Frăţia Inelului

I Multe întâlniri

Când îşi veni în simţiri, Frodo se pomeni că zăcea întins pe un pat. Întâi crezu că dormise prea mult, după un vis urât ce încă stăruia într-o margine de aducere-aminte. Sau te pomeneşti că zăcuse bolnav. Acoperişul însă părea ciudat; drept, cu bârne închise la culoare şi cu ornamente bogate. Mai rămase o vreme întins, privind petele de lumină de pe perete şi ascultând vuietul unei cascade.

— Unde mă aflu şi ce oră din zi este? se adresă el cu voce tare tavanului.

— În casa lui Elrond, la ora zece dimineaţa, răspunse o voce. Dimineaţa zilei de douăzeci şi patru octombrie, dacă vrei să ştii cu adevărat.

— Gandalf! strigă Frodo, ridicându-se în capul oaselor. Bătrânul vrăjitor era acolo, şezând pe un scaun lângă fereastra deschisă.

— Da, aici sunt. Şi tu eşti norocos că te afli aici, după toate cele făr’ de minte pe care le-ai făcut de când ai plecat de-acasă.

Frodo se întinse la loc. Prea se simţea bine şi în pace ca să-l contrazică pe bătrân, şi oricum nu credea că l-ar fi dovedit. Se trezise de-a binelea, începea să-şi amintească de toată călătoria; de “scurtătura” catastrofală prin Pădurea Bătrână; de „accidentul” de la Poneiul în două picioare; şi de nebunia lui de a-şi pune Inelul în văioaga de sub Ţancul Vremii. În timp ce se gândea la toate acestea şi încerca în zadar să-şi aducă aminte cum ajunsese în Vâlceaua Despicată, în încăpere domni tăcerea, întreruptă doar de pufăiturile molcome ale lui Gandalf, care trăgea din pipă şi trimitea inele de fum alb pe fereastră.

— Unde-i Sam? întrebă Frodo într-un târziu. Şi ceilalţi, sunt bine?

— Da, toţi sunt bine sănătoşi, răspunse Gandalf. Sam a stat aici până l-am trimis să se odihnească, cam acum o jumătate de oră.

— Ce s-a-ntâmplat la Vad? Totul mi-a părut atunci atât de tulbure; la fel îmi pare şi acum.

— Da, cred. Începeai să-ţi pierzi simţirile. Rana reuşea să te doboare în cele din urmă. Câteva ore să mai fi trecut, şi n-am mai fi putut face nimic pentru tine. Dar pot să spun că ai ceva putere în tine, dragul meu hobbit! Aşa cum ai dovedit-o în Gorgan. La mare ananghie te-ai aflat atunci: poate cea mai primejdioasă parte a călătoriei. Păcat că n-ai rezistat până la capăt şi la Ţancul Vremii.

— După câte vad, ştii de-acum o mulţime de lucruri. N-am spus nimănui ce s-a întâmplat la Gorgan. La început a fost prea cumplit, apoi a trebuit să mă gândesc la alte lucruri. Dar tu de unde le ştii?

— Ai vorbit mult în somn, Frodo, zise Gandalf cu blândeţe, şi nu mi-a fost greu să-ţi citesc gândurile şi amintirile. Nu-ţi face griji. Deşi mai devreme am rostit cuvintele „făr’ de minte”, nu asta am vrut să spun. Am o părere bună despre tine — şi despre ceilalţi. Nu e de ici-de colea să ajungeţi atât de departe după ce-aţi trecut prin atâtea primejdii, şi încă să ai Inelul asupra ta.

— N-am fi izbutit fără Pas Mare, zise Frodo. Dar aveam nevoie de tine. Nu ştiam ce să fac fără tine.

— Am întârziat fără voia mea, şi asta era să ne distrugă pe toţi. Deşi nu sunt chiar foarte sigur: poate că ar fi fost mai bine să se întâmple aşa.

— Tare-aş vrea să-mi spui ce s-a întâmplat.

— Toate la timpul lor. Azi nu ai voie să vorbeşti sau să-ţi faci vreo grijă, aşa a poruncit Elrond.

— Dar dacă vorbesc nu mă mai gândesc şi nu-mi mai pun tot felul de întrebări, care sunt la fel de obositoare, spuse Frodo. Sunt cât se poate de treaz şi-mi amintesc atâtea lucruri care trebuie lămurite. De ce-ai întârziat? Măcar asta trebuie să-mi spui.

— Curând o să afli tot ce doreşti să ştii, îl încredinţă Gandalf. O să ţinem un sfat, după ce te vei fi făcut bine de tot. Până atunci îţi spun doar atât, am fost ţinut captiv.

— Tu? nu-i veni lui Frodo să creadă.

— Da, eu, Gandalf cel Sur, spuse vrăjitorul solemn. Sunt multe forţe pe lumea asta, ale binelui şi ale răului. Unele sunt mai puternice decât mine. Cu unele dintre ele încă nu m-am măsurat. Dar îmi vine şi mie timpul. Seniorul din Morgul şi Călăreţii lui Negri au ieşit la lumină. Războiul bate la uşă.

— Vasăzică ştiai de Călăreţi dinainte… dinainte de a-i întâlni eu?

— Da, ştiam. Şi chiar ţi-am vorbit de ei odată; căci Călăreţii Negri sunt Duhurile Inelelor, cele Nouă Slugi ale Stăpânului Inelelor. Dar nu ştiam că s-au ridicat din nou, căci aş fi fugit cu tine fără să mai stau pe gânduri. Am primit veşti despre ei doar după ce-am plecat de la tine în iunie; povestea asta însă mai trebuie să aştepte. Până una-alta, am fost salvaţi de la dezastru de către Pas Mare.

— Da, Pas Mare ne-a scăpat. Îţi mărturisesc că m-am temut de el la început. Sam n-a avut nici o clipă încredere în el pe deplin, aşa am simţit, măcar până l-am întâlnit pe Glorfindel.

Gandalf zâmbi.

— Am aflat despre Sam, zise el. Acum nu mai are nici o îndoială.

— Mă bucur. Căci Pas Mare mi-a devenit foarte drag. Mă rog, poate că drag nu e tocmai cuvântul potrivit. Vreau să spun că ţin mult la el; deşi e tare ciudat şi uneori neîndurător. Ştii, adeseori îmi aminteşte de tine. Nu mi-am putut închipui că cei din Seminţia Mare pot fi aşa. Îmi ziceam, cum să spun, că sunt doar mari şi tăntălăi; buni şi înceţi la minte, cum e Captalanul; său prost şi ticălos ca Bill Ferigă. Dar poate că nu ştim noi, cei din Comitat, prea multe despre oameni, afară doar decât despre cei din Bree.

— Şi nici chiar despre aceia nu ştiţi multe, dacă îţi închipui că bătrânul Barliman este prost, zise Gandalf. E destul de înţelept când e vorba de treburile lui. Gândeşte mai puţin decât vorbeşte, şi mai încet; dar poate vedea la timp printr-un perete de cărămidă (asta-i o vorbă din Bree). E drept însă că pe Pământul de Mijloc au rămas puţini aşa ca Aragorn, fiul lui Arathorn. Rasa Regilor de peste Mări s-a stins aproape cu totul. Îmi vine să cred că Războiul ăsta al Inelului o să fie ultima lor aventură.

— Vrei să spui că Pas Mare se trage din Regii cei străvechi? întrebă Frodo mirat. Eu aş fi zis că au murit cu toţii de mult. Îmi închipuiam că e un Pribeag ca mulţi alţii.

— Doar un Pribeag! exclamă Gandalf. Dragul meu Frodo, păi Pribegii tocmai asta şi sunt. Ultimii urmaşi de la Miazănoapte din acea seminţie măreaţă: Oamenii de la Apus. Mi-au fost de mare ajutor înainte vreme, şi-o să am nevoie de ajutorul lor în zilele ce vor veni; căci am ajuns cu toţii în Vâlceaua Despicată, numai că Inelul încă nu şi-a sfârşit călătoria.

— Aşa e, ai dreptate. Dar până acum singurul meu gând a fost acela de-a ajunge aici; şi nădăjduiesc să nu trebuiască să merg mai departe. Tare e bine să nu faci altceva decât să te odihneşti. Am avut o lună de pribegie şi de aventuri, şi găsesc că mai mult nu-mi doresc.

Tăcu şi închise ochii. După o vreme spuse:

— Am tot socotit şi nu văd cum poate fi douăzeci şi patru octombrie. Trebuie că e douăzeci şi unu. După câte ştiu, am ajuns la Vad pe douăzeci.

— Ai vorbit şi ai socotit mai mult decât e sănătos pentru tine. Cum îţi simţi mâna şi partea stângă a trupului?

— Nu-mi dau seama. Parcă nu le simt deloc: ceea ce e o îmbunătăţire, dar — Frodo făcu un efort — îmi pot mişca puţin braţul. Da, prinde din nou putere. Şi nu mai e rece, adăugă el, atingându-şi mâna stângă cu cea dreaptă.

— În regulă. Se vindecă repede. Curând ai să fii din nou sănătos. Elrond te-a vindecat: te-a îngrijit în toate zilele astea de când ai fost adus aici.

— Zile?!

— Păi, mai exact patru nopţi şi trei zile. Elfii te-au adus de la Vad în noaptea de douăzeci, şi de-atunci ai pierdut socoteala. Am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. Sam, cel puţin, aproape că nu s-a clintit de la căpătâiul tău, zi şi noapte, decât când a fost vorba să ducă mesaje. Elrond e un maestru al tămăduirilor, dar armele Duşmanului nostru sunt ucigaşe. Ca să-ţi spun adevărul, eu unul nu prea aveam speranţe, pentru că m-am temut că ţi-a rămas vreo bucată de tăiş în rana închisă. Abia seara trecută au găsit-o. Cât o ţandără de mică, ţi-a scos-o Elrond. Era înfiptă adânc, şi de-acolo continua să te otrăvească.

Frodo se cutremură când îşi aminti de pumnalul feroce, cu lama lui zimţată care se făcuse nevăzut în mâna lui Pas Mare.

— Dar acum nu mai ai de ce te teme, îl linişti Gandalf. S-a dus, gata. A fost pusă pe foc. Şi, din câte văd, hobbiţii nu se lasă duşi cu una cu două. Mi-a fost dat să cunosc războinici dintre cei mai în putere din Seminţia Mare, care ar fi fost iute răpuşi de aşchia aia pe care ai purtat-o în tine timp de şaptesprezece zile.

— Ce mi-ar fi făcut? vru să ştie Frodo. Ce-ncercau Călăreţii să facă?

— Au încercat să-ţi străpungă inima cu un pumnal Morgul, din cele care rămân în rană. Dacă ar fi izbutit, ai fi devenit şi tu aşa cum sunt ei, doar că mai slab şi supus poruncilor lor. Ai fi devenit un duh sub puterea Seniorului Întunecimii şi te-ar fi chinuit pentru că ai încercat să păstrezi Inelul care era al lui, dacă poate să existe chin mai mare decât acela de-a te şti văduvit de el şi de a-l vedea mereu pe mâna lui.

— Slavă cerurilor că nu am avut habar de primejdia asta îngrozitoare, spuse Frodo cu o voce stinsă. De bună seamă că mi-a fost o frică de moarte; dar, de-aş fi ştiut mai multe, n-aş fi îndrăznit nici măcar să mă mişc. E-o minune c-am scăpat.

— Da, norocul sau soarta ţi-au fost de ajutor, că să nu mai vorbesc de curaj. Căci inima nu ţi-a fost atinsă, doar umărul ţi l-a străpuns; şi asta pentru că li te-ai împotrivit până-n ultima clipă. Însă te-a nimerit la firul de păr, ca să zic aşa. În cea mai mare primejdie te-ai aflat în timp ce-ai purtat Inelul, căci atunci ai fost tu însuţi pe jumătate în lumea duhurilor şi ar fi putut să pună mâna pe tine. Aşa cum îi vedeai tu pe ei, te vedeau şi ei pe tine.

— Ştiu, zise Frodo. Erau cumpliţi la vedere. Dar caii îi vedeam, cum devine asta?

— Păi, caii sunt din carne şi oase, asta-i pricina; aşa cum şi mantiile negre sunt mantii adevărate, pe care le poarta pentru a da formă nefiinţei lor atunci când au de-a face cu fiinţele vii.

— Şi cum de îndură caii asemenea călăreţi? Toate celelalte vieţuitoare sunt cuprinse de groază la apropierea lor, chiar şi calul elf al lui Glorfindel. Câinii urlă, gâştele gâgâie înnebunite.

— Aceşti cai sunt aduşi pe lume şi sunt crescuţi anume pentru a-l sluji pe Seniorul Întunecimii din Mordor. Nu toţi slujitorii şi robii lui sunt duhuri. Mai sunt şi orci şi căpcăuni printre ei, şi zmei şi vârcolaci; au mai fost şi încă sunt mulţi oameni, războinici şi regi, care umblă vii sub soare, şi totuşi sunt sub puterea lui. Iar numărul lor creşte pe zi ce trece.

— Şi cu Vâlceaua Despicată şi elfii ce-i? Vâlceaua e un loc sigur?

— Da, până acum, până va fi cucerit totul. Oricât s-ar teme elfii de Seniorul Întunecimii şi ar fugi din calea lui, nicicând n-or să-i mai dea ascultare şi n-or să-l mai slujească. Iar aici, în Vâlceaua Despicată, trăiesc câţiva dintre vrăjmaşii lui cei mai înfocaţi, să ştii: înţelepţii elfilor, stăpânii Eldarului de dincolo de mările cele mai îndepărtate. Ei nu se tem de Duhurile Inelului, căci cei care-au sălăşluit pe Tărâmul Binecuvântat trăiesc în acelaşi timp în amândouă lumile şi au puteri mari asupra celor Văzute şi Nevăzute în egală măsură.

— Mi s-a părut că am zărit o siluetă albă care strălucea şi nu pălea la fel ca celelalte. Era oare Glorfindel?

— Da, l-ai zărit preţ de o clipă aşa cum este el în partea cealaltă: unul dintre puternicii Primilor Născuţi. Este stăpânul elf al unei case princiare. Este adevărat că aici, în Vâlceaua Despicată, există o forţă care se poate împotrivi o vreme puterii din Mordor: şi mai sunt forţe şi prin alte părţi. Se află una şi în Comitat, chiar dacă-i de alt soi. Dar asemenea locuri or să devină curând insule asediate, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt acum. Seniorul Întunecimii îşi aruncă în luptă toată puterea.

Şi totuşi, adăugă el, ridicându-se deodată în picioare şi împingându-şi bărbia în faţă, astfel că barba lui înţepeni dreaptă ca sârma ghimpată, trebuie să ne păstram curajul. Curând te vei face bine, dacă nu te mai ţin de vorbă până-ţi pierzi suflarea. Acum te afli în Vâlceaua Despicată şi până una-alta n-ai de ce te teme.

— Eu nu mai am ce curaj să-mi păstrez, murmură Frodo, dar de temut nu mă tem. Spune-mi numai ce fac prietenii mei, zi-mi cum s-a sfârşit povestea de la Vad, după cum te-am tot rugat, şi mă mulţumesc cu atât deocamdată. După care cred c-o să mai dorm puţin; dar nu pot închide ochii până nu isprăveşti de povestit.

Gandalf îşi trase jilţul până lângă pat, iar apoi îl privi cu atenţie pe Frodo. Culoarea îi revenise în obraji, ochii îi erau limpezi, larg deschişi, treji pe deplin. Zâmbea, şi nimic nu părea să se fi întâmplat rău cu el. Dar ochiului vrăjitorului nu-i scăpă o uşoară schimbare, ca un văl de transparenţă, aşa i se părea, ce-l înconjura pe Frodo, mai ales mâna stângă, aşezată pe pătură.

„Ar trebui să mă aştept la aşa ceva, cugetă Gandalf în sinea lui. Încă nu e pe de-a-ntregul întremat, şi cum se va întrema în cele din urmă nici măcar Elrond nu poate prezice. Trag nădejde că o să fie bine. Poate că o să ajungă aşa ca un pahar plin cu o lumină limpede pe care o văd doar ochii ce pot să vadă”.

— Arăţi minunat, spuse el cu voce tare. Am să mă încumet totuşi să-ţi spun povestea pe scurt, fără să-i mai cer îngăduinţa lui Elrond. Dar foarte pe scurt, să fim înţeleşi, şi apoi trebuie să mai dormi puţin. După cum îmi dau seama, s-a întâmplat cam aşa. Călăreţii au plecat după tine imediat ce-ai pornit în galop. Nu mai aveau nevoie să fie călăuziţi de cai: ochii lor te puteau vedea, căci te aflai de-acum în pragul lumii lor. Şi mai era şi Inelul care-i atrăgea. Prietenii tăi s-au dat iute la o parte din drum, altfel ar fi fost călcaţi sub copite. Ştiau că nimic nu te-ar fi putut salva, dacă nu reuşea calul alb s-o facă. Prea iuţi erau Călăreţii ca să fie întrecuţi, şi prea mulţi de înfruntat. Fără cai, nici măcar Glorfindel şi Aragorn împreună n-ar fi ţinut piept celor Nouă deodată.

După ce Duhurile Inelului au trecut de ei, prietenii tăi au luat-o la fugă în urma lor. Aproape de Vad se găseşte o scobitură mică, chiar lângă drum, ascunsă vederii de câţiva copăcei piperniciţi. Acolo au făcut la repezeală un foc; căci Glorfindel ştia că apele se vor revărsa dacă ar fi încercat Călăreţii să treacă prin Vad, şi atunci va avea de înfruntat pe oricare dintre cei rămaşi pe partea aia a râului. Când s-a apropiat clipa revărsării, a ieşit din scobitură, urmat de Aragorn şi de ceilalţi, toţi cu torţe aprinse în mâini. Prinşi între foc şi apă şi dând cu ochii de un senior elf care nu-şi mai ţinea în frâu mânia, s-au pierdut cu firea şi caii lor parcă au fost loviţi de streche. Trei dintre ei au dispărut în primele valuri ale potopului; pe ceilalţi i-au băgat propriii lor cai în vâltoare şi au pierit înghiţiţi de ape.

— Şi ăsta-i sfârşitul Călăreţilor Negri?

— Nu. Caii au pierit, nu încape îndoială, iar fără cai sunt ca şi fără picioare. Dar Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor. Doar că acum nu mai avem de ce ne teme din pricina lor. Prietenii tăi au trecut prin Vad după ce s-a scurs puhoiul; şi te-au găsit zăcând cu faţa la pământ, sus pe mal, iar sub tine o sabie frântă. Erai alb ca varul şi rece şi s-au temut că ai murit, său chiar mai rău. Le-au venit în întâmpinare Elrond şi-ai săi şi te-au adus încet spre Vâlceaua Despicată.

— Cine-a slobozit apele?

— Elrond. Râul din valea asta se află sub puterea lui şi apele se umflă furioase atunci când are el mare nevoie să umple Vadul. De cum a păşit căpetenia Duhurilor Inelului în Vad, zăgazul a fost ridicat. Dacă pot să spun aşa, am pus şi eu câte ceva de la mine: poate că nu ai băgat de seamă, dar câteva dintre valurile acelea au luat forma unor cai albi, călăriţi de călăreţi de-un alb strălucitor; şi mai erau mulţi bolovani care se rostogoleau şi scrâşneau. Ne-am temut la început că am dat frâu liber unei mânii mult prea fioroase, încât potopul o să ne scape din mâini şi-o să te măture şi pe tine din cale. E multă putere în apele care coboară din zăpezile Munţilor Ceţoşi.

— Da, spuse Frodo, acum îmi amintesc de vuietul acela cumplit. Credeam c-o să mă înec şi eu şi prietenii mei, duşmanii şi tot restul. Dar acum suntem în siguranţă.

Gandalf îi aruncă o privire scurtă, însă Frodo închisese ochii.

— Da, acum sunteţi în siguranţă. Curând va fi un banchet şi mare veselie în cinstea victoriei de la Vadul Urşilor, iar voi veţi sta la locurile de cinste.

— Grozav. Este minunat că Elrond, Glorfindel şi alţi asemenea seniori mari, ca să nu mai vorbesc de Pas Mare, îşi dau atâta osteneală şi se arată atât de buni cu mine.

— Păi, au câteva pricini pentru care fac asta, zâmbi Gandalf. Una dintre pricini sunt eu. Inelul e altul: tu eşti purtătorul Inelului. Şi mai eşti moştenitorul lui Bilbo, cel care-a găsit Inelul.

— Dragul de Bilbo, murmură Frodo aproape adormit. Mă-ntreb pe unde-o fi. Păcat că nu-i aici ca să audă de toate isprăvile astea. L-ar fi făcut să râdă. Vaca trecu de Lună-n sus. Şi săracul căpcăun bătrân.

Cu aceste vorbe adormi.

Frodo se afla acum în siguranţă în Ultima Casă Primitoare la răsărit de Mare. Aşa cum îi spusese Bilbo odată, casa asta era „o casă desăvârşită, în care puteai găsi mâncare, sau un loc de dormit sau poveşti, cântece, sau puteai doar să şezi şi să cugeti în linişte, ori găseai o plăcută îmbinare din toate astea la un loc”. Era de ajuns să te afli acolo ca să te vindeci de oboseală teamă şi tristeţe.

Spre înserat, Frodo se trezi din nou şi abia acum simţi că nu mai avea nevoie de odihnă sau somn; gândul îi fugea la mâncare şi băutură, iar după aceea n-ar fi stricat puţin cântat şi povestit. Sculându-se din pat, descoperi că îşi putea folosi braţul aproape la fel de bine ca şi înainte. Găsi pregătite veşminte curate, croite dintr-o ţesătura verde, ce i se potriveau de minune. Se privi în oglindă şi rămase surprins văzându-se mult mai subţire decât îşi amintea să fi fost vreodată: tare mai semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, care hoinărea pe vremuri împreună cu unchiul său prin Comitat; dar ochii îi întorceau o privire gânditoare.

— Da, ţi-a fost dat să vezi câte ceva de când te-ai uitat ultima oară într-o oglindă, se adresă el chipului din oglindă. Dar acum, să mergem la vesela întrunire.

Îşi întinse braţele şi fluieră o melodie.

În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă şi în încăpere intră Sam. Se repezi la Frodo şi, cu stângăcie şi sfială, îi luă mâna stângă într-ale sale. O mângâie cu duioşie, dar roşi imediat şi îşi feri faţa.

— Bună, Sam, îl salută Frodo.

— E caldă, spuse Sam. Mâna domniei voastre, domnu’ Frodo. A fost atât de rece în nopţile astea lungi. Dar, slăvit fie cerul! strigă el, întorcându-se din nou spre el, cu ochi strălucitori, şi începu să danseze prin cameră. Tare-i bine, stăpâne, să vă vad iarăşi pe picioare şi întreg. Gandalf m-a rugat să vin să văd dacă sunteţi gata să coborâţi, şi mi-am zis că glumeşte.

— Sunt gata. Să mergem şi să-i căutăm şi pe ceilalţi.

— Vă duc eu la ei, stăpâne. Casa e mare şi ciudat împărţită. Mereu descoperi ceva nou şi nu ştii peste ce dai la următorul colţ. Şi elfi, stăpâne! Elfi ici, elfi dincolo! Unii arată ca regii, înfricoşători şi minunaţi; alţii sunt veseli ca nişte copilandri. Şi muzică, şi dansul — nu că aş fi avut timp sau inima s-ascult prea mult de când am sosit aici. Dar am început să mă deprind cu obiceiurile casei.

— Ştiu ce-ai făcut, Sam, spuse Frodo, luându-l de braţ. Dar în seara asta te vei veseli şi vei asculta după placul inimii. Hai, călăuzeşte-mă pe după toate colţurile.

Sam îl duse prin mai multe coridoare şi pe multe scări în jos, până ieşiră într-o grădină înaltă, aflată deasupra malului abrupt al râului. Frodo îşi găsi prietenii şezând într-o verandă, pe partea dinspre est a casei. Umbrele se lăsaseră peste valea aflată sub ei, dar munţii din zare erau încă luminaţi. Văzduhul era cald. Vuietul apei care curgea şi se prăvălea în cascadă răsuna puternic, iar aroma copacilor şi a florilor îmbălsăma aerul serii, de-ai fi zis că vara încă adăsta în grădina lui Elrond.

— Urrraaa! strigă Pippin sărind în picioare. Iată-l pe nobilul nostru văr! Faceţi-i loc lui Frodo, Stăpânul Inelului!

— Taci! îl domoli Gandalf din umbrele din spate ale verandei. Lucrurile rele nu ajung în valea asta, dar tot nu trebuie să le numim. Stăpânul Inelului nu-i Frodo, ci stăpânul Turnului Întunecimii din Mordor, şi puterea lui se întinde iarăşi peste lume. Ne aflăm într-o fortăreaţă. Afară se întunecă.

— Tot felul de lucruri de-astea vesele ne spune Gandalf, pufni Pippin. Dacă ar fi să mă iau după el, tot timpul ar trebui să mă înfrânez. Dar, îmi pare, nu ştiu cum, mi-e peste poate să stau posomorât sau abătut într-un loc ca ăsta. Îmi vine să cânt, dacă aş şti cântecul potrivit pentru o asemenea împrejurare.

— Şi mie-mi vine să cânt, recunoscu Frodo râzând. Numai că, în această clipă chiar, mai degrabă aş mânca şi aş bea.

— Asta se va împlini cât de curând, îl asigură Pippin. Te-ai dovedit la fel de iscusit ca întotdeauna în a te ridica din pat tocmai la timp pentru a te aşeza la masă.

— Mai mult decât o simplă masă. Un adevărat festin! strigă Merry. De cum ne-a anunţat Gandalf că ţi-ai venit în simţiri, au şi început pregătirile.

Abia spuse aceste vorbe, că auziră zvon de clopoţei care-i chemau la masă.

Sala cea mare a casei lui Elrond era plină de lume: cei mai mulţi erau elfi, deşi veniseră şi alţi oaspeţi, de alte neamuri. După cum îi era obiceiul, Elrond şedea într-un jilţ mare, la capătul unei mese lungi aflate pe o estradă; lângă el, de o parte şedea Glorfindel, iar de cealaltă Gandalf.

Frodo se uită la ei cu uimire, căci până atunci nu-l văzuse pe Elrond, de care se vorbea în atât de multe poveşti; şi aşa cum şedeau în stânga şi în dreapta lui Elrond, Glorfindel şi chiar Gandalf, pe care îşi închipuia că-l cunoştea atât de bine, se dovedeau a fi seniori de rang mare şi cu putere.

Gandalf era mai mic de stat decât ceilalţi doi, dar părul lui lung şi alb, barba argintie şi viforoasă, umerii săi laţi îl făceau să apară ca un rege înţelept din legendele străvechi. Pe faţa lui bătrână, cu sprâncene stufoase şi ninse, ochii negri semănau cu doi cărbuni gata oricând să devină vâlvătaie.

Glorfindel era înalt, cu spatele drept; părul auriu-strălucitor, faţa frumoasă, tânără, netemătoare şi plină de bucurie; ochii luminoşi şi pătrunzători, vocea ca un cântec; pe fruntea lui se citea înţelepciunea, iar mâna trăda putere.

Chipul lui Elrond părea fără vârstă, nici tânăr, nici bătrân, deşi îl brăzdau amintirile multor tristeţi şi bucurii. Părul îi era negru precum umbrele amurgului, împodobit cu un inel de argint; ochii cenuşii precum seara clară, iar în ei scăpăra o lumină ca o licărire de stele. Arăta venerabil, asemenea unui rege încoronat cu nenumărate ierni, în acelaşi timp voinic precum un războinic încercat, aflat în deplinătatea puterilor sale. Era Seniorul din Vâlceaua Despicată şi cu multă putere atât printre elfi, cât şi printre oameni.

La mijlocul mesei, lipit de tapiseria ce împodobea peretele, se afla un jilţ sub un baldachin, pe care şedea o domniţă frumoasă la privit, şi atât de mult semăna în trăsăturile ei de femeie cu Elrond, încât Frodo bănui că era o rudă apropiată a acestuia. Tânără, dar nu foarte. Nici un fir nins nu brăzda cosiţele părului ei negru, braţele-i albe şi chipul senin erau netede, cu pielea întinsă, iar sclipirea stelelor se ascunsese în ochii ei luminoşi, cenuşii precum noaptea fără nor; arăta ca o regină, iar privirea îi era îngândurată şi înţeleaptă, ca a cuiva care a aflat multe lucruri din cele aduse la rând de ani. O calotă din dantelă de argint, cusută cu nestemate mici, sclipind albe, îi acoperea creştetul până deasupra sprâncenelor; dar straiele ei diafane şi surii nu aveau nici un ornament, în afară de o cingătoare de frunze îmbrăcate în argint.

Aşa o zări Frodo pe aceea pe care puţini muritori o văzuseră vreodată; Arwen, fiica lui Elrond, în care, aşa se spunea, se reîntrupase Luthien: şi era numită Undomiel, căci era Steaua înserării a poporului ei. Multă vreme îşi petrecuse în ţara seminţiei mamei ei, în Lorien, dincolo de munţi, şi abia de curând se întorsese în Vâlceaua Despicată, în casa tatălui ei. Dar fraţii, Elladan şi Elrohir, umblau în pribegie: căci adeseori călăreau până departe, cu Pribegii de la Miazănoapte, fără să poată uita de chinurile îndurate de mama lor în sălaşurile orcilor.

Asemenea frumuseţe la o fiinţă vie, lui Frodo nu-i mai fusese dat să cunoască şi nici să-şi închipuie cu mintea lui; şi cu mirare şi fâstâceală descoperi că i se păstrase un loc la masa lui Elrond, printre cei dintr-un neam atât de nobil şi de frumos. Deşi avea jilţ potrivit şi fusese aşezat pe mai multe perne, se simţea tare mic şi nelalocul lui; dar simţământul acesta îl părăsi iute. Petrecerea era veselă, iar bucatele erau pe măsura foamei lui. Trecu ceva vreme înainte să se uite din nou în jur, şi chiar să se întoarcă spre vecini.

Întâi îşi căută din priviri prietenii. Sam ceruse îngăduinţa să îşi servească stăpânul, dar i se spusese că de data asta era oaspete de onoare. Frodo îl zări şezând cu Pippin şi Merry la capătul de sus al uneia dintre mesele laterale, de lângă estradă. Pe Pas Mare nu-l vedea nicăieri.

Lângă Frodo, la dreapta lui, şedea un gnom care arăta foarte important şi era îmbrăcat cu straie bogate. Barba lui, foarte lungă şi despicată în furculiţă, era albă, aproape la fel de albă ca şi ţesătura albă ca zăpada a veşmintelor sale. Era încins cu un brâu de argint, iar în jurul gâtului îi atârna un lanţ de argint şi nestemate. Frodo se opri din mâncat ca să se uite la el.

— Fii binevenit şi mă bucur să te cunosc, spuse gnomul, răsucindu-se spre el.

Se ridică în picioare şi făcu o plecăciune.

— Gloin, la dispoziţia dumitale, spuse el şi se aplecă şi mai adânc.

— Frodo Baggins, la dispoziţia dumitale şi a familiei dumitale, răspunse Frodo în acelaşi fel, ridicându-se surprins şi răsturnând pernele. Greşesc cumva dacă spun că eşti acel Gloin, unul dintre cei doisprezece însoţitori ai marelui Thorin Scut de Stejar?

— Chiar el, spuse gnomul, apoi strânse de pe jos pernele şi îl ajută politicos pe Frodo să se aşeze la loc. Iar eu, continuă el, n-am să întreb, căci mi s-a spus dinainte că eşti neam cu prietenul nostru Bilbo cel vestit, şi moştenitorul său adoptiv. Îngăduie-mi să te felicit pentru însănătoşire.

— Mulţumesc foarte mult.

— Am auzit că ai avut câteva aventuri tare neobişnuite, spuse Gloin. Tare mă mir ce-i poate face pe patru hobbiţi să pornească într-o călătorie atât de lungă. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat de când a venit Bilbo la noi. Dar poate că nu trebuie să pun întrebări prea indiscrete, atâta vreme cât Elrond şi Gandalf nu par dispuşi să vorbească despre asta.

— Nu vom vorbi despre asta, aşa socotesc, măcar o vreme, răspunse Frodo politicos.

Bănuia el că nici în casa lui Elrond nu se pomenea de Inel cu una-cu două; şi, oricum, o vreme dorea să dea uitării necazurile sale.

— Totuşi, continuă el, sunt şi eu curios să aflu ce-l aduce pe un gnom aşa de important atât de departe de Muntele Singuratic.

Gloin îl privi în ochi.

— Dacă încă nu ai auzit, socotesc că nici despre asta nu vom vorbi o vreme. Jupânul Elrond ne va aduna pe toţi în curând, aşa mi se pare, şi atunci ne va fi dat să auzim multe. Dar mai sunt şi altele ce se pot spune.

Cât dură masa, vorbiră unul cu altul. Frodo însă mai mult ascultă decât vorbea; pentru că, lăsând la o parte povestea Inelului, veştile din Comitat apăreau mărunte, depărtate şi neînsemnate, în vreme ce Gloin avea multe de spus despre cele întâmplate pe meleagurile de la nord de Ţara Pustietăţii. Astfel, Frodo afla că Bătrânul Grimbeorn, fiul lui Beorn, era acum seniorul multor bărbaţi vajnici şi că în ţara lor dintre Munţi şi Codrul Întunecimii nu îndrăznea să calce nici orc, nici lup.

— Chiar aşa, spuse Gloin, dacă n-ar fi fost neamul Beorn, de mult nu s-ar mai fi putut trece dinspre Ţinutul de Jos către Vâlceaua Despicată. Ei sunt bărbaţi viteji şi ţin deschise Trecătoarea Înaltă şi Vadul Carrock. Dar preţul pe care-l cer e mare şi nu prea-i au la inimă pe gnomi. Te poţi însă bizui pe ei, şi ăsta-i mare lucru în ziua de azi. Nicăieri în altă parte oamenii nu sunt atât de prietenoşi cu noi cum sunt cei din Ţinutul de Jos. Neamul Bard e un neam de oameni buni. Nepotul lui Bard Arcaşul e mai marele lor, Brand, fiul lui Bain, care era fiul lui Bard. E un rege puternic şi regatul său se întinde până departe la miazăzi şi la răsărit de Esgaroth.

— Şi poporul dumitale? întrebă Frodo.

— Sunt multe de spus, şi bune şi rele, zise Gloin, dar cele mai multe sunt bune: până acum am fost norocoşi, chiar dacă nu scăpăm nici noi de umbra acestor vremi. De vrei într-adevăr să afli despre noi, am să-ţi vorbesc bucuros. Numai să mă opreşti când te vei fi săturat. Limbile gnomilor nu ştiu să se oprească când e să povestească despre treburile lor, aşa spune lumea.

Acestea fiind zise, Gloin se apucă să-i spună despre toate cele din regatul Gnomilor. Era încântat că găsise un ascultător atât de politicos; căci Frodo nu dădea semn că s-ar fi săturat şi nu făcu nici o încercare de a schimba subiectul, chiar dacă în curând ajunse să se piardă printre ciudatele nume de fiinţe şi locuri de care nu auzise niciodată. Totuşi, se arătă interesat când află că Dain era încă Rege în ţinuturile de sub Munte, că îmbătrânise (trecuse de al două sute cincizecilea an al vieţii sale), era respectat şi neînchipuit de bogat. Dintre cei zece însoţitori care supravieţuiseră Bătăliei celor Cinci Armate, şapte se găseau încă alături de el: Dwalin, Gloin, Dori, Nori, Bifur, Bofur şi Bombur. Bombur se îngrăşase atât de tare, încât nu se putea urni singur de pe canapea pe jilţul de la masă şi-i trebuiau şase gnomi să-l ridice.

— Şi cu Balin, Ori şi Oin ce s-a întâmplat? întreba Frodo. O umbră trecu peste chipul lui Gloin.

— Nu ştim, răspunse el. Mai cu seamă din pricina lui Balin am venit să mă sfătuiesc cu acei care locuiesc în Vâlceaua Despicată. Dar hai să trecem la lucruri mai vesele în seara asta.

Gloin începu apoi să povestească despre ce făcea poporul său, despre marile lucrări din Ţinutul de Jos şi de sub Munte.

— Ne-am descurcat bine, zise el. Dar în meşteşugul fierăriei nu-i putem întrece pe strămoşii noştri, ale căror taine s-au pierdut aproape toate. Facem armuri bune şi spade tăioase, dar nu mai suntem în stare să meşteşugim zale sau tăişuri asemenea acelor făurite înainte de venirea dragonului. Doar în minerit şi construcţii i-am întrecut pe cei de demult. Ar trebui să vezi canalele din Ţinutul de Jos, Frodo, şi munţii, şi iazurile. Să vezi drumurile pietruite cu dale din diferite culori. Şi sălile şi căile subterane, cu arcuri dăltuite în formă de copaci; şi terasele şi turnurile de pe coastele Muntelui. Atunci abia te-ai convinge că n-am stat degeaba.

— O să vin să le văd, dacă şi când voi putea, făgădui Frodo. Bilbo ar fi fost tare mirat să vadă câte s-au schimbat pe Pământul Părăginit al lui Smang.

Gloin se uită la Frodo, zâmbind.

— Ai ţinut mult la Bilbo, nu-i aşa? îl întrebă el.

— Da, recunoscu Frodo. Mai degrabă l-aş vedea pe el decât toate ţinuturile şi palatele lumii.

Într-un târziu, festinul ajunse la capăt. Elrond şi Arwen se ridicară de la masă şi străbătură sala cea mare, urmaţi de ceilalţi meseni, după rangul ce-l purta fiecare. Trecură prin uşile larg deschise şi prin alte câteva, străbătură un coridor lung şi ajunseră într-o altă sală. Acolo nu erau mese, în schimb un foc mare ardea cu putere într-o vatră largă, încadrată de o parte şi de alta de coloane sculptate.

Frodo se pomeni că mergea alături de Gandalf.

— Aceasta e Sala Focului, spuse vrăjitorul. Aici vei auzi multe cântece şi poveşti — dacă te poţi ţine treaz. De regulă, afară doar de zilele însemnate, sala e pustie şi tăcută, nu intră aici decât cei care doresc să stea să cugete în linişte. Tot timpul anului arde focul şi tot el e singurul care da lumină.

În timp ce Elrond se îndrepta spre jilţul pregătit anume pentru el, menestrelii elfi începură să cânte o melodie suavă. Încet, sala se umplu şi Frodo privi cu încântare la multele chipuri frumoase ce erau adunate acolo; lumina aurie a focului juca pe obraji şi scăpăra în plete. Deodată, Frodo observă, nu departe de celălalt capăt al vetrei, o siluetă măruntă şi întunecată care şedea pe un scaun, cu spatele lipit de o coloană. Pe podea lângă el se găseau o cupă şi o bucată de pâine. Frodo se întrebă dacă nu cumva fiinţa aceea era suferindă (dacă putea fi cineva bolnav în Vâlceaua Despicată), din care pricină nu fusese în stare să ia parte la festinul lor. Capul părea să-i fi căzut în piept, ca şi cum ar fi dormit, şi un fald al mantiei negre îi acoperea chipul.

Elrond înaintă şi se opri lângă silueta tăcută.

— Trezeşte-te, micule stăpân, spuse el zâmbind. Răsucindu-se spre Frodo, îi făcu semn să se apropie.

— În sfârşit, spuse el, a sosit clipă aşteptată de tine, Frodo. Iată aici un prieten căruia îi duci de mult dorul.

Silueta neagră înălţă capul şi-şi descoperi faţa.

— Bilbo! strigă Frodo, recunoscându-l dintr-o dată, şi se repezi înainte.

— Salutare, Frodo, băiete, îl întâmpină Bilbo. lată c-ai ajuns. Trăgeam nădejde să izbuteşti. Măi, măi! Care va să zică, toată petrecerea asta este în onoarea ta, aşa cred. Te-ai distrat?

— De ce n-ai venit şi tu? izbucni Frodo. Şi de ce nu mi s-a îngăduit să te văd mai înainte?

— Pentru că dormeai. Eu însă te-am văzut pe săturate. Am stat cu Sam lângă patul tău în toate zilele. Cât despre petrecere, nu mă mai dau în vânt după asemenea treburi. Şi am avut altele de făcut.

— Ce anume?

— Păi, să stau aici şi să cuget. Mă gândesc mult în ultima vreme, şi aici îmi pare locul cel mai nimerit să fac asta. Auzi, să mă trezesc! pufni el, căutând pieziş spre Elrond.

Ochii îi scăpărară bucuroşi, fără urmă de adormire în ei, din câte văzu Frodo.

— Să mă trezesc! Păi, nu dormeam, jupâne Elrond. Dacă vrei să ştii, aţi isprăvit cu zaiafetul prea repede şi m-aţi deranjat — taman în mijlocul compunerii unui cântec. Mă împotmolisem la un vers sau două şi tocmai mă gândeam la ele; dar acum am bănuiala că n-o să le mai găsesc nicicând pe cele potrivite. O să cântăm atât de mult, că o să-mi zboare toate ideile din cap. O să trebuiască să-l chem pe prietenul meu Dunadan să-mi dea o mână de ajutor. Unde-i?

Elrond izbucni în râs.

— O să-l găsim, nici o grijă, spuse el. Şi-atunci o să vă puteţi retrage amândoi într-un ungher ca să vă puteţi isprăvi trebuşoara, iar noi o să auzim cântecul şi-o să-l judecăm înainte să se isprăvească petrecerea.

De îndată fură trimişi soli să dea de urma prietenului lui Bilbo, deşi nimeni nu ştia pe unde se afla, sau de ce nu fusese de faţă la festin.

În acest timp, Frodo şi Bilbo şezură unul lângă altul, iar Sam se apropie şi el în grabă şi îşi găsi un loc alături. Stătură de vorbă cu voci încete, uitând de veselia şi muzica din jurul lor. Bilbo n-avea prea multe de spus despre sine. După ce plecase din Hobbiton, hoinărise fără rost, pe Drum sau prin ţinut, într-o parte sau alta; dar, cum-necum, paşii îl duseseră în cele din urmă spre Vâlceaua Despicată.

— Am ajuns aici fără cine ştie ce peripeţii şi, după ce m-am odihnit o vreme, mi-am continuat călătoria împreună cu gnomii, spre Ţinutul de Jos; ultima mea călătorie. N-am să mai călătoresc de-acum încolo. Bătrânul Balin plecase. Aşa că m-am întors aici, şi aici am rămas. Am făcut una-alta. Am mai scris la carte. Şi, bineînţeles, am compus câteva cântece noi. Le cântă ei uneori; ca să-mi facă plăcere, aşa bănuiesc; căci e limpede că nu sunt destul de bune pentru Vâlceaua Despicată. Iar eu ascult şi cuget. Timpul nu prea pare să treacă aici: el doar este. Un loc cu totul deosebit, prin tot ce are.

Aud tot felul de veşti, continuă el, de dincolo de Munţi şi de la Miazăzi, dar aproape nimic din Comitat. Despre Inel am auzit, fără doar şi poate. Gandalf a venit adeseori aici. Nu că mi-ar fi spus el prea multe, în ultimii ani s-a închis mult în sine. Mai degrabă de la Dunadan am aflat câte ceva. Nu-mi închipuiam că Inelul ăla al meu o să pricinuiască atâta tulburare! Păcat că Gandalf n-a aflat mai multe mai curând. Aş fi putut de mult să iau obiectul ăla aici cu mine, fără atâtea bătăi de cap. M-am gândit adeseori să mă întorc după el în Hobbiton; dar eu îmbătrânesc, iar ei nu m-au lăsat; de Gandalf şi Elrond vorbesc. După câte am înţeles, erau încredinţaţi că Duşmanul răscolea peste tot după mine şi m-ar fi făcut fărâme-fărâmiţe dacă m-ar fi prins bântuind prin Pustietate.

Apoi Gandalf mi-a spus: „Inelul a trecut mai departe, Bilbo. N-ar fi spre binele nimănui, nici al tău, nici al altora, dacă ai încerca să te încurci încă o dată cu el.” Ciudate vorbe, aşa, ca de-ale lui Gandalf. Dar mi-a spus că avea grijă de tine, aşa că am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. Nu-ţi poţi închipui ce bucuros sunt că te văd teafăr şi sănătos.

Tăcu şi se uită la Frodo cu o privire nesigură.

— L-ai adus aici? întrebă el în şoaptă. Nu-mi pot stăpâni curiozitatea, recunosc, după toate câte le-am auzit. Ştii, tare aş vrea să-l mai văd o dată.

— Da, îl am aici, răspunse Frodo, simţind o ciudată reţinere. Arată la fel ca întotdeauna.

— Păi, aş vrea să-l văd o clipă, insistă Bilbo.

Când se îmbrăcase, Frodo descoperise că, în timp ce dormise, Inelul îi fusese atârnat în jurul gâtului, de un lanţ nou uşor, dar trainic. Îl scoase încet din sân. Bilbo întinse mâna spre el. Dar Frodo îl feri iute de atingere. Tulburat şi uimit, îşi dădu seama că nu se mai uita la Bilbo; o umbră se pusese parcă între ei, şi prin ea se pomeni că privea la o creatură măruntă şi zbârcită, cu o faţă flămândă şi mâini osoase şi lacome. Îi veni s-o pălmuiască.

Muzica şi cântul din jur părură să se poticnească şi deodată se lăsă tăcerea. Bilbo îşi ridică iute privirile spre chipul lui Frodo şi îşi trecu mâna peste ochi.

— Acum înţeleg, zise el. Pune-l la loc. Îmi pare rău: rău pentru că ai ajuns să porţi povara asta; şi pentru tot restul. Oare n-or să se mai sfârşească niciodată aventurile? îmi vine să cred că nu. Întotdeauna se va găsi altcineva care să ducă povestea mai departe. Ei, asta e. Mă-ntreb dacă are vreun rost să-mi isprăvesc cartea. Dar să nu ne gândim la asta acum — hai s-auzim câteva Veşti adevărate. Spune-mi totul despre Comitat.

Frodo ascunse Inelul înapoi în sân şi umbra dispăru, lăsând doar o fărâmă de amintire. Lumina şi muzica din Vâlceaua Despicată umplură încă o dată văzduhul din jurul lui. Bilbo zâmbi şi râse fericit. Fiecare noutate despre Comitat pe care o putea aduce Frodo adăugită şi îndreptată când şi când de Sam — îi stârnea teribil interesul lui Bilbo, de la prăbuşirea celui de pe urmă copac şi până la gânguritul celui mai fraged prunc din Hobbiton. Erau atât de adânc cufundaţi în ce se dregea şi se făcea în cele Patru Meleaguri, încât nu băgară de seamă sosirea unui bărbat înveşmântat în straie de un verde-închis. O bucată de vreme acesta rămase în picioare, uitându-se la ei cu un zâmbet pe buze.

Dintr-o dată, Bilbo îşi ridică privirile.

— Ah, în sfârşit, iată-te, Dunadane! strigă el.

— Pas Mare! exclamă Frodo. Da’ multe nume ai!

— Mda, Pas Mare e oricum unul pe care nu l-am auzit până acum, zise Bilbo. De ce-i spui aşa?

— Aşa mi se spune în Bree, râse Pas Mare, şi aşa le-am fost prezentat lor.

— Iar tu de ce-i spui Dunadan? vru să ştie Frodo.

— Dunadanul, îl corectă Bilbo. Aşa i se spune aici. Credeam că ştii destul de bine limba elfă ca să ai habar măcar că dun-adan înseamnă Omul de la Apus, Numenoreanul. Însă acum n-avem vreme de lecţii.

Se răsuci spre Pas Mare:

— Pe unde mi-ai umblat, prietene? De ce n-ai venit la petrecere? A fost şi Domniţa Arwen acolo.

Pas Mare se uită în jos la Bilbo cu o privire gravă.

— Ştiu. Dar adeseori trebuie să las veselia la o parte. Elladan şi Elrohor s-au reîntors pe neaşteptate din Pustietate şi au veşti pe care am dorit să le aud de îndată.

— Ei bine, dragul meu prieten, zise Bilbo, acum c-ai auzit noutăţile, poţi să-mi acorzi şi mie o clipă? Vreau să-mi dai o mâna de ajutor într-o problemă urgentă. Elrond zice că acest cântec al meu trebuie isprăvit înainte de a se sfârşi seara, iar eu m-am împotmolit. Hai să ne retragem într-un colţ şi să-l cizelăm.

Pas Mare zâmbi.

— Atunci, să mergem, spuse el. Vreau să-l aud.

Frodo rămase singur o vreme, căci Sam adormise. Era singur şi se simţea oarecum pierdut, deşi în jurul lui se strânseseră toţi cei din Vâlceaua Despicată. Dar cei mai aproape de el stăteau tăcuţi, cu atenţia încordată la vocile care cântau şi la instrumente, fără să le pese de nimic altceva. Frodo începu şi el să asculte.

Întâi, frumuseţea melodiilor împletite cu vorbe din multe limbi elfe, chiar dacă prea puţin le înţelegea, îl cuprinse în vraja ei de îndată ce începu să le asculte cu atenţie. Aproape că ar fi zis că vorbele căpătau formă, şi imagini de meleaguri îndepărtate şi lucruri minunate, nicicând ivite în mintea lui, se închipuiau acum în faţa ochilor; sala străluminată de foc se prefăcu într-o boare aurie deasupra mărilor înspumate care suspinau la hotarele lumii. Mai apoi, încântarea se preschimbă tot mai mult în vis, până când el simţi ca un fel de râu de aur şi argint curgând peste el, atât de necuprins în alcătuirea lui, încât îi era cu neputinţă să şi-l explice; căci părea să se fi contopit cu aerul ce fremăta peste tot în jur, pătrunzându-l până în măduva oaselor şi înecându-l. Pe negândite, se cufundă sub greutatea sa strălucitoare şi se pierdu într-un ocean adânc de somn.

Acolo se lăsă purtat vreme îndelungată de un vis de muzică, iar aceasta deveni o apă curgătoare şi dintr-o dată o voce. Parcă era vocea lui Bilbo, recitând versuri. Cuvintele răsunară pierdute la început, apoi din ce în ce mai clare.

Cântarea încetă. Frodo deschise ochii şi văzu că Bilbo şedea într-un jilţ, în mijlocul celor ce-l ascultaseră şi care acum zâmbeau şi aplaudau.

— Ce-ar fi să-l mai auzim o dată? propuse un elf. Bilbo se ridică în picioare şi făcu o plecăciune.

— Mă simt măgulit, Lindir, zise el. Dar m-ar istovi peste măsură să-l iau de la capăt.

— Ba pe tine nu, râseră elfii. Ştii bine că niciodată nu istoveşti să-ţi reciţi propriile versuri. Dar chiar nu putem să-ţi dăm răspuns la întrebare după ce l-am auzit o singură dată.

— Ce? se burzului Bilbo. Nu sunteţi în stare să deosebiţi părţile mele de cele ale lui Dunadan?

— Ne e cu adevărat greu să deosebim între doi muritori, recunoscu elful.

— Prostii, Lindir, mârâi Bilbo. Dacă nu poţi face deosebirea între un om şi un hobbit, înseamnă că judecata ta e mai jalnică decât mi-am închipuit. Sunt tot atât de diferiţi unul faţă de celălalt, cum sunt perele de mere.

— Se prea poate. Oilor le par altfel celelalte oi, pufni Lindir în râs. Sau chiar păstorilor. Dar noi n-am stat să-i cercetăm pe Muritori. Avem altele de făcut.

— Nu stau să mă ciorovăiesc cu tine, mormăi Bilbo. Mi s-a făcut somn după atâta muzică şi cântat. Vă las să ghiciţi singuri, dacă aveţi chef.

Se ridică din jilţ şi se apropie de Frodo.

— Gata, s-a isprăvit, zise el cu voce înceată. A fost mai bine decât m-am aşteptat. Nu se întâmplă prea des să mi se ceară să cânt a două oară. Tu ce părere ai?

— Eu nu mă încumet să ghicesc, zâmbi Frodo.

— Nici nu-i nevoie s-o faci. De fapt, tot cântecul a fost compus de mine. Aragorn n-a ţinut decât să bag şi povestea aia cu piatra verde. Se pare că pentru el era foarte importantă. Habar n-am de ce. Altfel, mi-a dat de înţeles foarte limpede că m-am întrecut pe mine însumi şi mi-a zis că, dacă am avut neobrăzarea să compun versuri despre Erendil în casa lui Elrond, este treaba mea. Şi cred că a avut dreptate.

— Nu ştiu ce să spun, recunoscu Frodo. Mie mi s-a părut că totul s-a potrivit de minune, dar nu-mi cere să explic în ce fel. Eram pe jumătate adormit când ai început şi parcă s-a alcătuit totul din ceva ce tocmai visam. Abia către sfârşit m-am dumirit că tu erai cel care cânta.

— Cu adevărat este greu să rămâi treaz aici, dar numai până te obişnuieşti. Nu vreau să spun că hobbiţii ar deprinde vreodată pe de-a-ntregul pofta elfilor pentru muzică şi poezie şi poveşti. Din câte mi-am dat seama, le place la fel de mult ca mâncarea, chiar mai mult, aş îndrăzni să zic. Petrecerea o să ţină încă o vreme. Ce-ar fi să ne furişăm afară şi să stăm tihniţi de vorbă?

— Putem?

— Cum de nu. Ăştia-s puşi pe zaiafet, nu pe treburi serioase. Hai să mergem, numai să nu prindă careva de veste.

Se ridicară amândoi şi se retraseră neauziţi în umbrele încăperii, îndreptându-se spre una dintre uşi. Pe Sam îl lăsară în urmă, adormit buştean şi cu un zâmbet pe faţă. Cu toate că se bucura de faptul că Bilbo era cu el, Frodo simţi o undă de regret când ieşiră din Sala Focului. Chiar când păşiră peste prag, o voce clară începu să cânte:

Pentru o clipă, Frodo se opri locului, privind peste umăr. Elrond se afla în jilţul său, pâlpâirea focului îi cădea peste chip precum lumina verii peste copaci. Alături de el şedea Domniţa Arwen. Spre mirarea lui, Frodo văzu că Aragorn stătea lângă ea; pelerina îi era desfăcută, lăsând să se zărească ceea ce părea a fi o za elfă, iar pe piept îi strălucea o stea. Cei doi vorbeau împreună, şi dintr-o dată lui Frodo i se năzări că domniţa se răsuceşte spre el şi lumina ochilor ei se pironeşte din depărtare asupra lui, străpungându-i inima.

Rămase ţintuit locului ca vrăjit, în vreme ce suavele silabe ale cântecului elf picurau precum nestematele din ţesătura melodiei şi a vorbelor.

— E un cântec închinat lui Elbereth, spuse Bilbo. Îl vor cânta laolaltă cu alte cântece ale Tărâmului Binecuvântat, şi nu de puţine ori în noaptea asta. Să mergem.

Îl conduse pe Frodo înapoi în cămăruţa lui. Fereastra dădea spre grădini, spre miazăzi, peste râpa Urşilor. Stătură aşa, în dreptul ferestrei, uitându-se la stelele strălucitoare de deasupra pădurilor ce ascundeau răpi abrupte, şi vorbind cu glasuri şoptite. Nu mai povestiră despre cele multe şi mărunte din îndepărtatul Comitat, şi nici despre umbrele întunecoase şi primejdiile ce-i înconjurau, ci despre lucrurile minunate pe care amândoi le zăriseră în lumea largă, despre elfi, stele şi copaci, şi despre toamna blândă a strălucitorului an, pogorâta peste păduri.

După o oarecare vreme se auzi un ciocănit în uşă.

— Să-mi fie cu iertare, zise Sam, iţindu-şi capul prin crăpătură, dar mă-ntrebam de n-aveţi cumva vreo trebuinţă.

— Şi nouă să ne fie cu iertăciune, Sam Gamgee, răspunse Bilbo. Să ghicesc, oare, că vrei să spui că stăpânul tău trebuie să se culce?

— Păi, domnu’ Bilbo, mâine dis-de-dimineaţă se ţine un sfat, aşa am auzit, şi stăpânu’ abia s-a sculat azi din pat pentru prima oară.

— Ai dreptate, Sam, râse Bilbo. Poţi s-o iei din loc şi să-i spui lui Gandalf că stăpânul s-a culcat. Noapte bună, Frodo.

Binecuvântat fie Cerul, că tare m-am bucurat să te revăd. Nici o altă seminţie nu-i întrece pe hobbiţi când e să stai de vorbă aşa cum trebuie cu cineva. Îmbătrânesc tot mai mult şi-ncep să mă-ntreb dacă o să mai apuc să citesc capitolele pe care le vei adăuga tu poveştii noastre. Noapte bună. Cred că am să ies puţin la plimbare, să mă uit din grădină la stelele lui Elbereth. Somn uşor.

II Sfat la Elrond acasă

A doua zi, Frodo se trezi devreme, simţindu-se înviorat şi pe deplin sănătos. Străbătu terasele lungi construite deasupra zgomotoaselor ape ale Râului Urşilor şi privi soarele palid şi rece care se înălţa peste munţii îndepărtaţi, lucind în jos, pieziş, prin ceaţa străvezie şi argintie; roua de pe frunzele galbene sclipea, iar plasele păianjenilor scăpărau în fiece tufiş. Sam mergea tăcut alături, adulmecând aerul şi uitându-se când şi când, cu mirare în ochi, la înălţimile semeţe de la Răsărit. Zăpada albă acoperea crestele.

La o cotitura a aleii dădură peste Gandalf şi Bilbo, aşezaţi pe o bancă tăiată în piatră, cufundaţi în vorbă.

— Salutare! Bună dimineaţa, îl întâmpină Bilbo. Gata pregătiţi pentru marele Sfat?

— Gata pregătiţi pentru orice, răspunse Frodo. Dar cel mai mult îmi doresc să umblu azi şi să explorez valea. Mi-ar plăcea să pătrund în pădurile alea de pin.

— Poate mai târziu, zise Gandalf. Deocamdată nu putem să ne facem nici un plan. Avem multe de auzit şi de hotărât azi.

În timp ce vorbeau, un clopot răsună deodată cu un clinchet de cleştar.

— E clopotul ce ne cheamă la Sfatul lui Elrond! strigă Gandalf. Să mergem. Tu şi Bilbo sunteţi aşteptaţi.

Frodo şi Bilbo îl urmară în grabă pe vrăjitor de-a lungul aleii întortocheate ce ducea spre casă; în urma lor, nepoftit şi uitat, tropăia Sam.

Gandalf îi conduse pe terasă unde, cu o seară înainte, Frodo îşi găsise prietenii. Lumina dimineţii senine de toamnă inundase întreaga vale. Vuietul apelor învolburate se înălţa din albia înspumată până sus la el. Păsările cântau şi o pace binecuvântată se întindea peste întreg pământul. Lui Frodo, fuga lui presărată cu primejdii şi zvonurile întunericului ce se năşteau în lumea din afară păreau de-acum doar amintirile unui vis chinuit; dar chipurile întoarse spre a-i întâmpina atunci când păşiră înăuntru erau înnourate.

Elrond se afla acolo, şi mulţi alţii şedeau în tăcere în jurul lui. Frodo îi zări pe Glorfindel şi Gloin; într-un colţ stătea de unul singur Pas Mare, îmbrăcat în straiele lui de drum vechi şi roase. Elrond îl trase pe Frodo spre un jilţ de lângă el şi-l prezentă celorlalţi cu aceste vorbe:

— El, prieteni, este hobbitul Frodo, fiul lui Drogo. Puţini au ajuns până la noi trecând prin primejdii mai mari sau cu o solie mai grabnică.

După care îi arătă şi-i numi pe cei pe care Frodo nu-i întâlnise până atunci. Un gnom mai tânăr, de-o parte a lui Gloin: chiar fiul lui, Gimli. Lângă Glorfindel erau alţi câţiva sfetnici din casa lui Elrond, al căror mai-mare era Erestor; împreună cu el se afla Galdor, un elf din Limanurile Cenuşii, care venise cu solie de la Cirdan, Marangozul. Mai era şi un elf străin, cu straie verzi şi cafenii, Legolas pe nume, sol venit din partea tatălui său, Thranduil, Regele Elfilor din Codrul Întunecat de la Miazănoapte. Şi aşezat ceva mai retras se găsea un bărbat înalt, cu trăsături frumoase şi nobile, păr negru şi ochi cenuşii, mândru la înfăţişare şi aspru la căutătură.

Era îmbrăcat şi încălţat ca pentru a merge călare; şi, cu adevărat, deşi straiele îi erau bogate, iar mantia căptuşita cu blană, toate erau colbuite şi mânjite de pe urma unei lungi călătorii. În jurul gâtului avea un colier de argint încrustat cu o singură nestemată albă; cârlionţii îi erau tăiaţi până pe umeri. De cingătoare atârna un corn mare, cu vârf de argint, care acum stătea pus pe genunchii lui. Străinul se uită cu o privire dintr-o dată mirata la Bilbo şi la Frodo.

— El, zise Elrond, adresându-i-se lui Gandalf, e Boromir, un om de la Miazăzi. A sosit în zorii cenuşii ai acestei dimineţi şi doreşte să se sfătuiască împreună cu noi. L-am rugat să ni se alăture, căci aici va găsi răspuns la întrebările sale.

Nu e nevoie să se înşiruie în paginile de faţă tot ceea ce s-a spus şi s-a chibzuit în timpul Sfatului. S-au zis multe despre cele întâmplate în lumea largă, mai cu seamă la Miazăzi, şi pe meleagurile întinse la răsărit de Munţi. Despre acestea Frodo auzise dinainte nenumărate zvonuri; dar povestea lui Gloin era cu totul nouă pentru el, astfel că atunci când vorbi gnomul, el stătu numai ochi şi urechi. Din cele spuse de Gloin, se vădea că, deşi din mâinile gnomilor ieşeau lucruri măiestrit meşteşugite, inimile gnomilor din Muntele Singuratic erau neliniştite.

— Mulţi ani au trecut, povesti Gloin, de când umbra tulburării a cuprins poporul nostru. Dincotro venea această n-am putut să ne dumirim de la bun început. Felurite vorbe au prins să fie şoptite în taină: se spunea că noi eram sortiţi să sălăşluim într-un cotlon, când în lumea cea mare se găseau mult mai multe minunăţii şi comori. Unii vorbeau de Moria: lucrările cele măreţe şi nemaivăzute ale strămoşilor noştri, cărora pe limba noastră li se spune Khazad-dum; şi aceleaşi veşti vesteau că, în sfârşit, eram destui şi ne stătea în puteri să ne reîntoarcem acolo.

Gloin oftă.

— Moria! Moria! Minune a Lumii de la Miazănoapte! Prea în adânc am sfredelit acolo, până am trezit teama cea fără de nume. Multă vreme au zăcut pustii casele cele mari, după ce-au fugit copiii lui Durin. Şi uite că iarăşi vorbeam despre asta, cu alean, dar şi cu teamă; căci nici un gnom n-a cutezat să treacă de uşile acelui Khazad-dum minunat în timpul vieţii multor regi, afară doar de Thror, iar el a pierit. Într-un târziu însă, Balin a dat ascultare zvonurilor şi şuşotelilor şi s-a hotărât să se ducă; cu toate că Dain nu s-a îndurat să-i îngăduie plecarea, Balin i-a luat cu sine pe Ori şi Oin şi pe alţi mulţi dintre ai noştri şi cu toţii au pornit-o spre miazăzi.

Ce povestesc acum s-a petrecut în urmă cu treizeci de ani. O vreme am tot primit veşti, şi erau bune: solii spuneau că se pătrunsese în Moria şi că acolo se pornise o lucrare măreaţă. După care s-a aşternut tăcerea şi de atunci nici o altă ştire n-a mai ajuns până la noi din Moria.

Însă acum un an, un sol a sosit la Dain, dar nu din Moria — ci din Mordor: un călăreţ în noapte, care l-a chemat pe Dain la poartă: Seniorul Sauron cel Mare, spunea el, dorea prietenia cu noi. În schimbul acesteia, ne dăruia Inele, aşa cum dăduse şi alte dăţi. Şi voia cu deosebire să afle cât mai iute veşti despre hobbiţi, ce fel de seminţie erau şi unde îşi aveau sălaşurile. „Căci Sauron ştie, zicea el, că pe unul dintre ei l-ai cunoscut cândva.”

Auzind aşa ceva, tare ne-am neliniştit, dar n-am dat nici un răspuns. Apoi el şi-a coborât vocea fioroasă, ehei, şi-ar fi îndulcit-o dacă ar fi putut: „Ca o dovadă umilă a prieteniei tale, Sauron îţi cere doar atât, mai zicea el, să-l găseşti pe-acest bandit, ăsta a fost cuvântul lui, şi să iei de la el, cu voia sau cu de-a sila, un inel mic, cel mai neînsemnat inel din câte se află, pe care l-a furat el odată. E o nimica toată ce-ţi cere Sauron, şi o mărturie a bunei tale credinţe. Găseşte-l, şi trei inele pe care seniorii gnomilor le-au avut în străvechime vă vor fi înapoiate, iar tărâmul Moriei va fi al vostru pentru totdeauna. Află doar veşti despre jefuitor, dacă mai trăieşte şi unde anume, şi vei primi răsplată mare şi prietenia veşnică a Seniorului. De te împotriveşti, nu va fi bine. Te împotriveşti?”

Şi la aceste vorbe, vocea lui a părut mai degrabă a sâsâit de şarpe, şi toţi cei care ne aflam în preajmă ne-am cutremurat, dar Dain a zis: „Nici da, nici ba nu zic. Trebuie să cumpănesc la această solie şi la înţelesul ei ascuns sub haina asta frumoasă”.

„Cumpăneşte, dar nu prea îndelung”, i-a zis el.

„Cât îmi va lua este în puterea mea să hotărăsc”, i-a-ntors-o Dain.

„Nu pentru multă vreme”, a mai zis călăreţul şi a dispărut în întuneric.

Din acea noapte, grele tare au mai fost inimile mai-marilor noştri. N-aveam trebuinţă de glasul fioros al solului pentru a pricepe că în vorbele lui era şi ameninţare, şi vicleşug; căci apucaserăm să aflăm că puterea care intrase din nou în Mordor nu se schimbase şi din străvechimi a fost cu trădare faţă de noi. De două ori s-a reîntors solul şi a plecat fără să primească răspuns. A treia şi ultima dată, aşa spune el, va urma curând, până să se sfârşească anul.

Astfel că, în cele din urmă, Dain m-a trimis să-l înştiinţez din timp pe Bilbo că duşmanul îl caută, şi să aflu, dacă s-o putea, de ce doreşte el acest inel, ultimul dintre inele. Totodată, dorim sfatul lui Elrond. Căci Umbra creşte şi vine tot mai aproape. Descoperim că solii au fost trimişi şi la Regele Brand din Vale, iar el se teme. Ne gândim cu grijă mare ca nu cumva să se supună. Războiul bate încă de-acum la hotarele sale de la răsărit. Dacă nu dăm nici un răspuns, s-ar putea ca Duşmanul să pună în mişcare oamenii aflaţi sub comanda sa pentru a-l lua cu asalt pe regele Brand şi totodată pe Dain.

— Ai făcut bine că ai venit, spuse Elrond. Azi ai să auzi tot ce vei avea nevoie ca să înţelegi cam ce urmăreşte Duşmanul. Altceva nimic nu puteţi face decât să rezistaţi, cu sau fără speranţă. Dar nu sunteţi singuri. Vei afla că necazurile voastre sunt doar o parte din necazurile întregii lumi apusene. Inelul! Ce vom face cu Inelul, ultimul dintre inele, flecuşteţul acela după care râvneşte Sauron? Este osânda pe care trebuie s-o cumpănim bine.

Acesta este şi rostul pentru care v-am chemat aici. Chemat e un fel de-a zice, căci nu eu v-am chemat la mine, străinilor de pe meleaguri îndepărtate. Voi aţi venit şi v-aţi întâlnit negândit de iute, din voia sorţii, după cât se pare. Şi totuşi, lucrurile nu stau chiar aşa. Mai bine să fiţi încredinţaţi că aşa a fost rânduit ca noi, cei care şedem aici, şi nimeni altcineva, trebuie să aflăm cum să salvam lumea de la pieire.

Astfel că vom spune pe şleau tot ceea ce a fost ascuns de toţi în afara câtorva, până în această zi. Şi mai întâi, ca toţi să priceapă unde zace pericolul, Povestea Inelului va fi spusă de la bunul început până în această clipă. Eu voi fi cel care-o va începe, dar poate că alţii o vor încheia.

După aceste vorbe, toţi ascultară cum Elrond, cu vocea sa răspicată, spuse despre Sauron şi Inelele Puterii, şi despre meşteşugirea lor în timpul celui de-al Doilea Ev al lumii străvechi. Într-o oarecare măsură, povestea lui era cunoscută de câţiva dintre cei aflaţi acolo, dar întreaga poveste n-o ştia nimeni, şi multe perechi de ochi se aţintiră asupra lui Elrond cu teamă şi mirare când îl auziră vorbind de fierarii elfi din Eregion şi despre prietenia lor cu Moria şi setea lor de cunoaştere, prin mijlocirea căreia îi prinsese Sauron în capcana lui. Căci în acele vremi nu-l priveau a fi o fiinţă a răului, astfel că i-au primit cu bucurie ajutorul şi au devenit neîntrecuţi în dibăcie, în timp ce el le-a aflat toate tainele, i-a trădat şi, fără să prindă nimeni de veste, a făurit în Muntele de Foc acel Inel ce avea să le fie stăpân. Doar Celebrimbor i-a ghicit gândul, drept care le-a ascuns pe cele Trei pe care le făcuse el însuşi; şi a fost război, ţara a rămas pustiită, iar poarta Moriei s-a închis.

De atunci, în mulţii ani care-au trecut, Sauron n-a făcut altceva decât să ia urma Inelului; dar cum această istorie este spusă în altă parte, aşa după cum Elrond însuşi a consemnat-o în cărţile sale de istorii, nu este locul s-o înşiruim aici. Căci este lungă, plină de fapte mari şi vitejeşti, şi, cu toate că Elrond nu s-a lungit defel cu vorba, Soarele se urcase bine pe boltă şi dimineaţa se apropia de ceasul amiezii atunci când el sfârşi de istorisit.

Despre Numenor povesti mai pe urmă, despre gloria şi decăderea acestei ţări şi despre întoarcerea Regilor oamenilor pe Pământul-de-Mijloc, ieşind din adâncurile Mării, aduşi de aripile furtunilor, ca mai apoi Elendil cel înalt şi fiii săi preaputernici, Isildur şi Anarion, să devină mari seniori; şi Tărâmul de la Miazănoapte l-au preschimbat ei în Arnor, iar pe cel de la Miazăzi în Gondor, deasupra gurilor râului Anduin. Dar Sauron din Mordor i-a atacat, şi aşa a ajuns să se încheie Ultima Alianţă dintre Elfi şi Oameni, şi oştirile lui Gil-galad şi Elendil au fost chemate sub arme în Arnor.

Ajuns aici cu povestea, Elrond se opri din vorbit şi oftă.

— Parcă văd şi acum splendoarea flamurilor lor, continuă el. Îmi aduceau în minte gloria Zilelor de Odinioară şi Oştile lui Beleriand, atât de mulţi prinţi şi căpetenii de seamă se strânseseră. Şi totuşi, nu tot atât de mulţi şi de mândri ca atunci când a fost zdrobit Thangorodrim şi când elfii au socotit că răul se sfârşise o dată pentru totdeauna, dar n-a fost să fie aşa.

— Chiar îţi aminteşti? îi scăpă lui Frodo întrebarea cu voce tare fără să vrea, într-atât era de uluit. Dar credeam — şi se opri o clipă fâstâcit, atunci când Elrond se răsuci spre el — credeam că Gil-galad a căzut cu mult mai multă vreme în urmă.

