptau să elibereze naveta-solo a lui Einar Nilsson din uriaşul ei uter metalic.

— Clamele posterioare eliberate, anunţă femeia.

Transpira. Simţi curentul de aer pe chip, când sistemul de climatizare intră în acţiune, împiedicând aburirea vizorului.

— Bravo, Tina! se auzi vocea lui Nate.

— Ar fi avut loc şi un patrulea om în cabină, mormăi Einar. La dracu'! îmi pare rău că nu m-am gândit la asta. Doi dintre noi s-ar fi putut duce dincolo.

— Oricum, probabil că nu contează, replică Nate cu o voce care trăda neliniştea. Extrasolarul a plecat. Nava asta-i moartă.

— Şi câţi membri de echipaj a lăsat în urmă? Eu nu prea cred povestea că extrasolarul ar fi venit într-o călătorie interstelară de unul singur într-o navetă-solo. Mi se pare prea poetic. Nu contează… Tina, vreau cinci secunde de jet sub tubul de fuziune.

Femeia îşi încordă umerii şi acţiona jeturile raniţei. Alte flăcări ţâşniră de sub blindajul cabinei. Naveta cea veche se înălţă lent între uşile imense.

— Perfect! Nate, suie repede! Ai grijă să menţii permanent pe Ox între tine şi extrasolar. Va trebui să presupunem că el n-are radar de profunzime.

Nici unul dintre bărbaţi n-a putut zări încruntătura derutată a Tinei.

Femeile din Centură aveau înălţimea medie de un metru şi optzeci, dar în acelaşi timp erau zvelte şi mlădioase. Tina Jordan avea un metru optzeci, însă şi greutatea corespunzătoare… după stilul planetarilor. Era în formă fizică excelentă şi se mândrea cu asta. O irita faptul că centuranii continuau s-o considere planetară.

Părăsise Pământul la douăzeci şi unu de ani. Trăise paisprezece ani în Centură, pe Ceres, Juno, Mercur, la staţia Hera, aflată pe orbita lui Jupiter, şi în punctele troiene posterioare. Considera Centura şi Sistemul Solar drept căminul ei. N-o deranja faptul că nu pilotase niciodată o navetă-solo. Mulţi centurani n-o făcuseră. Minerii cu navete-solo reprezentau doar unul dintre aspectele industriei Centurii, care includea chimişti, fizicieni nucleari, astrofizicieni, politicieni, astronomi, funcţionari, negustori şi… programatori de calculatoare.

Cu mult timp în urmă, auzise că în Centură nu existau prejudecăţi împotriva femeilor. Era perfect adevărat! Pe Pământ, femeile continau să aibă slujbele cele mai prost plătite. Se afirma că în anumite meserii erau necesare calităţi fizice specifice bărbaţilor, şi că femeile îşi puteau părăsi slujba, ca să se mărite, în momentul cel mai nepotrivit, sau că familia însăşi suferea atunci când femeia muncea. Lucrurile stăteau cu totul altfel în Centură şi Tina fusese mai degrabă surprinsă decât încântată. Se aşteptase să fie dezamăgită.

Iar acum o o programatoare de calculatoare devenise membrul cel mai important al echipajului lui Ox. Teamă şi încântare! Teama îl încerca pe Nate, prea tânăr ca să-şi asume un astfel de risc, pentru că un centuran îl întâlnise deja pe extrasolar şi de atunci nu se mai auzise nimic despre el.

Ce făcea însă Nate la bordul navetei?

Femeia îl ajută pe Einar să-şi dezbrace costumul — era un munte de carne; pe Pământ, n-ar fi fost în stare să se ridice de pe scaun —, apoi fu ajutată la rândul ei.

— Credeam că Nate va intra în nava extrasolarului.

Einar păru surprins.

— Cum? Nu, tu vei intra.

— Dar…

Îşi căută cuvintele şi, spre groaza ei, le găsi: Dar eu sunt femeie. Tăcu din gură.

— Gândeşte-te, zise Einar căutând să fie cât mai răbdător. Este posibil ca nava să nu fie pustie. Interiorul poate ascunde pericole.

— Aşa-i, încuviinţă Tina apăsat.

— De aceea, cel care va intra în navă va beneficia de toată protecţia de care dispunem. Ox face parte din respectiva protecţie. Eu nu voi opri motorul — ar trebui să-l vaporizeze pe ticălos, dacă încearcă ceva, iar laserul de comunicaţii îl poate perfora de la distanţa asta. Există, totuşi, posibilitatea ca şi Ox să fie distrus.

— De aceea, naveta stă de pază, făcu un gest aprobator femeia. La asta mă gândisem şi eu. Crezusem însă că eu voi…

— Nu, termină cu prostiile! N-ai pilotat în viaţa ta o navetă-solo. În privinţa asta, n-am avut de ales. Mă gândisem să-l las pe Nate să piloteze Ox, dar ce dracu', asta-i nava mea, iar el se pricepe la navete. Pe tine nu te puteam pune în nici unul dintre rolurile astea.

— Cred că nu.

La exterior se menţinea calmă, dar simţea cum în stomac îi creştea un ghem rece de spaimă.

— Oricum, reprezentat alegerea optimă. Tu îl vei contacta pe extrasolar şi vei încerca să-i înveţi graiul. În plus, eşti planetară. Din punct de vedere fizic, eşti cea mai puternică dintre noi.

Tina aprobă cu un gest sacadat.

— Ştii bine că ai fi putut să rămâi acasă.

— Ah, nu, nu-i vorba despre asta. Sper că nu crezi că-ncercam să bat în retragere. Pur şi simplu… n-am…

— N-ai luatîn considerare toate posibilităţile. Trăind în Centură, o să te obişnuieşti cu asta, rosti cu blândeţe Einar.

Lua-te-ar dracu'! zise femeia în gând.

Nisipul marţian este unic.

Unicitatea lui rezultă din cementarea în vid. Cândva, acest gen de cementare reprezenta spaima industriilor spaţiale. Mici componente ale sondelor spaţiale, care în condiţii atmosferice normale glisau fără probleme una peste cealaltă, se sudau pur şi simplu în vid, imediat ce gazul absorbit de suprafeţele lor se evapora. Cementarea în vid sudase componentele primului satelit artificial american şi ale primelor sonde automate interplanetare sovietice. Cementarea în vid împiedică Luna să fie acoperită de metri de praf meteoritic. Particulele fuzionează în roca sfărâmicioasă, formând ciment natural, pe baza aceleiaşi atracţii moleculare care transformă mâlul de pe fundul oceanelor în roci sedimentare.

Pe Marte, există suficientă atmosferă care să stopeze procesul acesta, şi totuşi insuficientă pentru a opri meteoriţii. Praful meteoritic acoperă majoritatea planetei. Meteoriţii pot solidifica particulele de praf în cratere, dar nu le cimentează, deşi substanţa rezultată poate curge precum uleiul vâscos.

— Nisipul ăsta o să fie problema noastră cea mai mare, spuse Luke. Extrasolarul nici măcar n-a trebuit să-şi sape o ascunzătoare. Se putea afunda oriunde pe planetă.

Nick decuplă transmiţătorul laser. Tubul era fierbinte după cele două zile de folosire neîntreruptă, în care emisese către Pământ o undă de locaţie.

— Se putea ascunde oriunde prin Sistemul Solar, şi totuşi a ales Marte. Trebuie să fi avut un motiv. Poate că-i vorba despre ceva ce n-ar fi putut face sub nisip. În cazul ăsta, ar trebui să se găsească într-un crater, sau pe o pantă.

— Ar fi fost observat.

Luke apelă din memoria autopilotului o imagine înregistrată de monitorul anticontrabandă. Aceasta înfăţişa un ovoid metalic, vag strălucitor, cu un capăt ascuţit, ce se deplasa cu capătul teşit înainte şi părea acţionat de un motor-rachetă. Nu se zărea însă vreun jet de evacuare — cel puţin, nimic detectabil de instrumente.

— E îndeajuns de mare ca să poată fi zărit din spaţiu, spuse pământeanul, şi uşor de identificat după fuzelajul argintiu.

— Mda… Perfect, s-a ascuns sub nisip. Vor fi necesare o mulţime de nave cu radare de profunzime ca să-l descopere, iar găsirea nu-i garantată. — Nick îşi trecu palmele peste ţeasta depilată în părţile laterale. — Noi ne-am putea retrage. Guvernul vostru planetar a mărit în sfârşit viteza şi ne-a trimis nişte nave. Am senzaţia că nu vor fi prea încântaţi dacă ne vom băga nasul în căutarea lor.

— Eu aş vrea să continuăm. Tu ce zici?

— Votez pentru. Vânătoarea necunoscutului este îndeletnicirea mea favorită în timpul liber.

— De unde ai începe?

— Nu ştiu. Cea mai mare cantitate de nisip se află în Tractus Albuş.

— Ar fi fost o prostie să aleagă locul cel mai evident. Probabil că a preferat o opţiune aleatorie.

— Ai alte idei?

— Lacis Solis.

— Aha, vechea bază a planetarilorl Bună idee. Este posibil să aibă nevoie de echipamente de susţinere a vieţii pentru Brennan.

— Nici măcar nu m-am gândit la aspectul ăsta. Indiferent de ce ar avea nevoie-tehnologie umană, apă, absolut orice-, pe Marte există un singur loc unde putea merge. Dacă nu este acolo, am putea cel puţin să luăm nişte şalupe-de-nisip…

— Blue Ox către U Thant. Repet: Blue Ox către U Thant, din spaţioportul Valea Morţii.

Mesajul respectiv trebuia să conţină şi un semnal direcţional. Nick cuplă autopilotul să le orienteze într-acolo laserul de comunicaţii.

— Va dura câteva minute, zise el, după care adăugă: Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu Brennan.

— Putem scoate radarul de profunzime din resturile de acolo?

— Să sperăm. Nu ştiu ce altceva am putea utiliza.

— Un detector de metale. Trebuie să existe unul chiar la bord.

— Aici Nicholas Brewster Sohl, la bordul lui U Thant, către echipajul lui Blue Ox. Ce noutăţi aveţi? Repet: Aici Nicholas…

— Einar Nilsson, comandantul lui Blue Ox. Suntem lângă nava extrasolarului. TinaJordan se pregăteşte să patrundăîn interior. Comut pe transmisia Tinei.

Einar efectuă manevra şi se pregăti de aşteptare.

Îi plăcea de Tina. Existau cincizeci la sută şanse ca fata să moară în urma unui incident neprevăzut. Nate protestase vehement, dar argumentele sale nu aveau nici cea mai mică fisură. Se lăsă pe spate în fotoliu şi privi imaginile transmise de camera video din casca Tinei.

Nava extrasolarului părea pustie, cu jeturile oprite şi cu cablurile dintre module slăbite şi începând să se curbeze. În hubloul imensului glob ocular, tânăra nu zărea nici o mişcare. Se opri la câţiva metri de tribord şi observă mulţumită că degetele nu-i tremurau pe tastele de comandă a jeturilor direcţionale.

— Aici Tina. Mă găsesc lângă ceea ce pare a fi un modul de comandă. Prin hublou — dacă este un hublou —, pot vedea o cuşetă de acceleraţie şi pupitrele de comandă. Probabil că extrasolarul este aproximativ umanoid. Modulul de propulsie este prea fierbinte ca să mă pot apropia de el. Modulul de comandă este o sferă netedă, cu un hublou mare şi cabluri ce atârnă în toate direcţiile. Ar trebui să poţi vedea toate astea, U Thant.

Descrise un cerc larg în jurul globului ocular. Nu se grăbea. Centu-ranii se grăbesc doar atunci când este absolut nevoie.

— Nu disting nimic asemănător unei ecluze. Va trebui să străpung peretele ca să intru.

— Intră prin hublou. În felul ăsta, n-o să atingi din întâmplare nimic exploziv, rosti Einar în urechea ei.

Materialul transparent al hubloului avea punctul de topire în jurul valorii de două mii de grade Kelvin şi nu se punea problema utilizării laserului. Tina folosi un ac termic, descriind un cerc în mod repetat. Treptat, îl străpunse.

— Prin tăietură ies aburi, anunţă ea. Aha, am intrat!

Un disc transparent cu diametrul de un metru fu suflat în exterior de ultimele rămăşiţe de aer, înconjurat de o pâclă albicioasă. Tina îl prinse şi-l expedie spre Ox, urmând să fie recuperat ulterior.