— Cu adevărat aşa a fost, răspunse Elrond cu o voce groasă. Doar că amintirile mele se întorc departe în timp, până în Zilele de Odinioară. Earendil a fost seniorul meu, cel care s-a născut în Gondolin înainte de pieirea acestei ţări; iar mama mea a fost Elwing, fiica lui Dior, fiul lui Luthien din Doriath. Am fost martor la trei evuri în partea de apus a lumii, la multe înfrângeri şi la multe victorii nerodnice.

Am fost pristavul lui Gil-galad şi am însoţit oastea lui. Am fost la Bătălia de la Dagorlad înaintea Porţii Negre din Mordor, unde am ieşit învingători; căci nimeni nu se putea pune împotriva Suliţei lui Gil-galad şi a Săbiei lui Elendil, Aiglos şi Narsil se numeau acestea. Ultima bătălie în care am luptat a fost pe povârnişurile de la Orodruin, acolo unde s-a stins Gil-galad, şi unde a căzut Elendil, iar Narsil s-a despicat sub trupul lui; dar Sauron însuşi a fost înlăturat de pe tron şi Isildur a tăiat Inelul de pe mâna lui cu ciotul de tăiş ce mai rămăsese din sabia tatălui său şi l-a luat pentru sine.

Auzind aceasta, străinul Boromir îl întrerupse strigând:

— Vasăzică asta s-a întâmplat cu Inelul! Dacă o asemenea poveste ar fi fost spusă pe meleagurile de la Miazăzi, de mult ar fi fost dată uitării. Despre Marele Inel am aflat de la cel al cărui nume nu-l rostim; doar că noi gândeam că Inelul a pierit de pe faţa pământului o dată cu năruirea primului său regat. Şi-acum aud că Isildur l-a luat. Asta da, veste.

— Din păcate, aşa este, îşi reluă Elrond vorba. Isildur l-a luat, cum n-ar fi trebuit s-o facă. Atunci ar fi trebuit să fie azvârlit înapoi în focul lui Orodruin, în care fusese făurit. Dar puţini au băgat de seamă ce făcea Isildur. El singur s-a aflat lângă tatăl său în acea ultimă şi devastatoare bătălie; şi în preajma lui Gil-galad s-au aflat numai Cirdan şi cu mine. Dar Isildur cu nici un chip n-a dat ascultare sfaturilor noastre.

„Pe acesta îl voi păstra ca răscumpărare pentru tatăl şi fratele meu”, a zis el; astfel că puteam noi să zicem orişice, el l-a luat şi al lui a fost. Dar curând Inelul l-a trădat, aducându-i moartea; din care pricina la Miazănoapte i se spune Blestemul lui Isildur. Dar poate că moartea a fost răul cel mai mic ce i s-ar fi putut întâmpla.

Doar la Miazăzi s-a aflat despre toate acestea, şi de către foarte puţini. Aşa că nu e de mirare, Boromir, că n-aţi auzit nimic. Din prăpădul de pe Câmpiile Vesele, unde a pierit Isildur, doar trei bărbaţi s-au mai întors vreodată trecând Munţii înapoi după lungi pribegii. Unul dintre aceştia a fost Ohtar, cavalerul lui Isildur, care aducea rămăşiţele săbiei lui Elendil; le-a adus lui Valandil, moştenitorul lui Usildur, care, copil fiind la acea vreme, rămăsese acasă, aici, în Vâlceaua Despicată. Narsil însă se despicase, lumina tăişului ei se stinsese pentru totdeauna şi nicicând n-a mai fost făurit altul asemenea.

Nerodnică am spus că a fost victoria Ultimei Alianţe? Nu întru totul, şi totuşi nu şi-a atins ţelul. Sauron fusese pus cu botul pe labe, dar nu şi nimicit. Inelul său pierdut era, dar nu şi distrus. Turnul Întunecimii ajunsese în ruină, dar temeliile sale tot acolo se aflau; căci fuseseră zidite cu puterea Inelului şi, atâta vreme cât acesta se mai afla pe pământ, ele vor dura. Elfi şi oameni viteji şi prieteni de-ai lor făr’ de număr au pierit în război. Anarion a fost răpus, Isildur a fost răpus; Gil-galad şi Elendil se stinseseră. Nicicând nu se va mai ivi o asemenea însoţire de elfi şi oameni; căci oamenii se înmulţesc şi Primii Născuţi se împuţinează şi cele două seminţii se înstrăinează una de alta. Şi din acea zi seminţia din Numenor a început să decadă şi anii vieţilor lor să se scurteze.

După război şi după măcelul de pe Câmpiile Verzi, oamenii din Apusime sunt tot mai puţini, şi Annuminas, oraşul lor de pe malul Lacului Evendim, a căzut în ruină; urmaşii lui Valandil s-au strămutat şi s-au aşezat în Fornost, pe Gruiurile înalte de la Miazănoapte, dar şi acel loc este acum părăsit. Oamenii îi spun Stăvilarul Morţilor şi se tem să pună piciorul pe acel meleag. Căci poporul lui Arnor s-a risipit care-ncotro şi vrăjmaşii i-au secerat şi stăpânirea lor a trecut şi-n urmă-le au rămas doar coline verzi printre dealurile înierbate.

La Miazăzi, regatul Gondor a durat şi-a tot durat; şi o vreme splendoarea lui s-a făcut tot mai mare, amintind oarecum de puterea regatului Numenor, înainte să fi pierit. Turnuri înalte clădite de locuitorii săi, fortăreţe de neînvins, porturi pentru nenumărate corăbii; şi coroana înaripată a Regilor oamenilor era privită cu veneraţie de multe neamuri vorbind tot atâtea limbi. Oraşul de căpetenie era Osgiliath, Citadela Stelelor, prin mijlocul căruia curgea Râul. Şi tot ei au construit Minas Ithil, Turnul Lunii care Răsare, la răsărit, pe un umăr al Munţilor Umbrei; iar la apus, la poalele Munţilor Albi, alt turn au construit, Minas Anor, Turnul Soarelui care Apune. Acolo, în curţile Regelui creştea un copac alb, din sămânţa acelui copac adus de Isildur de peste apele cele adânci, şi înainte de aceasta sămânţa acelui copac din Eressa se trăsese, chiar mai înainte, din Apusul cel mai de la Apus, din Ziua dinaintea vremurilor când lumea a fost tânără.

Dar anii Pământului-de-Mijloc treceau iute, şi neamul lui Meneldil, fiu al lui Anarion, s-a stins. Copacul s-a veştejit, iar sângele locuitorilor din Numenor s-a amestecat cu acela al unui neam de oameni mai neînsemnat. Apoi timpul s-a oprit deasupra zidurilor Mordorului şi făpturi întunecate s-au furişat înapoi în Gorgoroth. Şi a venit o vreme când făpturi rele au venit de oare-unde şi, cucerind Minas Ithil, s-au aşezat acolo, prefăcându-l într-un sălaş de temut; Minas Morgul i se spune acum, Turnul Vrăjitoriilor. Apoi Minas Anor şi-a preschimbat numele în Minas Tirith, Turnul Străjii, şi aceste două oraşe s-au aflat mereu în război, dar Osgiliath ce se găsea între ele a rămas pustiu şi ruinele sale erau bântuite de umbre.

Aşa a fost timp de multe vieţi de-ale oamenilor. Doar că Seniorii din Minas Tirith sunt şi azi pe picior de luptă, ţinând piept duşmanilor noştri, apărând Râul de la Argonath şi până la Mare. Şi iată că am ajuns să isprăvesc acea parte a poveştii pe care am vrut s-o spun. Căci în zilele lui Isildur, Inelul Stăpân n-a mai fost ştiut de nimeni unde se află, iar cele Trei au scăpat de sub puterea lui. Numai uite că în ultima vreme ele se află din nou în primejdie, căci acel Unu a fost găsit. Alţii vor vorbi despre cum a fost găsit, căci rolul meu a fost neînsemnat.

Tăcu, iar Boromir se ridică de îndată în picioare, înalt şi mândru în faţa lor.

— Îngăduie-mi, Stăpâne Elrond, zise el, întâi să adaug şi eu câte ceva la povestea despre Gondor; căci cu adevărat din Ţara lui Gondor am venit până aici. Şi ar fi bine ca toţi să ştie ce se petrece acolo. Puţini, socotesc eu, au cunoştinţă despre faptele noastre şi prin urmare n-au cum şti despre ce-i aşteaptă dacă nu vom izbândi.

Să nu vă închipuiţi că în Ţara Gondor se iroseşte sângele celor din Numenor, şi nici mândria şi demnitatea lor n-au fost date uitării. Mulţumită vitejiei noastre, seminţia cea sălbatică de la Soare-Răsare este şi-acum înfrânată, iar grozăvia din Morgul este ţinută departe; doar astfel sunt păstrate pacea şi libertatea pe meleagurile de dincolo de noi, dinspre Apus. Dar dacă Râul ce noi îl apărăm va cădea în mâini vrăjmaşe, ce va fi atunci?

Şi uite că acel ceas pare să nu fie prea departe. Fum se înalţă din nou din Orodruin, numit de noi Muntele Osândei. Puterea Tărâmului Negru se înteţeşte şi straşnic ne mai apasă. Când s-a întors Duşmanul, poporul nostru a fost alungat din Thilien, ţara noastră preafrumoasă la răsărit de Râu, cu toate că ne-am păstrat o fortăreaţă acolo şi un corp de oştire. Dar chiar în acest an, în zilele lui iunie, s-a pornit pe neaşteptate război împotriva noastră dinspre Mordor şi am fost alungaţi. Ne-au copleşit, atât de mulţi erau, căci Mordor s-a aliat cu Răsăritenii şi cu sângerosul Haradrim; dar nu din pricina numărului lor am fost înfrânţi. Ci se afla acolo o putere pe care n-o simţiserăm niciodată înainte.

Unii spuneau că putea fi văzută, precum un călăreţ uriaş şi negru, o umbră întunecată în lumina lunii. Oriunde se ivea, un fel de nebunie îi cuprindea pe vrăjmaşi, în schimb ai noştri, până şi cei mai viteji, erau cuprinşi de spaimă, încât cal şi călăreţ se dădeau bătuţi şi-o rupeau la sănătoasa. Doar o mână din oştirea noastră de la răsărit s-a mai întors, distrugând ultimul pod ce încă se mai afla în mijlocul ruinelor din Osgiliath.

M-am aflat în compania ce-a apărat podul, până când s-a năruit în spatele nostru. Doar patru s-au salvat înotând: fratele meu şi cu mine, şi alţi doi. Dar noi luptam şi mai departe, apăram tot ţărmul apusean al râului Anduin; şi cei ce stau la adăpost dincolo de noi ne ridică în slăvi ori de câte ori aud de numele nostru: multe laude, însă prea puţin ajutor. Doar dinspre Rohan se mai îndreaptă spre noi oameni atunci când îi chemăm.

În ceasul acesta rău am venit cu solie până la Elrond, străbătând multe leghe presărate cu primejdii: timp de o sută zece zile am călătorit de unul singur. Numai că eu nu aliaţi de război caut. Puterea lui Elrond stă în înţelepciunea lui, nu în arme, aşa se zice. Am venit să cer un sfat şi descâlcirea unor vorbe tare nedesluşite. Căci în ajunul unui atac neaşteptat fratele meu a avut un vis pe când dormea un somn chinuit, iar mai apoi acelaşi vis i-a tulburat somnul adeseori, şi o dată mi s-a arătat şi mie.

În acel vis se făcea că bolta de la răsărit se întunecă şi un tunet se auzea tot mai răsunător, dar la Apus o lumină palidă se întrezărea pe cer şi din ea am auzit o voce, îndepărtată şi totuşi răspicată, care striga:

Puţin am putut pricepe noi din aceste vorbe şi ne-am dus să i le spunem tatălui nostru, Seniorul din Minas Tirith, căci el cunoaşte istoriile din Gondor. Atât s-a priceput să ne spună, anume că Imladris era în străvechime un nume dat de elfi unei văi îndepărtate la miazănoapte, unde trăia Elrond cel pe jumătate elf, cel mai învăţat dintre ştiutorii de istorii. Astfel că fratele meu, văzând cât de fără de nădejde era nevoia în care ne aflăm, s-a arătat nerăbdător să dea ascultare visului şi să caute acel Imladris; dar cum calea era îndoielnică şi cu primejdii nenumărate, am hotărât să pornesc eu în această călătorie. Tata şi-a călcat pe inimă când mi-a îngăduit să plec şi mult am umblat apoi pe drumuri uitate, căutând casa lui Elrond, de care mulţi auziseră, dar puţini ştiau unde se află.

— Şi aici, în casa lui Elrond, vei afla destule cât să te limpezeşti, spuse Aragorn, ridicându-se în picioare.

Îşi aruncă spada pe masa ce se afla în faţa lui Elrond şi toţi văzură că lama îi era despicată în două.

— Iată Sabia care s-a Despicat, spuse el.

— Şi cine eşti tu, şi ce legaturi ai cu Minas Tirith? vru să ştie Boromir, uitându-se cu uimire la faţa suptă a Pribeagului şi la pelerina lui roasă de vreme.

— El e Aragorn, fiul lui Arathorn, îl lămuri Elrond, şi se trage, prin nenumăraţi strămoşi, din fiul lui Isildur Elendil, din Minas Ithil. El este căpitanul Dunedainilor de la Miazănoapte, şi puţini au rămas în zilele noastre din acel neam.

— Atunci al tău este, şi nicidecum al meu, strigă Frodo uluit, sărind în picioare ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Inelul să-i fie cerut de îndată.

— Scoate Inelul la lumină, Frodo, îi ceru Gandalf solemn. A sosit clipa. Ridică-l să-l vedem, şi atunci Boromir va înţelege şi celelalte vorbe ale ghicitorii sale.

Cineva sâsâi, cerând linişte, şi toţi ochii se întoarseră spre Frodo. Teama şi ruşinea puseseră pe neaşteptate stăpânire pe el; şi simţea o mare strângere de inimă să arate Inelul şi chiar scârbă să-l atingă. Ar fi vrut să fie undeva departe de acel loc. Inelul străluci şi sclipi atunci când îl înălţă cu mână tremurătoare dinaintea tuturor.

— Iată Blestemul lui Isildur, rosti Elrond.

Ochii lui Boromir se aţintiră scăpărând asupra inelului de aur.

— Piticuţul, murmură el. Să înţeleg că sfârşitul pentru Minas Tirith e aproape? Dar atunci de ce să căutăm o spadă frântă?

— Cuvintele nu însemnau sfârşitul pentru Minas Tirith, spuse Aragorn. Dar cu adevărat se apropie un sfârşit şi fapte măreţe. Căci sabia care s-a despicat este sabia lui Elendil şi s-a despicat sub trupul lui când a căzut. A fost păstrată cu sfinţenie de urmaşii săi, în timp ce tot ce a rămas moştenire de la el s-a pierdut; căci ştiam de la străbunii noştri că va fi să o făurim încă o dată atunci când se va fi găsit Inelul, Blestemul lui Isildur. Şi-acum că ai văzut sabia pe care o căutai, ce urmează să ceri? Casa lui Elendil doreşti poate să se întoarcă pe meleagurile Gondorului?

— N-am fost trimis să cer o favoare, ci doar să caut tâlcul unei ghicitori, răspunse Boromir mândru. E adevărat că suntem strânşi cu uşa, iar Spada lui Elendil ne-ar fi de-un ajutor nesperat — dacă un asemenea lucru ar putea într-adevăr să iasă din umbrele trecutului.

Se uită încă o dată la Aragorn, şi privirea îi era grea de îndoială.

Frodo simţi că Bilbo, care se afla alături de el, începea să-şi piardă răbdarea. Era limpede că situaţia în care era pus prietenul său îl irita. Se ridică deodată în picioare şi izbucni:

— Poate că versurile nu-s dintre cele mai bune, dar sunt cele nimerite — dacă ai nevoie de încă o dovadă după vorbele lui Elrond. Dacă pentru asta ai făcut o călătorie de o sută una zile, atunci fă bine şi ia-le în seamă.

Şi Bilbo se aşeză cu un mârâit.

— Eu am compus versurile astea, îi şopti el lui Frodo, pentru Dunadan, când mi-a povestit întâia dată povestea lui. Aproape că mi-aş dori să nu mi se fi isprăvit aventurile şi să fi putut merge cu el atunci când va veni vremea să se ducă.

Aragorn zâmbi către el; apoi se întoarse iarăşi spre Boromir.

— Eu unul te iert pentru îndoiala ce-o arăţi, spuse el. Prea puţin mă asemăn la chip cu Elendil şi Isildur aşa cum sunt înfăţişaţi în piatră, în toată măreţia lor, în sălile din Denethor. Eu nu-s decât urmaşul lui Isildur, nu Isildur însuşi. Am dus o viaţă neîndurătoare şi lungă; şi leghele ce se numără de aici până în Gondor sunt doar o fărâmă din neînchipuit de multele mele călătorii. Am trecut mulţi munţi şi multe râuri, de bătut am bătut multe şesuri, până hăt-departe în ţările Rhun şi Harad, unde stelele ne sunt străine.

Dar casa mea, atâta şi aşa cum este, se află la Miazănoapte. Căci acolo au trăit urmaşii lui Valandil, într-o linie neîntreruptă din tată-n fiu, timp de multe generaţii. Zilele noastre s-au întunecat, iar noi ne-am risipit; dar sabia a ajuns în mâinile unui nou stăpân. Şi iată ce-ţi voi spune ţie, Boromir, înainte să isprăvesc. Singuratici suntem noi, Pribegii din pustietate, vânătorii, dar întotdeauna îi vom vâna pe slujitorii Duşmanului; căci se găsesc în multe locuri, nu numai în Mordor.

Ascultă, Boromir, dacă ar fi fost Gondor o fortăreaţă trainică, altul ne-ar fi fost jocul. Multe lucruri rele sunt pe lume, cărora zidurile voastre puternice şi săbiile strălucitoare nu le pot sta împotrivă. Ştiţi prea puţine despre tărâmurile ce se întind dincolo de hotarele voastre. Vorbeşti despre pace şi libertate? Cei de la Miazănoapte nu le-ar fi cunoscut de n-am fi fost noi. I-ar fi răpus teama. Dar când lucruri întunecoase ies dintre dealurile nelocuite sau se furişează afară din pădurile neînsorite şi dau de noi, o rup la fugă din calea noastră. Ce drumuri ar mai cuteza careva să străbată, ce siguranţă ar mai fi în ţinuturile liniştite, sau noaptea în casele oamenilor simpli, dacă Dunedainii ar dormi sau ar fi coborât cu toţii în mormânt?

Şi cu toate astea, nouă ni se aduc mai puţine mulţumiri decât vouă. Drumeţii ne privesc cu ochi răi, iar sătenii născocesc porecle pline de dispreţ pentru noi. „Pas Mare” îmi zice un grăsan ce locuieşte la o zi depărtare de căile bătute de vrăjmaşi la vederea cărora i s-ar opri inima-n piept sau care i-ar preface în praf şi pulbere orăşelul, de n-ar fi păzit cu străşnicie zi şi noapte. Dar lăsam lucrurile aşa cum sunt. Dacă neştiutorii trăiesc fără griji şi teamă, neştiutori să rămână, iar noi în taină vom veghea să-şi ducă astfel viaţa mai departe. Aceasta a fost menirea seminţiei mele, în vreme ce anii s-au lungit şi iarba a crescut.

Şi uite că lumea se schimbă acum încă o dată. Un alt ceas răsună. Blestemul lui Isildur a fost găsit. Lupta ne bate la uşa. Spada va fi făurită ca nouă. Iar eu voi veni la Minas Tirith.

— Spui că Blestemul lui Isildur a fost găsit, zise Boromir. Am văzut un inel strălucitor în mâna Piticuţului; numai că Isildur a pierit înainte să fi început evul acestei lumi, aşa se spune. De unde ştiu înţelepţii că acest inel este al lui? Şi cum de s-a păstrat de-a lungul atâtor ani, până a fost adus aici de un sol atât de ciudat?

— Ţi se vor spune toate acestea, îi făgădui Elrond.

— Dar nu acum, te rog, jupâne, scânci Bilbo. Soarele a ajuns la ceasul amiezii şi simt o nevoie năprasnică de ceva care să-mi dea puteri.

— Pe tine nu te-am poftit încă să vorbeşti, zâmbi Elrond. Dar o fac acum. Hai. Spune-ne povestea ta. Şi dacă n-ai apucat să-ţi pui în versuri istorisirea, poţi să ne-o zici cu vorbe nemeşteşugite. Cu cât va fi mai scurtă, cu atât mai degrabă te vei putea înviora.

— Prea bine, acceptă Bilbo. Voi face precum m-ai rugat. Dar voi spune povestea adevărată. Şi de sunt pe-aici dintre cei care m-au auzit spunând-o altfel — aruncă o privire piezişă spre Gloin — îi voi ruga s-o uite şi să mă ierte. N-am dorit, în acele zile, decât să-i conving pe toţi că eram de drept stăpânul comorii şi astfel să scap de numele de hoţ ce mi se dăduse. Dar poate că acum înţeleg lucrurile ceva mai bine. Orice-ar fi fost atunci, iată ce s-a întâmplat.

Pentru unii aflaţi în sală, povestea lui Bilbo era cu totul nouă, drept care ascultau cu uimire, în vreme ce bătrânul hobbit, nicidecum nemulţumit, le spunea aventura sa cu Gollum de la cap la coadă. N-a lăsat deoparte nici o singura ghicitoare. Şi ar fi povestit şi despre petrecere şi dispariţia sa din Comitat, dacă i s-ar fi îngăduit; dar Elrond ridică mâna.

— Bine povestit, prietene, însă pentru acum e destul. Ne ajunge să ştim că Inelul a fost trecut lui Frodo, moştenitorul tău. Lasă-l pe el să spună mai departe.

Mai puţin dornic să vorbească decât Bilbo, Frodo le spuse despre tot ce făcuse cu Inelul din ziua în care intrase în grija sa. Fiecare etapă a călătoriei sale din Hobbiton şi până la Vadul Urşilor fu descusută şi cumpănită şi tot ce-şi putea aminti despre Călăreţii Negri fu întors pe toate feţele. Într-un târziu se aşeză la loc în jilţul său.

— Nu te-ai descurcat rău, i se adresă Bilbo. Ai fi putut scoate o poveste bună, dacă nu te-ar fi întrerupt ăştia tot timpul. Am încercat să-mi fac nişte însemnări, dar va trebui să le revedem amândoi ceva mai târziu, dacă e să le pun pe hârtie. Se pot scoate nu ştiu câte capitole din ce-ai păţit până să ajungi aici.

— Da, povestea este lungă, îi dădu Frodo dreptate. Dar încă nu mi se pare încheiată. Vreau să mai aflu multe lucruri, mai cu seamă despre Gandalf.

Galdor de Ia Limanuri, care şedea în apropierea lui, îi auzi cuvintele.

— Că bine zici! strigă el şi, răsucindu-se spre Elrond, spuse: înţelepţii or fi având pricinile lor întemeiate să fie încredinţaţi că inelul tinerelului ăstuia e cu adevărat Marele Inel despre care se vorbeşte de atâta vreme, chiar dacă acest lucru pare greu de crezut de către cei ce ştiu mai puţin. Dar nu s-ar putea să aflăm şi dovezile? Şi aş mai pune o întrebare: Cum rămâne cu Saruman? E învăţat, cunoaşte Istoria Inelului, cu toate acestea nu este aici cu noi. El ce sfat ne dă — dacă are habar de ceea ce ne-a fost dat să auzim aici?

— Întrebările tale, Galdor, au legătură între ele, răspunse Elrond. Nu le-am dat deoparte şi vor primi răspuns. Dar pe acestea e rândul lui Gandalf să le lămurească; iar pe el am să-l rog să vorbească la urmă, pentru că lui i se cuvine cea mai mare cinste şi, în aceste privinţe, el este cel care ştie cel mai bine totul.

— Unii dintre noi, Galdor, spuse Gandalf, ar putea crede că veştile aduse de Gloin şi urmărirea lui Frodo sunt îndeajuns dovezi că inelul hobbitului este un lucru de mare preţ în ochii Duşmanului. Cu toate acestea, este doar un inel. Pe cele Nouă le ţine Nazgul. Cele Şapte sunt duse departe sau distruse. (Auzindu-l, Gloin tresări, dar nu spuse nimic.) Despre cele Trei ştim şi noi. Ce este atunci acesta de-aici, ca Duşmanul să-l dorească atât?

Cu adevărat, mult timp s-a scurs între Râu şi Munte, între pierdere şi regăsire. Dar golul din ştiinţa înţelepţilor a fost umplut în cele din urmă. Prea încet, totuşi. Căci Duşmanul ne-a urmat îndeaproape, chiar mai îndeaproape decât m-am temut. Dar e bine că abia în anul ăsta, în vara asta, după cât se pare, a aflat întregul adevăr.

Unii îşi vor aminti că acum mulţi ani eu însumi am cutezat să trec pragul Necromantului din Don Guldur, să-i cercetez în taină ştiinţa, şi astfel să aflu că temerile noastre erau adevărate: el însuşi nu era altul decât Sauron, Duşmanul nostru din străvechime, care căpăta încă o dată formă şi-şi strângea din nou puterile. Şi sunt şi dintre cei care-şi vor aminti că Saruman ne-a povăţuit să nu-l atacăm pe faţă, astfel că vreme îndelungată n-am făcut altceva decât să stăm cu ochii pe el. În cele din urmă, cum umbra lui Sauron creştea, Saruman nu s-a mai împotrivit şi Sfatul şi-a adunat toate forţele şi a alungat răul din Codrul Întunecimii — şi asta s-a petrecut chiar în anul în care a fost găsit acest Inel: un noroc tare ciudat, dacă a fost cu adevărat noroc.

Dar întârziasem prea mult, aşa cum prevestise Elrond. Sauron stătuse şi el la pândă şi se pregătise de cu vreme împotriva atacului nostru, cârmuind Ţinutul Mordor de departe, ajutat de cei din Minas Morgi, unde trăiau cei Nouă slujitori ai săi, şi asta până a fost totul pregătit. Atunci abia s-a dat bătut în faţa noastră, dar numai s-a prefăcut că fuge, căci curând după aceea s-a refugiat în Turnul Întunericului şi s-a dat în vileag. Şi tot atunci s-a adunat sfatul pentru ultima oară; căci aflaserăm de-acum că ceea ce căuta el cu atâta înfrigurare era acest Inel. Ne-am temut că avea cunoştinţe de care noi nu prinsesem de veste. Dar Saruman a zis că nu şi a repetat ceea ce ne spusese şi înainte: anume că acest Unu nu va mai fi nicicând găsit pe Pământul-de-Mijloc.

„Dacă e să pun răul înainte, ne-a zis, atunci Duşmanul ştie că noi nu-l avem, că s-a pierdut şi pierdut a rămas. Dar ce-a fost pierdut o dată mai poate fi găsit, aşa gândeşte el. Teamă să n-aveţi. Nădejdea asta a lui e o amăgire. Oare n-am cercetat chiar eu acest lucru în amănunţime? Inelul a căzut în apele Marelui Anduin; şi cu multă vreme în urmă, în timp ce Sauron zăcea dormind, a fost dus pe Râu la vale, până în Mare. Acolo să-l lăsaţi să zacă până la sfârşit.”

Gandalf tăcu şi privirile lui se îndreptară spre răsărit, dincolo de verandă, spre tancurile îndepărtate ale Munţilor Ceţoşi, la ale căror poale largi zăcea pitită de atâta vreme primejdia ce ameninţa lumea. Scoase un oftat.

— Atunci am greşit eu, spuse el. M-am lăsat convins de vorbele lui Saruman cel înţelept; ar fi trebuit să caut adevărul mai curând. Şi primejdia în care ne aflam acum ar fi fost mai mică.

— Toţi am greşit, zise Elrond, şi dacă n-ai fi stat tu de strajă, poate că întunericul ne-ar fi înghiţit de mult cu totul. Dar, continuă.

— Din prima clipă am avut o presimţire, cu toate că, din câte ştiam, n-aş fi avut nici un motiv, spuse Gandalf mai departe, şi am dorit să descopăr cum a încăput acest obiect pe mâinile lui Gollum şi de când. Aşa că m-am pus la pândă, socotind că n-o să treacă multă vreme şi tot o să iasă din întunecime, ca să-şi caute comoara. Şi cu adevărat a ieşit, dar nu ştiu cum de n-am prins de veste, şi dus a fost. Iar apoi, vai! nu mi-am mai bătut capul cu asta, doar stăteam de veghe şi aşteptam, aşa cum am făcut cu toţii prea adesea.

Timpul a trecut şi alte griji s-au ivit, până când bănuielile mele s-au preschimbat dintr-o dată în frică. De unde provenea Inelul hobbitului? Iar dacă frica mea avea temei, ce anume trebuia făcut cu el? Trebuia să cumpănesc aceste două lucruri. Dar încă nu vorbisem nimănui despre teama mea, ştiind cât de periculoasă era o şoaptă scăpată la timpul necuvenit şi dusă mai departe. În toate lungile războaie purtate cu Turnul Întunericului, trădarea ne fusese cel mai mare vrăjmaş.

Asta s-a întâmplat acum şaptesprezece ani. Curând mi-am dat seama că iscoade de tot felul, chiar şi fiare şi păsări, se adunaseră în jurul Comitatului, şi teama mea a crescut. I-am chemat în ajutor pe Dunedaini, care s-au pus şi ei de veghe; şi mi-am mărturisit temerile lui Aragorn, moştenitorul lui Isildur.

— Iar eu, interveni Aragorn, l-am sfătuit să luăm urma lui Gollum, chiar dacă părea să fie prea târziu. Şi întrucât, după judecata mea, moştenitorul lui Isildur trebuia să se străduiască să îndrepte greşeala lui Isildur, am pornit alături de Gandalf în căutarea cea lungă şi fără de speranţă.

După aceste vorbe, Gandalf le spuse cum răscoliseră ei Ţara Pustietăţii în lung şi-n lat, până hăt departe, spre Munţii Umbrei şi spre îngrăditurile Mordorului.

— Acolo am auzit vorbindu-se despre el, ceea ce ne-a făcut să bănuim că se ascunsese o vreme lungă în dealurile întunecate; dar n-a fost chip să dăm de el, şi atunci a început să mă cuprindă disperarea, în deznădejdea aceea a mea, m-am gândit să încerc să fac ceva, iar dacă izbândeam, poate că nu mai avea să fie nevoie să-l căutăm pe Gollum. Însuşi inelul îmi putea dovedi dacă într-adevăr era acel Inel şi nu altul. Mi-au venit în minte cuvinte ce se rostiseră la Sfat: cuvintele lui Saruman, pe care le auzisem doar cu o ureche la acea vreme. Acum însă le auzeam răspicat în inima mea.

„Cele Nouă, cele Şapte, cele Trei, spusese el, îşi au fiecare dintre ele nestemata lui. Nu şi acel Unu. Acesta era rotund fără altă podoabă, la fel cu oricare alt inel mai puţin preţios; dar făurarul lui a încrustat anumite semne pe el, pe care cei pricepuţi se prea poate să mai fie în stare să le desluşească şi să le citească.”

Care erau acele semne, nu spusese. Cine le putea şti? Doar făurarul. Şi Saruman? Dar, oricât de multe ar fi ştiut el, trebuie că le învăţase la rândul său de undeva. Care altă mână, în afară aceleia a lui Sauron, mai ţinuse acest inel, înainte să se fi pierdut? Doar mâna lui Isildur.

Stăpânit de acest gând, am renunţat la urmărire şi m-am dus cât am putut de iute în Gondor. În zilele de demult, membrii ordinului meu erau primiţi cu braţele deschise acolo, iar Saruman cu deosebire. Adeseori stătuse vreme îndelungată că oaspete al Seniorului Oraşului. Seniorul Denethor însă nu s-a arătat la fel de încântat să mă vadă şi a cam scrâşnit din dinţi când mi-a îngăduit să-i cercetez pergamentele şi cărţile.

„Dacă, aşa precum spui, nu doreşti altceva decât să cauţi mărturii despre vremurile apuse şi despre începuturile Oraşului, eşti liber să citeşti! mi-a zis el. Căci pentru mine ceea ce a fost este mai puţin întunecat decât ceea ce va fi să vină, şi grija mea asta e. Dar dacă nu dovedeşti mai multă pricepere decât Saruman, care a stat îngropat aici ca să scarmene totul d’a fir a păr, nu vei găsi nimic din ce nu-mi este mie prea bine cunoscut, eu, care sunt stăpânul tuturor învăţăturilor şi poveştilor acestui Oraş.”

Aşa mi-a spus Denethor. Şi totuşi între grămezile lui de arhive se aflau multe pe care puţini mai sunt în ziua de azi în stare să le citească, chiar şi dintre învăţaţii cei mai învăţaţi, căci scrisurile şi limbile lor au devenit de neînţeles pentru cei de acum. Ascultă la mine, Boromir, în Minas Tirith încă se găseşte — necitit de nimeni altcineva în afară de mine şi de Sauron, după ce nici regii n-au izbutit — un pergament întocmit chiar de Isildur însuşi. Căci Isildur, după războiul din Mordor, nu s-a întors drept acasă, aşa cum au povestit unii.

— Poate unii de la Miazănoapte, îl întrerupse Boromir. Toată lumea din Gondor ştie că mai întâi s-a dus în Minas Anor, unde a locuit o vreme la nepotul său Meneldil, povăţuindu-l despre tot ce trebuia să ştie înainte să lase pe mâinile lui conducerea Regatului de la Miazăzi. Atunci a însămânţat acolo ultima sămânţă din Copacul Alb, în amintirea fratelui său.

— Dar tot atunci a făcut şi acest pergament, îşi reluă Gandalf vorba; şi asta nu s-a ţinut minte în Gondor, după cât se pare. Căci pergamentul vorbeşte despre Inel, şi astfel a scris Isildur acolo:

Marele Inel se va duce acum ca moştenire în Regatul de la Miazănoapte; însă va rămâne mărturie scrisă despre el aici în Gondor, unde se află moştenitori ai lui Elendil, pentru vremurile când amintirea acestor mari fapte se va fi şters.

După aceste vorbe, Isildur descria Inelul aşa cum îl găsise:

Era fierbinte când l-am luat întâia dată, fierbinte ca un tăciune, şi mâna mi s-a pârlit, încât tare mi-e teamă că nicicând nu voi mai scăpa de durerea pe care mi-a pricinuit-o. Dar chiar în vreme ce scriu, prinde să se răcească şi pare că se face mai mic, fără să-şi piardă forma sau frumuseţea. Înscrisul de pe el, care întâi a fost la fel de limpede ca o flacăra purpurie, piere, abia de se mai poate desluşi. Caligrafia se asemuieşte cu aceea a elfilor din Eregion, căci aici în Mordor nu au litere pentru o lucrătură atât de fină; limba, însă, e neştiută mie. Mă bate gândul că ar fi o limbă vorbită pe Tărâmul Întunecat, căci îmi pare plină de scârbăvnicii şi aspră. Ce răutăţi spune nu pot eu să ştiu; dar am să pun pe hârtie semnele, ca nu cumva să se stingă dincolo de orice putinţă de-a Ie desluşi. Poate că Inelul tânjeşte după fierbinţeala mâinii lui Sauron, care, aşa neagră cum era, ardea ca focul, şi astfel Gil-galad a fost nimicit; şi gândesc că, dacă aurul ar fi încă o dată încins, scrisul ar apărea cu limpezime. Dar eu unul n-am să cutez să fac nici un rău acestui obiect: singurul o adevărată minunăţie din tot ce-a făurit Sauron. Pentru mine e nepreţuit, chiar dacă-l câştig prin mare suferinţă.

— După ce-am citit aceste cuvinte, continuă Gandalf, căutarea mea a luat sfârşit. Căci scrisul transpus pe pergament era întocmai aşa cum bănuise Isildur, în limba vorbită în Mordor şi de către slujitorii Turnului. Şi ce stătea scris pe Inel se ştia de mult. Căci în ziua în care Sauron pusese pentru prima oară Inelul pe deget, Celebrimbor, făuritorul celor Trei, îl simţise şi de departe îl auzise rostind vorbele acelea, astfel că îi aflase toate gândurile ticăloase.

Am plecat din Denethor de îndată, dar chiar în vreme ce mă îndreptam spre miazănoapte, mi-au venit veşti din Lorien, anume că Aragorn trecuse pe acolo şi dăduse peste acea creatură numită Gollum. Astfel că mai întâi m-am dus să-l întâlnesc pe el şi să-i aud povestea. Prin ce pericole de moarte trecuse de unul singur, nici cu gândul nu îndrăzneam să gândesc.

— Prea multe n-am ce să povestesc, zise Aragorn. Când ajungi să trebuiască să treci prin dreptul Porţii Negre sau să calci sub tălpi florile ucigătoare din Valea Morgul, atunci poţi să te aştepţi la primejdii cu ghiotura. Într-un târziu mă cuprinsese chiar şi pe mine disperarea, aşa că am pornit-o înapoi spre casă. Şi, ce să vezi, norocul îmi scoate în cale taman ceea ce căutam: urmele unor tălpi moi pe malul unui iaz mocirlos. Erau proaspete, se vedea limpede că cine trecuse pe-acolo se grăbise, şi nu spre Mordor, ci tocmai în cealaltă parte. M-am luat după ele de-a lungul Smârcurilor Morţilor şi deodată îl văd. M-am apropiat pe furiş de un heleşteu stătut, m-am uitat atent în apă, după ce umbrele serii s-au adâncit îndeajuns, şi am pus mâna pe Gollum. Era acoperit cu o mâzgă verde. Mă tem că n-o să mă aibă niciodată la suflet, căci m-a muşcat, iar eu nu m-am purtat cu îndurare faţă de el. Nimic n-am reuşit să scot din gura lui, decât doar urmele dinţilor. Pot să spun că acea parte a călătoriei, întoarcerea acasă, a fost cea mai rea dintre toate, pentru că a trebuit să-l păzesc zi şi noapte şi să-l fac să meargă înaintea mea, după ce-i legasem o frânghie de gât şi-i băgasem un căluş în gură, până ce s-a îmblânzit de tot din pricină că-l ţinusem fără apă şi mâncare, şi tot aşa până la Codrul Întunecimii. Când în sfârşit am ajuns acolo, l-am dat pe mâna elfilor, căci aşa ne înţeleseserăm să fac; şi zău că m-am bucurat să scap de el, într-atât puţea de cumplit. Eu unul nădăjduiesc să nu-l mai văd vreodată în faţa ochilor; Gandalf, însă, după ce-a venit, a stat multe ceasuri de vorbă cu el.

— Da, multe şi secătuitoare, dar nu fără de folos. Întâi pentru că ceea ce mi-a povestit despre cum pierduse inelul se potrivea cu povestea pe care ne-a spus-o Bilbo aici, pentru prima oară întocmai aşa cum s-a întâmplat; dar asta avea prea puţină însemnătate pentru mine, căci adevărul îl ghicisem singur. Ceea ce-am aflat atunci şi nu ştiusem înainte a fost că inelul lui Gollum a ieşit din apele Râului cel Mare foarte aproape de Câmpiile Vesele. Şi am mai aflat că fusese al lui vreme îndelungată. Puterea inelului îi lungise anii peste adevărata lor măsură; dar acea putere doar Râul cel Mare o stăpâneşte.

Şi dacă aceasta nu este îndeajunsă dovadă, Galdor, mai este şi cealaltă încercare de care am amintit. Pe acest inel ţinut în sus pentru ca ochii voştri să-l vadă, rotund şi neîmpodobit, semnele pomenite de Isildur mai pot fi citite, dacă vreunul dintre voi are curajul să pună pentru câteva clipe inelul de aur în foc. Întocmai cum am făcut eu, şi iată ce-am citit:

Schimbarea din vocea vrăjitorului îi uimi pe toţi. Dintr-o dată devenise ameninţătoare, puternică, dură ca o piatră. O umbră păru să treacă peste soarele din înalt şi veranda se întunecă preţ de-o clipă. Toţi tremurară înfioraţi şi elfii îşi astupară urechile.

— Nicicând până acum n-a cutezat vreo voce să rostească vorbe în această limbă în Imladris, Gandalf cel Sur, spuse Elrond după ce umbra trecu şi toţi răsuflară uşuraţi.

— Şi să tragem nădejde că nici nu vor mai fi rostite vreodată în acest loc, răspunse Gandalf. Dar n-am să-ţi cer iertare, jupâne Elrond. Căci dacă această limbă nu va fi curând auzită în toate ungherele Apusului, atunci să nu ne mai îndoim de adevărul celor rostite de înţelepţi: comoara Duşmanului ascunde răutatea lui întreagă; şi în ea zace o mare parte din forţa lui din străvechime. Din Anii cei Negri se trag vorbele auzite de Făurarii din Eregion, când au înţeles că au fost trădaţi:

Şi să mai ştiţi, prieteni, că asta nu-i tot ce am aflat de la Gollum. Nu-l trăgea inima să vorbească, iar povestea lui era încâlcită rău, dar nu încăpea nici o îndoială că s-a dus în Mordor, iar acolo tot ce ştia i-a fost smuls cu sila. Astfel că Duşmanul ştie că acel Unu a fost găsit şi că de multă vreme se află în Comitat; slujitorii lui i-au luat urma până aproape de uşa noastră, prin urmare va afla şi el curând, poate că şi ştie de-acum, chiar în timp ce eu rostesc aceste cuvinte, că-l avem aici, cu noi.

O vreme nimeni nu scoase un cuvânt, până când, într-un târziu, Boromir spuse:

— Ziceai că e o creatura mică, Gollum ăsta? Mică, dar mare când e să facă rău. Ce s-a ales de el? Ce soartă i-ai hărăzit?

— E în închisoare, atât, răspunse Aragorn. A suferit mult. Nu am nici o îndoială că a fost chinuit şi teama de Sauron e adânc înfiptă în inima lui. Cu toate acestea, eu unul sunt bucuros că-i pus la loc sigur şi păzit de elfii cei veghetori din Codrul Întunecimii. Răutatea lui e mare şi-i dă o forţă pe care n-ai bănui că zace într-o fiinţă atât de pricăjită şi stafidită. Şi ar putea să mai facă mult rău şi acum, dacă ar fi liber. Sunt sigur că i s-a îngăduit să plece din Mordor pentru că i s-a încredinţat o misie blestemată.

— Vai nouă! Vai nouă! strigă Legolas, pe al cărui chip bălai de elf se citea disperarea. A sosit vremea să vă aduc la cunoştinţă pricina ce m-a adus aici. Veştile nu-s bune, dar abia acum am înţeles cât de rele vi se vor părea. Smeagol, căruia i se spune Gollum, a scăpat.

— Scăpat? strigă Aragorn. Chiar că-s veşti proaste. Mă tem că o să ne căim amarnic. Cum de s-a putut să ne înşele încrederea seminţia lui Thranduil?

— Nu din pricina slăbirii pazei, se apără Legolas. Poate că din prea multă bunătate. Ne temem că prizonierul a primit ajutor din partea altora, care au prins de veste despre ceea ce facem mai mult decât am fi dorit. Am păzit creatura zi şi noapte, după cum ne ceruse Gandalf, chit că eram frânţi de oboseală. Gandalf însă ne spunea să nu ne pierdem nădejdea, era încredinţat că fiinţa asta se va îmblânzi, iar noi n-aveam sufletul s-o ţinem o veşnicie în temniţa subpământeană, unde ar fi început iarăşi să-şi clocească gândurile negre.

— Cu mine n-aţi fost la fel de îndurători, sări Gloin, străfulgerându-l cu privirea, căci îşi amintise cum stătuse prizonier în beciurile de sub sălile palatelor elfice.

— Lasă asta, îl opri Gandalf. Nu-l întrerupe, te rog, dragul meu Gloin. O greşeală ruşinoasă, e drept, dar şi-au răscumpărat-o de mult. Dacă e să ne-apucăm acum să scoatem la lumină toate neînţelegerile dintre elfi şi gnomi, atunci mai bine isprăvim cu Sfatul ăsta.

Gloin se ridică în picioare şi făcu o plecăciune, iar Legolas continuă:

— În zilele când vremea era frumoasă, îl scoteam pe Gollum la plimbare prin pădure; era un copac înalt acolo, crescut la o mare depărtare de toţi ceilalţi, în care-i plăcea să se caţăre. Adeseori îl lăsam să se cocoaţe până sus de tot, unde simţea vântul suflând; dar de fiecare dată puneam pe cineva de strajă jos, la poala copacului. Într-una din zile n-a mai vrut să coboare, iar Străjerii n-au vrut să urce după el: învăţase cum să se prindă de crengi cu picioarele şi mâinile; astfel că am stat de strajă până târziu în noapte.

A fost chiar în noaptea aceea de vară, fără lună şi fără stele, când orcii ne-au atacat pe nepusă masă. I-am alungat noi, nu-i vorbă; oricât ar fi fost ei de mulţi şi de fioroşi, veneau de dincolo de munţi şi nu erau deprinşi cu pădurile. Când bătălia a luat sfârşit, am descoperit că prizonierul nostru dispăruse, iar cei pe care-i pusesem de strajă zăceau căsăpiţi sau fuseseră luaţi ostatici. Atunci am înţeles că puseseră la cale atacul anume ca să-l elibereze pe Gollum şi că el ştiuse de atac dinainte. Cum de s-a putut întâmpla aşa ceva, nu ne este limpede nici acum; dar Gollum e o creatură vicleană, iar iscoadele Duşmanului nebănuit de multe. Fiinţele întunecate pe care le alungaserăm în toamna anului Dragonului s-au întors şi mai numeroase, iar Codrul Întunecimii a devenit iarăşi un loc blestemat, fără doar de meleagul pe care se află regatul nostru.

N-am izbutit să punem din nou mâna pe Gollum. I-am găsit urmele printre cele nenumărate ale orcilor, se înfundau adânc în Pădure, spre miazăzi. Dar nu după multă vreme le-am pierdut şi pe astea, iar mai departe n-am cutezat să mergem; căci curând am fi ajuns în Doi Guldur, un tărâm şi mai blestemat; într-acolo nu ne îndreptăm nicicând paşii.

— Asta e, s-a dus, oftă Gandalf. N-avem vreme să pornim încă o dată în căutarea lui. N-are decât să facă ce-o pofti. Dar îmi vine să cred că o să mai aibă de jucat un rol pe care nici el însuşi, nici Sauron nu-l bănuiesc. Iar acum, continuă Gandalf, o să răspund la celelalte întrebări ale lui Galdor. Cum a rămas cu Saruman? Ce sfaturi ne dă el, când ne aflăm la o asemenea ananghie? Această poveste trebuie s-o spun de la un capăt la celălalt, căci numai lui Elrond i-am împărtăşit-o şi atunci în câteva cuvinte, dar veţi vedea că se leagă de tot ceea ce vom hotărî aici. Este ultimul capitol din Povestea Inelului, atât cât s-a petrecut până acum.

La sfârşitul lui iunie mă găseam în Comitat, dar mintea mi-era adumbrită de un nor de nelinişte, astfel că am pornit-o călare spre hotarele de la miazăzi ale micului ţinut; căci presimţeam o primejdie, ce mi-era încă tăinuită, însă părea să se apropie tot mai mult. Acolo m-au ajuns din urmă ştiri despre războaie şi înfrângeri în Gondor, şi când am auzit de Umbra Neagră, mi-a îngheţat inima în piept. De întâlnit n-am întâlnit altceva decât câţiva fugari veniţi de la Miazănoapte; însă parcă citeam în ei o teamă de care nu voiau să vorbească. De acolo m-am îndepărtat către răsărit şi către miazănoapte, urmând Drumul Verde; nu departe de Bree, am dat peste un călător care şedea pe un dâmb la marginea drumului, şi un cal păştea alături. S-a dovedit a fi Radagast Cafeniul, care odată a locuit în Rhosgobel, aproape de hotarele Pădurii Întunecimii. Face parte din ordinul meu, dar nu-l mai văzusem de multă vreme.

„Gandalf! a strigat el văzându-mă. Tocmai în căutarea ta am pornit. Doar că-s străin prin părţile astea. Tot ce ştiam era că ai putea fi găsit într-un ţinut sălbatic ce poartă un nume barbar, Comitatul.”

„Ştii bine ce ştii, i-am zis. Dar nu vorbi astfel de te vei întâlni cu locuitorii acestui ţinut. Te afli aproape de hotarele Comitatului. Şi ce doreşti de la mine? îmi vine să cred că este ceva foarte important. Nu mi te amintesc să-ţi placă să călătoreşti, afară doar dacă te împinge nevoia.”

„Am o solie ce nu poate să aştepte. Veştile pe care ţi le aduc sunt rele.”

S-a uitat în jur, ca şi cum tufişurile ar fi putut să aibă urechi, apoi a şoptit:

„Nazgul. Cei Nouă au părăsit hotarele. Au trecut Râul în taină şi se îndreaptă către apus. Şi-au luat înfăţişarea de călăreţi înveşmântaţi în negru.”

Atunci am înţeles că teama mă stăpânise fără s-o ştiu.

„Înseamnă că Duşmanul e la mare ananghie sau urmăreşte ceva, a mai zis Radagast, dar ce anume îl împinge să cerceteze meleagurile astea îndepărtate şi pustii, n-am habar.”

„Cum adică?” l-am întrebat, nepricepând ce voia să spună.

„Mi s-a zis că, oriîncotro se îndreaptă, Călăreţii întreabă de o ţară numită Comitatul.”

„Comitatul”, am zis eu, cuprins de disperare. Căci până şi înţelepţii se tem să ţină piept celor Nouă, atunci când sunt adunaţi laolaltă sub comanda acelei căpetenii haine a lor. Ce rege mare fusese el pe vremuri, şi ce mare vraci, ca acum să stăpânească peste o ceată ucigaşă.

„Cine ţi-a spus acestea? l-am întrebat. Cine te-a trimis?”

„Saruman cel Alb. Şi m-a rugat să-ţi mai spun că e gata să te ajute dacă ai nevoie, dar trebuie să-i ceri acum ajutorul, altfel va fi prea târziu.”

Vorbele lui mi-au renăscut speranţa, căci Saruman cel Alb este cel mai mare în ordinul meu. De bună seamă că Radagast e-un vrăjitor vrednic de toată lauda, maestru al formelor şi al jocurilor de nuanţe; şi ştie toate tainele plantelor şi ale fiarelor, iar zburătoarele îi sunt cei mai apropiaţi prieteni. Dar Saruman de multă vreme cercetează tainele Duşmanului însuşi, astfel că adeseori am putut să i-o luăm înainte. Vicleşugurile lui Saruman ne-au ajutat să-l alungăm pe Duşman din Doi Guldur. Prin urmare, m-am gândit că poate găsise el niscaiva arme care să le vină de hac celor Nouă.

„Mă voi duce la Saruman”, am hotărât.

„De e aşa, trebuie s-o porneşti de-ndată, a zis Radagast, căci am pierdut mult timp căutându-te şi zilele sunt numărate. Mi s-a spus să dau de tine înainte de Miezul Verii, şi iată că e Miezul Verii. Chiar de-ar fi să o porneşti la drum din locul ăsta, tot n-ai s-ajungi înainte ca cei Nouă să descopere ţara aia pe care o căuta ei. Eu însumi pornesc înapoi fără să mai zăbovesc.”

Şi cu aceste vorbe a încălecat şi a dat pinteni calului.

„Stai puţin! am strigat. O să avem nevoie de ajutorul vostru şi de al tuturor celor care mi-l pot da. Trimite această solie a noastră sălbăticiunilor şi zburătoarelor care-ţi sunt prietene. Spune-le să le dea de ştire lui Saruman şi lui Gandalf de cum află ceva. Trimite solie până în Orthanc.”

„Aşa voi face”, a spus el şi dus a fost, căci cei Nouă erau pe urmele lui.

Nu m-am putut lua după el atunci şi acolo. Călărisem prea mult în ziua aceea şi eram la fel de ostenit ca şi calul meu; şi trebuia să cumpănesc la tot. Am rămas în Bree în noaptea aceea şi am hotărât că n-aveam vreme să mă întorc în Comitat. Nicicând n-am făcut o greşeală mai mare.

I-am lăsat totuşi un mesaj lui Frodo şi l-am rugat pe prietenul meu hangiul să i-l trimită. Am pornit în zori; şi în cele din urmă am ajuns la sălaşul lui Saruman. Se găseşte departe la miazăzi, în Isengard, la capătul Munţilor Ceţoşi, în apropiere de Strunga Rohan. Boromir vă poate spune că e o vale largă ce se deschide între Munţii Ceţoşi şi povârnişurile cele mai nordice ale crestei Ered Nimrais, Munţii Albi, aflaţi în ţara lui. Însă Isengard e un inel de stânci pleşuve ce înconjoară asemenea unui zid o vale în mijlocul căreia se află un turn de piatră, numit Orthanc. Nu Saruman e cel care l-a construit, ci oamenii din Numenor, cu multă vreme în urmă; foarte înalt, tăinuind secrete nenumărate; cu toate acestea, nu arată a fi fost făcut de oameni pricepuţi. Nu se poate ajunge la el decât trecând prin inelul Isengard; iar în acest inel se află o singură poartă.

Târziu într-o seară am ajuns la poartă, un fel de arc mare, scobit într-un zid de stâncă şi păzit cu străşnicie. Dar străjerii ştiau de venirea mea, aşa că mi-au spus că Saruman mă aştepta. Am trecut călare pe sub arc, poarta s-a închis neauzită în urma mea şi deodată m-a cuprins frica, fără să ştiu de ce.

Am călărit până la poalele turnului şi m-am oprit în dreptul treptelor lui Saruman; acolo m-a întâmpinat chiar el şi m-a condus până sus de tot, în încăperea lui. Pe deget purta un inel.

„Vasăzică, ai venit, Gandalf, mi-a spus el cu o voce gravă; în ochii lui, însă, mi s-a părut că văd o lumină albă, ca şi cum în inima lui râdea cu hohote de gheaţă.

„Da, am venit. Am venit să-ţi cer ajutorul, Saruman cel Alb.”

Numele acesta părea să-l supere.

„Chiar aşa, Gandalf cel Sur? a pufnit el în bătaie de joc. Să-mi ceri ajutorul? Nu s-a prea auzit ca Gandalf cel Sur să ceară ajutor cuiva, el care e atât de viclean şi de înţelept, şi umblă haihui prin te miri ce coclauri şi îşi vâră nasul peste tot, chiar dacă nu e treaba lui.”

L-am privit cu mirare.

„Dacă nu mă-nşel, am zis, apele s-au tulburat într-aşa măsură, încât va fi nevoie de forţele noastre ale tuturor să se unească.”

„Se prea poate, dar ţi-a venit târziu acest gând. De când — stau eu şi mă întreb — ascunzi de mine, mai-marele Sfatului, un lucru atât de însemnat? Ce te-aduce acum din vizuina ta din Comitat?”

„Cei Nouă au ieşit din nou la lumină, am răspuns. Au trecut Râul. Aşa mi-a spus Radagast.”

„Radagast, cel Cafeniu! a hohotit Saruman, fără să-şi mai ascundă dispreţul. Radagast îmblânzitorul de Păsări! Radagast Nătăfleţul! Radagast Nebunul! A avut totuşi atâta minte cât să-şi joace rolul pe care i l-am încredinţat. Căci, iată-te, ai venit, şi ăsta a fost scopul soliei mele. Şi aici vei rămâne, Gandalf cel Sur, şi te vei odihni după atâtea călătorii. Căci eu sunt Saruman înţeleptul, Saruman Făuritorul de Inele, Saruman cel de Multe Culori!”

Abia atunci l-am privit mai bine şi am văzut că straiele sale, care-mi păruseră albe, nu erau albe, ci croite dintr-o ţesătură din multe culori, care licăreau şi-şi schimbau nuanţele la fiece mişcare a lui, zăpăcind privirile.

„Albul îmi plăcea mai mult”, i-am spus.

„Albul! a rânjit el. E bun pentru început. Stofa albă poate fi vopsită. Pagina albă poate fi mâzgălită; lumina albă poate fi fărâmată.”

„Şi-atunci nu mai e albă. Şi cel care fărâmă un lucru numai ca să vadă ce este a părăsit calea înţelepciunii.”

„Nu-i nevoie să-mi vorbeşti ca unuia dintre neghiobii pe care ţi i-ai făcut prieteni, s-a înfuriat el. Nu te-am adus aici că să primesc sfaturi de la tine, ci ca să-ţi dau putinţa să alegi.”

S-a ridicat în picioare şi a început să declame, de-ai fi zis că ţinea un discurs pregătit cu mult înainte.

„Zilele de Odinioară s-au dus. Acum trec Zilele de Mijloc. Şi încep Zilele Timpurii. Vremea elfilor s-a sfârşit, dar a venit vremea noastră: lumea oamenilor, pe care trebuie s-o conducem. Dar pentru asta avem nevoie de putere, puterea de-a pune în ordine toate lucrurile după vrerea noastră, în numele acelui bine pe care doar cei înţelepţi îl pot vedea.

Şi ascultă bine, Gandalf, bătrânul meu prieten şi ajutor, a continuat el, apropiindu-se şi înmuindu-şi glasul. Am spus noi, căci aşa poate fi, dacă mi te vei alătura. O Putere nouă se ridică acum. Împotriva ei nu ne mai slujesc vechile alianţe şi tactici. Nu ne-a mai rămas nici o speranţă în elfi sau în muribundul Numenor. Iată, aşadar, ce alegere îţi stă dinainte. Putem să ne alăturăm acelei Puteri. Aşa ar fi înţelept, Gandalf. Numai aşa mai putem avea speranţă. Victoria e aproape; şi răsplata va fi bogată pentru cei care i-au venit în ajutor. Cu cât creşte Puterea, cu atât se vor înălţa şi prietenii ei dovediţi; iar înţelepţii, cei ca mine şi ca tine, vom putea, dacă avem răbdare, să ajungem în cele din urmă să-i dirijăm mersul, să o controlăm. Putem aştepta să se ivească timpul potrivit, putem să ne păstrăm gândurile în sinea noastră, deplângând poate ticăloşiile săvârşite când şi când, lăudând însă ţelul sublim şi ultim: Cunoaşterea, Legea, Ordinea; toate acele lucruri pe care ne-am străduit atâta amar de vreme şi în zadar să le desăvârşim, mai degrabă împiedicaţi decât ajutaţi de prea slabii sau leneşii noştri prieteni. Nu e nevoie, mai bine spus, nu vor fi schimbări însemnate în planurile noastre, ci doar în mijloacele pe care le vom folosi.”

„Saruman, l-am întrerupt eu, am mai auzit discursuri din acestea şi înainte, dar numai din gurile emisarilor trimişi din Mordor pentru a-i amăgi pe cei săraci cu duhul. Nu pot să-mi închipui că m-ai adus de atât de departe doar că să-mi impui urechile.”

S-a uitat la mine pieziş şi a rămas câteva clipe gânditor.

„Bun, văd că această linie înţeleaptă nu reuşeşte să te convingă. Nici pe viitor? Nici dacă vom găsi o cale mai bună?”

S-a apropiat şi şi-a pus mâna lui lungă pe braţul meu.

„Şi de ce nu, Gandalf? a şoptit el. De ce nu? Inelul Stăpân? Dacă reuşim să-l stăpânim pe acesta, atunci întreaga Putere va intra în mâinile noastre. În fapt, aceasta este cauza pentru care te-am adus aici. Căci am mulţi ochi ce mă slujesc şi am încredinţarea că tu ştii unde zace acum acest obiect preţios. Nu este aşa? Altfel, din ce pricină întreabă cei Nouă despre Comitat şi ce treabă poţi tu să ai acolo?”

Spunând acestea, în ochii lui a scăpărat o poftă pe care nu şi-a mai putut-o ascunde.

„Saruman, am spus, depărtându-mă de el, doar o singură mână o dată poate să stăpânească Inelul, ştii asta foarte bine, aşa că nu te mai osteni să vorbeşti despre Noi. Dar nu ţi l-aş da, nu, nu, nu ţi-aş da nici măcar veşti despre el, acum că ştiu ce-ţi trece prin minte. Ai fost mai-marele Sfatului, dar acum ţi-ai dat jos masca în sfârşit. Din câte înţeleg, am de ales între a mă supune lui Sauron sau a mă supune ţie. N-am să aleg nici una, nici alta. Mai ai şi altceva să-mi oferi?”

„Cum să nu, a răspuns el, rece dintr-o dată şi ameninţător. Nu m-am aşteptat să dai dovadă de înţelepciune, chiar şi pentru propriul tău bine; dar ţi-am oferit şansa să mă ajuţi de bunăvoie, pentru a te feri singur de necazuri şi suferinţa. A treia posibilitate e aceea de a te ţine aici până la sfârşit.”

„Până la care sfârşit?”

„Până când îmi vei dezvălui unde se află acel Unu. Pot să găsesc mijloace să te conving. Sau până când va fi găsit în ciuda ta, iar Cârmuitorul va avea timp să se ocupe de treburi mult mai uşoare; ca, de pildă, să se gândească la cea mai potrivită răsplată pentru îndărătnicia şi insolenţa lui Gandalf cel Sur.”

„S-ar putea că asta să nu se arate a fi o treabă mult mai uşoară”, i-am întors-o eu.

El mi-a râs în nas, căci vorbele mele n-aveau acoperire, iar el ştia asta prea bine.

— M-au dus şi m-au închis de unul singur în foişorul turnului Orthanc, acolo de unde Saruman avea obiceiul să urmărească stelele. Nu se poate coborî din foişor decât pe o scară îngustă, cu mai multe mii de trepte, iar valea de la poalele turnului pare neînchipuit de departe. Am privit-o de sus şi am văzut că ceea ce fusese odată verde şi frumos era acum plin de puţuri de mină şi fierarii. Lupi şi orci îşi făcuseră sălaşurile în Isengard, căci Saruman îşi alcătuise propria oştire, încercând să rivalizeze cu Sauron şi fără să intre încă în servitutea lui. Peste toate acestea atârna un fum negru, ce se vălătucea în jurul turnului. Stăteam singur pe o insulă între nori; de evadat nici vorbă, iar zilele îmi erau pline de amărăciune. Frigul mă scotea din minţi; abia dacă aveam loc în cămăruţa aceea să mă mişc în sus şi-n jos, neliniştit peste poate de Călăreţii ce se îndreptau spre Miazănoapte.

Eram încredinţat că cei Nouă ieşiseră din nou la lumină, şi asta nu numai din ceea ce-mi spusese Saruman, care s-ar fi putut foarte bine să fie minciuni. Cu multă vreme înainte de-a mă duce spre Isengard primisem veşti pe căi ce erau mai presus de orice îndoială. Inima-mi era grea de teamă pentru prietenii mei din Comitat; dar tot mai nutream o speranţă. Trăgeam nădejde că Frodo pornise la drum de îndată, aşa cum îi cerusem în scrisoare, şi că ajunsese în Vâlceaua Despicată până să înceapă cumplita urmărire. Şi atât speranţa, cât şi teama s-au dovedit neîntemeiate. Căci speranţa mi-o pusesem într-un grăsan din Bree; iar teama îmi era pricinuită de viclenia lui Sauron. Dar grăsanii ce vând bere au de alergat în toate părţile; iar puterea lui Sauron este mai slabă decât ne-o închipuim noi din pricina fricii. Numai că, singur cum eram şi prins în capcana inelului Isengard, n-aveam de unde să ştiu că vânătorii, din faţa cărora toţi o rupeau la fugă sau cădeau răpuşi, se vor poticni tocmai în îndepărtatul Comitat.

— Te-am văzut! strigă Frodo. Umblai în sus şi-n jos. Luna lucea în părul tău.

Gandalf tăcu uluit şi-l privi.

— N-a fost decât un vis, continuă Frodo, dar mi l-am amintit aşa, deodată. Aproape că-l uitasem. L-am visat de mult; cred că după ce-am plecat din Comitat.

— Înseamnă că l-ai visat târziu, spuse Gandalf, aşa după cum vei vedea. Mă găseam într-o stare cumplită. Şi cei care mă cunosc vă pot spune că rar mi s-a întâmplat să fiu la o ananghie atât de mare şi că nu o îndur prea uşor. Gandalf cel Sur prins precum o muscă într-o plasă perfidă a unui păianjen. Dar chiar şi celor mai pricepuţi păianjeni le scapă un fir mai slab.

La început mă temusem, aşa după cum dorise chiar Saruman să se întâmple, că Radagast căzuse şi el în ispită. Apoi m-am gândit că nu simţisem nimic rău în vocea lui sau în ochii lui atunci când ne întâlniserăm. Altfel nu m-aş fi dus niciodată în Isengard, sau, dacă aş fi făcut-o, aş fi fost cu ochii-n patru. Aşa a gândit şi Saruman, numai că şi-a tăinuit bine gândul şi şi-a amăgit solul. Sunt încredinţat că, dacă ar fi încercat, n-ar fi izbutit să-l ademenească pe cinstitul Radagast în trădarea lui. El m-a căutat cu cea mai bună-credinţă şi doar aşa a avut puterea să mă convingă.

Aceasta a şi fost calea prin care am dejucat planul pus la cale de Saruman. Căci Radagast n-avea nici o pricină să nu facă ceea ce-l rugasem; astfel că a călărit până în Codrul Întunecimii, unde-şi avea prieteni mulţi şi străvechi. Şi Vulturii Munţilor au pornit să cutreiere lumea în lung şi-n lat şi le-a fost dat să vadă multe: adunarea lupilor şi chemarea laolaltă a orcilor; şi pe cei Nouă Călăreţi bătând meleagurile în lung şi-n lat; iar de auzit au auzit despre fuga lui Gollum. Pe toate acestea avea să mi le spună un sol de-al lor, trimis anume.

Aşa s-a făcut că, spre sfârşitul verii, într-o noapte cu lună, Gwaihir Stăpânul Vânturilor, cel mai iute dintre vulturii cei mari, a zburat nevăzut de nimeni până la turnul Orthanc; şi m-a găsit stând pe acoperişul foişorului. Eu i-am vorbit şi el m-a luat pe aripile sale înainte ca Saruman să prindă de veste. Ne depărtaserăm mult de Isengard când lupii şi orcii au ieşit pe poartă ca să pornească în urmărirea mea.

„Cât de departe mă poţi duce?” l-am întrebat pe Gwaihir.

„Multe leghe, a răspuns el, dar nu până la capătul pământului. Am fost trimis să aduc veşti, nu să duc poveri.”

„Dacă e pe-aşa, îmi va trebui un armăsar care să alerge pe pământ, un armăsar de neîntrecut, căci nicicând n-am fost într-o asemenea mare grabă ca acum.”

„Te voi duce atunci în Eldoras, unde şade în palatul său Seniorul Ţinutului Rohan; locul acela nu e departe de-aici.”

M-am bucurat auzindu-l ce spune, pentru că în Obştea Călăreţilor din Rohan trăiesc rohirrimii, Stăpânii Cailor, şi nu se află nicăieri pe pământ cai că aceia ce cresc în valea cea largă dintre Munţii Ceţoşi şi Munţii Albi.

„Spune-mi, ce crezi, mă pot bizui pe oamenii din Rohan?” l-am întrebat pe Gwaihir, pe când încrederea îmi era zdruncinată din pricina trădării Iui Saruman.

„Plătesc tribut în cai, mi-a răspuns, şi în fiecare an trimit nu ştiu câţi în Mordor, aşa am auzit; dar nu sunt juruiţi lor. Dacă Saruman se lasă ademenit de rău, cum zici tu, atunci soarta lor va fi curând pecetluită.”

— M-a lăsat pe pământ în Ţinutul Rohan înainte de ivirea zorilor; dar uite că m-am lungit prea mult cu povestea. Ce urmează va fi scurt. În Rohan am descoperit că răul îşi începuse de-acum lucrarea ticăloasă: minciunile lui Saruman, şi regele care nici nu voia să-mi audă avertismentele. Mi-a zis să-mi aleg ce cal vreau şi să mă fac nevăzut; iar eu mi-am ales un cal după pofta inimii mele, nu şi a lui. Am luat cel mai bun cal ce se găsea în ţinutul lui, nici că mai văzusem unul asemenea.

— Înseamnă că e cu adevărat un animal de sânge nobil, spuse Aragorn, şi mă doare mai mult decât multe alte veşti ce par mai rele la prima vedere, să aflu că Sauron cere un asemenea tribut. Lucrurile nu stăteau aşa când am fost ultima dată în acea ţară.

— Nici acum nu sunt aşa, jur pe capul meu, sări Boromir. E o minciună răspândită de Duşman. Eu îi cunosc pe oamenii din Rohan, cinstiţi şi viteji, aliaţii noştri, care încă trăiesc pe pământurile primite de la noi cu multă vreme în urmă.

— Umbra din Mordor se întinde peste meleaguri îndepărtate, răspunse Aragorn. Saruman i-a căzut pradă. Rohan a intrat sub stăpânirea ei. Cine ştie ce vei găsi acolo dacă te vei întoarce vreodată?

— Nicidecum că şi-ar plăti vieţile cu cai, se îndârji Boromir. Ei îşi iubesc caii la fel de mult că pe propriile rubedenii. Şi nu fără motiv, căci caii din Obştea Călăreţilor se trag de pe Câmpiile de la Miazănoapte, unde Umbra nu ajunge, iar rasa lor, ca şi aceea a stăpânilor lor, coboară din zilele de demult ale libertăţii.

— Aşa este, întări Gandalf. Şi se află unul anume printre ei, ce a fost fătat, din câte ştiu eu, în dimineaţa lumii. Caii celor Nouă nu se pot lua la întrecere cu el; neobosit şi ager din cale-afară. Numele îi e Iute ca Gândul. Ziua, pielea îi luceşte precum argintul, iar noaptea, e asemenea unei umbre, trecând nebăgat de seamă. Călcătura lui e ca fulgul! Nicicând n-a fost încălecat de om, dar eu l-am luat şi l-am îmblânzit şi atât de iute m-a purtat, de am ajuns în Comitat când Frodo era în Gruiurile-gorgane, cu toate că pornisem din Rohan o dată cu plecarea lui din Hobbiton.

Teama însă îmi devenea tot mai puternică, în timp ce călăream. Nici n-am ajuns bine pe meleagurile de la miazănoapte, că am şi primit veşti despre călăreţi şi, oricât m-aş fi apropiat de ei cu fiecare zi mai mult, ei tot înaintea mea erau. Am aflat că-şi împărţiseră forţele: unii rămăseseră la hotarele de la miazăzi, nu departe de Drumul Verde, alţii pătrunseseră în Comitat dinspre miazăzi. Am sosit în Hobbiton, dar Frodo plecase; am stat însă de vorbă cu bătrânul Gamgee. Multe vorbe, însă puţine despre frământările mele. EI avea să-mi spună destule despre noii stăpâni ai vizuinei Fundătura.

„Nu pot îndura schimbările, mi-a zis, oricând s-ar petrece astea, Şi mai cu seamă schimbările în ce poate fi mai rău.” A repetat de mai multe ori vorbele astea: „schimbările în ce poate fi mai rău”.

„Ce poate fi mai rău’ sunt vorbe mari, i-am spus eu, şi trag nădejde să nu apuci ziua să le vezi aievea.”

Din tot ce mi-a zis am priceput în cele din urmă că Frodo plecase din Hobbiton cu mai puţin de o săptămână înainte şi un călăreţ negru dăduse târcoale prin vecini chiar în aceeaşi seară. Astfel că am pornit de acolo cuprins de teamă. Am ajuns în Ţara Iedului şi i-am găsit pe toţi în frământare mare, ca un muşuroi de furnici când le zgândări cu un băţ. Am ajuns la casa din Scobitura Râului şi am găsit-o spartă şi pustie; dar pe prag am dat peste o mantie ce fusese a lui Frodo. Speranţa m-a părăsit atunci pentru o vreme şi n-am mai zăbovit să aflu veşti, care mi-ar fi risipit temerile; ci am pornit-o pe urmele Călăreţilor. Greu de urmat, căci se risipiseră în cele patru vânturi şi astfel m-am zăpăcit rău de tot. Mi s-a părut însă că una sau două se îndreptaseră spre Bree; într-acolo am apucat-o şi eu, cu gândul la ceea ce le va fi dat urechilor unui hangiu să audă.