— Să nu-ncerci să intri imediat, pârâi glasul lui Einar.

— Nici nu mă gândeam!

Aşteptă să se răcească perimetrul discului decupat în hublou. Trecură cincisprezece minute, fără să se întâmple ceva. Probabil că cei de la bordul lui U Thant fşi pierduseră răbdarea, se gândi fata. Din interior nu răzbătea nici o mişcare. Cercetarea modulului cu radarul de profunzime nu revelase nimic, însă pereţii erau groşi şi ceva amorf — de exemplu apa — putea să treacă neobservat.

Avea timp suficient la dispoziţie. Plonjă înăuntru prin deschizătură.

— Mă aflu într-o cabină micuţă de comandă, anunţă ea, răsucin-du-se din talie astfel ca să poată transmite cât mai multe detalii prin intermediul camerei video. (Fuioare de ceaţă îngheţată pluteau spre cercul tăiat în hublou.) Repet, este foarte mică. Bordul de comandă este primitiv de complex, atât de complex încât sunt înclinată să cred că extrasolarul nu avea autopilot. Un om n-ar putea manevra atâtea comenzi şi reglaje. Există o singură cuşetă, iar locul este pustiu. Chiar lângă cuşetă se află un recipient plin cu ceva asemănător bataţilor. Este singurul semn al unor facilităţi de preparare a hranei din acest modul. Cred că voi trece mai departe.

Încercă să deschidă uşa din fundul cabinei, dar presiunea o apăsa puternic. Îşi utiliză acul termic — acesta se perforă mult mai repede decât materialul hubloului. Aşteptă până ce încăperea se umplu cu ceaţă groasă, apoi se propulsă dincolo.

— Cabina aceasta pare de aceeaşi mărime ca şi cea de comandă. Îmi pare rău în legătură cu transmisia… Locul aduce cu o sală de gimnastică în imponderabilitate.

Se răsuci lent, transmiţând totul, apoi se apropie de una dintre maşinării şi încercă s-o acţioneze. Aparent, trebuia să intri în ea în poziţie ghemuit, apoi să te ridici în picioare, învingând forţa unor arcuri. Tina nu izbuti să se ridice nici măcar un milimetru.

Demontă camera video de pe cască, o fixă pe un perete şi o orientă spre aparatul de gimnastică. Încercă din nou.

— Fie că procedez incorect, rosti ea, fie că extrasolarul m-ar putea folosi pe post de scobitoare. Să vedem ce mai există pe aici…

Privi în jur, apoi spuse:

— Ciudat…

Nu mai exista absolut nimic. Doar uşa de întoarcere în cabina de comandă.

O căutare amănunţită de două ore, întreprinsă de ea şi de Nate La Pan, îi confirmă observaţia iniţială. Modulul era compus din:

O cabină de control de dimensiuni similare cabinei dintr-o navetă-solo.

O sală de gimnastică de aceeaşi mărime.

Un recipient cu rădăcini.

Un rezervor imens de aer. Nu existau dispozitive de siguranţă pentru a opri pierderile accidentale. Rezervorul era gol. Aerul trebuia să fi fost pe terminate când nava intrase în Sistemul Solar.

O maşinărie extrem de complexă pentru purificarea aerului, aparent concepută ca să îndepărteze cele mai infime urme de reziduuri biochimice. Fusese reparată de multe ori.

Un echipament la fel de complicat pentru convertirea excreţiilor solide şi fluide.

Era incredibil. Se părea că extrasolarul îşi petrecuse tot timpul în două cabine minuscule, consumând un singur tip de aliment, fără mijloace de divertisment, fără un autopilot care să-i menţină traiectoria, să-i monitorizeze rezerva de combustibil şi să ocolească meteorii. Cu toate acestea, călătoria durase cel puţin câteva decenii. Ţinând seama de complexitatea aparaturii de purificare, imensul rezervor de aer trebuie să fi fost prevăzut exclusiv pentru înlocuirea aerului pierdut datorită osmozei, prin pereţi.

— Asta-i! anunţă în cele din urmă Einar. Puteţi reveni pe Ox. Vom face o pauză şi vom solicita instrucţiuni lui U Thant. Nate, pune câteva dintre rădăcinile alea într-o pungă presurizată. Le putem analiza.

— Mai cercetaţi o dată nava, le ceru Nick. Poate că veţi găsi un autopilot simplificat — nu un calculator, ci pur şi simplu un dispozitiv pentru menţinerea cursului navei. Nu-i posibil să fi trecut cu vederea vreun chepeng mai special, orice locşor în care s-ar fi putut ascunde un extrasolar? Încercaţi să pătrundeţi în rezervorul de aer. Poate fi o ascunzătoare foarte bună, din care să evadeze ulterior.

Primul Secretar decuplă legătura şi se întoarse către Luke.

— Bineînţeles că nu vor găsi nimic. Ai altă idee?

— Aş dori să analizeze aerul. Au echipament de laborator?

— Da.

— Apoi, materialul hubloului şi compoziţia rădăcinilor.

— Până le voi transmite mesajul, cred că vor termina cu rădăcinile. — Reveni la comunicatorul cu Ox: După ce analizaţi probele prelevate, puteţi începe să vă gândiţi cum să remorcaţi nava spre casă. Menţineţi contactul cu ea şi nu opriţi motorul. Dacă apare o situaţie periculoasă, întrebuinţaţi imediat jetul flăcării de fuziune. Terminat.

Rămase cu privirea asupra ecranului chiar şi după ce acesta se întunecă. În cele din urmă, rosti:

— O supernavetă-solo. Pe ochii lui Finagle! N-aş fi crezut-o!

— Pilotată de un fel de supercenturan, adăugă Luke. Un solitar. N-are nevoie de divertisment. Nu-i pasă ce mănâncă. Puternic cât King Kong. Aproximativ umanoid.

— Toate astea n-ar face din el o specie superioară? surâse Nick.

— Nu te pot contrazice. Ba chiar sunt îngrijorat. Va trebui să aşteptăm şi să vedem.

Brennan se mişcă.

Nu se clintise de multe ore. Zăcea pe spate, în recipientul cu rădăcini; avea ochii închişi, iar corpul îi era ghemuit ca un fetus în jurul abdomenului umflat, cu pumnii încleştaţi. Acum, însă, mişcă un braţ şi Phssthpok tresări brusc, alarmat.

Bărbatul bâjbâi după o rădăcină, o duse la gură, muşcă şi înghiţi. Muşcă şi înghiţi. Muşcă şi înghiţi, sub privirea atentă a lui Phssthpok, continuând să ţină ochii închişi. După câteva clipe, dădu drumul ultimului fragment de rădăcină, ceva mai mic de trei centimetri, se întoarse pe partea cealaltă şi nu se mai clinti.

Phssthpok se destinse. Începu să viseze.

Cu câteva zile în urmă, încetase să mai mănânce. Îşi repetase că era prea devreme, dar stomacul nu-l crezuse. Avea să supravieţuiască exact atât cât trebuia. Între timp, visa.

… Stătea pe podeaua Bibliotecii, cu o bucată de rădăcină în gură, cu o carte străveche ţinută în echilibru pe genunchiul cât un pepene şi o hartă întinsă înaintea lui pe jos. Era o hartă a galaxiei, dar fusese realizată cu gradienţi temporali. Stelele nucleului erau prezentate în poziţia de acum trei milioane de ani, în vreme ce braţele galactice erau cu o jumătate de milion de ani mai târziu. Bibliotecarii avuseseră nevoie de aproape un an ca s-o pregătească.

Să presupunem că au parcurs o distanţă X, îşi spuse el. Viteza lor medie trebuie să fi fost 0,06748 din viteza luminii, ţinând seama de frecarea cu praful cosmic, ca şi de câmpul gravitaţional şi de cel electromagnetic al galaxiei. Mesajul lor laser a sosit cu viteza luminii, considerând curbura spaţiului. Să zicem că au avut nevoie de un secol să construiască laserul… Atunci, X = 33.210 ani-lumină.

Phssthpok luă un compas şi descrise un arc de cerc, având în centru soarele Pak. Prespuse o eroare de 0,001 — treizeci de ani-lumină. Se găsesc pe arcul ăsta!

Acum, să mai presupunem că au mers rectiliniu din nucleul galactic. Era o ipoteză validă; în direcţia respectivă existau stele, iar soarele Pak se găsea la periferia nucleului. Phssthpok trasă o rază. Aici eroarea poate fi mai mare. Eroarea iniţială, plus modificările de traiectorie… Linia dreaptă s-ar fi curbat deja, în vreme ce galaxia se rotise. Ar fi rămas în planul galactic şi ar trebui să fie în apropierea acestui punct, l-am găsit…

Subordonaţii lui Phssthpok se revărsau precum furnicile prin Bibliotecă. Toţi Protectorii disponibili se alăturaseră căutării sale. Sunt în secţiunea Astronautică, Phwee. Găseşte-le! Avem nevoie de schiţele statoreactorului. Ttuss, trebuie să ştiu ce se întâmplă atunci când un Protector îmbătrâneşte — când se petrece asta, plus toţi factorii determinanţi. Probabil că o copie a raportului se găseşte în secţiunea Medicală. Poate c-a fost actualizată. Hratchp, trebuie să aflăm ce ar putea stopa dezvoltarea corespunzătoare a arborelui-vieţii în braţele galactice. Ai nevoie de agronomi, cercetători medicali, chimişti, astrofizicieni. Foloseşte valea Pitchok şi nu uita că mediul a fost locuibil. Încearcă să faci experienţe cu solul, să reduci intensitatea luminii stelare, să reduci radiaţiile… voi, cei din secţiunile Fizică şi Inginerie — am nevoie de un motor cu fuziune pentru manevrele în interiorul sistemului planetar. Îmi trebuie vehicule de lansare pentru tot ceea ce construim. Proiectaţi-le! Toţi Protectorii fără copii de pe planetă căutau un scop pentru care să trăiască, o Cauză. Iar Phssthpok Ie-o oferi.

În cele din urmă, nava alcătuită din trei module îşi făcu apariţia pe nisipul din apropierea Bibliotecii. Armata lui Phssthpok o asambla. Avem nevoie de monopoli, avem nevoie de rădăcinile şi seminţele arborelui-viepi, avem nevoie de cantităţi enorme de hidrogen combustibil. Căuşul statoreactorului nu va funcţiona sub o anumită viteză. Tot ceea ce ne trebuie există în Golful Meteor. Le putem lua! Pentru prima dată în douăzeci de mii de ani, Protectorii fără copii de pe Pak se pregăteau de război.

Propriul său virus OQ folosit asupra Prăsitorilor, cu echipe finale care să-i vâneze pe supravieţuitori… Noi Protectori fără copii, alăturându-se armatei sale… Hratchp raportându-i secretul straniu şi complex al rădăcinii arborelui-vieţii…

Ceva lovi de trei ori în blindaj.

Pentru o clipă, Phssthpok crezu că fusese o amintire, într-atât se afundase în visare. Apoi sări în picioare, privind în sus, spre un punct de pe peretele curb al calei. Mintea lui o porni la galop.

Ştiuse că la suprafaţa nisipului exista un tip de proces de fotosinteză nonorganică. Acum extrapola: curenţi în nisip, fotosinteză desfăşurându-se deasupra, curenţi aducând hrana în jos, spre formele de viaţă mai mari. Ar fi trebuit s-o ghicească mai devreme şi să fi verificat. Se sclerozase. Vârsta şi motivaţiile tot mai reduse îl afectau mai devreme decât ar fi fost firesc.

Trei lovituri regulate răsunară aproape sub tălpile sale.

Traversă cala dintr-un salt, aterizând lin, tăcut. Ridică reducătorul bont şi aşteptă.

Ipoteză: Ceva inteligent ciocănea blindajul calei, căutând s-o exploreze pe baza ecourilor. Dimensiuni: necunoscute. Inteligenţa: necunoscută. Complexitate: probabil scăzută, din cauza mediului. În subteran, orice creatură ar fi fost oarbă sau chiar nu şi-ar fi dezvoltat deloc organe de văz. Ar fi compensat prin auz. Ecourile ciocăniturilor ar fi transmis multe despre cele aflate înăuntru. Şi apoi?

Apoi ar fi încercat să pătrundă. Creaturile inteligente sunt curioase.

Twingul era dur, totuşi nu impenetrabil.

Phssthpok sări drept în sus, prin chepeng, în cabina de comandă. Nu-i plăcea să-l părăsească pe prizonier, dar nu avea alternativă. Închise uşa spre cală şi o verifică. Îmbrăcă rapid costumul spaţial.

Trei ciocănituri regulate, undeva, dedesubtul lui. Pauză.

Ceva lovi lângă braţul său drept. Phssthpok declanşă reducătorul spre twing. Bum, şi un baston de sticlă lung de treizeci de centimetri ţâşni prin twing. Phssthpok smulse puternic de el, întinse cealaltă mână prin perete şi prinse ceva mai moale. Trase.

Înhăţase ceva de forma unui Pak, dar mai mic şi mai dens. Creatura ţinea strâns coada unei suliţe. Phssthpok izbi cu putere în punctul de joncţiune dintre cap şi umeri. Ceva se rupse şi fiinţa deveni inertă. Phssthpok îi pipăi corpul, căutând puncte moi. Găsi un asemenea punct, neprotejat de osatură, în mijlocul trupului. Apăsă cu putere acolo până ce simţi că degetele îi pătrund. Probabil că fiinţa murise.

Începu să fumege.

Phssthpok o privi.

Ceva anume din atmosfera cabinei determina fumegarea aceea. Părea promiţător. Suliţa nu denota o civilizaţie avansată. Probabil că băştinaşii nu deţineau ceva care să poată străpunge twingul. Nu-i plăcea să rişte… dar alternativa era să elibereze în exterior aerul pe care-l respira el, pentru a otrăvi nisipul din jur.

Îşi deschise o clipă casca şi adulmecă. O închise imediat. Simţise însă mirosul unor elemente chimice familiare.

Luă o punguliţă cu apă şi stoarse câteva picături pe piciorul creaturii. Rezultatul fu un glob de foc. Phssthpok sări în lături. Din capătul opus al cabinei, privi creatura arzând.

Era destul de clar.

Se apucă de treabă, instalând un furtun de la rezervorul de apă până la perete. Ultimele lui mişcări fură extrem de rapide: acţionă reducătorul, scoase furtunul prin perete, acţionă din nou reducătorul ca să solidifice twingul şi porni apa. De jur împrejurul modulului, se auziră ciocănituri frenetice, care încetară brusc.

Phssthpok îşi consumă majoritatea proviziei de apă, eliberând-o în nisip.

Aşteptă câteva ore, până ce bâzâitul sistemului de purificare a aerului reveni ia normal. După aceea, îşi scoase costumul şi reveni lângă Brennan. Prizonierul nu remarcase nimic.

Apa ar fi trebuit să-i îndepărteze pe băştinaşi pentru o vreme. Cu toate acestea, rezervele lui Phssthpok se consumau exagerat de rapid. Îşi abandonase nava, propulsia rămasă era inutilă, mediul de viaţă îi era limitat de un înveliş sferic din nisip. Acum, rezerva de apă era pe sfârşite. În mod evident, istoria vieţii lui se apropia de capăt.

Reîncepu să viseze.

Blue Ox ocolise Soarele şi se afla acum de cealaltă parte a Sistemului Solar, îndreptându-se către spaţiul interstelar. Între Ox şi U Thant exista un decalaj comunicaţional de treizeci de minute. Sohl şi Garner aşteptau, ştiind că orice informaţie avea să sosească cu o jumătate de oră mai târziu.

Marte se zărea pe trei sferturi, impresionant de mare în camerele video posterioare.

Bărbaţii puseseră toate întrebările, emiseseră ipoteze în privinţa răspunsurilor şi stabiliseră şablonul de cercetare al regiunii Lacis Solis. Luke se plictisea. Ducea dorul facilităţilor fotoliului său terestru. Credea că şi Nick se plictisea, dar în privinţa asta se înşela. În spaţiu, Nick avea obiceiul să rămână tăcut.

Ecranul învie brusc, arătând chipul unei femei. O auziră dregându-şi glasul, apoi rostind:

— U Thant, sunt Tina Jordan, la bordul lui Blue Ox.

Luke simţi panica abia stăpânită a femeii. Tina căută să-şi controleze vocea, apoi izbucni:

— Avem probleme. Testam rădăcina alienă şi Einar a muşcat din ea! Blestemăţia este ca azbestul expus la vid, dar a mestecat o bucăţică şi a înghiţit-o, înainte să-l pot opri. Nu-nţeleg de ce a făcut-o… Mirosea oribil! li este rău acum, foarte rău. A încercat să mă omoare, când i-am luat rădăcina. Acum a intrat în comă. L-am cuplat la automedic, dar ni s-a afişat „Informaţii insuficiente”.

Se auzi o inspiraţie gâfâită şi Luke avu senzaţia că putea zări vânătăi formându-se pe gâtlejul femeii.

— Am dori permisiunea să-l transportăm la un medic.

Nick blestemă în gând şi rosti:

— Aici Nick Sohl. Fixaţi-vă traiectoria şi porniţi. După aceea, terminaţi de analizat rădăcina. Mirosul vă părea cunoscut? Terminat.

Se întoarse spre celălalt bărbat şi se încruntă.

— Ce naiba s-a-ntâmplat?

Luke strânse din umeri.

— Era flămând?

— Einar Nilsson, pentru numele lui Finagle! Mi-a fost şef timp de un an, înainte să iasă din politică. De ce să fi încercat o prostie atât de mare? Este un tip inteligent şi precaut.

Bătu darabana cu degetele pe mânerul fotoliului, apoi orientă laserul comunicator spre Ceres.

În jumătatea de oră scursă până primiră răspunsul lui Blue Ox, căpătă dosarele celor trei membri ai echipajului.

— Tina Jordan este o planetară. Asta explică de ce au aşteptat ordine, comentă el.

— La ce ar fi nevoie de o explicaţie?

— Majoritatea centuranilor ar fi plecat spre casă în clipa când Einar s-ar fi îmbolnăvit. Nava extrasolarului este abandonată şi poate fi monitorizată fără dificultate. Practic, staţionarea lângă ea este inutilă. Jordan însă este planetară, încă obişnuită să i se spună când poate respira, iar La Pan n-a avut suficientă încredere în aprecierea lui asupra situaţiei pentru a-şi impune punctul de vedere.

— Vârsta, zise Luke. Nilsson era cel mai bătrân.

— Nu-nţeleg ce legătură are vârsta cu asta.

— Nu ştiu… În plus, era cel mai masiv dintre ei. Poate că dorea senzaţia unui nou gust… nu, la dracu'!, nici eu nu cred ipoteza asta…

— Blue Ox către U Thant. Am pornit spre casă, traiectorie în direcţia lui Vesta. Analizele rădăcinii sunt aproape normale. Conţinut mare de hidrocarbonati, incluzând dextroze. Proteinele par obişnuite. Nici un fel de vitamine. Am găsit doi componenţi despre care Nate spune că sunt necunoscuţi. Unul dintre ei seamănă cu un hormon, cu testosteronul, dar nu-i în nici un caz testosteron. Nu pot găsi similitudini în privinţa mirosului rădăcinii — pe departe, aduce cu laptele acru sau cu smântână acrită. Aerul din nava extrasolarului era rarefiat, cu o presiune parţială adecvată de oxigen, fără componente toxice, şi deţinea în jur de două procente heliu. Am analizat la spectroscop materialul hubloului şi… (Enumeră elementele unui spectru bogat în siliciu.) Automedicul continuă să afişeze „Informaţii insuficiente”, dar în plus s-a aprins ledul de urgenţă. Indiferent despre ce ar fi vorba, nu-i bine. Alte întrebări?

— Deocamdată, nu, răspunse Nick. Nu ne mai contactaţi, deoarece începem procedura de amartizare.

Întrerupse legătura şi rămase răpăind pe consolă cu degetele lui lungi şi ascuţite la vârf.

— Heliu… Asta ar trebui să ne spună ceva…

— O planetă mică fără satelit natural, speculă Luke. Sateliţii mari au tendinţa să îndepărteze atmosfera unei planete. Fără Lună, Pământul ar fi arătat ca Venus. Heliul ar fi primul îndepărtat, nu?

— Poate că da. Oricum, ar dispărea primul, dacă ar fi vorba despre o planetă mică. Gândeşte-te la forţa extrasolarului. Nu cred că provine de pe o planetă mică.

Nick şi Luke erau nişte bărbaţi care preferau să gândească înainte de a vorbi. Conversaţia lor încetă minute bune înainte să continue din acelaşi punct.

— Atunci, ce poate fi?

— Poate că planeta se află într-un nor de gaze, alcătuit preponderent din heliu. Extrasolarul a sosit din direcţia nucleului galactic. Acolo există o mulţime de nori de gaze şi de praf.

— De acord, dar distanţele sunt incomensurabile. Vrei să încetezi cu răpăitul ăsta?

— Mă ajută să gândesc. La fel ca ţigările, în cazul tău.

— Atunci, răpăie.

— Nu există limite privind distanţa de la care ar fi putut veni. Cu cât un statoreactor Bussard se deplasează mai rapid, cu atât el va culege mai mult combustibil.

— Trebuie să existe o limită, la care viteza jetului propulsor este egală cu viteza cu care gazele lovesc câmpul căuşului statoreactor.

— Posibil. Dar trebuie să fie al lui Finagle de mare! Rezervorul de aer era uriaş. Extrasolarul a ajuns foarte departe de casă.

Automedicul era integrat în peretele cabinei, deasupra uneia dintre cele trei cuşete. În cuşeta respectivă zăcea Einar. Braţul său se găsea introdus până aproape de umăr în automedic.

Tina îi privea chipul. Starea bărbatului se înrăutăţea. Nu părea o boală, ci mai degrabă o îmbătrânire. În ultima oră, Einar îmbătrânise cu câteva decenii. Avea nevoie urgentă de un medic adevărat, dar o acceleraţie mai mare l-ar fi ucis, iar altceva nu aveau la dispoziţie.

L-ar fi putut oare opri? Dacă ar fi ţipat imediat la el… Însă Einar o apucase de gât şi fusese prea târziu. De unde avusese asemenea putere? Ar fi putut s-o omoare.

Pieptul bărbatului încetă să se mai mişte.

Tina ridică ochii spre indicatoarele automedicului. De obicei, acestea erau acoperite de un panou; în nave existau destule cadrane şi afişaje, ca să nu mai aibă nevoie de alte distrageri. De mai multe ore, Tina privise numai indicatoarele acelea, la fiecare cinci minute. Acum toate arătau culoarea roşu.

— A murit, rosti ea.

Îşi auzi mirarea din voce şi acest lucru o surprinse. Pereţii cabinei începură să se înceţoşeze şi să se îndepărteze.

Nate se ridică din fotoliul de comandă şi se aplecă deasupra lui Einar.

— De-abia acum ai observat? Trebuie să fi murit de cel puţin o oră!

— Nu, îţi jur…

Tina înghiţi un nod şi încercă să se lupte cu anestezia ce-i curgea prin vene. Îşi simţea corpul moale ca o cârpă. Avea să leşine.

— Uită-te la faţa lui!

Femeia se ridică anevoie — picioarele n-o mai ascultau — şi privi chipul descompus. Mort, Einar părea în vârstă de sute de ani. Copleşită de vinovăţie, de durere şi în acelaşi timp de neplăcere, întinse mâna să-i atingă obrazul.

— Dar e cald încă!

— Cald? — Nate atinse cadavrul. — Arde! Febră… Probabil că acum câteva secunde mai trăia. Iartă-mă, Tina. Hei, ai păţit ceva?

— Cât de periculoase sunt coborârile astea?

— Alungă-ţi din voce tremuratul ăla de bravură, mârâi Nick. (Fusese o înţepătură gratuită; Luke era pur şi simplu interesat.) Am executat câteva sute în viaţa mea. Ca spaimă reală, n-am întâlnit niciodată ceva mai îngrozitor ca atunci când te-am lăsat să conduci spre spaţioportul Valea Morţii.

— Tu ai spus că te grăbeşti.

— Era foarte adevărat. Luke, aş dori să solicit o tăcere admirativă pentru următoarele câteva minute.

— Aha! Ah-HA!