„Captalan e numele lui, mi-am zis în sinea mea. Dacă întâmplarea asta e din vina lui, am să-i topesc toată osânza de sub piele. Am să-l rumenesc pe neghiobul ăsta bătrân la foc mic.”

La asta se aştepta şi el, căci atunci când m-a văzut la faţă a picat în genunchi şi a-nceput să se topească sub ochii mei.

— Ce i-ai făcut? sări Frodo ca ars. Să ştii că s-a purtat foarte frumos cu noi şi s-a străduit cât a putut.

Gandalf izbucni în râs.

— Nu te teme. Nu l-am muşcat, iar de lătrat am lătrat puţin. Atât de bucuros am fost de veştile pe care le-am smuls din gura lui, după ce-a isprăvit cu dârdâiala, încât l-am luat în braţe. Cum de s-a brodit aşa, n-am putut să mă dumiresc atunci, dar am aflat că tocmai fuseserăţi în Bree cu o noapte înainte şi că porniserăţi în aceeaşi dimineaţă, împreună cu Pas Mare.

„Pas Mare!” am strigat eu, bucuros peste poate.

„Da, domnule, mi-e teamă că aşa e, a bâiguit Captalanul, neînţelegând bucuria mea. A ajuns la ei, chit că am făcut tot ce-am putut ca să-l împiedic, iar ei l-au luat cu ei. S-au purtat tare ciudat în tot timpul cât au fost aici: parcă anume au făcut totul.”

„Tâmpitule! Nebunule! De trei ori nepreţuitule şi iubitule Barliman! am strigat eu. Sunt cele mai bune veşti pe care le-am primit de la mijlocul verii: merită cel puţin un gologan de aur. Îţi menesc ca berea să fie de cea mai bună calitate timp de şapte ani! i-am zis. Acum pot în sfârşit să dorm o noapte liniştit, prima de nici nu mai ştiu când.”

— Şi am stat acolo în noaptea aceea, neştiind ce să cred că se alesese de Călăreţi; numai despre doi se aflase, pare-se, câte ceva în Bree. Dar în timpul nopţii ne-a fost dat să aflăm mai multe. Cel puţin cinci veniseră dinspre apus, dărâmaseră porţile şi trecuseră prin Bree ca vântul turbat; cei din Bree tremură şi-acum şi se aşteaptă la sfârşitul lumii. În zori m-am trezit şi am pornit-o pe urmele lor.

Sigur nu sunt, dar mi se pare totuşi că lucrurile s-au petrecut astfel. Căpetenia lor a rămas în taină la miazăzi de Bree, în vreme ce doi au luat-o înainte, prin sat, iar alţi patru au năvălit în Comitat. Dar, după ce s-au regrupat în Bree şi în Scobitura Râului, s-au întors la Căpetenia lor cu veşti, astfel că au lăsat Drumul supravegheat o vreme doar de către iscoadele lor. Căpetenia i-a trimis apoi pe câţiva spre soare-răsare, tăind-o de-a dreptul peste câmpuri, iar el cu ceilalţi rămaşi au luat-o pe Drum plini de mânie.

Până la Ţancul Vremii am galopat ca o furtuna şi am ajuns acolo înainte de apusul soarelui, a două zi după plecarea din Bree — dar ei au fost acolo mai curând. S-au retras din faţa mea, căci simţeau cum se apropie mânia mea şi nu cutezau s-o înfrunte câtă vreme Soarele era sus pe cer. În timpul nopţii, însă, au strâns cercul, m-au asediat sus, în creştetul dealului, în vechiul inel Amon Sul. Nu mi-a fost deloc uşor: lumină şi pălălaie ca acelea nu mai fuseseră zărite pe Ţancul Vremii de pe timpul războaielor din vechime.

La răsăritul soarelui am izbutit să scap şi am fugit spre miazănoapte. Mai mult de-atât nu trăgeam nădejde să fac. Mi-a fost cu neputinţă să te găsesc, Frodo, în pustietate, şi ar fi fost o nesăbuinţă până şi să încerc să o fac, cu cei Nouă pe urmele mele. Astfel că a trebuit să-mi pun toate speranţele în Aragorn. Nutream, totuşi, gândul că-i fac pe câţiva să se ia după mine şi în acelaşi timp să ajung la Vâlceaua Despicată înaintea voastră, ca să trimit ajutoare. Patru Călăreţi m-au urmat, într-adevăr, dar în scurt timp s-au întors din drum şi s-au îndreptat spre Vad, din câte mi s-a părut. A fost şi asta de ceva ajutor, căci rămăseseră numai cinci, din cei nouă, atunci când tabăra voastră a fost atacată.

Am ajuns aici într-un târziu, pe un drum lung şi greu, pentru că am urcat până la Izvorul Brumat şi am trecut prin Pârloagele Etten, şi iar la vale, venind tot dinspre miazănoapte. Paisprezece zile aproape mi-au trebuit după ce-am plecat de pe Tancul Vremii, căci nu puteam merge călare printre stâncile din munţii căpcăunilor, astfel că Iute că Gândul m-a părăsit. L-am trimis înapoi la stăpânul său; dar între noi s-a legat o mare prietenie şi dacă aş fi avut nevoie de el, era de ajuns să-l chem pe nume şi ar fi venit. Dar uite aşa s-a făcut că am ajuns la Vâlceaua Despicată doar cu trei zile înainte de Inel, iar veştile despre primejdia în care se afla Inelul sosiseră înaintea mea — şi bine că a fost aşa.

lată deci, Frodo, sfârşitul poveştii mele. Să mă ierte Elrond şi ceilalţi pentru că a fost atât de lungă. Dar nu s-a mai întâmplat ca Gandalf să nu se ţină de cuvânt şi să nu vină după cum a promis, încât am gândit că purtătorul Inelului trebuia să afle întreaga întâmplare. Ei bine, povestea a fost spusă de la început până la sfârşit. Iată-ne pe toţi aici şi iată Inelul. Şi tot nu ne-am apropiat de ceea ce ne-a adus aici. Ce-o să facem cu el?

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Elrond vorbi din nou: — Este dureros ceea ce-am aflat despre Saruman, căci am crezut în el şi l-am primit la toate sfaturile noastre. E periculos să cercetezi prea în adânc tainele Duşmanului, de-o faci cu gând bun sau rău. Dar asemenea căderi în păcat şi trădări, vai, s-au mai petrecut şi înainte. Dintre poveştile auzite azi aici, a lui Frodo mi s-a părut cea mai ciudată. Nu mi-a fost dat să cunosc prea mulţi hobbiţi până acum, în afară de Bilbo; dar acum mi se pare că el nu e chiar atât de unic şi de deosebit precum mi-l închipuisem. Lumea s-a schimbat mult de când am străbătut ultima dată drumurile de la apus.

Duhurile Gorganurilor ne sunt cunoscute sub multe nume; iar despre Pădurea Bătrână au fost spuse nenumărate poveşti: tot ce-a mai rămas acum e un dâmb-martor din hotarul ei de la miazănoapte. Au fost vremuri când veveriţele puteau sări din copac în copac din ceea ce numiţi voi Comitat şi până în Ţara Sură, la apus de Isengard. Am străbătut şi eu odată meleagurile acelea şi multe primejdii şi ciudăţenii mi-a fost dat să cunosc. Dar de Bombadil am uitat, dacă într-adevăr e unul şi acelaşi care bântuia odinioară pădurile şi dealurile, şi chiar şi în acea vreme era mai bătrân decât bătrâneţea. Pe atunci nu avea acest nume. Noi îi spuneam Iarwain Ben-adar, cel mai bătrân şi cel fără de strămoşi. Dar câte alte nume nu i-au fost date de alte neamuri de-a lungul timpului: Forn îi spuneau gnomii, oamenii de la Miazănoapte îl numeau Orald, şi au mai fost şi altele. O creatură neobişnuită, dar mă gândesc că poate ar fi fost bine să-l chemăm la Sfatul nostru.

— N-ar fi venit, spuse Gandalf.

— N-am putea totuşi să-i trimitem o solie şi să-i cerem ajutorul? stărui Erestor. După câte înţeleg, are puteri şi asupra Inelului.

— Nu, eu n-aş spune asta, îl contrazise Gandalf. Mai corect ar fi să zici că Inelul nu are nici o putere asupra lui. Este propriul său stăpân. Dar nu poate preface Inelul în altceva şi nici puterea pe care acesta o are asupra altora n-o poate înfrânge. Unde mai pui că Bombadil s-a retras într-un ţinut mic, între hotare pe care tot el le-a hotărât, chiar dacă nimeni nu le vede, şi poate că aşteaptă acolo o schimbare a vremurilor, dar de ieşit dintre hotare nu iese.

— Numai că între hotarele acelea nimic nu-l tulbură, adăugă Erestor. Ce-ar fi să ia Inelul cu sine şi să-l ţină acolo, că să nu mai poată face rău nimănui?

— Nu, se împotrivi Gandalf, de bunăvoie n-o va face. Poate doar dacă toate seminţiile libere din lume s-ar ruga de el să o facă, numai că el nu ar pricepe de ce e nevoie de aşa ceva. Iar dacă i s-ar da Inelul, ar uita de el curând, său mai degrabă cred că l-ar arunca. Nu stă cu mintea prea mult la asemenea lucruri. Ar fi cel mai nepotrivit paznic cu putinţă, şi cu asta am zis tot.

— Oricum, cumpăni Glorfindel, a-i trimite lui Inelul n-ar însemna decât să amânăm ziua răului. E atât de departe de noi. Nu putem să-l ducem acum înapoi la el, fără a da de bănuit, fără să ne vadă vreo iscoadă. Şi chiar de-am putea, mai devreme sau mai târziu Stăpânul Inelelor ar prinde de veste unde se află ascuns şi şi-ar îndrepta întreaga putere într-acolo. Oare Bombadil poate să ţină Piept acelei puteri de unul singur? Eu zic că nu. Cred că, până la urmă, dacă totul în jur va cădea în mâinile lor, Bombadil va cădea şi el. Ultimul, aşa cum a fost întâiul odată; şi atunci va veni Noaptea.

— Pe Iarwain nu-l ştiu decât după nume, spuse Galdor, dar socotesc că Glorfindel are dreptate. Nu-i stă în putere să înfrunte Duşmanul, decât dacă această putere se află în însuşi Pământul. Şi uite că ne este dat să vedem că Sauron e în stare să supună la tortură şi să distrugă până şi munţii. Dacă există vreo putere, aceea se află în mâinile noastre, aici, în Imladris, sau ale lui Cirdan, la Limanuri, sau în Lorien. Au ei însă forţa, avem noi aici tăria să ne opunem Duşmanului, şi la urmă, după ce totul a fost nimicit, să ne opunem venirii lui Sauron?

— Eu n-am această putere, recunoscu Elrond, şi nici ei n-o au.

— Înseamnă, zise Glorfindel, că, dacă Inelul nu poate fi ţinut departe de el pentru totdeauna prin forţă, nu ne mai rămân decât două lucruri: să-l trimitem departe, peste Mare, sau să-l distrugem.

— Bine, dar Gandalf ne-a spus că nu-l putem distruge prin nici un meşteşug cunoscut de noi, le aminti Elrond. Iar cei care trăiesc dincolo de Mare nu l-ar primi: de bine, de rău, el aici îşi are locul, pe Pământul de Mijloc; noi, cei care încă trăim aici, trebuie s-o scoatem la capăt cu el.

— Atunci, îşi dădu Glorfindel cu părerea, să-l aruncăm în adâncuri, pentru ca minciunile lui Saruman să se adeverească. Acum am văzut limpede cu toţii că, şi atunci când a venit în Sfatul nostru, picioarele lui umblau pe calea cea strâmbă. Ştia că Inelul nu era pierdut pentru totdeauna, dar asta a vrut să ne facă să gândim; căci şi-l dorea doar pentru sine. Adeseori, însă, adevărul în minciună zace: pe fundul Mării ar sta la loc sigur.

— Dar nu pentru totdeauna, îl contrazise Gandalf. Apele adânci ascund multe; iar mările, ca şi pământurile, se pot schimba. Treaba noastră aici nu este aceea de-a ne gândi doar la ce se va întâmpla mâine, la vieţile câtorva oameni, sau doar la un ev trecător al lumii. Noi trebuie să găsim sfârşitul sfârşitului acestei ameninţări, chiar dacă n-avem nădejde în izbândă.

— Nu-l vom găsi nicidecum pe drumurile ce duc la Mare, zise Galdor. O fi ea primejdioasă întoarcerea la Iarwain, dar fuga spre Mare este cu atât mai ameninţată. Inima-mi spune că, după ce va fi aflat ce s-a întâmplat, Sauron ne va aştepta s-o apucăm pe drumul apusean. Iar de aflat, va afla curând. Or fi fost cei Nouă doborâţi de pe cai, dar asta e numai o păsuire, până-şi vor fi găsit alţi armăsari, şi mai iuţi. Chiar dacă mult slăbită, puterea din Gondar e singura care mai stă în calea înaintării lui Sauron în plină forţă spre coastele de la Miazănoapte, iar dacă va veni şi va lua cu asalt Turnurile Albe şi Limanurile, veţi vedea că elfii n-or să mai aibă unde scăpa de umbrele tot mai lungi dinspre Pământul de Mijloc.

— Marşul ăsta nu va începe chiar atât de curând, spuse Boromir. Gondor a pierdut din putere, aşa ai zis. Dar Gondor se află încă în picioare şi puternic, în ciuda slăbiciunii sale.

— Cu toate astea, îi aminti Galdor, veghea n-o să-i mai poată ţine multă vreme departe pe cei Nouă. Şi cine spune că Duşmanul nu va izbuti să găsească alte drumuri, nestrăjuite de Gondor?

Erestor vorbi din nou:

— Prin urmare, Glorfindel a chibzuit bine: nu ne rămâne decât ori să ascundem Inelul pentru totdeauna, ori să-l distrugem. Şi amândouă sunt peste puterile noastre. Cine dezleagă această ghicitoare?

— Nimeni din cei aici de faţă n-o poate face, spuse Elrond întunecat la chip. Mai bine zis, nimeni nu poate şti dinainte ce se va întâmpla dacă alegem una sau alta dintre aceste căi. Drumul apusean pare cel mai lesnicios dintre toate. Aşa că trebuie să ne ferim de el, căci va fi vegheat. Prea adesea au fugit elfi pe acolo. Nu ne rămâne decât să găsim un drum potrivnic, negândit de nimeni până acum. În el ne stă speranţa, dacă ne-a mai rămas vreuna. Să ne aruncăm în primejdie — spre Mordor. Trebuie să trimitem Inelul în Foc.

Încă o dată se lăsă tăcerea. Chiar şi în acea casă minunată, Frodo simţi cum o întunecime de moarte îi cuprinde inima când îşi aruncă privirile spre valea însorită, răsunând de vuietul apelor limpezi. Boromir se foi în jilţ şi Frodo îşi întoarse ochii spre el. Îl văzu că-şi duce mâna la cornul cel mare şi că se încruntă. Nu trecu mult şi Boromir zise:

— Nu mă dumiresc defel. Saruman este un trădător, dar n-a făcut dovada unei sclipiri de înţelepciune? De ce tot vorbim de ascunziş şi distrugere? De ce oare să nu ne gândim că Marele Inel a poposit în mâinile noastre tocmai pentru a ne ajuta atunci când suntem la mai mare ananghie? Acum se afla în stăpânirea Seniorilor Liberi ai celor Liberi şi asta nu poate decât să-l înfrângă pe Duşman. Presimt că el de asta se teme cel mai tare.

Oamenii din Gondor sunt viteji, nicicând nu se vor supune, dar pot fi înfrânţi. Vitejia are mai întâi nevoie de putere, şi apoi de-o armă. Să fie atunci Inelul arma voastră, dacă are puterea de care vorbiţi. Luaţi-l şi porniţi spre victorie!

— Din pacte nu, spuse Elrond. Nu putem să ne folosim de Inelul Stăpân. Prea bine ştim asta cu toţii. Al lui Sauron este, de Sauron a fost făcut şi tot ce e mai rău în el se află. Forţa lui, Boromir, este prea mare pentru a putea fi mânuit după cum ne e vrerea, în afară doar de cei care au o putere a lor mult mai mare. Dar pentru aceştia primejdia este şi mai ucigătoare. Numai dorinţa de a-l avea este de-ajuns să smintească inima. Gândiţi-vă la Saruman. Oricare dintre înţelepţi l-ar răsturna pe Seniorul din Mordor cu ajutorul Inelului, făcând-o aşa cum se pricepe mai bine, s-ar aşeza mai apoi pe tronul lui Sauron şi astfel ar apărea un alt Senior al Întunecimii. Altă pricină, prin urmare, ca Inelul să fie distrus: atâta vreme cât se află pe această lume, va fi primejdie chiar şi pentru înţelepţi. Căci nimic nu este ticălos de la bun început. Nici Sauron însuşi n-a fost. Eu unul mă tem să iau Inelul şi să-l ascund. Cu atât mai puţin voi lua Inelul ca să-l stăpânesc.

— La fel şi eu, spuse Gandalf.

Boromir îi privi cu îndoială, dar dădu din cap.

— Aşa să fie, zise. Prin urmare, când vom fi în Gondor ne vom pune nădejdea în armele pe care le avem. Măcar să ne luptăm în vreme ce înţelepţii vor veghea asupra Inelului. Şi dea Cerurile ca Sabia-Care-a-Fost-Despicată să poată ţine piept năvalei — ca mâna ce-o mânuieşte să fi moştenit nu doar zorzoane, ci şi tăria Regilor oamenilor.

— Cine poate şti? făcu Aragorn. Va veni şi ziua marii încercări.

— Să nu vină prea târziu, oftă Boromir. Nu cerem ajutor, însă avem nevoie de el. Şi mult ne-ar mai încuraja să ştim că luptă şi alţii cum şi cu ce pot.

— Atunci simte-te încurajat, spuse Elrond. Căci mai sunt şi alte puteri şi tărâmuri de care n-ai cunoştinţă, ascunse fiind de ştirea ta. Marele Anduin udă multe maluri până să ajungă în Argonath şi la Porţile Gondorului.

— Eu zic, se băgă în vorba Gloin, gnomul, că ne-ar fi mai bine tuturor dacă toate aceste forţe s-ar uni, iar puterile fiecăreia ar fi de folos tuturor. Şi mai sunt şi alte inele, mai puţin mişeleşti, ce s-ar putea dovedi de ajutor în nevoia asta a noastră. Cele şapte sunt pierdute pentru noi — dacă Balin n-a găsit inelul lui Thror, care era ultimul dintre ele, şi nici nu s-a mai auzit despre acest inel de când a pierit Thror în Moria. Iată că acum pot să vă dezvălui aici că nădejdea de a-l găsi a fost una dintre pricinile pentru care Balin a pornit în pribegie.

— N-o să găsească Balin nici un inel în Moria, spuse Gandalf. Căci Thror l-a dat fiului său, Thrain, dar Thrain n-a mai apucat să i-l dea lui Thorin. A îndurat multe chinuri când i-a fost luat în temniţele din Doi Guldur. Eu am ajuns prea târziu.

— Ah, vai nouă! strigă Gloin. Când va sosi ziua răzbunării noastre? Dar mai sunt cele Trei. Cu cele Trei Inele ale elfilor ce-i? Inele foarte puternice, aşa se spune. Nu sunt păstrate oare de seniorii elfi? Şi ele au fost făcute de Seniorul Întunecimii, cu multă vreme în urmă. Care-i rostul lor? Zăresc câţiva seniori elfi aici. Nu vor ei să ne spună?

Elfii nu răspunseră.

— Dar nu m-ai auzit, Gloin? i se adresă Elrond. Cele Trei n-au fost făcute de Sauron, nici măcar nu le-a atins vreodată. Numai că despre acestea trei nu ne este îngăduit să vorbim. Doar atât îmi stă in putinţă să vă spun la acest ceas de cumpănă. Îşi au şi ele rostul lor. N-au fost însă făcute ca arme de război sau de cucerire: nu asta le e puterea. Cei care le-au făurit n-au dorit forţă, stăpânire sau munţi de comori, ci înţelegere, făurire, tămăduire, pentru ca toate cele de pe pământ să rămână neîntinate. Şi au izbândit cât de cât elfii din Pământul de Mijloc în ceea ce-au vrut, chiar dacă prin suferinţă. Numai că tot ceea ce s-a împlinit de către cei care le stăpânesc pe cele Trei se va întoarce împotrivă-le, iar minţile şi inimile lor vor putea fi citite de Sauron, dacă el va pune din nou mâna pe acel Unu. Mult mai bine ar fi dacă cele Trei n-ar fi existat nicicând. Asta vrea Sauron.

— Dar ce se va-ntâmpla dacă Inelul Stăpân ar fi distrus, aşa cum ne povăţuieşti? întrebă Gloin.

— Prea bine nu ştim, se întristă Elrond. Unii dintre noi cred că cele Trei Inele, pe care Sauron nu le-a atins niciodată, vor fi libere, iar stăpânilor lor le va sta în putinţă să tămăduiască suferinţele lumii pricinuite de Inelul Suveran. Dar se prea poate ca, atunci când acest Unu se va fi dus, cele Trei să piară şi ele, iar multe dintre minunile făurite prin ele să piară şi să fie date uitării. Iată ce gândesc.

— Cu toate acestea, vorbi Glorfindel, toţi elfii sunt gata să primească această încercare, dacă prin ea puterea lui Sauron poate fi înfrântă şi teama pentru întinderea stăpânirii lui va fi alungată pentru totdeauna.

— Iar ne întoarcem la distrugerea Inelului, spuse Erestor, şi tot n-am ajuns mai aproape. Ce putere avem să găsim Focul în care a fost făurit? Înseamnă să pornim pe calea disperării. A nesăbuinţei, aş spune, dacă lunga înţelepciune a lui Elrond mi-ar îngădui-o.

— Disperare? Nesăbuinţă? se miră Gandalf. Nu e disperare, căci disperarea e dată numai celor care văd sfârşitul dincolo de orice îndoială. Noi nu-l vedem. E semn de înţelepciune să înţelegem ce trebuie să facem după ce toate celelalte căi au fost cumpănite, deşi poate să apară drept o nesăbuinţă celor care se agaţă de nădejdi false. Foarte bine, fie ca nesăbuinţa să ne fie veşmântul, un văl în faţa ochilor Duşmanului! Căci el e foarte înţelept şi cântăreşte toate lucrurile pe talerele din balanţa răutăţii sale. Singura măsură, totuşi, pe care o cunoaşte este aceea a poftei, pofta de putere; şi după ea măsoară toate inimile. În inima lui nu poate să-şi facă loc gândul că sunt unii care ar refuza puterea, că, având Inelul, am putea căuta să-l distrugem. Dacă vom încerca să facem asta, îi vom da peste cap toate socotelile.

— Măcar o vreme, cugetă Elrond cu voce tare. Trebuie încercată această cale, cu toate că ne va fi foarte greu. Şi nici forţa, nici înţelepciunea nu ne vor duce departe de el. E-o căutare ce trebuie încercată de cei slabi cu tot atâta nădejde în sufletele lor cât şi în ale celor puternici. Numai că adeseori aşa sunt orânduite faptele ce învârt roţile lumii: mâinile mici le îndeplinesc, pentru că astfel le este scris, în vreme ce ochii celor mari privesc în altă parte.

— Prea bine, prea bine, jupâne Elrond, zise Bilbo deodată. Mai multe nu-i nevoie să spui. Ne este limpede încotro baţi. Bilbo, prostul de hobbit, a pornit toată tărăşenia asta, şi tot el ar face mai bine s-o ducă la sfârşit, sau să piară el însuşi. Mi-a fost tare bine aici, am avut răgaz să scriu şi la carte. Dacă vreţi să ştiţi, tocmai îi scriu încheierea. Mă gândeam la ceva de felul: şi a trăit mulţi ani fericiţi, până la capătul zilelor. E o încheiere bună, şi n-are a face dacă a mai fost folosită şi altă dată. Dar acum va trebui s-o schimb: nu-mi pare că se va împlini aievea; şi oricum, e limpede că vor urma şi alte capitole, dacă voi mai apuca să le scriu. Ce bătaie de cap teribilă. Când trebuie s-o pornesc?

Boromir îl privi surprins pe Bilbo, dar hohotele de râs îi îngheţară pe buze când văzu că toţi ceilalţi se uitau la bătrânul hobbit cu un respect grav. Doar Gloin zâmbi, numai că ceea ce-l făcea să zâmbească erau amintiri vechi.

— Cum să nu, dragul meu Bilbo, zise Gandalf. Dacă ai pornit cu adevărat toată tărăşenia ăsta, ne-am putea aştepta că tot tu s-o şi sfârşeşti. Dar de-acum ştii prea bine că a spune că ai început ceva e un lucru mare pentru oricine, iar în faptele cele mari eroii au un rol tare mic. Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti. Chiar dacă ce-am spus am şi gândit, nimeni nu se îndoieşte că, lăsând gluma la o parte, de fapt ne faci o propunere curajoasă. Dar care îţi depăşeşte puterile, Bilbo. Nu mai poţi lua pe umerii tăi această treabă. A trecut în grija altcuiva. Dacă-ţi mai sunt de folos sfaturile mele, aş spune că partea ta s-a încheiat, nu ţi-a mai rămas decât aceea de cronicar. Termină-ţi cartea şi lasă sfârşitul ei neschimbat. Încă mai poţi să speri în el. Dar pregăteşte-te să scrii o continuare, după ce se vor fi întors ei.

Bilbo pufni în râs.

— Nu te ştiu să-mi fi dat vreodată înainte sfaturi plăcute. Toate cele neplăcute au fost bune, încât mă-ntreb dacă nu cumva cel de acum e rău. Oricum, nu gândesc că mi-au mai rămas puteri sau noroc să înfrunt Inelul. El a crescut, eu însă nu. Dar, spune-mi: ce-ai vrut să zici cu acel ei?

— Adică solii ce vor fi trimişi cu Inelul.

— Bun. Şi cine ar fi să fie ei? îmi pare că tocmai faptul ăsta, şi numai ăsta, trebuie hotărât de către Sfat acum. Poate că elfilor le prieşte vorbitul cu nemiluita, iar gnomii îndură cu uşurinţă oboseala; dar eu-s doar un hobbit bătrân şi simt că-mi lipseşte prânzul. Nu vă puteţi opri la nişte nume? Sau să amânaţi totul până după masă?

Nimeni nu răspunse. Se auzi răsunând clopotul care anunţa amiaza. Nici de data asta nimeni nu spuse nimic. Frodo scrută pe rând toate chipurile, dar acestea nu erau întoarse spre el. Toţi cei adunaţi la sfat stăteau cu ochii plecaţi, cufundaţi parcă în gânduri. O teamă cumplită puse stăpânire pe el, de parcă ar fi aşteptat hotărârea unei sentinţe pe care el o presimţise de mult şi nutrise speranţa vană că, poate-poate, nu va fi rostită niciodată. O dorinţă aprigă de-a se odihni şi de-a fi lăsat să stea în pace alături de Bilbo în Vâlceaua Despicată îi umplu inima. Într-un târziu, reuşi cu greu să vorbească şi se mira singur de vorbele pe care le rostea, ca şi cum o altă voinţă s-ar fi folosit de vocea lui firavă:

— O să iau eu Inelul, cu toate că nu cunosc drumul.

Elrond îşi ridică privirile şi se uită la el, iar Frodo îşi simţi inima străpunsă de ascuţimea privirii.

— Dacă pricep bine tot ceea ce-am auzit până acum, zise el, cred că această solie îţi este menită, Frodo; şi dacă tu nu vei putea găsi un drum, nu va putea nimeni. A sosit vremea celor din Comitat să o pornească de pe meleagurile lor paşnice pentru a face să se clatine fortăreţele şi vrerile celor Mari. Care dintre înţelepţi ar fi putut întrezări aceasta? Sau, dacă sunt cu-adevărat înţelepţi, de ce ar dori să afle totul înainte să fi bătut ceasul?

Răspunderea este foarte mare, continuă Elrond. Atât de mare, încât nimeni n-o poate pune pe umerii altcuiva. Eu n-o pun pe umerii tăi. Dar dacă o iei de bunăvoie, voi spune că alegerea ta e dreaptă; şi chiar dacă toţi puternicii prieteni elfi dintotdeauna, Hador şi Hurin, precum şi Turin şi Beren însuşi s-au aşezat unul lângă altul, locul tău printre ei s-ar cuveni să fie.

— Doar n-o să-l trimiteţi de unul singur stăpâne? strigă Sam, nemaiputând să se stăpânească şi sărind de la locul lui din colţ, unde şezuse până atunci tăcut pe podea.

— Bineînţeles că nu!

Zâmbind, Elrond se răsuci spre el.

— Măcar tu îl vei însoţi. Nu văd chip să fii despărţit de el, chiar şi atunci când este chemat la un sfat tainic la care tu n-ai fost poftit.

Roşu la faţă, Sam se aşeză bolborosind.

— În mare belea ne-am băgat, domnu’ Frodo, zise el, clătinând din cap.

III Inelul merge spre miazăzi

Mai târziu în aceeaşi zi, hobbiţii au ţinut un sfat al lor în camera lui Bilbo. Merry şi Pippin s-au supărat foarte tare când au auzit că Sam se furişase în Sala Sfatului şi fusese ales ca tovarăş de drum al lui Frodo.

— Nu e drept, spuse Pippin. În loc să-l arunce afară şi să-l pună în lanţuri, Elrond, mă rog frumos, îl răsplăteşte pentru neruşinarea lui.

— Răsplăteşte! exclamă Frodo. Nu-mi pot imagina o pedeapsă mai aspră. Nu te gândeşti la ce spui: condamnat să meargă înainte în călătoria asta fără de speranţă, asta numeşti tu răsplată? Ieri visam că mi-am îndeplinit misia şi pot să mă odihnesc aici o bună bucată de vreme, poate chiar pentru totdeauna.

— Nu mă miră, spuse Merry, şi ţi-aş dori s-o poţi face. Dar noi îl invidiem pe Sam, nu pe tine. Dacă trebuie să pleci, atunci noi vom fi pedepsiţi, cei care rămânem aici, chiar dacă-i vorba de Vâlceaua Despicată. Am venit cale lungă împreună cu tine şi am trecut prin multe greutăţi. Vreau să mergem mai departe.

— Tocmai asta spuneam şi eu, sări Pippin. Noi, hobbiţii, ar trebui să rămânem împreună şi o vom face. Trebuie să mă lege în lanţuri ca să mă împiedice să merg. E nevoie de cineva cu cap în ceata asta.

— Ei, atunci cu siguranţă nu tu vei fi alesul, Peregrin Took, îi tăie Gandalf entuziasmul, uitându-se pe fereastra care era construită aproape de pământ. Dar prea vă faceţi griji fără să trebuiască, încă nu s-a luat nici o hotărâre.

— Nici o hotărâre! exclamă Pippin. Păi, ce-aţi făcut acolo? Aţi stat închişi nu ştiu câte ceasuri.

— Am vorbit, răspunse Bilbo. Aveam multe de vorbit şi fiecăruia i s-au deschis ochii. Până şi lui Gandalf. Am bănuiala că veştile despre Gollum pe care le-a adus Legolas l-au prins chiar şi pe el pe nepregătite, dar şi-a revenit iute.

— Te înşeli, se apără Gandalf. N-ai văzut tu bine. Le aflasem de mult, de la Gwaihr. Şi dacă vrei să ştii, singurii care au deschis ochii, aşa cum spui tu, aţi fost tu şi Frodo; iar eu am fost singurul pe care nu l-a luat nimic pe nepregătite.

— Mă rog, acceptă Bilbo, oricum, nimic n-a fost hotărât încă, în afară de a-i alege pe sărmanii Frodo şi Sam. Tot timpul m-am temut că la asta se va ajunge, dacă voi fi lăsat deoparte. Însă de vreţi să ştiţi părerea mea, Elrond va trimite la drum destui, după ce vom fi primit veşti. Au pornit, Gandalf?

— Da, spuse vrăjitorul. Câţiva dintre cercetaşi au şi plecat. Alţii vor purcede mâine. Elrond trimite şi elfi, care vor lua legătura cu Pribegii, şi poate şi cu neamul lui Tranduil, din Codrul Întunecimii. Iar Aragorn s-a dus cu fiii lui Elrond. Vom fi nevoiţi să cercetăm terenul pe multe mile în jur înainte să facem o mişcare. Aşa că, bucură-te, Frodo. E foarte posibil să stai aici mult şi bine.

— Ah, mormăi îmbufnat Sam. O s-aşteptam pân’ s-o face iarna.

— Asta e, n-avem ce face, ridică Bilbo din umeri. Pe undeva e şi vina ta, Frodo, băiete: ai ţinut morţiş s-aştepţi până la ziua mea. Ciudat fel de a o sărbători, iartă-mă c-o zic. Eu nu aş fi ales chiar ziua aia să-i las pe S.B.-işti să intre în Fundătura. Dar, asta e: acum nu mai poţi aştepta până la primăvară; şi nici nu poţi porni până nu primim veştile.

Ăsta ţi-e norocul, mă tem.

— Aşa mă tem şi eu, mormăi Gandalf. Nu putem porni la drum până nu primim veşti despre Călăreţi.

— Dar credeam că s-au înecat toţi în puhoi, făcu Merry mirat.

— Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor, se întoarse Gandalf spre el. În ele zace puterea stăpânului lor, el le face să se ţină tari sau să se prăbuşească. Nădejdea noastră e că au rămas cu toţii fără cai şi fără măşti, astfel că, o vreme, vor fi mai puţin periculoşi; numai că trebuie să fim siguri de asta. Până atunci, Frodo, te sfătuiesc să uiţi de necazurile tale. Nu ştiu dacă pot să fac ceva pentru tine, dar ascultă ce-ţi şoptesc la ureche. Cineva a spus că e nevoie de minte în ceata asta. Şi drept vorbea. Mă gândesc să vin cu tine.

Atât de tare se bucură Frodo auzind aceste vorbe, încât Gandalf părăsi pervazul pe care şezuse până atunci, îşi scoase pălăria şi făcu o plecăciune.

— Am spus doar că mă gândesc să vin. Nu te bizui încă pe nimic. În această privinţă, Elrond va avea un cuvânt greu, la fel şi prietenul tău, Pas Mare. Că veni vorba, vreau să-l vad pe Elrond. Trebuie să plec.

— Cât crezi că o să stau aici? îl întrebă Frodo pe Bilbo după ce Gandalf părăsi încăperea.

— Uf, nu ştiu. În Vâlceaua Despicată nu pot număra zilele, răspunse Bilbo. Dar destul de mult, aş zice. Avem vreme să vorbim pe îndelete. Ce-ar fi să-mi dai o mână de ajutor la carte şi s-o începem pe următoarea? Te-ai gândit la o încheiere potrivită?

— Da, la mai multe, şi toate sunt negre şi urâte, zise Frodo.

— Ah, aşa n-o să meargă treaba! pufni Bilbo. Cărţile trebuie să se termine cu bine. Ce zici de ceva de genul ăsta: şi cu toţii s-au aşezat la casele lor şi au trăit fericiţi mulţi ani nesfârşiţi ?

— Sună bine, dacă aşa ar sta lucrurile, zise Frodo şovăielnic.

— Mda, făcu Sam. Şi unde or să trăiască? Asta mă tot întreb şi eu.

O vreme, hobbiţii au rămas la sfat, gândindu-se la călătoria pe care o încheiaseră şi la pericolele ce le stăteau înainte; dar asemenea virtuţi avea meleagul Vâlcelei Despicate, încât curând teama şi neliniştea le-a dispărut din minte. Bun sau rău, viitorul n-a fost dat uitării, doar că şi-a pierdut orice putere asupra prezentului. Hobbiţii se simţeau tot mai întremaţi şi mai plini de speranţe, fiecare zi nouă şi bună le aducea mulţumire, fiecare masă le făcea plăcere şi fiecare cântec sau vorbă îi încânta.

Şi aşa au trecut zilele, dimineţile se năşteau de fiecare dată senine şi frumoase, iar serile coborau cu răcoarea şi limpezimile lor. Toamna însă se scurgea cu repeziciune; curând, lumina aurie se prefăcu într-un argintiu palid şi ultimele frunze căzură din copacii goi. Un vânt se porni să bată rece dinspre Munţii Ceţoşi aflaţi la răsărit. Luna Vânătorului se ceruia rotundă pe bolta nopţii, alungând stelele mai mici. Dar la orizontul dinspre răsărit era o stea ce strălucea roşie. Seară de seară, cu cât Luna pălea, cu atât steaua strălucea mai tare. Frodo o vedea de la fereastră, adânc cufundată în boltă, arzând ca un ochi veghetor ce scăpăra deasupra copacilor, la buza văii.

Trecuseră aproape două luni de când petreceau hobbiţii în Casa lui Elrond, şi noiembrie se apropia de sfârşit, luând cu sine ultimele fuioare ale toamnei, apoi urmă decembrie şi ajunse şi acesta la capăt când cercetaşii începură să se întoarcă. Unii fuseseră spre obârşiile Izvorului Brumat, până în Pârloagele Etten; alţii se îndreptaseră spre vest şi, cu ajutorul lui Aragorn şi al Pribegilor, răscoliseră pământurile departe în josul Lacului Cenuşiu, până în Tharbad, unde vechiul Drum de Miazănoapte traversă râul in apropierea unui oraş în ruină. Mulţi o apucaseră spre sud-est; câţiva dintre aceştia au trecut de partea cealaltă a Munţilor şi au intrat în Codrul Întunecimii, în vreme ce alţi câţiva urcaseră trecătoarea până la izvoarele Pârâului Vesel şi coborâseră în Ţara Pustietăţii, străbătuseră Câmpiile Vesele, ajungând într-un târziu la casa cea străveche a lui Radagast, din Rhosgobel. Radagast nu se afla acolo; astfel că au făcut cale întoarsă peste trecătoarea cea înaltă ce se numea Scara Pârâiaşului Tainic. Elladon şi Elrohil, fiii lui Elrond, au fost ultimii care s-au întors; făcuseră o călătorie lungă, trecând pe lângă Zăcământul de Argint şi intrând pe nişte meleaguri ciudate, dar despre ceea ce-au făcut ei acolo nu voiră să spună nimănui nimic, decât lui Elrond.

În nicicare parte trimişii n-au descoperit vreun semn şi n-au primit veşti despre Călăreţi sau alţi slujitori ai Duşmanului. Nici vulturii din Munţii Ceţoşi nu le dăduseră veşti noi. Nimeni n-auzise şi nu văzuse urmă de Gollum; dar lupii sălbatici încă se adunau şi porniseră din nou la vânătoare până hăt-departe, în sus pe Marele Râu. Trei dintre caii negri fuseseră iute găsiţi înecaţi în Vadul inundat. Pe bolovanii cascadelor aflate mai jos, cercetaşii descoperiseră cadavrele altor cinci, precum şi o mantie lungă, neagră, sfâşiată şi zdrenţuită. Atâtea toate erau urmele pe care le lăsaseră Călăreţii Negri, iar de simţit, nu erau simţiţi pe nicăieri. Îţi venea să crezi că dispăruseră cu totul de pe meleagurile de la miazănoapte.

— Din Nouă, ştim care e soarta măcar a Opt, spuse Gandalf. E bine să nu ne pripim şi să nu spunem că suntem siguri; cu toate astea, socotesc că putem nădăjdui că Duhurile Inelelor au fost împrăştiate în cele patru vânturi şi au fost silite să se întoarcă fiecare cum a putut la Stăpânul lor în Mordor, cu mâinile goale şi fără formă. Dacă aşa stau lucrurile, va mai trece niscai vreme până vor fi în stare să-şi înceapă din nou vânătoarea. Duşmanul, nu încape vorbă, are şi alţi slujitori, dar aceştia vor trebui să bată tot drumul până la hotarele Vâlcelei Despicate, înainte să ne dea de urmă. Şi dacă suntem cu băgare de seamă, nu le va fi câtuşi de puţin uşor să ne găsească. Dar nu trebuie să mai zăbovim.

Elrond îi chemă pe hobbiţi la el. Îl privi solemn pe Frodo şi spuse:

— A sosit vremea. Dacă e ca Inelul să plece de-aici, acest lucru trebuie să se întâmple curând. Dar cei care vor merge cu el să nu se bizuie că în misiunea lor vor putea să se ajute de bătălii sau forţa armelor. Trebuie să intre pe tărâmul Duşmanului fără nici un ajutor. Te mai ţii de cuvântul dat, Frodo, anume că vei fi Purtătorul Inelului?

— Mă ţin, răspunse Frodo. Mă voi duce împreună cu Sam.

— Atunci, mult nu pot să-ţi fiu de ajutor, nici măcar cu un sfat, zise Elrond. Cum arată drumul ce-l vei urma prea puţin pot să-ţi spun; iar felul în care îţi vei împlini misia nu mi-e cunoscut. Umbra s-a furişat de-acum la poalele Munţilor şi se apropie tot mai mult de hotarele Lacului Cenuşiu. Iar pentru mine tot ce se afla sub întinderea Umbrei e întunecos. Vei întâlni mulţi vrăjmaşi, unii pe faţă, alţii într-ascuns, şi vei putea întâlni prieteni în drumul tău când te vei aştepta mai puţin. Voi trimite solii, câte şi cum voi putea, celor pe care-i cunosc în lumea largă; dar atât de primejdioase au devenit acum meleagurile, că unele dintre solii se vor putea rătăci pe drum, sau vor ajunge în acelaşi timp cu tine.

Îţi voi alege şi tovarăşii de drum care să te însoţească până unde vor voi sau se va putea. Nu vor fi mulţi, căci singura nădejde îţi stă în iuţeală şi tăinuire. Chiar de-aş avea întreaga oştire de elfi din Zilele de Odinioară, şi tot n-ar fi de mare folos, decât doar că ar stârni puterea din Mordor.

Cei ce vor însoţi Inelul vor fi Nouă la număr; cei Nouă Drumeţi vor porni împotriva celor Nouă Călăreţi care sunt răi. Împreună cu tine şi credinciosul tău servitor va merge Gandalf; şi aceasta va fi marea lui misiune, şi poate şi sfârşitul trudelor sale.

Cât despre restul, ei vor reprezenta celelalte Seminţii Libere ale Lumii: elfii, gnomii şi oamenii. Legolas va fi dintre elfi; iar Gimli, fiul lui Gloin, dintre gnomi. Sunt pregătiţi să meargă măcar până la trecătorile Munţilor, poate şi dincolo de ele. Dintre oameni îl vei avea pe Aragorn, fiul lui Arathorn, căci Inelul lui Isildur îl priveşte îndeaproape.

— Pas Mare! strigă Frodo.

— Da, zâmbi acesta. Am cerut încă o dată să plec, pentru a-ţi fi tovarăş, Frodo.

-Te-aş fi rugat să vii, zise Frodo, dar mă gândeam că te duci împreună cu Boromir la Minas Tirith.

— Aşa am să şi fac. Şi Sabia-care-a-fost-Despicată va fi făurită încă o dată înainte de-a porni eu la război. Dar drumul tău şi al nostru sunt unul şi acelaşi pe multe sute de mile. Astfel că şi Boromir va face parte dintre însoţitori. E un om tare viteaz.

— Mai rămân doi de găsit, zise Elrond. Voi cumpăni. Se prea poate să găsesc printre ai mei doi care să-mi pară potriviţi să vă însoţească.

— Înseamnă că noi nu mai avem loc! strigă Pippin disperat. Nu vrem să fim lăsaţi în urmă. Vrem să ne ducem cu Frodo.

— Asta pentru că nu pricepeţi şi nu vă puteţi închipui ce vă stă înainte, spuse Elrond.

— Nici Frodo nu ştie, se băgă în vorbă Gandalf, luându-i pe neaşteptate partea lui Pippin. Nici unul dintre noi nu vede asta cu limpezime. Adevărul este că, dacă aceşti hobbiţi şi-ar da seama de primejdie, n-ar îndrăzni să meargă. Dar de mers tot ar dori să meargă, sau ar dori să cuteze, şi tare s-ar mai ruşina şi ar fi nefericiţi să n-o facă. Socotesc, Elrond, să te încrezi mai degrabă în prietenia ce-i leagă, decât în prea marea înţelepciune. Chiar dacă ne-ai alege un senior elf, cum e Glorfindel, n-ar putea să ia cu asalt Turnul Întunericului şi nici să deschidă drumul spre Foc n-ar fi în stare cu puterea ce se află în el.

— Vorbeşti cu judecată, recunoscu Elrond, doar că eu stau la îndoială. Presimt că ţinutul vostru, Comitatul, nu a scăpat de primejdie; şi pe ei doi mă gândeam să-i trimit îndărăt ca soli, pentru a face tot ce le stă în putinţă, după cum ştiu ei că le este felul în ţara lor, să-i pună în gardă pe ai lor despre primejdia ce-i paşte. Oricum, socotesc că cel mai tânăr dintre ei, Peregrin Took, ar trebui să rămână pe loc. Inima-mi spune să nu meargă.

— Atunci, stăpâne Elrond, va trebui să mă arunci în temniţă, sau să mă trimiţi acasă legat într-un sac, se sumeţi Pippin. Căci altfel mă voi alătura însoţitorilor.

— Să fie precum spui. Vei merge, hotărî Elrond şi oftă. Cei Nouă au fost aleşi. În şapte zile de azi încolo însoţitorii vor porni la drum.

Sabia lui Elendil a fost făurită ca nouă de făurari elfi, iar pe lama ei au fost săpate şapte stele aşezate între Luna nouă şi Soarele înconjurat de raze; de jur-împrejur, făurarii au gravat rune multe; căci Aragorn, fiul lui Arathorn, pornea la război la hotarele Mordorului. Tare mai strălucea sabia aceea după ce-a fost isprăvită. Lumina Soarelui se răsfrângea roşie în ea, cea a Lunii lucea rece, iar tăişul era dur şi bine ascuţit. Aragorn i-a dat un nume nou, a numit-o Anduril, Flacăra Apusului.

Aragorn şi Gandalf se plimbau laolaltă sau şedeau şi vorbeau îndelung despre drumul ce le stătea înainte şi despre primejdiile ce le puteau întâmpina; cumpăneau asupra hărţilor povestite şi desenate şi asupra cărţilor cu istorii ce se găseau în casa lui Elrond. Uneori li se alătura şi Frodo. Dar el se mulţumea să-şi pună nădejdile în ştiinţa lor de a descifra drumul, şi între timp căuta să stea cât mai mult cu Bilbo.

În acele ultime zile, hobbiţii şi-au petrecut serile în Sala Focului şi printre nenumăratele poveşti pe care le auzeau s-a aflat şi balada, de la un cap la altul, a lui Beren şi Luthien, şi aceea despre cucerirea Nestematei celei Mari; în timpul zilei însă, în vreme ce Merry şi Pippin hoinăreau pe afară, Frodo şi Sam puteau fi găsiţi în cămăruţa lui Bilbo. Acesta le citea pagini întregi din cartea lui (care părea încă nedesăvârşită) sau frânturi din versurile sale, sau îşi făcea însemnări după aventurile lui Frodo.

În dimineaţa ultimei zile, găsindu-se singur cu Frodo, Bilbo trase de sub pat o ladă de lemn. Înălţă capacul şi cotrobăi înăuntru.

— Iată-ţi sabia, spuse el. Numai că are tăişul ciobit. Am luat-o cu mine ca s-o păstrez la loc sigur, dar am uitat să întreb dacă fierarii o pot drege. Acum nu mai e vreme. M-am gândit că poate totuşi ai dori să o ai, cine ştie?

Scoase din ladă o sabie mică, vârâtă într-o teacă veche din piele ponosită. Când o trase afară, lama lustruită şi bine îngrijită scăpără deodată, cu o lumină rece şi orbitoare.

— Ea e Sting, Dintele, spuse Bilbo şi cu oarecare efort o împlântă într-o bârnă de lemn. Ia-o, dacă vrei, căci mie n-o să-mi mai trebuiască.

Frodo o primi cu bucurie.

— Şi mai este asta, continua Bilbo, scoţând o legătură care părea destul de grea pentru dimensiunile sale.

Dădu la o parte câteva învelişuri de cârpe vechi, dezvăluind o cămaşă mică de zale. Era făcută dintr-o ţesătură deasă din multe inele, la fel de fină ca şi o pânză de bumbac, rece ca gheaţa şi mai dură decât oţelul. Avea lucirea argintului luminat de lună şi era bătută în nestemate albe. Împreună cu ea se afla un brâu de perle şi cristal.

— Frumoasă lucrătură, nu-i aşa? întrebă Bilbo, ducând-o la lumină. Şi folositoare. E zaua mea de gnom, mi-a fost dăruită de Thorin. Am luat-o înapoi de la Michel Delving înainte să pornesc la drum, am pus-o laolaltă cu celelalte bagaje. Am adus cu mine toate amintirile din Călătorie, în afară de Inel. Dar nu m-am aşteptat să am prilejul s-o folosesc, iar acum nu mai am trebuinţă de ea, doar ca să o privesc din când în când. Abia dacă-i simţi greutatea când o îmbraci.

— Aş arăta… mă rog, nu cred că aş arăta prea bine în ea, spuse Frodo.

— Întocmai vorbele mele. Dar nu te gândi cum arăţi. Poţi s-o porţi sub veşminte. Hai, ăsta să fie secretul nostru. Nimeni altcineva nu trebuie să ştie. Dar m-aş simţi mai fericit dacă aş şti că o porţi. Am eu o presimţire că te va apăra până şi de pumnalele Călăreţilor Negri, sfârşi el cu o voce coborâtă.

— Prea bine, o voi lua, consimţi Frodo.

Bilbo îl ajută s-o îmbrace, apoi prinse sabia Sting de brâul scăpărător. După care Frodo îşi încheie pantalonii decoloraţi de vreme şi puse deasupra tunica şi vesta.

— Arăţi ca oricare alt hobbit, zise Bilbo. Dar acum eşti ceva mai mult decât ceea ce se vede la suprafaţă. Să ai noroc!

Îşi întoarse faţa de la el şi privi afară pe fereastră, încercând să fredoneze o melodie.

— Nu pot să-ţi mulţumesc precum aş vrea, Bilbo, pentru asta şi pentru toată bunătatea ta din trecut.

— Nici nu-ncerca, zise bătrânul hobbit, răsucindu-se spre el şi bătându-l peste spate. Văleu! Eşti prea tare acum ca să-ţi trag o palmă. Dar, iată-te: hobbiţii trebuie să ţină unii cu alţii, mai cu seamă Bagginşii. Un singur lucru îţi cer în schimb: ai mare grijă de tine, cât poţi mai mare, şi întoarce-te cu toate noutăţile pe care le poţi afla şi toate cântecele şi poveştile pe care le auzi. Eu o să mă străduiesc să isprăvesc cartea până te întorci. Aş vrea să scriu încă una, dacă mai am putere.

Tăcu brusc, se răsuci încă o dată spre fereastră şi începu să cânte încetişor:

Era o zi rece şi cenuşie, la sfârşit de decembrie. Vântul de la răsărit năvălea printre crengile golaşe ale copacilor şi clocotea în pinii întunecoşi de pe dealuri. Nori zdrenţuiţi şi negri goneau aproape de culmile lor. În vreme ce umbrele neprietenoase ale înserării timpurii se lăsau tot mai jos, însoţitorii Inelului se pregăteau de plecare. Urmau să o ia din loc la amurg, căci Elrond îi sfătuise să călătorească pe cât puteau la adăpostul nopţii, până când se vor fi depărtat îndeajuns de Vâlceaua Despicată.

— Să vă feriţi de ochii cei mulţi ai slujitorilor lui Sauron, îi povăţui el. N-am nici o îndoială că au ajuns la urechile lui veşti despre starea jalnică a Călăreţilor, şi asta îl va fi umplut de mânie. Nu va trece mult şi iscoadele lui umblătoare sau zburătoare se vor porni spre meleagurile de la miazănoapte. Chiar şi de cerul de deasupra va trebui să vă feriţi cât vă veţi afla pe drum.

Însoţitorii nu se înarmară ca pentru bătălie, căci nădejdea lor stătea în tăinuirea drumului, nu în luptă. Aragorn o avea pe Anduril, nici o altă armă, şi pornea în călătorie înveşmântat în verde ruginiu şi cafeniu, ca orice Pribeag al Pustietăţii. Boromir se încinsese cu o spadă lungă ce avea aceeaşi lucrătură că Anduril, dar nu şi aceeaşi obârşie nobilă, şi mai ducea cu sine un scut, precum şi cornul său de bătălie.

— Să auziţi numai ce tare şi limpede răsună în văile dintre dealuri, spuse el, şi-atunci să vedeţi cum o s-o ia la sănătoasa toţi vrăjmaşii din Gondor.

Îl duse la buze şi suflă o dată în el, de se cutremurară deal după deal de ecoul lui şi toţi cei ce auziră acea chemare în Vâlceaua Despicată săriră în picioare.

— Să te fereşti a mai sufla în cornul ăsta, Boromir, îl mustră Elrond, doar când te vei afla încă o dată la hotarele ţării tale şi numai când te va împinge nevoia cea mai cumplită.

— Să fie precum zici, spuse Boromir. Însă află de la mine, e obiceiul meu a da glas cornului atunci când pornesc la drum, şi om umbla după aceea în umbrele nopţii, dar nu mă voi furişa ca un hoţ la ceas de noapte.

Singur Gimli gnomul purta la vedere o cămaşă din za de oţel, căci gnomilor nu le pasă de greutăţi; iar sub brâu îşi vârâse o secure cu lama lată. Legolas se înarmase cu un arc şi o tolbă de săgeţi şi îşi prinsese un pumnal la cingătoare. Hobbiţii mai tineri aveau săbiile pe care le luaseră de la Gorgan; Frodo, în schimb, se mulţumi doar cu Sting, iar cămaşa de zale, aşa cum îl rugase Bilbo, rămase ascunsă vederii celorlalţi; Gandalf mergea cu toiagul, dar încinsă la brâu se găsea spada lui elfică, Glamdring, surata lui Orcrist, care zăcea peste pieptul lui Thorin sub Muntele Singuratic.

Toţi primiseră de la Elrond haine groase şi călduroase, peste care îmbrăcaseră veste şi pelerine căptuşite cu blană. Merindele de drum, hainele de schimb, cuverturile şi cele trebuincioase fuseseră încărcate pe un ponei, care era taman bietul animal pe care-l aduseseră din Bree.

În timpul cât stătuse în Vâlceaua Despicată, cu el se petrecuse o schimbare cu adevărat minunată: lucea de sănătate şi părea să-şi fi recăpătat vigoarea tinereţii. Sam fusese cel care ţinuse morţiş să-l aleagă pe el, motivând că Bill (aşa-l botezase) va tânji dacă nu va merge cu ei.

— Animalul ăsta numai că nu vorbeşte, spusese el, şi chiar ar prinde glas dacă ar mai zăbovi pe-aici. Mi-a aruncat o privire la fel de limpede de parcă mi-ar fi vorbit domnu’ Pippin: Dacă nu mă laşi să merg cu tine, Sam, te voi urma de unul singur.

Astfel că Bill îi însoţea pe post de animal de povară; cu toate acestea, era singurul membru al grupului care nu părea abătut.

Îşi luaseră rămas-bun în sala cea mare, lângă foc, iar acum îl mai aşteptau doar pe Gandalf, care încă nu ieşise din casă. O strălucire de lumină de foc pătrundea prin uşile deschise larg, iar în multele ferestre pâlpâiau luminiţe blânde. Învelit în mantia lui, Bilbo stătea tăcut în prag, alături de Frodo. Aragorn şedea cu capul sprijinit de genunchi; numai Elrond ştia ce însemna acest ceas pentru el. Ceilalţi se distingeau ca nişte umbre cenuşii în întuneric.

Sam stătea lângă ponei, îşi sugea măselele şi se uita abătut în întunericul unde, în vale, râul vuia prăvălindu-se peste pietre; nu era câtuşi de puţin dornic de aventură.

— Bill, băiatule, spuse el, n-ar fi trebuit să te înhăitezi cu noi. Ai fi putut să rămâi aici şi să mănânci cel mai bun fân de pe lume, până va răsări iarbă nouă.

Bill şfichiui din coadă şi rămase tăcut.

Sam îşi aranjă mai bine raniţa pe umeri şi înşiră în minte toate lucrurile pe care le vârâse înăuntru, întrebându-se dacă nu cumva uitase ceva: comoara lui cea mai de preţ, lampa de gătit; cutiuţa cu sare, pe care o purta mereu cu sine şi o reumplea de câte ori avea ocazia; o provizie bună de buruiană-de-pipă (dar nu îndestulă, pun rămăşag); cremene şi iască; pantaloni de lână; lenjerie; câteva mărunţişuri de-ale stăpânului său, pe care acesta le uitase, dar Sam le băgase în raniţă la el ca să le scoată triumfător când va fi nevoie de ele. Le enumeră pe toate în minte.

— Frânghie, murmură el. N-avem frânghie. Şi doar aseară ţi-ai spus: „Sam, ce-ai zice de-o bucată de frânghie? Să vezi cum o să ai trebuinţă de ea dacă n-o s-o ai la tine. Ei bine, o să-mi trebuiască. Şi nu mai am de unde face rost.

În acel moment, Elrond ieşi cu Gandalf şi-i chemă pe toţi la sine.

— O ultimă vorbă am cu voi, spuse el cu o voce coborâtă. Purtătorul Inelului porneşte în căutarea Muntelui Osândei. Pe umerii lui apasă toată povara: să nu arunce Inelul, nici să nu-l dea vreunui slujitor de-al Duşmanului şi nici să nu lase pe nimeni să umble cu el, în afară de însoţitorii lui şi de cei ai Sfatului, şi atunci doar la mare ananghie. Ceilalţi îl vor însoţi ca tovarăşi de bunăvoie, spre a-i fi de ajutor pe drum. Puteţi zăbovi, vă puteţi întoarce, sau lua pe alte poteci, după cum vă e norocul. Cu cât mergeţi mai departe, cu atât va fi mai greu să vă retrageţi; dar nu sunteţi legaţi prin nici un legământ sau îndatorire de a merge mai mult decât vă este vrerea. Căci încă nu ştiţi câtă putere zace în inimile voastre sau ce-l aşteaptă pe fiecare pe drum.

— Fără credinţă e cel care-şi ia rămas-bun când calea se întunecă, spuse Gimli.

— Poate, încuviinţă Elrond, dar cel care n-a văzut căderea nopţii să nu se lege prin jurământ că va umbla prin întuneric.

— Doar că vorba jurată întăreşte uneori inima temătoare, nu se dădu Gimli bătut.

— Sau o frânge, i-o-ntoarse Elrond. Nu priviţi prea departe înainte. Iar acum porniţi cu vitejie. Drum bun şi fie cu voi binecuvântarea elfilor şi a oamenilor şi a tuturor Seminţiilor Libere. Stelele să vă lumineze chipurile.

— Noroc b… bun! strigă Bilbo, bâlbâindu-se din pricina frigului. Nu cred că ai să poţi face însemnări, Frodo, băiatule, dar aştept să-mi povesteşti totul când te vei întoarce. Şi să nu lipseşti mult. Drum bun!

Mulţi alţii din casa lui Elrond stăteau în umbră şi îi priveau cum pleacă, urându-le cu voci şoptite drum bun. Nu se auzea nici un hohot de râs, nici zvon de muzică sau cântec. În cele din urmă, drumeţii întoarseră spatele casei şi dispărură în beznă.

Trecură un pod şi începură să urce încet, şerpuit, cărările abrupte care-i scoteau din valea îngustă a Vâlcelei Despicate; într-un târziu ajunseră pe podişul înalt unde vântul şuiera prin iarba aspră. Cu o ultimă privire aruncată Ultimei Case Primitoare ce sclipea departe jos, se aşternură la drum în noapte.

La Vadul Urşilor părăsiră Drumul şi, luând-o spre nord, urmară poteci înguste printre colnice. Gândul lor era să o ţină tot aşa, pe partea vestică a Munţilor, cât mai multe mile şi zile. Ţinutul era mult mai aspru şi mai sterp decât valea verde a Marelui Râu din Ţara Pustietăţii de pe partea cealaltă a lanţului muntos, încât mersul lor avea să fie îngreunat; dar astfel nădăjduiau să scape de a fi zăriţi de ochi neprietenoşi. Iscoadele lui Sauron nu prea fuseseră văzute pe meleagurile acelea pustii, iar potecile nu erau cunoscute decât de locuitorii Vâlcelei Despicate.

Gandalf mergea în frunte, cu Aragorn alături, care ştia drumul chiar şi pe întuneric. Ceilalţi îi urmau în şir, cu Legolas cel cu ochi de şoim în ariergardă. Prima parte a călătoriei se dovedi grea şi apăsată de tristeţe: Frodo n-avea să-şi amintească multe din timpul ei, doar vântul. Vreme de zile în şir lipsite de soare, o suflare de gheaţă se abătu asupra lor dinspre Munţii de la răsărit, şi nici un veşmânt nu păru să-i poată apăra de degetele ei iscoditoare. Cu toate că erau bine îmbrăcaţi, arar simţeau căldură, fie că mergeau, fie că se odihneau. Dormeau pe sponci în miezul zilei, în vreo văioagă sau ascunşi sub porumbarii cu ramuri încâlcite, ce creşteau în desişuri în multe locuri. Târziu după-masă erau treziţi de cei care făcuseră de strajă şi luau masa principală: de obicei rece. Fără urmă de veselie, căci rareori îşi îngăduiau să rişte să aprindă un foc. Seara porneau iarăşi la drum, tot spre sud, după cum puteau găsi poteci.

La început, hobbiţii avuseseră sentimentul că, oricât ar fi mers şi s-ar fi poticnit până cădeau frânţi de oboseală, înaintau ca melcii Şi nu ajungeau nicăieri. În fiecare zi, împrejurimile arătau aproape la fel ca şi cu o zi înainte. Şi totuşi, munţii se apropiau tot mai mult. La sud de Vâlceaua Despicată erau chiar mai înalţi şi coteau încet spre soare-apune; pe undeva pe la poalele lanţului principal începea un ţinut tot mai întins de coline întunecoase şi de văi adânci, pline cu ape vijelioase. Potecile erau mai puţine şi mai întortocheate, ducându-i adeseori doar până la piciorul unei cascade râpoase sau între mlaştini perfide.

Trecuseră două săptămâni de când se aflau pe drum, când vremea se schimbă. Vântul se potoli dintr-o dată, apoi începu din nou să sufle spre sud. Norii împinşi cu repeziciune se înălţară şi se risipiră, dezvăluind un soare palid şi strălucitor. După un marş poticnit care dura o noapte întreaga, zorii se iviră reci şi senini. Călătorii ajunseră la o creastă joasă, împodobită cu stejari de piatra bătrâni, ale căror trunchiuri verzi-cenuşii păreau să fi crescut din chiar piatra dealurilor. Frunzele lor întunecate luceau, iar fructele scăpărau roşii în lumina soarelui care răsărea.

Departe la miazăzi, Frodo văzu formele vag desenate ale unor munţi semeţi ce păreau să taie însuşi drumul pe care înaintau ei. La stânga acestui lanţ înalt ţâşneau trei piscuri; cel mai apropiat şi mai înalt arăta ca un dinte cu o căciulă de zăpadă; peretele nordic, masiv şi golaş, era încă ascuns aproape pe de-a-ntregul în umbră, dar, acolo unde îl ajungeau pieziş razele soarelui, lucea roşu.

Gandalf veni lângă Frodo şi pe sub streaşina mâinii se uita la tancul stâncos.

— Am mers bine, zise el. Am ajuns la hotarele ţării pe care oamenii o numesc Hollin; mulţi elfi au trăit aici în zilele mai fericite de odinioară; pe atunci se numea Eregion. Patruzeci şi alte încă cinci leghe în linie dreaptă am străbătut, cu toate că picioarele noastre au bătut pe cale ocolită multe mile. Ţara şi vremea or să fie mai îndurătoare de-acum, dar poate mai pline de primejdii.

— Cu sau fără primejdii, răsăritul ăsta adevărat e tare binevenit, spuse Frodo, dându-şi gluga pe spate şi lăsând lumina dimineţii să-i scalde chipul.

— Însă munţii sunt în faţa noastră, spuse Pippin nedumerit, înseamnă c-am apucat-o spre răsărit astă-noapte.

— Nu, îl contrazise Gandalf. Doar că vezi tu mai departe din pricină că e clară dimineaţa. Dincolo de tancurile astea, creasta o apucă spre sud-vest. În casa lui Elrond se găsesc multe hărţi, dar, după câte bănuiesc, n-ai catadicsit să le priveşti.

— Ba da, când şi când, se apără Pippin, numai că nu-mi amintesc nimic. Frodo are un cap mai bun pentru asemenea lucruri.

— Eu n-am nevoie de hartă, zise Gimli, care îi ajunsese din urma împreună cu Legolas şi se uita în zare cu o scăpărare ciudată în ochii lui adânci. În ţara asta au trudit în străvechime străbunii noştri, iar noi am gravat imaginea acelor munţi în multe lucrături în metal şi piatră şi le-am descris în multe cântece şi basme. Tancurile astea ne apar în vise în toată semeţia lor: Baraz, Zirak, Shathur.

O singură dată în viaţa mea le-am văzut cu ochii mei din depărtare, dar le ştiu, le cunosc şi numele, căci sub poala lor se află Khazad-Dum, sau Subteranele Gnomilor, care astăzi se cheamă Groapa Neagră, sau Moria în limbă elfică. Dincolo e Barazinbar, Cornul Roşu, crudul Caradhras; şi dincolo de el sunt Argintatul şi Capul înnourat: Celebdil cel Alb, şi Fanuidhol cel Cenuşiu, numite de noi Zirak-Zizil şi Bundushathur.

Apoi Munţii Ceţoşi se împart în două, şi între lanţurile lor se află valea adânc umbrită, pe care n-o putem uita: Azanulbizar, Valea Pârâiaşului Tainic, numită de elfi Nanduhirion.

— Înspre Valea Pârâiaşului Tainic ne îndreptăm noi, spuse Gandalf. Dacă urcăm până în trecătoarea ce se numeşte Trecătoarea Cornului Roşu, sub creasta îndepărtată a lui Caradhras, coborâm pe Scara Pârâiaşului Tainic în valea cea adâncă a gnomilor. Acolo se găseşte Heleşteul Oglinzii şi tot de acolo ţâşnesc izvoarele îngheţate ale Râului Argintului.

— Întunecată e apa heleşteului Kheled-zaram, spuse Gimli, şi reci izvoarele râului Kibilnala. Inima-mi tresare la gândul că le voi revedea curând.

— Să te bucuri de privelişte, bunul meu gnom, îi ură Gandalf. Dar, orice ai face, de rămas în valea aceea nu putem rămâne. Trebuie să coborâm de-a lungul Râului Argintului până în pădurile tainice, de unde vom ajunge la Râul cel Mare şi apoi…

Tăcu brusc.

— Da, şi apoi unde? îl îmboldi Merry.

— La capătul călătoriei… În cele din urmă, zise Gandalf. Prea departe nu putem privi. Să fim bucuroşi că am trecut cu bine de prima parte a călătoriei. Socotesc că ne putem odihni aici, nu numai azi, ci şi la noapte. În Hollin aerul e sănătos. Mult necaz trebuie să se fi abătut asupra unei ţări de-a ajuns să-i uite pe elfi, după ce-au trăit odată pe meleagurile ei.

— Aşa este, spuse Legolas. Dar elfii de pe meleagurile astea nu erau de-un neam cu noi, adică seminţia pădurii — astfel că iarba şi copacii nu-şi amintesc de ei. Eu aud însă pietrele jelindu-i: în adâncuri ne-au săpat, frumos ne-au dăltuit, spre înaltuţi ne-au zidit, dar s-au dus. S-au dus. Cu multă vreme în urmă au pornit în căutarea Limanurilor.

În acea dimineaţa au aprins un foc într-o văioagă înconjurată de tufe mari de nalbe, şi micul lor dejun, sau cina lor târzie, a fost mai vesel decât fusese de când porniseră în călătorie. Nu s-au grăbit să se culce după ce au isprăvit, căci socoteau că vor avea întreaga noapte să doarmă şi n-aveau de gând să pornească la drum decât în noaptea următoare. Doar Aragorn stătea tăcut şi neliniştit. La un moment dat, îi părăsi pe ceilalţi şi porni de unul singur spre buza văioagei. Acolo se opri, la umbra unui copac, şi se uita în zare, spre sud-vest, cu capul aplecăt parcă a ascultare. Apoi se întoarse cu faţa spre vîlcea şi privi în jos, spre ceilalţi care rîdeau şi sporovaiau.

— Ce s-a întâmplat, Pas Mare? striga Merry spre el. Ce căuţi? Vântul dinspre Răsărit?

— Nu, chiar că nu, răspunse el, dar e ceva ce nu înţeleg. Am venit în Ţara Hollin în multe anotimpuri. Nici o seminţie nu mai traieşte pe aceste tărâmuri, dar sunt alte creaturi care vieţuiesc aici tot anul, mai cu seamă păsările. Numai că acum toate tac, în afară de voi. Simt ăsta. Nu-i nici un sunet pe multe mile în jur, iar vocile voastre se preschimba în ecou. Şi nu pricep de ce.

Gandalf ridică privirile, stîrnit dintr-o dată.

— Şi tu care crezi că e pricina? îl întreba el. O fi alta decât surprinderea de a vedea patru hobbiţi, că să nu ne mai pun pe noi la socoteala, acolo unde o asemenea stirpe este rareori văzuta său auzita?

— Nădăjduiesc că e numai atât, răspunse Aragorn. Dar am un sentiment că trebuie să fiu cu ochii în patru, şi un fior de frică, aşa cum n-am avut nicicând în aceste locuri.

— Înseamnă că trebuie să avem mai multă grija, zise Gandalf. Dacă aduci un Pribeag cu tine, e bine să iei seamă la vorbele lui, mai cu seamă dacă Pribeagul e Aragorn. Să nu mai vorbim cu glas tare, prin urmare, să stăm cât mai liniştiţi şi să facem de straja.

În acea zi era rândul lui Sam să stea primul de strajă, dar Aragorn i se alătură şi el. Ceilalţi adormiseră. Tăcerea prinse a se adânci atât de mult, încât până şi Sam o simţea. Se auzea desluşit respiraţia celor care dormeau. Fâşâitul pe care-l scotea coada poneiului când se legăna şi mişcările întâmplătoare ale picioarelor deveniseră zgomote puternice. Sam îşi auzea încheieturile trosnind atunci când îşi mişcă şi el mădularele. În jur, o tăcere de moarte, şi peste toate se întindea un cer senin şi albastru, pe măsură ce soarele se înălţa dinspre răsărit. Departe, la sud, o pată întunecată apăru şi crescu, în vreme ce se îndrepta spre nord, precum un fum purtat de vânt.

— Ce-i aia, Pas Mare? Nu arată a nor, îi spuse Sam în şoaptă lui Aragorn.

Aragorn nu răspunse şi se uita încordat la cer; nu trecu mult şi Sam văzu cu propriii ochi că se apropiau de ei stoluri de păsări, zburând cu mare repeziciune; se rostogoleau, se roteau, trecând pe deasupra ţinutului întreg, ca şi cum căutau ceva anume; şi se apropiau din ce în ce mai mult.

— Întinde-te la pământ şi nu mişca! şuieră Aragorn, trăgându-l pe Sam în umbra tufişului.