Planeta roşie se ridică spre ei, deschizându-se precum pumnul unui zeu al războiului. Dispoziţia glumeaţă a lui Nick se topi aproape instantaneu. Chipul său căpătă o expresie împietrită. Răspunsul dat pământeanului nu fusese tocmai corect. Era adevărat că efectuase câteva sute de coborâri, dar toate fuseseră pe asteroizi, a căror atracţie gravitaţională este aproape neglijabilă.

Deimos dispăru în direcţia cunoscută din punct de vedere tehnic drept „susul navei”. Nick deplasă câţiva milimetri o manetă. Marte începuse să se aplatizeze şi, simultan, să alerge pe sub ei, în vreme ce se îndreptau spre nord.

— Baza artrebui să fie acolo, îl atenţionă Luke. La marginea nordică a acelui arc. Aha — acolo, craterul ăla mic!

— Treci pe telescop.

— M-m-m… la dracu'! Aha! Uite-l! Dezumflat, bineînţeles. Îl vezi, Nick?

— Mda.

Părea un balon de jucărie, de culoarea cerului, care se spărsese şi fusese abandonat.

Nisipul se înălţă în nori învolburaţi spre flacăra jetului lor. Nick blestemă obscen şi mări puterea. Luke învăţase deja predilecţiile tovarăşului său în materie de înjurături. Când lansa o imprecaţie amintind de Finagle, o făcea ca să glumească sau ca să accentueze ceva. Când pomenea de biserică, situaţia era complicată.

U Thant încetini şi pluti deasupra solului. Apoi, coborî treptat în nisip şi, lent, norii ocru se rarefiară şi se îndepărtară. O furtună circulară de nisip se propagă spre orizont. Stratul de rocă fu expus vederii pentru prima dată după mii de ani. Era neregulat, cafeniu şi erodat. În lumina flăcării propulsiei, stânca se zărea albă, cu umbre negre perfect conturate. Acolo unde flacăra o atingea, se topea.

— Va trebui să cobor în crater, zise Nick. Nisipul va reveni de îndată ce voi opri motorul.

Aplecă nava în stânga şi decuplă propulsia. Fundul craterului nu se mai zări. Coborâră lin până jos, menţinuţi numai de jeturile direcţionale, şi atinseră fundul fără cel mai mic şoc.

— Superb! comentă Luke.

— Aşa fac eu întotdeauna. Ies să investighez baza. Tu monitorizează-mă.

Peretele circular se ridica în jurul său: stâncă aparent de natură vulcanică, tocită, măcinată de timp şi de vânt. Nisipul se revărsa peste marginea lui, curgând aidoma melasei pe panta puţin abruptă şi adu-nându-se în jurul amortizoarelor navei. Craterul avea diametrul de opt sute de metri. Aproximativ în centrul lui se găsea domul, înconjurat de un ocean de pulbere.

Nick privi de jur-împrejur, încruntându-se. Nu putea ajunge la dom altfel decât traversând nisipul, care putea să fie mai gros decât părea.

Craterul era străvechi, cu puţin mai tânăr decât planeta însăşi. Cu toate acestea, fisuri de origine recentă îl brăzdau în toate direcţiile. Unele muchii erau aproape ascuţite; nisipul şi atmosfera erau prea rarefiate ca să le erodeze repede. Mersul putea fi periculos.

Bărbatul porni în lungul peretelui circular, păşind cu precauţie. Nisipul masca unele fisuri.

Soarele mic şi strălucitor atârna deasupra buzei craterului, pe un cer purpuriu-închis.

De cealaltă parte a domului, o potecă îngustă de stâncă, topită cu laserul, unea baza şi peretele de stâncă. Probabil că fusese făcută cu laserul comunicator. Şalupele se găseau acolo, amarate lângă potecă. Nick nu se opri să le examineze.

Materialul domului fusese străpuns în zeci de locuri. Centuranul găsi în interior douăsprezece corpuri mumificate. Cu peste un secol în urmă, marţienii uciseseră întregul personal al bazei. Îl omorâseră şi pe Müller în acelaşi mod, după ce acesta represurizase domul.

Nick scotoci pe rând barăcile din interior. În unele locuri, fu nevoit să se târască pe sub pliurile transparente ale domului. Nu se întâlni cu nici un extrasolar. Se părea că, după Müller, nimeni nu mai trecuse pe aici.

— Fundătură, anunţă el. Care-i pasul următor?

— Va trebui să mă duci în cârcă până la o şalupă.

Nisipul se depusese peste şalupe, conturându-le ca pe nişte forme lătăreţe. Timp de doisprezece ani, ele aşteptaseră un alt val de exploratori… dar aceştia îşi pierduseră interesul şi plecaseră acasă.

Parcă s-ar fi întâlnit cu fantome ale trecutului. Poate că un faraon egiptean ar fi găsit asemenea spectre aşteptându-l în lumea de după moarte: şiruri de servitori credincioşi, prea puţin inteligenţi, dispăruţi înaintea lui şi aşteptând răbdători.

— De aici, par în stare perfectă, comentă Luke, instalându-se mai confortabil pe umerii lui Nick. Avem baftă, Sinbad.

— Nu zice hop.

Nick porni prin nisip spre dom. Luke era destul de uşor pe umerii lui şi propriul său corp se simţea mai uşor aici — şi totuşi, laolaltă, aveau o masă considerabilă.

— Dacă o să cad cumva, o să-ncerc să mă trântesc pe o parte. Nisipul nu ne va face nici un rău.

— Mai bine să nu cazi.

— Probabil că şi flota ONU o să vină tot aici, ca să ia şalupele.

— Au o întârziere de câteva zile faţă de noi. Dă-i drumul!

— Poteca este lunecoasă sub nisipul ăsta.

Cele trei şalupe erau înşiruite în partea de vest a craterului. Fiecare avea patru locuri şi două ventilatoare la pupa, sub nivelul nisipului, protejate împotriva bolovanilor. Fundurile le erau plate — valurile unui ocean adevărat le-ar fi scufundat imediat, dar în nisipul gros se descurcau de minune.

Nick îşi aşeză povara, fără multă delicateţe, pe unul dintre locuri.

— Acum să vedem dacă porneşte. Mă duc în dom, să caut combustibil.

— Ar trebui să meargă cu hidrazină, folosind ca oxidant aer marţian comprimat.

— Eu o să caut pur şi simplu eticheta Combustibil.

Luke reuşi să pornească compresorul, însă nu şi motorul. Probabil că rezervoarele sunt goale, decise el şi decuplă toate contactele. Găsi în partea din spate o cupolă depliată. După ce se asigură că putea fi instalată manual, o introduse în lăcaşuri şi o etanşă, legându-se de scaun cu centura de siguranţă, pentru a avea un punct de sprijin. Braţele lui lungi şi palmele late nu pierduseră nici o competiţie de scanderberg. Probabil că aerul va mai scăpa pe la marginile cupolei, dar nu în mod serios. Găsi chepengul care ascundea un convertor ce transforma oxizii de azot exteriori în azot şi oxigen respirabil.

Nick reveni, purtând pe umăr o butelie mare, de culoare verde. Alimentă şalupa prin ajutajul unui injector şi Luke încercă din nou starterul. De data aceasta funcţionă, şi vehiculul încercă să plece fără Nick. Luke descoperi punctul mort, apoi marşarierul. Centuranul îl aşteptă până reveni lângă ei.

— Cum intru prin cupolă?

— Cred că nu poţi.

Luke colapsă cupola, ridică o latură pentru Nick, apoi o etanşă la loc. Cupola începu să se umfle lent.

— E mai bine să ne păstrăm costumele, zise pământeanul. Este posibil să putem respira de-abia peste vreo oră.

— Atunci, colapseaz-o din nou. Trebuie să aduc provizii din navă.

Peste două ore, ridicară cupola şi se îndreptară către deschiderea din peretele circular.

Stâncile întunecate ce încadrau trecerea respectivă aveau muchii perfect distincte, în mod evident obţinute în mod artificial, ca şi poteca sticloasă dintre dom şi perete. Nick se instalase confortabil pe unul dintre locurile pentru pasageri, ridicându-şi picioarele pe alt fotoliu, şi stătea cu ochii aţintiţi asupra ecranului radarului de profunzime.

— Mi se pare destul de gros acum, observă el.

— Atunci, o cuplez, încuviinţă Luke.

Ventilatoarele începură să se rotească, pupa se afundă adânc, apoi reveni la poziţia orizontală. Goneau cu zece noduri la suprafaţa nisipului, lăsând în urmă două siaje drepte, egal distanţate şi superficiale.

Ecranul radarului înregistra configuraţia densităţii în trei dimensiuni. Arăta un fund şlefuit, presărat de scobituri şi proeminenţe, ale căror muchii şi vârfuri ascuţite fuseseră îndepărtate de milioanele de ani. Pe Marte, activitatea vulcanică era extrem de redusă.

Deşertul se zărea neted ca oglinda. Suprafaţa îi era întreruptă pe alocuri de stânci rotunjite, întunecate, stranii, desprinse parcă din picturile unui Dali. Craterele se distingeau aidoma unor scrumiere grosolane din argilă. Unele aveau diametrul de câţiva centimetri. Altele erau atât de mari încât doar de pe orbită se puteau vedea în totalitate. Orizontul era o linie dreaptă, apropiată şi perfect distinctă, sclipind galben dedesubt şi roşu-aprins deasupra. Nick întoarse capul, privind craterul bazei, care se micşora în depărtare.

Ochii i se holbară, apoi i se îngustară, scrutând cu atenţie. Era ceva?

— La dracu'! Stai! strigă el. Întoarce! întoarce mult la stânga!

— Înapoi spre crater?

— Da!

Luke decuplă un motor şi şalupa îşi întoarse prova spre stânga, dar continuă să derapeze în lateral peste nisip. Apoi, ventilatorul din dreapta intră în acţiune şi vehiculul viră.

— Îl văd, rosti Luke.

De la distanţa aceea, nu era decât un punctuleţ, dar se distingea limpede pe fundalul monocrom şi nemişcat din jur. În plus, se deplasa. Zvâcnea, se oprea, parcă odihnindu-se, şi iar zvâcnea, rostogolindu-se spre lateral. Se găsea la câteva sute de metri de peretele craterului.

Deveni tot mai clar pe măsură ce se apropiau de el. Era cilindric, de forma unei omizi scurte, transparente; era moale, deoarece văzură cum se îndoia în timpul deplasării. Încerca să ajungă la deschiderea din perete.

Luke reduse viteza. Şalupa încetini şi se afundă. Când ajunseră lângă creatură, pământeanul văzu că Nick ridicase un pistol semnalizator.

— El este, murmură fascinat Nick.

Se aplecă peste marginea vehiculului, cu arma pregătită.

Omida era un sac transparent în interiorul căruia ceva se rostogolea, mereu şi mereu, încetişor, chinuitor, căutând să se apropie de şalupă.

Era umanoid în aceeaşi măsură în care poate fi umanoid un om desenat din beţe. De fapt, cel din faţa lor era alcătuit din sfere. Coatele, genunchii, umerii, pomeţii — toate se profilau aidoma unor bile, mere sau mingi. Ţeasta cheală era proeminentă şi bombată ca la hidrocefali.

Când se lovi de şalupă, se opri.

— Pare destul de neajutorat, mormăi nesigur Nick.

— Iar pierdem aerul!

Luke deplie cupola vehiculului. Cei doi bărbaţi se aplecară peste bordul şalupei, apucară sacul presurizat şi-l ridicară, răsturnându-l înăuntru. Expresia alienului nu se modifică şi probabil că nici nu se putea modifica. Chipul lui părea rigid. Făcu însă un gest ciudat. Apropie degetul mare şi arătătorul, împreunându-le într-un cerc alcătuit parcă din mătănii supradimensionate.

— Trebuie să fi învăţat asta de la Brennan, comentă Nick.

— Fii atent la osatură! Oasele corespund scheletului omenesc.

— Are braţele prea lungi pentru un om. Iar spinarea îi este mai gârbovită.

— Mda. Ei bine, nu-l putem duce la navă şi nici nu putem discuta cu el în starea în care se găseşte acum. Va trebui să aşteptăm aici până se restabileşte atmosfera sub cupolă.