Un întreg regiment de păsări se desprinsese pe neaşteptate din stolul principal şi, zburând foarte jos, se îndrepta chiar spre buza văioagei. Lui Sam i se păru că erau un fel de ciori foarte mari. Când trecură chiar peste ei, atât de multe, încât pământul se întunecă de la umbra lor deasă, se auzi un croncănit aspru.

Abia după ce se pierdură în depărtare, spre nord-vest, şi cerul se limpezi din nou, cuteză Aragorn să-şi ridice capul. Sări în picioare şi se repezi să-l trezească pe Gandalf.

— Regimente de ciori negre zboară peste tot pământul dintre Munţi şi Lacul Cenuşiu, spuse el, tocmai au trecut peste Hollin.

Nu-s de prin părţile astea; sunt crebaini din Farngorn şi Ţara Sură. Ştiu ce vânt le aduce; s-ar putea să fie necazuri la miazăzi, căci de acolo au venit; dar bănuiala mea e că iscodesc regiunea asta. Am zărit şi şoimi, mulţi, zburând la mare înălţime. Eu zic că trebuie s-o luăm la drum diseară. Hollin nu mai e un tărâm sigur pentru noi: e privegheat.

— Atunci şi Trecătoarea Cornului Roşu este, spuse Gandalf, şi nu vad cum o să trecem de ea fără să fim zăriţi. Dar avem vreme să ne gândim la ăsta când o să fie nevoie. Cât despre a porni din loc de cum se întunecă, mă tem că ai dreptate.

— Noroc că focul nostru n-a scos mult fum şi aproape că s-a stins înainte să vină crebainii, mai zise Aragorn. Trebuie să-l stingem de tot şi nici că mai aprindem altul.

— Fir-ar să fie de pacoste şi necaz! pufni Pippin.

Veştile: nici pomeneala de foc, iar la noapte din nou la drum, i-au fost aduse la cunoştinţa de cum s-a trezit târziu după-amiaza.

— Şi toate doar din pricina unui cârd de ciori! Iar eu care aşteptam o cină ca lumea în seara asta: ceva cald.

— Ei, poţi s-aştepţi mult şi bine, zise Gandalf. S-ar putea să te aştepte multe chiolhanuri nebănuite. Eu unul aş pofti să fumez o pipa în linişte şi să-mi fie mai cald la picioare. Oricum, de un lucru putem fi siguri: o să se facă mai cald cu cât mergem spre miazăzi.

— Nu m-ar mira să se facă prea cald, murmura Sam în urechea lui Frodo. Dar încep să mă gândesc că-i vremea să dam cu ochii de Muntele ala de Foc şi să ne vedem la capătul Drumului, că să zic aşa. Întâi am crezut că Hornul ăsta Roşu, său cum i-o fi numele, e muntele cu pricina, până când l-am auzit pe Gimli cu toate denumirile alea. Afurisită limbă au gnomii, îţi mută fălcile din loc, nu alta.

Hărţile nu aveau nici o noimă pentru Sam, iar distanţele pe meleagurile acelea străine păreau atât de nesfârşite, încât el unul nu era în stare să le ţină măsurătoarea.

În ziua aceea, drumeţii rămaseră în ascunzătoare. Păsările negre treceau din când în când pe deasupra lor; dar, pe măsură ce soarele se făcea tot mai roşu în asfinţit, zburătoarele dispărură şi ele spre nord. La amurg, însoţitorii Inelului se puseră în mişcare şi, luând-o mai mult spre sud decât până atunci, urmară drumul spre Caradhras ce încă se zărea de un roşu palid în zare, în ultimele raze ale soarelui care dispărea. Rând pe rând, stelele se năşteau pe cerul tot mai întunecat.

Aragorn găsise o poteca bună. Lui Frodo i se părea a fi, în fapt, o rămăşiţă dintr-un drum străvechi, lat cândva şi bine gândit, anume ca să lege ţinutul Hollin de trecătoarea din munţi. Luna, plină de-acum, răsări deasupra munţilor, aruncând o lumină lăptoasă ce făcea ca umbrele bolovanilor să apară negre. Bolovanii înşişi dădeau impresia că fuseseră tăiaţi de o mână omenească, chiar dacă acum zăceau rostogoliţi unii peste alţii şi măcinaţi de vreme pe un tărâm sterp şi pustiu.

Era ceasul rece, tăios, de dinainte de spartul zorilor, când luna coborâse spre linia orizontului. Frodo îşi înălţă privirile la cer. Deodată văzu, sau simţi, o umbră trecând peste stelele înalte, ce parcă se stinseseră preţ de o clipă, ca să se aprindă apoi din nou. Se înfioră tot.

— Ai văzut ceva trecând pe deasupra noastră? îi susură el lui Gandalf, care mergea în faţa lui.

— Nu, răspunse el, dar am simţit, nu ştiu ce-a putut să fie. N-o fi fost nimic, doar un fuior de nor.

— Atunci se mişcă foarte repede, zise Aragorn, şi nu e purtat de vânt.

În noaptea aceea nu se mai întîmplă nimic deosebit. Dimineaţa veni chiar mai senină decât cele de până atunci. Dar aerul era iarăşi tăios; vântul începea de-acum să bată dinspre est. Două nopţi la rând îşi continuară drumul, urcând una-ntruna, dar tot mai anevoios pe măsură ce urmau şerpuit costişele dealurilor în sus, iar munţii se înălţau din ce în ce mai aproape. A treia dimineaţă, Caradhras se ivi în faţa ochilor lor, un pisc impunător, cu vârful acoperit de zăpadă ca argintul, dar cu versanţii râpoşi, golaşi, de-un roşu stins, ca pătaţi cu sînge.

Cerul arăta întunecat, soarele abia se întrezărea. Vântul sufla dinspre nord-est. Gandalf adulmecă văzduhul şi se uită în urmă.

— Ne prinde iarna din spate, îi spuse el lui Aragorn cu o voce înceată. Crestele de la miazănoapte sunt mai albe ca până acum: zăpada a coborât mult mai jos pe coastele lor. În seara asta o să începem să urcăm spre Trecătoarea Cornului Roşu. Pe potecaajmaşaia îngustă numai bine o să fim văzuţi de iscoade şi cine ştie ce pacoste o să se abată asupra noastră; dar vremea se poate dovedi un vrăjmaş mai cumplit ca oricare altul. Ce zici de drumul pe care-l urmăm, Aragorn?

Frodo prinse cuvintele astea şi pricepu că Aragorn şi Gandalf continuau o discuţie începută mai de mult. Ascultă cu nelinişte.

— N-am nimic bun de zis de la început şi până la sfârşit, după cum ştii prea bine, Gandalf, răspunse Aragorn. Iar primejdiile cunoscute şi necunoscute se vor înmulţi pe măsură ce mergem mai departe. Dar de mers trebuie să mergem; şi n-ar fi înţelept să nu traversăm munţii pe aici. Mai la miazăzi nu mai sunt alte trecători, până la Strunga Rohan. N-am încredere în drumul acela de când cu veştile tale despre Saruman. Cine poate şti de partea cui sunt acum mareşalii Seniorilor Cailor?

— Chiar aşa, cine poate şti? oftă Gandalf. Dar mai este o cale, şi nu prin Trecătoarea din Caradhras: drumul întunecos şi tainic despre care am vorbit noi.

— Şi nici să nu mai vorbim de el! încă nu. Te rog, nu spune nimic celorlalţi, măcar până ne încredinţăm că nu avem de ales.

— Trebuie să hotărâm acum, înainte să mergem mai departe, îi atrase Gandalf luarea-aminte.

— Atunci să cumpănim fiecare în mintea lui cât dorm ei şi se odihnesc.

Târziu după-amiază, în vreme ce prietenii lor terminau de mâncat, Gandalf şi Aragorn se duseră ceva mai încolo şi se opriră ca să se uite la Caradhras. Coastele sale erau întunecate, mohorâte, creasta ascunsă de un nor cenuşiu. Frodo se uită la ei o vreme, întrebându-se care le va fi hotărârea. Când se întoarseră la grup, Gandalf fu cel care vorbi primul, astfel că Frodo pricepu că hotărâseră să înfrunte vremea şi trecătoarea înaltă. Răsuflă uşurat. Nu-şi putea închipui care ar fi fost cealaltă cale, întunecoasă şi tainică, dar simpla ei pomenire păruse a-l umple pe Aragorn de disperare, încât Frodo se bucură în sinea lui că fusese dată la o parte.

— După semnele pe care le-am văzut în ultimele câteva zile, le spuse Gandalf, mă tem că Trecătoarea Cornului Roşu este supravegheată; pe lângă asta, mă tem de vremea ce vine din urmă. S-ar putea să ningă. Trebuie să mergem cât de repede putem. Chiar şi aşa, ne vor trebui mai mult de două marşuri până să ajungem în culmea trecătorii. În seara asta se va întuneca devreme. Aşa că o luăm din loc de cum aţi isprăvit de strâns.

— Dacă-mi dai voie, am şi eu să dau un sfat, zise Boromir. M-am născut la umbra Munţilor Albi şi ştiu câte ceva despre drumurile pe înălţimi. O să dăm de un frig năprasnic, dacă nu şi mai rău, până să apucăm să coborâm de partea cealaltă. N-o să ne fie de folos să vă ascund că putem muri îngheţaţi. Aşa că, atunci când plecăm de-aici, unde încă avem copaci şi tufişuri, să luăm fiecare câte o cracă sau o bucată de lemn, atât cât poate duce fiecare.

— Bill o să poată lua chiar mai multe, nu-i aşa, băiete? i se adresă Sam poneiului, iar animalul îi răspunse cu o privire de îngropăciune.

— Prea bine, încuviinţa Gandalf. Dar nu avem voie să ne folosim de lemne — decât atunci când va fi să alegem între foc şi moarte.

Grupul porni din nou la drum, cu pas bun la început; dar curând poteca deveni tot mai abrupta şi mai dificila. Şerpuia, urca, iar în unele locuri dispărea aproape de tot, acoperită de bolovani prăbuşiţi. Noaptea devenea tot mai neagra sub norii grei. Un vânt nemilos se învolbura în jurul stâncilor. Până la miezul nopţii ajunseseră abia la povârnişurile de la poalele munţilor celor mari. Poteca îngustă şerpuia la piciorul unui perete vertical al stâncilor din stângă, deasupra cărora flancurile funeste ale piscului Caradhras ţâşneau nevăzute în întuneric; la dreapta, un hău de beznă, spre care se deschidea brusc o prăpastie adâncă.

Cu mare greutate urcară un povârniş şi, când ajunseră în vârful lui, se opriră pentru câteva clipe. Frodo simţi o atingere moale pe faţă. Întinse braţul şi văzu fulgii de zăpadă de un alb palid cum i se aşează pe mânecă.

Merseră mai departe. Dar în scurt timp ninsoarea se înteţi, umplând văzduhul întreg şi intrându-i lui Frodo în ochi. Formele încovoiate şi negre ale lui Gandalf şi Aragorn, aflaţi doar la un pas în faţa lui, abia dacă se mai zăreau.

— Nu-mi miroase deloc a bine toată povestea asta, gâfâi Sam chiar în spatele lui. Îmi place zăpadă pe o zi frumoasă, dar să fiu în pat când ninge. Ce păcat că ninsoarea asta nu e în Hobbiton! Acolo ar fi şi cine să se bucure de ea.

În afară de platourile înalte din Meleagul de la Miazănoapte, în Comitat rareori ningea zdravăn, încât zăpada era privită drept o întâmplare plăcută şi un prilej de distracţie. Nici un hobbit în viaţă (în afară de Bilbo) nu-şi amintea de Iarna Cruntă din 1311, când lupii cei albi năvăliseră în Comitat peste apele îngheţate ale Râului Viniac.

Gandalf se opri locului. Ninsoarea îi acoperise de tot gluga şi umerii; în jurul încălţărilor, zăpada îi ajungea până la glezne.

— De-asta mă temeam, zise el. Acum ce mai spui, Aragorn?

— Şi eu tot de-ăsta mă temeam, răspunse cel întrebat, dar mai puţin decât de alte lucruri. Ştiam că riscăm să înceapă ninsoarea, cu toate că rareori cad asemenea ninsori atât de departe înspre miazăzi, şi atunci doar sus de tot, în munţi, dar încă n-am ajuns acolo; suntem foarte jos, unde potecile sunt de obicei deschise toată iarna.

— Mă-ntreb dacă nu e de-a Duşmanului, îşi dădu Boromir cu părerea. În ţara mea se spune că Duşmanul are în stăpânirea sa furtunile din Munţii Umbrei care mărginesc Ţinutul Mordor. Are puteri ciudate şi mulţi aliaţi.

— Da’ ştiu că i s-a lungit mult braţul, mormăi Gimli, dacă poate să aducă zăpadă de la miazănoapte că să ne chinuie pe noi aici, la trei sute de leghe depărtare.

— I s-a întins braţul, întări Boromir.

Cât statura ei pe loc, vântul se domoli şi ninsoarea se potoli până când aproape că înceta. Porniră din nou la drum. Dar abia dacă făcură câţiva paşi, când furtuna se stârni cu şi mai multă furie. Vântul şuiera, ninsoarea îi lovea din faţa, orbindu-i. Curând chiar şi lui Boromir îi veni greu să mai înainteze. Hobbiţii, aplecaţi de spate până aproape de pământ, se târau la adăpostul celor mai înalţi, aflaţi în faţă, dar le era limpede că aşa nu puteau ajunge prea departe, dacă ninsoarea nu se oprea. Frodo parcă avea plumb în picioare. Pippin se târa în urma lui. Chiar şi Gimli, oricât ar fi fost de vânjos, ca orice gnom, gemea la fiecare pas.

Cei din grup se opriră dintr-o dată, ca şi cum se înţeleseseră pe muţeşte. În jurul lor, din întuneric, se auzeau sunete lugubre. Poate că era doar o amăgire a vântului care se strecură prin crăpăturile şi găurile peretelui de stâncă, dar păreau să semene cu nişte ţipete ascuţite, cu hohote sălbatice de râs. De pe pantele muntelui prinseră să se rostogolească pietre, şuierând pe deasupra capetelor lor său izbindu-se de poteca, lângă ei. Când şi când auzeau că un fel de huruit surd, de-ai fi zis că se pornise la vale un bolovan uriaş dinspre înălţimile nevăzute de deasupra lor.

— În noaptea asta nu putem merge mai departe, hotărî Boromir. N-are decât să spună cine-o vrea că ăsta-i vântul; sunt voci diabolice, iar bolovanii anume pe noi ne caută.

— Eu spun că-i vântul, îl contrazise Aragorn. Ceea ce nu înseamnă că ce spui tu nu-i adevărat. Pe lumea asta sunt multe lucruri rele şi neprietenoase, care nu-i au nici un pic la inimă pe cei care merg pe două picioare, dar pentru asta nu înseamnă că sunt în tabăra lui Sauron, ci au pricini numai de ele ştiute. Unele lucruri din astea se află pe lume de mai multă vreme decât Sauron.

— Caradhras a căpătat numele de Piscul Cel Crud, explică Gimli, şi i s-a dus buhul încă de mult, cu ani în urmă, când nimeni n-auzise de Sauron prin părţile astea.

— Prea puţin are importanţă cine e duşmanul, dacă nu-i putem ţine piept, zise Gandalf.

— Dar ce putem face? strigă nenorocit Pippin. Se rezemase de Merry şi Frodo şi tremura tot.

— Ori ne oprim aici unde suntem, ori ne întoarcem, răspunse Gandalf. Nu e bine să mai înaintăm. Din câte-mi amintesc, puţin mai sus poteca părăseşte stânca şi coboară într-o albie largă şi puţin adâncă, la poala unei pante lungi şi abrupte. Acolo nu ne putem apăra nici de zăpadă, nici de pietre — şi nici de altceva.

— Dar nici de întors nu ne putem întoarce atâta vreme cât ninge, adaugă Aragorn. De jos şi până aici, n-am trecut pe lângă nici un loc care să ne ofere un adăpost mai bun decât peretele ăsta de stâncă, sub care ne aflăm acum.

— Adăpost, mormăi Sam. Dacă ăsta-i adăpost, atunci un acoperiş fără pereţi se numeşte casă.

Se strânseră cu toţii cât mai aproape de stâncă. Peretele era orientat spre sud, iar la bază avea o muchie ieşită întrucâtva în afară, ceea ce le dădea speranţă că avea să-i apere cât de cât de vântul dinspre nord şi de pietrele căzătoare. Dar rafalele învîrtejite îi loveau din toate părţile, iar ninsoarea se revărsă cu şi mai mare înverşunare.

Se îngrămădiră unii în alţii, cu spatele la perete. Bill poneiul stătea răbdător, dar cu un aer nenorocit în faţa hobbiţilor, protejându-i şi el puţin; însă nu după multă vreme zăpada se strânse mormane în jurul picioarelor lui, urcând fără încetare. Dacă n-ar fi avut printre ei şi tovarăşi de drum mai trupeşi, în scurt timp zăpada i-ar fi îngropat cu totul.

Frodo se simţi cuprins de o mare sfârşeală; părea să se scufunde cu repeziciune într-un vis cald şi neclar. Se făcea că un foc îi încălzea degetele de la picioare, iar din umbrele de pe partea cealaltă a vetrei auzea vocea lui Bilbo adresîndu-i-se. N-am o părere prea buna despre calendarul tău, spunea el. Furtuni de zăpadă pe doisprezece ianuarie: nu era nevoie să vii înapoi ca să-mi spui asta!

Dar voiam să mă odihnesc şi să dorm, Bilbo, răspundea Frodo cu greutate, când deodată se simţi scuturat şi cu mare chin îşi veni în fire. Boromir îl ridicase de pe jos, din cuibul de zăpadă.

— Asta o să fie moartea piticuţilor, Gandalf, zise Boromir. Zău că n-are rost să stăm aici până ne trece zăpada de cap. Trebuie să facem ceva ca să ne salvăm.

— Dă-le asta, spuse Gandalf, scotocind în raniţă şi scoţând de acolo un clondir îmbrăcat în piele. Fiecăruia câte o gură, nu mai mult — tuturor. E ceva foarte preţios. Se numeşte miruvor, întăritorul celor din Imladris. Mi l-a dat Elrond, la desparţire. Trece-l din mână în mână.

De cum lua Frodo o înghiţitură din licoarea caldă şi înmiresmată, simţi cum inima îi prinde putere şi toropeala cumplită i se scurge din mădulare. Şi ceilalţi se înviorară, cuprinşi de noi speranţe şi de forţa. Numai ninsoarea nu se domolea. Se învolbura în jurul lor mai dihai că înainte, pe când vântul sufla cu turbare.

— Ce-aţi zice de un foc? întreba deodată Boromir. Îmi pare, Gandalf, că s-a apropiat clipă să alegem între foc şi viaţa. E adevărat că o să fim feriţi de orice priviri neprietenoase după ce ne va fi acoperit zăpadă, numai că ăsta n-o să ne ajute.

— Poţi să faci un foc dacă reuşeşti, încuviinţa Gandalf. Dacă se afla prin preajma vreo iscoadă în stare să îndure furtuna, atunci ne poate vedea oricum, şi cu, şi fără foc.

Dar, cu toate că aduseseră lemne şi aprinzători, aşa după cum îi sfătuise Boromir, era peste puterile sau priceperea elfilor sau chiar a gnomului să scapere o flacără care să reziste învârtejirilor vântului, sau care să încingă lemnul ud. În cele din urma, fără tragere de inima, Gandalf se văzu nevoit să le dea o mână de ajutor. Culegând o cracă, o ridică în sus şi, rostind câteva cuvinte poruncitoare, naur an edraith, ammen! înfipse vârful crăcii în mijlocul grămezii de lemne. Pe loc, o pălălaie mare de limbi verzi şi albastre ţâşniră în văzduh, iar lemnele se aprinseră şi prinseră a trosni.

— Dacă sunt ochi care ne vad, măcar m-am dat în vileag, zise el. Am scris Gandalf este aici cu semne pe care oricine le poate citi, din Vâlceaua Despicată şi până la gurile râului Anduin.

Dar drumeţilor nu le mai păsa de iscoade sau ochi neprietenoşi. Inimile lor se bucurau la vederea luminii focului. Lemnele ardeau vesele; şi, cu toate că peste tot în jurul lor zăpada sfârâia şi se topea în băltoace sub tălpile lor, erau fericiţi că-şi puteau încălzi mâinile la dogoarea lui. Stăteau în cerc, ciuciţi, în jurul flăcărilor jucăuşe şi aţâţate. Feţele obosite şi neliniştite le erau luminate de o lucire roşie; în spatele lor, noaptea era asemenea unui zid negru.

Numai că lemnele ardeau cu repeziciune şi ninsoarea cădea şi iar cădea.

Focul abia mai pâlpâia când aruncară în jar şi ultimul vreasc.

— Noaptea aproape că a trecut, zise Aragorn. Zorile nu-s departe.

— Dacă or să poată străpunge norii ăştia, mormăi Gimli. , >-

Boromir paraşi cercul si îşi aţinti privirile în întunericul din jur.

— Ninsoarea s-a mai potolit, îi anunţa el, la fel şi vântul. Frodo se uita obosit la fulgii care mai cădeau din întuneric,

dezvăluindu-şi preţ de o clipă albul în lumina focului muribund; dar multă vreme nu văzu nici un semn că ninsoarea s-ar fi rărit. Apoi, pe neaşteptate, când somnul începea din nou să-i dea târcoale, băgă de seamă că vântul încetase cu adevărat, iar fulgii se făceau tot mai mari şi mai rari. Pe nesimţite, o lumina palidă prinse a se desluşi în jur. În cele din urma, ninsoarea se opri de tot.

Pe măsură ce se lumina, ochilor lor li se dezvăluia o lume înecată în tăcere. Mai jos de refugiu se zăreau mormane, movile şi adâncimi fără forma, dedesubtul cărora poteca pe care înaintaseră ei cu greu se pierduse cu totul; dar înălţimile de deasupra stăteau ascunse în nori uriaşi, grei încă de ameninţarea zăpezii.

Gimli se uită în sus şi clatină din cap.

— Caradhras nu ne-a iertat, spuse el. Mai are destulă zăpadă de prăvălit asupra noastră. Cu cât facem mai repede cale întoarsă şi coborâm mai degrabă, cu atât mai bine.

Toţi îi dădură dreptate, dar drumul de întoarcere se dovedea greu şi nu i-ar fi mirat să le fie chiar cu neputinţa să-l străbată. Doar la câţiva paşi de foc, zăpadă era adâncă de câteva picioare, trecându-le hobbiţilor de cap; în unele locuri, vântul o viscolise, ridicând-o în mormane uriaşe la poala stâncii.

— Dacă ar merge Gandalf înaintea noastră cu o flacăra mare, ar putea să va croiască o poteca, spuse Legolas.

Pe elf furtuna nu-l tulburase prea tare şi era singurul dintre toţi care avea inima uşoara.

— Iar dacă elfii ar putea zbura pe deasupra muntelui, ar putea aduce soarele să ne salveze, i-o întoarse Gandalf. Numai că mie-mi trebuie ceva care să poată arde, doar n-am să dau foc la zăpadă.

— Ce să-i faci, ridică Boromir din umeri, acolo unde nu poate face capul, trage trupul, cum se zice la mine în ţara. Cel mai vânjos dintre noi trebuie să caute un drum. Vedeţi, chiar dacă totu-i acum acoperit de zăpadă, când am urcat aseară poteca noastră ocolea umărul ala de stâncă, acolo jos. Acolo a început să ne dea bătăi de cap ninsoarea. Dacă reuşim să ajungem în acel punct, s-ar putea că dincolo de el să ne fie mai uşor. Două sute de metri, nu cred că-s mai mulţi.

— Atunci hai să tăiem drum până acolo, tu şi cu mine, zise Aragorn.

Aragorn era cel mai înalt dintre ei, dar Boromir, cu puţin mai scund, era mai lat în umeri şi mai vânjos. O lua el primul, cu Aragorn pe urmele lui. Se îndepărtară încet, pentru ca, după câţiva paşi, să înceapă să se lupte cu nămeţii. Pe alocuri, zăpada le venea până la piept, şi adeseori Boromir părea mai degrabă să înoate sau să-şi sfredelească drum cu braţele, decât să meargă.

Legolas îi urmări o vreme cu un zâmbet pe buze, apoi se întoarse către ceilalţi.

— Aşa ziceţi voi, anume că cel mai puternic trebuie să caute drum? Eu zic altceva: lasă-l pe plugar la coarnele plugului, dar alege castorul ca să înoate în apă, iar ca să fugă uşor ca fulgerul pe deasupra ierbii şi a frunzelor sau pe deasupra zăpezii alege-l pe elf.

Zicând acestea, făcu un salt sprinten înainte, şi abia atunci băgă Frodo de seamă că elful nu avea cizme, ci o pereche uşoară de încălţări, aşa cum purta întotdeauna, iar tălpile abia dacă lăsau urme în zăpadă.

— Cu bine, îi zise Legolas lui Gandalf. Mă duc să caut soarele. Şi, iute ca un alergător pe nisip bătătorit, ţâşni înainte, îi depăşi cât ai clipi pe cei doi care se luptau cu nămeţii, făcându-le un semn de rămas-bun cu mâna, se depărtă ca fulgerul şi dispăru după colţul stâncos.

Ceilalţi aşteptară strânşi unul în altul, uitându-se după Boromir şi Aragorn până când aceştia deveniră doar două pete negre în albeaţa din jur. Curând, şi ei se făcură nevăzuţi. Timpul trecea. Norii coborâră şi nu după mult timp câţiva fulgi prinseră din nou să cadă.

Să fi trecut o oră, cu toate că lor li se păruse mult mai mult, când îl zăriră pe Legolas întorcându-se. Tot atunci reapărură Boromir Şi Aragorn de după stânca rămasă mult în urma elfului, trudind pe povârniş în sus.

— Ei, strigă Legolas fără să se oprească din fugă, n-am adus Soarele. Hoinăreşte pe câmpiile albastre de la miazăzi, iar cununa asta mică de zăpadă de pe colnicul Cornului Roşu nu-l tulbură câtuşi de puţin. Am adus în schimb o rază de speranţă pentru cei sortiţi să meargă pe picioarele lor. Cel mai mare nămete din câţi exista este chiar după colţul ala şi acolo aproape că s-au îngropat Vitejii noştri. Să moara de disperare şi alta nu, până ra-am întors eu şi le-am spus că nămetele era niţeluş mai mare că un perete. De cealaltă parte a lui, zăpada se subţiază dintr-o dată, iar şi mai jos e cât o păturică, numai bună să răcorească degeţelele hobbiţilor.

— Aha, ce v-am spus, mârâi Gimli. N-a fost o furtuna obişnuita. E reaua-voinţă a lui Caradhras. Nu-i iubeşte pe elfi şi pe gnomi, iar nămetele ala anume a fost pus acolo că să ne taie orice putinţa de scăpare.

— Dar, din fericire, Caradhras ăsta al tău a uitat că sunt şi oameni printre noi, zise Boromir, care tocmai atunci ajunsese lângă ei. Şi-ncă voinicoşi, dacă-mi daţi voie s-o spun; deşi oameni mai puţin bărbaţi, înarmaţi cu spade, v-ar fi fost mai de folos. Cu toate acestea, am deschis o poteca prin morman; şi pentru ăsta toţi cei care nu pot alerga cu aceeaşi uşurinţa că elfii s-ar cuveni să fie recunoscători.

— Dar cum să coborâm până acolo, chiar dacă aţi deschis drum prin zăpadă? întrebă Pippin, dând glas gândului tuturor hobbiţilor.

— Nu-ţi pierde speranţă, îl încuraja Boromir. Oi fi eu obosit, dar tot mi-a mai rămas ceva putere, şi lui Aragorn la fel. Noi îi ducem pe cei mici. Ceilalţi vor bate cu schimbul poteca în urma noastră. Hai, stăpâne Peregrin. Încep cu tine.

Îl ridică pe hobbit în spate.

— Prinde-te de gâtul meu. O să am nevoie de braţe, mai spuse el şi porni cu pas întins înainte.

Aragorn venea în urma cu Merry. Văzând poteca pe care o tăiase Boromir, fără vreo altă unealtă decât picioarele lui mari, Pippin se minună de forţa lui. Chiar şi aşa împovărat cum era acum, lărgea poteca pentru cei care veneau în spate, zvârlind din mers zăpada în lături.

Într-un târziu, ajunseră la marele morman. Era proptit peste poteca muntelui precum un zid vertical şi neaşteptat în acel loc, iar creasta lui ascuţită, ca şi cum ar fi fost tăiată cu cuţitul, se afla la o înălţime de două ori cât Boromir; dar prin mijlocul lui fusese bătătorită o deschizătură, arcuită asemenea unui pod. Merry şi Pippin fură lăsaţi jos de partea cealaltă a ei şi acolo aşteptară împreună cu Legolas ca să vină şi restul grupului.

Nu trecu mult şi Boromir se întoarse, purtându-l pe Sam. În urmă-i, pe poteca îngustă, dar bine bătătorită de-acum, venea Gandalf, aducându-l de căpăstru pe Bill, pe ale cărui poveri de pe spinare stătea cocoţat Gimli. Ultimul venea Aragorn, purtându-l pe Frodo. Trecură cu toţii prin deschizătură, dar abia puse Frodo piciorul jos de partea cealaltă, când, cu un huruit adânc, se rostogoli la vale o râpă de pietre şi baloturi de zăpadă. Pulberea de nea aproape că-i orbi pe călători, care se târâră până la peretele stâncii. Şi când văzduhul se limpezi, văzură că poteca era blocată în spatele lor.

— De-ajuns, de-ajuns! strigă Gimli. O ştergem cât putem de repede!

Şi cu adevărat, cu această ultimă răbufnire de răutate a piscului Cardhras păru să se risipească, de parcă muntele era mulţumit că invadatorii fuseseră înfrânţi şi-acum nu aveau să mai îndrăznească să se întoarcă. Ameninţarea zăpezii se depărta; norii se spărgeau, ziua devenea tot mai luminoasă.

Aşa după cum le spusese Legolas, descoperiră că stratul de zăpadă devenea tot mai subţire, pe măsură ce coborau, încât până şi hobbiţii puteau merge pe picioarele lor. Curând se găsiră din nou pe pragul neted de la capătul povârnişului abrupt, acolo unde simţiseră primii fulgi în noaptea dinainte.

Era târziu dimineaţă. De pe locul acela înalt se uitară în urmă, spre apus, la şesurile aflate la poale. Departe, între colinele răspândite la piciorul muntelui, se zărea văioaga din care porniseră să urce trecătoarea.

Pe Frodo îl dureau picioarele. Era îngheţat până-n măduva oaselor şi flămând; simţea că-l ia cu ameţeală la gândul că trebuia să coboare priporul acela lung şi chinuitor. Picăţele negre îi dansau în faţa ochilor Şi-i frecă, dar picăţelele negre nu dispărură. Departe sub el, dar mai sus de cele mai din vale dealuri, puncte întunecate se roteau în văzduh.

— Păsările spuse Aragorn, arătând într-acolo

— Nu mai are importanţă, răspunse Gandalf. Că-s bune sau rele, sau că n-au nimic de a face cu noi, trebuie să coborâm de îndată. N-o să aşteptăm o altă noapte nici măcar la genunchii piscului.

Un vânt rece năvăli în urma lor atunci când ei întoarseră spatele Trecătorii Cornului Roşu şi începură coborâşul istovitor. Cardhras îi înfrînsese.

IV O călătorie în beznă

Se însera şi lumina cenuşie se stingea încă o dată cu repeziciune, atunci când ei făcură popas pentru noapte. Erau frânţi de oboseală. Neguri tot mai adânci învăluiseră munţii, iar vântul bătea rece. Gandalf se îndură şi mai dădu fiecăruia câte o înghiţitură de miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată. După ce isprăviră de mâncat, ţinură sfat.

— De bună seamă că în noaptea asta nu putem merge mai departe, spuse Gandalf Atacul din Trecătoarea Cornului Roşu ne-a istovit, trebuie să ne odihnim aici o vreme.

— Şi apoi încotro? vru să ştie Frodo.

— Călătoria şi misiunea încă nu s-au împlinit, răspunse Gandalf. N-avem altceva de ales decât să mergem înainte, sau să ne întoarcem în Vâlceaua Despicată.

Chipul lui Pippin se lumină vădit la simpla pomenire a întoarcerii în Vîlcea, Merry şi Sam îşi ridicară privirile, plini de speranţă. Aragorn şi Boromir însă nu făcură nici un gest Frodo arăta tulburat.

— Ce mi-aş dori să fiu acolo, spuse el. Dar cum să mă întorc fără să mă acopăr de ruşine — decât dacă, într-adevăr, nu e altă cale şi suntem cu toţii înfrânţi.

— Ai dreptate, Frodo, zise Gandalf, dacă ne întoarcem înseamnă că ne recunoaştem înfrânţi şi vom avea de îndurat şi mai mari înfrângeri. Dacă ne întoarcem acum, Inelul va trebui să rămână acolo: nu vom mai putea porni a doua oară la drum. Apoi, mai devreme sau mai târziu, Vâlceaua Despicată va fi asediată şi după un timp scurt şi amarnic va fi distrusă. Duhurile Inelului sunt duşmani de moarte, şi totuşi nu sunt decât umbrele puterii şi ale terorii pe care le-ar avea şi le-ar răspândi atunci când Inelul Stăpân s-ar afla din nou în mâinile stăpânului lor.

— Atunci trebuie să mergem înainte, dacă avem pe unde, oftă Frodo.

Sam se întunecă din nou la chip.

— Există o cale pe care o putem încerca, zise Gandalf. De la bun început, de când am cumpănit la această călătorie, m-am gândit la ea. Dar nu este un drum plăcut şi până acum nu v-am spus despre el. Aragorn s-a împotrivit până nu vom fi încercat calea peste munte.

— Dacă drumul e mai rău decât acela prin Trecătoarea Cornului Roşu, cugetă Merry, înseamnă că este cu adevărat rău. Dar mai bine ne-ai spune despre el, ca să ştim dinainte ce ne aşteaptă.

— Drumul despre care vă spun duce prin Minele Moriei, începu Gandalf.

Doar Gimli îşi ridică privirile; în ochii lui ardea înabuşit un foc. Ceilalţi fură cuprinşi de groază auzind numele. Chiar şi pentru hobbiţi, Moria era o legendă menită a-i înfiora.

— Poate că drumul duce în Moria, dar ce speranţă avem s-o şi străbată? întrebă Aragorn întunecat.

— Un nume rău prevestitor, zise Boromir. Şi nu văd ce rost are să mergem pe acolo. Dacă nu putem traversa munţii, atunci s-o luăm spre miazăzi, până ajungem la Strunga Rohan, unde oamenii îi privesc cu bunăvoinţă pe semenii mei, şi astfel urmăm drumul pe care am venit încoace. Sau putem să trecem de strungă şi să traversăm râul Isen înspre Ţărmul Vechi şi Lebennin, ca să intrăm în Gondor dinspre regiunile din vecinătatea mării.

— S-au schimbat multe, Boromir, de când ai venit tu spre miazănoapte, răspunse Gandalf. N-ai auzit ce v-am povestit despre Saruman? Cu el îmi voi avea propriile socoteli după ce se isprăveşte totul. Dar Inelul nu trebuie să se apropie de Isengard, dacă acest lucru poate fi împiedicat în vreun fel. Strunga Rohan ne este închisă atâta vreme cât îl însoţim pe Purtătorul Inelului.

Cât despre drumul mai lung, continuă Gandalf, nu ne putem îngădui să pierdem atâta timp. Ne-ar lua un an o asemenea călătorie şi ar trebui să străbatem multe meleaguri, e drept, pustii şi fără ascunzişuri tainice, şi nici aşa n-ar fi sigură călătoria. Ochii veghetori ai lui Saruman şi ai Duşmanului sunt aţintiţi într-acolo. Când ai venit spre miazănoapte, Boromir, erai în ochii Duşmanului doar un călător rătăcitor de la miazăzi, n-avea de ce să-i pese prea mult de tine; în mintea lui nu se gândea decât la Inel. Dar acum te întorci printre însoţitorii Inelului şi eşti în primejdie atâta vreme cât te afli cu noi. Primejdia creşte cu fiecare leghe pe care o străbatem spre miazăzi, sub cerul liber.

De când cu încercarea făţişă prin trecătoare, mă tem că situaţia noastră a devenit şi disperată. Nu văd să ne fi rămas prea multă speranţă, dacă nu ne facem nevăzuţi o vreme, pentru a ni se pierde urma. Prin urmare, sfatul meu este acela de a nu merge nici peste munţi şi nici să nu-i ocolim, ci s-o apucăm pe sub ei. Cel puţin acela e un drum pe care Duşmanul se aşteaptă cel mai puţin să-l urmăm.

— Nu ştim ce aşteaptă Duşmanul să facem, îl întrerupse Boromir. S-ar putea foarte bine să vegheze toate drumurile. Şi atunci, a intra în Moria ar însemna a intra într-o capcană, adică la fel de rău ca şi a bate la porţile Turnului Întunericului însuşi. Numele Moriei înseamnă negru.

— Vorbeşti fără să ştii când asemuieşti Moria cu fortăreaţa lui Sauron, răspunse Gandalf. Numai eu dintre voi toţi am fost vreodată în turnurile Seniorului Întunecimii, şi doar în sălaşul lui mai vechi şi mai neînsemnat din Don Guldur. Cei care trec de porţile Barad-dur nu se mai întorc. Dar nu v-aş duce spre Moria dacă n-ar fi speranţă de ieşire. Dacă sunt orci acolo, nu ne va fi bine, e adevărat. Dar cei mai mulţi orci din Munţii Ceţoşi au fost alungaţi sau nimiciţi în Batălia celor Cinci Armate. Vulturii mi-au dat de veste că orcii se strîng din nou din depărtări; mai există însă o nădejde că Moria este încă liberă.

Nu ştiu dacă nu cumva se află şi gnomii acolo, iar în vreo sală adâncă a străbunilor s-ar putea să se găsească Balin, fiul lui Fundon. Oricum ar sta lucrurile, trebuie să urmăm calea pe care suntem nevoiţi s-o urmăm.

— Am să urmez calea cu tine, Gandalf, spuse Gimli. Voi merge şi voi privi la sălile lui Durin, orice ne-ar aştepta acolo — dacă vei putea găsi porţile cele închise.

— Bine, Gimli. Îmi dai curaj. Vom căuta porţile împreună. Şi vom răzbi. Între ruinele gnomilor, mintea unui gnom e mai greu de tulburat decât aceea a elfilor sau a oamenilor sau a hobbiţilor. Dar nu ar fi pentru prima oară că intru în Moria. Multă vreme l-am căutat acolo pe Thrain, fiul lui Thror, după ce s-a pierdut. Am trecut prin ea şi am ieşit viu.

— Şi eu am trecut odată de Poarta Dimril, zise Aragorn încet; dar, cu toate că am ieşit iarăşi la lumină, am amintiri foarte rele. Nu-mi doresc să intru în Moria a doua oară.

— Iar eu nu doresc să intru nici măcar o dată, mărturisi Pippin.

— Nici eu, murmură Sam.

— De bună seamă că nu. Cine şi-ar dori? Dar întrebarea e: cine mă urmează dacă vă duc într-acolo?

— Eu, sări Gimli nerăbdător.

— Eu, oftă Aragorn din greu. M-ai urmat prin zăpadă până aproape de nenorocirea noastră a tuturor şi n-ai spus nici un cuvânt de mustrare. Acum am să te urmez — dacă această ultimă prevenire nu te înduplecă. Nu la Inel mă gândesc acum, şi nici la noi ceilalţi, ci la tine, Gandalf. Şi ascultă ce-ţi spun: dacă păşeşti dincolo de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă.

— Eu nu mă duc, spuse Boromir, decât dacă toţi sunteţi împotrivă-mi. Ce spun Legolas şi Seminţia Mică? Nu trebuie s-auzim şi vocea Purtătorului Inelului?

— Eu nu doresc să intru în Moria, zise Legolas.

Hobbiţii rămaseră tăcuţi. Sam îl privi pe Frodo. Într-un târziu acesta vorbi:

— Nu doresc să merg, dar nici nu doresc să resping sfatul lui Gandalf. Vă rog, să nu hotărâm nimic până mâine dimineaţă. Va fi mai uşor pentru Gandalf să audă părerea noastră la lumina zilei, decât în întunericul ăsta rece. Cum mai urlă vântul!

La aceste vorbe, toţi rămaseră tăcuţi şi duşi pe gânduri. Auzeau vântul şuierând printre stânci şi copaci, iar hăurile pustii ale nopţii erau pline de urlete şi vaiete.

Deodată Aragorn sări în picioare.

— Cum mai urlă vântul! strigă el. Urlă cu voci-de-lup. Wargii au trecut Munţii înspre apus!

— Atunci mai trebuie să aşteptam până mâine dimineaţă? întrebă Gandalf. Ce v-am spus? A început vânătoarea! Chiar dacă trăim să vedem zorile, cine-şi mai doreşte acum să călătorească spre miazăzi pe timp de noapte cu lupii cei dezlănţuiţi pe urmele lui?

— Cât de departe e Moria? întrebă Boromir.

— Ştiam de o poartă la sud-vest de Cardhras, cam la cincisprezece mile în linie dreaptă şi douăzeci pe ocolite, răspunse Gandalf înverşunat.

— Atunci pornim imediat cum s-a luminat de ziuă, dacă putem, hotărî Boromir. Lupul pe care-l auzi e mai rău decât orcul de care te temi.

— Aşa e, încuviinţă Aragorn, potrivindu-şi mai bine sabia în teacă. Dar acolo unde urlă lupul dă târcoale şi orcul.

— Ah, de ce n-am urmat sfatul lui Elrond, murmură Pippin în urechea lui Sam. Nu-s făcut pentru aşa ceva. N-am moştenit îndeajuns spiţa lui Bandobras Muget de Taur: urletele astea-mi îngheaţă sângele în vine. Nu ştiu să mă fi simţit vreodată atât de nenorocit.

— Mie mi-a ajuns inima până-n vârful picioarelor, domnu’ Pippin, mărturisi Sam. Dar încă nu suntem sfârtecaţi şi sunt câţiva voinici aici cu noi. Nu ştiu ce-l aşteaptă pe bătrânu’ Gandalf, dar’ pun capul jos că nu-i pântecele unui lup.

Pentru a se putea apăra în timpul nopţii, însoţitorii Inelului urcară până în vârful colinei la poalele careia se adăpostiseră până atunci. Era înconjurată ca de o coroană de copaci bătrâni cu tulpini contorsionate, în apropierea cărora se afla un inel frânt, făcut din bolovani. În mijlocul lui aprinseră un foc, căci nu aveau nici o speranţă ca întunericul şi tăcerea să le şteargă urmele din faţa haitelor ce-i urmăreau.

Se aşezară în jurul focului, iar cei care nu făceau de veghe aţipiră şi dormiră un somn neliniştit. Bietul Bill, poneiul, tremura tot acolo unde stătea, scăldat în sudoare din cap până-n picioare. Urletul lupilor se auzea acum din toate părţile, uneori mai aproape, alteori mai departe. În bezna nopţii, multe perechi de ochi scăpărători puteau fi zărite iscodind de la marginea culmii. Unii înaintară chiar până la inelul de pietre. În dreptul unei spărturi între bolovani se desluşea o siluetă de lup întunecată, oprită acolo şi cu privirile aţintite asupra lor. Un urlet cutremurător izbucni din gâtlejul lui, de-ai fi zis că era căpetenia ce-şi striga haita să dea asaltul.

Gandalf se ridică în picioare şi păşi înainte, ridicându-şi toiagul în sus.

— Ascultă, cerber al lui Sauron! strigă el. Gandalf se află aici! Şterge-o dacă pui preţ pe blana ta scârboasă! Te jupoi de la coadă pân’ la bot dacă îndrăzneşti să păşeşti în cercul ăsta.

Lupul mârâi şi sări spre ei cu un salt uriaş. În aceeaşi clipă se auzi un plesnet ascuţit. Legolas dăduse drumul la arc. Urmă un schelălăit înfiorător şi silueta din aer se prăbuşi la pământ; săgeata elfică îi străpunsese gâtul. Ochii supraveghetori se stinseră dintr-o dată. Gandalf şi Aragorn se repeziră înainte, dar dealul era pustiu, iar haitele pornite la vânătoare dispăruseră. Peste tot în jur, întunericul se cufunda în tăcere şi nici un strigăt nu se mai apropie purtat de vânt.

Noaptea era târzie şi luna în al treilea pătrar cobora spre vest, lucind în răstimpuri printre norii sparţi. Brusc, Frodo tresări în somn. Ca din senin, o furtună de urlete izbucni cu furie şi sălbăticie de jur-împrejurul taberei. O mare haită de lupi se strânsese pe nesimţite şi îi atacă acum din toate părţile deodată.

— Încingeţi focul! strigă Gandalf către hobbiţi. Scoateţi spadele şi staţi spate în spate!

În lumina săltăreaţă, pe măsură ce vreascurile se aprindeau, Frodo zări nenumărate forme cenuşii sărind peste cercul de pietre. Şi mai multe le urmau. Prin gâtlejul unei căpetenii uriaşe Aragorn îşi înfipse sabia dintr-o singură mişcare; cu o singură retezătură Boromir seceră capul unei alteia. Lângă ei, Gimli stătea cu picioarele sale vânjoase, învârtindu-şi securea de gnom. Arcul lui Legolas zbârnâia.

În lumina unduitoare a focului, Gandalf păru deodată să crească: se înălţa ca o siluetă uriaşă, ameninţătoare, un monument al cine ştie cărui rege de demult al pietrelor, ridicat pe-un deal. Lăsându-se în jos precum un nor, el ridică o ramură arzândă şi păşi în întâmpinarea lupilor. Din faţa lui fiarele se retraseră. El aruncă ramura-flacără în văzduh. Aceasta scăpără cu o pară neaşteptată, ca un fulger; iar vocea lui Gandalf bubui ca tunetul:

— Naur an edraith ammen! Naur dan i ngaurhoth! strigă el.

Se auzi un vuiet şi un pârâit şi copacul de deasupra lui explodă într-o vâlvătaie de frunze şi flori de foc. Limbile se întinseră de la un vârf la altul. Întregul deal era încoronat cu o lumină orbitoare. Săbiile şi pumnalele celor care se apărau sclipiră şi scăpărară. Ultima săgeată a lui Legolas se aprinse în aer în plin zbor şi se înfipse arzând drept în inima unei mari căpetenii de-a lupilor. Toţi ceilalţi o rupseră la fugă.

Încet-încet focul se stinse, până când nu mai rămase nimic altceva decât cenuşa care se scutura, şi scântei ici şi colo; un fum înecăcios se vălătucea deasupra tulpinilor arse ale copacilor şi se depărtă negru de colină atunci când primele semne ale zorilor apărură palide pe cer. Duşmanii fuseseră puşi pe fugă şi nu se mai întoarseră.

— Ce ţi-am spus, domnu’ Pippin? întrebă Sam, vârându-şi sabia în teacă. N-or să pună ei lupii laba pe el. Mare minune a fost asta, hotărât lucru. Mi-a făcut părul măciucă şi alta nu!

În lumina dimineţii, nu se zărea nici urmă de lup şi în zadar căutară cadavrele celor ucişi. Nici o altă urmă de bătălie în afara copacilor carbonizaţi şi a săgeţilor lui Legolas, care zăceau împrăştiate pe coama dealului. Erau nevătămate, doar din una nu mai rămăsese altceva decât vârful.

— Aşa cum m-am temut, spuse Gandalf. Lupii aştia n-au fost dintre cei obişnuiţi, care vânează flămânzi în sălbăticie. Să îmbucăm ceva la repezeală şi s-o luăm din loc!

În acea zi vremea se schimbă din nou, aproape ca la comanda unei puteri ce nu mai avea trebuinţă de zăpadă, pentru că ei părăsiseră de-acum trecătoarea — o putere ce dorea să aiba o zi senină în care tot ceea ce mişcă în pustietate să poată fi zărit de la mare depărtare. Vântul încetase de tot după ce în timpul nopţii începuse să bată dinspre nord spre nord-vest. Norii dispăruseră spre sud, iar cerul se deschisese albastru în înalt. Pe când stăteau ei pe muchia dealului, gata de plecare, o rază de soare palidă luci deasupra crestelor muntoase.

— Trebuie să ajungem la porţi înainte să apună soarele, zise Gandalf, altfel mă tem că nu mai apucăm să le zărim. Mult nu e de mers, dar drumul s-ar putea să fie încâlcit, căci Aragorn nu ne mai poate conduce; pe meleagurile astea n-a prea umblat; cât despre mine, o singură dată am nimerit sub peretele apusean al Moriei, şi asta cu mult timp în urmă. Acolo se află, mai spuse el, arătând spre sud-est, unde pantele munţilor coborau abrupte până la umbrele de la picioarele lor.

În depărtare se desluşea cu greu o linie de stânci golaşe, iar în mijlocul lor, mai înalte decât toate celelalte, un perete semeţ.

— Când am părăsit poteca, continuă Gandalf, v-am dus spre miazăzi, nicidecum spre punctul de unde plecaserăm, cum poate aţi băgat de seamă unii dintre voi. Şi bine am făcut, căci acum avem mai puţine mile de străbătut, şi e nevoie să ne grăbim. Să mergem.

— Nu ştiu ce să sper mai curând, zise Boromir întunecat la chip, să găsească Gandalf ceea ce caută, sau, ajungând la stâncă, să descoperim că porţile au dispărut pentru totdeauna. Şi una, şi alta par la fel de rele, şi mai degrabă ne văd prinşi între lupi şi peretele de stâncă. Luaţi-o înainte.

Gimli mergea în faţă, pas în pas cu vrăjitorul, într-atât era de nerăbdător să ajungă în Moria. Ei doi împreună îi conduceau pe însoţitorii Inelului înapoi, spre munţi. Singurul drum din străvechime spre Moria, dinspre vest, urmase lungul unui pârâu, Sirannon, care izvora de la picioarele stâncilor aflate în apropierea porţilor. Se prea poate însă ca Gandalf să se fi rătăcit, său poate că meleagul se schimbase întrucâtva în anii din urmă; căci nu dădu peste pârâu acolo unde se aşteptase să-l găsească, ci la câteva mile mai la sud de locul de unde porniseră.

Dimineaţa se apropia de ora amiezii, dar ei rătăceau încă şi orbecăiau pe întinderea aceea pustie, presărată cu pietre roşii. Nicăieri nu zăreau o sclipire de apă şi nu auzeau vreun zvon de curgere, peste tot numai pustiu şi uscăciune. Nici tu vieţuitoare, nici tu pasăre pe cer; dar ce avea să le aducă noaptea dacă-i prindea pe acel tărâm pierdut, nu cutezau să se gândească.

Deodată, Gimli, care o luase în fruntea tuturor, strigă în urmă către ei. Se cocoţase pe o movilă şi arăta spre dreapta. Grăbind pasul, văzură la picioarele lor un canal adânc şi îngust. Era gol, tăcut, abia dacă se zărea un firicel de apă ce se scurgea printre pietrele maronii, vârstate cu roşu, de pe fundul lui; dar pe malul de pe partea lor era o potecă, întreruptă şi pierdută în multe locuri, ce şerpuia printre pereţii în ruină şi dalele ce mărginiseră şi pavaseră odinioară o cale straveche.

— Ah! în sfârşit, iată-l! exclamă Gandalf. Pe acolo curgea pârâul Sirannon, Pârâul Porţii, aşa se numea. Dar nu-mi pot da seama ce s-a întâmplat cu apa; pe vremuri curgea repede şi tumultuoasă. Haideţi! Trebuie să ne grăbim. Am întîrziat.

Îi dureau picioarele şi erau obosiţi; cu toate acestea, s-au târât cu îndărătnicie multe mile de-a lungul potecii accidentate şi şerpuitoare. Soarele trecuse de amiază şi începea să coboare spre asfinţit. După un popas scurt şi ceva îmbucat în grabă, îşi continuară drumul. În faţa lor munţii îşi strângeau rândurile, dar poteca lor se afla într-o depresiune adâncă, de unde nu puteau zări decât coamele mai înalte şi tancurile îndepărtate de la răsărit.

În cele din urmă ajunseră la un loc unde poteca, ce până atunci se strecurase între malul canalului şi un povârniş abrupt la stângă, cotea brusc şi o luă din nou spre est. Dând cotul, drumeţii se treziră în faţa unei stânci puţin înalte, cam de cinci stânjeni, cu vârful retezat şi zimţat. Deasupra ei, un fuior de apă picura printr-o fisură largă ce părea să fi fost scobită de o cascadă ce fusese cândva vijelioasă şi bogată.

— Chiar că s-au schimbat lucrurile! exclamă Gandalf. Dar nu există nici o îndoială că acesta e locul. Asta e tot ce-a mai rămas din Cascada Scării. Dacă-mi amintesc bine, erau nişte trepte săpate în stâncă la dreapta lor, dar drumul principal o lua la stângă şi urca ocolit până pe platoul de deasupra. Pe vremuri, acolo era o vale puţin adâncă, dincolo de cascadă, chiar până la Porţile Moriei, şi prin ea curgea Sirannon, alături de drum. Să mergem şi să vedem cum mai stau lucrurile acum.

Găsiră treptele de piatră fără greutate. Gimli le urcă în pas vioi, urmat de Gandalf şi Frodo. Ajunşi sus, văzură că nu mai puteau merge pe acelaşi drum, şi pricina pentru secătuirea Pârâului Porţii li se dezvălui pe dată. În spatele lor, Soarele ce asfinţea umplea cerul apusean şi rece cu o lumină aurie, scăpărătoare. În faţa lor se întindea un lac negru şi neclintit. Nici cer şi nici apus nu se rasfrângeau în oglinda lui mohorâtă. Sirannon fusese zăgăzuit şi umpluse întreaga vale. Dincolo de apa ameninţătoare se ridicau stânci uriaşe, cu pereţi aspri apărând palizi în lumina tot mai stinsă: de neînlăturat şi de netrecut. Fără urmă de poartă sau intrare, fără fisuri sau crăpături, nimic din toate astea nu putea Frodo desluşi pe suprafaţa încruntată a pietrei.

— Ăia-s Pereţii Moriei, spuse Gandalf, arătând spre malul opus al apei. Şi acolo se află Poarta, cândva, Poarta Elfilor la capătul drumului dinspre Hollin, pe care am venit noi. Dar drumul acesta este blocat acum. Bănuiesc că nimeni dintre noi nu va dori ca la sfârşitul zilei să înoate în apa asta dătătoare de fiori. Mă duce cu gândul numai la lucruri rele.

— Trebuie să găsim o cale în jurul muchiei dinspre miazănoapte, îşi dădu Gimli cu părerea. Primul lucru pe care trebuie să-l facem e să urcăm pe poteca principală şi să vedem unde ne va duce. Chiar dacă n-ar fi nici un lac acolo, tot nu putem urca poneiul cu bagajele pe scări în sus.

— Oricum, nu putem duce bietul animal în adâncul Minelor, zise Gandalf. Drumul pe sub Munţi este întunecos şi sunt locuri strâmte şi abrupte pe care noi le putem străbate, dar el nu.

— Bietul şi bătrânul Bill! îl căină Frodo. La asta nu ne-am gândit. Şi bietul Sam. Oare ce-o să spună?

— Îmi pare rău, oftă Gandalf. Bietul Bill ne-a fost un tovarăş de nădejde şi mi se frânge inima că acum trebuie să-l lăsăm în voia sorţii. Dacă ar fi fost după mine, aş fi călătorit cu mai puţine bagaje, n-aş fi luat nici un animal cu mine, cu atât mai puţin pe acesta pe care-l îndrăgeşte Sam atâta. Tot timpul m-am temut că o să fim nevoiţi s-o apucăm pe aici.

Ziua se apropia de sfârşit şi stele reci sclipeau pe cer, sus, deasupra orizontului de la apus, atunci când drumeţii, după ce urcară cât putură de repede povârnişul, ajunseră pe malul lacului. În laţime, nu părea să aibă mai mult de şase-şapte sute de iarzi în punctul lui cel mai lat. Până unde se întindea spre sud nu-şi puteau da seama în lumina care se stingea; dar capătul dinspre nord nu se afla la mai mult de o jumătate de milă de locul unde se opriseră, iar între coamele stâncoase ce închideau valea şi marginea lacului se zărea o fâşie de pământ. Porniră cu pas grăbit înainte, căci încă mai aveau o milă sau două până la acel loc de pe malul îndepărtat spre care ţintea Gandalf; şi abia acolo aveau să găsească porţile.

Când ajunseră la colţul cel mai nordic al lacului, dădură peste un iaz puţin întins, ce le închidea drumul. Cu apa verde, stătătoare, desfăşurat ca un braţ vâscos, spre îngrăditura coamelor. Gimli păşi înainte nedescurajat şi descoperi că apa nu era adâncă, ci doar până la glezne. Ceilalţi îl urmară unul după altul, păşind cu grijă, căci sub plantele ce încărcau apa se găseau pietre alunecoase, acoperite cu muşchi, încât fiecare pas era nesigur. Frodo se cutremură de scârbă de câte ori atingea cu talpa acea apă întunecoasă şi mocirloasă.

Când Sam, ultimul dintre ei, ajunse cu Bill pe pământul uscat de pe malul celălalt, se auzi un fâşâit şi o plescăitură, ca şi când un peşte tulburase suprafaţa liniştită a apei. În aceeaşi clipă, întorcând toţi capetele, văzură cercuri, cu margini întunecate de umbrele luminii ce se stingea: inele mari se lărgeau tot mai mult dinspre un punct îndepărtat al lacului. Se auzi un bolborosit, apoi tăcere. Înserarea se făcu mai adâncă şi ultimele raze ale apusului fură învăluite în nori.

Gandalf grăbi şi mai mult pasul, iar ceilalţi îl urmară cât puteau ei de iute. Ajunseră pe fâşia de pământ dintre lac şi stânci: îngustă, în multe locuri abia dacă era lată de câţiva paşi, plină de stânci rostogolite şi pietre; găsiră totuşi o cărăruie, chiar pe lângă peretele stâncii, cât mai departe cu putinţă de apa întunecoasă. O milă mai la sud de-a lungul ţărmului ajunseră la stejarii-de-piatră. Cioturi şi ramuri frânte putrezeau în vâlcele, rămăşiţe, parese, ale unui fost desiş sau ale unui perete viu ce mărginise odinioară drumul de-a lungul văii inundate. Dar chiar sub stâncă se aflau, încă viguroşi şi plini de sevă, doi copaci înalţi, mai semeţi decât orice alt stejar ce-i fusese dat lui Frodo să vadă sau să-şi închipuie că puteau exista. Rădăcinile lor masive se întindeau de la stâncă până la marginea apei. Văzuţi de departe, din capul scărilor, păruseră nişte tufe pipernicite sub stâncile ce se desenaseră nedesluşit; acum însă, se înălţau mult deasupra capetelor, drepţi, întunecaţi, neclintiţi, aruncând umbre noptatice adânci în jurul lor, stând ca nişte coloane de strajă la capătul drumului.

— Aşa deci, am ajuns, îi anunţă Gandalf. Aici se sfârşea Drumul Elfilor ce venea de la Hollin. Stejarul-de-piatră era simbolul celor care locuiau pe acele meleaguri şi l-au plantat aici ca să însemne hotarul pământului lor; căci Poarta de Apus a fost făcută mai cu seamă pentru a le servi în negoţul lor cu Seniorii Moriei. Acelea au fost zile fericite, când încă exista prietenie între seminţii, chiar şi între gnomi şi elfi.

— N-a fost vina gnomilor că această prietenie a luat sfârşit, spuse Gimli.

— N-am auzit să fi fost vina elfilor, ripostă Legolas.

— Eu am auzit şi de una, şi de alta, îi opri Gandalf, şi n-am să-mi spun părerea acum. Dar, vă rog pe voi doi măcar, Legolas şi Gimli, să fiţi prieteni şi să mă ajutaţi. Am nevoie de amândoi. Porţile sunt închise şi ascunse şi, cu cât le vom găsi mai repede, cu atât va fi mai bine. Noaptea stă să cadă.

Întorcându-se către ceilalţi, spuse:

— În timp ce eu caut, vreţi, vă rog, să vă pregătiţi pentru intrarea în Mină? Căci mă tem că aici suntem nevoiţi să ne luăm rămas-bun de la bunul nostru animal de povară. Va trebui să lăsaţi deoparte cât mai multe dintre lucrurile aduse cu noi pentru vreme rea: nu vă vor fi de trebuinţă înăuntru şi nici, trag nădejde, când vom răzbi de partea cealaltă şi ne vom continua călătoria spre Miazăzi. Fiecare va lua o parte din ceea ce a dus poneiul, mai cu seamă merindele şi burdufurile cu apă.

— Da’, domnu’ Gandalf, nu-l poţi lăsa pe sărmanu’ şi bătrânu’ Bill în locul ăsta uitat de lume! strigă Sam, mânios şi tulburat. Nu îngădui aşa ceva şi cu asta basta. După ce-a străbătut atâta amar de drum şi după toate cele!

— Îmi pare rău, Sam, spuse vrăjitorul. Dar, când se va deschide Poarta, nu cred că vei fi în stare să-l târăşti pe Bill înăuntru în lunga beznă a Moriei. Va trebui să alegi între Bill şi Stăpânul tău.

— L-ar urma pe domnu’ Frodo şi-ntr-o văgăună de dragon dacă-l duc eu, protestă Sam. Ar fi totuna cu a-l omorî dacă-l părăsesc aici, cu toţi lupii ăştia care dau târcoale.

— Nu va fi totuna cu a-l omorî, aşa gândesc, zise Gandalf. Îşi puse mâna pe capul poneiului şi vorbi cu voce scăzută:

— Du-te cu vorbe de povaţă şi ocrotire. Eşti un animal înţelept, ai învăţat multe în Vâlceaua Despicată. Caută să ajungi în locuri de păşunat şi apoi la Elrond acasă, sau oriunde vei voi tu să mergi. Haide, Sam, adăugă el. Va avea la fel de multe şanse ca şi noi să scape de lupi şi să ajungă acasă întreg şi nevătămat.

Sam stătea abătut lângă ponei, fără să spună ceva. Părând a înţelege ce se întîmplă, Bill îl amuşină, punându-şi botul lângă urechea lui Sam. Sam izbucni în lacrimi şi, mai mult pe orbecăite, începu să desfacă toate curelele şi să descarce calabalâcul de pe spinarea poneiului, aruncându-l pe jos. Ceilalţi se apucară să aleagă dintre lucruri, punând deoparte tot ce putea fi lăsat în urmă şi împărţind restul între ei.

După ce isprăviră treaba asta, se întoarseră spre Gandalf. Bătrânul părea să nu fi făcut nimic. Stătea între cei doi copaci şi se uita ţintă la peretele gol al stâncii, ca şi cum ar fi dorit să sfredelească o gaură în ea doar cu puterea ochilor. Gimli se mişca de colo-colo, ciocanind stânca din loc în loc cu toporul lui. Legolas stătea lipit de stâncă, parcă în ascultare.

— Bun, iată-ne gata pregătiţi, zise Merry, dar unde sunt Porţile? Nu văd nici una.

— Porţile gnomilor nu sunt făcute să fie văzute atunci când sunt închise, explică Gimli. Sunt invizibile, şi nici chiar Stăpânii lor nu le pot găsi şi nu le pot deschide dacă le este uitată taina.

— Doar că această Poartă n-a fost făcută ca o taină cunoscută doar de gnomi, spuse Gandalf, prinzând brusc viaţă şi răsucindu-se spre ei. Atâta vreme cât lucrurile nu-s cu totul schimbate, ochii ce ştiu ce caută pot să descopere semnele.

Înaintă până la zid. Chiar între cele două umbre aruncate de copaci se găsea o suprafaţă netedă, peste care el îşi trecu mâinile într-o parte şi-n alta, murmurând aproape neauzit nişte vorbe. Apoi făcu un pas îndărăt.

— Uitaţi! Acum puteţi vedea ceva?

Luna strălucea pe suprafaţa cenuşie a stâncii; dar, o vreme, ceilalţi nu zăriră nimic. Apoi, treptat, pe locul peste care trecuseră mâinile vrăjitorului apărură nişte linii şterse, ca nişte vinişoare firave de argint ce străbat o piatră. La început doar ca nişte fire palide de zăbranic, atât de fine, încât abia dacă sclipeau când le prindea luna în razele ei, dar, încetul cu încetul, se lăţiră tot mai mult şi deveniră tot mai limpezi, până când li se putu desluşi desenul.

În partea de sus, până unde putea Gandalf să ajungă, se găsea un arc din litere împletite între ele, scrise în alfabetul elf. Dedesubt, deşi din loc în loc firele se pierdeau sau erau întrerupte, se descifra conturul unei nicovale şi al unui ciocan, deasupra cărora se zărea o coroană cu şapte stele. Sub acestea, doi copaci, fiecare purtând mai multe în primul pătrar. Mai clar ca toate celelalte strălucea în mijlocul porţii o singură stea cu multe raze.

— Acestea sunt însemnele lui Durin! strigă Gimli.

— Şi aici e Copacul Elfilor Nobili, adaugă Legolas.

— Şi Steaua Casei de Feanor, continuă Gandalf. Sunt lucrate din ithildin ce oglindesc doar lumina stelelor şi a lunii şi nu străluceşte decât când este atins de cineva care rosteşte vorbe de acum de mult uitate în Pământul de Mijloc. Eu le-am auzit de mult de tot şi a trebuit să mă gândesc adânc pîn-am putut să mi le reamintesc.

— Ce stă scris acolo? întrebă Frodo, care încerca să descifreze inscripţia de pe arc. Credeam că ştiu alfabetul elfic, dar literele astea nu le pot citi.

— Cuvintele sunt în limba elfică vorbită în Zilele de Odinioară la Apus de Pământul de Mijloc, răspunse Gandalf. Dar ele nu spun nimic important pentru noi. Spun doar atât: Porţile lui Durin. Stăpânul Moriei. Rosteşte, prietene, şi intră, iar dedesubt, cu litere mici şi aproape şterse, spune aşa: Eu, Narvis, le-am făcut. Celebriombur din Hollin le-a lucrat.

- Ce înseamnă rosteşte, prietene, şi intră? vru să ştie Merry.

— E foarte limpede, zise Gimli. Dacă eşti prieten, spune parola şi porţile se vor deschide, iar tu poţi intra.

Aici stă scris cu alfabet Feanorian după cum e felul în Beleriand: Enngn Durin Aran Moria:pedo mellon a minno. Im Narbi hain echant: Celebrimboro Eregion teithant i thibo hin.

— Da, făcu Gandalf gânditor, aceste porţi sunt, probabil, Stăpânite prin cuvinte. Unele porţi de-ale gnomilor se deschid doar în anumite momente, sau doar pentru cei meniţi anume; altele au încuietori şi chei de care tot ai nevoie, chiar şi când momentul şi vorbele sunt cele potrivite şi ştiute. Porţile acestea n-au chei. Pe vremea lui Durin nu erau tainice. Stăteau de obicei deschise şi erau semne puse anume să-ţi arate drumul spre ele. Dar dacă erau închise, oricine cunoştea cuvântul de deschidere a lor putea să-l rostească şi să le treacă pragul. Cel puţin aşa se spune din bătrâni, n-am dreptate, Gimli?

— Ba ai, răspunse gnomul. Dar care e acel cuvânt nimeni nu-şi mai aminteşte. Narvi şi meşteşugul lui şi toţi cei de-un neam cu el au dispărut de pe faţa pământului.

— Dar tu cunoşti cuvântul, Gandalf? i se adresă Boromir mirat.

— Nu, răspunse vrăjitorul.

Ceilalţi îl priviră disperaţi: doar Aragorn, care-l ştia bine pe Gandalf, rămase tăcut şi nepăsător.

— Atunci ce rost a avut să ne aduci în locul ăsta blestemat? strigă Boromir, uitându-se peste umăr, înfiorat, la apa întunecată. Ne-ai spus că odată ai trecut prin Mina. Cum de-a fost cu putinţă, dacă n-ai ştiut-cum să intri?

— Răspunsul la prima ta întrebare, Boromir, spuse vrăjitorul, este că nu cunosc cuvântul — încă. Dar vom vedea în curând. Şi, adaugă el cu o scăpărare în ochi pe sub sprâncenele stufoase, poţi prea bine să te întrebi care-i rostul faptelor mele abia după ce s-au dovedit zadarnice. Cât despre cealaltă întrebare a ta: te îndoieşti de povestea mea? Sau nu mai ai putere de judecată? Nu pe aici am intrat. Ci pe la Răsărit.

Şi dacă vrei să ştii, am să-ţi spun că aceste porţi se deschid înspre afară. Dinăuntru le poţi împinge cu mâinile. De afară nimic nu le clinteşte, afară doar de vraja poruncii. Nu pot fi împinse cu forţa înspre înăuntru.

— Şi atunci ce-ai să le faci? întrebă Pippin, fără să se înspăimânte de sprâncenele zburlite şi încruntate ale vrăjitorului.

— Am să ciocănesc în poartă cu căpăţâna ta, Peregrin Took, îl luă vrăjitorul în răspăr. Dacă nici asta n-o să le clintească, iar eu voi fi lăsat în pace cu toate întrebările astea nătângi, o să caut vorbele magice.

Odată ştiam toate vrăjile în toate limbile elfilor sau ale oamenilor sau ale orcilor, ce erau folosite pentru aşa ceva. Îmi mai amintesc încă două sute dintre ele fără să-mi chinui mintea. Dar cred că n-o să fie nevoie decât de câteva încercări. Şi nu va trebui să-i cer lui Gimli ajutorul pentru cuvintele din limba gnomilor cea tainică, pe care n-o dezvăluie nimănui. Vorbele magice erau în elfică, la fel şi scrisul de pe arcul de piatră. Nu mă prea îndoiesc de asta.

Se apropie din nou de stâncă şi cu toiagul atinse steaua de argint din mijloc, sub semnul nicovalei.

spuse el cu voce poruncitoare.

Liniile de argint pieiră, dar piatra cenuşie şi goală nu se clinti.

De multe ori repetă el vorbele astea, altfel ordonate, sau schimbând câte un cuvânt sau altul. Apoi încercă şi alte formule magice, una după alta, vorbind când mai repede şi mai tare, când rar şi şoptit. Rosti multe cuvinte din limba elfică. Dar de întâmplat nu se întâmplă nimic. Stânca se înălţa în noapte, infinitele stele erau toate aprinse, vântul sufla rece şi porţile rămâneau închise.

Gandalf se apropie încă o dată de perete şi, ridicându-şi braţele, vorbi cu o voce poruncitoare şi tot mai mânioasă. Edro, edro! strigă el şi îşi izbi toiagul în stâncă. Deschide-te, deschide-te! urlă şi apoi rosti aceeaşi poruncă în toate limbile ce fuseseră rostite vreodată la vest de Pământul de Mijloc. Apoi îşi aruncă la pământ toiagul şi se aşeză tăcut.

În acea clipă, de foarte departe, vântul aduse până la urechile lor ciulite urletul lupilor. Bill poneiul tresări înspăimântat, iar Sam sări lângă el şi-i şopti ceva la ureche.

— Nu-l lăsa să fugă, îl povăţui Boromir. Se pare că încă vom avea nevoie de el, dacă nu dau lupii peste noi. Ah, ce mai urăsc iazul ăsta împuţit!

Se aplecă şi, culegând de pe jos o piatră mare, o aruncă departe, în apa neagră.

Piatra dispăru cu un plescăit moale; dar tot atunci se auziră un foşnet şi un bolborosit. Cercuri mari, încreţite, se formară în jurul locului unde căzuse piatra, mişcându-se încet spre piciorul stâncii.

— De ce-ai făcut ăsta, Boromir? îl mustră Frodo. Şi eu urăsc lacul ăsta şi mi-e teamă. Nu ştiu de ce anume: nu de lupi, nici de întunericul din spatele porţilor, ci de altceva. Mi-e teamă de lac. Nu-l tulbura.

— Tare-aş vrea să putem pleca, se tângui Merry.

— De ce nu se grăbeşte Gandalf să facă ceva? scânci Pippin.

Gandalf nu lua seama la ei. Stătea cu capul plecat, ori din pricina disperării, ori fiindcă era prea adâncit în gânduri. Urletul sinistru al lupilor se auzi din nou. Încreţiturile apei crescură şi se apropiară şi mai mult; unele săltau de-acum pe mal.

Cu un gest brusc, care-i sperie pe toţi, vrăjitorul sări în picioare. Râdea.

— L-am găsit! strigă el. Bineînţeles, bineînţeles! Absurd de simplu, ca toate ghicitorile când găseşti răspunsul.

Îşi culese toiagul, se apropie de stâncă şi spuse cu voce limpede: Mellon!

Steaua luci scurt şi iar pieri. Apoi, fără nici un zgomot, o poartă mare prinse contur, deşi până atunci nu se zărise nici o crăpătură sau balama. Încet, se împărţi în două la mijloc şi începu să se deschidă în afară, centimetru cu centimetru, până când ambele porţi se dădură la o parte şi se lipiră de perete. Prin deschiderea ei se zărea o scară înecată în umbre, urcând pieptiş; dar după primele trepte, întunericul era mai adânc decât noaptea. Uimiţi, drumeţii căscară ochii mari.

— Vasăzică tot m-am înşelat, spuse Gandalf, şi Gimli la fel. Dintre toţi, doar Merry a fost pe calea cea bună. Cuvântul ce deschidea porţile a stat scris pe arcul de boltă tot timpul! Tălmăcirea ar fi trebuit să sune astfel: Rosteşte Prieten şi intră. Nu trebuia decât să rostesc cuvântul elfic pentru prieten şi uşile se deschideau. Foarte simplu. Prea simplu în zilele astea pline de suspiciune pentru un învăţat într-ale istoriilor. Zilele acelea de demult au fost mai fericite. Şi-acum să mergem.

Păşi înainte şi puse piciorul pe prima treaptă. Dar în aceeaşi clipă se petrecură mai multe lucruri deodată. Frodo simţi cum îl apucă ceva de gleznă şi căzu ţipând. Bill poneiul necheză înspăimântat şi, făcând stângă-mprejur, se repezi în noapte, de-a lungul lacului. Sam ţâşni după el, dar, auzind ţipătul lui Frodo, fugi înapoi, plângând şi blestemând. Ceilalţi se răsuciră şi văzură apele lacului clocotind, de parcă o armată întreagă de şerpi ar fi venit înotând dinspre capătul lui sudic.

Din apa se târâse în afară un tentacul lung şi suplu, verde-pal, fosforescent, ud. La capăt avea nişte degete care se încleştaseră pe glezna lui Frodo şi acum îl trăgeau spre apă. Căzut în genunchi, Sam încerca să-l reteze cu pumnalul.

Braţul îi dădu drumul lui Frodo şi tot atunci Sam îl prinse în braţe, trăgându-l înapoi şi strigând după ajutor. Douăzeci de alte braţe ţâşniră din apă. Apa neagră fierbea, iar văzduhul era greu de o duhoare cumplită.

— Intraţi pe poartă! Pe scări! Repede! strigă Gandalf, sărind înapoi.

Scoţându-i din starea de groază ce părea să-i fi pironit locului pe toţi, în afară de Sam, Gandalf îi mână înainte.

Tocmai la timp. Sam şi Frodo urcaseră câteva trepte doar, iar Gandalf începea să urce, când tentaculele apucătoare se zvîrcoliră pe fâşia de ţărm şi prinseră a pipăi cu degetele lor peretele de stâncă şi porţile. Unul chiar şerpui până pe prag, lucind în lumina stelelor. Gandalf se răsuci şi se opri. Dacă se gândea la cuvântul care ar fi putut să închidă porţile pe dinăuntru, efortul său era inutil. Multe braţe încolăcite prinseră cele două porţi şi, cu o forţă teribilă, le învârtiră în jurul balamalelor. Cu un ecou înfiorător, uşile se trântiră şi toată lumina pieri. Piatra masivă fu străbătută de un zgomot surd, ca de ceva ce se sparge şi crapă.

Prinzându-se de braţul lui Frodo, Sam se prăbuşi pe o treaptă în întunericul deplin.

— Bietu’ şi bătrânu’ Bill, spuse el cu o voce sugrumată. Sărmanu’ Bill! Lupi şi şerpi! Şerpii l-au dat gata. A trebuit să aleg, domnu’ Frodo. A trebuit să vin cu domnia voastră.

Îl auziră pe Gandalf coborând treptele şi izbindu-şi toiagul în Porţi. Piatra vibră, treptele tremurară, dar porţile rămaseră închise.

— Măi, măi, făcu vrăjitorul. Galeria este acum închisă în urma noastră şi nu avem decât o singura cale de ieşire — de partea cealaltă a munţilor. Din zgomotele pe care le aud, mă tem că au fost îngrămădite pietre şi copacii au fost dezrădăcinaţi şi aruncaţi de-a curmezişul porţii. Îmi pare rău, căci copacii erau minunaţi şi creşteau de atâta vreme.

— Am simţit că ne pândea ceva îngrozitor din clipa în care am atins prima oară apa cu piciorul, zise Frodo. Ce-a fost acel ceva acolo, ori poate au fost mai multe?

— Nu ştiu, mărturisi Gandalf, dar braţele au fost mânate de un singur ţel. Ceva s-a furişat, sau a fost împins afară din apele întunecate de sub munţi. În ungherele adânci ale lumii sunt fiinţe mai străvechi şi mai cumplite decât orcii.

Nu-şi rosti cu voce tare gândul că, orice ar fi fost ceea ce sălăşluia în lac, primul pe care-l înhăţase dintre ei toţi fusese Frodo.

Boromir murmură ceva pentru sine, dar ecoul pietrelor întoarse murmurul într-o şoaptă răguşită pe care toţi o auziră:

— În ungherele adânci ale lumii. Şi într-acolo ne-ndreptăm noi acum, împotriva voinţei mele. Cine ne va arăta drumul în locul ăsta întunecos ca un mormânt?

— Eu, răspunse Gandalf, iar Gimli va merge alături de mine. Urmaţi-mi toiagul.

Urcând treptele cele mari şi trecând în fruntea lor, el îşi ridică toiagul şi în vârful lui se zări o lucire palidă. Scara lată era solidă, fără nici o stricăciune. Două sute de trepte numărară, unele mai late şi altele mai înguste; iar Ia capătul lor dădură peste o galerie boltită, cu podeaua dreaptă ce ducea adânc în întuneric.

— Să ne aşezăm, să ne odihnim şi să îmbucăm ceva aici, pe platformă. Căci sală de mese n-o să găsim, propuse Frodo.

Începuse să scape de groaza braţului-menghină şi dintr-o dată i se făcuse teribil de foame.

Propunerea lui fu primită de toţi cu bucurie; se aşezară pe treptele de sus, siluete neclare în întunecime. După ce isprăviră de mâncat, Gandalf dădu fiecăruia câte o a treia sorbitură din miruvor, licoarea din Vâlceaua Despicată.

— Din păcate se va isprăvi şi asta în curând, zise el, dar cred că avem nevoie de-o înghiţitură după groaza de la poartă. Şi dacă nu ne ajută norocul, o să avem nevoie de tot ce-a mai rămas înainte să ajungem de partea cealaltă. Să avem grijă şi de apă. Sunt multe izvoare şi fântâni în galerii, dar nu trebuie atinse. S-ar putea să nu avem unde să ne umplem burdufurile şi clondirurile până nu ajungem în Valea Pârâiaşului Tainic.

— Cât o să facem până acolo? întrebă Frodo.

— Nu pot spune, răspunse Gandalf. Depinde de multe. Dar dacă mergem drept, fără întâmplări nefericite şi fără să ne rătăcim, o să ne ia trei sau patru marşuri, aşa nădăjduiesc. Nu pot fi mai puţin de patruzeci de mile între Poarta de Apus şi Poarta de Răsărit în linie dreaptă iar drumul poate să fie tare întortocheat.

După acest popas scurt, porniră din nou la drum. Toţi erau nerăbdători să încheie călătoria cât mai repede cu putinţă şi erau hotărâţi, oricât ar fi fost de obosiţi, să mărşăluiască alte câteva ore bune. Gandalf mergea tot în frunte. În mâna stângă ţinea ridicat toiagul său lucitor, a cărui rază abia dacă lumina drumul de sub picioare; în dreapta îşi ţinea sabia, pe Glamdring. În urma lui venea Gimli, cu ochii scăpărând în lumina palidă atunci când îşi întorcea capul dintr-o parte în alta. În spatele gnomului, Frodo, şi el cu sabia lui scurtă, Sting, în mână. Nici o rază nu scăpără din tăişurile celor două săbii; ceea ce le aducea oarecare uşurare, căci, fiind lucrate de fierarii elfi în Zilele de Odinioară, săbiile acestea aveau o lucire rece atunci când se aflau în preajma vreun orc. După Frodo veneau Sam şi apoi Legolas, hobbiţii mai tineri şi Boromir. În întunericul din urmă de tot venea Aragorn, posomorât şi tăcut.

Galeria coti de câteva ori, apoi prinse a coborî. Şi coborî întruna o bucată bună de vreme înainte să o ia din nou drept. Aerul era tot mai încins şi sufocant, dar nu respingător, şi din timp în timp simţeau curenţi ceva mai reci ce le răcoreau feţele, venind dinspre deschideri doar bănuite în pereţii laterali. Păreau să fie multe asemenea deschideri. În raza palidă a toiagului vrăjitorului, Frodo apucă să vadă scări şi bolţi, coridoare şi tuneluri urcând, coborând abrupt sau doar deschizîndu-se oarbe de ambele părţi. Atât de multe erau, încât îl zăpăceau şi cu greu şi le-ar fi putut aminti.

Gimli nu prea avea cu ce să-l ajute pe Gandalf, în afară doar de curajul său îndărătnic. Cel puţin nu era tulburat, aşa ca ceilalţi, de întuneric. Adeseori vrăjitorul se sfătuia cu el acolo unde încrucişările de galerii îl puneau în încurcătură; dar tot Gandalf era cel care avea ultimul cuvânt, de fiecare dată. Minele Moriei erau mai întinse şi mai întortocheate decât îşi putea închipui Gimli, oricât ar fi fost el fiul lui Gloin, gnomul din rasă de munte. Pentru Gandalf, amintirile îndepărtate legate de o călătorie făcută cu atâţia amar de ani în urmă îi erau de prea puţin ajutor, dar chiar şi în bezna aceea şi în ciuda atâtor cotituri ale drumului el ştia încotro dorea să meargă, astfel că nu şovăia atâta vreme cât exista o cale ce ducea spre ţinta lui.

— Nu vă temeţi, îi încurajă Aragorn.

Se opriseră ceva mai mult decât în alte dăţi, iar Gandalf şi Gimli şuşoteau împreună; ceilalţi se strânseseră în urma lor, aşteptând neliniştiţi.

— Nu vă temeţi. Am fost cu el în multe călătorii, chiar dacă în nici una atât de întunecoasă; în Vâlceaua Despicată sunt poveşti despre fapte de-ale sale mult mai măreţe decât tot ce mi-a fost dat să văd. Nu se va rătăci — atâta vreme cât există o cale ce poate fi găsită. Ne-a adus aici înăuntru cu toată frica noastră, dar ne va scoate de aici, oricât l-ar costa asta. Mai degrabă vă puteţi încrede în el să găsească drumul spre casă într-o noapte fără lună, decât în pisicile Reginei Beruthiel.

Grupul avea noroc cu o asemenea călăuză. Căci n-aveau nici lămpaşele cu ei şi nici alt material din care să-şi facă torţe; în zăpăceala disperată de la porţi, multe lucruri rămăseseră în urmă. Dar fără nici un fel de lumină ar fi ajuns curând la mare ananghie. Nu numai că erau puzderie de căi între care să aleagă, ci în multe locuri se găseau gropi, puţuri şi fântâni negre pe marginile galeriei, ce răspundeau cu ecou paşilor lor. Fisuri şi genuni în pereţi şi podea, şi când şi când numai ce se deschidea o crăpătură chiar în faţa picioarelor lor. Cea mai lată fusese de şapte picioare, iar lui Pippin i-a trebuit multă vreme până a reuşit să-şi facă destul curaj ca să sară peste prapastia aceea grozavă. Sunetul vijelios al unei ape răsună din adânc, ca şi cum o roată uriaşă de moară s-ar fi învârtit în fundul hăului.

— Sfoară, murmură Sam. Ştiam eu c-o să-mi trebuiască dacă n-o am la mine.

Cu cât aceste pericole se îndeseau, cu atât înaintarea lor devenea mai înceată. Aveau de-acum impresia că se învîrteau în cerc la temeliile munţilor. Erau mai mult decât sfârşiţi de oboseală; cu toate acestea, nu le dădea ghes gândul de a se opri undeva. Frodo prinsese ceva curaj după ce scăpase de braţele-menghină şi după ce mâncase şi luase o înghiţitură din licoare; dar de la o vreme îl stăpânea o nouă nelinişte, ce se preschimba în frică. Deşi în Vâlceaua Despicată fusese tămăduit după lovitura provocată de pumnal, rana aceea urâtă nu rămăsese fără urmări. Simţurile sale erau mai ascuţite, prinzând mai repede de veste despre ceea ce nu putea fi zărit. Un semn al schimbării pe care-l băgase curând de seamă era acela că putea vedea în întuneric mult mai bine decât oricare altul dintre tovarăşii săi, poate în afară de Gandalf. Şi, oricum, era purtătorul Inelului: îi atârna pe piept legat de lanţ şi când şi când îi părea ca o mare greutate. Simţea dincolo de orice îndoială răul aflat deasupra şi răul din urma lor, dar nu spunea nimic despre aceasta. Strângea şi mai vîrtos mânerul săbiei şi-şi continua drumul cu îndîrjire.

Cei din urma lui vorbeau arar, şi atunci doar în şoapte grăbite. În afară de propriii lor paşi nu se auzea alt zgomot: bufniturile înfundate ale picioarelor de gnom ale lui Gimli; călcătura grea a lui Boromir; pasul uşor al lui Legolas; tropăitul moale, abia auzit, al tălpilor hobbiţilor; şi, în spate, paşii rari, fermi, ai lui Aragorn, cu picioarele lui lungi. Când se opreau câte un moment, n-auzeau absolut nimic, decât poate, din când în când, susuratul şi picurul stins al unei ape nevăzute. Cu toate acestea, Frodo începu să audă, sau doar îşi imagina că aude, şi altceva: ca o călcătură stinsă a unor tălpi goale şi moi. Niciodată îndeajuns de puternică, nici îndestul de aproape, ca să fie sigur de ceea ce auzea; dar, odată început, sunetul acela nu se curma atâta vreme cât însoţitorii Inelului erau în mişcare. Şi totuşi nu putea fi vorba de ecou, căci atunci când se opreau, tropăitul continua puţin de unul singur şi abia apoi înceta.

Trecuse de miezul nopţii când intraseră în Minele Moriei. Mergeau de câteva ore bune, doar cu câteva popasuri scurte, când Gandalf ajunse la primul obstacol cu adevărat serios. Înaintea lui se găsea o arcadă mare, din care se desfaşurau trei coridoare: toate duceau în aceeaşi direcţie generală: spre răsărit; dar coridorul din stânga se prăvălea, în timp ce al treilea, cel din dreapta, urca, iar cel din mijloc părea să ducă drept înainte, neted şi orizontal, însă foarte îngust.

— De locul ăsta nu-mi amintesc câtuşi de puţin, spuse Gandalf, stând nehotărât sub boltă.

Îşi ridică toiagul, în speranţa că va găsi nişte semne sau vreo inscripţie care să-l ajute în alegere; dar nimic de acest fel nu se zărea.

— Sunt prea obosit să mă hotărăsc, clătină el din cap. Şi mă gândesc că şi voi sunteţi la fel de obosiţi ca şi mine, dacă nu şi mai şi. Am face bine să poposim aici pentru restul nopţii. Ştiţi ce vreau să spun. Aici e întotdeauna întuneric, dar afară Luna coboară spre asfinţit şi a trecut mai mult de jumătate din noapte.

— Săracu’ Bill, oftă Sam. Mă-ntreb pe unde-o fi. Nădăjduiesc că lupii nu l-au înhăţat încă.

La stânga marii arcade descoperiră o uşă de piatră: stătea pe jumătate închisă, dar se deschidea uşor la o simplă împingere. În spatele ei părea să fie o încăpere săpată în stâncă.

— Încet! încet! strigă Gandalf când Merry şi Pippin dădură buzna bucuroşi să descopere un loc unde să se poată odihni măcar cu sentimentul că erau oarecum la adăpost faţă de cum ar fi fost în galeria aceea deschisă. Uşurel! încă nu ştiţi ce-i înăuntru. Intru eu primul.

Gandalf intră prevăzător şi ceilalţi se înşiruiră în urma lui.

— Poftim, zise el, arătând cu toiagul spre mijlocul podelei, înaintea picioarelor lui zăriră o groapă mare, rotundă, ca un fel de gură de fântână. Lanţuri rupte şi ruginite coborau de pe margine în puţul negru. În apropiere se găseau bucăţi de piatră.

— Poftim, nimerea vreunul dintre voi înăuntru şi încă nici acum n-ar fi ajuns să întrebe când va ajunge la fund, îl mustră Aragorn pe Merry. Lăsaţi călăuza să meargă înainte atâta vreme cât aveţi una.

— Pare să fi fost camera gărzilor, făcută anume pentru straja celor trei galerii, explică Gimli. Şi puţul ăsta e limpede că servea drept fântână pentru străjeri, şi era acoperit cu un chepeng de piatră. Chepengul însă s-a sfărâmat, aşa că trebuie cu toţii să fim atenţi pe întuneric.

Ciudat, dar Pippin se simţea atras de fântână. În vreme ce tovarăşii săi desfăceau paturile şi-şi pregăteau culcuşurile pe lângă pereţii încăperii, cât mai departe cu putinţă de puţul din podea, el se târâ pe burtă până la buza lui şi se uită înăuntru. Parcă simţea un curent rece pe faţă, înălţându-se din adâncimi nevăzute. Sub stăpânirea unui impuls de moment, căută cu mâna o piatră şi o aruncă înăuntru. Îşi simţi inima bătând de multe ori până când auzi un sunet. Apoi, departe jos, ca şi cum piatra căzuse în apă adâncă în cine ştie ce peşteră, răsună un pleosc, foarte îndepărtat, dar amplificat de ecoul puţului gol.

— Ce-a fost asta? strigă Gandalf.

Răsuflă uşurat când Pippin mărturisi că el era vinovatul.

— Took neghiob! mârâi el. Asta e o călătorie serioasă, nu o plimbare de plăcere de-a hobbiţilor. Data viitoare să te arunci tu înăuntru, ca să nu mai avem necazuri. Acum stai liniştit.

Câteva minute nu se mai auzi nimic; apoi, însă, din adâncuri urcă un ciocănit stins: toca-toc, toc-toca-toc. Ciocăniturile încetară, dar după ce ecoul încetă şi el, reîncepură: toca-toc, toc-toca-toc, toca-toca-toc. Sunetul era neliniştitor, de parcă ar fi fost un fel de semnal; însă după scurt timp ciocănitul se pierdu de tot şi nu mai reveni.

— Dacă ăsta n-a fost ciocănit de ciocan, atunci n-am auzit un ciocănit în viaţa mea, zise Gimli.

— Ba asta a fost, confirmă Gandalf, şi nu-mi place defel. Poate că n-are nici o legătură cu piatra aia prostească a lui Peregrin; dar e posibil să fi tulburat ceva ce ar fi trebuit să rămână netulburat. Vă rog, nu mai faceţi aşa ceva. Să sperăm că ne vom putea odihni fără alte necazuri. Iar tu, Pippin, vei sta primul de strajă, drept răsplată, mârâi el şi se înveli în pătură.

Pippin rămase amărât lângă uşă, în întunericul beznă; tot timpul se răsucea şi se învârtea, cuprins de teamă că ceva se va târâ afară din puţ. Tare ar fi vrut să astupe gura puţului, măcar cu o pătură, dar nu îndrăznea să se urnească din loc sau să se apropie de el, deşi Gandalf părea să fi adormit.

Gandalf însă era treaz, doar că stătea nemişcat şi tăcut. Era cufundat în gânduri, încercând să-şi amintească fiecare amănunt al călătoriei lui de demult în Minele Moriei şi cugetând plin de nelinişte Ia drumul pe care trebuia să-l urmeze mai departe; dacă o apuca acum pe o cale greşită, s-ar fi putut dovedi o adevărată nenorocire. După o oră se sculă şi se duse lângă Pippin.

— Du-te într-un colţ şi trage un pui de somn, băiete, îi spuse el cu o voce blândă. Vrei să dormi, aşa bănuiesc. Eu nu pot să pun geană peste geană, aşa că la fel de bine pot să stau de veghe. Ştiu ce e cu mine, murmură el, aşezându-se pe jos lângă uşă. Am nevoie să fumez. N-am mai pus gura pe tutun din dimineaţa dinaintea furtunii de zăpadă.

Ultimul lucru pe care-l zări Pippin înainte să-l cuprindă somnul fu silueta întunecată a bălanului vrăjitor ghemuit pe podea, ferind o surcică aprinsă în căuşul palmelor, între genunchi. Scăpărarea de o clipă dezvălui nasul lui ascuţit şi un fuior de fum.

Gandalf fu cel care-i trezi pe toţi. Stătuse şi veghease de unul singur aproape şase ore, lăsându-i să se odihnească.

— Şi în timpul veghii m-am hotărât, le spuse el. Nu-mi place cum apare calea de mijloc; şi nu-mi place mirosul celei din stânga: de-acolo urcă o duhoare puturoasă şi, dacă n-am dreptate, înseamnă că nu-s călăuză. Am să urmez calea din dreapta. E vremea să urcăm din nou.

Timp de opt ore de întuneric, fără a pune la socoteală două popasuri scurte, mărşăluiră înainte, fără să întâlnească vreo primejdie, fără să audă ceva, fără să vadă altceva decât lucirea palidă a toiagului vrăjitorului, plutind ca un licurici în faţa lor. Galeria aleasă de ei urca întruna în curbă. Din câte puteau ei să-şi dea seama, curbele erau largi, parcă în spirală, şi pe măsură ce urcau deveneau tot mai înalte şi mai spaţioase. Nu se zărea nici o deschidere spre alte galerii sau tuneluri, de nici o parte, podeaua era dreaptă, solidă sub picioare, fără puţuri sau crăpături. Era limpede că ajunseseră la ceea ce odaia fusese o galerie principală; acum puteau înainta mai repede decât în timpul primului marş.

Astfel au izbutit să străbată cincisprezece mile, măsurate în linie dreaptă înspre soare-răsare, cu toate că în fapt trebuie că merseseră vreo douăzeci sau chiar mai multe. Pe măsură ce drumul urca tot mai mult, parcă şi Frodo prinse mai mult curaj; dar tot se mai simţea apăsat şi tot mai auzea, din când în când, sau i se năzărea că aude, în urma lor departe şi dincolo de călcătura şi lipăitul paşilor lor, un pas ce-i urmărea şi care nu era ecou.

Mărşăluiră atât cât îi ţinură pe hobbiţi puterile, fără să se oprească, şi toţi se gândeau acum la un loc unde să poată dormi, când, fără veste, pereţii din dreapta şi din stânga dispărură. Ar fi zis că pătrunseseră, printr-o intrare boltită, într-un spaţiu întunecos şi gol. Din spate venea un curent de aer mai cald, dar feţele lor erau învăluite în bezna rece. Se opriră şi se strânseră neliniştiţi unii în alţii. Gandalf părea încîntat.

— Am ales drumul cel bun, spuse el. În sfârşit am ajuns în partea unde se locuia şi, după câte-mi dau seama, nu suntem departe de galeriile de la răsărit. Dar ne găsim foarte sus, mult deasupra Porţii Pârâiaşului Tainic, dacă nu cumva greşesc. După cum simt aerul, ne aflăm într-o sală mare. Am să risc şi am să aprind o lumină adevărată.

Îşi ridică toiagul şi preţ de o clipă se ivi o lumină orbitoare, ca o scăpărare de fulger. Umbre uriaşe ţâşniră şi zburară şi într-o fracţiune de secundă zăriră un tavan imens, tare sus deasupra capetelor lor, susţinut de nenumărate coloane puternice, tăiate în piatră. Înaintea lor şi de o parte şi de alta se întindea o sală uriaşă şi pustie; pereţii negri, lustruiţi şi netezi ca sticla, scăpărau şi străluceau. Zăriră încă alte trei intrări, trei arcade la fel de negre: una drept în faţa lor, spre răsărit, şi încă una de fiecare parte. Apoi lumina se stinse.

— Doar atât îndrăznesc acum, zise Gandalf. Pe vremuri erau ferestre mari în pereţii muntelui şi puţuri ce duceau până la lumina zilei din părţile de sus ale Galeriilor. Cred că la ele am ajuns, dar afară s-a lăsat iarăşi noaptea, aşa încât până mâine dimineaţă nu ne putem da seama. Dacă am dreptate, mâine vom zări zorii strecurându-se înăuntru. Dar până una-alta mai bine să nu mergem mai departe. Să ne odihnim dac-om putea. Până aici totul a mers strună şi cea mai mare parte a drumului prin beznă s-a sfârşit. Dar încă n-am isprăvit şi până jos, la Porţile ce se deschid spre lume, e drum lung.

Însoţitorii Inelului îşi petrecură noaptea în sala mare ca o peşteră, strânşi unii în alţii într-un ungher, ca să se ferească de curent: prin arcadă dinspre răsărit părea să pătrundă fără oprire aer rece. Peste tot în jurul lor, aşa cum stăteau ei întinşi, atârna întunericul gol şi imens, iar ei se simţeau apăsaţi de singurătatea şi vastitatea sălilor dăltuite în stâncă şi de păienjenişul fără sfârşit al scărilor şi galeriilor. Cele mai cumplite născociri ale minţii hrănite de zvonurile cele mai negre pe care le auziseră hobbiţii păleau în faţa ameninţării şi a minunii Moriei.

— Trebuie că aici a trudit odată o mare mulţime de gnomi, spuse Sam, şi fiecare dintre ei mai harnic decât viezurele, şi asta timp de cinci sute de ani, ca să sfredelească toate astea, şi aproape totul în stâncă dură. Pentru ce-au făcut-o? Doar n-au trăit în văgăunile astea întunecoase?

— Astea nu sunt văgăuni, îi spuse Gimli Ăsta este Marele Regat şi Oraş Subteran al Gnomilor şi în străvechimea lui nu a fost întunecat, ci plin de lumină şi splendoare, aşa cum se pomeneşte în cântecele noastre.

Se ridică şi, stând în picioare în întuneric, începu să cânte cu o voce adâncă, în timp ce ecourile se înălţau departe, spre tavan:

— Îmi place! exclamă Sam. Aş vrea să-l învăţ şi eu. În Moria, în Khazad-dum! Dar asta face ca întunericul să fie parcă şi mai apăsător, când mă gândesc la toate lămpile alea. Mai sunt şi-acum grămezi de giuvaiericale şi aur care zac pe-aici?

Gimli nu răspunse. După ce-şi cântase cântecul, nu mai voia să spună nimic.

— Grămezi de giuvaiericale? repetă Gandalf. Nu, orcii au jefuit Moria adeseori, n-a mai rămas nimic în sălile de sus. Şi de când au fugit gnomii, nimeni nu cutează să caute în puţurile şi cămările din adâncuri. Sunt înecate în ape — sau într-un văl de spaimă.

— Şi-atunci pentru ce vor să se întoarcă gnomii aici? întrebă Sam.

— Pentru mithril, răspunse vrăjitorul. Bogăţia Moriei nu stătea în aur şi giuvaiericale, alea erau jucăriile gnomilor; nici în fier, servitorul lor. Dintr-astea găseau ei aici, e adevărat, mai ales fier; dar nu aveau nevoie să sape după ele: tot ce-şi doreau puteau să aibă făcând negoţ. Căci numai aici din întreaga lume se găsea argintul de Moria, sau argintul adevărat, cum l-au numit unii: mithril este numele elfic. Gnomii au un nume pentru el, pe care nu vor să-l rostească. Valoarea lui era de zece ori mai mare decât cea a aurului, iar acum e nepreţuit; căci prea puţin a mai rămas pe suprafaţa pământului, şi nici măcar orcii nu îndrăznesc să sape aici după el. Filoanele duc spre miazănoapte, spre Cardhras, şi în jos, spre adâncuri: gnomii nu-şi dezvăluie taina; dar aşa cum mithril a dat naştere la bogăţia lor, tot aşa le-a adus decăderea. Au săpat cu prea mare lăcomie şi prea în afund, tulburând ceea ce-i făcuse să fuga: Blestemul Iui Durin. Căci aproape tot ce-au scos ei la lumină au venit orcii şi au strâns şi au dat drept tribut lui Sauron, care râvneşte la tot.

Mithril! continuă Gandalf. Cine nu şi-l dorea. Putea fi bătut precum aurul, lustruit precum sticla; gnomii puteau face din el un metal uşor şi totuşi mai tare decât oţelul călit. Frumuseţea lui era a argintului obişnuit, dar frumuseţea mithril-ului nu se ofilea, nu pălea. Elfii îl iubeau foarte mult şi din multele lucruri pe care le făceau din el era şi ithildin, piatra lunii, pe care aţi văzut-o pe porţi. Bilbo avea o za din inele de mithril, pe care i-a dăruit-o Thorin. Mă-ntreb ce s-o fi ales de zaua aia. Poate că încă se pune praful pe ea în Casa Mathom din Michel Delving, aşa bănuiesc.

— Ce? striga Gimli speriat, ieşind din muţenia lui. O za din argint de Moria? Ăsta a fost dar regesc.

— Aşa e. Eu nu i-am spus niciodată nimic, dar preţul ei era mai mare decât întregul Comitat şi tot ce se găseşte în el.

Frodo nu spuse nimic, îşi băgă doar mâna sub tunică şi atinse inelele cămăşii sale de zale. Îi veni ameţeala la gândul că umblase cu o asemenea comoară din Comitat sub jacheta lui. Bilbo ştiuse? Fără îndoială că ştia prea bine acest lucru. Într-adevăr, un dar regesc. Dar acum gândurile îi zburară de la Minele întunecate spre Vâlceaua Despicată, la Bilbo, la Fundătura lor şi la zilele când Bilbo încă nu plecase. Îşi dorea din toată inima să fie din nou acolo şi în acele zile anume, să tundă pajiştea, să plivească florile şi să nu fi auzit niciodată de Moria, de mithril — sau de Inel.

Se lăsă o tăcere adâncă. Unul câte unul, adormiră. Frodo făcea de strajă. Ca o răsuflare ce ar fi pătruns prin uşi nevăzute dinspre locuri adânci, aşa îl cuprinse pe el frica. Mâinile îi erau reci, fruntea acoperită de broboane de sudoare. Ascultă. Toată mintea Iui se concentra pe ascultare şi pe nimic altceva timp de două ore care trecură cumplit de greu; dar nu auzi nici un sunet, nici măcar năzăritul ecou al vreunui pas.

Veghea lui aproape că se sfârşise când, departe, acolo unde-şi închipuia că se află arcada dinspre apus, i se păru că zăreşte două puncte palide de lumină, aproape ca nişte ochi fosforescenţi. Tresări. Capul îi căzuse în piept. „Te pomeneşti că am adormit în gardă, îşi zise el. Tocmai visam ceva.” Se ridică, se frecă la ochi şi rămase în picioare, aţintindu-şi privirile în întuneric, până când Legolas îi luă locul.

Când se întinse, adormi aproape imediat, dar visul părea să se continue: auzea şoapte, vedea două puncte palide de lumină apropiindu-se, încet. Se trezi şi descoperi că ceilalţi vorbeau în şoaptă lângă el şi că o lumină slaba îi cădea pe faţă. Sus de tot, deasupra arcadei dinspre răsărit, printr-un puţ aproape de tavan, pătrundea o rază lungă de lumină palidă; în partea cealaltă a sălii, prin arcada dinspre miazănoapte, o altă rază abia scăpără în depărtare.

Frodo se ridică în capul oaselor.

— Bună dimineaţa, spuse Gandalf. Căci în sfârşit e din nou dimineaţa. Vezi, am avut dreptate. Suntem sus de tot, în partea de răsărit a Moriei. Înainte să se sfârşească ziua de azi ar trebui să găsim Porţile cele Mari şi să vedem apele Heleşteului Oglinzii ce se află în Valea Pârâiaşului Tainic, undeva în faţă.

— Voi fi foarte bucuros, spuse Gimli. Am vrut să ajung în Moria, e măreaţa, cu adevărat, dar a devenit prea încărcată de întuneric şi ameninţări; şi n-am găsit nici un semn lăsat de ai mei. Acum mă îndoiesc că Balin a trecut vreodată pe-aici.

După ce luară masa de dimineaţă, Gandalf hotărî să o pornească la drum de îndată.

— Suntem obosiţi, dar ne vom odihni mai bine după ce vom fi ieşit, le spuse el. Nu cred că vreunul dintre voi îşi mai doreşte să petreacă încă o noapte în Moria.

— Chiar că nu, zise Boromir. Pe ce drum apucăm? Spre arcada ceea dinspre răsărit?

— Poate, zise Gandalf. Dar încă nu sunt sigur unde ne aflăm. Dacă nu m-am rătăcit de tot, cred că suntem deasupra şi undeva la miazănoapte faţă de Porţile cele Mari, si s-ar putea să nu se dovedească atât de uşor să găsim drumul cel bun până jos la ele. Poate că arcada dinspre răsărit se va arăta a fi drumul pe care trebuie să-l urmăm, dar, înainte să ne hotărâm, să ne uităm puţin în jurul nostru. Să ne ducem la lumina aia din arcada dinspre miazănoapte. Dacă am găsi o fereastră, ne-ar fi de mare ajutor, însă mă tem că lumina pătrunde doar prin nişte puţuri lungi.

Urmându-l, însoţitorii Inelului trecură pe sub arcada nordică. Se pomeniră într-un coridor larg. Pe măsură ce înaintau de-a lungul lui, lumina devenea tot mai puternică, şi abia atunci văzură că aceasta pătrundea pe o uşă aflată la dreapta lor, înaltă, cu pragul de sus drept, uşa de piatră încă stătea prinsă în balamale, pe jumătate deschisă. Dincolo de ea se găsea o cameră mare şi pătrată. Era slab luminată, dar pentru ochii lor, după atâta vreme petrecută în beznă, părea orbitor de puternică, aşa încât clipiră atunci când păşiră.

Înăuntru, picioarele lor stârniră stratul gros de praf de pe podea şi se împiedicară de tot felul de lucruri ce zăceau aproape de prag şi ale căror forme nu izbutiră să le desluşească din prima clipă. Camera era luminată printr-un puţ larg săpat sus de tot, în peretele mai îndepărtat, dinspre răsărit, urca în pantă, iar la capătul celălalt se putea zări un pătrat mic de cer albastru. Lumina din puţ cădea drept pe o masă din mijlocul camerei, un bloc prelung dintr-o singură bucată, cam de două picioare înălţime, pe care era aşezată o dală masivă din piatră albă.

— Arată ca un mormânt, murmură Frodo şi, stăpânit de un presentiment ciudat, se aplecă în faţă ca să se uite mai atent.

Gandalf i se alătură pe dată. Dala avea încrustate adânc pe ea câteva rune.

— Acestea sunt runele lui Daeron, din cele folosite în vremurile de demult ale Moriei, explică Gandalf. Aici stă scris astfel, în graiul gnomilor şi cel al oamenilor:

— Vasăzică a murit, spuse Frodo. M-am temut de-asta. Gimli îşi trase gluga peste faţă.

V Podul Khazad-dum

Însoţitorii Inelului rămaseră tăcuţi lângă mormântul lui Balin. Frodo se gândi la Bilbo, la prietenia lui cea lungă cu gnomul şi la vizita lui Balin în Comitat, cu atâta timp în urmă. În camera aceea colbuită din inima munţilor, părea că trecuseră o mie de ani de atunci şi că totul se petrecuse pe faţa cealaltă a lumii.

Într-un târziu se urniră din loc, se uitară în sus şi începură să caute orice semn ce le-ar fi putut spune ceva despre soarta lui Balin sau despre ce se petrecuse cu neamul lui. În partea cealaltă a încăperii era o uşă mai mică, chiar sub gura puţului. Abia acum văzură că în apropierea celor două uşi se găseau multe oseminte răspândite pe jos, iar printre ele spade frânte, capete de securi, scuturi şi coifuri străpunse. Unele dintre spade erau încovoiate la vârf: iataganele orcilor, cu tăişuri înnegrite.

În pereţii de stâncă erau scobite nenumărate firide, iar în ele se aflau cufere de lemn mari, legate în cercuri de fier. Toate fuseseră sparte şi jefuite; dar lângă capacul sfărâmat al unuia dintre ele se găsea ceea ce mai rămăsese dintr-o carte. Sfâşiată, tăiată, pe jumătate arsă, mânjita de asemenea cu pete negre sau mai întunecate, de parcă erau urme de sânge, încât prea puţin se mai putea citi din ea. Gandalf o luă în mâini cu multă grijă, dar paginile se fărâmiţară şi se rupseră atunci când o puse pe catafalc. Câtăva vreme o studie atent, fără să scoată un cuvânt. Stând de o parte şi de alta a lui, Frodo şi Gimli vedeau, pe măsură ce el dădea paginile cu băgare de seamă, că erau scrise de multe mâini deosebite una de alta, în rune din Moria şi din Ţinutul de Jos, iar pe alocuri în caligrafie elfică.

Într-un târziu, Gandalf îşi ridică privirile.

— Pare-se că e un catastif al sorţii poporului lui Balin, spuse el. Din câte înţeleg, începe cu venirea lor în Valea Pârâiaşului Tainic, acum aproape treizeci de ani: paginile poartă numere ce ar însemna anii de după venirea lor. Prima pagină e notata cu unu-trei, care va să zică lipsesc cel puţin două pagini de la început. Ascultaţi aici:

l-am gonit pe orci de la poarta cea mare şi camera — cred; următorul cuvânt e neclar, ars; probabil gărzii — i-am măcelărit pe mulţi în soarele — cred — strălucitor, în vale. Floi a fost răpus de o săgeată. El l-a ucis pe cel mare. Ceva neclar aici, apoi Floi sub iarba de lângă Heleşteul Oglinzii. Următoarele două sau trei rânduri nu le pot citi. După care: Am ales sala a douăzeci şi una dinspre capătul de la miazănoapte, să locuim în ea. Este nu ştiu ce. Se spune ceva despre un stâlp. Apoi: Balin şi-a aşezat tronul în încăperea Mazarbul.

— Încăperea Catastifelor, spuse Gimli. Am impresia că în ea ne aflăm acum.

— Aşa o fi, după aia nu mai pot citi o bună bucată, continuă Gandalf, doar cuvântul aur, şi Securea lui Durin şi ceva cu scut. Apoi Balin e acum Stăpân peste Moria. Aici pare să se sfârşească un capitol. Câteva steluţe, apoi alt scris, şi desluşesc Am găsit argint adevărat, şi mai încolo cuvântul bine bătut, şi apoi, ah înţeleg! mithril; şi ultimele două rânduri: Oin să caute arsenalele din a Treia Subterană, ceva ce merge spre apus, neclar, spre Poarta Hollin.

Gandalf tăcu şi puse câteva foi deoparte.

— Mai sunt câteva pagini de felul ăsta, scrise mai degrabă la repezeală şi mâncate de foc, dar la lumina asta nu pot descifra prea mult din ce-i scris pe ele. Aici trebuie că lipsesc mai multe foi, pentru că numerotarea începe cu cinci, al cincilea an al coloniei, din câte îmi dau seama. Staţi să văd. Nu, prea sunt rupte şi pătate; nu le pot citi. Poate izbutim la lumina soarelui. Staţi: aici e ceva: un scris mare, lăbărţat, în alfabet elfic.

— Asta trebuie să fie mâna lui Ori, îşi dădu cu părerea Gimli, aruncând o privire peste braţul vrăjitorului. Ştia să scrie repede şi bine şi adeseori folosea literele elfice.

— Mă tem că veştile pe care le scrie cu caligrafia lui frumoasă nu-s prea bune, spuse Gandalf. Primul cuvânt limpede este jale, restul rândului s-a pierdut, se termină cu seara. Sunt aproape sigur că e aseară, şi vine ziua fiind noiembrie zece, Balin, Stăpânul Moriei, a căzut în Valea Pârâiaşului Tainic, un orc l-a săgetat de după un bolovan, l-am ucis pe orc, dar mulţi alţii… dinspre răsărit, dinspre Râul Argintului. Restul paginii este atât de neclar, încât abia de mai pot descifra ceva, dar parcă tot mai văd aici am pus drugii pe porţi, şi apoi, putem să-i împiedicăm mult dacă, şi apoi poate îngrozitor şi suferă. Săracul Balin! Din câte se înţelege, n-a păstrat mai mult de cinci ani titlul pe care şi l-a luat. Mă-ntreb ce s-a întâmplat după asta; dar n-avem vreme să stăm să punem laolaltă ultimele foi. Asta e ultima pagină din toate.

Tăcu şi oftă.

— E cumplit ce scrie, continuă el. Mă tem că sfârşitul lor a fost crud. Ascultaţi. Nu putem ieşi. Au luat Podul şi a doua sală. Frar şi Loni şi Nali au pierit acolo. Patru rânduri sunt înnegrite, nu mai înţeleg decât s-a dus acum 5 zile. Ultimele rânduri sună aşa: iazul a ajuns până la zid la Poarta dinspre Apus. Pândarul din Apă l-a luat pe Oin. Nu putem ieşi. Vine sfârşitul, şi apoi bubuie, bubuie în adânc. Mă-ntreb ce-nseamnă asta. Ultimul lucru scris aici este o mâzgălitura de litere elfe: vin. Apoi nimic.

Gandalf tăcu şi rămase cufundat în gânduri. Încăperea păru deodată să-i copleşească pe toţi cu groaza şi ameninţarea ei.

— Nu putem ieşi, murmură Gimli. Pentru noi a fost bine că iazul şi-a retras puţin apele şi că Pândarul dormea în adânc, la capătul dinspre miazăzi.

Gandalf îşi înălţă capul şi se uită în jur.

— Se pare că ultima dată au ţinut piept la ambele porţi, spuse el, dar nu mai rămăseseră mulţi atunci. Aşa s-a sfârşit încercarea de-a recuceri Moria. Temerară, dar nebunească. N-a sosit încă vremea. Acum mă tem că trebuie să ne luăm rămas-bun de la Balin, fiul lui Fundin. Aici trebuie să rămână, în sălile străbunilor săi. Vom lua acest document, Documentul din Mazarbul, şi ne vom uita la el mai târziu. Mai bine îl ţii tu, Gimli, ca să-l duci înapoi lui Dain, dacă vei ajunge. Sunt sigur că va voi să-l vadă, chiar dacă îl va durea cumplit. Haideţi, să mergem. Dimineaţa e pe sfârşite.

— Pe unde-o luăm? întrebă Boromir.

— Înapoi în sală, răspunse Gandalf. Măcar vizita noastră în această încăpere n-a fost zadarnică. Acum ştiu unde ne aflăm. Asta trebuie să fie, aşa cum a zis Gimli, încăperea Mazarbul; iar sala trebuie că e a douăzeci şi una de la Capătul de Miazănoapte. Prin urmare, trebuie să ieşim pe sub bolta răsăriteană a sălii şi s-o apucăm spre dreapta şi spre miazăzi, apoi în jos. A Douăzeci şi Una Sală trebuie să se găsească la Nivelul Şapte, adică la şase nivele peste cel al Porţilor. Să mergem. Înapoi în sală.

Abia apucă Gandalf să rostească aceste vorbe, când se auzi un zgomot mare: un Buuum rostogolit, ce părea să răsune din adâncurile îndepărtate şi să se răsfrângă în lespezile tremurânde sub tălpile lor. Înspăimântaţi, se repeziră la uşă. Duum, duum, iar se rostogolea zgomotul, de parcă nişte mâini colosal de mari ar fi preschimbat cavernele Moriei într-o tobă imensă. Apoi se auzi o bubuitură ce făcu stânca să se înfioare de ecou: un corn uriaş sufla în sală, iar alţi corni şi nişte ţipete ascuţite se auziră în depărtare. Apoi paşi mulţi, care se apropiau în fugă.

— Vin! strigă Legolas.

— Nu putem ieşi! urlă Gimli.

— Prinşi în capcană! ţipă Gandalf. De ce-am zăbovit? Uite cum am fost prinşi, la fel cum au fost şi ei înainte. Dar atunci n-am fost eu aici. Să vedem ce…

Duum, duum se auzea bubuitul tobei şi pereţii se zgâlţâiră.

— Închideţi uşile şi proptiţi-le! strigă Aragorn. Şi nu vă daţi raniţele jos, cât puteţi de mult: încă mai avem şansă să ne tăiem drum şi să ieşim.

— Nu! se opuse Gandalf. Nu trebuie să ne închidem înăuntru. Ţineţi uşa de la miazăzi întredeschisă! Pe acolo o să ieşim, dacă prindem clipa.

Din nou izbucni chemarea aspră a cornului şi ţipete ascuţite îi răspunseră. Se auzeau paşi apropiindu-se pe coridor. Săbiile zăngăniră şi zornăiră când însoţitorii Inelului şi le scoaseră din teci. Glamdring scăpără cu o străfulgerare palidă, iar muchiile lui Sting luciră. Boromir se puse cu umărul la uşa dinspre apus.

— Aşteaptă! N-o închide încă, spuse Gandalf.

Făcu un salt înainte, până la Boromir, şi se îndreptă de spate, înălţându-se atât cât era el de lung.

— Cine vine aici să tulbure pacea lui Balin, Seniorul Moriei? strigă el cu o voce tunătoare.

Izbucniră nişte hohote hârşâite, ca şi cum s-ar fi prăvălit bolovani într-un puţ; din vuietul acela se desluşi o voce care striga o poruncă. Duuum, buum, duum bubuiau tobele din adâncuri.

Cu o mişcare fulgerătoare, Gandalf paşi în dreptul întredeschiderii uşii, împingându-şi înainte toiagul. Un fulger orbitor lumină încăperea şi coridorul de afară. Preţ de o clipă, vrăjitorul se uită într-acolo. Coridorul şuiera şi zbârnâi de săgeţile ce trecură la un fir de păr de capul vrăjitorului, care sări înapoi.

— Orci, mulţi, spuse el. Unii sunt uriaşi şi fioroşi: Urukşii negri din Mordor. Se ţin încă la distanţă, dar mai e ceva acolo. Un căpcăun-de-peşteră, din cel mare, aşa cred, sau chiar mai mulţi. Pe aici n-avem cum scăpa.

— Şi nici o altă speranţă, dacă vor veni şi la uşa cealaltă, spuse Boromir.

— Aici încă nu se aude nimic, îi anunţă Aragorn, care stătea cu urechea lipită de uşa de la răsărit. Coridorul de aici coboară drept în jos, pe o scară: e limpede că nu se întoarce în sală. Dar nu e bine să fugim orbeşte pe aici, urmaţi îndeaproape. Nu putem bloca uşa. Cheia a dispărut, broasca e spartă şi se deschide spre interior. Mai întâi trebuie să facem ceva să-i ţinem în loc pe duşmani. Să-i facem să se teamă de încăperea Mazarbul! spuse el fioros, încercând tăişul lui Anduril, sabia sa.

Pe coridor răsunară paşi grei. Boromir se repezi în uşă şi o împinse până se închise; apoi o propti cu tăişuri frânte de săbii şi cu bucăţi de lemn. Grupul se retrase în partea cealaltă a încăperii. Dar încă nu se ivise momentul să poată fugi. O izbitură în uşă o făcu să se cutremure; după care, scrâşnind, începu să se deschidă, împingând înapoi proptelele. Un braţ uriaş şi un umăr, cu o piele neagră şi solzi verzi, se înfipseră prin deschizătură. În partea de jos a ei se strecură o labă la fel de uriaşă, turtită şi fără degete. De afară nu se auzea nici cel mai mic zgomot.

Boromir se repezi şi izbi în braţ cu toată puterea de care era în stare; dar sabia lui zăngăni, alunecă într-o parte şi căzu din mâna lui tremurândă. Tăişul era ştirbit.

Dintr-o dată, luându-l şi pe el prin surprindere, Frodo simţi o mânie fierbinte cuprinzându-i inima.

— Comitatul! strigă el şi, dintr-un salt, fu lângă Boromir, se aplecă şi înfipse vârful lui Sting în laba aceea înfiorătoare.

Un urlet rupse tăcerea şi laba se smuci îndărăt, aproape smulgându-l pe Sting din mâna lui Frodo. Din tăiş picurau stropi negri, fumegând pe podea. Boromir se trânti încă o dată în uşă, închizând-o cu putere.

— Unul pentru Comitat! strigă Aragorn. Muşcătura hobbitului este adâncă! Ai un tăiş bun, Frodo, fiu al lui Drogo!

O izbitură în uşă, urmată de încă o izbitură şi încă una. Berbeci şi baroase loveau în ea. Uşa crăpă, se smulse din balamale şi deodată în ea se ivi o deschizătură mare. Săgeţi şuierară prin ea, dar se loviră de peretele dinspre miazănoapte, căzând neputincioase pe podea. O chemare de corn izbucni, paşi se apropiară în fugă şi orcii, unii după alţii, se repeziră în încăpere.

Câţi erau, nimeni nu le mai ţinu şirul. Încleştarea fu cumplită, dar orcii îşi pierdură cumpătul în faţa unei apărări atât de înverşunate: Legolas săgetă pe doi în gât, Gimli seceră picioarele unuia care sărise pe lespedea lui Balin. Boromir şi Aragorn uciseră mulţi. Când căzu şi al treisprezecelea, ceilalţi se retraseră ţipând, lăsându-i pe apărători nevătămaţi; doar Sam se alesese cu o zgârietură în creştet. Îl salvase faptul că şi-l aplecase la vreme; după care îl căsăpi pe orc, înfigându-şi cu nădejde pumnalul primit la Gruiuri. În ochii lui căprui mocnea un foc ce l-ar fi făcut chiar şi pe Ted Roşcovanul să se retragă dacă l-ar fi văzut.

— Acum e momentul! strigă Gandalf. Să fugim până nu vine căpcăunul!

Dar, chiar în timp ce se retrăgeau şi înainte că Pippin şi Merry să fi ajuns la scara de pe coridor, o căpetenie de orci, uriaşă cât un stat de om, înveşmântată în zale negre din cap până-n picioare, sări în încăpere; în urma ei se îngrămădiră ceilalţi. Faţa lătăreaţa şi teşită era oacheşă. Ochii precum doi cărbuni, limbă roşie; purta în mână o suliţă lungă. Cu o mişcare bruscă a scutului cât el de mare, orcul-căpetenie abătu lovitura săbiei lui Boromir, iar pe acesta îl împinse cât colo, trântindu-l la podea. Aplecându-se iute ca un şarpe gata de atac, pentru a se feri de lovitura lui Aragorn, se năpusti asupra fugarilor şi-şi aruncă suliţa drept spre Frodo. Îl nimeri în partea dreaptă, încât Frodo fu împins în perete şi ţintuit acolo. Cu un strigăt, Sam apucă suliţa de coadă, însă aceasta se frânse. Dar chiar în vreme ce orcul îşi aruncă deoparte măciuca şi scotea din teacă sabia cu tăişul lat, Anduril se prăvăli asupra coifului său. Izbucni o scăpărare ca o flacără şi coiful se despică. Orcul căzu cu ţeasta crăpată. Cei care-l urmau fugiră urlând atunci când Boromir şi Aragorn se repeziră la ei.

Duum, duum bubuiau tobele în adâncuri. Vocea de tunet se rostogoli încă o dată spre ei.

— Acum! dădu Gandalf semnalul. Ultima şansă. Fugiţi!

Aragorn îl culese pe Frodo de unde zăcea lângă zid şi fugi spre scări, împingându-i pe Merry şi pe Pippin. Ceilalţi îi urmară, dar Gimli trebui să fie tras cu de-a sila de acolo de către Legolas; în ciuda pericolului, el rămăsese lângă mormântul lui Balin, cu capul aplecat. Boromir trase uşa dinspre răsărit în urma lui, făcând-o să scârţâie din balamale: cu toate că avea inele mari de fier de ambele părţi, nu putea fi închisă pe de-a-ntregul.

— Mă simt bine, şopti Frodo. Pot să umblu. Pune-mă jos. Aragorn aproape că îl scăpă din braţe, atât era de uimit.

— Credeam că eşti mort! exclamă el.

— Încă nu, spuse Gandalf. Dar n-avem vreme de stat şi de minunat. Hai, valea, toţi pe scări! Aşteptaţi-mă puţin când ajungeţi jos, dar dacă nu apar curând, porniţi fără mine. Mergeţi iute şi alegeţi drumurile ce o iau spre dreapta şi în jos.

— Nu te putem lasă să ţii uşa de unul singur, spuse Aragorn.

— Faceţi precum am spus! se răsti la el Gandalf. Aici săbiile nu-şi mai au rostul. Porniţi!

Coridorul nu era luminat de nici un puţ, aşa încât întunericul era deplin. Orbecăiră în jos pe trepte fără număr, apoi se uitară în urmă, dar nu puteau vedea nimic, doar undeva, departe sus, lucirea stinsă a toiagului vrăjitorului. Părea să stea încă de pază la uşa închisă. Respirând cu greutate, Frodo se rezemă de Sam, care-l cuprinse cu braţele. Stăteau şi se uitau în susul scărilor, în întuneric. Lui Frodo i se păru că aude vocea lui Gandalf acolo sus, murmurând vorbe ce coborau spre ei de-a lungul tavanului înclinat, ca un ecou suspinat. Nu putea înţelege vorbele. Zidurile păreau să tremure. Când şi când, bătăile de tobă bubuiau şi se rostogoleau spre ei: duuum, duum.

Deodată, în capul scărilor ţâşni o lumină albă. Apoi un scrâşnet stins şi un bubuit greu. Bătăile de tobă izbucniră cu sălbăticie: duum, duum, buum-duum, iar apoi încetară. Gandalf zbură pe scări în jos şi se prăbuşi la pământ în mijlocul lor.

— Ei, ei. S-a sfârşit, spuse vrăjitorul ridicându-se cu greu în picioare. Am făcut tot ce-am putut. Însă mi-am găsit naşul şi aproape că m-a distrus. Dar nu staţi aici. Mergeţi! O vreme va trebui să vă descurcaţi fără lumină: sunt cutremurat. Mergeţi! Mergeţi! Unde eşti, Gimli? Vino cu mine în faţă! Iar voi ţineţi-vă cât mai aproape!

Porniră orbecăind după el, întrebându-se ce se petrecuse. Duum, dumm, se auzea bubuitul tobelor: înăbuşite acum, şi de foarte departe, dar îi însoţea. Nici un alt sunet în urmă. Nici tropăit de picioare, nici voci. Gandalf n-o luă nici la stânga, nici la dreapta, căci tunelul părea să înainteze în direcţia dorită de el. Când şi când scări care coborau, cincizeci de trepte, poate mai mult, spre un nivel aflat mai jos. Până una-alta, acesta era cel mai mare pericol pentru ei; în întuneric nu vedeau când urmau treptele, decât atunci când ajungeau la ele şi puneau piciorul în gol. Gandalf îşi pipăia drumul cu toiagul, ca un orb.

La capătul unei ore întregi merseseră o milă, poate ceva mai mult, şi coborâseră multe scări. Încă nu se auzea vreun zgomot de urmărire. Aproape că începeau să spere că scăpaseră. La capătul celei de-a şaptea scări, Gandalf se opri.

— Începe să fie cald, gâfâi el. Ar trebui să fim acum jos, cel puţin în dreptul Porţilor. Curând, aşa cred, ar trebui să căutăm o cotitură la stânga, ca să ne ducă spre răsărit. Nădăjduiesc să nu fie departe. Sunt tare ostenit. Trebuie să mă odihnesc aici un pic, chiar dacă toţi orcii zămisliţi vreodată sunt pe urmele noastre.

Gimli îl apucă de braţ şi-l ajută să se aşeze pe o treaptă.

— Ce s-a întâmplat acolo sus, la uşă? întrebă el. Ai dat nas în nas cu toboşarul?

— Nu ştiu, răspunse Gandalf. Dar dintr-o dată m-am trezit în faţă cu ceva ce nu mi-a mai fost dat să văd. La altceva nu m-am putut gândi decât la o vrajă care să zăvorască uşa. Ştiu multe, dar ca să faci asemenea lucrare aşa cum trebuie e nevoie de timp, şi chiar şi atunci uşa poate fi spartă prin forţă.

Şi cum stăteam acolo, auzeam voci de orci de partea cealaltă; în orice clipă, îmi ziceam, or s-o spargă. Nu desluşeam ce spuneau; păreau să vorbească în limba aia îngrozitoare a lor. N-am prins decât ghash; adică „foc”. Apoi ceva a intrat în încăpere — am simţit prin uşă, şi chiar şi orcii s-au înspăimântat şi au tăcut. Acel ceva a atins inelul de fier, şi atunci m-a simţit pe mine şi vraja mea.

Nu pot să spun ce-a fost, dar nicicând n-am simţit o asemenea înfruntare. Descântecul de rupere a vrăjii mele era cumplit. Aproape că m-a răpus. Preţ de o clipă uşa n-a mai ascultat de puterea mea şi a început să se deschidă. A trebuit să rostesc o Poruncă. S-a dovedit o încercare mult prea mare. Uşa s-a făcut fărâme. Ceva întunecos ca un nor acoperea toată lumina dinăuntru, iar eu am fost aruncat pe trepte în jos. Tot peretele s-a năruit, şi am impresia că şi tavanul.

Mă tem că Balin a fost îngropat în adânc şi poate că mai e şi altceva îngropat acolo. Nu pot spune ce. Dar măcar tunelul din urma noastră a fost astupat în întregime. Ah! Nu m-am simţit nicicând atât de sleit, dar trece. Şi acum, cum te simţi tu, Frodo? N-a fost vreme să-ţi spun, dar n-am fost în viaţa mea mai încântat ca atunci când ţi-am auzit glasul. Tare m-am temut că Aragorn purta în braţe un hobbit viteaz, dar mort.

— Ce să fie cu mine? făcu Frodo. Sunt viu şi nevătămat, din câte-mi dau seama. Sunt rănit, mă doare, dar nu-i chiar atât de rău.

— Ei bine, spuse Aragorn, nu pot spune decât că hobbiţii sunt făcuţi dintr-un aluat cum n-am mai întâlnit. Dacă ştiam, aş fi vorbit mai cu blândeţe în Hanul din Bree! Lovitura aia de suliţă ar fi dat gata şi un mistreţ!

— Uite că pe mine nu m-a dat gata, sunt bucuros s-o spun, chiar dacă mă simt ca şi cum aş fi fost prins între ciocan şi nicovală.

Frodo tăcu. Avea dureri când respira.

— Semeni cu Bilbo, zise Gandalf. Ai în tine ceva mai mult decât pare la prima vedere, aşa cum i-am spus şi lui de mult de tot.

Frodo se întrebă în sinea lui dacă nu cumva cuvintele lui însemnau mai mult decât lăsau să se-nţeleagă.

Îşi văzură de drum mai departe. Nu trecu mult şi Gimli rupse tăcerea. Avea vederea bună în întuneric.

— Mi se pare că văd o lumină în faţă. Dar nu e lumina de zi. E roşie. Ce poate fi?

— Ghash, şopti Gandalf. Nu cumva asta au vrut să spună: că etajele de jos sunt cuprinse de flăcări? Dar n-avem de ales decât să ne continuăm drumul.

Curând lumina aceea nu mai păru doar o năzărire: toţi o vedeau. Licărea şi lumina zidurile jos, în galerie, în faţa lor. Acum puteau zări şi drumul: înainte cobora abrupt, iar ceva mai departe se găsea o arcadă joasă; pe acolo venea lumina tot mai puternică. Aerul se făcea din ce în ce mai fierbinte.

Când ajunseră la arcadă, Gandalf trecu pe sub ea, făcându-le celorlalţi semn să se oprească. Se opri şi el de partea cealaltă şi faţa i se lumină de o lucire roşie. Dar Gandalf se retrase iute.

— Încă o blestemăţie, spuse el, în semn de bun venit pentru noi, fără îndoială. Măcar ştiu unde ne aflăm: am ajuns la Primul Adânc, nivelul aflat chiar sub Porţi. Aceasta e a Două Sală a Bătrânei Moria, iar Porţile sunt în apropiere: dincolo de capătul dinspre răsărit, pe stânga, la mai puţin de un sfert de milă. Peste Pod, în sus, pe o scară lată, de-a lungul unui drum lat prin Prima Sală şi afară. Dar veniţi de vedeţi!

Se uitară cu toţii. În faţa lor se găsea o altă sală ca o peşteră. Mai înaltă şi mult mai lungă decât aceea în care dormiseră. Se găseau aproape de capătul estic; spre vest, totul se pierdea în beznă.

În mijloc se înălţa un şir dublu de coloane copleşitor de înalte. Erau tăiate sub formă de trunchiuri de arbori vânjoşi, ale căror ramuri susţineau tavanul ca o dantelărie de nervuri de piatră. Aveau suprafaţa netedă, neagră, dar lucirea roşie se oglindea în ea. În podea, aproape de capătul de jos a două coloane uriaşe, se căsca o crăpătură mare. Din ea ieşea o lumină roşie înspăimântătoare şi câte o limbă de foc scăpa la margine şi se încolăcea în jurul picioarelor coloanelor. Fuioare de fum negru pluteau în aerul încins.

— Dacă am fi venit pe drumul principal de sus, am fi fost prinşi aici, spuse Gandalf. Să sperăm că focul se află acum între noi şi urmăritori. Veniţi. Nu mai e vreme de pierdut.

Abia apucă să rostească aceste vorbe, când auziră din nou bubuitul care-i urmărea: duum, duum, duum. Departe, dincolo de umbrele din capătul vestic al sălii, răsunară strigăte şi chemări de corn. Dumm, dumm: coloanele păreau să se cutremure şi flăcările să tresalte.

— Acum, ultima cursă, spuse Gandalf. Dacă soarele străluceşte afară, mai avem vreme să scăpăm. După mine!

O lua la stânga şi porni în fugă pe podeaua netedă. Distanţa era mai mare decât părea. În timp ce alergau, auziră bubuitul şi ecoul multor picioare care fugeau în urma lor. Un urlet ascuţit sfâşie aerul: fuseseră văzuţi. Răsună un zăngănit de arme. O săgeată trecu şuierând peste capul lui Frodo.

Boromir izbucni în râs.

— La asta nu s-au aşteptat, spuse el. Focul le-a tăiat calea. Suntem pe partea care nu trebuie.

— Uitaţi-vă înainte! strigă Gandalf. Podul e aproape. E periculos şi îngust.

Pe neaşteptate, Frodo văzu în faţa lui un hău negru. La capătul sălii podeaua dispărea şi se prăbuşea într-o genune necunoscută. Până la poarta ce da afară se putea ajunge doar pe un pod îngust de piatră, fără margine sau parapet, ce lega malurile hăului, curbându-se deasupra lui pe o lungime de cincizeci de picioare. Era un sistem de apărare străvechi, folosit de gnomi împotriva oricăror duşmani care ar fi cucerit Prima Sală şi tunelurile exterioare. Nu-l puteau străbate decât în şir, unul câte unul. La buza prăpăstiei Gandalf se opri, iar ceilalţi se strânseră în spatele lui.

— Ia-o înainte, Gimli, spuse el. Urmează Pippin şi Merry. Drept, apoi în sus, pe scările de dincolo de uşă.

Săgeţile cădeau între ei. Una îl nimeri pe Frodo şi ţâşni înapoi. Alta străpunse pălăria lui Gandalf şi rămase acolo ca o pană neagră. Frodo se uită în spate. Dincolo de foc, văzu o mulţime de siluete negre care se agitau: păreau să fie sute şi sute de orci. Roteau în aer suliţe şi săbii ce scăpărau roşii ca sângele în lumina focului. Duum, dumm, se rostogoleau bubuiturile tobelor, tot mai tare şi mai tare, dumm, duum.

Legolas se răsuci şi puse o săgeată în arc, deşi distanţa era mare pentru arcul lui mic. Trase, dar mâna îi alunecă şi săgeata nimeri în podea. Legolas scoase un strigăt de deznădejde şi teamă. Apărură doi căpcăuni uriaşi; aduceau cu ei lespezi mari de piatră, pe care le aruncară pe jos, astfel încât să le servească drept punţi peste foc. Dar nu căpcăunii îl umpluseră de groază pe elf. Orcii rupeau rândurile şi se retrăgeau, de parcă ei înşişi căzuseră pradă fricii. Ceva venea din urma lor. Ce anume era nu putea fi zărit: ca o umbră colosală, în mijlocul căreia se afla o formă întunecată, ai fi zis că era om după cum arăta, numai că mult mai mare; şi părea să cuprindă în sine o putere şi o spaimă ce în acelaşi timp o luau înaintea lui.

Acel ceva ajunse până la marginea focului şi lumina păli ca acoperita de un nor. Apoi, iute că gândul, sări peste crăpătură. Flăcările vuiră în semn de salut şi se învolburară în jurul lui, şi un fum negru se vălătuci în aer. Părul lui lung şi revărsat se aprinse şi străluci orbitor pe spate. În mâna dreaptă purta un tăiş, ca o limbă de foc ascuţită; în stânga ţinea un bici cu multe şfichiuri.

— Vai, vai! se tângui Legolas. Un Balrog! A venit un Balrog! Gimli holbă ochii.

— Blestemul lui Durin! strigă el şi, lăsând securea să-i cadă, îşi acoperi faţa cu palmele.

— Un Balrog, murmură Gandalf. Acum înţeleg.

Se clătină pe picioare şi se rezemă cu tot trupul în toiagul lui.

— Ce soartă năprasnică! Şi eu sunt atât de ostenit.

Silueta neagra urmată de un râu de foc se repezi spre ei. Orcii urlară şi se năpustiră peste punţi. Atunci Boromir îşi înălţă cornul şi suflă în el. Chemarea răsună ca un tunet şi ca un muget, precum un urlet izbucnit din mai multe gâtlejuri sub tavanul uriaşei grote. Preţ de o clipă, orcii dădură înapoi şi fioroasa umbră se opri. Dar ecourile se stinseră la fel de brusc precum o flacără stinsă de un vânt întunecos, şi duşmanul porni iarăşi înainte.

— Peste pod! urlă Gandalf, regăsindu-şi forţele. Fugiţi! Duşmanul acesta e mai presus de puterea oricăruia dintre voi. Eu trebuie să-l împiedic să treacă. Fugiţi!

Aragorn şi Boromir nu dădură ascultare poruncii lui, ci rămaseră pe poziţii, unul lângă altul, în spatele lui Gandalf, la capătul îndepărtat al podului. Ceilalţi se opriră chiar în prag, în partea cealaltă a sălii, şi se răsuciră să privească, nesimţindu-se în stare să-l lase singur în faţa duşmanului pe cel ce-i adusese până acolo.

Balrogul ajunse la pod. Gandalf stătea în mijlocul arcului, sprijinit cu mâna stângă în toiag, dar ţinând în dreapta sabia Glamdring, ce lucea cu o lumină albă şi rece. Duşmanul se opri încă o dată, înfruntându-l, şi umbra din jurul lui se întinse ca două aripi uriaşe. Înălţă biciul şi plesnele lui şuierară şi pocniră. Din mâinile lui ţâşniră flăcări. Dar Gandalf nu se clinti.

— Nu poţi trece, spuse vrăjitorul.

Orcii se opriră locului şi o linişte ca de mormânt se aşternu.

— Sunt slujitorul Focului Tainic, mânuitorul văpăii din Anor, spuse Gandalf. Nu poţi trece. Focul întunecat nu te va ajuta, văpaie din Udun. Întoarce-te înapoi în Umbră! Nu poţi trece.

Balrogul nu răspunse. Focul din el păru a se stinge, dar întunericul se adânci. Păşi încet înainte, pe pod, şi dintr-o dată se trase în sus, la o mare înălţime, şi aripile i se deschiseră dintr-un zid până în celălalt. Gandalf însă putea fi văzul scânteind în întuneric; părea mic şi singur-singurel: cărunt, adus de spate, ca un copac uscat înainte de-a începe furtuna.

Din umbra aceea ţâşni ca un fulger o sabie roşie. Glamdring îi răspunse cu o scăpărare albă. Răsună un zăngănit de arme şi izbucni o fulgerare albă, ca un pumnal. Balrogul căzu înapoi pe pământ şi sabia lui zbură cât colo, în bucăţi de metal topit. Vrăjitorul se clătină pe pod, făcu un pas îndărăt şi apoi rămase neclintit.

— Nu poţi trece! ‘

Aplecându-se în faţă, Balrogul făcu un salt până în mijlocul podului. Biciul lui se roti în aer şi şuieră.

— Nu-i poate ţine piept singur! strigă Aragorn deodată şi se repezi înapoi pe pod. Elendil! urlă el. Sunt cu tine, Gandalf!

— Gondor! strigă Boromir şi se avântă pe urmele lui.

În acea clipă, Gandalf ridică toiagul şi, cu un strigăt, izbi podul dinaintea lui. Toiagul se frânse şi-i căzu din mână. O pală de un alb orbitor ţâşni în sus. Podul crăpă. Se frânse drept la picioarele Balrogului şi piatra pe care stătea acesta se prăvăli în hău, în vreme ce restul rămase suspendat, tremurând ca o limbă de stâncă avântată în gol.

Cu un urlet cumplit, Balrogul se prăbuşi în faţă, iar umbra lui se nărui şi ea şi dispăru în genune. Dar chiar în timp ce cădea, el plesni cu biciul şi sfârcurile acestuia şfichiuiră şi se încolăciră în jurul genunchilor vrăjitorului, trăgându-l spre marginea limbii de piatră. Gandalf se clătină, căzu, se prinse cu disperare de piatră şi alunecă în abis.

— Fugiţi, nebunilor! urlă el şi se făcu nevăzut.

Focurile se stinseseră, lăsând în urmă o beznă adâncă. Însoţitorii Inelului stăteau ca ţintuiţi de groază, cu privirile pierdute în genune. Nici n-apucară Aragorn şi Boromir să pună piciorul pe pământ, că rămăşiţele podului se frânseră şi căzură în prăpastie. Aragorn îi trezi pe toţi cu un strigăt.

— Veniţi! Acum vă voi duce eu mai departe! strigă el. Trebuie să dăm ascultare ultimei lui porunci. După mine!

Se repeziră disperaţi în sus pe scările cele mari, de dincolo de uşă, cu Aragorn în frunte şi Boromir la urmă. În capul scărilor începea o galerie largă, ce răspundea cu ecou paşilor lor. O străbătură în fugă. Frodo îl auzi lângă el pe Sam plângând şi abia atunci îşi dădu seamă că şi el alerga plângând. Dumm, dummm, dummm, bubuiau tobele în urmă, un sunet de jale acum, şi stins; dummm!