— Se pare că ne petrecem majoritatea timpului aşteptând, zise Luke. Nick încuviinţă din cap, fără să scoată un cuvânt. Degetele sale răpăiau pe spătarul unui scaun. De vreo douăzeci de minute, micul convertizor al şalupei se străduia să umple cupola, transformând amestecul rarefiat şi otrăvitor din exterior.

Alienul nu se clintise însă deloc; Luke îl privise cu atenţie. Zăcea pe fundul şalupei în sacul presurizat şi aştepta. Ochii lui umani îi priveau din mijlocul unor adâncituri de riduri ale pielii aspre. Exact la fel, cu tot atâta răbdare, ar fi putut aştepta un mort ziua Judecăţii de Apoi.

— Cel puţin, rosti Nick, acum avem un avantaj. Nu ne va putea răpi.

— Cred că-i nebun.

— Nebun? Chiar dacă nu-i putem pricepe motivaţiile…

— Priveşte dovezile. A ajuns în sistemul nostru solar cu o navă echipată doar cât să-l aducă aici. Rezervorul lui de aer era pe terminate. Nicăieri la bordul navei nu există dispozitive de siguranţă. N-a încercat să contacteze pe nimeni — din câte ne dăm seama. L-a ucis sau l-a răpit pe Brennan. După aceea, şi-a abandonat nava şi a fugit spre Marte, probabil ca să se ascundă. Acum şi-a părăsit vehiculul cu care a amartizat şi resturile lui Brennan. S-a rostogolit prin deşertul marţian.

Înfăşurat într-o folie alimentară, ca să ajungă în cel dintâi loc unde ar fi coborât o navă de explorare! E nebun! A scăpat din vreun azil.

În clipa aceea, alienul se mişcă. Mâna lui se deplasă în lungul sacului, sfârtecându-l. Instantaneu, Nick ridică pistolul. Instantaneu… şi cu toate acestea, alienul întinse mâna prin tăietura prelungă a sacului şi luă pistolul lui Nick, înainte ca acesta să poată reacţiona. Gestul nu fusese însă deloc grăbit. Alienul puse arma înapoia sa şi se ridică în picioare.

Apoi vorbi. Glasul lui abunda în clicăituri, foşnete şi pârâituri. Probabil că ciocul dur şi plat reprezenta un handicap. Cu toate acestea, cuvintele lui putură fi înţelese.

Rostise:

— Duceţi-mă la conducătorul vostru.

Nick îşi reveni primul. Îşi îndreptă umerii, îşi drese glasul şi replică:

— Asta va necesita o călătorie de câteva zile. Între timp, îţi salutăm venirea în spaţiul oamenilor.

— Mă tem că nu-i chiar aşa, spuse monstrul. N-aş vrea să vă stric ziua. Mă numesc Jack Brennan şi sunt un centuran. Nu cumva tu eşti Nick Sohl?

Tăcerea îngrozită fu întreruptă de hohotele lui Luke.

— Credeam că-i un alien nebun care… ha-ha-ha…

Nick simţi panica încleştându-i beregata.

— Tu… tu eşti Brennan?

— Da. Iar tu eşti Nick Sohl. Te-am văzut odată, în Mărginire. Dar nu-l recunosc pe prietenul tău.

— Lucas Garner. — Luke reuşi în cele din urmă să-şi stăpânească râsul. — Fotografiile tale pe care le-am văzut cred că erau cam vechi, Brennan.

— Am făcut o tâmpenie, spuse monstrul-Brennan. (Glasul nu-i mai era omenesc, iar înfăţişarea sa părea la fel de ameninţătoare.) Am vrut să-l contactez pe extrasolar. Voi încercaţi să faceţi acelaşi lucru, nu?

— Da, răspunse Luke.

Ochii şi vocea lui trădau un amuzament extrem de evident. Indiferent dacă-l credea sau nu pe monstrul-Brennan, situaţia îl încânta.

— A existat cu adevărat un extrasolar? întrebă el.

— Doar dacă nu doreşti să teoretizăm despre definiţia unui extrasolar.

— Pentru numele lui Dumnezeu, Brennan! interveni Sohl. Ce ţi s-a întâmplat?

— Este o poveste cam lungă. Ne zoreşte ceva? Bineînţeles că nu, altfel aţi fi pornit motorul. Perfect — aş dori s-o istorisesc în felul meu, de aceea vă rog să menţineţi o tăcere respectuoasă şi să nu uitaţi că dacă eu n-aş fi arătat aşa, probabil că aţi fi păţit-o voi şi v-ar fi fost învăţătură de minte.

Îi privi atent pe cei doi bărbaţi.

— Ba nu, greşesc. N-aţi fi păţit-o. Sunteţi prea în vârstă. În sfârşit, fiţi atenţi! La marginea unei aglomerări stelare din centrul galaxiei trăieşte o rasă de bipezi, despre care amănuntul cel mai important este faptul că prezintă trei etape de dezvoltare. Mai întâi, copilăria, care se ştie ce înseamnă. Apoi etapa Prăsitor — un biped lipsit de inteligenţă, al cărui scop este de a crea copii. În cele din urmă, etapa a treia — Protectorul. Pe la vârsta de patruzeci şi doi de ani tereştri, Prăsitorul simte imboldul de a consuma rădăcina unei anumite plante. Până atunci, el o evită, fiindcă mirosul îi repugnă. Pe neaşteptate, mirosul devine apetisant. Planta cu pricina este un tufiş care creşte peste tot pe planetă, aşa încât este disponibilă oricărui Prăsitor care trăieşte îndeajuns de mult ca s-o dorească. Rădăcina aceea declanşează anumite transformări de natură fiziologică şi emoţională. Înainte de a intra în detalii, o să vă spun marele secret. Rasa despre care vă povestesc se numeşte… — Monstrul-Brennan pocni brusc din ciocul cornos. Pak! — Noi însă o numim Homo habilis.

— Cum?!

Nick se simţea silit să joace rolul scepticului şi nu-i plăcea. Luke însă îşi strânsese la piept picioarele inutile şi rânjea extrem de încântat.

— Acum două milioane şi jumătate de ani, o expediţie a coborât pe Pământ. Tufişul pe care-l aduseseră nu s-a dezvoltat însă aşa cum ar fi trebuit, de aceea pe Pământ n-a mai existat etapa Protector. O să vă explic imediat. Atunci când un Prăsitor mănâncă rădăcina, se petrec o serie de transformări. Îi dispar gonadele şi caracteristicile sexuale evidente. Craniul său devine mai moale şi creierul începe să-i crească, până ce ajunge mult mai mare şi mai complex decât al vostru, domnilor. După aceea, craniul se întăreşte, dezvoltându-şi o creastă osoasă. Dinţii cad, iar gingiile şi buzele se contopesc, formând un cioc dur, aproape plat. Faţa mea este prea plată — la Homo habilis transformările sunt mai evidente. Dispare complet pilozitatea. Unele articulaţii se măresc enorm, pentru a oferi pârghii mai mari muşchilor. Creşte importanţa braţului, aţi priceput? Pielea se întăreşte şi se cutează, preschimbându-se într-un soi de platoşă. Unghiile devin gheare retractile, astfel că vârfurile degetelor unui Protector sunt, de fapt, mai sensibile decât anterior şi reprezintă unelte mai bune. Se formează o inimă simplă, cu numai două cavităţi, unde se contopesc cele două vene de la picioare — cum naiba s-or numi ele! Observaţi că pielea mea este mai groasă aici? Ei bine, există şi alte modificări mai puţin dramatice, dar toate contribuie pentru a face din Protector o maşină de luptă puternică şi inteligentă. Garner, se pare că nu mai eşti la fel de amuzat.

— Toate astea mi se par teribil de familiare.

— Mă-ntrebam dacă-ţi vei da seama… Transformările emoţionale sunt radicale. Un Protector care a prăsit simte un singur imbold: să-i protejeze pe cei de acelaşi sânge cu el. El îi recunoaşte după miros. În cazul respectiv, inteligenţa lui sporită nu-l ajută cu nimic, deoarece motivaţiile îi sunt dictate de hormoni. Nick, te-ai gândit că toate transformările astea sunt un fel de exagerări, de amplificări ale proceselor prin care trec oamenii la bătrâneţe? Garner şi-a dat seama imediat.

— Da, dar…

— Inima suplimentară, interveni Luke. Ce-i cu ea?

— La fel ca şi creierul mărit, ea nu se formează fără arborele-vieţii. După cincizeci de ani, în absenţa unor tratamente medicale moderne, inima unui om obişnuit devine necorespunzătoare. În cele din urmă, ea se opreşte.

— Mda…

— Vi se par convingătoare spusele mele?

— De ce ne-ntrebi? întrebă Luke, evitând să se pronunţe.

— Mă interesează mai mult să-l conving pe Nick. Cetăţenia mea cen-turană depinde de posibilitatea de a te convinge că eu sunt Brennan. Ca să nu mai amintesc de contul bancar, de navetă şi de încărcătura ei. Nick, am găsit o treaptă intemediară abandonată de Mariner XX. Este legată de naveta mea, care, când am lăsat-o în urmă, cădea prin Sistemul Solar.

— Nu l-a părăsit încă. Nici nava extrasolarului. Ar trebui să facem ceva pentru a le recupera.

— Pe ochii lui Finagle, sigur că da! Nu-i vorba de concepţia în sine, pe care aş putea s-o îmbunătăţesc legat la ochi, dar cu monopolii ăia ai putea cumpăra întregul Ceres!

— Să nu ne grăbim, rosti încetişor Garner.

— Dacă n-o facem, nava poate părăsi Sistemul Solar. Aha, am înţeles la ce te referi, ţi-e teamă să aduci un alien în preajma unei nave aflate în stare de funcţionare.

Monstrul-Brennan întoarse capul spre armă, apoi păru că renunţă la ideea de a deturna şalupa.

— Bine, încuviinţă el, vom rămâne aici până veţi fi convinşi. De acord? Aţi putea găsi alternativă mai bună?

— În nici un caz din partea unui centuran. Uite ce-i, Brennan, există destule dovezi că omul este înrudit cu celelalte primate de pe Pământ.

— Nu mă-ndoiesc. Am şi eu unele ipoteze.

— Şpune-le.

— În legătură cu colonizatorii aceia… Vasăzică, în Sistemul Solar a intrat o navă mare şi pe Pământ au coborât patru navete, cu vreo treizeci de Protectori şi o mulţime de Prăsitori. După un an, Protectorii şi-au dat seama că aleseseră o planetă necorespunzătoare. Tufişul de care aveau nevoie nu se dezvolta aşa cum ar fi trebuit. S-au folosit de laser ca să expedieze un mesaj prin care solicitau ajutor, apoi au murit. Moartea prin inaniţie este normală pentru un Protector, însă de obicei reprezintă un act voluntar. Aceştia au murit de foame împotriva voinţei lor.

Pe chipul ca de mască al monstrului-Brennan nu se vedea nici o expresie, iar glasul lui rămânea egal.

— Aşadar, ei au murit. În schimb, Prăsitorii se înmulţeau fără noimă. Spaţiul locuibil era imens şi probabil că Protectorii eliminaseră toate formele de viaţă periculoase. Ce s-a petrecut după aceea rămâne deschis speculaţiilor. Protectorii nu mai existau, iar Prăsitorii erau învăţaţi să fie ajutaţi de ei şi nu s-au îndepărtat de navete.

— Şi?

— Fără Protectori, care să aibă grijă de ele, reactoarele s-au încălzit peste măsură. Ţinând seama de dezvoltarea lortehnologică, era vorba despre reactoare de fisiune. Poate că au explodat, sau poate că nu. Oricum, radiaţiile au determinat mutaţii ce au dus la apariţia tuturor formelor de viaţă cunoscute nouă, de la lemuri la cimpanzei, apoi la om. Asta ar fi o ipoteză. Alta ar fi că Protectorii au determinat în mod deliberat mutaţiile, astfel ca Prăsitorii să aibă şansa de a supravieţui până la sosirea ajutoarelor. Rezultatul avea să fie acelaşi.

— Eu nu cred, vorbi Nick.