Fugeau. În faţă, galeria se lumina tot mai mult; puţuri mari străpungeau tavanul. Fuga lor se iuţi. Intrară într-o sală strălucind de lumina zilei ce pătrundea prin ferestrele înalte dinspre răsărit. O străbătură în goană. Trecură de uşile ei masive şi sfărâmate şi pe neaşteptate înaintea lor se deschiseră Porţile cele Mari, o boltă de lumină orbitoare.

Câţiva orci făceau de strajă ciuciţi în umbrele stâlpilor celor mari ce se înălţau semeţi de-o parte şi de alta a porţilor, dar porţile însele erau sparte şi prăbuşite la pământ. Dintr-o lovitură Aragorn doborî căpetenia gărzilor ce i se pusese în cale şi ceilalţi orci o zbughiră care-ncotro îngroziţi de furia lui. Însoţitorii Inelului trecură pe lângă ei în goană, fără să-i ia în seamă. Fugind, trecură şi de Porţi şi la fel coborâră şi treptele mari de piatră roasă de vreme, pragul Moriei.

Astfel ajunseră într-un sfârşit, dincolo de orice speranţă, sub cerul liber şi simţiră vântul răcorindu-le obrajii.

Nu se opriră decât la o aruncătură de suliţă de ziduri. În jurul lor se întindea Valea Pârâiaşului Tainic. Umbra Munţilor Ceţoşi cobora asupra ei, dar înspre soare-răsare pământurile erau scăldate de o lumină de aur. Abia trecuse un ceas de la crucea amiezii. Soarele strălucea; norii erau albi şi înalţi.

Priviră în urmă. Arcada Porţilor se căscă întunecată sub umbra munţilor. Abia auzit şi departe în adânc, pământul era răscolit de bubuitul tobelor: dummm. Un fuior subţire de fum se încolăcea în văzduh. Nimic altceva nu se zărea; de jur împrejur, valea era pustie. Dummm. Jalea îi copleşi în cele din urmă, iar ei se lăsară pradă plânsului: unii în picioare, tăcuţi, alţii prăbuşiţi la pământ. Dummm, dummm. Bubuitul tobelor se stinse.

VI Lothlorien

— Mă tem, vai! că nu putem sta mult aici, spuse Aragorn. Se uită spre munţi şi îşi ridică spada.

Rămâi cu bine, Gandalf! strigă el. Nu ţi-am spus eu : Dacă treci de porţile Moriei, fii cu băgare de seamă! Vai, cât de adevărate mi-au fost vorbele! Ce speranţă avem fără tine?

Se răsuci spre ceilalţi.

— Trebuie să ne descurcăm fără speranţă, spuse el. Cel puţin mai putem încă fi răzbunaţi. Să ne încingem spadele şi să nu mai jelim! Veniţi! Avem un drum lung şi multe de făcut.

Se ridicară cu toţii şi priviră în jur. Spre nord, valea se pierdea într-o strungă de umbre între doi pinteni uriaşi ai munţilor, deasupra cărora străluceau trei piscuri albe. Celebdil, Fanuidhol şi Cardhras, Munţii Moriei. În capătul celălalt al văii, un torent curgea ca o dantelă albă peste o înlănţuire nesfârşită de cascade scurte şi o ceaţă de spumă atârna în văzduh, la poalele munţilor.

— Acolo e Scara Pârâiaşului Tainic, arătă Aragorn spre cascade. Pe drumul săpat adânc de-a lungul torentului ar fi trebuit noi să venim dacă soarta ar fi fost mai îngăduitoare.

— Sau Cardhras mai puţin crud, adăugă Gimli. Ia iute-l cum stă şi zâmbeşte la soare!

Îşi agită pumnul spre cel mai îndepărtat dintre piscurile cu căciulă de zăpadă, apoi îi întoarse spatele spre răsărit, pintenul lung al muntelui se sfârşea ca retezat; dincolo de el se zăreau câmpiile îndepărtate, întinse, pierdute în zare. Spre sud. Munţii Ceţoşi înaintau până unde puteau ajunge privirile. La mai puţin de o milă distanţă, şi puţin mai jos faţă de locul unde stăteau ei, căci încă se aflau sus, pe latura vestică a văii, se găsea un heleşteu. Lung, de formă ovală, ca un uriaş vârf de suliţă înfipt afund în strunga nordică; dar capătul lui sudic ieşea din umbre, sub cerul luminat de soare. Cu toate acestea, apele erau întunecate: un albastru-adânc, la fel cu cerul limpede al serii văzut dintr-o încăpere luminată de un felinar. Oglinda lui era liniştită, neclintită. Era înconjurat de o pajişte netedă, coborând uşor în pantă din toate părţile, până la malul său sterp şi nevălurit.

— Şi acela-i Heleşteul Oglinzii, adâncul Kheled-zaram! zise trist Gimli. Îmi aduc aminte cum ne-a spus el: „Să vă bucuraţi la vederea lui! Dar nu vom putea zăbovi acolo”. Mult o să mai am de mers până voi simţi din nou bucurie. Eu sunt cel ce trebuie să se grăbească, iar el, cel ce trebuie să zăbovească.

Însoţitorii Inelului porniră în josul drumului ce începea la Porţi. Un drum pietros, hârtopit, care se pierdu curând într-o potecuţă şerpuind printre pârloage şi grozame ce se împingeau în afară dintre crăpăturile stâncoase. Dar încă se putea vedea că, în vremuri de mult apuse, un mare drum pietruit urcase dinspre şesurile regatului gnomilor. Din loc în loc, la marginea cărării se găseau ruinele a ceea ce fuseseră odată construcţii din piatră, precum şi movile verzi în vârful cărora creşteau zvelţi mesteceni sau brazi suspinând în vânt. Cotind spre est, după cum îi ducea poteca, ajunseră până aproape de pajiştea Heleşteului Oglinzii, unde, nu departe de potecă, se înălţa o singură coloană, spartă la capătul de sus.

— Asta-i Piatra lui Durin! strigă Gimli. Nu pot să trec mai departe fără să mă abat pentru o clipă să privesc minunăţia văii!

— Grăbeşte-te, atunci, îl sfătui Aragorn, privind în urmă spre Porţi. Soarele asfinţeşte devreme. Orcii n-or ieşi ei înainte de amurg, dar noi trebuie să fim departe înainte de-a se înnopta. Luna e aproape în al patrulea pătrar, încât la noapte o să fie beznă.

— Frodo, vino cu mine! îl chemă gnomul, sărind la marginea potecii. N-am să te las să pleci până nu vezi Kheled-zaram.

Fugi la vale pe panta lungă şi verde. Frodo îl urmă cu un mers încet, atras, în ciuda durerii şi a oboselii, de apa liniştită şi albastră. Sam porni după el.

Gimli se opri la piciorul coloanei de piatră şi privi în sus. Era crăpată, roasă de vreme, iar runele aproape şterse de pe suprafaţa ei nu mai puteau fi citite.

— Coloana asta însemnează locul de unde s-a uitat Durin pentru prima oară în Heleşteul Oglinzii, spuse gnomul. Hai să privim şi noi o dată, înainte să plecăm.

Se aplecară deasupra apei întunecate. La început nu zăriră nimic. După câteva clipe, prinseră contur munţii înconjurători ce se oglindeau într-un albastru-profund, iar piscurile erau ca un panaş de flăcări albe deasupra lor; dincolo de ele, o pată de cer. Ca nişte nestemate cufundate în adânc luceau stelele scăpărătoare, cu toate că deasupra cerul era scăldat de lumina soarelui. Din siluetele lor aplecate nu se zăreau nici măcar umbrele.

— Ah, Kheled-zaram, cel limpede şi minunat, spuse Gimli. Acolo zace coroana lui Durin până se va trezi el. Cu bine!

Se înclină, se răsuci pe călcâie şi o luă iute în sus pe pajiştea verde, spre drum.

— Ce-ai văzut? îl întrebă Pippin pe Sam, dar Sam era prea adâncit în gânduri ca să răspundă.

Drumul o lua acum spre miazăzi şi cobora cu repeziciune, ieşind dintre malurile văii. Ceva mai jos dădură peste o fântâna adâncă, plină cu apă limpede precum cristalul, din care un firicel se prelingea peste o buză de piatră şi apoi se prăvălea scăpărând şi susurând printr-un canal stâncos abrupt.

— Ăsta-i izvorul din care creşte apoi Râul Argintului, le spuse Gimli. Nu beţi din el. E rece ca gheaţa.

— Nu departe de aici devine un râu vijelios, căci îşi strânge apele din multe alte izvoare de munte, explică Aragorn. Calea noastră îl însoţeşte de-a lungul multor mile. Căci am să vă duc pe drumul ales de Gandalf şi nădăjduiesc să ajungem mai întâi la pădurile unde se varsă Râul Argintului în Râul cel Mare — acolo.

Priviră în direcţia în care arăta el şi în faţa lor văzură izvorul sărind prin albia văii şi mai departe, în jos, spre şesuri, până se pierdea într-o ceaţă aurie.

— Acolo se află pădurile din Lothlorien, zise Legolas. Cea mai frumoasă aşezare a semenilor mei. Nicăieri altundeva nu sunt copaci ca acolo. Căci toamna frunzele nu cad, ci se colorează auriu. Abia când vine primăvara cu verdeaţa ei cea nouă cad şi ele, şi atunci ramurile se îngreunează de flori galbene; iar podeaua pădurii este aurie, tot auriu este tavanul şi pilaştrii ei sunt argintii, căci scoarţa copacilor este netedă şi cenuşie. Aşa glăsuiesc încă şi acum cântecele noastre din Codrul Întunecimii. Inima mi s-ar bucura de m-aş afla sub streşinile acelei păduri şi de-ar fi primăvară.

— Inima mi s-ar bucura chiar şi iarna, zise Aragorn. Dar se află la multe mile de-aici. Să ne grăbim.

O vreme, Frodo şi Sam izbutiră să ţină pasul cu ceilalţi; dar Aragorn, în fruntea şirului, îi obliga să meargă prea repede, astfel că nu după mult timp cei doi rămaseră în urmă. Nu mâncaseră nimic de la primele ceasuri ale dimineţii. Tăietura îl ardea pe Sam ca focul şi aproape că nu-şi mai simţea capul pe umeri. În ciuda soarelui strălucitor, vântul îi părea rece după întunericul cald al Moriei. Îl trecu un fior. Frodo resimţea fiecare pas ca pe o durere şi abia mai putea respira.

La un moment dat, Legolas privi peste umăr şi, văzându-i ramaşi departe în urmă, strigă în faţă spre Aragorn. Toţi se opriră, iar Aragorn fugi îndărăt, chemându-l pe Boromir cu el.

— Îmi pare rău, Frodo! exclamă el plin de grijă. Atâtea s-au întâmplat astăzi, şi cumplit ce trebuie să ne grăbim, dar uite că am uitat că eşti rănit; şi tu, Sam. Ar fi trebuit să ne spuneţi. N-am făcut nimic să vă uşurăm mersul, aşa cum ar fi trebuit, cu toate că toţi orcii din Moria sunt pe urmele noastre. Haideţi! Puţin mai încolo e un loc unde ne putem odihni o vreme. Acolo voi face tot ce voi putea pentru voi. Hai, Boromir. O să-i ducem în cârcă.

Curând ajunseră la un alt izvor care cobora dinspre vest şi-şi unea apele bolborosinde cu sprintenul Izvor al Argintului. Împreună se prăvăleau într-o cascadă din piatră verzuie şi de acolo, spumegând, umpleau fundul unei vâlcele. De jur-împrejur creşteau brazi, piperniciţi şi cu tulpini răsucite, iar malurile erau povârnite şi acoperite de limba-cerbului şi tufărişuri de afine. Pe fundul ei era un tăpşan prin mijlocul căruia pârâul curgea zgomotos peste pietricele lucitoare. Aici se opriră călătorii. Trecuseră aproape trei ore după miezul zilei şi nu se depărtaseră decât câteva mile de Porţi. Soarele cobora de-acum spre asfinţit.

În vreme ce Gimli şi cei doi hobbiţi mai tineri pregăteau un foc din vreascuri şi cetini de brad şi scoteau apă din pârâu, Aragorn se îngriji de Sam şi Frodo. Rana lui Sam nu era adâncă, ci doar urâtă, iar chipul lui Aragorn se întunecă atunci când o cercetă. Dar în clipa următoare respiră uşurat.

— Ceasul bun, Sam. Mulţi s-au ales cu răni şi mai rele decât asta pentru uciderea primului lor orc. Tăietura nu e otrăvită, după cum prea adesea sunt rănile pricinuite de tăişurile orcilor. O să se vindece cum trebuie după ce-o voi doftorici. O spăl de îndată ce încălzeşte Gimli apa.

Îşi deschise punga de la brâu şi scoase câteva frunze veştede.

— S-au uscat, o parte din virtuţile lor s-au dus, spuse el, dar tot mi-au mai rămas câteva frunze de alhela pe care le-am strâns de lângă Tancul Vremii. Fărâmiţează una în apă, spală rana şi apoi ţi-o leg eu. Acum e rândul tău, Frodo.

— Eu sunt bine, zise Frodo, ferindu-se să nu-i fie atinse hainele. N-am nevoie decât de nişte mâncare şi de puţina odihnă.

— Nu, stărui Aragorn. Trebuie să ne uităm şi să vedem ce ţi-au făcut ciocanul şi nicovala. Mă mir că mai eşti viu.

Cu gesturi blânde, îl dezbracă pe Frodo de jacheta cea veche şi tunica roasă şi scoase o exclamaţie de uimire. Apoi izbucni în râs. Corsetul de argint străluci în faţa ochilor lui la fel ca lumina pe faţa vălurită a mării. I-o dezbracă şi pe aceasta cu multă grijă şi o ridică, iar nestematele scăpărară precum stelele; clinchetul inelelor astfel mişcate era ca un clipocit de ploaie într-un iaz.

— Ia priviţi, prieteni! strigă el. O piele de hobbit drăguţă foarte ce-un prinţişor de elf să învelească poate! Dacă s-ar şti că hobbiţii au asemenea piei, toţi vânătorii de pe Pământul de Mijloc ar da năvală în Comitat.

— Şi toate săgeţile vânătorilor din lume ar fi zadarnice, spuse Gimli, uitându-se cu mirare la za. E făcută din mithril. Mithril! Nu mi-a fost dat să văd sau să aud de una atât de frumoasă. Asta e vesta despre care vorbea Gandalf? Atunci trebuie să spun că n-a ştiut câţi bani face cu adevărat. Dar ţi-a prins bine.

— Mă-ntrebam adeseori ce făceaţi tu şi Bilbo acolo, numai voi doi în cămăruţa aia a lui, spuse Merry. Binecuvântat fie bătrânul hobbit. Îl iubesc mai mult decât oricând. Poate c-o să avem norocul să-i povestim şi lui.

În partea dreapta, pe coaste şi pe piept, Frodo avea o vânătaie urâtă. Sub za purta o cămaşă din piele moale, dar într-un loc inelele sfâşiaseră cămaşa şi i se înfipseseră în carne. Şi în partea stângă avea semne şi vânătăi, acolo unde se izbise de perete. În timp ce tovarăşii lor de drum pregăteau masa, Aragorn spăla rănile cu apă în care fuseseră fărâmiţate frunze de athela. Mirosul înţepător umplea valea şi cine îşi apropia faţa de aburul ce se înălţa din apă se simţea de îndată înviorat şi înzdrăvenit. Curând durerea îl părăsi pe Frodo, iar respiraţia i se uşură; cu toate că multe zile mişcările aveau să-i fie îngreunate şi pieptul avea să-l doară la atingere. Aragorn îl pansă cu câteva bucăţele de pânză moale.

— Zaua este uimitor de uşoară, zise el. Îmbrac-o din nou, dacă o poţi suporta. Inima mea se bucură să ştie că ai o asemenea tunică. N-o lăsa deoparte, nici măcar în somn, decât dacă norocul face să ajungi într-un loc lipsit de primejdii şi asta nu se va prea întâmpla cât va dura căutarea ta.

Isprăvind de mâncat, se pregătiră de plecare. Stinseră focul şi făcură să dispară orice urmă a lui. Apoi, urcând înapoi la drum, porniră mai departe. N-apucară să meargă prea mult înainte ca soarele să coboare în spatele înălţimilor apusene şi umbre lungi se târau de-acum în jos pe coastele munţilor. Întunericul le învălui picioarele şi neguri umplură văioagele. Departe, spre răsărit, lumina înserării cuprindea palidă întinderile abia ghicite ale şesurilor şi pădurii. Simţindu-se mult uşuraţi şi învioraţi, Sam şi Frodo puteau să ţină pasul cu ceilalţi şi, în afară unei opriri scurte, merseră toţi, cu Aragorn în frunte, alte aproape trei ceasuri.

Se întunecase. Noaptea se lăsase în toată puterea ei. Multe stele se zăreau limpezi, dar luna, în descreştere, avea să răsară abia târziu. Gimli şi Frodo încheiau şirul, umblând cu pas uşor şi fără să-şi vorbească, atenţi însă la orice sunet ce s-ar fi putut auzi în urma lor. Într-un târziu, Gimli rupse tăcerea.

— Zgomote nu-s, doar vântul. Nici un spiriduş prin preajmă, doar dacă nu cumva am urechi de lemn. Să nădăjduim că orcii se vor mulţumi doar să ne gonească din ţinutul Moriei. Şi poate că altă treaba nici n-au avut cu noi — cu Inelul, adică. Cu toate că adeseori orcii îşi urmăresc vrăjmaşii până departe, în câmpie, dacă au de răzbunat o căpetenie căzută în luptă.

Frodo nu răspunse. Îşi privi sabia — tăişul nu strălucea. Şi totuşi, ceva auzise el, sau aşa i se năzărise. De cum îi împrejmuiseră umbrele şi drumul din urmă se cufundase în întuneric, auzise din nou lipăitul acela de tălpi grăbite. Chiar şi acum îl auzea. Se răsuci brusc. Zări două puncte luminoase, sau, preţ de o clipă, i se păruse că le vede, dar de îndată acestea părură să se abată de la drum şi să dispară.

— Ce-i? întrebă gnomul.

— Nu ştiu, răspunse Frodo. Mi s-a părut că aud paşi şi mi s-a părut că zăresc o lumină — ca doi ochi. Atâtea mi s-au părut de când am intrat în Moria.

Gimli se opri şi se aplecă la pământ.

— N-aud nimic, doar şoaptele în noapte ale plantelor şi pietrelor, zise. Hai! Să ne grăbim! Nu-i mai zăresc pe ceilalţi.

Vântul nopţii sufla rece din josul văii, întâmpinându-i. În faţa lor se desluşea vag o ceaţă cenuşie; auzeau un foşnet de frunze neîntrerupt, ca al plopilor stârniţi de vânt.

— Lothlorien! strigă Aragorn. Ah, ce bucurie simt când mi-e dat să aud din nou vântul printre copaci! Nu ne-am depărtat mai mult de cinci leghe de Porţi, dar mai departe nici că putem merge. Să sperăm că aici bunătatea elfilor ne va feri în noaptea asta de primejdia ce vine din urmă.

— Numai să mai fie elfi pe-aici, în lumea asta tot mai întunecoasă, zise Gimli.

— A trecut multă vreme de când vreunul din seminţia mea s-a reîntors pe acest meleag de unde am pornit-o în pribegie în timpuri de mult apuse, spuse Legolas, dar am auzit că Lorien n-ar fi încă pustie, căci locul ăsta e binecuvântat cu o putere tainică ce ţine răul departe de hotare. Numai că locuitorii sunt rareori văzuţi şi se prea poate să se fi retras în adâncul pădurii, departe de hotarul de la miazănoapte.

— Cu adevărat se ascund în adâncul pădurii, oftă Aragorn, cuprins parcă de cine ştie ce amintiri. Va trebui să ne purtăm singuri de grijă în noaptea asta. O să pătrundem numai puţin în pădure, până ce copacii ne vor înconjura din toate părţile, şi abia apoi ne vom abate de la potecă să căutăm un loc unde să ne putem odihni.

Acestea fiind zise, păşi înainte; doar Boromir rămase pe loc nehotărât.

— Altă cale nu e? întrebă el.

— Ce altă cale mai bună ai dori? nu pricepu Aragorn.

— Un drum desluşit, de-ar fi să treacă şi printr-un gard de suliţi, spuse Boromir. Pe tot felul de poteci ciudate am fost duşi, şi până acum doar spre nenorocul nostru. Împotriva vrerii mele am trecut pe sub umbrele Moriei, şi am pierdut. Iar acum trebuie să intrăm în Pădurea Aurită, zici tu. Dar despre tărâmul acesta plin de primejdii am auzit povestindu-se în Gondor, şi ce se spune e că puţini ies vii după ce au intrat în ea; iar dintre cei puţini, nici unul n-a scăpat nevătămat.

— Nu spune nevătămat, ci neschimbat, şi de-abia aşa ai vorbi cu dreptate, zise Aragorn. Dar rău au ajuns poveştile din Gondor, Boromir, dacă în oraşul celor atât de înţelepţi odată se vorbeşte cu păcat despre Lothlorien. Crezi ce pofteşti, altă cale nu avem — dacă nu cumva vrei să te întorci la Poarta Moriei, să urci aceşti munţi de netrecut, sau să traversezi înot Râul cel Mare de unul singur.

— Atunci porneşte, se resemnă Boromir. Dar e primejdios.

— Primejdios, aşa e, întări Aragorn, frumos şi primejdios; însă numai răul are de ce se teme, sau cei care aduc răul cu ei. Urmaţi-mă.

Poate ceva mai mult de-o milă să se fi adâncit în pădure, când ajunseră la un alt pârâu, care curgea tumultuos de pe povârnişurile împădurite ce se ridicau la vest, spre munţi. ÎI auzeau prăvălindu-se într-o cascadă, undeva la dreapta lor, printre umbre. Apele lui întunecate şi grăbite tăiau poteca în faţa lor şi se întâlneau cu Râul Argintului într-o vâltoare abia desluşită printre rădăcinile copacilor.

— Pârâul Nimrodel, îi anunţă Legolas. De mult de tot elfii pădurilor îl cîntau în cântecele lor, pe care noi cei de la Miazănoapte încă le mai cântăm şi azi, căci ne amintim de curcubeele ce-i încununau cascadele şi de florile galbene ce pluteau în apa lui înspumată. Dar acum totul e cufundat în întuneric, iar Podul peste Nimrodel s-a năruit. Îmi voi scălda picioarele în apa lui, căci se spune că-l tămăduieşte pe cel istovit.

Înaintă, coborî malul abrupt şi păşi în apă.

— Veniţi! strigă el. Nu e adânc. Putem să-l trecem. Pe malul celălalt ne vom odihni şi poate că sunetul cascadei ne va face să adormim şi să uităm de durere.

Unul câte unul, coborâră şi-l urmară pe Legolas. Frodo rămase câteva clipe nemişcat lângă mal, lăsând apa să curgă peste picioarele lui obosite. Era rece, dar o simţea curată, şi când făcu alţi câţiva paşi şi apa îi ajunse până la genunchi, toate urmele călătoriei şi ale oboselii din mădulare îi pieriră, duse de ape.

Când ajunse şi ultimul dintre ei pe malul celălalt, se aşezară să se odihnească şi să îmbuce câte ceva; iar Legolas le spuse poveşti despre Lothlorien, pe care elfii din Codrul întunecimii le păstrau încă în inimă, poveşti despre soare şi lumină de stele revărsate peste pajiştile ce se întindeau de-a lungul Râului cel Mare înainte ca lumea să fi devenit cenuşie.

Într-un târziu se aşternu tăcerea, şi astfel auziră muzica apelor susurând dulce în umbrele pădurii. Lui Frodo aproape că i se păru că printre sunetele apei auzea o voce care cânta.

— Auziţi vocea lui Nimrodel? întrebă Legolas. O să vă cânt un cântec despre fecioara Nimrodel, care purta acelaşi nume cu al pârâu-lui pe malul căruia a trăit cu multă vreme în urmă. E un cântec tare frumos în limba noastră din ţinutul păduros; dar iată cum sună în vorbirea din Apus, aşa după cum este cântat în Vâlceaua Despicată.

Cu o voce stinsă, abia dacă se auzea prin foşnetul de frunze de deasupra capetelor lor, el începu:

Vocea lui Legolas şovăi şi cântecul încetă.

— Nu mai pot cânta, zise el. E doar o parte, multe strofe le-am uitat. Un cântec lung şi trist, pentru că povesteşte despre cum s-a abătut amărăciunea peste Lothlorien, Lorien cel înflorit, atunci când gnomii au trezit răul din adâncul munţilor.

— Dar nu gnomii au adus răul, sări Gimli.

— Nu aşa am spus; răul totuşi s-a ivit, răspunse trist Legolas. Atunci a fost când mulţi elfi din neamul lui Nimrodel şi-au părăsit sălaşurile şi au plecat în pribegie, iar ea s-a pierdut departe, la Miazăzi, în trecătorile Munţilor Albi; şi nu a ajuns la corabia pe care o aştepta Amroth, iubitul ei. Dar primăvara, când vântul suspină prin frunzişul proaspăt, ecoul vocii ei se mai aude în apropierea cascadei ce-i poartă numele. Iar când vântul suflă dinspre miazăzi, aduce cu sine de la mare vocea lui Amroth; căci Nimrodel se varsă în Râul Argintului, numit de elfi Celebrant, care Celebrant ajunge în Anduinul cel Mare, iar Anduin curge până în Golful Belfalas, de unde au pornit pe mare elfii din Lorien. Dar nici Nimrodel şi nici Amroth nu s-au mai întors vreodată.

Povestea spune că ea îşi avea sălaşul între crengile unui copac ce creştea în apropierea cascadei; astfel era obiceiul elfilor din Lorien, să locuiască în copaci, şi poate că astfel este şi acum. Prin urmare, primiseră numele de Galadhrim, Locuitorii Copacilor. Adânc în pădurea lor, copacii sunt foarte mari. Înainte să vină Umbra, locuitorii pădurilor nu trăiau în pământ, aşa cum fac gnomii, şi nu-şi ridicau nici adăposturi trainice din piatră.

— Şi chiar şi în zilele acestea poate că e mai ferit de primejdii să-ţi ai sălaşul în copaci decât pe pământ, spuse Gimli.

Îşi îndreptă privirile spre malul celălalt al pârâului, la drumul ce ducea înapoi până la Valea Pârâiaşului Tainic, şi apoi le ridică spre bolta de ramuri negre.

— Vorbele tale ne sfătuiesc de bine, Gimli, zise Aragorn. Nu ne putem clădi o casă, dar în noaptea asta vom face precum elfii Galadhrim şi ne vom refugia în vârful copacilor, dacă putem. Am şezut aici, lângă drum, mai mult decât era înţelept s-o facem.

Călătorii părăsiră poteca şi se adânciră şi mai mult în umbra pădurii, spre vest, de-a lungul pârâului de munte, lăsând Râul Argintului în urmă. Nu departe de peretele cascadei dădură peste un pâlc de copaci, dintre care unii îşi aplecau ramurile peste pârâu. Trunchiurile lor masive şi cenuşii erau neînchipuit de groase, iar înălţimea lor nu putea fi ghicită.

— Eu urc, spuse Legolas. Mă simt ca acasă printre copaci, la rădăcina lor sau sus pe crăci, doar că aceşti copaci sunt de un soi necunoscut mie, nu-i ştiu decât ca un nume pomenit în cântece. Mellyrn li se spune şi sunt cei purtători de flori galbene, dar nicicând nu m-am suit în vreunul. O să văd acum care le e forma şi felul de a creşte.

— Oricare ar fi acestea, îşi dădu Pippin cu părerea, trebuie că sunt nişte copaci minunaţi dacă pot oferi odihnă peste noapte şi altora decât păsărilor. Eu unul nu pot dormi cocoţat pe-o cracă.

— Atunci sapă-ţi o vizuină în pământ, îl luă peste picior Legolas, dacă aşa e obiceiul seminţiei tale. Doar că trebuie s-o sapi adânc şi cu repeziciune, de vrei să te ascunzi de orci.

După aceste vorbe, elful sări fără greutate de la pământ şi se prinse de o ramură ce creştea din trunchi mult deasupra capului său. Dar, chiar în vreme ce stătea aşa agăţat, legănându-se câteva clipe, se auzi deodată o voce dintre umbrele înalte ale copacului.

— Daro! glăsui aceasta, făcându-l pe Legolas să cadă înapoi la pământ, surprins şi înspăimântat.

Se trase lângă trunchi şi se ghemui acolo.

— Nu mişcaţi, le şopti el celorlalţi. Nu vă clintiţi şi nu vorbiţi. De sus se auzi un hohot de râs şi apoi o altă voce, la fel de limpede, vorbi în limba elfică. Frodo pricepu doar câteva frânturi din ceea ce spunea vocea, căci graiul locuitorilor pădurii la răsărit de munţi nu se asemăna cu cel de la Apus. Legolas se uită înspre ramuri şi răspunse pe aceeaşi limbă .

— Cine sunt şi ce spun? întrebă Merry.

— Sunt elfi, zise Sam. Nu Ie auzi vocile?

— Aşa e, sunt elfi, întări Legolas, şi spun că respiraţia voastră e atât de răsunătoare, că v-ar putea nimeri şi pe întuneric.

Sam îşi duse iute mâna la gură.

— Dar mai spun că nu aveţi de ce vă teme. Ştiu de mult că venim. Mi-au auzit vocea încă de pe malul celălalt al râului Nimrodel şi au înţeles că fac parte din neamul lor de la Miazănoapte, drept pentru care ne-au lăsat să trecem prin vad; mai târziu m-au auzit cântând. Acum mă roagă să urc împreună cu Frodo; căci, din cât se pare, au primit ceva veşti despre el şi călătoria noastră. Cât despre ceilalţi, îi roagă să aibă puţină răbdare şi să stea de strajă la piciorul copacului până hotărăsc ce este de făcut.

Dintre umbre coborî până jos o scară: era făcută dintr-o frânghie cenuşiu-argintie, care strălucea în întuneric şi, cu toate că părea firavă, se dovedi destul de trainică să ţină mai mulţi deodată.

Legolas urcă una-două, Frodo însă îl urmă mai încet; după el urcă Sam, care se străduia să-şi stăpânească respiraţia zgomotoasă. Ramurile copacului-mallorn creşteau aproape direct din trunchi şi se îndreptau în sus; dar spre vârf trunchiul principal se împărţea într-o coroană din multe crengi şi printre acestea cei trei descoperiră că fusese construită o platformă de scânduri, numită flet în acele vremuri: în elfică i se spunea talan. Pe ea se ajungea printr-o gaură rotundă tăiată în mijloc, prin care fusese coborâtă şi scara.

Când în sfârşit urcă şi Frodo pe flet, îl găsi pe Legolas şezând împreună cu alţi trei elfi. Erau înveşmântaţi în straie de un verde închis, astfel că nu puteau fi zăriţi între tulpinile copacilor decât dacă făceau mişcări bruşte. Se ridicară în picioare şi unul dintre ei scoase de sub veşmânt o lampă mică ce trimitea o singură rază argintie şi subţire. Elful o ridică în sus, luminând chipul lui Frodo şi al lui Sam. Apoi stinse lumina şi rosti cuvinte de bun venit în limbă lui elfă. Frodo îi răspunse împleticit.

— Bun venit, îi ură din nou elful pe limba comună, vorbind rar. Nu prea folosim alt grai decât al nostru; căci acum sălăşluim în inima pădurii şi nu ne amestecăm de bunăvoie cu alte seminţii. Chiar şi neamurile noastre de la Miazănoapte sunt înstrăinate de noi. Dar mai sunt dintre noi unii care călătoresc încă pe meleaguri străine pentru a strânge noutăţi şi a veghea asupra vrăjmaşilor noştri, iar ei vorbesc în graiurile altor popoare. Eu sunt unul dintre ei. Haldir îmi este numele. Fraţii mei, Rumil şi Orophin, ştiu prea puţin limba voastră.

Dar am auzit zvonuri despre venirea voastră, căci solii lui Elrond au trecut pe lângă Lorien în drumul lor spre casă, în sus pe Scările Pârâiaşului Tainic. N-am mai auzit despre… hobbiţi sau piticuţi de tare multă vreme, nici măcar nu ştiam că mai vieţuiesc pe Pământul de Mijloc. Nu arătaţi că aţi avea gânduri rele. Şi pentru că umblaţi împreună cu un elf de-al nostru, suntem dornici să vă primim cu prietenie, aşa cum a cerut Elrond; cu toate că nu ne stă în obicei să-i însoţim pe străini prin ţara noastră. În noaptea asta, însă, va trebui să rămâneţi aici. Câţi sunteţi?

— Opt, răspunse Legolas. Eu, patru hobbiţi şi doi oameni, dintre care unul, Aragorn, este un prieten al elfilor din seminţia celor din Apusime.

— Numele lui Aragorn, fiu al lui Arathorn, este cunoscut în Lorien, zise Haldir, şi se află în graţiile Doamnei noastre. Toate bune şi frumoase, prin urmare. Dar nu ai înşirat decât şapte.

— Al optulea e un gnom, adăugă Legolas.

— Un gnom! exclamă Haldir. Asta nu e bine. N-am mai avut de-a face cu gnomii din Zilele întunecate de demult. Nu sunt îngăduiţi pe meleagul nostru. Nu-l pot lăsa să treacă.

— Dar el e din ţara Muntelui Singuratic, credincios lui Dain şi prieten cu Elrond, îi luă Frodo apărarea. Elrond însuşi l-a ales să fie unul dintre tovarăşii noştri şi s-a arătat plin de curaj şi bună credinţă.

Elfii se sfătuiră între ei cu vocile lor şoptite şi-i puseră întrebări lui Legolas pe limba lor.

— Prea bine, se înduplecă Haldir în cele din urmă. Ne vom învoi şi cu asta, măcar că o facem împotriva inimilor noastre. Dacă Aragorn şi Legolas se leagă să-l păzească şi să răspundă pentru el, va avea voie să treacă; dar va trebui să străbată Lothlorien legat la ochi.

Acum însă, gata cu sfatul. Nici unul dintre voi nu trebuie să rămână pe pământ. Am păzit toate Râurile de când am văzut acum multe zile o ceată mare de orci îndreptându-se pe la poalele munţilor spre miazănoapte, unde se află Moria. Lupii urlă la hotarele pădurii. Dacă veniţi cu adevărat din Moria, primejdia nu poate fi departe în urmă. Mâine dimineaţă devreme trebuie să vă continuaţi drumul.

Cei patru hobbiţi vor urca aici, să stea cu noi — nu ne temem de ei! În copacul alăturat se află un alt talan. Acolo să se refugieze ceilalţi. Tu, Legolas, ne vei da socoteală pentru ei. Strigă-ne, de e să se întâmple ceva. Şi stai cu ochii pe gnomul ăla.

Legolas coborî iute scara pentru a duce mesajul lui Haldir; curând după aceea, Merry şi Pippin se căţărară până pe fletul înalt. Abia mai respirau şi păreau tare speriaţi.

— Poftim, reuşi să îngaime Merry. Am adus şi paturile voastre, pe lângă ale noastre. Pas Mare a ascuns restul bagajelor sub un morman mare de pietre.

— N-aveaţi nevoie de toate poverile astea, îi spuse Haldir. Iarna e frig aici sus, în vârful copacilor, doar că în noaptea aceasta vântul bate de la Miazăzi; şi avem destule merinde şi băutură să vă dăm ca să alunge răcoarea nopţii, iar blănuri şi pelerine sunt cu prisosinţă.

Hobbiţii primiră cu bucurie această a doua (şi mult mai bună) cină. Apoi se înveliră la căldură, nu numai în pelerinele îmblănite ale elfilor, ci şi în paturile lor, şi încercară să adoarmă. Dar, cu toate că erau frânţi de oboseală, numai lui Sam îi fu lesne să adoarmă. Hobbiţilor nu le plac înălţimile şi nu dorm în locuri înalte, chiar şi când au scări în apropiere. Fletul nu era câtuşi de puţin un dormitor pe placul lor. N-avea pereţi şi nici măcar o balustradă; doar pe una dintre părţi se găsea un paravan uşor din împletitură de nuiele, ce putea fi mutat şi aşezat în locuri diferite, după cum bătea vântul.

Pippin nu se îndura să închidă ochii.

— Trag nădejde, spuse el, că, dacă adormim în această hulubărie de pal, n-am să mă rostogolesc până jos.

— Dacă apuc să adorm, mormăi Sam, o să dorm şi dacă mă rostogolesc. Şi cu cât vorbesc mai puţin, cu atât o să adorm mai repede, dacă pricepi ce vreau să spun.

Frodo rămase o vreme treaz, cu privirile aţintite la stelele ce luceau prin acoperişul palid al frunzelor tremurătoare. Lângă el, Sam sforăia de mult. Frodo desluşea vag formele a doi elfi care şedeau cu braţele în jurul genunchilor, vorbind în şoaptă. Cel de-al treilea coborâse pentru a-şi lua în primire postul de veghe de pe ramurile mai aproape de pământ. Într-un târziu, vrăjit de zvonul vântului în crengile de deasupra şi de murmurul dulce al cascadei Nimrodel de jos, Frodo adormi cu gândul la cântecul lui Legolas.

În miez de noapte se trezi. Ceilalţi hobbiţi dormeau. Elfii dispăruseră. Secera Lunii lucea stins printre frunze. Vântul încetase. De undeva, nu foarte departe, ajunse până la el un hohot de râs aspru şi tropăiturile multor picioare pe pământ. Se auzi un zăngănit de metale. Zgomotele se stinseră încet, părând a se depărta spre miazăzi, în adâncul pădurii.

Un cap apăru deodată prin gaura din flet. Frodo se ridică speriat în capul oaselor şi văzu că era un elf cu creştetul acoperit de o glugă cenuşie. Elful privi spre hobbiţi.

— Ce se-ntâmplă? întrebă Frodo.

— Yrch! sâsâi şoptit elful şi aruncă pe flet scara de frânghie făcută colac.

— Orci, şopti Frodo. Ce fac? Dar elful dispăruse.

Nu se mai auzea nici un sunet. Chiar şi frunzele stăteau nemişcate şi însăşi cascada părea să-şi fi oprit susurul. Frodo tremura tot în învelitorile lui. Mulţumea cerului că nu fuseseră prinşi jos, pe pământ, dar avea sentimentul că prea puţin îi apărau copacii, doar că-i ascundeau. Orcii erau la fel de ageri precum ogarii ce dădeau de-o urmă, aşa se spunea, dar puteau să se şi caţăre. Frodo scoase sabia din teacă: lama ei scăpără şi străluci ca o flacără albastră, pentru ca în clipele următoare strălucirea să dispară şi tăişul să devină mat. Cu toate acestea, simţământul de primejdie apropiată nu-l părăsi pe Frodo, ci se adânci. Se ridică de la locul lui, se târâ până la deschizătură şi privi în jos. Era aproape sigur că auzea ceva mişcându-se pe furiş la poala copacului, departe jos.

Şi nu erau elfi, căci seminţiile pădurilor se mişcau neauzite. Apoi urechea lui prinse un zgomot surd ca un fel de adulmecare; şi ceva părea să se caţăre pe scoarţa trunchiului. Frodo îşi încordă privirile în întuneric, ţinându-şi respiraţia.

Cu adevărat, ceva urca încet, iar respiraţia se auzea ca un sâsâit înfundat, printre dinţii încleştaţi. După care, tot mai aproape şi lipiţi parcă de trunchi, Frodo zări doi ochi spălăciţi. Se opriră şi priviră în sus fără să clipească. Brusc se întoarseră de la Frodo şi o siluetă ca o umbră neagră alunecă în jurul trunchiului şi dispăru.

Imediat după aceea Haldir apăru urcând cu repeziciune printre crengi.

— A fost ceva în copacul ăsta din care nu mi-a mai fost dat să văd până acum, zise el. Nu era orc. Şi-a luat tălpăşiţa de cum am atins trunchiul. Părea să urce cu mare băgare de seamă şi cu oarecare pricepere, altfel mi-ar fi venit să cred că era unul dintre voi, hobbiţii.

N-am tras, căci mi-e teamă să nu stârnesc ţipete: nu puteam risca o luptă. Abia a trecut o întreagă armată de orci. Au traversat Râul Nimrodel — blestemate să le fie tălpile împuţite ce-au spurcat apa lui curată! — şi-au apucat-o pe vechiul drum de-a lungul râului. Mi s-a părut că au dat de-o urmă, căci o vreme au cercetat în jurul locului unde v-aţi oprit voi. Noi trei n-am fi putut înfrunta o sută de-ai lor, astfel că am luat-o înaintea lor, vorbind cu voci înăbuşite, ca să-i atragem departe în pădure.

Orophin s-a dus acum în mare grabă la sălaşurile noastre, să-i pună în gardă pe ceilalţi. Nici un orc n-o să mai iasă viu din Lorien. Şi mulţi elfi vor sta pitiţi la hotarul de la miazănoapte până se va lăsa din nou întunericul. Dar voi trebuie s-o porniţi spre miazăzi de cum se luminează de ziuă.

Zorii se arătară palizi dinspre răsărit. Pe măsură ce se împlinea, lumina dimineţii pătrundea cernuta printre frunzele galbene ale copacului-mallorn, încât hobbiţii avură impresia că zăreau strălucind soarele la primele ceasuri ale unei dimineţi răcoroase de vară. Un cer albastru-palid se întrezărea printre ramurile mişcătoare. Uitându-se printr-o deschizătură făcută în marginea dinspre sud a platformei, Frodo văzu valea dintr-un cap într-altul al Râului Argintului, întinzându-se ca o mare de aur roşiatic ce se legăna uşor în adierea vântului.

Era încă devreme foarte şi frig atunci când însoţitorii Inelului purceseră din nou la drum, avându-i acum pe Haldir şi pe fratele său Rumil drept călăuze.

— Rămâi cu bine, dulce Nimrodel! strigă Legolas.

Frodo se uită în urmă şi prinse o scăpărare de spumă albă printre trunchiurile cenuşii ale copacilor.

— Rămâi cu bine, zise şi el.

I se părea, nu se ştie cum, că nicicând nu-i va mai fi dat să audă o apă curgând atât de minunat, împletindu-şi fără contenire nenumăratele ei note într-o melodie veşnic nouă.

Ajunseră la poteca ce continua de-a lungul malului vestic al Râului Argintului, şi o vreme o urmară spre miazăzi. În pământ se zăreau urme de tălpi de orci. Dar curând Haldir părăsi poteca şi o luă printre copaci, oprindu-se pe malul râului, sub umbra coroanelor.

— Unul dintre elfii mei se află pe malul celălalt, spuse el, deşi poate că voi nu-l vedeţi.

Scoase un sunet, ca un şuierat surd de pasăre, şi din tufărişul crescut în jurul unor copaci tineri apăru un elf, înveşmântat în straie cenuşii, dar cu gluga dată pe spate; părul lui strălucea ca aurul în soarele dimineţii. Cu îndemânare, Haldir aruncă peste Râu un colac de funie cenuşie, iar elful îl prinse şi înfăşură capătul frânghiei în jurul unui copac de pe mal.

— După cum vedeţi, Celebram e un Râu vijelios în acest loc, le spuse Haldir; e adânc şi curge cu repeziciune, iar pe lângă asta mai e şi foarte rece. Noi nu punem picioarele în el atât de departe la miazănoapte. Numai că în aceste zile de primejdie şi veghe nu durăm poduri. Uite cum trecem de pe-un mal pe celălalt. Urmăriţi-mă cu atenţie.

Înnodă capătul său de frânghie în jurul altui copac şi apoi fugi iute până dincolo şi la fel se întoarse, de parcă alerga pe un drum bătătorit.

— Eu pot trece pe cărăruia ăsta, zise Legolas, dar ceilalţi nu au deprindere pentru aşa ceva. Ce să facă, să treacă înot?

— Nu. Mai avem două frânghii. Le vom lega deasupra celeilalte, una la înălţimea umărului, cealaltă la mijloc şi, ţinându-se de ele, şi dacă sunt cu mare grijă, vor putea trece şi străinii.

După ce podul acesta firav fu terminat, drumeţii îl trecură, unii cu mare băgare de seamă şi încet, alţii cu mai mare uşurinţă. Dintre hobbiţi, Pippin se dovedi cel mai bun, căci avea piciorul sigur, drept care traversă repede, ţinându-se doar cu o mână; dar ochii îi erau îndreptaţi pe malul celălalt, nici o clipă în jos. Sam se târâ, încleştându-şi disperat mâinile pe frânghii şi uitându-se tot timpul la apa albicioasă şi învolburată, ca spre o genune în munţi.

Când se văzu pe malul celălalt, răsuflă uşurat.

— Cât trăieşti, înveţi, cum zicea unchiaşul meu. Doar că el se gândea la grădinărit, nu cum să doarmă cocoţat pe-o cracă, de parcă am fi păsări, sau cum să umble ca un păianjen. Nici măcar unchiaşu’ Andy n-a făcut vreodată şmecheria asta

După ce toţi se strânseră pe malul răsăritean al Râului Argintului, elfii dezlegară frânghiile şi pe două le făcură colac. Rumil, care rămăsese pe celălalt mal, trase spre el a treia frânghie, o aruncă pe umăr şi, făcându-le semn cu mâna, plecă înapoi spre Nimrodel, să stea de strajă.

— Ei, prieteni, zise Haldir, aţi intrat în Naith Lorien, sau Clinul lui Lorien, cum i-aţi spune voi, căci este meleagul ce se întinde ca un vârf de lance între braţele Râului Argintului şi al Anduinului cel Mare. Nici unui străin nu-i este îngăduit să pătrundă în tainele acestui meleag. Şi mai puţini sunt cei cărora le este dat cu voie de la noi să pună piciorul aici.

După cum ne-a fost învoiala, pe Gimli Gnomul îl voi lega la ochi aici. Ceilalţi vor putea merge nestingheriţi o vreme, până vom ajunge în preajma sălaşurilor noastre, în Egladil, în Unghiul dintre ape.

Vorbele acestea nu fură câtuşi de puţin pe placul lui Gimli.

— Învoiala voastră nu a fost şi a mea, protestă el. N-am să merg legat la ochi, precum un cerşetor sau un prizonier. Şi nu-s iscoadă. Poporul meu n-a avut nicicând nici un fel de tocmeli cu supuşii Duşmanului. Iar elfilor nu le-am făcut vreodată vreun rău. N-am să vă trădez mai mult decât ar face-o Legolas sau oricare altul dintre tovarăşii mei de drum.

— Nu te bănuiesc de nimic, spuse Haldir. Doar că asta e legea noastră. Nu eu sunt cel care hotărăşte legea şi prin urmare nu o pot încălca. Destul că v-am lăsat să puneţi piciorul pe cestălalt mal al lui Celebram.

Gimli însă nu se lăsă înduplecat. Îşi depărtă puţin picioarele şi le înfipse în pământ, ducând mâna la coada securii.

— Voi merge mai departe liber, ori mă întorc şi-mi caut de unul singur ţara, unde toţi mă ştiu ca gnom de cuvânt, chiar de-o fi să pier în pustietate.

— Nu te poţi întoarce, zise Haldir cu asprime. Acum că aţi venit până aici, va trebui să fiţi duşi în faţa Seniorului şi a Stăpânei. Ei vă vor judeca şi vă vor lasă să plecaţi sau vă vor ţine pe loc, după cum le va fi voia. Nu puteţi traversa Râurile înapoi, iar în urma voastră se află acum străji neştiute de voi, ce nu vă vor lăsa să treceţi. Veţi fi ucişi înainte să apucaţi să le zăriţi.

Gimli îşi scoase securea de la brâu. Haldir şi tovarăşul său îşi încordară arcurile.

— Molima să se abată asupra gnomilor şi a gâturilor lor ţepene, mârâi Legolas.

— Staţi aşa, îi opri Aragorn. Dacă mă mai recunoaşteţi de călăuză a voastră, veţi face aşa cum vă voi spune. Nu-i cade bine gnomului să fie ales singurul şi-n felul acesta dintre noi toţi. Ne vom lăsa cu toţii legaţi la ochi, chiar şi Legolas. Aşa va fi cel mai bine, cu toate că înaintarea ne va fi înceată şi plicticoasă.

Gimli izbucni în râs.

— O să arătăm ca o ceată veselă de nebuni. Ne va duce Haldir legaţi de-o funie, cum sunt duşi cerşetorii orbi legaţi de-un câine? Dar voi fi mulţumit, şi numai dacă Legolas singur va merge tot pe orbeşte ca şi mine.

— Sunt elf şi neam cu cei de-aici, izbucni Legolas, mânios la rândul său.

— Atunci să strigăm cu toţii: „Molima să se abată peste gâturile înţepenite ale elfilor!” spuse Aragorn. Cu toţii însă ne vom continua călătoria în acelaşi fel. Hai, leagă-ne la ochi, Haldir.

— Am să cer să fiu despăgubit pentru fiece căzătura şi fiece deget lovit, dacă nu ne vei duce aşa cum se cuvine, mai zise Gimli, lăsându-se legat cu o bucată de pânză.

— N-o să ai de ce să ceri despăgubiri, îl linişti Haldir. Va voi duce aşa cum trebuie, iar drumurile sunt netede şi drepte.

— Vai, vai, câtă nebunie în lume în zilele astea, oftă Legolas. Iată-ne cu toţii duşmanii unui singur Duşman, şi cu toate astea trebuie să umblu legat la ochi, în vreme ce soarele străluceşte vesel în ţara pădurii de sub frunzele de aur.

— O fi nebunie, zise Haldir. Cu adevărat, în nimic altceva nu se arată mai limpede puterea Seniorului Întunecimii ca în înstrăinarea ce-i îndepărtează unii de alţii pe cei ce încă i se împotrivesc. Dar atât de puţină credinţă şi încredere găsim în lumea de dincolo de Lothlorien, în afară poate de Vâlceaua Despicată, încât nu cutezăm a pune în primejdie ţara noastră numai pentru că noi credem în alţii. Am ajuns să trăim pe o insulă înconjurată de multe pericole, iar mâinile ne sunt mai des pe coarda arcului decât pe corzile harpei.

Multă vreme ne-au stat Râurile pavăză, dar nici pe ele nu ne mai putem bizui; căci Umbra s-a întins spre miazănoapte peste tot în jurul nostru. Sunt unii ce vorbesc despre plecare, numai că şi pentru asta pare de-acum să fie prea târziu. Răul pune tot mai mult stăpânire pe munţii de la apus; spre răsărit, pământurile sunt pustiite, doar creaturile lui Sauron mişună pe-acolo; şi-auzim şi zvonuri că nu mai putem fi siguri nici de trecerea spre miazăzi, prin Rohan, iar gurile Râului cel Mare sunt păzite de Duşman. Chiar de-am izbuti cumva s-ajungem pe ţărmurile Mării, nu mai avem unde găsi adăpost. Se spune c-ar mai fi limanuri ale Elfilor Nobili, dar şi acestea sunt departe la miazăzi şi la apus, dincolo de meleagul piticuţilor. Unde anume, or fi ştiind Seniorul şi Doamna lui, mie unul mi-s necunoscute.

— Ai putea măcar să ghiceşti, atâta vreme cât ne-ai văzut pe noi, zise Merry. Sunt limanuri ale elfilor la apus de ţinutul meu, Comitatul, unde locuiesc hobbiţii.

— Fericit popor sunt hobbiţii, să trăiască în apropiere de ţărmurile mării, ofta Haldir. Multă vreme a trecut de când vreunuia din neamul meu i-a fost dat s-o vadă, numai cântecele ne mai amintesc de ea. Povesteşte-mi despre aceste limanuri cât mergem.

— Nu pot, recunoscu Merry, nu le-am văzut niciodată. Până acum n-am ieşit niciodată din ţinutul meu, şi dacă aş fi ştiut cum arată lumea de dincolo de hotare, nu cred c-aş fi avut curajul să-l părăsesc.

— Nici măcar să vezi frumosul Lothlorien? întrebă Haldir. Aşa e, lumea e plină de pericole şi multe locuri întunecate se află în ea; dar tot mai este multă frumuseţe, şi o fi ea dragostea amestecată cu suferinţa peste tot pe pământ, numai că tot dragostea pare să fie mai puternică.

Sunt printre noi dintre cei care cântă că Umbra se va retrage şi pacea va veni încă o dată. Numai că mie nu-mi vine a crede că lumea dimprejurul nostru va mai fi cândva aşa cum a fost în străvechime, sau lumina Soarelui aceeaşi ca în zilele de odinioară. Teamă mi-e că pentru elfi se va dovedi cel mult un soi de nelinişte, când vor putea trece spre Mare nestingheriţi şi vor părăsi Pământul de Mijloc pentru totdeauna. Vai de Lothlorien, ce mi-e atât de drag! Săracă va fi viaţa într-o ţară unde nu creşte mallornul. Şi de sunt copaci-mallorn dincolo de Marea cea Mare, n-am auzit pe nimeni să spună.

În timp ce vorbeau astfel, însoţitorii Inelului mergeau încet, unul după altul, pe cărăruile pădurii, călăuziţi de Haldir, iar elful celălalt venea în urma lor. Sub tălpi drumul era moale şi neted, astfel că după o vreme paşii le deveniră nestingheriţi, fără teamă de cădere sau de lovituri. Cum ochii îi erau legaţi, Frodo descoperi că auzul şi celelalte simţuri i se ascuţiseră. Simţea mirosul copacilor şi al ierbii de sub tălpi. Auzea multe note diferite în foşnetul frunzelor de deasupra capului, murmurul îndepărtat al râului, undeva la dreapta lui, şi glasurile subţiri şi cristaline ale păsărilor din înaltul cerului. Simţea razele Soarelui pe faţă şi pe mâini atunci când treceau printr-o poiană deschisă.

De cum pusese piciorul pe malul acesta al Râului Argintului, îl năpădise un sentiment ciudat, care devenea tot mai puternic cu cât înaintau mai mult în adâncul ţării: i se părea că trecuse un pod al timpului într-un colţ rămas din Zilele de Odinioară, şi acum mergea printr-o lume care nu mai exista. În Vâlceaua Despicată rămăseseră amintiri ale lucrurilor ce fuseseră odată; în Lorien acele lucruri străvechi încă dăinuiau peste tot în jur. Răul fusese văzut şi auzit acolo; suferinţa pătrunsese în sufletele lor; elfii se temeau de lumea din afară, nu aveau încredere în ea; lupii urlau la hotarele pădurii, dar peste pământul ţării Lorien nu atârna nici o umbra.

Întreaga zi însoţitorii Inelului îşi continuară marşul, până simţiră cum coboară seara răcoroasă şi auziră vântul nopţii timpurii şoptind prin frunzişul des. Şi pentru că elfii care-i călăuzeau nu le îngăduiră să se dezlege la ochi, astfel că nu puteau urca, se opriră pentru odihnă şi dormiră fără teamă pe pământul gol. A doua zi dimineaţa porniră din nou la drum, umblând fără grabă. La amiază se opriră, iar Frodo îşi dădu seamă că ieşiseră din pădure în plin soare. Deodată, se auzi un zvon de multe voci în toate părţile.

O companie de elfi se apropiase fără zgomot de ei, venind din Partea opusă: grăbeau spre hotarele de nord, să le păzească de niscai atacuri dinspre Moria; şi aduceau veşti pe care Haldir le împărtăşi în parte şi drumeţilor. Orcii jefuitori căzuseră într-o cursă şi cei mai mulţi dintre ei fuseseră nimiciţi; puţinii care scăpaseră cu viaţă o luaseră la sănătoasa spre apus, în direcţia munţilor, şi erau urmăriţi. Mai fusese văzută şi o creatură ciudată, care fugea îndoită de spate, cu mâinile aproape de pământ, ca o fiară, numai că n-avea formă de fiară. Nu izbutiseră s-o prindă şi nici nu trăseseră cu arcul în ea, neştiind dacă era bună sau rea, după care dispăruse înspre miazăzi, de-a lungul Râului Argintului.

— Şi mi-au mai adus o solie, de la Senior şi Doamna lui, din Galadhrim. Veţi merge nestingheriţi, toţi, chiar şi gnomul Gimli. După cât se pare, Stăpâna ştie cine şi ce este fiecare dintre voi. Or fi ajuns şi alţi soli din Vâlceaua Despicată.

Haldir îl dezlega la ochi mai întâi pe Gimli.

— Să-mi fie cu iertare, spuse el, făcând o plecăciune adâncă. Să ne priveşti cu ochi prietenoşi. Priveşte şi te bucură, căci din Ziua lui Durin eşti primul gnom căruia îi este dat să vadă copacii din Naith.

Când şi ochii lui fură dezlegaţi, Frodo privi în sus şi respiraţia i se opri în piept. Stăteau într-un loc deschis. La stânga se zărea o colină mare, acoperită cu un covor de iarbă la fel de verde ca verdele Primăverii în Zilele de Odinioară. În vârful ei, ca o coroană dublă, creşteau două inele de copaci; cei din afară aveau coaja albă ca zăpada şi erau desfrunziţi, însă minunaţi în goliciunea lor graţioasă; cei dinăuntru erau mallorni foarte înalţi şi încă poleiţi cu aur palid. Sus de tot, printre ramurile unui copac din mijlocul lor, mai înalt decât toţi ceilalţi, se zărea lucind un flet alb. La poalele copacilor şi de jur-împrejur pe clinele colinei, iarba era împestriţată de floricele aurii, în formă de stea. Printre ele, aplecându-şi căpşoarele pe lujerele zvelte, alte flori, albe şi de un verde-şters: licăreau ca o boare în verdele bogat al ierbii. Deasupra tuturora, cerul era albastru, iar soarele după-amiezei strălucea peste colină şi arunca umbre lungi şi verzi sub coroanele copacilor.

— Priviţi! Aţi ajuns în Cerin Amroth, le spuse Haldir. Căci aici este inima tărâmului străvechi, aşa cum a fost el de mult de tot, iar aceasta este colina lui Amroth, unde, în zilele mai fericite, a fost durată casa lui înaltă. Aici înfloresc veşnic florile iernii în iarba mereu verde: galbenele elanor, şi palidele niphredil. Aici vom sta o vreme, şi abia pe înserat vom intra în oraşul Galadhrim.

Drumeţii se aruncară în iarba înmiresmata şi doar Frodo rămase în picioare, încă mut de uimire. Era ca şi cum ar fi pătruns printr-o fereastra înaltă, ce dădea spre o lume dispărută. O lumină adăsta peste ea, pentru care nu găsea cum s-o numească în graiul lui. Tot ce vedea era minunat alcătuit, dar formele apăreau atât de clare, ca şi cum fuseseră imaginate şi desenate abia când i se dezlegaseră lui ochii, şi în acelaşi timp atât de străvechi, de parcă fuseseră alcătuite dintotdeauna. Nu zărea alte culori, decât cele pe care le ştia; auriul şi albul şi albastrul şi verdele, numai că erau proaspete şi tulburătoare, de-ar fi zis că abia în acea clipă le zărise pentru prima oara şi le găsise nume noi şi încântătoare. În vreme de iarnă, nici o inimă nu putea tânji aici după primăvară sau vară. Nici o meteahnă, nici o suferinţă, nici o sluţenie nu puteau fi zărite în nimic ce vieţuia pe pământ. În ţara Lorien nu era nici o pată.

Îşi întoarse privirile şi-l văzu pe Sam stând lângă el, uitându-se în jur cu un aer năuc şi frecându-se la ochi, de parcă nu-i venea să creadă că era treaz.

— Poftim, soare pe cer şi zi senină. Şi eu care credeam că elfilor nu le plac decât luna şi stelele: dar ce văd acum e mai elf decât tot ce-am văzut la viaţa mea. Mă simt ca şi cum aş fi înăuntrul unui cântec, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun.

Haldir îi privi şi părea că înţelegea şi gândul şi vorba. Zâmbi.

— Amândoi simţiţi puterea Stăpânei din Galadhrim, le spuse el. Aţi vrea să urcaţi cu mine pe Cerin Amroth?

Elful o luă înainte, păşind cu pas uşor pe clinele înierbate, iar hobbiţii îl urmară. Deşi umbla şi respira, iar în jurul lui frunzele şi florile vii erau alintate de aceeaşi boare răcoroasă ce-i atingea şi lui faţa, Frodo se simţea ca şi cum se afla pe un tărâm în afara timpului, ce nu pălea, nu se schimba şi nu cădea în uitare. După ce va fi plecat de acolo şi va fi păşit în lumea de afară, Frodo, călătorul din Comitat, tot pe acolo îşi va purta paşii, pe iarbă printre elanor şi niphredil, în frumosul Lothlorien.

Pătrunseră în cercul copacilor albi. Şi tot atunci Vântul de la Miazăzi învălui colina Cerin Amroth şi suspină printre ramuri. Frodo rămase nemişcat, căci auzea de tare departe mările cele mari foşnind pe ţărmuri ce de mult fuseseră duse de ape, şi auzea ţipătul păsărilor de mare ale căror seminţii pieriseră de pe suprafaţa pământului.

Haldir însă mersese mai departe, iar acum se căţăra spre fletul alb. Când Frodo se pregăti să urce după el, îşi puse mâna pe trunchiul copacului; nicicând înainte nu simţise atât de brusc şi cu atâta intensitate senzaţia pe care i-o dădea atingerea scoarţei, ca o piele sub care pulsa viaţa. Îl încânta lemnul, îl încânta să-l simtă sub palmă, şi nu era senzaţia pe care o avea tăietorul de lemne sau tâmplarul, ci bucuria lemnului viu însuşi.

Când în sfârşit ajunse sus, pe fletul înalt, Haldir îl luă de mână şi îl întoarse cu faţa spre sud.

— Întâi uită-te într-acolo, îi zise el.

Frodo se uită şi văzu, la o oarecare distanţă, un deal cu mulţi copaci falnici, sau poate un oraş de turnuri verzi: prea bine nici el n-ar fi putut spune ce era. Din acel loc i se părea că izvorăsc puterea şi lumina ce ţineau sub stăpânire întreg meleagul. Îl cuprinse deodată dorinţa să poată zbura ca o pasăre până în oraşul verde. Apoi privi spre est şi văzu ţara Lorien întinzându-se până la lucirea stinsă a lui Anduin, Râul cel Mare. Frodo îşi înălţă privirile deasupra râului şi toată lumina se stinse, iar el se găsea din nou în lumea pe care o ştia. Dincolo de Râu, pământul apărea drept ca-n palmă, pustiu, fără formă, fără contururi, până departe, unde se înălţa din nou ca un zid întunecos şi mohorât. Soarele ce strălucea peste Lothlorien nu avea puterea să lumineze umbra acelei înălţimi îndepărtate.

— Acolo se află fortăreaţa Codrului Întunecimii de la Miazăzi, spuse Haldir. E înconjurată de o pădure de brazi negri, unde copacii se înghesuie unii în alţii iar ramurile putrezesc şi se veştejesc. În mijlocul lor, pe o stâncă, se înălţa Doi Guldur, unde şi-a avut sălaşul, de mult de tot, Duşmanul ascuns. Teamă ne e că iarăşi s-a aciuat cineva acolo, cu o putere de şapte ori mai mare. În ultima vreme, peste el se întinde adeseori un nor negru. Din locul acesta poţi vedea cele două puteri ce se împotrivesc una alteia; se înfruntă tot mereu în gând, chiar şi acum, dar, în vreme ce lumina pătrunde până în inima întunericului, propria sa taină n-a fost descoperită. Nu încă.

Haldir se răsuci spre scară şi începu să coboare în grabă; ei îl urmară.

La poala colinei, Frodo îl găsi pe Aragorn, stând nemişcat şi tăcut ca un copac; în mână însă ţinea o mică floare aurie de elanor, iar în ochii lui scăpără o lumină. Era învăluit de o amintire frumoasă; privindu-l, Frodo înţelese că Aragorn vedea lucrurile aşa cum fuseseră ele odată în acel loc. Căci anii de încrâncenare pieriseră de pe chipul lui Aragorn şi acum părea înveşmântat în alb, un senior tânăr, înalt şi frumos; şi buzele lui rosteau vorbe în limba elfică spre o fiinţă pe care Frodo n-o putea zări. Arwen, vanimel-da, namarie! spuse el, apoi trase adânc aer în piept şi, întorcându-se din gândurile sale, îl privi pe Frodo şi zâmbi.

— Aici este inima regatului Elfilor pe acest pământ, zise el, şi aici îmi va rămâne inima pentru totdeauna, dacă nu vom găsi o altă lumină dincolo de drumurile întunecate pe care încă le avem de străbătut, tu şi cu mine. Vino.

Luându-l pe Frodo de mână, părăsi colina Cerin Amroth, unde n-avea să se mai întoarcă nicicând ca fiinţă vie.

VII Oglinda lui Galadriel

Soarele coborî dincolo de munţi şi umbrele se adânceau în păduri atunci când ei porniră din nou la drum. Cărările pe care le urmau străbăteau desişuri în care se strânsese de-acum înserarea. Noaptea se strecură curând sub coroanele copacilor, astfel că elfii îşi descoperiră lămpile de argint.

Pe neaşteptate, ajunseră iarăşi la loc deschis şi se pomeniră sub un cer palid, de seara, presărat cu primele stele. În faţa lor, o întindere fără copaci, ca o tipsie rotundă, uriaşă, ce cobora în panta uşoara de o parte şi de alta. La capătul celălalt se zărea un şanţ adânc, pierzându-se în negurile blânzi, dar iarba de pe margine era verde, de-ai fi zis că păstrase strălucirea soarelui care apusese. Pe celălalt mal se ridica la mare înălţime un zid verde ce înconjura o colină verde acoperită de copaci-mallorn ce creşteau mai semeţi decât tot ceea ce văzuseră până atunci pe acele tărâmuri. Vârfurile lor nu puteau fi ghicite, dar în lumina tot mai stinsă a amurgului se asemănau cu nişte turnuri vii. În rămurişul lor bogat şi printre frunzele mereu mişcătoare scăpărau sumedenie de luminiţe, verzi şi aurii şi argintii. Haldir se răsuci spre ceilalţi.

— Bun venit în Caras Galadhon, le ură el. Aici este oraşul neamului Galadhrim, unde trăiesc Seniorul Celeborn şi Galadriel, Doamna Ţării Lorien. Dar nu putem intra pe aici, căci porţile nu dau spre miazănoapte. Trebuie să înconjurăm spre miazăzi şi drumul nu e scurt, pentru că oraşul este întins.

De-a lungul malului exterior al şanţului înainta un drum pavat cu pietre albe. Pe acesta îl urmară, îndreptându-se spre vest, şi oraşul se afla la stânga, înălţându-se deasupra lor ca un nor verde; şi pe măsură ce noaptea se făcea tot mai neagră, tot mai multe lumini se iveau, până când întreaga colină păru cuprinsă de focul stelelor, în cele din urmă, ajunseră la un pod alb şi, trecându-l, se opriră în faţa marilor porţi ale oraşului: erau îndreptate spre sud-est, aşezate între cele două capete ale zidului înconjurător, care aici se petreceau unul peste celălalt, porţi înalte şi solide, iar pe ele atârnau o mulţime de lămpi. Haldir bătu, spuse ceva şi porţile se deschiseră fără zgomot; gărzile, însă, din cât putea vedea Frodo, nu se zăreau nicăieri. Drumeţii trecură pragul şi porţile se închiseră în urma lor. De acolo pornea un drum săpat adânc în pământ între capetele zidului şi, mergând iute de-a lungul lui, intrară în Oraşul Copacilor. Nu se vedea nici ţipenie pe nicăieri şi nici paşi nu răsunau pe poteci; în schimb, se auzeau multe glasuri, în jurul lor şi în văzduhul de deasupra. De departe, de sus de pe deal, ajungea până la ei un zvon de cântec, picurând din înălţimi ca o ploaie uşoară pe frunze.

Merseră pe multe poteci şi urcară multe trepte până pe platourile înalte unde văzură în faţa lor, în mijlocul unei pajişti largi, licăririle unei fântâni. Era luminată cu lămpi de argint ce se legănau atârnate de crengile copacilor, iar apa curgea într-un bazin de argint, din care se prelingea un pârâu alb. Pe partea dinspre sud a pajiştii se găsea cel mai măreţ dintre toţi copacii. Trunchiul lui gros şi neted lucea precum argintul cenuşiu şi urca până la primele ramuri, mult deasupra, care-şi deschideau braţele uriaşe sub norii umbroşi ai frunzelor. Lângă trunchi se afla o scară lată şi albă, iar la piciorul ei şedeau trei elfi. Se ridicară iute la apropierea drumeţilor şi Frodo văzu că erau înalţi şi înveşmântaţi în zale cenuşii, iar de umeri le atârnau mantii lungi.

— Aici sălăşluiesc Celeborn şi Galadriel, spuse Haldir. Dorinţa lor este să urcaţi şi să vorbiţi cu ei.

Unul dintre străjerii elfi suflă într-un corn mic, scoţând un sunet limpede, căruia i se răspunse cu alte trei sunete venite de foarte sus.

— Primul o să urc eu, spuse Haldir. Apoi Frodo, împreună cu Legolas. Voi, ceilalţi, urcaţi după cum vă e voia. Urcuşul e lung pentru cei care nu-s deprinşi cu asemenea trepte, dar vă puteţi odihni pe drum.

În timp ce urca încet, Frodo trecu pe lângă multe fleturi: unele de o parte, altele de cealaltă parte a scării, şi mai erau din cele construite lipite de trunchi, încât scara trecea prin ele. La o mare depărtare de pământ, ajunse la un talan larg, ca o punte de corabie. Pe el era durată o casă, atât de încăpătoare, încât ar fi putut servi drept sfat pentru oameni jos pe pământ. Intră după Haldir şi se pomeni într-o încăpere de formă ovală, prin mijlocul căreia trecea trunchiul mallornului uriaş, ca o coloană foarte groasă, deşi aici, în apropierea coroanei, se îngustă.

Încăperea era plină de o lumină blândă; pereţii îi erau verzi şi argintii, iar tavanul făcut din aur. Se găseau mulţi elfi acolo, aşezaţi de jur-împrejur. Pe două jilţuri, lângă trunchiul copacului, având drept baldachin o ramură verde, şedeau unul lângă altul Celeborn şi Galadriel. Se ridicară spre a-şi întâmpina oaspeţii, după cum cerea datina elfilor chiar şi celor care erau priviţi ca regi preaputernici. Şi erau foarte înalţi. Doamna întocmai la fel de înaltă ca şi Seniorul; amândoi aveau chipuri grave şi frumoase. Purtau veşminte albe din cap până-n picioare; dar nici un semn nu le trăda vârsta înaintată, decât poate adâncimile ochilor, căci scăpărau precum lănciile în lumina stelelor şi, cu toate acestea, erau profunzi, ca nişte fântâni ale memoriei străvechi.

Haldir îl duse pe Frodo în faţa lor şi Seniorul îi ură bun venit chiar în graiul lui. Lady Galadriel nu rosti nici o vorbă, ci îl privi lung.

— Aşeză-te acum lângă jilţul meu, Frodo din Comitat, spuse Celeborn. Când vor fi venit şi ceilalţi, vom sta de vorbă cu toţii.

Pe fiecare însoţitor al lui Frodo îl salută curtenitor, spunându-i pe nume de cum intra.

— Bun venit, Aragorn, fiu al lui Arathorn, zise el. Trecut-au opt ani peste cei treizeci ai lumii de afară de când n-ai mai fost în astă ţară; sunt ani care apasă greu pe umerii tăi. Dar sfârşitul e aproape, în bine sau în rău. Lasă-ţi aici povara pentru o vreme.

Bun venit, fiu al lui Thranduil. Prea rar purcede încoace neamul meu la drum dinspre Miazănoapte.

Bun venit, Gimli, fiu al lui Gloin. Multă vreme s-a scurs, zău aşa, de când mi-a fost dat să vedem în Caras Galadhon vreun vlăstar al neamului lui Durin. Dar azi am încălcat străvechea noastră lege. Să fie acesta semnul că se întrevăd zile mai bune, cât o fi ea lumea de scufundată în beznă, şi că va renaşte prietenia între ale noastre seminţii.