— O s-o crezi. Deja ar trebui să crezi. Există suficiente dovezi, mai cu seamă în religie şi în miturile străvechi. Câţi la sută dintre oameni cred realmente că vor trăi veşnic? De ce atât de multe religii amintesc de o rasă de nemuritori ce se luptă permanent între ei? Care-i justificarea pentru venerarea strămoşilor? Ştii bine ce se întâmplă cu un om care nu-i supus tratamentelor geriatrice moderne — pe măsură ce îmbătrâneşte, celulele lui cerebrale mor. Cu toate acestea, oamenii manifestă tendinţa să-i respecte pe bătrâni, să-i asculte. De unde provin îngerii păzitori?

— Din memoria rasei?

— Probabil. Este greu de crezut că o tradiţie ar putea supravieţui atât de mult.

— Africa de Sud, vorbi pe neaşteptate Luke. Probabil c-au aterizat în Africa de Sud, undeva pe lângă Parcul Naţional Olduvai Gorge. Toate primatele se află acolo.

— Nu tocmai. Poate că una dintre navete a coborât în Australia, în căutare de metale. Este posibil ca Protectorii să fi împrăştiat doar praf radioactiv şi nimic mai mult. În absenţa unor duşmani naturali, Prăsitorii s-ar fi înmulţit ca iepurii, iar radiaţiile le-ar fi ajutat transformarea. Protectorii fiind morţi cu toţii, ei trebuiau să-şi dezvolte noi aptitudini. Unii şi-au dezvoltat puterea, alţii agilitatea, unii au devenit inteligenţi… Evident, majoritatea au murit. Aşa se petrece în cazul mutanţilor.

— Îmi amintesc, spuse Luke, că procesul îmbătrânirii omului a fost comparat cu programul calculatorului care pilotează o sondă spaţială automată. După ce sonda şi-a încheiat programul de explorare preconizat, nu mai contează ce se întâmplă cu ea. În mod similar, după ce noi depăşim vârsta la care putem procrea…

— Ne-am încheiat evoluţia. Ne deplasăm din inerţie, urmându-ne traiectoria fără să mai beneficiem de mecanisme de corecţie. — Monstrul-Brennan aprobă din cap. — Evident, rădăcina asigură programul pentru etapa a treia. Este o comparaţie foarte bună.

— Ai idee ce s-ar fi putut întâmpla cu rădăcina? întrebă Nick.

— În privinţa asta, nu-i nici un mister, deşi Protectorii şi-au bătut mult timp capetele să afle soluţia. N-a fost de mirare că o colonie micuţă n-a putut rezolva problema. În rădăcină există un virus care poartă genele modificării prăsitorului în Protector. Virusul nu poate supravieţui în exteriorul rădăcinii, de aceea Protectorii trebuie să consume rădăcini, la răstimpuri. Dacă în sol nu există taliu, rădăcina continuă să se dezvolte, dar fără virus.

— Mi se pare destul de complicat.

— Ai avut vreodată de a face cu o grădină hidroponică? Relaţiile dintr-o ecologie stabilă pot fi complicate. Pe planeta Pak nu existau nici un soi de probleme. Taliul este un element rar, dar poate că abundă în jurul stelelor de populaţia II. Iar rădăcina creşte peste tot.

— Unde apare extrasolarul? întrebă Nick.

Un şuierat şi un păcănit din cioc: Phssth-pok.

— Phssthpok a descoperit o serie de documente străvechi, inclusiv mesajul ce solicita ajutor. După două milioane şi jumătate de ani, el a fost primul Protector care şi-a dat seama că exista o modalitate de găsire a Soarelui, sau cel puţin de îngustare a căutării acestuia. Nu avea copii, aşa că trebuia să găsească rapid un Obiectiv, o Cauză, înainte să-l părăsească imboldul de a se hrăni. Asta se petrece cu Protectorii atunci când le mor descendenţii direcţi. Altă lipsă de programare…

Puteţi observa şi protecţia împotriva mutaţiilor pe care o deţine specia Pak. O mutaţie nu are mirosul corect. Detaliul acesta poate fi important în nucleul galactic, unde nivelul radiaţiilor este ridicat.

— Aşadar, a venit glonţ aici, cu cala plină de seminţe?

— Plus rezerve de oxid de taliu. Oxidul era cel mai simplu de transportat. Mă nedumerise felul cum era construită nava lui, dar puteţi înţelege de ce cala ocupa ultima poziţie, înapoia cabinei de comandă. Radiaţia nu-l afectează, în doze mici. El nu poate avea copii.

— Unde se află acum?

— A trebuit să-l ucid.

— Cum? exclamă Garner şocat. Te-a atacat?

— Nu.

— Atunci… nu-nţeleg.

Monstrul-Brennan păru că şovăie.

— Ascultaţi-mă cu atenţie, spuse el. La douăzeci de kilometri de aici, la vreo cincisprezece metri sub nisip, se află un modul al navei aliene, plin cu rădăcini, seminţe şi saci cu oxid detaliu. Rădăcinile care pot creşte din seminţele acelea sunt capabile să-i facă aproape nemuritori pe oameni. Întrebarea este: Ce vom face noi cu ele?

Luke şi Nick schimbară câte o privire. Pământeanul fu gata să replice, apoi închise gura.

— Nu-i simplu, aşa-i? Dar puteţi ghici ce dorea Phssthpok?

Phssthpok visa.

Ştia cu aproximaţie de o zi cât va dura deşteptarea lui Brennan. Bineînţeles, exista posibilitatea să fi greşit. Într-un asemenea caz, însemna că rasa lui Brennan se abătuse prea mult de la forma Pak.

Ştiind cât timp îi mai rămânea, Phssthpok îşi putea fixa durata viselor. Marţienii nu mai reprezentau o ameninţare acum, deşi, în cele din urmă, trebuia făcut ceva şi în privinţa lor. Visatul constituia o artă subtilă pentru Protectori. Phssthpok avea la dispoziţie aproape zece zile. Timp de o săptămână visă trecutul, până în ziua când îşi părăsise planeta. Stimulii senzoriali fuseseră rari pe durata călătoriei. Apoi, trecu în viitor.

Phssthpok visă…

Va începe prin trezirea prizonierului său. După cum arăta, creierul lui avea să fie mai mare decât al lui Phssthpok; avea proeminenţa aceea frontală care strica linia feţei. Va învăţa rapid. Phssthpok îl va învăţa cum să fie Protector şi cum să utilizeze rădăcinile şi seminţele arborelui-vieţii.

Oare Prăsitorul avea copii? În cazul acesta, el va ţine secretul pentru sine, folosind arborele-vieţii ca să facă Protectori din descendenţii săi. Nu era nimic rău în asta. Dacă avea inteligenţa de a-şi răspândi familia, evitând împerecherile încrucişate, descendenţa lui directă ar trebui să includă majoritatea rasei Pak din acest sistem solar.

Probabil că avea să-l ucidă, pentru a păstra secretul. Nimic rău nici în această privinţă.

Visele lui Phssthpok aveau însă şi nuanţe de coşmar. Prizonierul nu avea un aspect tocmai corect. Unghiile lui se dezvoltau greşit. Capul nu avea în nici un caz forma cea bună. Proeminenţa aceea frontală… iar ciocul îi era la fel de plat ca şi faţa. Spinarea nu era arcuită, picioarele nu păreau bune, braţele erau prea scurte. Mutaţiile afectaseră prea mult timp rasa lui.

Totuşi, reacţionase corect în faţa rădăcinilor.

Viitorul era nesigur… mai puţin pentru Phssthpok. Prizonierul va învăţa ceea ce trebuia să ştie, dacă putea s-o facă; va duce treaba mai departe, dacă era capabil. Într-o bună zi, Pământul va fi o a doua planetă Pak. Phssthpok făcuse tot ce putuse. Avea să-l înveţe şi să moară.

Brennan se foise. Îşi descolăcise trupul ghemuit, se întinsese din toate mădularele şi deschisese ochii. Îl privise pe Phssthpok fără să clipească, parcă citind în mintea Protectorului. Toţi noii Protectori procedau aşa — orientându-se prin amintiri, abia acum începeau să înţeleagă.

— Mă întreb dacă vă pot face să-nţelegeţi cât de rapid s-a desfăşurat totul, spuse monstrul-Brennan.

Îi privi pe cei doi bătrâni, dintre care unul avea dublul anilor celuilalt, dar amândoi trecuţi de vârsta tranziţiei, şi se minună că tocmai ei aveau să-i fie judecători.

— În două zile, ne-am învăţat reciproc graiurile. Al lui era mai rapid şi se potrivea mai bine noului aspect al gurii mele, de aceea ne-am folosit de el. Phssthpok mi-a spus povestea vieţii sale. Am discutat despre marţieni, punând la punct modalitatea optimă de a-i extermina…

— Cum?!

— Da, Garner, de a-i extermina. Ce dracu', au ucis deja treisprezece oameni! Am discutat practic nonstop. Phssthpok vorbea cel mai mult, dar nici unul dintre noi nu stătea locului. Făceam exerciţii caliste-nice care să-mi dezvolte corpul, construiam aripioare pentru costumul lui Phssthpok, astfel încât să poată înota prin nisip, plus dispozitive care să extragă atomii de aer şi de apă din sistemul de susţinere a vieţii, pentru bază. Nu văzusem niciodată baza şi a trebuit să-i extrapolăm proiectul de construcţie, pentru a şti cum s-o presurizăm şi s-o protejăm. În a treia zi, Phssthpok m-a învăţat cum să îngrijesc arborele-vieţii. A deschis lada şi mi-a arătat cum se decongelează seminţele. Îmi dădea ordine de parcă aş fi fost un roboţel. L-aş fi întrebat: „Părerile mele nu contează?” N-am făcut-o însă niciodată.

— Nu-nţeleg de ce…, mormăi Garner.

— Părerile mele nu difereau de ale lui. Eram prea inteligent. Aşa fusesem din clipa când mă trezisem. Căpătăm răspunsuri înainte de a termina de formulat întrebarea. Dacă întotdeauna ştiu care-i răspunsul cel mai bun, atunci prin ce diferă părerea mea? Nu puteţi înţelege cât de rapid s-a desfăşurat totul. Într-o clipită, am înţeles întregul lanţ logic. L-am izbit pe Phssthpok cu capul de marginea incintei criogenice. L-am ameţit suficient ca să-i pot frânge gâtul. Apoi am sărit îndărăt, în eventualitatea că mă ataca. M-am gândit că l-aş putea apăsa cu uşa incintei până se sufoca. Dar el n-a replicat.

— Mi se pare o crimă! El nu voia să te ucidă, nu?

— Nu încă. Eu constituiam speranţa lui. Nici măcar nu se putea apăra, de teamă să nu-mi afecteze dezvoltarea. Era mai în vârstă decât mine şi ştia cum să se lupte. Dacă ar fi dorit, m-ar fi putu ucide, dar nu putea să dorească aşa ceva. Avusese nevoie de treizeci şi două de mii de ani în timp real ca să ne aducă rădăcinile alea. Eu trebuia să-i termin misiunea. Bănuiesc că a murit crezând că reuşise. Pe jumătate, se aştepta să-l omor.

— Brennan, dar de ce?

Monstrul-Brennan ridică din umerii cât nişte pepeni.

— Se înşela. L-am ucis fiindcă ar fi încercat să distrugă omenirea, când ar fi aflat adevărul.

Introduse braţul în balonul despicat care-l purtase prin aproape douăzeci de kilometri de nisip fluid. Scoase de acolo un aparat care bâzâia încetişor — generatorul de aer construit din piese ale pupitrului de comandă al lui Phssthpok — şi-l aşeză în şalupă. După aceea, extrase o jumătate de rădăcină galbenă care semăna cu batatun şi o vârî sub nasul lui Garner.

— Miroase.

Luke adulmecă atent.

— Destul de plăcut. Seamănă cu aroma unui lichior.

— Sohl?

— Nu-i rău. Ce gust are?

— Dacă aţi şti că vă poate transforma în ceva asemănător mie, aţi muşca din ea? Garner?

— Chiar în clipa asta. Mi-ar plăcea să trăiesc veşnic şi mi-e teamă de senilitatea bătrâneţii.

— Sohl?

— NU! Încă nu sunt pregătit să renunţ la activitatea sexuală.

— Câţi ani ai?

— Peste două luni, împlinesc şaptezeci şi patru.

— Eşti deja prea bătrân. Cincizeci de ani înseamnă de acum prea mult. Ai fi murit dacă ai fi mâncat din ea. La patruzeci şi cinci de ani, te-ai fi oferit voluntar?