Gimli făcu o plecăciune adâncă.

După ce toţi oaspeţii se aşezară în faţa jilţului său, Seniorul îi cuprinse cu privirea.

— Aici sunt opt, spuse el. La drum pare-mi-se că aţi pornit nouă; aşa ştiam din solii. O fi fost vreo schimbare de ultimă clipă despre care noi n-am aflat. Elrond se află tare departe, bezna se strînge între noi şi în tot acest an umbrele s-au întins tot mai lungi.

— Nu, n-a fost vorba de vreo schimbare de ultimă clipă, spuse Lady Galadriel, vorbind pentru prima oară.

Vocea ei era limpede şi melodioasă, dar mai adâncă decât o voce de femeie.

— Gandalf cel Sur a pornit la drum o dată cu ei, dar n-a trecut de hotarele acestei ţări. Acum spuneţi-ne unde se află; căci mult aş fi dorit să mai pot sta de poveşti cu el. De departe nu-l pot vedea, numai dacă trece de îngrădirile din Lothlorien: o negură cenuşie îl înconjoară şi cărările pe care-l poartă paşii săi şi căile pe care zboară gândurile sale îmi rămân ascunse.

— Vai, da, spuse Aragorn. Gandalf cel Sur s-a prăbuşit în negură. A rămas în Moria şi n-a mai scăpat.

La aceste vorbe, toţi elfii din încăpere strigară cuprinşi de amărăciune şi nevenindu-le să creadă.

— Rele veşti ne dai, spuse Celeborn, cele mai rele ce-au fost rostite în lungi ani de fapte amarnice.

Răsucindu-se spre Haldir, i se adresă:

— De ce nu mi s-a spus nimic despre aceasta înainte? întrebă el în graiul elfic.

— Nu i-am povestit nimic lui Haldir despre faptele noastre sau despre ceea ce ne aduce pe aceste meleaguri, îi luă Frodo apărarea.

Gandalf ne-a fost călăuză şi ne-a arătat drumul prin Moria; şi când ne-am pierdut orice speranţă de a scăpa de acolo, el ne-a salvat şi s-a prăbuşit.

— Vrem să auzim povestea întreagă, ceru Celeborn.

Atunci Aragorn începu să depene toate cele ce se petrecuseră în trecătoarea Garadhras şi apoi în zilele ce au urmat; şi povesti despre Balin şi cartea lui şi despre lupta în încăperea Mazarbul şi despre foc şi puntea îngustă şi despre Teroarea ce se luase pe urmele lor.

— Un rău din Lumea Străveche, aşa mi s-a părut, cum nu mi-a fost dat să văd niciodată înainte, continuă Aragorn. Era şi negură şi flamă, puternică şi înspăimântătoare.

— Un Balrog din Morgoth, adăugă Legolas; cea mai năprasnică din toate năpastele elfice, fără doar de Acela ce şade în Turnul Întunericului.

— Cu adevărat am văzut pe punte ceea ce ne bântuie cele mai întunecate visuri, am văzut Blestemul lui Durin, zise Gimli cu o voce coborâtă, cu ochii plini de spaimă.

— Vai nouă, clătină din cap Celeborn. De mult aveam teama asta, că sub Cardhras stă ascunsă o ameninţare grozavă. De-aş fi ştiut că gnomii au stârnit încă o dată răul acesta din Moria, nu ţi-aş fi îngăduit să treci hotarele de la miazănoapte, nici ţie şi nici celor ce te însoţesc. Şi dacă n-ar fi cu supărare, s-ar zice că Gandalf a picat din marea lui înţelepciune într-o la fel de mare nesăbuinţă, căci a pătruns fără să trebuiască în plasa Moriei.

— Şi tare s-ar pripi cel care ar zice acestea, vorbi Galadriel cu o voce gravă. Nimic n-a fost fără rost din ce-a făcut Gandalf la viaţa lui. Cei care l-au urmat nu-i ştiau tainele minţii şi nu pot vorbi de ceea ce numai el avea în gând. Dar, orice i s-a întâmplat călăuzei, cei care l-au urmat n-au nici o vină. Să nu-ţi pară rău că i-ai urat bun venit gnomului. Dacă seminţia noastră ar fi fost surghiunită de atâta vreme şi atât de departe de Lothlorien, care elf din neamul Galadhrim, chiar şi Celeborn cel înţelept, ar trece prin preajma hotarelor ţării sale şi n-ar dori să-şi vadă pământul strămoşesc, chiar dacă le este acum dragonilor sălaş?

Întunecată este apa Kheled-zaram, continuă Galadriel, reci sunt izvoarele Kibil-nala şi minunate erau sălile cu mulţi pilaştri din Khazad-dum în Zilele de Odinioară, înainte să fi căzut sub stâncă regii cei semeţi.

Galadriel se uită la Gimli, care şedea trist, îmbujorat la faţă, şi zâmbi. Iar gnomul, auzind de numele rostite în graiul lui străbun, ridică ochii şi-i întâlni privirile; şi dintr-o dată i se păru a privi până în străfundul inimii unui duşman, unde văzu doar dragoste şi înţelegere. Pe chip i se aşternu mirarea, apoi zâmbi la rândul său.

Se ridică sfios şi se înclină după datina gnomilor, zicând:

— Dar Ţara Lorien cea plină de viaţă e cu mult mai frumoasă, iar Lady Galadriel e mai presus de toate nestematele ce zac ascunse sub pământ.

Se aşternu tăcerea. Într-un târziu, Celeborn vorbi din nou:

— N-am ştiut că vă aflaţi la atât de mare ananghie. Să-mi ierte Gimli vorbele cele aspre: am dat glas doar grijilor ce-mi stăpânesc inima. Voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă ajut, pe fiecare după cum îi e vrerea şi nevoia, dar mai cu seamă pe acela din seminţia mică, ce poartă greul.

— Ceea ce căutaţi voi ne este ştiut, zise Galadriel, uitându-se la Frodo. Nu vom spune aici nimic mai mult despre aceasta. Însă nu zadarnică se va dovedi, trag nădejde, venirea voastră pe meleagurile noastre spre a ne cere ajutorul şi e limpede că acesta a fost gândul lui Gandalf. Se ştie că Seniorul neamului Galadhrim este cel mai înţelept dintre toţi elfii ce trăiesc pe Pământul de Mijloc, şi mai darnic decât toţi regii. Căci el vieţuieşte în Apus de când s-au ivit primii zori ai lumii, iar eu alături îi sunt de ani făr’ de număr; după ce a pierit regatul Nargothrond, sau Gondolin, cum îi spuneţi voi, am străbătut munţii şi de atunci ne împotrivim, prin evurile lumii, îndelungatei înfrângeri.

Eu am fost cea care a chemat să se adune pentru întâia dată Sfatul cel Alb. Şi dacă planurile nu mi-ar fi fost zădărnicite, Gandalf cel Sur ar fi ajuns mai-marele Sfatului şi poate că lucrurile ar fi luat o altă întorsătură. Dar încă există speranţe. N-am să vă povăţuiesc să faceţi una sau cealaltă. Căci nu prin fapte sau urzeli şi nu alegând o cale sau alta vă pot fi de folos, ci numai ştiind ce-a fost şi ce este şi, în parte, ce va fi. Atât vă pot spune: Căutarea voastră se află pe muchie de cuţit. De vă rătăciţi fie şi numai o clipă, ea va da greş şi vă va paşte pe toţi o mare nenorocire. Dar, de veţi rămâne credincioşi Căutării voastre, mai aveţi o speranţă.

Şi cu aceste vorbe îi cuprinse pe toţi cu privirea şi în tăcere îi cercetă pe rând pe fiecare în parte. În afară de Legolas şi Aragorn, nici unul nu se simţi în stare să-i îndure privirile. Sam roşi pe dată şi îşi lăsă capul în piept.

În sfârşit, Lady Galadriel se îndură şi, zâmbind, îşi îndulci căutătura ochilor.

— Nu vă lăsaţi inimile îngreunate de griji, le spuse ea. La noapte veţi dormi în pace.

Drumeţii oftară, simţindu-se deodată istoviţi, ca şi cum ar fi fost supuşi unei cercetări îndelungi şi amănunţite, cu toate că nimic din ceea ce-i frământa nu fusese dat în vileag.

— Şi-acum duceţi-vă, îi îndemnă Celeborn. Tristeţea şi greutăţile drumului v-au secătuit. Ceea ce căutaţi poate că nu ne priveşte îndeaproape; totuşi, veţi găsi adăpost în Oraşul acesta, până când vă veţi fi tămăduit şi întremat. Acum odihniţi-vă şi o vreme nu vom mai pomeni despre drumul ce vă aşteaptă.

În acea noapte, însoţitorii Inelului dormiră jos, pe pământ, spre marea mulţumire a hobbiţilor. Elfii întinseseră pentru ei un cort mare, între copaci, în apropierea fântânii, în care aşezaseră sofale moi; apoi, rostind urări de linişte şi pace cu frumoasele lor voci elfice, îi lăsaseră să se culce. O vreme, drumeţii vorbiră despre seara petrecută în vârful copacului şi despre călătoria din acea zi, iar mai apoi despre Senior şi Doamna lui; căci încă nu cutezau să se întoarcă şi mai departe în timp.

— De ce-ai roşit, Sam? îl iscodi Pippin. Iute te-ai pierdut cu firea. S-ar fi zis că aveai conştiinţa încărcată. Nădăjduiesc că nu-i vorba de nimic altceva mai rău decât că îţi puseseşi în gând să-mi furi o pătură.

— Departe de mine gândul ăsta, se apără Sam, care nu avea chef de glumă. Dacă vrei să ştii, m-am simţit de parcă mă găseam gol puşcă, şi nu mi-a plăcut defel. Părea să privească înlăuntrul meu şi să mă întrebe ce-aş face dacă mi-ar da putinţa să zbor înapoi în Comitat, la o văgăună de-a mea micuţă şi cu… cu o bucăţică de grădină numai a mea.

— Ciudat, spuse Merry. Aproape acelaşi lucru l-am simţit şi eu; doar, doar… mă rog, nu cred c-am să spun mai mult, încheie el istovit.

Din câte se părea, acelaşi lucru se întâmplase şi cu ceilalţi: fiecare simţise că i se oferea şansa să aleagă între o umbră plină de spaime, ce se găsea în faţa lor, şi ceva ce-şi dorea mai presus de orice; se găsea acolo, desluşit, în faţa ochilor minţii, şi nu trebuia decât să se abată de la drum şi să lase Căutarea şi lupta împotriva lui Sauron în seama altora.

— Şi eu am o bănuială, spuse Gimli. Ceea ce mi s-a arătat mie va rămâne o taină ştiută numai de mine.

— Mie mi s-a părut tare ciudat, zise Boromir. Poate că a fost numai o încercare, iar Doamna n-a vrut altceva decât să ne citească gândurile doar pentru sine; dar aproape că mi-a venit să cred că ne-a ispitit, oferindu-ne ceea ce socotea că stătea în puterea ei să ne dea. Nu-i nevoie să spun că nici n-am vrut să ascult. Oamenii din Minas Tirith îşi ţin cuvântul dat.

Boromir însă nu le dezvălui ce credea că-i oferise Doamna. Cât despre Frodo, el refuză să vorbească, în ciuda întrebărilor cu care-l încolţea Boromir.

— Te-a ţinut mult sub privirile ei, Purtător al Inelului, nu se dădu bătut Boromir.

— Aşa e, recunoscu Frodo, însă voi păstra doar pentru mine ceea ce mi-a venit în minte atunci.

— Ei bine, fiţi cu grijă, mai zise Boromir. Nu pun prea mult temei pe Doamna asta elfă şi pe socotelile pe care le are.

— Să nu zici nimic rău despre Lady Galadriel, îl avertiză Aragorn cu asprime. Nu ştii ce vorbeşti. În ea şi în ţara asta nu există nici un rău, decât dacă vreun om îl aduce cu sine. Şi-atunci să se păzească. Dar în noaptea asta voi dormi fără frică, întâia dată de când am plecat din Vâlceaua Despicată. Şi trag nădejde că voi dormi adânc, ca să uit o vreme de durerea mea. Trupul şi sufletul mi-s ostenite.

Se aruncă pe sofaua lui şi adormi cât ai clipi.

Ceilalţi făceau curând acelaşi lucru şi nici sunet, nici vis nu le tulbura somnul. Când se treziră, văzură că lumina zilei cuprinsese întreaga pajişte din faţa cortului, iar apa din fântână se înălţa şi cădea înapoi sclipind în soare.

Din câte îşi putuseră da seama sau aveau să-şi amintească, popasul lor în Lothlorien durase câteva zile. Şi în tot timpul cât au stat acolo, Soarele a strălucit senin; doar când şi când cădea câte o ploaie blândă, care trecea repede, lăsând în urmă totul curat şi împrospătat. Aerul era răcoros şi blând, ca la început de primăvară. Cu toate acestea, în jurul lor simţeau liniştea profundă şi melancolică a iernii. Păreau să nu fi făcut altceva decât să manînce şi să bea şi să se odihnească şi să se preumble printre copaci; şi era de ajuns atât.

Pe Senior şi pe Doamna nu i-au mai revăzut, iar cu elfii nu vorbeau aproape deloc; căci puţini dintre aceştia cunoşteau şi foloseau graiul din ţinuturile de la Apus. Haldir îşi luase rămas-bun de la ei şi se reîntorsese la mărginimile de la Miazănoapte, unde se făcea strajă temeinică de când cu veştile despre Moria aduse de însoţitorii Inelului. Legolas era mai mult dus cu cei din neamul Galadhrim şi, după prima noapte, nu a mai dormit cu tovarăşii săi de călătorie, deşi se întorcea la ei să mănânce şi să stea de vorbă împreună. Adeseori îl lua pe Gimli cu sine de câte ori se ducea undeva mai departe în ţară, făcându-i pe ceilalţi să se mire de schimbarea petrecută cu el.

Şi cum stăteau împreună sau se plimbau, vorbeau de Gandalf şi tot ceea ce ştia fiecare şi văzuse la el le venea în minte cu limpezime. O dată cu întremarea trupurilor de pe urma suferinţelor şi oboselii îndurate, durerea din suflete pricinuită de pierderea lui devenise mai chinuitoare. Adeseori auzeau de undeva din apropiere voci elfice care cântau, şi ştiau că acelea erau cântece de jale pentru căderea lui, căci îi desluşeau numele printre dulcile şi tristele cuvinte pe care nu le puteau înţelege.

Mithrandir, Mithrandir, cântau elfii, O, tu, Pelerin Sur! Căci astfel le plăcea lor să-l numească. Dar, dacă Legolas se afla împreună cu ei, nu voia să le tălmăcească vorbele cântecelor, spunând că nu se pricepea la aşa ceva şi că, pentru el, durerea era încă prea aproape de inima lui şi că-l făcea să simta nevoia să plângă, nu să cânte.

Până la urmă Frodo fu acela care tălmăci o parte din amărăciunea lui în cuvinte demne de ţinut minte. Arareori era cuprins de imboldul de-a compune cântece sau de-a face versuri; chiar şi în Vâlceaua Despicată doar ascultase, niciodată nu cântase el însuşi, chiar dacă în amintirile lui păstrase multe dintre cântecele şi versurile născocite de alţii înaintea lui. Dar acum, stând lângă fântînă în Lorien şi auzind în jur glasurile elfilor, gândul lui lua forma unui cântec ce lui i se păru frumos; doar că, atunci când încercă să i-l cînte şi lui Sam, rămăseseră numai frânturi, palide ca un mănunchi de frunze veştede.

— Da’ ştiţi că-l întreceţi pe domnu’ Bilbo?! exclamă Sam

— Nu, din păcate nu, spuse Frodo. Dar mai bine decât atât, nu izbutesc acum.

— Dacă nu vă e cu supărare, domnu’ Frodo, de mai faceţi o-ncercare, tare mi-ar plăcea să puneţi acolo o vorbă şi despre focurile lui de artificii, zise Sam. Ceva care să sune cam aşa:

Chiar dacă asemenea versuri nici pe departe nu se apropie de adevăr.

— Nu, pe-astea le voi lăsa în seama ta. Sau a lui Bilbo, cine ştie. Dar… mă rog, nu mă mai simt în stare să spun mai mult. Mi-e cu neputinţă să mă gândesc că trebuie să-i duc vestea lui Bilbo.

Într-una din seri, Frodo şi Sam se preumblau agale în aerul răcoros al amurgului. Amândoi se simţeau cuprinşi de nelinişti. Asupra lui Frodo se lăsase pe neaşteptate umbra despărţirii: într-un fel, ştia că se apropia ceasul când va trebui să plece din Lothlorien.

— Ce gândeşti acum despre elfi, Sam? întrebă el. Ţi-am mai pus o dată întrebarea asta — multă vreme pare să fi trecut de-atunci; dar de atunci ai întâlnit mai mulţi.

— Aşa e. Şi, după mintea mea, sunt elfi şi elfi. Toţi sunt elfi, nu-i vorbă, dar nu-s toţi la fel. Cei de aici nu sunt rătăcitori sau pribegi şi îmi par mai de-alde noi: aş zice că sunt legaţi de locul ăsta mai mult decât sunt hobbiţii legaţi de Comitat. Dacă ei au făcut ţara, sau ţara i-a făcut pe ei, n-aş şti să spun, dacă mă-nţelegeţi. E o linişte minunată aici. Parcă nimic nu se întâmplă şi nimeni nu vrea să se întîmple ceva. Dacă e vreo vrajă la mijloc, atunci e ascunsă undeva în adânc, unde eu n-o pot găsi, ca să zic aşa.

— O vezi şi-o simţi peste tot în jur, zise Frodo.

— Aşa o fi, numai că nu vezi pe nimeni s-o folosească. Nici tu focuri de artificii, din acelea pe care ni le arăta bietu’ Gandalf. Mă-ntreb de ce nu i-am văzut defel pe Senior şi pe Doamna lui în zilele astea. Stau şi mă gândesc că acum ea ar putea să facă nişte lucruri minunate, dacă ar vrea. Tare mi-ar plăcea, domnu’ Frodo, să văd nişte vrăjitorie elfică.

— Eu nu. Eu sunt mulţumit. Şi nu mi-e dor de artificiile lui Gandalf, ci de sprâncenele lui stufoase, de firea lui aprigă şi de vocea lui.

— Drept vorbiţi, spuse Sam. Şi să nu gândiţi că eu caut nod în papură. Întotdeauna mi-am dorit să văd şi eu nişte vrăjitorie din aia despre care se pomeneşte în basmele cele de demult, dar nicicând n-am auzit de vreo ţară mai bună ca asta. E ca şi cum aş fi acasă şi în acelaşi timp dus aiurea, dacă mă-nţelegeţi. Nu vreau să plec. Dar încep să simt că, dacă tot trebuie să ne continuăm călătoria, atunci mai bine să plecăm acum. Treaba care n-a fost începută ia cel mai mult timp să fie isprăvită, cum zicea unchiaşu’ meu. Şi nu văd cu ce ne mai pot ajuta cei de-aici, oricât de vrăjit ar fi locul ăsta. Abia după ce vom fi plecat o să-i ducem şi mai tare dorul lui Gandalf, eu aşa gândesc.

— Şi mă tem că ai dreptate, Sam. Dar tot mai trag nădejde s-o vedem încă o dată pe Doamna elfilor, înainte să plecăm de aici.

Nici nu termină bine aceste cuvinte că o văzură pe Lady Galadriel apropiindu-se, chemată parcă de vorbele lor. Înaltă, albă, frumoasă, venea pe sub coroanele copacilor. Nu rosti nici un cuvânt, ci le făcu doar semn cu mâna a chemare.

O luă înaintea lor, spre clinele sudice ale colinei Caras Galadhon şi, trecând printr-un gard viu înalt, intră într-o grădină împrejmuită. Acolo nu creşteau copaci, încât grădina n-avea alt acoperământ decât cerul. Luceafărul de seară răsărise şi lucea cu scăpărarea lui albă deasupra pădurilor de la apus. Doamna coborî un şir lung de trepte, până într-o vîlcea adâncă şi verde prin mijlocul căreia curgea murmurând izvorul argintiu ce izvora din fântîna aflată sus pe colină. În fundul vâlcelei, pe un piedestal nu prea înalt, sculptat ca un copac rămuros, se găsea un havuz de argint, larg şi puţin adânc, iar lângă el un ulcior de argint.

Luînd apă din izvor, Galadriel umplu havuzul până în buză, suflă în el şi, când suprafaţa apei se linişti din nou, spuse:

— Aceasta este Oglinda lui Galadriel. V-am adus aici ca să puteţi privi în ea, dacă doriţi.

Văzduhul era neclintit, vâlceaua întunecată, iar doamna elfilor înaltă şi palidă la chip.

— Ce să căutăm dacă ne uităm şi ce vom vedea? întrebă Frodo, privind-o cu veneraţie.

— Multe lucruri pot să-i cer Oglinzii să vă arate, răspunse ea, iar unora le pot arăta ce doresc ei să vadă. Dar Oglinda va arăta şi lucruri neaşteptate şi acelea sunt cel mai des mai ciudate şi mult mai de folos decât lucrurile pe care dorim să le aflăm. Ce veţi zări, de veţi lăsa Oglinda să facă ce va voi ea, nu vă pot spune. Căci ea arată lucruri ce au fost, lucruri ce sunt şi lucruri ce pot să fie. Dar ce îi va fi dat fiecăruia să vadă, nici cel mai înţelept nu poate spune întotdeauna. Vrei să priveşti?

Frodo nu răspunse.

— Dar tu? se întoarse ea spre Sam. Căci aceasta este ceea ce poporul tău ar numi magie, aşa cred; drept să spun, nu prea înţeleg bine ce vor să spună cu asta; şi-mi pare că folosesc acelaşi cuvânt şi pentru vicleşugurile Duşmanului. Dar aceasta, dacă vrei, este magia lui Galadriel. N-ai zis că voiai să vezi magie elfică?

— Am zis, recunoscu Sam, cuprins de un uşor tremur de frică, dar şi de curiozitate. Am să arunc o privire, Doamnă, dacă îmi îngăduiţi. Şi nu m-ar supăra să văd niţel ce se petrece acasă, adăugă el, întorcându-se către Frodo. Îmi pare că a trecut multă vreme de când tot sunt pe drumuri. Dar aici, după cât se pare, n-am să văd decât stelele, sau ceva ce nu voi pricepe.

— După cât se pare, spuse Doamna, râzând uşurel. Dar, apropie-te, priveşte şi vei vedea ce vei putea. Nu atinge apa.

Sam se urcă pe piedestal şi se aplecă deasupra havuzului. Apa arăta întunecată şi neîndurătoare. În oglinda ei se zăreau stelele.

— Aşa cum am zis, numai stele sunt aici, spuse el.

Dar în clipa următoare rămase cu respiraţia în piept, căci stelele dispăruseră. Ca şi cum ar fi fost dat în lături un val negru, oglinda deveni cenuşie, iar apoi se limpezi. Soarele strălucea în ea, ramurile copacilor se legănau şi se loveau unele de altele în bătaia vântului. Dar, înainte ca Sam să-şi dea seama ce anume avea în faţa ochilor, lumina se stinse; acum parcă îl vedea pe Frodo, cu o faţă palidă, zăcând aproape adormit sub o stâncă înaltă şi neagră. Apoi i se păru că se vede pe sine: mergea printr-un tunel întunecos şi urca o nesfârşita scară în spirală. I se năzări dintr-o dată că era acolo ca să caute ceva anume, dar nu ştia ce căuta. Ca într-un vis, imaginea se întoarse din nou la copacii aceia. Dar de data asta nu mai erau tot atât de aproape şi abia acum îşi dădu seama ce se întâmpla: copacii nu erau bătuţi de vânt, ci cădeau, se prăbuşeau la pământ.

— Hei! strigă Sam furios. Ia uite-l pe Ted Roşcovanu’, taie copacii şi n-are voie să facă asta. Copacii ăştia nu trebuie tăiaţi; e şirul ăla de dincolo de Moara, care umbreşte drumul spre Lângă Ape. Ah, ce-aş vrea să fiu acum lângă Ted şi să vezi cum l-aş doborî eu pe el!

Dar Sam băgă de seamă că Vechea Moară dispăruse şi că în locul ei fusese înălţată o clădire mare, din cărămidă roşie. O mulţime de oameni se foia în jurul ei. În apropiere se zărea un coş roşu înalt. Un fum negru părea să acopere ca un nor suprafaţa oglinzii.

— Duhurile negre îşi fac de cap în Comitat, asta trebuie să fie, zise el. Elrond ştia ce se petrece acolo când a vrut să-l trimită pe domnu’ Merry înapoi.

Deodată, Sam scoase un strigăt şi sări la o parte.

— Nu pot să mai rămân aici, zise el cu disperare. Trebuie să mă duc acasă. Au săpat peste tot în Puşca-n traistă şi bătrânu’ unchiaşu’ meu coboară Măgura cu bruma lui de lucruri strânse într-o roabă. Trebuie să mă duc acasă.

— Nu poţi să te duci singur, îl domoli Doamna. Înainte de-a privi în Oglindă nu ţi-ai dorit să te întorci fără Stăpânul tău, cu toate că ştiai că s-ar putea petrece lucruri rele în Comitat. Nu uita că Oglinda poate să arate multe şi nu toate s-au şi întâmplat. Unele nu se vor întâmpla niciodată, decât dacă cei care au avut parte să le vadă se abat de la drumul lor pentru a le împiedica. Oglinda este primejdioasă dacă ţi-o iei drept călăuză pentru faptele tale.

Sam se aşeză pe pământ şi-şi cuprinse capul în mîini.

— Mai bine nu veneam niciodată aici şi nu mai vreau să văd alte vrăji, zise el şi rămase tăcut.

După un timp, vorbi din nou, cu o voce sugrumată, ca şi cum şi-ar fi ţinut lacrimile:

— Nu, ori merg pe drumul cel lung, împreună cu domnu’ Frodo, ori nu mai merg defel. Trag doar nădejde să ajung într-o bună zi înapoi acasă. Dacă ceea ce-am văzut se dovedeşte a fi adevărat până la urmă, cineva o s-o ia pe coajă!

— Vrei să priveşti şi tu, Frodo? întrebă Lady Galadriel. Nu ţi-ai dorit să vezi magia elfilor şi erai mulţumit.

— Mă sfătuieşti să privesc? întrebă Frodo.

— Nu, nu te sfătuiesc nici ce să faci, nici ce să nu faci. Eu nu dau sfaturi. Poate că vei afla ceva ce nu ştii şi oricum ar fi ceea ce vei vedea, bun sau rău, poate că îţi va fi de folos, poate nu. Dar eu aşa gândesc, Frodo, că ai destul curaj şi destulă înţelepciune să încerci, altfel nu te-aş fi adus aici. Faci cum socoteşti.

— Am să mă uit, hotărî Frodo şi, urcând pe piedestal, se aplecă deasupra apei întunecoase.

Oglinda se limpezi de îndată, dezvăluindu-i un meleag în lumina amurgului. Munţii se desenau negri în zare, pe un cer palid. Un drum lung şi cenuşiu se pierdea şerpuit undeva în urmă. Din depărtare venea o siluetă, întâi neclară şi mică, dar devenind tot mai mare şi mai desluşită pe măsură ce se apropia. Dintr-o dată, Frodo îşi dădu seama că silueta aceea îi amintea de Gandalf. Aproape că strigă numele vrăjitorului, dar văzu că silueta nu era înveşmântată în cenuşiu, ci în alb, într-un alb ce strălumina palid în amurg; iar în mână ţinea un toiag alb. Capul îi era atât de aplecat, încât faţa nu i se zărea şi la un moment dat, la o cotitură, silueta o luă pe un drum lateral şi ieşi din Oglindă. Frodo fu cuprins de îndoială: să fi fost o viziune a lui Gandalf într-una dintre multele lui călătorii singuratice, cu atâta vreme în urmă, sau fusese Saruman?

Imaginea se schimbă. Preţ de o clipă i se arătă Bilbo, mic de tot, măsurând camera pradă neastâmpărului. Masa era încărcată de hârtii în neorânduială; ploaia bătea în ferestre.

După câteva clipe de nemişcare, oglinda apei fu străbătută de multe scene care se preschimbau cu repeziciune şi despre care Frodo ştia, n-ar fi putut spune cum, că se întreţeseau într-o mare istorie ce-l cuprindea acum şi pe el. Aburul se risipi şi în faţa ochilor lui apăru o privelişte nevăzută vreodată până atunci, dar pe care o recunoscu pe dată: Marea. Se Iăsă întunericul. Marea tălăzuia şi urla pradă unei vijelii cumplite. Apoi apăru încă o dată soarele, cufundându-se roşu ca sângele într-o devălmăşie de nori, iar spre Apus se zărea plutind conturul întunecat al unei corăbii cu pânzele sfâşiate. Apoi un Râu lat curgând prin mijlocul unui oraş foarte populat. Pe urmă o fortăreaţă albă cu şapte turnuri. Şi din nou o corabie cu pînze negre, dar de-acum se făcuse iar dimineaţă şi apa sclipea în lumină şi o flamură purtând însemnul unui copac alb strălucea în soare. În văzduh se înălţa fum ca de la un foc şi de la o bătălie, şi încă o dată soarele asfinţi roşu ca para focului, topindu-se într-o negură surie; în negura aceea o corabie mică trecu scăpărându-şi luminile. Dispăru, iar Frodo oftă şi dădu să se depărteze de havuz.

Dar pe neaşteptate Oglinda se întunecă de tot, atât de tare, de-ai fi zis că o gaură neagră se căscase în lumea dinaintea ochilor, şi Frodo se pomeni privind în gol. În abisul acela negru se ivi un singur Ochi, ce prinse încet a creşte, până umplu aproape întreaga Oglindă. Era atât de cumplită priveliştea, încât Frodo rămase ca înţepenit, fără puterea de-a striga sau de a-şi feri privirea. Ochiul era mărginit de foc, el însuşi fiind sticlos, galben ca al pisicii, iscoditor şi pătrunzător, iar despicătura neagră a pupilei se deschidea asupra unui hău, o fereastră spre nimicnicie.

Apoi Ochiul începu să se agite, căutând ba într-o parte, ba în alta; iar Frodo ştiu, dincolo de orice îndoială şi cuprins de groază, că printre multele lucruri pe care le căuta acesta, se număra şi el. Dar mai ştia şi că Ochiul nu-I putea zări — încă nu, nu fără voia sa. Inelul ce-i atîrna de gât prins de lanţ se îngreuna, mai greu decât un pietroi, trăgându-i capul în jos. Oglinda părea să devină tot mai fierbinte şi fuioare de aburi se înălţau din apă. Frodo alunecă în faţă.

— Nu atinge apa, spuse încetişor Lady Galadriel.

Imaginea pieri şi Frodo se trezi că privea stelele reci care sclipeau în havuzul de argint. Se dădu înapoi, tremurând tot, şi se uită la Galadriel.

— Ştiu care-a fost ultima imagine pe care-ai văzut-o, spuse ea, căci aceeaşi se află în mintea mea. Nu te teme. Dar nici nu-ţi închipui că doar prin cântecele pe care le cîntăm printre copaci şi prin zveltele săgeţi ale arcurilor elfice este meleagul acesta păstrat şi apărat în faţa Duşmanului. Şi-ţi spun, Frodo, că şi acum, când îţi vorbesc, îl întrezăresc pe Seniorul Întunecimii şi îi citesc gândul, sau măcar acele gânduri ce sunt sortite elfilor. Văd că dibuie să mă zărească şi să-mi prindă gândul. Dar uşa este încă închisă.

Îşi înălţă braţele dalbe şi-şi întinse mâinile spre Răsărit, într-un gest de respingere şi renegare. Earendil, Luceafărul de Seară, mult iubit de elfi, strălucea senin deasupra. Era atât de luminos, încât silueta Doamnei elfilor aruncă o mică umbră pe pământ. Raza lui scăpără într-un mic inel ce-l purta pe mână; acesta luci precum aurul şlefuit şi suflat cu lumina de argint şi o piatră albă încrustată în el clipi, ca şi cum Luceafărul ar fi coborât din înalt pentru a se aşeza pe mâna ei. Frodo privi fascinat la inel; căci dintr-o dată i se păru că înţelege.

— Da, zise ea, ghicindu-i gândul, nu este îngăduit să vorbim despre asta şi nici Elrond n-a putut-o face. Dar nu poate fi tăinuit Purtătorului Inelului şi celui care a văzut Ochiul. Adevărat este că în ţara Lorien, pe degetul lui Galadriel se află şi va rămâne unul dintre cele Trei. Acesta este Nenya, Inelul de Adamant, iar eu sunt purtătoarea lui.

El bănuieşte, dar nu ştie — încă nu. Oare nu pricepi acum de ce venirea ta este pentru noi ca o prevestire a Pieirii? Că dacă tu nu vei izbândi, atunci nimic nu mai stă între Duşman şi noi. Dar şi de vei ieşi victorios, puterea noastră se împuţinează şi Lothlorien va pieri, iar valurile Timpului îi vor şterge numele. Vom fi nevoiţi să o pornim spre Soare-Apune, sau să ne preschimbăm într-o seminţie necioplită ce-şi duce viaţa în văioage şi grote, pierzîndu-ne încet ţinerea de minte şi fiind daţi uitării.

Frodo îşi lăsă capul în piept.

— Şi care e dorinţa ta? întrebă el într-un târziu.

— Ce va fi să fie va fi, răspunse ea. Dragostea elfilor pentru ţara lor şi ceea ce-au durat ei e mai adâncă decât adâncurile Mării, iar părerile lor de rău sunt nepieritoare şi nu vor putea fi vreodată pe de-a-ntregul alinate. Însă mai degrabă vor renunţa la tot decât să i se supună lui Sauron: căci acum îl ştiu ce-i poate pielea. Tu nu eşti răspunzător pentru ce se va întâmpla în Lothlorien, ci numai pentru ceea ce faci tu cu ceea ce ţi s-a încredinţat. Numai că mi-aş fi dorit, dacă asta ar mai putea avea vreo însemnătate, ca acel Unu să nu fi fost nicicând făurit, sau să fi rămas pierdut pentru totdeauna.

— Eşti înţeleaptă, netemătoare şi frumoasă, Lady Galadriel, spuse Frodo. Ţi-l voi da pe acest Unu dacă mi-l ceri. Pentru mine e o sarcină prea mare.

— O fi ea înţeleaptă Lady Galadriel, spuse ea, doar că de data asta şi-a găsit naşul când e vorba de curtenie. Răzbunarea ta e blândă pentru felul în care ţi-am pus la încercare inima Ia prima noastră întâlnire. Începi să vezi cu un ochi pătrunzător. N-am să neg că tare şi-a mai dorit inima mea să-ţi ceară ceea ce-i oferi. Ani îndelungaţi şi nenumăraţi m-am tot gândit ce-aş face dacă Marele Inel ar poposi în mâinile mele şi ar rămâne în ele. Acum a fost adus chiar lângă mine. Răul pus la cale cu multă vreme în urmă îşi ţese lucrătura în felurite chipuri, fără să ţină seamă dacă Sauron rămâne la putere sau piere. N-ar fi fost o faptă nobilă, demnă de Inelul lui, dacă l-aş fi luat prin forţă sau mi l-ar fi dat de teamă oaspetele meu?

Şi iată-l cum vine singur la mine. Îmi oferi Inelul de bună-voie. În locul Seniorului Întunecimii aşezi o regină. Iar eu nu voi fi întunecată, ci frumoasă şi cumplită, asemenea Dimineţii şi Nopţii. Frumoasă ca Marea şi ca Soarele şi ca Zăpada pe creasta Muntelui, înspăimântătoare ca Furtuna şi Trăsnetul. Mai puternică decât temeliile pământului. Toţi mă vor iubi şi vor dispera!

Îşi înălţă mâna şi din inelul pe care-l purta ţâşni o lumină puternică ce o lumina doar pe ea, lăsând restul cufundat în întuneric. Aşa cum stătea acum în faţa lui Frodo, părea mai înaltă decât putea mintea să-şi închipuie, mai frumoasă decât putea sufletul să îndure, cumplită şi divină în acelaşi timp. Apoi îşi lăsă mâna să cadă şi pe neaşteptate izbucni din nou în râs şi, ah! uite cum se împuţinase dintr-o dată: o femeie-elfă zveltă, cu un veşmânt alb simplu, cu o voce blândă, şoptită şi tristă.

— Am trecut de încercare, spuse ea. Voi alege umilinţa, voi pleca spre Apus şi voi rămâne Galadriel.

O vreme lungă rămaseră tăcuţi. Într-un târziu, Doamna vorbi din nou:

— Să ne întoarcem. Mâine dimineaţă trebuie să porniţi din nou la drum, căci acum aţi ales, şi timpul destinului vostru e măsurat.

— Aş mai pune o singură întrebare înainte să plecăm, zise Frodo, o întrebare pe care de multe ori am vrut să i-o pun lui Gandalf în Vâlceaua Despicată. Mi se îngăduie să port acest Inel Unu; de ce nu le pot vedea pe toate celelalte şi să cunosc gândurile celor ce le poartă?

— N-ai încercat, răspuse ea. Doar de trei ori ţi-ai petrecut Inelul pe deget de când ai aflat ce porţi asupra ta. Nu face această încercare. Te-ar distruge. Nu ţi-a spus Gandalf că inelele dau putere după măsura fiecăruia dintre cei care le poartă? Înainte să te poţi folosi de această putere, ar trebui să devii mult mai puternic tu însuţi şi să-ţi struneşti voinţa, lăsând-o să fie dominată de alţii. Dar chiar şi aşa, ca Purtător al Inelului şi ca unul care l-a purtat pe deget şi a văzut ceea ce zace ascuns, privirea ta a devenit mult mai ascuţită. Mi-ai ghicit gândul cu mult mai multă limpezime decât mulţi dintre cei ce sunt ştiuţi a fi înţelepţi. Ai văzut Ochiul celui care poartă cu sine pe al Şaptelea şi pe al Nouălea. Şi oare n-ai zărit şi n-ai recunoscut Inelul de pe degetul meu? Tu mi-ai văzut inelul? întrebă ea, întorcându-se spre Sam.

— Nu, Stăpână, recunoscu acesta. Ca să fiu sincer, chiar mă întrebam despre ce tot vorbiţi. Dar, fie-mi cu iertare că spun, stăpânu’ meu avea dreptate. Tare-aş dori să-i luaţi Inelul. Aţi îndrepta astfel toate lucrurile. I-aţi opri să-l mai scoată din văgăună pe unchiaşu’ meu şi să-l arunce în drum. I-aţi face pe unii să plătească cu vârf şi îndesat pentru mârşăviile lor.

— Aşa ar fi, într-adevăr, zise ea. Aşa ar începe totul. Dar, din păcate, nu s-ar sfârşi aici. Să nu mai vorbim despre asta. Să mergem.

VIII Rămas-bun, Lorien

În acea noapte, însoţitorii Inelului fură din nou chemaţi în sala lui Celeborn, şi acolo Seniorul şi Doamna lui îi întâmpinară cu vorbe frumoase. Dintr-una într-alta, Celeborn aduse vorba despre plecarea lor.

— A sosit timpul ca aceia care vor să continue Căutarea să-şi împietrească inimile pentru a putea pleca din astă ţară. Cei ce nu vor să meargă înainte pot rămâne aici încă o vreme. Dar fie că plecaţi, fie că rămâneţi, nimeni nu poate fi sigur că va fi pace. Căci am ajuns acum în pragul sfârşitului. Cei care doresc să rămână pot să rămână în aşteptarea ceasului în care ori se vor deschide încă o dată drumurile spre lume, ori le vom cere să ajute pentru ultima oară Ţara Lorien. Apoi se vor putea întoarce pe meleagurile lor sau se pot duce la casele îndepărtate ale celor ce-au căzut în bătălie.

Urmă o tăcere.

— Cu toţii au ales să-şi continue drumul, spuse Galadriel, privindu-i în ochi.

— Cât despre mine, zise Boromir, drumul meu spre casă îmi stă înainte, nu în urmă.

— Aşa e, recunoscu Celeborn, dar oare merg toţi cu tine spre Minas Tirith?

— Încă nu am hotărât ce drum să urmăm, răspunse Aragorn. Dincolo de Lothlorien n-am ştiinţă despre ce voia Gandalf să facă. Şi dacă-i pe-aşa, nici el nu cred că avea vreun gând limpede.

— Poate că nu, acceptă Celeborn, numai că, în momentul în care veţi părăsi ăst meleag, nu veţi mai putea nesocoti Râul cel Mare. După cum ştiu unii dintre voi, între Lorien şi Gondor călătorii şi bagajele nu pot să-l treacă decât cu barca. Şi oare n-aţi aflat că podurile din Osgiliath au fost distruse, iar locurile de debarcare se află acum în mâinile Duşmanului?

Pe care mal veţi călători? Drumul spre Minas Tirith pe malul ăsta este, cel dinspre apus; dar drumul cel drept al Căutării e la răsărit de Râu, pe malul întunecat. Ce mal veţi alege?

— Dacă e să dăm ascultare sfatului meu, vom alege malul apusean. Drumul spre Minas Tirith, răspunse Boromir. Dar nu eu sunt călăuza.

Ceilalţi nu spuseră nimic, iar pe faţa lui Aragorn se citeau îndoiala şi neliniştea.

— Văd că încă nu ştiţi ce să faceţi, vorbi Celeborn. Nu e treaba mea să aleg în locul vostru; dar vă voi ajuta atât cât pot. Sunt printre voi câţiva care se pricep la bărci; Legolas, al cărui neam cunoaşte Râul cel repede al Pădurii; şi Boromir din Gondor; şi Aragorn, călătorul.

— Şi un hobbit! sări Merry. Nu toţi hobbiţii se uită la bărci ca la nişte cai sălbatici. Neamul meu trăieşte pe malurile râului Viniac.

— Asta e bine, consimţi Celerbon. Atunci vă voi da nişte bărci. Trebuie să fie uşoare şi mici, căci dacă mergeţi pe apă până departe, în unele locuri veţi fi nevoiţi să le luaţi în cârcă. Veţi ajunge la vâltorile Sarn Gebir, şi poate că, într-un târziu, la marea cascadă Rauros, unde râul se prăvale în jos din Nen Hithoel; şi nu-s acestea singurele primejdii. Bărcile vă vor uşura o vreme drumul. Dar nu vor putea să vă dea nici un sfat; în cele din urmă va trebui să părăsiţi şi bărcile, şi Râul, şi s-o apucaţi spre apus — sau spre răsărit.

Aragorn nu mai contenea cu vorbele de mulţumire. Gândul că primeau acele bărci îl liniştea într-o măsură destul de mare, şi nu numai pentru că, timp de câteva zile, nu era nevoit să hotărască direcţia de mers. Ceilalţi păreau şi ei să fi prins ceva mai mult curaj. Oricare ar fi fost pericolele ce le stăteau în faţă, parcă li se părea mai uşor să le întâmpine plutind la vale, duşi de apele largi ale râului Anduin, decât să-şi târască picioarele cu spinările împovărate de raniţe. Doar Sam nu se arătă convins: pentru el, bărcile erau oricum ca nişte cai sălbatici, sau chiar şi mai rău, şi nici măcar pericolele din care scăpase cu viaţă nu-l făceau să aibă o părere mai bună despre ele.

— Vor fi pregătite şi vă vor aştepta în port mâine înainte de prânz, mai spuse Celeborn. Îmi voi trimite elfii la voi dis-de-dimineaţă, ca să vă ajute să vă pregătiţi de drum. Acum vă urăm noapte bună şi somn netulburat.

— Noapte bună, prieteni, le ură Galadriel. Dormiţi în pace. Nu vă frământaţi prea tare inimile în seara asta cu gânduri despre călătorie. Poate că potecile pe care le veţi străbate v-au fost de mult pregătite, cu toate că nu le vedeţi. Noapte bună.

Drumeţii îşi luară rămas-bun şi se întoarseră la cortul lor. Legolas îi însoţi, căci aceasta avea să fie ultima lor noapte în Lothlorien şi, în ciuda cuvintelor lui Galadriel, doreau să ţină sfat împreună.

Multă vreme vorbiră despre ce ar trebui să facă şi cum ar fi cel mai bine să încerce să ducă la bun sfârşit treaba pentru care porniseră la drum; dar nu reuşiră să ia nici o hotărâre. Era limpede că cei mai mulţi dintre ei doreau să ajungă mai întâi în Minas Tirith şi să scape, măcar pentru o vreme, de ameninţarea Duşmanului. Dacă ar fi avut cine să-i conducă, l-ar fi urmat de bunăvoie dincolo de Râu şi în umbra din Mordor; însă Frodo rămânea tăcut, iar Aragorn încă nu era hotărât.

Planul lui fusese ca, în vreme ce Gandalf ar fi rămas cu ceilalţi, el să se ducă împreună cu Boromir, şi cu sabia lui ca să ajute la eliberarea Gondorului. Căci el credea că ceea ce i se arăta în vise era o chemare şi că sosise în sfârşit ora când moştenitorul lui Elendil trebuia să iasă în faţă şi să se înfrunte cu Sauron pentru putere. Dar în Moria povara lui Gandalf căzuse pe umerii lui; şi ştia că nu Putea lăsa Inelul în voia sorţii, dacă Frodo refuza în cele din urmă să meargă şi el cu Boromir. Cu toate acestea, de ce ajutor puteau fi el sau ceilalţi lui Frodo, altul decât acela de a-l însoţi orbi prin întuneric?

— Mă voi duce în Minas Tirith singur, dacă va fi nevoie, căci este de datoria mea să mă duc, spuse Boromir, după care tăcu o vreme, şezând cu privirile pironite asupra lui Frodo, ca şi cum ar fi încercat să citească gândurile Piticuţului.

În cele din urmă vorbi din nou, cu glas încet, parcă mai mult pentru sine:

— Dacă vrei doar să distrugi Inelul, atunci războiul sau armele nu vor fi de folos; iar oamenii din Minas Tirith nu-ţi pot fi de ajutor. Dar de vrei să nimiceşti puterea înarmată a Seniorului Întunecimii, atunci e o nebunie să intri fără armată pe pământurile lui; şi tot o nebunie e să jertfeşti…

Se opri dintr-o dată; părea că de-abia atunci îşi dăduse seama că îşi rostea gândurile cu voce tare.

— Ar fi o nebunie să jertfeşti atâtea vieţi, asta am vrut să spun, adăugă el. Trebuie să alegem între a apăra o fortificaţie şi a ne îndrepta de bunăvoie în braţele morţii. Cel puţin eu aşa văd lucrurile.

Frodo citi ceva nou şi ciudat în privirea lui Boromir, ceea ce-l făcu să-l scruteze cu atenţie. Era limpede că gândul lui Boromir era altul decât cel rostit în ultimele lui cuvinte. O nebunie să jertfeşti, ce? Inelul Puterii? Spusese el ceva de acest soi la Sfat, atunci însă îl corectase Elrond şi el nu mai zisese nimic. Frodo se uită la Aragorn, dar acesta părea cufundat în gândurile sale şi nu dădea semn că ar fi auzit ce spusese Boromir. Astfel luă sfârşit sfatul lor. Merry şi Pippin adormiseră mai demult, iar Sam picotea. Noaptea era tot mai târzie.

A doua zi dimineaţă, pe când îşi împachetau puţinele lucruri pe care le aveau, câţiva elfi ce vorbeau în graiul lor veniră la ei cu braţele încărcate de daruri: merinde şi veşminte pentru călătorie. Drept merinde le aduseseră nişte turte făcute din făină coaptă în cuptor, cu o crustă maronie şi cu miezul de culoarea caimacului. Gimli luă o turtă din acelea şi o privi neîncrezător.

— Cram, mormăi el abia auzit, rupând un colţ şi ronţăindu-l.

Dar expresia de pe chip i se schimbă iute şi mâncă toată turta cu vădită plăcere.

— Gata, gata! strigară elfii râzând. Ai mâncat cât să-ţi ajungă pentru o zi întreagă de marş.

— Am crezut că-i cram sau ceva asemănător, uscăciuni din alea pe care le pregătesc oamenii din Ţinutul De Jos pentru călătoriile în pustietate, răspunse gnomul.

— Asta şi sunt, răspunseră elfii. Doar că noi le numim lembas, sau pâine pentru drum; te întremează mai mult decât orice mâncare pregătită de oameni, şi oricum e mai plăcută la gust decât cramul.

— Chiar că este, recunoscu Gimli. Păi, e chiar mai bună decât turtele cu miere pe care le fac Beorningii, căci Beorningii sunt cei mai buni brutari din câţi cunosc pe lume; numai că în ziua de azi nu mai sunt chiar atât de darnici cu turtele lor când e vorba de străini. Voi sunteţi nişte gazde tare primitoare.

— Totuşi, vă sfătuim să fiţi cumpătaţi cu merindele, mai ziseră ei. Mâncaţi câte puţin o dată, şi numai când e nevoie. Căci v-am dat turtele astea spre a vă fi de folos când nu veţi mai avea altceva. Turtele îşi vor păstra dulceaţa multe zile dacă nu le rupeţi şi le lăsaţi în învelişul lor de frunze, aşa cum vi le-am adus. Una e de ajuns să-l ţină pe un călător pe picioare vreme de o zi întreagă de mers istovitor, chiar şi dacă e unul dintre Oamenii înalţi din Minas Tirith.

Apoi elfii despăturiră şi le dădură însoţitorilor Inelului veşmintele pe care le aduseseră cu ei. Pregătiseră câte o glugă şi o mantie după măsura fiecăruia, croite din acea pânză mătăsoasă şi uşoară, dar călduroasă, pe care o ţeseau cei din neamul Galadhrim. Greu de spus ce culoare aveau: păreau surii, cu o aură de amurg, acolo, sub frunzişul copacilor, dar la cea mai mică mişcare, sau dacă erau duse în lumină, deveneau verzi precum frunzele umbrite, ori cafenii, la fel ca şi pârloagele în noapte, ori chiar împrumutând argintiul prăfuit al apei sub razele stelelor. Fiecare mantie avea la gât o prinzătoare în formă de frunză verde vârstată cu argint.

— Or fi vrăjite mantiile astea? întrebă Pippin, uitându-se la ele cu mirare.

— Nu-ţi înţeleg întrebarea, răspunse mai-marele elfilor. Sunt veşminte frumoase, iar ţesătura e bună, căci a fost făcută în ţara asta. Sunt mantii elfice, negreşit, dacă asta ai vrut să ştii. Frunză şi ramură, apă şi piatră; au culoarea şi frumuseţea tuturor acestora în lumina amurgului din Lorien cel îndrăgit de noi; pentru că punem gândul în tot ceea ce iubim şi în tot ceea ce facem. Sunt doar veşminte, nu armuri, şi nu vor opri suliţa sau tăişul. Dar vă vor fi de folos: sunt uşoare la purtat, destul de călduroase sau de răcoroase, după cum e nevoie: şi veţi vedea cât sunt de bune să vă ferească de priviri neprietenoase, de-o fi să mergeţi printre stânci sau printre copaci. Şi ăsta-i semn, să ştiţi, de cât de mult vă preţuieşte Stăpâna. Căci ea însăşi şi fecioarele ei au ţesut pânza asta; şi nicicând înainte n-am dăruit străinilor veşminte de-ale neamului nostru.

După ce mâncară de dimineaţă, însoţitorii Inelului îşi luară rămas-bun pe pajiştea de lângă fântână. Inimile le erau grele; căci meleagul acesta era minunat şi ajunseseră să se simtă ca acasă, cu toate că nu puteau ţine socoteala zilelor şi nopţilor pe care le petrecuseră acolo. Şi cum stăteau şi se uitau la apa cea albă, luminată de razele soarelui, numai ce-l văzură pe Haldir venind spre ei prin iarba verde a poienii. Frodo îl salută încântat.

— Tocmai m-am întors de la Gardurile de la Miazănoapte, spuse elful, şi mi s-a spus să vă fiu călăuză. Valea Pârâiaşului Tainic e plină de aburi şi nori de fum, iar munţii sunt tulburaţi. Răzbat zgomote din străfundul pământului. Dacă vreunul dintre voi s-a gândit să se întoarcă acasă pe drumul de miazănoapte, vă spun că pe acolo nu se poate trece. Dar, să pornim. Drumul vostru o ia acum spre miazăzi.

Pe când treceau prin Caras Galadhon, potecile verzi erau pustii; dar deasupra lor, în copaci, se auzeau voci nenumărate, care murmurau şi cântau. Ei însă mergeau tăcuţi. Într-un târziu, Haldir începu să coboare clinele sudice ale colinei şi nu după mult timp ajunseră din nou la poarta cea mare, de care atârnau felinarele, şi la podul alb; şi astfel ieşiră, lăsând în urmă oraşul elfilor. Apoi se abătură de la drumul pietruit şi o luară pe o potecă ce ducea spre un desiş de copaci-mallorn, şi de acolo mai departe, şerpuind printre măguri împădurite, cufundate în umbre argintii, tot mai Ia vale, spre sud şi spre est, către malurile Râului.

Străbătuseră aproape zece mile, se făcuse de amiază, când ajunseră la un zid înalt şi verde. Trecând printr-o deschizătură, se pomeniră că pădurea rămăsese în spatele zidului. Înaintea lor se afla o pajişte lungă, acoperită cu iarbă lucitoare, stropită cu nişte elanor aurii ce sclipeau în soare. La capătul celălalt, pajiştea se îngusta într-o limbă de pământ cuprinsă între două margini luminoase: la dreapta, spre apus, Râul Argintului curgea scăpărător; la stânga, spre răsărit, Râul cel Mare îşi revărsa apele întinse, adânci şi întunecate. Pe malurile îndepărtate, pădurile se continuau spre miazăzi cât cuprindeai cu ochii, dar ţărmurile erau mohorâte şi pustii. Nici un mallorn nu-şi răşchira ramurile grele de galbenul auriu dincolo de Ţara Lorien.

Pe malul Râului Argintului, ceva mai departe de locul unde se întâlneau cele două ape, se găsea un debarcader din piatră albă şi lemn alb. Acolo erau legate multe bărci şi barje. Unele erau viu colorate, vopsite în argintiu, auriu şi verde şi lucind în soare, dar cele mai multe erau ori albe, ori cenuşii. Trei bărci mici, cenuşii, fuseseră pregătite pentru călători, iar câţiva elfi Ie şi încărcau cu merinde şi celelalte lucruri ale lor, la care adăugară colaci de funii, câte trei la fiecare barcă. Funiile erau subţiri, dar trainice, mătăsoase la atingere şi cenuşii la culoare, la fel ca mantiile elfice.

— Ce-s astea? întrebă Sam, luând în mână un colac ce se afla pe pajişte.

— Funii, precum vezi, răspunse elful de lângă bărci. Niciodată să nu porniţi la drum fără frânghie. Şi să fie lungă, trainică şi uşoară. Cum sunt astea. Pot să fie de ajutor la multe nevoi.

— Mie-mi spui, zise Sam. Am pornit la drum fără funie şi de atunci mă roade gândul ăsta. Dar eu întrebam din ce-s făcute, pentru că mă pricep cât de cât cum se fac funiile: moştenire de familie, ca să zic aşa.

— Sunt făcute din hithlain, răspunse elful, dar acum nu-i vreme să-ţi dezvălui secretul lor. De ştiam că-ţi place acest meşteşug, te-am fi învăţat multe. Dar, din păcate, până te vei mai întoarce pe meleagurile astea, trebuie să te mulţumeşti cu darul nostru. Şi să-ţi fie de trebuinţă.

- Haideţi, le zise Haldir. Totul e gata. Urcaţi în bărci. Numai cu mare grija prima dată!

— Şi nu uitaţi ce vă spunem acum, ziseră ceilalţi elfi. Bărcile astea sunt uşoare, puternice, şi nu seamănă cu nici o altă barcă a altor seminţii. Nu se scufundă, oricât le-aţi încărca de mult; dar sunt năbădăioase dacă nu vă pricepeţi să le mânuiţi. Mai înţelept ar fi să vă deprindeţi aici, la debarcader, să urcaţi şi să coborâţi din ele, înainte s-o porniţi pe râu la vale.

Drumeţii se împărţiră astfel; Aragorn, Frodo şi Sam într-o barcă; Boromir, Merry şi Pippin în alta; iar în a treia Legolas şi Gimli, care între timp se împrieteniseră la cataramă. În această ultimă barcă fusese încărcată cea mai mare parte a raniţelor şi a celorlalte obiecte. Bărcile aveau vâsle cu coadă scurtă şi cu lopeţi late, în formă de frunză. După ce urcară cu toţii, Aragorn porni în susul râului, într-o mică plimbare de încercare. Curentul era iute, aşa încât înaintau încet. Sam şedea la prova, cu mâinile încleştate de marginile bărcii şi uitându-se la ţărm cu părere de rău. Soarele care scăpăra în unde îl orbea. Trecuseră de pajiştea verde a Limbii — aici, copacii coborau chiar până la apă. Ici şi colo, frunze galbene se scuturau şi curgeau la vale, duse de undele încreţite. Văzduhul era luminos şi neclintit şi, în afară de cântecul îndepărtat, din înalt, al ciocârliilor, restul era cufundat într-o tăcere deplină.

Luară o cotitură strânsă a râului şi numai ce văzură o lebădă uriaşă, plutind mândră la vale, înspre ei. Apa se unduia în valuri mici de-a dreapta şi de-a stânga pieptului alb, sub gâtul arcuit al pasării. Ciocul îi lucea precum aurul şlefuit, iar ochii îi scăpărau ca doi tăciuni aşezaţi în două pietre galbene: aripile ei albe, la fel de uriaşe, erau ridicate pe jumătate. O muzică o însoţea în coborârea ei pe râu la vale; şi deodată îşi dădură seama că era o corabie, făurită şi cioplită cu măiestria elfilor, astfel încât să semene cu o lebădă. Doi elfi în straie albe o mânuiau cu ajutorul a două vâsle negre. În mijlocul corăbiei stătea Celeborn, iar în spatele lui, Galadriel, înaltă, veşmântată în alb; o coroniţă de flori aurii îi împodobea părul, iar în mână ţinea o harpă la care cânta. Trist şi dulce era sunetul vocii ei în aerul rece şi limpede:

Aragorn îşi opri barca atunci când Lebăda-corabie ajunse în dreptul lor. Doamna îşi sfârşi cântecul şi-i salută.

— Am venit să ne luăm un ultim rămas-bun, spuse ea, şi să vă binecuvântăm plecarea din ţara noastră.

— Aţi fost oaspeţii noştri, spuse Celeborn, dar încă nu aţi şezut cu noi la masă, de aceea vă poftim la o masă de despărţire, aici, între apele curgătoare ce vă vor purta departe de Lorien.

Lebăda trecu lin mai departe, spre debarcader, iar drumeţii îşi întoarseră bărcile şi o urmară. Masa fu pregătită acolo, pe iarba verde de la capătul Limbii Egladil; dar Frodo mâncă şi bău puţin, luând seama doar la frumuseţea Doamnei şi a vocii ei. Acum nu-i mai părea ameninţătoare sau înspăimântătoare, şi nici că ar fi fost în stăpânirea cine ştie căror puteri misterioase. Ci o vedea aşa cum le apăreau uneori elfii oamenilor din zilele noastre: aici, de faţă, şi totuşi depărtată, o imagine vie a ceea ce fusese lăsat mult în urmă de scurgerea Timpului.

După ce băură şi mâncară aşezaţi pe iarbă, Celeborn le vorbi din nou despre călătoria lor şi, ridicând mâna, arătă spre sud, unde se găseau pădurile, dincolo de fâşia Limbii.

— Veţi coborî pe râu la vale şi veţi vedea că vor fi tot mai rari copacii, până veţi ajunge la un ţinut sterp. Acolo, Râul curge prin văi pietroase, printre platouri înalte, până când, într-un târziu, va întâlni insula cea înaltă, numită Stânca Iascăi, sau Toi Brandir, cum îi spunem noi. Acolo râul îşi avântă braţele în jurul malurilor abrupte ale insulei şi apoi se prăvăleşte, cu vuiet mare şi cu ceţuri peste cataractele Rauros, până jos în Nindalf, sau Tunetul Umed în graiul vostru. E un ţinut întins, de smârcuri stătute, unde râul e tare întortocheat şi se desparte într-o sumedenie de braţe. Acolo se varsă râul Scăldătorii Enţilor prin multe guri, după ce iese din Pădurea Fangorn de la Soare-Apune. În jurul acestuia, de partea asta a Râului cel Mare, se întinde Rohan. De partea cealaltă sunt mohorâtele dealuri Emyn Muil. Acolo vântul bate de la soare-răsare, căci ele sunt îndreptate spre Smârcurile Morţilor şi spre Meleagul Noman, până departe spre Cirith Gorgor şi porţile întunecate din Mordor.

Boromir şi oricare dintre voi care veţi merge să căutaţi Minas Tirith, veţi face bine să lăsaţi în urmă Râul cel Mare deasupra cataractelor Rauros şi să traversaţi Scăldătoarea Enţilor până nu ajunge la mlaştini. Dar nu urcaţi prea mult în susul pârâului aceluia, şi nici nu vă adânciţi în Pădurea Fangorn. E un meleag ciudat acela, şi prea puţin cunoscut. Am, însă, credinţa că Boromir şi Aragorn nu au nevoie de acest sfat.

— Am auzit şi noi, cei din Minas Tirith, pomenindu-se de Fangorn, spuse Boromir. Dar ce-am aflat mi se par poveşti pentru adormit copiii. Tot ce se întinde de la miazănoapte de Rohan este pentru noi atât de îndepărtat, încât numai cu închipuirea putem străbate meleagurile acelea. Din străvechime Fangorn se afla la hotarele noastre; dar multe generaţii de-ale oamenilor s-au stins, de când vreunul dintre noi i-a călcat pământul, ca să poată vedea cât de adevărate sau neadevărate sunt legendele ce au ajuns la noi în decursul vremii.

Mi s-a întâmplat şi mie să pătrund, când şi când, în Rohan, dar niciodată n-am străbătut ţinutul până în părţile lui de la miazănoapte. De câte ori am fost trimis ca sol, am traversat Strunga pe la poalele Munţilor Albi şi apoi râul Isen şi Torentul Cenuşiu până în Meleagul de la Miazănoapte. Lungă şi obositoare călătorie. Patru sute de leghe, după socoteala mea, şi multe luni; mi-am pierdut şi calul în Tharbad, la vadul pe unde se trece Torentul Cenuşiu. După acea călătorie şi după drumul străbătut acum, cu însoţitorii Inelului, nu mă îndoiesc că voi reuşi să găsesc o cale prin Rohan şi chiar şi prin Fangorn, dacă va fi nevoie.

— Atunci nu trebuie să spun mai mult decât am spus, zise Celeborn. Dar nu nesocoti poveştile din străvechime; căci adeseori se poate întâmpla ca bătrânele să păstreze în amintirile lor vorbe pe care alte dăţi şi cei înţelepţi aveau trebuinţă să le cunoască.

Galadriel se ridică din iarbă şi, luând o cupă din mâna uneia dintre fecioarele ei, o umplu cu mied alb şi i-o dădu lui Celeborn.

— E vremea să bem cupa despărţirii, spuse ea. Bea, Senior al Galadhrimilor. Şi nu-ţi lăsa inima să se întristeze, chiar dacă noaptea urmează amiezii, şi amurgul nostru e pe aproape de-acum.

Apoi duse cupa fiecăruia dintre însoţitorii Inelului şi îi rugă să bea, după care le ură drum bun. Dar, după ce băură toţi, ea le spuse să se aşeze la loc în iarbă, iar ei şi lui Celeborn li se aduseră două jilţuri. Fecioarele din suită stăteau tăcute în jurul Doamnei lor. Galadriel ramase o vreme cu privirile aţintite asupra oaspeţilor ei. Într-un târziu vorbi:

— Am băut cupa despărţirii şi umbrele se lasă între noi. Dar înainte să plecaţi, v-am adus cu mine în corabie daruri pe care Seniorul şi Doamna Galadhrimilor vi le dăruiesc acum în amintirea Ţării Lothlorien.

Apoi îi chemă la sine pe fiecare în parte.

— Iată darul lui Celeborn şi al lui Galadriel pentru conducătorul grupului vostru, zise ea, privind la Aragorn şi dăruindu-i o teacă pe măsura săbiei lui.

Pielea era acoperită cu o dantelărie de flori şi frunze lucrate în argint şi aur, peste care, încrustate în nestemate fără număr, se înşirau în rune elfice numele săbiei, Anduril, şi obârşia ei.

— Tăişul ce e scos din această teacă nu se va păta şi nu se va frânge nici chiar de-i biruit, mai spuse ea. Dar oare este ceva anume ce ţi-ai dori de la mine la despărţire? Căci întunericul va coborî între noi şi este cu putinţă să nu ne mai fie dat să ne revedem, decât cine ştie când de-acum încolo, pe un drum ce nu are întoarcere.

Iar Aragorn răspunse:

— Doamnă, îmi ştii dorinţa şi singura comoară pe care de mult o caut. Numai că nu-ţi stă în putere să mi-o dăruieşti, chiar dacă ai vrea; şi doar prin întuneric voi ajunge la ea.

— Totuşi, poate că aceasta îţi va uşura inima, spuse Galadriel. Căci mi-a fost lăsată în grijă pentru a ţi-o da ţie, de vei trece prin ţara asta.

Din poală ridică o piatră mare, de un verde-translucid, într-o lucrătură de argint de forma unui vultur cu aripile întinse; ţinând-o aşa ridicată, nestemata scăpără precum o rază de soare scăpată printre frunzele primăverii.

— Această piatră am dăruit-o fiicei mele, Celebrion, iar ea fiicei ei; şi acum ajunge la tine, ca un semn de speranţă. În acest ceas ai să iei numele ce ţi-a fost prorocit, Elessar, Piatra Elfilor din casa lui Elendil!

Aragorn luă piatra şi o prinse la pieptul lui, iar cei care o văzură se minunară; căci până acum nu băgaseră de seamă cât de înalt şi de regesc apărea în faţa lor Aragorn, şi era ca şi cum toţi anii aceia mulţi de încercări căzuseră de pe umerii lui.

— Îţi mulţumesc pentru darurile pe care mi le-ai dat, spuse el, Doamnă a Ţării Lorien, din care s-au născut Celebrion şi Arwen, Steaua înserării, ce alte cuvinte de laudă să-ţi rostesc?

Doamna îşi înclină capul şi se răsuci spre Boromir, căruia îi dărui un brâu de aur, iar lui Merry şi Pippin le dădu centuri de argint, fiecare având o cataramă ca o floare aurie. Lui Legolas îi dărui un arc, asemenea acelora folosite de neamul Galadhrimilor, mai lung şi mai puternic decât arcurile din Codrul Întunecimii, cu o coardă împletită din păr-elfic. O dată cu arcul îi mai dădu şi o tolbă cu săgeţi.

— Pentru tine, micule grădinar şi iubitor de copaci, i se adresă ea lui Sam, nu am decât un dar mic.

Îi aşeză în palmă o cutiuţă din lemn cenuşiu nelăcuit şi fără alt ornament decât o singură rună de argint pe capac.

— G-ul ăsta e de la Galadriel, explică ea, dar poate fi şi de la cuvântul grădină, din graiul vostru. Înăuntru vei găsi pământ din grădina mea. Încă are puterile pe care i le dă binecuvântarea lui Galadriel. Nu-ţi va ţine de foame pe drum, nici nu te va apăra de vreo primejdie; dar dacă-l păstrezi bine şi într-o bună zi vei fi ajuns din nou la tine acasă, atunci poate că te va răsplăti. Chiar dacă vei găsi totul sterp şi părăsit, poate că vor fi niscaiva grădini rămase în Pământul de Mijloc ce vor înflori precum grădina ta dacă vei împrăştia acest pământ acolo. Atunci îţi vei aminti de Galadriel preţ de o clipă şi vei întrezări îndepărtatul Lorien pe care nu l-ai văzut decât în vremea iernii noastre. Căci primăvara noastră şi vara noastră au trecut şi nicicând nu vor mai fi văzute pe faţa pământului, decât în amintire.

Sam se îmbujoră până în vârful urechilor şi bâigui ceva neînţeles, strângând cutia la piept şi înclinându-se cât putu mai mult.

— Şi ce dar ar putea un gnom să ceară de la elfi? se întoarse Galadriel spre Gimli.

— Nici unul, Doamnă, răspunse Gimli. Pentru mine e de ajuns că am văzut-o pe Doamna Galadhrimilor şi că i-am auzit vorbele blânde.

— Aţi auzit, elfilor? strigă ea către cei din jur. Să mai zică vreunul că gnomii sunt hrăpăreţi şi nepoliticoşi. Dar nu mă îndoiesc, Gimli, fiu al lui Gloin, că doreşti ceva pe care eu ţi l-aş putea dărui. Numeşte-l, rogu-te. N-ai să rămâi tu singurul oaspete fără nici un dar.

— Nimic nu doresc, Lady Galadriel, spuse Gimli, înclinându-se până-n pământ şi murmurând: Nimic, în afară de… doar dacă-mi este îngăduit să cer, nu, să numesc o singură şuviţă din părul tău, care întrece orice aur de pe lume, aşa cum stelele întrec nestematele minelor. Nu cer un asemenea dar. Însă mi-ai cerut să-l numesc.

Elfii se foiră şi murmurară miraţi, iar Celeborn îl privi uimit pe gnom, dar Doamna zâmbi.

— Se spune că măiestria gnomilor zace în mâinile lor, nu în vorbele lor, zise ea, dar asta nu e adevărat în ce-l priveşte pe Gimli. Căci nimeni până acum nu şi-a mărturisit în faţa mea o dorinţă atât de îndrăzneaţă şi de măgulitoare totodată. Şi cum să-l refuz, când chiar eu i-am cerut să vorbească? Dar, lămureşte-mă, ce-ai face cu un asemenea dar?

— L-aş păstra ca pe o comoară, Doamnă, răspunse el, în amintirea vorbelor pe care mi le-ai spus prima oară când ne-am întâlnit. Şi dacă mă voi întoarce vreodată în fierăriile din ţara mea, o voi încastra în cristal fără moarte şi o voi lăsa drept moştenire urmaşilor mei ca un zălog de bunăvoinţă între Munte şi Pădure, până la ceasul din urmă.

Atunci Doamna îşi despleti una dintre cosiţele ei lungi, tăie trei şuviţe aurii şi le puse în palma lui Gimli, iar apoi spuse:

— O dată cu şuviţele, primeşte şi aceste vorbe: nu fac nici o prorocire căci orice prorocire este zadarnică acum: de o parte se află întunericul, de cealaltă speranţa. Dar dacă speranţa nu se va dovedi deşartă, atunci îţi spun, Gimli, fiu al lui Gloin, că din mâinile tale se va revărsa aurul, dar tu nu vei ajunge nicicând sub stapînirea lui.

— Iar ţie, Purtător al Inelului, se întoarse ea spre Frodo, ţie mă adresez ultimul, cu toate că nu eşti ultimul în gândurile mele. Iată ce-am pregătit pentru tine.

Zicând acestea, ridică o sticluţă de cristal: la cea mai mică mişcare cristalul scânteia şi raze albe de lumină ţâşneau din palmele ei.

— În această sticluţă, continua ea, e prinsă lumina stelei Earendil, ce se află în mijlocul apelor din fântâna mea. Va străluci cu şi mai multă putere când te vei afla în miez de noapte. Să-ţi slujească drept lumină în locuri întunecoase, când toate lumini sunt stinse în jurul tău. Să-ţi aminteşti de Galadriel şi de Oglinda ei.