— Nu cred, chicoti Sohl.

— Ei bine, ăsta-i jumătate din răspuns. Din punctul de vedere al lui Phssthpok, reprezentăm un eşec. Cealaltă jumătate a răspunsului este că nici un om cu minţile întregi n-ar răspândi rădăcina asta pe Pământ, în Centură sau altundeva.

— Sper că nu, dar aş dori să aud şi motivele tale.

— Războiul. Pe toată durata istoriei sale cunoscute, planeta Pak a fost bântuită de războaie. Un lucru de altfel evident, gândindu-ne că fiecare Protector acţiona în vederea extinderii şi protejării propriei sale descendenţe directe, pe seama uciderii altora. Cunoştinţele se pierd întruna. Rasa nu poate coopera nici un minut dincolo de punctul în care un Protector vede un avantaj din a-i trăda pe aliaţii săi. Din cauza acestei stări permanente de război, cei din neamul Pak nu pot progresa.

Monstrul-Brennan se opri câteva clipe, apoi continuă:

— Să supun şi Pământul unei asemenea situaţii? Vă puteţi imagina o mie de Protectori hotărând că descendenţii lor au nevoie de mai mult spaţiu vital? Cele optsprezece miliarde de planetari ai tăi, Garner, trăiesc deja la limită. Nu vă puteţi îngădui alte resurse. În plus, noi nu avem cu adevărat nevoie de arborele-vieţii. Geriatria progresează atât de rapid încât copiii mei ar putea trăi o mie de ani. Vom obţine longevitatea fără arborele-vieţii, fără să sacrificăm nimic. Să privim acum situaţia din punctul de vedere al lui Phssthpok. Noi reprezentăm o mutaţie. Am colonizat Sistemul Solar şi am stabilit chiar şi câteva colonii interstelare. Vom refuza rădăcina şi trebuie s-o facem. Chiar dacă ne va fi impusă cu forţa, Protectorii mutanţi ce vor rezulta sunt atipici. Phssthpok gândea în termenii viitorului. Noi nu suntem Pak, nu le suntem utili semenilor săi, dar este probabil că într-o bună zi vom ajunge la stelele din centrul galaxiei. În clipa în care ne vor detecta, ei ne vor ataca, iar noi le vom răspunde cu aceeaşi monedă.

Ridică din umeri, apoi vorbi mai departe:

— Şi vom învinge. Cei din neamul Pak nu sunt în stare de o alianţă efectivă. Noi suntem. Tehnologia noastră le este superioară.

— Crezi că vom învinge?

— V-am spus, ei nu-şi pot păstra cunoştinţele tehnologice. Ceea ce nu poate fi întrebuinţat imediat se pierde, până când cineva îl arhivează în Bibliotecă. Cunoştinţele militare nu sunt arhivate niciodată, deoarece familiile le păstrează ca pe secrete preţioase. Singurii care folosesc Biblioteca sunt Protectorii fără copii. Numărul lor este mic şi au o motivaţie foarte redusă.

— N-ai fi putut să încerci să vorbeşti cu el?

— Garner, se pare că nu pricepi problema. M-ar fi ucis în clipa când ar fi înţeles cum stau lucrurile! Era antrenat să se lupte cu Protectorii. N-aş fi avut nici o şansă. După aceea, ar fi încercat să distrugă rasa umană. Pentru el, am fi însemnat ceva mult mai rău decât nişte alieni ostili. Noi suntem o pervertire a formei Pak.

— Nu putea însă distruge toată omenirea. Era singur.

— Cunosc şase-şapte lucruri pe care le-ar fi putut încerca. Nici unul dintre ele nu este garantat, totuşi nu puteam risca.

— Dă-mi un singur exemplu.

— Răspândirea arborelui-vieţii prin Parcul Naţional Congo. Ar fi creat Protectori în rândurile maimuţelor şi cimpanzeilor.

— Era naufragiat aici.

— V-ar fi putut cuceri nava cu uşurinţă. V-ar fi dezarmat la fel de simplu pe cât am făcut-o eu. Domnilor, pot să vă atrag atenţia că se apropie apusul? Nu cred că doriţi să bâjbâim pe întuneric în jurul zidului.

Luke porni motorul.

— Aici Martin Shaeffer din Ceres, către Nick Sohl, la bordul lui U Thant. Nick, nu ştiu cum merge vânătoarea ta, dar Phobos a raportat că ai amartizatfără probleme la baza Olympus şi că-ţi monitorizează siajul prin nisip. Probabil că, la revenire, vei găsi înregistrarea acestui mesaj. Am trimis Blue Ox către tine, în ideea că vei avea nevoie de calculatorul navei pentru interfaţa de traducere. Comandantul navei este Eisaku Ikeda şi ar trebui să ajungă la baza Olympus a doua zi după flota ONU. Einar Nilsson a murit. Vei avea la dispoziţie şi raportul autopsiei. Am trimis nave-cisternă şi de intervenţie, ca să facă joncţiunea cu nava extrasolarului. Este deja însoţită de două navete-solo, plus că are propriile ei cabluri de remorcare, testate. Este posibil s-o legăm de navete, totuşi va fi o operaţiune destul de complicată, care va dura mult timp. Este posibil să revenim în Centură abia peste vreo doi ani. Nick, când Ox ajunge acolo, ai grijă cum te porţi cu Tina Jordan. Trateaz-o cu blândeţe. A suferit un şoc destul de puternic. Cred că se autoînvino-văţeşte pentru soarta lui Einar. Repet mesajul…

Luke amară şalupa-de-nisip aproape pe întuneric.

— Va trebui să aştepţi aici, Brennan, rosti el. Nick nu ne poate duce pe amândoi.

— Eu o să mă rostogolesc, zise monstrul-Brennan.

Parcursul lui Nick pe potecă şi în jurul marginii bazinului de nisip fu efectat într-o grabă neobişnuită.

— Uşurel! se plânse Luke. Nu poţi alerga pe bezna asta. O să cazi şi-o să ne spargem amândoi căştile.

— El va ajunge înaintea noastră la navă! şuieră centuranul. Brennan o luase pe scurtătură, rostogolindu-se direct prin nisip.

— Încetineşte! Nu-I poţi întrece, iar el nu poate urca pe scară.

— Poate că s-a gândit la o modalitate. Dacă o face, ah, la naiba! Nick încetini. Brennan ajunsese la piciorul scăriţei lui U Thant şi-i aştepta acolo, semănând cu un cârnat transparent.

— Nick, tu ai încredere în el?

Răspunsul veni abia după câteva secunde:

— Cred că nu ne-a minţit. Este un centuran. Sau… un ex-centuran.

— Când a înjurat, nu l-a pomenit pe Finagle.

— Nici eu n-o fac. În plus, m-a recunoscut. Nu… o să-ţi spun ce anume m-a convins cu adevărat. N-a întrebat de nevastă-sa, pentru că ea se poate descurca şi singură. S-a interesat de încărcătura navetei. Este un centuran.

— Aşadar, îi vom accepta povestea. Gândeşte-te ce-nseamnă asta din punct de vedere antropologic!

— Povestea i-o vom accepta. Luke, o să te duc în navă, apoi voi coborî pentru Brennan. N-o voi face însă până nu vorbeşti cu Ceres. Vreau ca totul să fie consemnat, înainte ca să-l aduc în navă. Am încă dubii privind motivele lui.

— Aha!

— A spus-o chiar el. Pentru un Protector, motivaţiile se transformă. Garner tocmai încheia mesajul, când Brennan ieşi din balonul lui etanş. Nu făcu nici o remarcă privitoare la întârzierea cu care fusese adus înăuntru, ci spuse:

— Dacă vă faceţi griji referitoare la locul unde voi sta, mă pot descurca şi fără cuşetă de acceleraţie. Ba chiar pot călători în exterior, într-o plasă pentru încărcătură, dacă-mi asiguraţi o legătură radio. Dacă generatorul meu de aer se defectează, vreau să pot intra înăuntru cât mai repede.

— Nu va fi nevoie, răspunse Nick. Vom sta ceva mai înghesuiţi, dar nu atât de mult încât să ne deranjeze.

Trecu pe lângă Brennan, tresărind involuntar la atingerea pielii sale uscate, şi se instală în fotoliul de comandă.

— Se pare că avem un mesaj.

Ascultară în tăcere vocea lui Lit Shaeffer.

— Îmi pare rău de Nilsson, vorbi după aceea Brennan. Nu existau şanse să-l lase să mănânce suficient din rădăcină, chiar dacă nu avea încă vârsta maximă.

Cum nu-i răspunse nimeni, continuă:

— Să ştiţi că Shaeffer are dreptate. În felul acela, veţi avea nevoie de vreo doi ani să remorcaţi nava lui Phssthpok.

— Ai o idee mai bună?

— Bineînţeles că am o idee mai bună, Nick. Eşti idiot? Pot pilota eu nava aia.

— Tu? se holbă Nick. Când te-a învăţat extrasolarul să operezi comenzile?

— Nu m-a învăţat, dar le-am văzut cum arătau şi nu mi s-au părut indescifrabile, ci doar complicate. Sunt sigur că-mi pot da seama cum s-o pilotez. Ajunge să-i umpleţi rezervorul cu combustibil şi să mă duceţi la ea.

— Mda… Şi ce facem cu modulul cală? Îl abandonăm?

— Nu. În el există un polarizator de gravitaţie.

— Chiar aşa?

— Ca să nu mai amintesc de rezerva de rădăcini de care eu am nevoie, chiar dacă vouă vă este indiferentă. Plus seminţele. …Domnilor, când veţi pricepe finalmente dimensiunile inteligenţei mele amplificate, veţi vedea ce înseamnă seminţele acelea. Ele sunt o garanţie pentru rasa umană. Dacă vreodată vom avea realmente nevoie de un conducător, îl putem obţine. Luăm pur şi simplu un voluntar în vârstă de patruzeci şi doi de ani, fără copii, şi-i dăm drumul în rezervaţia de arborele-vieţii.

— Nu ştiu dacă mi-ar plăcea varianta asta, murmură Garner.

— Ei bine, polarizatorul de gravitaţie este suficient de important. Tu şi flota ONU îl puteţi extrage de acolo, în timp ce eu şi Nick plecăm după nava lui Phssthpok.

— Stai a…, începu Nick.

— Nu trebuie să vă faceţi griji în legătură cu marţienii — cel puţin pentru o vreme. Înainte de a pleca, am purjat toată apa lui Phssthpok în nisip. Să nu lăsaţi pe nimeni să intre în modul fără costum presurizat. Mai este nevoie să vă explic motivul?

— Nu, zise Garner.

Se simţea ca un începător pe schiuri. Cumva, pierduse controlul asupra situaţiei, iar acum evenimentele se desfăşurau prea rapid.

— Stai aşa! se răsti Nick. Ce te face să crezi că vom avea încredere în tine pentru a te lăsa să pilotezi nava extrasolaruiui?

— Nu te grăbi, ci gândeşte-te, replică Brennan. Vei avea drept garanţie provizia mea de rădăcini. Apoi, unde m-aş duce cu un statoreac-tor Bussard? Unde l-aş vinde? Unde l-aş ascunde, cu înfăţişarea mea?

Nick era derutat. Ce se întâmplase cu voinţa lui?

— Este probabil cel mai valoros obiect artificial din spaţiul uman, continuă Brennan. Se îndreaptă spre graniţele Sistemului Solar cu câteva sute de kilometri pe secundă. Fiecare minut pe care-l pierzi chiar acum, încercând să iei o decizie, ne va costa timp suplimentar. Vei plăti pentru asta în combustibil, provizii, ore de lucru şi întârzieri. Totuşi, nu te grăbi. Gândeşte pe îndelete.

Monstrul-Brennan deţinea capacitatea de a se relaxa. Viitorul lui avea să cunoască perioade de activitate frenetică…

Îl lăsară pe Garner pe Phobos, realimentară acolo şi decolară. Garner îl revăzu pe Nick abia după şapte luni. Pe Brennan nu-l mai revăzu niciodată.

Nu avea însă să uite conversaţia lor din spaţiul înghesuit al cabinei de pe U Thant. Stând pe spate, cu genunchii ridicaţi, într-o poziţie de disconfort acut, Brennan nu era decât o voce pe jumătate alienă înapoia fotoliului-cuşetă. Avea probleme îndeosebi cu litera „V”, totuşi putea fi înţeles. Glasul lui abunda în clicăituri.

După ce ajunseseră în imponderabilitate, o tensiune nedefinită se ridicase de pe umerii lui Nick. Marte se micşora lent şi peisajul devenea tot mai roşu, pe măsură ce detaliile se pierdeau.

— Copiii, îşi amintise brusc Luke. Tu ai copii.

— Sunt conştient de asta. Nu te teme. Nu intenţionez să fiu o cloşcă pentru ei. Ar avea mai multe şanse de a fi fericiţi dacă n-o voi face!

— Transformările hormonale n-au avut succes?

— Sunt asexuat ca o albină. Probabil că ele s-au petrecut într-o anumită măsură. Bănuiesc că mare parte din impulsul spre moarte pe care-l simte un Protector după stingerea descendenţei sale trebuie să fie de natură culturală. Educativă… Eu nu deţin educaţia respectivă, convingerea că un Prăsitor nu poate fi fericit sau în siguranţă fără ca strămoşii lui să-i spună în permanenţă ce să facă. Nick, ai putea anunţa că extrasolarul m-a omorât?

— De ce? De ce vrei asta?

— Este mai bine pentru copii. N-aş putea să-i vizitez fără să nu le afectez vieţile. În acelaşi timp, este mai bine şi pentru Charlotte. Nu intenţionez să revin în societate sub forma aceasta. Aici nu mai am ce face.

— Centura nu-i abandonează pe schilozi.

— Nu contează, rostise Brennan hotărât. Daţi-mi un asteroid transformat şi voi cultiva arborele-vieţii. Aranjaţi-mi o legătură lunară cu Ceres, ca să fiu ţinut la curent cu ultimele descoperiri. Voi fi capabil să plătesc pentru astea prin invenţii. Cred că pot proiecta o statosondă cu echipaj. Mai bună decât cea a lui Phssthpok.

— l-ai spus arborele-vieţii? întrebase Garner.

— Mi se pare un nume bun. Ţineţi minte că Adam şi Eva au mâncat din pomul cunoaşterii binelui şi răului? Conform Genezei, motivul pentru care au fost alungaţi a fost că s-ar putea de asemenea să fi mâncat din pomul vieţii, pentru a trăi veşnic… s-au făcut ca unii dintre Noi ar fi însemnat să ajungă echivalentul îngerilor. Acum, există părerea că ambii arbori erau, de fapt, unul şi acelaşi.

Luke îşi căutase o ţigară.

— Nu ştiu dacă-mi place ideea ta de a cultiva arborele-vieţii.

— Mie nu-mi place ideea unui secret de stat, comentase Nick. Centura n-a avut niciodată secrete de stat.

— Sper să vă pot convinge. Nu-mi pot proteja copiii, dar pot încerca să protejez rasa umană. Dacă va fi nevoie de mine, voi fi acolo. Dacă va fi nevoie de mai mulţi, va exista rădăcina.

— Probabil că tratamentul va fi mai teribil decât boala, rostise Luke aprinzând bricheta. Ce…

O mână noduroasă se întinsese în jurul cuşetei, îi luase ţigara din gură şi o strivise de perete.

Fusese un şoc. Şi-I amintea acum, cu un fior, în vreme ce trecea prin ecluza dublă din axa Fermei.

Cu mult timp în urmă, Ferma fusese un asteroid din fier-nichel, de formă aproximativ cilindrică, aflat pe o orbită între Marte şi Jupiter. Industria centurană îl transformase — îi conferise o mişcare de rotaţie susţinută, încălzise metalul până aproape de punctul de topire şi-1 dilatase, prin intermediul exploziilor dirijate ale unor recipienţi cu apă, într-un cilindru cu raza de opt kilometri. Rotaţia lui producea o acceleraţie gravitaţională egală cu jumătate din valoarea celei terestre. În interiorul lui, se cultivau o mare parte din recoltele ce aprovizionau Centura.

Până atunci, Luke mai fusese doar o dată în Fermă. Îi plăcea peisajul din interior, lacul aidoma unui inel, ogoarele în tablă de şah ce se întindeau în depărtare şi apoi urcau şi iar urcau până sus, unde tractoraşe mititele arau la şaisprezece kilometri deasupra capului.

Din ecluză, ieşi în axa asteroidului. Era rece acolo, înapoia ecranului parasolar, locul unde nu ajungeau niciodată razele dinspre tubul de fuziune axial. Din aer se condensau aisberguri care, finalmente, se desprindeau şi lunecau pe pante în jos, topindu-se în râuri ce curgeau în albii săpate spre lacul inelar ce încingea Ferma. Nick Sohl îl aştepta şi-l ajută să coboare cei câţiva metri până la un fotoliu de călătorie.

— Pot ghici motivul pentru care ai venit, spuse Nick.

— Oficial, mă găsesc aici la solicitarea Autorităţii Coloniilor Interstelare Reunite. Au recepţionat cererea ta de expediere a unui mesaj de avertizare către Wunderland. Nu înţelegeau însă situaţia, iar eu nu le-am putut oferi mult ajutor.

— Ai primit raportul meu, se încruntă Nick.

— Îmi vine greu să-l numesc raport…

Centuranul tăcu puţin, apoi încuviinţă din cap.

— Este vina mea. Purşi simplu, nu voiam să discut despre asta — de fapt, nu vreau nici acum — şi era al naibii de târziu. Să ştii că noi n-am renunţat. Continuăm să-l urmărim.

— Ce s-a întâmplat, Nick?

— Când am ajuns acolo cu Brennan, făcuseră deja treabă bună. Ideea era să cuplăm două navete-solo, astfel încât tuburile lor de fuziune să facă un unghi reciproc de zece grade, după care să ancorăm de ele cablul navei Pak. Înapoia modulului cabinei de comandă existau doisprezece kilometri de cablu. Apoi am fi putut remorca nava spre casă, la acceleraţie mică. Brennan însă afirma că motoarele Pak ar fi putut produce o acceleraţie de zece ori mai mare. Am intrat în cabina navei alienului şi Brennan a început să umble pe la comenzi. Am stat două zile acolo, urmărindu-l. S-a dovedit că puteam face toţi pereţii cabinei transparenţi, sau numai anumite părţi ale lor, aşa cum fusese când o găsisem. Am lărgit gaura tăiată de Tina şi am montat o ecluză. După două zile de încercări, Brennan ne-a anunţat că pricepea totul şi că nu trebuia decât să alimentăm cu combustibil. A mai spus că dacă încercam să-l remorcăm cu spatele înainte, s-ar fi declanşat tot soiul de sisteme de siguranţă. De unde dracu' să fi ştiut…

— N-aveai de unde să ştii. Şi aşa mi se pare complet lipsit de sens.

Nick îşi trecu o mână prin creasta albă, lânoasă.

— Ei improvizaseră deja un sistem de alimentare care se putea cupla la rezervorul Pak. Brennan a insistat să facă totul singur, dar chiar şi el a fost nevoit să folosească un costum antiradiaţii. l-am amarat naveta-solo de cablul final, în eventualitatea că pe drumul de întoarcere s-ar fi petrecut ceva. Asta a fost ideea mea.

— Mda.

— Apoi a pornit spre Soare. Am încercat să ne menţinem în formaţie cu el, darfăcea tot soiul de manevre cu nava, testând comenzile, aşa că am păstrat distanţa. După aceea… pur şi simplu, s-a întors şi s-a îndreptat către spaţiul interstelar.

— Aţi încercat să-l prindeţi?

— Ce să-ncercăm! izbucni Nick. Am mers paralel cu el! Nu voiam să întreprind nimic ameninţător, dar el întrerupsese toate comunicaţiile şi noi ne găseam în pericol de a rămâne fără combustibil. Le-am ordonat lui Dubchek şi Gorton să folosească jeturile ca arme, dacă Brennan nu se supunea.

— Şi ce s-a întâmplat?

— Cred că-şi activase câmpul statoreactor. Efectele electromagnetice ne-au prăjit destule componente ca să ne lase cu buzele umflate în spaţiu. Am avut noroc că n-a explodat propulsia. În cele din urmă, o navă-cisternă a ajuns la noi şi am izbutit să facem unele reparaţii. Deja Brennan ajunsese la viteza de statoreactor.

— Aha!

— De unde dracu' să fi ştiut? Aveam la noi proviziile lui de hrană! Recipientul lui de rădăcini era aproape gol. Să fi fost doar o modalitate mai extravagantă de sinucidere? Se temea de ceea ce am fi putut realiza cu un statoreactor Bussard cu echipaj?

— Nu mă gândisem la asta. Ştii că s-ar putea să ai dreptate? Nick, tu-ţi mai aminteşti când mi-a strivit ţigara?

— Bineînţeles, chicoti celălalt. Şi-a cerut o mulţime de scuze, dar n-a vrut să te lase să fumezi. Am crezut c-o să-l pocneşti.

— Este un Protector. Ceea ce face, face pentru binele nostru.

Luke se strâmbă, amintindu-şi de cineva… nu — asta fusese tot ce-şi amintea despre femeia aceea. O profesoară de liceu?

— Nu voia să punem mâna pe nava Pak, adăugă el, şi nici să aflăm ceva din examinarea ei… sau a lui.

— Atunci, de ce a petrecut două luni dincolo de Pluton? Cu un statoreactor Bussard, nu te opreşti în mijlocul zborului! îţi consumă toată rezerva de combustibil! Iar pe acolo nu există nimic care…

— Hei, hei, nu neglija norul de comete! Cele mai multe comete îşi petrec majoritatea timpului dincolo de Pluton. Nu-i un nor dens, dar există materie. Plus a zecea planetă…

— Nu s-a apropiat de Persefona.

— Dar este posibil să se fi apropiat de multe comete.

— Adevărat… Bine. Perfect, a petrecut două luni acolo — cel puţin aşa ne-au indicat detectoarele de monopoli. Luna trecută s-a pus din nou în mişcare. Abia după o lună de monitorizare am fost siguri că se mişcă. Accelerează spre Alpha Centauri. Wunderland.

— În cât timp va ajunge acolo?

— Oho, cel puţin douăzeci de ani. Este vorba despre o propulsie cu acceleraţie redusă. Noi însă îi putem avertiza pe colonişti şi putem aranja lucrurile aşa încât urmaşii noştri să-i avertizeze din nou peste cincisprezece ani. Pentru orice eventualitate…

— Bine, putem face asta. Ce-ar mai fi? Ştii că am recuperat modulul cală.

— Asta-i tot ce ştiu. ONU se pricepe să ţină secretele.

— Am distrus rădăcinile şi seminţele. Nimeni n-a fost cu adevărat încântat de idee, dar am făcut-o.

După câteva secunde lungi, Nick murmură:

— Este bine.

— Bine sau rău, am făcut-o. N-am avut însă noroc să pricepem polarizatorul de gravitaţie. Dacă într-adevăr asta era… Poate că Brennan ne-a minţit.

— Era un polarizator de gravitaţie.

— De unde ştii?

— Am analizat înregistrarea traiectoriei extrasolarului spre Marte. Acceleraţia lui variază în conformitate cu gradienţii gravitaţionali locali — nu numai ca valoare, ci şi ca direcţie.

— Perfect, poate că asta ne va ajuta. Ce altceva putem face?

— În legătură cu Brennan, nimic. În cele din urmă, va muri de foame. Oricum, noi îi vom cunoaşte în permanenţă poziţia exactă.

— Adică poziţia sursei de monopoli.

— Nu poate avea o navă fără monopoli, rosti Nick cu tot mai puţină răbdare. Nu are sursă de hrană! Este mort, Garner.

— Nu pot uita că-i mai inteligent decât noi. Dacă poate găsi o modalitate de hibernare, ar putea ajunge pe Wunderland. O colonie înfloritoare… şi ce dacă? Ce vrea el de la Wunderland?

— Ceva la care noi nu ne-am gândit.

— Nu voi şti niciodată despre ce a fost vorba. Voi muri înainte ca Brennan să ajungă acolo. — Luke oftă: Sărmanul extrasolar! Câtă cale a bătut ca să ne aducă rădăcinile ce ne-ar fi îngăduit să ducem o viaţă normală!

— Intenţiile i-au fost bune, dar viaţa este aspră cu eroii, încuviinţă Nick cu seriozitate.