Frodo luă sticluţa şi în acea clipă, când cristalul se afla încă între ei doi, el o revăzu pe Galadriel aşa cum stătuse ca o regină măreaţă şi frumoasă, dar prin nimic înspăimântătoare. Se înclină, dar nu găsi nici o vorbă pe care să i-o spună.

Doamna se ridică, iar Celeborn îi conduse spre debarcader. O lună galbenă străjuia pământul verde al Limbii, apa scânteia argintie. În sfârşit totul era pregătit. Însoţitorii Inelului îşi ocupară locurile în bărci, la fel ca şi prima dată. Strigând cuvinte de rămas-bun, elfii din Lorien îi împinseră cu ajutorul unor prăjini lungi, din lemn cenuşiu, până în mijlocul curentului, iar apele încreţite îi purtară încet la vale. Călătorii şedeau nemişcaţi şi fără să vorbească. Pe malul înverzit, chiar la capătul Limbii de pământ, Lady Galadriel stătea singură şi tăcută. Când trecură prin dreptul ei, se uitară într-acolo şi ochii lor o urmăriră cum se depărta uşor de ei, legănată de ape. Căci lor aşa li se părea: Lorien aluneca în urmă, ca o corabie luminoasă, cu copaci fermecaţi drept catarge, plutind spre ţărmuri uitate, în vreme ce ei şedeau neputincioşi pe marginea unei lumi cenuşii, desfrunzite.

În vreme ce ei priveau astfel, Râul Argintului se uni cu undele Râului cel Mare, iar bărcile lor se răsuciră şi începură să alunece tot mai repede, spre răsărit. Silueta albă a Doamnei devenea tot mai mică, pe măsură ce se depărta. Acum lucea ca o fereastră de sticlă pe un deal îndepărtat, scăldat de razele apusului, sau ca un lac văzut în zare de pe vârful unui munte; un cristal căzut în poala pământului. Apoi lui Frodo i se păru că o vede înălţându-şi braţele într-un ultim rămas-bun, iar din depărtare, dar pătrunzător de limpede, se auzi, purtată de vânt, vocea ei care cânta. Numai că acum cânta în graiul străvechi al elfilor de dincolo de Mare, cuvinte pe care el nu le pricepea: minunată era melodia, însă n-avea darul să-i mângâie sufletul.

Dar, după cum se întâmplă cu vorbele rostite în elfică, şi acestea rămaseră gravate în amintirea lui şi mult mai târziu el le repetă cât mai aidoma cu putinţă: graiul era acelaşi cu al tuturor cântecelor elfice şi pomenea de lucruri prea puţin ştiute în Pământul de Mijloc:

„Ah! precum aurul cad frunzele în vânt, ani îndelungi, nenumăraţi precum ramurile copacilor! Anii cei lungi au trecut asemenea sorbiturilor iuţi din dulcele mied, în sălile prea înalte dincolo de Apusime, sub bolţile albastre ale Vardei, pe care stelele tremură în cântarea vocii ei, binecuvântată şi regească. Cine-mi va reumple pocalul? Căci de-acum Vestala, Varda, Regina Stelelor, de pe Muntele Veşnic Alb, şi-a înălţat mâinile precum norii, toate cărările sunt cufundate în umbre şi, în afara hotarelor ţarii cenuşii, întunericul zace pe valurile înspumate dintre noi, şi pâcla acoperă întru veşnicie nestematele din Calacirya. Pierdut, pierdut pentru cei de la Răsărit este Valimar! Cu bine! Poate că voi îl veţi regăsi pe Valimar. Poate că şi voi îl veţi regăsi. Cu bine!” Varda era numele acelei Stăpâne căreia elfii de pe aceste meleaguri ale înstrăinării îi spuneau Elbereth.

Pe neaşteptate, Râul făcu o cotitură şi malurile se înălţară de ambele părţi, acoperind de tot luminile din Lorien. Pe acest pământ minunat Frodo nu se va mai întoarce niciodată.

Călătorii se răsuciră cu faţa spre râul ce-i purta la vale; soarele se afla înaintea lor, orbindu-le ochii ce înotau în lacrimi. Gimli plângea fără să se ruşineze.

— Mi-a fost dat să văd ultima dată ceea ce-a fost mai frumos pe lumea asta, îi spuse el lui Legolas, tovarăşul său de barcă. De-aici încolo nimic nu va mai fi frumos pentru mine, în afară de ce mi-a dăruit ea.

Îşi duse mâna la piept.

— Spune-mi, Legolas, de ce-am venit în această călătorie a Căutării? Prea puţin ştiam înainte unde se află primejdia. Elrond n-a vorbit în răspăr când ne-a spus că nu putem prevedea ce ne aşteaptă pe drum. Mă temeam de chinuri în puterea nopţii, şi tot nu m-au făcut să renunţ. Dar n-aş fi venit de-aş fi ştiut că primejdia zace în lumină şi bucurie. Şi iată că despărţirea asta mi-a pricinuit cea mai dureroasă rană, chiar dacă în această noapte mi-ar fi fost sortit să ajung drept până la Seniorul Întunecimii. Vai de tine, Gimli, fiu al lui Gloin.

— Ba nu, făcu Legolas. Vai de noi toţi. Şi de cei care umblă prin lume în zilele ce vor veni. Căci aşa ni-e dat: să găsim şi să pierdem, cum li se pare tuturor celor ce se află într-o barcă pe apă curgătoare. Dar eu te socotesc binecuvântat, Gimli, fiu al lui Gloin: pentru ceea ce-ai pierdut pătimeşti prin propria vrere, căci ai fi putut alege şi altfel. Nu ţi-ai părăsit tovarăşii de drum, şi cea mai neînsemnată răsplată ce o vei primi pentru aceasta va fi aceea că amintirea Ţării Lothlorien va rămâne veşnic limpede şi nepătată în inima ta; nu va păli, şi nici nu va îmbătrâni.

— Poate, şi-ţi mulţumesc pentru ce mi-ai spus. Cuvinte adevărate, fără îndoială; dar ce rece e mângâierea lor. Inima nu-şi doreşte amintiri. Amintirea e doar o oglindă, fie ea la fel de limpede precum apele lacului Kheled-zaram. Sau cel puţin asta e ceea ce spune inima lui Gimli, gnomul. Poate că elfii văd altfel lucrurile. Adevărat e că am auzit că pentru ei amintirea se aseamănă mai mult cu lumea adevărată decât cu un vis. Nu şi pentru gnomi. Dar să nu mai vorbim despre asta. Îngrijeşte-te de barcă. E cufundată mult în apă din pricina raniţelor ăstora, iar Râul cel Mare curge iute. N-am poftă să-mi înec durerea în apă rece.

Luă o vâslă şi ţinu cârma spre malul apusean, urmând barca lui Aragorn, care se afla înaintea lor şi care ieşise de-acum din mijlocul curentului.

Şi astfel îşi continuară însoţitorii Inelului drumul lor lung în josul râului lat şi repede, mereu spre miazăzi. Păduri desfrunzite acopereau ambele maluri, până la marginea apei, încât nu se zărea nici o palmă din pământurile ce se întindeau dincolo de ele. Vântul îşi potolise suflarea, iar Râul curgea fără cel mai mic zgomot. Nici un ciripit de pasăre nu spărgea tăcerea. Soarele deveni ceţos pe măsură ce ziua înainta, până ajunse să se întrezărească pe un cer palid, ca o perlă albă şi îndepărtată. După care dispăru la orizontul apusean şi amurgul coborî iute, urmat de o noapte cenuşie, neînstelată. Ei plutiră mai departe şi în orele târzii, întunecate şi tăcute, ale nopţii, cârmindu-şi bărcile pe sub umbrele atârnânde ale pădurilor de la apus. Copaci uriaşi treceau pe lângă ei ca nişte stafii, împingându-şi rădăcinile răsucite şi însetate prin pâclă până în apă. Înspăimântătoare noapte, şi rece. Frodo stătea şi asculta plescăitul şi bolborositul stins ale undelor ce se strecurau printre rădăcinile copacilor şi printre bucăţile de lemn strânse aproape de mal, dar la un moment dat capul i se lăsă pe piept şi căzu într-un somn chinuit.

IX Râul cel Mare

Frodo fu trezit de Sam. Văzu că stătea întins, bine învelit, sub nişte copaci înalţi, cu trunchiurile fumurii, într-un colţ liniştit al pădurii de pe malul vestic al Râului cel Mare, Anduin. Dormise toată noaptea; cenuşiul dimineţii răzbătea palid prin rămurişul desfrunzit. Gimli trebăluia lângă un foc mic, aprins în apropiere.

Porniră la drum fără să aştepte să se lumineze bine de ziuă. Nu neapărat pentru că ardeau de nerăbdare să grăbească spre sud: erau mulţumiţi că-i mai despărţeau câteva zile de momentul în care trebuiau să ia o hotărâre, şi asta înainte să ajungă la Rauros şi la Insula Stânca Iascăi; încât se lăsau purtaţi de ritmul Râului, nedorind să grăbească spre primejdiile ce le stăteau în faţă, oricare ar fi fost calea pe care aveau s-o aleagă în cele din urmă. Aragorn le îngădui să plutească în voie, cu grijă doar să-şi cruţe forţele pentru oboseala ce avea să vină. Dar ţinea cu stăruinţă ca măcar să o pornească la drum cât mai devreme în fiecare dimineaţă şi să călătorească până târziu noaptea; căci în inima lui simţea că nu mai era timp de pierdut şi se temea că Seniorul Întunecimii nu stătuse cu mâinile încrucişate cât lânceziseră ei în Lorien.

În acea zi nu văzură nici un semn că duşmanul ar fi prin preajmă, şi nici în următoarea. Orele cenuşii, monotone, treceau fără să se întâmple ceva deosebit. În a treia zi, pe măsură ce treceau orele călătoriei lor, peisajul se schimba treptat: pădurea se rări, până dispăru cu totul. Pe malul răsăritean, la stânga lor, văzură un perete continuu de povârnişuri nedefinite, care se înălţau spre cer; maronii, uscate, de parcă un pârjol trecuse peste ele, nelăsând în urmă nici un lujer verde: o pustietate neprietenoasă, nici măcar un copac frânt sau o piatră golaşă care să mângâie puţin goliciunea. Ajunseseră la Pământurile Maronii, cuprinse între Codrul Întunecimii de la Miazăzi şi măgurile Emyn Muil. Ce molimă sau război sau altă lucrare neştiută a Duşmanului prăpădise într-atât acel meleag, nici Aragorn nu ştia.

La vest, la dreapta lor, pământul era la fel de despuiat de copaci, însă era drept şi din loc în loc acoperit cu întinderi mari de iarbă verde. De partea aceasta a Râului treceau pe lângă păduri de trestii uriaşe, atât de înalte încât, plutind în foşnet de apă cu bărcile lor mici de-a lungul marginilor fremătânde, privirile hobbiţilor nu puteau zări nimic din ce se afla dincolo de ele, spre soare-apune. Panaşul trestiilor, închis la culoare şi veşted, se apleca şi se legăna în adierea rece, susurând trist. Când şi când, prin spărturi, Frodo prindea frânturi de coline domoale, în spatele lor, în depărtare, dealuri scăldate în lumina apusului, iar la orizont o linie sură, semn că acolo se afla lanţul cel mai sudic al Munţilor Ceţoşi.

Nici o altă vietate nu se zărea, în afară de păsări. Şi erau multe, pichere mici ce fluierau şi piuiau printre trestii, dar rareori se lăsau văzute. O dată sau de două ori auziră foşnetul grăbit şi tânguirea aripilor de lebădă, iar când îşi ridicară privirile zăriră un stol întreg, ca o falangă militară, ce împânzise cerul.

— Lebede! exclamă Sam. Şi încă din cele mari şi puternice.

— Da, zise Aragorn, sunt lebede negre.

— Cât de uriaş şi de gol şi de jalnic arată ţinutul ăsta, spuse Frodo. Întotdeauna am crezut că, dacă ne îndreptăm spre miazăzi, o să se facă mai cald şi o să fie totul mai vesel în jur şi iarna o să rămână pentru totdeauna în urmă.

— Încă n-am ajuns atât de departe înspre miazăzi, răspunse Aragorn. E încă iarnă şi suntem departe de mare. Aici lumea e rece până vine dintr-o dată primăvara, şi se poate să mai avem parte chiar şi de zăpadă. Departe la vale, în Golful Belfalas, spre care curge Anduinul, este cald şi vesel, sau aşa ar trebui să fie dacă n-ar exista Duşmanul. Dar aici nu suntem, după socoteala mea, la mai mult de şaizeci de leghe depărtare de Meleagul de la Miazăzi unde se află Comitatul vostru, şi încă avem de străbătut multe sute de mile. Voi vă uitaţi acum spre sud-vest, peste câmpiile Obştei Călăreţilor, ţara Stăpânilor de Cai. Nu peste mult vom ajunge la gurile râului Lumina Stinsă, care vine dinspre Fangorn ca să se unească acolo cu Râul cel Mare. Acesta este hotarul de la miazănoapte al Ţinutului Rohan; şi din străvechime tot ceea ce s-a aflat între pârâul Lumina Stinsă şi Munţii Albi a fost al neamului rohirrimilor. Un ţinut bogat, primitor, cu o iarbă ce nu se găseşte nicăieri altundeva; dar în zilele acelea grele, nimeni nu mai cuteza să trăiască în preajma Râului sau să se apropie călare de ţărmurile lui. O fi Anduinul un râu mare, dar orcii îşi pot trimite săgeţile până departe pe malul celălalt; şi am auzit spunându-se că în ultima vreme au cutezat chiar să treacă râul şi să vâneze hergheliile şi armăsarii din Rohan.

Sam îşi plimbă neliniştit privirile de la un mal la celălalt. Copacii i se păruseră duşmănoşi înainte, căci îi bănuia ascunzând ochi tainici şi primejdii ce stăteau la pândă; acum, însă, tare şi-ar fi dorit să mai fie înconjuraţi de copaci. Prea erau neocrotiţi însoţitorii Inelului, îşi spunea el, aşa cum pluteau în bărcuţele acelea deschise, în mijlocul unor meleaguri lipsite de orice adăpost şi pe apele unui râu care se găsea la hotarul războiului.

Ziua următoare şi încă o zi după aceea, în vreme ce-şi continuau călătoria pe râu la vale, purtaţi neabătut spre miazăzi, sentimentul acesta de nesiguranţă îi cuprinse pe toţi. O zi întreagă făcură cu schimbul la vâsle, ca să înainteze mai repede. Malurile alunecau pe lângă ei. Curând, Râul se lăţi şi deveni mai puţin adânc; la est, ţărmul era tot mai stâncos, iar din apă apăreau bancuri de pietriş, astfel că bărcile trebuiau cârmite cu atenţie. Pământurile Maronii se preschimbară în podişuri mohorâte, măturate de un vânt rece, dinspre răsărit. De partea cealaltă, povârnişurile deveniră gruiuri de iarbă veştejită în mijlocul unui tărâm acoperit doar de smârcuri şi smocuri de iarbă-rea. Frodo fu străbătut de un fior, căci gândul lui era la pajiştile, fântânile, soarele strălucitor şi la ploile blânde din Lothlorien. Nimeni din cele trei bărci n-avea chef de vorbă sau de râs. Fiecare era frământat de propriile gânduri.

Inima lui Legolas hoinărea pe sub stelele unei nopţi de vară în numai el ştia ce poiană nordică, din pădurile de fag; Gimli pipăia în gând o bucată de aur, întrebându-se dacă era potrivită să meşterească din ea un mic sipet pentru darul ce i-l făcuse Doamna; în barca din mijloc, Merry şi Pippin nu erau nici ei în apele lor, din pricina lui Boromir, care şedea mormăind pentru sine şi din când în când îşi rodea unghiile, măcinat parcă de nelinişte sau îndoială, iar alteori se apuca să vâslească până se apropia de barca lui Aragorn. La un moment dat, Pippin, care şedea la prova, cu faţa spre amonte, prinse o sclipire ciudată în ochii lui Boromir, atunci când acesta se uită la Frodo. Sam hotărâse de mult în sinea lui că, deşi poate că bărcile nu erau chiar atât de primejdioase precum fusese deprins să creadă, erau mult mai puţin confortabile decât îşi imaginase vreodată. Era amorţit şi chinuit, căci n-avea altceva de făcut decât să se holbeze la pământurile iernatice care se târau prin dreptul lor şi la apa cenuşie de-o parte şi de alta a bărcii. Chiar şi când folosiră vâslele, lui nu i se încredinţă nici una.

În a patra zi, pe când se lăsă înserarea, el se uită în urma, peste capetele aplecate ale lui Frodo şi Aragorn şi ale celorlalţi din bărcile care-i urmau; somnoros, nu-şi dorea decât să ajungă la un loc de popas şi să simtă pământul sub tălpi. Pe neaşteptate, ceva îi atrase atenţia: la început se uita apatic spre acel punct, pentru ca apoi să se ridice în picioare şi să se frece la ochi; dar când privi din nou, nu mai zări nimic.

În acea noapte făcură popas pe un mic ostrov aproape de malul vestic. Sam zăcea învelit în pături alături de Frodo.

— Domnu’ Frodo, am avut un vis tare trăsnit, cam cu o oră sau două înainte să ne oprim, spuse el. Sau poate că n-a fost vis. Trăsnit a fost, în orice caz.

— Ei, şi ce-ai visat? îl iscodi Frodo, ştiind că Sam n-o să aibă linişte până n-o să-şi spună povestea, oricare ar fi fost aceasta. Eu unul, de când am plecat din Lothlorien, n-am văzut şi nu m-am gândit la nimic ce m-ar fi putut măcar face să zâmbesc.

— Nu trăsnit din ăsta, domnu’ Frodo. Ciudat, voiam să spun. Anapoda, dacă n-ar fi vis. Şi mai bine aţi asculta ce vă spun. A fost cam aşa: am văzut un buştean cu ochi.

— Buşteanul nu-i anapoda câtuşi de puţin. E plin Râul de ei. Dar uită de ochi.

— Ba să-mi fie cu iertare. Ochii ăia m-au făcut să mă descebelesc, ca să spun aşa. La început am crezut că văd un buştean care plutea în lumina aia chioară, drept în spatele bărcii lui Gimli; dar n-am prea luat seamă la el. Apoi mi s-a năzărit că buşteanul ne ajunge din urmă. Ciudat, care va să zică, aţi putea gândi, pentru că pluteam cu toţii, duşi de acelaşi curent. Numai că în clipa următoare am văzut ochii: aşa, ca nişte puncte palide, oarecum lucitoare, pe un nod, la capătul dinspre noi al buşteanului. Unde pui că nici nu era buştean, pentru că avea două picioare ca nişte lopeţi, îţi venea să crezi că-s labe de lebădă, doar că păreau mai mari şi tot se cufundau în apă şi ieşeau.

Atunci m-am ridicat în picioare şi m-am frecat la ochi, gata să strig dacă-l mai zăream şi după ce scăpam de buimăceala din cap. Căci ce-o-fi-fostul-acela venea la vale cu repeziciune, mai să ajungă din urmă barca lui Gimli. Acum, ori că lămpile alea două m-au văzut mişcându-mă şi holbându-mă la ele, ori că mi-am venit eu în fire, n-aş şti să spun. Când m-am uitat din nou, nu mai era nimic acolo. Da’ tot îmi pare c-am prins cu coada ochiului, cum s-ar zice, aşa, ceva negru ţâşnind pe sub umbra malului. Ochi însă n-am mai văzut.

Şi mi-am zis în sinea mea: „Iar visezi, Sam Gamgee”, aşa mi-am zis; şi altceva nu mi-am mai zis atunci. Da’ de atunci stau şi mă gândesc, iar acu’ nu mai sunt chiar atât de sigur. Ce înţelegeţi din asta, domnu’ Frodo?

— Dacă ar fi prima oară că ochii aceia au fost văzuţi, n-aş înţelege altceva, Sam, decât că a fost un buştean şi era seară şi ochii tăi erau adormiţi. Numai că nu a fost prima oară. I-am zărit şi eu, departe în nord, înainte să ajungem în Lorien. Şi am mai zărit şi o vietate ciudată, care se căţăra spre flet, în noaptea aceea dintâi. Şi Haldir a văzut-o. Şi îţi mai aminteşti ce-au povestit elfii care au urmărit banda aia de orci?

— Aaa, da, şi-mi amintesc mai multe chiar. Nu-mi plac defel gândurile ce-mi umblă prin cap; da’ tot gândindu-mă la una-alta, şi la poveştile spuse de domnu’ Bilbo şi la toate celelalte, îmi vine să cred că pot să dau, pe ghicite, un nume vietăţii ăleia. Un nume urât. Gollum, te pomeneşti?

— Da, şi mă tem de asta de câtăva vreme încoace, spuse Frodo. Adică din noaptea de pe flet. Am bănuiala că-şi făcea veacul în Moria şi că acolo ne-a luat urma; dar trăgeam nădejde că popasul nostru în Lorien o să-l facă să ne-o piardă. Înseamnă că fiinţa asta nesuferită a stat pitită în pădurile din apropierea Pârâului Argintului, pândindu-ne plecarea.

— Cam aşa socotesc şi eu că s-a întâmplat, îi dădu dreptate Sam. Ar trebui să fim mai cu băgare de seamă, să nu ne pomenim cu niscaiva degete ticăloase că ni se înfig în gât într-una din nopţile astea, dacă apucăm să ne trezim şi să simţim ceva. Tocmai aici voiam s-ajung. N-are rost să-l tulburăm pe Pas Mare în seara asta, sau pe ceilalţi. Fac eu de strajă. Mâine pot să dorm, tot sunt doar de umplutură, ca să zic aşa, în barcă.

— Poate zici tu aşa, dar eu spun „umplutură cu ochi”. Bine, stai de strajă; dar numai dacă-mi făgăduieşti că mă trezeşti înainte de ivirea zorilor, dacă nu cumva se întâmplă ceva până atunci.

Nu trecuse mult de miezul nopţii când, scuturat de Sam, Frodo se trezi dintr-un somn greu şi fără vise.

— Să-mi fie iertat că vă trezesc, şopti Sam, da’ aşa mi-aţi zis să fac. Nu că ar fi ceva de spus, sau, mă rog, n-ar fi multe. Mi s-a năzărit mai adineauri că aud ceva ca un pleoscăit şi un adulmecat; da’ sunete din astea ciudate tot auzi noaptea în apropierea unui râu.

Sam se întinse pe locul lui, iar Frodo se ridică în capul oaselor, învelit în pături şi luptându-se cu somnul. Minutele sau orele treceau încet, şi nimic nu se întâmplă. Tocmai voia să se lase prada ispitei de a dormi mai departe, când o formă întunecată, abia vizibilă, se apropie plutind de una dintre bărcile legate la mal. Desluşi vag o mână lungă, albicioasă, care ţâşni din apă şi se prinse de copastie; doi ochi palizi, ca două felinare, luciră reci când se uitară în barcă, apoi se înălţară şi se aţintiră asupra lui Frodo, pe ostrov. Erau la o depărtare de trei, cel mult patru paşi; Frodo auzi sâsâitul stins al respiraţiei ţinute. Se ridică în picioare şi trase sabia din teacă, privind drept spre ochii aceia: dar în clipa următoare lumina lor se stinse. Se auzi un alt sâsâit, un plescăit şi, cât ai clipi, forma întunecată care semăna cu un buştean dispăru în noapte, pe râu la vale. Aragorn se mişcă în somn, se răsuci pe o parte, iar apoi se sculă în capul oaselor.

— Ce-i? întrebă el şoptit, sărind în sus şi venind lângă Frodo. Am simţit ceva în somn. De ce-ai scos sabia?

— Gollum, răspunse Frodo. Sau cel puţin aşa cred.

— Aha! Care va să zică l-ai descoperit şi tu pe micul nostru pungaş? S-a ţinut după noi tot drumul din Moria şi până la Râul Nimrodel. Şi de când călătorim în bărci, s-a agăţat de un buştean şi vâsleşte cu mâinile şi cu picioarele. Am încercat să-l prind o dată sau de două ori, în timpul nopţii; dar e mai viclean decât o vulpe şi alunecos ca un ţipar. Am tot aşteptat să-l biruie călătoria asta pe apă, dar se vede treaba că e un lopătar neîntrecut.

Va trebui să încercăm să înaintăm mai repede mâine. Culcă-te acum, stau eu de strajă până în zori. Tare mi-aş mai dori să pot pune mâna pe ticălosul ăla. Ar putea să ne fie de folos. Dar dacă nu reuşesc, va trebui să încercăm să ne pierdem cumva urma. E o fiinţă periculoasă. Nu că ne-ar omorî el cu mâna lui, ci ar pune pe urmele noastre un duşman aflat prin preajmă.

Noaptea trecu fără ca Gollum să-şi mai arate umbra măcar. În zilele care au urmat, însoţitorii Inelului au stat cu ochii în patru, dar nu l-au mai văzut pe Gollum până la capătul călătoriei. Dacă încă se ţinea după ei, o făcea cu băgare de seamă şi vicleşug. La rugămintea lui Aragorn, vâsleau cu toţii îndelung, încât malurile alunecau repede prin dreptul lor. Dar abia dacă apucau să vadă ceva din meleagul pe care-l străbăteau, căci mai mult călătoreau noaptea şi în zori, odihnindu-se ziua şi ascunzându-se atât cât le îngăduiau locurile. Astfel a trecut timpul fără să se întâmple nimic, până în ziua a şaptea.

Vremea era tot cenuşie şi înnourată, vântul bătea de la răsărit, dar când seara se preschimbă în noapte, cerul se limpezi la apus şi ochiuri de lumină palidă, galbenă şi verzuie, se deschiseră sub marile maluri de nori. Acolo se zări muchia albă a Lunii Noi, scăpărând în lacuri îndepărtate. Sam se uită la ea şi încruntă din sprâncene. A doua zi, peisajul de pe ambele ţărmuri începu să se schimbe cu repeziciune. Malurile erau tot mai înalte şi pietroase.

Curând traversau un ţinut deluros şi stâncos, iar râul era străjuit de-o parte şi de alta de povârnişuri abrupte, îngropate în desişuri de nepătruns, de mărăciniş şi porumbari, printre care se încâlceau rugi şi plante târâtoare. În spatele lor se zăreau stânci puţin înalte şi fărâmicioase şi hornuri de piatră cenuşie, mâncată de vreme şi înnegrită din loc în loc de muşchi; iar dincolo de acestea se înălţau coame încoronate de brazi chirciţi de vânturi. Călătorii se apropiau de ţinutul deluros şi cenuşiu Emyn Muil, hotarul sudic al Ţării Pustietăţii.

Era multă vânzoleala de păsări în jurul stâncilor şi al hornurilor de piatră şi stoluri întregi care se rotiseră toată ziua aceea în văzduh, desenându-se negre pe cerul palid. Cât au făcut popas, Aragorn le-a urmărit bănuitor, întrebându-se dacă nu cumva la mijloc era mâna ticăloasă a lui Gollum şi acum vestea despre călătoria lor se răspândea în întreg ţinutul. Mai târziu, când soarele cobora spre asfinţit, iar însoţitorii Inelului se urneau din culcuşuri şi se pregăteau de plecare, Aragorn desluşi un punct negru în lumina care se stingea. O pasăre foarte mare, sus de tot şi în depărtare, care ba se rotea, ba zbura încet spre sud.

— Ce-i aia, Legolas? întrebă el, arătând spre cerul nordic. E un vultur, aşa cum cred eu?

— Da, un vultur, un vultur pornit la vânătoare. Mă-ntreb ce semn o fi ăsta. Zboară departe de munţi.

— Nu pornim până nu se-ntunecă de tot, hotărî Aragorn.

Era a opta noapte a călătoriei lor. Liniştită, fără vânt; vântul cenuşiu de la răsărit se potolise. Secera subţire a Lunii se scufunda devreme în apusul palid, dar cerul era senin deasupra, şi cu toate că departe în sud se vedeau vălătuci mari de nori care încă păstrau ceva din lumina ştearsă a amurgului, pe bolta vestică stelele străluceau cu putere.

— La drum! dădu Aragorn semnalul. Mai încercăm o călătorie pe timp de noapte. Ne apropiem de nişte meandre ale Râului pe care nu le cunosc bine; n-am străbătut niciodată părţile astea pe apă, adică de unde ne aflăm acum şi până la volburile Sarn Gebir. Dar, dacă am socotit bine, ne mai despart multe mile de locul acela. Însă şi până acolo sunt destule primejdii: stănci, ostroave pietroase în mijlocul râului. Să fim cu ochii în patru şi să nu ne grăbim la vâslit.

Aflat în barca din faţa, lui Sam i se ceruse să stea de strajă. Şedea aplecat în faţă şi scruta întunericul. Noaptea devenea tot mai neagră, dar stelele pe cer erau neobişnuit de strălucitoare, iar suprafaţa Râului scăpăra. Se apropia de miezul nopţii; călătorii se lăsară o vreme purtaţi de curent, fără să folosească vâslele, când deodată Sam scoase un strigăt. În faţa lor, la câţiva paşi numai, zări nişte forme întunecate. Apăreau din apă; se auzea şi vuietul unui repeziş. Un curent mai iute îi trăgea spre stânga, spre ţărmul răsăritean, unde firul apei era curat. Lăsându-se duşi fără voia lor, călătorii văzură, acum de foarte aproape, spuma palidă a Râului ce biciuia stâncile ascuţite, împinse adânc în albia râului, ca o creastă de dinţi. Bărcile se strânseră una în alta.

— Hei, Aragorn! strigă Boromir când barcă lui se izbi de cea din faţă. E o nebunie curată! Nu ne putem arunca în vâltori în timpul nopţii! Nici o barcă nu iese întreagă din Sarn Gebir, fie că-i zi sau noapte.

— Înapoi, înapoi! strigă Aragorn la rândul său. Întoarceţi! Întoarceţi dacă puteţi!

Îşi scufundă vâsla în apă, încercând să frâneze barca şi s-o răsucească.

— Am pierdut socoteala, îi spuse el lui Frodo. Nu mi-am dat seama că am ajuns atât de departe. Anduinul curge mai iute decât mi-am închipuit. Înseamnă că Sarn Gebir se află în apropiere.

Cu mare efort izbutiră să stăpânească bărcile şi să le întoarcă din drum; dar le era greu să înainteze împotriva curentului, căci tot timpul erau împinşi spre ţărmul răsăritean, care se înălţa negru şi rău prevestitor în noapte.

— Toţi la vâsle! strigă Boromir. Vâsliţi! Sau o să fim împinşi spre bancurile de nisip!

Nici nu termină de vorbit, că Frodo simţi sub picioare cum burta bărcii se frecă de pietre.

În acea clipă se auzi pocnetul corzilor de arcuri: mai multe săgeţi şuierară în jurul lor şi unele căzură între ei. Una îl izbi pe Frodo între umeri, făcându-l să se arunce pe burtă cu un strigăt şi să scape vâsla din mână; dar săgeata căzu cu vârful îndoit din pricina cămăşii de zale de sub haină. Altă săgeată străbătu gluga lui Aragorn; o a treia se înfipse în copastia celei de-a două bărci, aproape de mâna lui Merry. Lui Sam i se păru că desluşeşte câteva siluete negre ce alergau în sus şi-n jos pe bancurile de prundiş de sub malul răsăritean. Parcă erau la o aruncătura de băţ de bărci.

— Irch! şopti Legolas fără să vrea, în propriul grai.

— Orci! ţipă Gimli.

— Mâna lui Gollum, să fiu al naibii, i se adresă Sam lui Frodo. Şi-au şi ales locul. Parcă anume ne împinge râul drept în braţele lor.

Se aplecară toţi în faţă, trăgând cu putere de vâsle: chiar şi Sam luă una şi începu să vâslească. În fiece clipă se aşteptau să simtă muşcătura săgeţilor cu pene negre. Multe şuierau peste capetele lor sau loveau apa din jur; dar nici una nu-i mai atinse. Era întuneric, însă nu destul pentru ochii orcilor care puteau vedea şi noaptea, iar în strălucirea stelelor cu siguranţă că erau o ţintă suficient de bună pentru duşmanii lor perfizi, dacă nu cumva mantiile cenuşii din Lorien şi lemnul cenuşiu din care erau construite bărcile elfilor păcăleau socotelile criminale ale orcilor din Mordor.

Cu fiecare lovitură de vâslă urcau tot mai mult împotriva curentului. În bezna aceea aproape că nici nu-şi dădeau seama că se mişcau; dar, încet-încet, tulburarea apelor se domoli şi umbra malului răsăritean pieri din nou în noapte. Într-un târziu, din câte li se păru lor, ajunseră din nou în mijlocul râului, ceva mai sus de colţii stâncoşi. Apoi, întorcând bărcile pe jumătate, vâsliră cu toată puterea de care erau în stare spre malul vestic. Se opriră sub tufărişul care atârna deasupra apei, ca să-şi tragă sufletul.

Legolas puse vâsla lui în barcă şi îşi lua arcul pe care-l primise în Lorien. Sări pe mal şi urcă ceva mai mult. Punând o săgeată şi încordând arcul, se răsuci şi scrută întunericul, până pe malul celălalt al Râului. De dincolo se auzeau ţipete ascuţite, dar de văzut nu se vedea nimic.

Frodo se uita în sus la elful înalt, aşa cum stătea el acolo, sfredelind întunericul în căutarea unei ţinte. Capul lui era ca o pată neagră încoronată cu stele albe şi limpezi, ce scăpărau în vâltorile negre ale cerului din spatele lui. Numai că dinspre miazăzi se ridicau şi se apropiau norii cei mari, trimiţându-şi solii întunecoşi pe cerul înstelat. O spaimă teribilă îi cuprinse dintr-o dată pe însoţitorii Inelului.

— Elbereth Gilthoniel! suspină Legolas, ridicându-şi privirile.

În aceeaşi clipă, o formă întunecată, ca un nor şi totuşi fără să fie nor, căci se mişca mult prea repede, se desprinse din negureala de la miazăzi şi se apropie de însoţitorii Inelului, ascunzând vederii lor orice urmă de lumină. Curând avea să apară o creatură înaripată uriaşă, mai neagră decât tăciunii noaptea. Glasuri fioroase se înălţară de pe malul celălalt spre a o întâmpina. Frodo se simţi dintr-o dată ca străbătut de un fior rece, care i se încleşta în jurul inimii; era un frig de moarte, precum amintirea unei răni vechi, rămasă în umăr. Se ghemui pe fundul bărcii, ca pentru a se ascunde.

Deodată, marele arc din Lorien zbârnâi. Cu un şuier ascuţit, săgeata porni din coarda elfică. Frodo se uită în sus. Aproape deasupra lui forma înaripata se trase în lături. Izbucni un ţipăt frânt, croncănit, ce se rostogoli din înaltul văzduhului, pierind în întunericul ţărmului răsăritean. Cerul era din nou limpede. De departe se auzea vacarmul stârnit de multe voci care blestemau şi se văicareau în întuneric, apoi se lăsă tăcerea. În acea noapte nici suliţă, nici strigăt nu se mai abătu asupra lor dinspre soare-răsare.

După o vreme, Aragorn conduse bărcile înapoi pe râu în sus. Îşi desluşeau drumul ţinându-se pe lângă mal, până găsiră un golfuleţ puţin adânc. Câţiva copăcei creşteau chiar pe mal, iar în spatele lor se înălţa un perete abrupt şi stâncos. Aici hotărâră să se oprească şi să aştepte zorii: era zadarnică orice încercare de a-şi continua călătoria pe timp de noapte. Nu făcură tabără şi nu aprinseră foc, ci rămaseră ghemuiţi în bărcile legate la mal una lângă alta.

— Lăudate fie arcul lui Galadriel şi mâna şi ochiul lui Legolas, spuse Gimli, în timp ce mesteca o turta de lembas. A fost o lovitură straşnică în întuneric, prietene.

— Dar cine-mi poate spune ce-am nimerit? întrebă Legolas.

— Eu unul nu pot, recunoscu Gimli. Mă bucur însă că umbra nu s-a apropiat mai mult. Nu-mi plăcea defel. Prea mult îmi amintea de umbra din Moria — umbra Balrogului, adăugă el în şoaptă.

— N-a fost un Balrog, spuse Frodo, încă înfiorat de frigul acela ce pogorâse peste el. A fost ceva mult mai rece. Cred că a fost…

Dar se opri şi nu mai scoase un cuvânt.

— Ce crezi? întrebă Boromir fără astâmpăr, aplecându-se peste barca lui şi încercând parcă să zărească chipul lui Frodo.

— Cred… Nu, n-o să spun, hotărî Frodo. Orice ar fi fost, căderea i-a înspăimântat pe duşmanii noştri.

— Aşa se pare, spuse Aragorn. Dar unde se află aceştia, cât sunt de mulţi şi care le va fi următoarea mişcare nu avem de unde şti. În noaptea asta trebuie să stăm toţi fără somn. Întunericul ne ascunde acum. Dar cine poate spune ce ne va dezvălui lumina zilei? Să aveţi armele la îndemână.

Sam bătea darabana în teaca săbiei, ca şi cum ar fi adunat ceva pe degete şi privea cerul.

— Ce ciudat, murmură el. Luna este aceeaşi în Comitat şi în Ţara Pustietăţii, sau aşa ar trebui să fie. Numai că ori s-a abătut de la mersul ei firesc, ori am pierdut eu socoteala. Dacă vă amintiţi, domnu’ Frodo, Luna era în primul pătrar când stăteam noi pe fletul ăla, cocoţaţi în copac: o săptămână până să se împlinească, aşa am socotit atunci. Noaptea trecută s-a făcut săptămâna de când ne aflăm la drum, când numai ce apare încă o Lună Nouă, subţire ca bucăţelele de unghii tăiate, de-ai zice că nici n-am stat în ţara elfilor. Da’ eu îmi amintesc de trei nopţi negreşit petrecute acolo şi par să-mi vină în minte alte câteva, deşi pot să jur că n-am stat o lună întreagă. Îţi vine să crezi că timpul n-are nici o măsură acolo!

— Şi poate că aşa şi este, spuse Frodo. Poate că în ţara aia ne-am aflat într-un timp care, altundeva, de mult s-a trecut. Mă bate gândul că abia când Pârâul Argintului ne-a adus înapoi în apele Anduinului ne-am întors în timpul ce se scurge în lumea muritorilor până la Marea cea Mare. Şi nu-mi amintesc să fi văzut nici o lună, veche sau nouă, în Caras Galadon: doar stele în timpul nopţii şi soare în timpul zilei.

Legolas se foi în barca lui.

— Nu, zise el, timpul nu zăboveşte niciodată, numai că schimbarea şi creşterea nu sunt aidoma pentru toate lucrurile şi în toate locurile. Pentru elfi, lumea se mişcă, şi se mişcă deopotrivă de repede şi de încet. Repede, pentru că ei înşişi se schimbă foarte puţin şi tot restul zboară pe lângă ei; şi asta e o suferinţă pentru ei. Încet, pentru că nu ţin răbojul anilor ce se scurg, dar nu se scurg pentru ei înşişi. Anotimpurile ce trec sunt doar valuri repetate la infinit în lungul, foarte lungul şuvoi. Numai că toate lucrurile de sub soare trebuie să ajungă, până la urmă, la un capăt.

— Dar scurgerea asta e atât de înceată în Lorien, spuse Frodo. Puterea Doamnei se întinde peste toate cele. Chiar dacă par scurte, orele sunt bogate în Caras Galadon, unde Galadriel poartă Inelul elfic.

— Aşa ceva n-ar fi trebuit rostit dincolo de hotarele ţării Lorien, nici chiar mie, îl mustră Aragorn. Să nu mai vorbim despre asemenea lucruri. Dar cu adevărat aşa este, Sam: în ţara aceea ţi-ai pierdut răbojul. Acolo timpul a zburat mai repede pentru noi decât pentru elfi. Luna cea veche a trecut şi o lună nouă s-a ceruit şi s-a ivit secera în lumea de afară cât am stat acolo înăuntru. Şi ieri o lună nouă s-a ivit încă o dată. Iarna e aproape de capăt. Timpul se prelinge spre o primăvară cu prea puţine speranţe.

Noaptea trecu în linişte. Fără alte voci sau strigăte de pe malul opus. Chinuiţi în bărcile lor, călătorii simţeau schimbarea vremii. Văzduhul se încălzi şi căpătă o oarecare nemişcare sub norii grei de umezeală ce urcaseră dinspre sud şi dinspre mările îndepărtate. Vaietul Râului peste stăncile viiturilor părea să devină tot mai puternic şi mai apropiat. Ramurile copacilor de deasupra erau grele de stropi.

O dată cu venirea zorilor, lumea din jur arăta ploioasă şi tristă, încet, zorii se preschimbară într-o lumină stinsă, difuză şi fără umbră. Peste Râu plutea negura şi o ceaţă albă învăluia ţărmul: malul îndepărtat nu se zărea.

— Nu pot suferi ceaţa, mormăi Sam, da’ asta-mi pare aducătoare de noroc. Poate că acum o să reuşim s-o ştergem fără să ne vadă nenorociţii ăia blestemaţi.

— Poate, nu se arătă încrezător Aragorn. Însă ne va fi greu să găsim drumul până nu se ridică puţin ceaţa. Iar drumul trebuie să-l găsim dacă vrem să trecem de Sarn Gebir şi să ajungem în Emyn Muil.

— Nu văd de ce ar trebui să trecem de Vâltori sau să urmăm Râul mai departe, spuse Boromir. Dacă Emyn Muil se află în faţa noastră, atunci lăsăm copăile astea pe undeva şi o apucăm pe jos, spre sud-vest, până ajungem la Scăldătoarea Enţilor şi de acolo trecem în ţara mea.

— Aşa am face dacă ne-am îndrepta spre Minas Tirith, răspunse Aragorn, numai că încă nu ne-am înţeles asupra acestui lucru. Unde mai pui că drumul ar putea fi mai primejdios decât pare. Valea Scăldătorii Enţilor este netedă ca-n palmă, plină de smârcuri, şi-ntr-un asemenea loc ceaţa e primejdie de moarte pentru cei ce merg pe jos şi încărcaţi de bagaje. Nu vreau să părăsim bărcile până când nu va fi cu adevărat nevoie. Râul e măcar o cale de la care n-ai cum să te rătăceşti.

Boromir însă nu se lăsă cu una, cu două:

— Uiţi că malul răsăritean e în mâna Duşmanului. Şi chiar dacă treceţi de Porţile Argonath şi ajungeţi nevătămaţi la Stânca Iascăi, ce veţi face mai departe? Săriţi peste Cascadă drept în smârcuri?

— Nu, răspunse Aragorn. Ci ne vom duce bărcuţele în cârcă, pe drumul cel vechi, până la poalele cascadei Rauros, şi de acolo o pornim din nou pe apă. Oare nu ştii, Boromir, sau uiţi înadins de Scara de la Miazănoapte, şi de jilţul cel înalt de pe Amon Hen, amândouă făurite pe vremea celor mari? Eu unul am de gând să mă opresc încă o dată în acel loc înalt, înainte să mă hotărăsc încotro s-o apuc. Cine ştie dacă nu vom zări acolo vreun semn.

Boromir se împotrivi multă vreme acestei hotărâri; dar, când deveni limpede pentru toată lumea că Frodo avea să-l urmeze pe Aragorn, oriunde s-ar fi dus, se dădu bătut.

— Nu e felul oamenilor din Minath Tirith să-şi părăsească prietenii le greu, spuse Boromir, iar voi veţi avea nevoie de puterea mea, dacă vreţi să ajungeţi la Stânca Iascăi. Până la insula aceea înaltă mă voi duce, dar nicicum mai departe. De acolo o voi apuca spre casa mea, singur, dacă ajutorul pe care l-am dat n-a reuşit să-mi câştige nici un tovarăş de drum.

Ziua se împlinea, iar ceaţa se mai risipise. Hotărâseră ca Aragorn şi Legolas să pornească de îndată pe ţărm la vale, ceilalţi rămânând la bărci. Aragorn nădăjduia să găsească o cale de a duce în acelaşi timp şi bărcile şi bagajele până la apele mai puţin frământate de dincolo de Vâltori.

— Nu s-or fi cufundând ele bărcile elfilor, spuse el, dar asta nu înseamnă că vom trece de Sarn Gebir vii şi nevătămaţi. N-am auzit de nimeni care să fi izbândit. Oamenii din Gondor n-au tăiat pe aici nici un drum, căci nici în zilele lor măreţe regatul nu ajungea la apele râului Anduin dincolo de măgurile Emyn Muil; însă tot trebuie să fie o cale de trecere undeva pe ţărmul apusean, numai s-o găsesc. Nu se poate să fi dispărut; bărcile uşoare călătoreau dinspre Ţara Pustietăţii la vale spre Ogiliath, şi au tot făcut-o până acum câţiva ani, înainte ca orcii din Mordor să împânzească locul.

— De când mişună orcii pe malul răsăritean, rareori mi-a fost dat să văd vreo barcă venind de la Miazănoapte, spuse Boromir. Dacă vă continuaţi drumul, primejdia va creşte la fiecare pas, chiar de veţi găsi o cale de trecere.

— Toate drumurile spre miazăzi sunt presărate cu primejdii, răspunse Aragorn. Aşteptaţi-ne o zi. Dacă nu ne întoarcem la capătul zilei, veţi şti că într-adevăr ni s-a întâmplat ceva rău. Atunci vă veţi alege alt conducător şi-l veţi urma cum veţi putea mai bine.

Cu inima grea, Frodo îi urmări pe Aragorn şi Legolas urcând malul râpos şi pierind în ceaţă; dar temerile sale se dovediră fără temei. Căci abia trecuseră două sau trei ore, abia dacă se făcuse amiază, când siluetele ca nişte umbre ale celor doi porniţi în cercetare se iviră dintre neguri.

— Toate-s bune, anunţă Aragorn, coborând malul. O potecă duce la un loc de acostare ce încă poate fi folosit. Nu e mult de mers. Vâltorile încep cam la o jumătate de milă mai jos de noi şi nu se întind mai mult de o milă. Şi apoi mai e puţin şi apele devin iarăşi liniştite şi limpezi, chiar de curg repede. Cea mai grea treabă care ne aşteaptă e să ducem bărcile şi bagajele până la calea de trecere. De găsit am găsit-o, doar că e cam departe de apă şi trece chiar pe la poala unui perete de stâncă, cam la trei sute de metri de la ţărm. N-am găsit locul de acostare de la miazănoapte. Dacă mai există, înseamnă că am trecut pe lângă el ieri noapte. Chiar şi dacă-l căutăm acum pe râu în sus, s-ar putea să nu-l vedem din pricina ceţii. Mă tem că va trebui să părăsim Râul şi să pornim din acest loc spre calea de trecere, aşa cum vom putea.

— N-ar fi uşor nici dacă am fi cu toţii oameni, zise Boromir.

— Deh, oricum am fi, trebuie să încercăm, spuse Aragorn.

— Şi aşa o să şi facem, întări Gimli. Picioarele oamenilor se împotmolesc la drum greu, jupâne Boromir, dar gnomul nu pregetă, fie ea povara şi de douăzeci de ori mai grea decât trupul.

Treaba se dovedi cu adevărat peste poate de grea, dar până la urmă o scoaseră la capăt. Descărcaseră bagajele şi le stivuiseră pe o palmă de pământ neted din partea de sus a malului. Apoi trăseseră bărcile din apă şi le urcaseră şi pe ele până sus. Erau mult mai uşoare decât îşi închipuiseră. Din ce soi anume de copac dintre cei care creşteau în ţara elfilor fuseseră făcute nici măcar Legolas n-avea habar; o esenţă tare şi ciudat de uşoară totodată. Merry şi Pippin şi-au putut urca singuri barca. Cu toate acestea, a fost nevoie de forţele celor doi oameni pentru a le ridica şi târî peste bucata de pământ pe care trebuiau acum să o traverseze cu toţii. Căci urca în pantă, un grohotiş de bolovani mari, calcaroşi, cu multe hârtoape ascunse şi înconjurate de buruieni şi tufăriş; desişuri de muri şi adâncimi râpoase; ici şi colo, mocirle în care apele picurau dinspre terasele aflate la oarece depărtare de rău.

Boromir şi Aragorn duseră bărcile una câte una, iar ceilalţi se spetiră şi se târâră după ei cu bagajele. Într-un târziu, totul fu mutat şi îngrămădit pe calea aceea de traversare. Apoi, fără alte piedici decât niscaiva tufe de mărăcini răşchirate şi pietre rostogolite până-n drum, înaintară cu toţii împreună. Perdelele de ceaţă stăteau încă agăţate de pereţii de stâncă, iar la stânga lor pâcla ascundea suprafaţa Râului: îl auzeau vâjâind şi bolborosind înspumat peste pragurile ascuţite şi colţii stâncoşi ai bulboanelor Sarn Gebir, dar de văzut nu-l vedeau. De două ori făcură acest drum, înainte ca totul să fie adus în siguranţa la locul de acostare dinspre miazăzi.

În acel punct, calea de traversare cotea încă o dată spre albia râului, coborând în pantă uşoară spre malul îngust al unui mic ochi de apă. Părea să fi fost scobit în albie, nu de mâna cuiva, ci de apa care cobora în vârtejuri din Sarn Gebir şi se lovea de un mic zăgaz de piatră ce înainta puţin spre mijlocul albiei. Dincolo de acest punct, ţărmul se înălţa abrupt într-un stei cenuşiu şi nu mai exista nici o potecă de-a lungul malului.

După-amiaza cea scurtă trecuse de-acum, un amurg înnourat şi ceţos cobora peste ei. Stăteau pe mal, ascultând vuietul şi foşnetul Bulboanelor ascunse în ceaţă; erau cu toţii obosiţi şi somnoroşi, inimile le erau la fel de întunecate ca şi ziua care se sfârşea.

— Vasăzică, am ajuns, şi aici trebuie să ne petrecem încă o noapte, spuse Boromir. Avem nevoie de somn, şi chiar dacă Aragorn şi-a făcut socoteala să treacă prin Porţile Argonath în noaptea asta, suntem prea frânţi de oboseală cu toţii — în afară de voinicul nostru gnom, de bună seamă.

Gimli nu răspunse, ci doar dădu din cap.

— Să ne odihnim acum cât putem de mult, îi sfătui Aragorn. De mâine călătorim din nou ziua. Dacă vremea nu ne joacă iarăşi un renghi, ca să se schimbe după cum pofteşte, poate că avem noroc să ne strecurăm nevăzuţi de ochii pânditori de pe malul răsăritean. Dar în noaptea asta trebuie să facem de strajă cu rândul: trei ore de somn şi una de strajă.

Nu se întâmplă nimic în noaptea aceea, în afară de o ploicică scurtă, puţin înainte de ivirea zorilor. De cum se lumină bine de ziuă, porniră. Ceaţa se subţia. Se ţineau cât mai aproape de malul vestic; desluşeau contururile palide ale steiurilor de stâncă ridicându-se tot mai înalte, pereţi întunecaţi cu poalele înfipte în torentele repezi. Către mijlocul dimineţii, norii coborâră mult şi începu să plouă cu găleata. Călătorii acoperiră bărcile cu învelitoarele de piele, pentru ca să nu se umple de apă, şi îşi continuară drumul; nu puteau vedea aproape nimic înaintea sau în jurul lor prin perdelele dese de apă.

Ploaia însă nu dură mult. Treptat, cerul de deasupra se lumină şi dintr-o dată norii se sparseră iar marginile lor zdrenţuite se târâră spre nord, în susul Râului. Pâcla şi ceaţa se risipiseră. În faţa călătorilor se deschidea un defileu larg, cu pereţii cenuşii, stâncoşi, de care stăteau agăţaţi, pe praguri pietroase şi în fisuri înguste, câţiva copăcei răsuciţi. Valea se îngustă şi Râul curgea mai repede. Erau duşi de el fără speranţă să se poată opri sau întoarce, orice ar fi întâlnit în faţă. Deasupra lor se întindea o fâşie de cer albastru-spălăcit, iar în jur Râul cufundat în umbrele întunecate; în faţă, negre, acoperind soarele, înălţimile Emyn Muil, printre care nu se zărea nici o trecere.

Frodo, care privea în faţă, văzu în depărtare două stânci mari: ca două turnuri sau doi pilaştri de piatră. Înalte, drepte, ameninţătoare, de o parte şi de alta a Râului. Între ele se zărea o strungă îngustă, spre care Râul îndrepta bărcile.

— Priviţi la Argonath, Pilaştrii Regilor! strigă Aragorn. Curând vom trece printre ei. Ţineţi bărcile în linie dreaptă şi cât mai departe una de cealaltă! Ţineţi-vă pe mijlocul râului!

Pe măsură ce se apropia de ei, Frodo avea impresia că pilaştrii aceia de stâncă se ridicau în calea lor ca nişte adevărate turnuri. Păreau gigantice, apariţii urieşeşti, cenuşii-tăcute, dar ameninţătoare. Apoi văzu că forma lor era cioplită anume: măiestria şi forţa celor din vechime le modelaseră, şi cu toate ploile şi dogoarea soarelui din atâţia ani fără şir, îşi păstraseră liniile viguroase ce le fuseseră date de la început. Pe două piedestaluri uriaşe, zidite în albia adâncă, se aflau doi regi de piatră, la fel de mari: cu ochi înceţoşaţi şi sprâncene pline de crăpături, ei priveau încruntaţi spre miazănoapte. Mâna stângă a fiecăruia era ridicată cu palma întoarsă spre râu, în semn de prevenire: în mâna dreaptă a fiecăruia se afla o secure, iar pe capul fiecăruia era aşezat un coif şi o coroană măcinate de vreme. Încă dădeau impresia de putere şi măreţie din vechime, gardieni tăcuţi ai unui regat de mult pierit. Frodo se simţi cuprins de smerenie şi teamă şi se chirci pe fundul bărcii, închizând ochii şi nemaiîndrăznind să se uite în sus când barca se apropie de ei. Chiar şi Boromir îşi ţinu capul plecat, iar bărcile trecură săltate şi învârtite de valuri ca nişte frunze plăpânde şi uşoare, pe sub umbra dăinuitoare a santinelelor din Numenor. Şi astfel intrară în abisul întunecat al Porţilor.

Drepte se ridicau stâncile înspăimântătoare, spre înălţimi nebănuite, de o parte şi de alta. Undeva departe se zărea cerul. Apele negre mugeau şi urlau, iar pe deasupra lor ţipa vântul. Stând îngenuncheat, Frodo îl auzi în faţa lui pe Sam murmurând şi gemând

— Ce loc! Ce loc îngrozitor! Numai să ies din barca asta şi jur să nu-mi mai ud în veci degetele nici măcar într-o băltoacă, darămite într-un râu!

— N-aveţi teamă! se auzi o voce ciudată în spatele lor.

Frodo se răsuci şi îl văzu pe Pas Mare; şi totuşi, parcă nu era el, căci Pribeagul bătut de vânturi şi de ploi nu mai era acolo. La pupa stătea Aragorn, fiul al lui Arathorn, mândru, falnic, vâslind şi cârmind cu pricepere; gluga îi era dată pe spate, părul lui negru flutura în vânt, ochii îi scăpărau luminoşi: un rege ce se întorcea acasă din surghiun.

— N-aveţi teamă! spuse el. De mult îmi doream să-mi încânt privirile cu formele lui Isildur şi Anarion, strămoşii mei din străvechime. Sub umbra lor, Elessar, cel ce are Piatra Elfilor şi este fiu al lui Arathorn, din Casa lui Valandil, fiul al lui Isildur, moştenitor al lui Elendil, nu are de ce se teme.

Apoi lumina din ochi i se stinse, iar el murmură doar pentru sine:

— Ce n-aş da să fie Gandalf aici. Cât tânjeşte inima mea după Minas Anor şi după zidurile oraşului meu. Dar încotro s-o apuc acum?

Defileul era larg şi umbros, străbătut de rafalele vântului, de vuietul apei, de ecoul ce se izbea de pietre. O cotea întrucâtva spre apus, încât, la început, totul păru negru înaintea lor; dar curând Frodo zări în faţă despicătura de lumină, înaltă şi tot mai largă. Se apropia cu repeziciune şi curând bărcile ţâşniră prin ea în plină zi.

Soarele, trecut de mult de crucea amiezii, lucea pe un cer vântos. Apele îngrădite până atunci se revărsau într-un lac lung, oval, Nen Hithoel pe nume, împrejmuit de dealuri râpoase şi cenuşii, cu povârnişurile împădurite, dar cu creste golaşe, lucind în lumina soarelui. La capătul cel mai sudic se înălţau trei piscuri. Cel din mijloc stătea oarecum mai în faţă decât celelalte, despărţit de ele, o insulă între ape, înconjurată de braţele scânteind palid ale Râului. Vântul aducea cu sine un zgomot tumultuos, îndepărtat şi totuşi adânc, la fel ca rostogolirea unui tunet în zare.

— Priviţi la Toi Brandir! strigă Aragorn, arătând spre piscul cel înalt dinspre sud. La stânga se află Amon Lhaw, la dreapta Amon Hen. Munţii Auzului şi ai Văzului. În zilele regilor cei mari, pe ele se găseau jilţuri înalte de unde se făcea de strajă. Dar se spune că picior de fiară sau de om n-a atins vreodată muntele Toi Brandir. Înainte de-a se pogorî întunericul nopţii, vom ajunge la ei. Aud chemarea vocilor fără număr ale cascadei Rauros.

Că să se odihnească, se lăsară duşi spre miazăzi de curentul ce-şi continua curgerea prin mijlocul lacului. Mâncară în pripă, iar apoi trecură iar la vâsle, grăbindu-şi înaintarea. Clinele dealurilor vestice intrară în umbră; soarele deveni rotund şi roşu. Ici şi colo răsărea câte o stea înceţoşată. Cele trei piscuri se desenau tot mai nedesluşit în faţa lor, pierzându-şi contururile în lumina amurgului. Rauros răsuna de vuiet mare. Noaptea prinsese să se lase peste ape atunci când călătorii ajunseră în sfârşit sub umbra munţilor.

A zecea zi a călătoriei lor se încheiase. Ţara Pustietăţii rămăsese în urmă. De-acum nu puteau merge mai departe fără să aleagă între drumul spre răsărit şi drumul spre apus. Ultima parte a Căutării le stătea înainte.

X Frăţia se destramă

Aragorn îi duse pe braţul drept al Râului. Pe malul apusean, la umbra lui Toi Brandir, o pajişte verde cobora până la apa de la poalele lui Amon Hen. Dincolo de ea se găseau primele cline blânde ale muntelui, pe care creşteau copaci; şi mai mulţi copaci creşteau spre vest, de-a lungul malurilor şerpuite ale lacului. Un izvor cobora de sus şi hrănea iarba.

— Aici ne vom odihni la noapte, spuse Aragorn. Aceasta e pajiştea Parth Galen: un loc minunat în zilele de vară de demult. Poate că avem noroc ca nici un rău să nu-şi fi făcut încă sălaşul aici.

Traseră bărcile pe malul înierbat şi lângă ele îşi aşezară tabăra. Hotărâră să facă de strajă, chiar dacă nu zăreau urma şi nu auzeau sunet de vrăjmaş. Dacă Gollum îi urmărise cumva până aici, reuşise să rămână nevăzut şi neauzit. Şi totuşi, pe măsură ce orele nopţii treceau, Aragorn devenea tot mai neliniştit în somn, răsucindu-se de pe-o parte pe alta şi trezindu-se adeseori. Imediat după miezul nopţii se sculă de-a binelea şi se apropie de Frodo, căruia îi venise rândul să facă de strajă.

— De ce te-ai trezit? întrebă Frodo. Doar nu-i rândul tău.

— Nu ştiu, dar o umbră şi o ameninţare au început să-mi cotropească visul. Ar fi bine să scoţi spada din teacă.

— De ce? nu pricepu Frodo. Sunt duşmani prin preajmă?

— Să vedem cum arată Sting, răspunse Aragorn.

Atunci Frodo trase spada elfică din teacă. Spre disperarea lui, tăişurile luceau stins în noapte.

— Orci! spuse el. Nu foarte aproape, şi totuşi destul de aproape, aşa se pare.

— M-am temut de asta, murmură Aragorn. Dar poate că nu sunt de partea asta a Râului. Lumina lui Sting e palidă, şi s-ar putea să nu fie semn de altceva decât de iscoade din Mordor ce mişună pe povârnişurile lui Amon Lhaw. N-am auzit nicicând de orci pe Amon Hen. Dar cine mai ştie câte se pot întâmpla în zilele astea nefaste, acum când Minas Tirith nu mai străjuieşte valea Anduinului. Mâine va trebui să mergem cu băgare de seamă.

Ziua se născu sub semnul focului. Spre răsărit, la orizont, se zăreau dungi negre de nori precum fumul unor mari incendii. Soarele ce se ivea îi lumina de dedesubt cu flăcări de un roşu mohorât; dar curând urcă deasupra lor, pe un cer senin. Creştetul lui Toi Brandir era pudrat cu aur. Frodo se uită spre est, la insula cea înaltă. Laturile ei ţâşneau prăpăstioase direct din apă. Sus de tot, deasupra steiurilor, se zăreau pante abrupte pe care creşteau copaci, unul deasupra celuilalt; şi mai sus de aceştia, pereţi cenuşii de piatră, cu neputinţă de urcat, încoronaţi cu un tanc uriaş de stâncă. Multe păsări se roteau în jurul lui, dar alt semn de fiinţă vie nu se zărea.

După ce isprăviră de mâncat, Aragorn îi chemă pe toţi în jurul său.

— A sosit în sfârşit ziua, spuse el, ziua alegerii, pe care atât am amânat-o până acum. Ce se va alege de noi, însoţitorii Inelului, după ce-am călătorit atât de departe în frăţietate? S-o apucăm spre apus, împreună cu Boromir şi să intrăm în războaiele din Gondor? Sau s-o luăm spre răsărit, unde ne aşteaptă Teama şi Umbra? Sau rupem frăţia şi o apucăm fiecare încotro doreşte? Orice am face, trebuie s-o facem cât mai repede. Multă vreme nu putem zăbovi aici. Duşmanul se află pe ţărmul de răsărit, ştim asta; dar tare mi-e teamă că orcii au ajuns de-acum pe malul ăstalalt.

Urmă o tăcere lungă, în care nimeni nu vorbi şi nu făcu vreo mişcare.

— Ei, Frodo, spuse Aragorn într-un târziu. Mă tem că greul cade pe umerii tăi. Tu eşti Purtătorul desemnat de Sfat. Drumul tău tu singur ţi-l poţi alege. În această privinţă nu-ţi pot da nici un sfat. Nu sunt Gandalf, şi cu toate că am încercat să-i ţin locul, nu ştiu ce gând avea sau ce speranţă nutrea pentru acest ceas anume, nici măcar dacă avea sau nutrea aşa ceva. Însă îmi vine să cred că, dacă ar fi acum aici, alegerea tot a ta ar fi, Frodo. Asta ţi-e soarta.

Frodo nu răspunse imediat. După un timp, spuse încet:

— Ştiu că trebuie să ne grăbim, dar nu pot alege. Povara este grea. Daţi-mi încă o oră şi apoi voi vorbi. Vreau să fiu singur.

Aragorn îl privi cu milă şi duioşie.

— Prea bine, Frodo, fiu al lui Drogo. Îţi dăm o oră şi te lăsăm singur. Noi vom rămâne aici o vreme. Dar nu te depărta prea mult şi nu te duce unde nu te putem auzi.

Frodo rămase câteva clipe cu capul în piept. Sam, care-şi privise stăpânul cu mare îngrijorare, clătină din cap şi mormăi:

— Limpede ca lumina zilei, da’ tot degeaba ar spune Sam Gamgee acum ce-are de spus.

Frodo se ridică şi se depărtă; iar Sam văzu că, în vreme ce toţi ceilalţi se stăpâniră de-a se uita la Frodo, ochii lui Boromir îl urmăriră cu intensitate, până când acesta pieri printre copacii de la poalele lui Amon Hen.

Hoinărind fără vreo ţintă anume, Frodo se pomeni că picioarele îl duceau spre pantele muntelui. Ajunse la o cărăruie — rămăşiţele, tot mai mâncate de vreme, ale unui vechi drum. În locurile mai abrupte fuseseră cioplite trepte, dar şi acestea erau crăpate şi tocite, sparte de rădăcinile copacilor. O vreme urcă, nepăsându-i încotro se îndrepta, până când ajunse la un loc înierbat. Peste tot în jur creşteau scoruşi de munte, iar în mijloc se găsea o piatră mare şi netedă. Mica pajişte de munte era deschisă spre răsărit, drept care acum era inundată de soarele dimineţii. Frodo se opri şi se uită la Râul aflat mult sub el. Se uita la Toi Brandir şi la păsările care se roteau în marele hău de văzduh dintre el şi insula necălcată vreodată. Vocea lui Rauros era o zbatere neînchipuit de puternică, amestecată cu un bubuit adânc, precum un zvâcnet.

Se aşeză pe piatră, îşi sprijini bărbia în palme şi-şi aţinti privirile spre răsărit, dar fără ca ochii lui să vadă prea multe. Prin minte i se perindă tot ceea ce se întâmplase de când plecase Bilbo din Comitat şi îşi aminti multe vorbe de-ale lui Gandalf, de toate de câte-şi putea aminti şi căzu pe gânduri, cugetând la ele. Timpul se scurgea, dar tot nu se putea hotărî.

Brusc, tresări: o senzaţie ciudată puse stăpânire pe el, cum că în spatele lui s-ar afla ceva şi că nişte ochi neprietenoşi erau aţintiţi asupra lui. Sări în picioare şi se răsuci; dar, spre surprinderea lui, nu-l văzu decât pe Boromir şi faţa lui era zâmbitoare şi blândă.

— Mă temeam pentru tine, Frodo, spuse el, apropiindu-se. Dacă e aşa cum spune Aragorn şi orcii sunt pe-aproape, atunci nici unul dintre noi n-ar trebui să umble de unul singur, iar tu cel mai puţin: atât de multe depind de tine. Şi mie-mi este grea inima. Pot să stau puţin de vorbă cu tine, dacă tot te-am găsit? Ar fi o mângâiere pentru mine. Când sunt mulţi la un loc, orice vorbă devine o discuţie fără de sfârşit. Dar poate că, dacă ne sfătuim în doi, vom ajunge la o hotărâre înţeleaptă.

— Eşti foarte bun, răspunse Frodo. Dar nu cred că mă poate ajuta vreo vorbă. Căci ştiu ce ar trebui să fac, însă mi-e teama să o fac, Boromir; mi-e teamă.

Boromir rămase tăcut. Rauros vuia necontenit. Vântul murmura printre ramurile copacilor. Frodo tremură înfiorat. Deodată, Boromir veni şi se aşeză lângă el.

— Eşti sigur că nu suferi fără rost? îl întrebă el. Aş vrea să te ajut. Ai nevoie de un sfat în alegerea asta grea a ta. Nu vrei să-l primeşti pe-al meu?

— Am bănuiala că ştiu dinainte ce sfat mi-ai da, Boromir, spuse Frodo. Şi l-aş putea lua ca pe un sfat înţelept, dacă nu mi-ar spune inima să fiu cu băgare de seamă.

— Cu băgare de seamă ? întrebă tăios Boromir.

— Cu băgare de seamă la întârziere. Cu băgare de seamă la drumul ce pare mai uşor. Cu băgare de seamă să nu dau la o parte greutatea ce mi-a fost pusă pe umeri. Cu băgare de seamă… mă rog, dacă tot am început, cu băgare de seamă să nu mă încred în forţa şi adevărul oamenilor.

— Cu toate acestea, tocmai forţa asta te-a aparăt acolo, departe, în ţărişoara ta — deşi n-ai de unde să ştii acest lucru.

— Nu pun la îndoială vitejia seminţiei tale. Dar lumea se schimbă. Or fi ele puternice zidurile Minas Tirithului, dar nu-s destul de puternice. De vor cădea, ce se va întâmpla atunci?

— Vom pieri luptând cu vitejie. Dar avem speranţă că nu vor cădea.

— Uitaţi de speranţă atâta vreme cât există Inelul, spuse Frodo.

— Aha! Inelul! exclamă Boromir cu ochi scânteietori. Inelul! Nu-i ciudat că trebuie să suferim atâta spaimă şi atâtea îndoieli din pricina unui lucru atât de mic? Un lucru atât de mic. Şi nu l-am văzut decât preţ de o clipă în casa lui Elrond. N-ai putea să mi-l mai arăţi o dată?

Frodo îşi ridică privirile. Simţi deodată un frig în inimă. Prinse sclipirea ciudată din ochii lui Boromir, chiar dacă faţa îi rămăsese la fel de blândă şi de prietenoasă.

— E mai bine să rămână ascuns, zise el.

— Cum doreşti, mie nu-mi pasă, spuse Boromir. Dar nu pot nici măcar să vorbesc despre el? Căci, din câte îmi pare mie, nu te gândeşti decât la puterea lui în mâinile Duşmanului: doar la cele rele ce se pot face cu el, nu şi la cele bune. Singur spui că lumea se schimbă. Minas Tirith va cădea, atâta vreme cât Inelul există. Dar de ce să fie aşa? Da, aşa ar fi, dacă Inelul s-ar găsi în mâinile Duşmanului. Dar de ce să fie aşa dacă Inelul s-ar găsi în mâinile noastre?

— N-ai fost la Sfat? îl întrebă Frodo în loc de răspuns. Pentru că nu-l putem folosi şi orice s-ar face cu el se preschimbă în rău.

Boromir se ridică şi începu să se plimbe agitat.

— Deci îţi continui drumul! strigă el. Gandalf, Elrond — toţi asta te-au învăţat să spui. Poate că aşa o fi bine pentru ei. Poate că altfel toţi elfii, jumătăţile astea de elfi şi vrăjitorii ăştia ar avea de suferit. Dar adeseori mă întreb dacă sunt cu adevărat înţelepţi, sau doar temători. Numai că fiecare după cum îi este felul. Oamenii cinstiţi nu se lasă ademeniţi. Noi, cei din Minas Tirith, ne-am dovedit buna-credinţă în ani lungi de încercări grele. Nu dorim puterea seniorilor vrăjitori, doar forţa să ne apărăm singuri, puterea pentru o cauză dreaptă. Şi iată! În acest ceas de mare cumpănă pentru noi soarta scoate la lumină Inelul Puterii. E un dar, aş spune eu; un dar pentru duşmanii Mordorului. E o nebunie să nu-l folosim, să nu folosim puterea Duşmanului chiar împotriva lui. Cei netemători, cei neîndurători, numai aceştia vor ieşi victorioşi. Ce n-ar putea face un luptător, un mare conducător la acest ceas? Ce n-ar putea face Aragorn? Sau dacă el refuză, de ce să n-o facă Boromir? Inelul mi-ar da puterea să comand. Cum aş mai comanda armiile Mordorului, şi toţi oamenii s-ar strânge sub stindardul meu.

Boromir se agita în sus şi-n jos, ridicând şi mai mult glasul. Ai fi zis că uitase de Frodo în vorbirea lui fără sfârşit despre ziduri şi arme şi chemarea la război a bărbaţilor; făcea planuri despre mari alianţe şi victorii răsunătoare ce urmau să vină; distrugea Mordorul şi devenea el însuşi un rege prea puternic, îngăduitor şi înţelept. Deodată se opri locului şi flutură din mâini.

— Şi ni se spune să-l aruncăm! ţipă el. N-am spus să-l distrugem. Asta încă ar fi bine, dacă am putea spera în puterea raţiunii să facă aşa ceva. Dar nu aşa stau lucrurile. Singura cale pe care o avem de ales este ca un piticuţ să intre orbeşte în Mordor şi să dea Duşmanului prilej să pună din nou mâna pe Inel pentru sine. Nebunie curată.

Doar vezi şi tu că aşa stau lucrurile, prietene, se răsuci el brusc spre Frodo. Spui că ţi-e teamă. Dacă e adevărat ce spui, atunci cel cu mai mult curaj decât tine ar trebui să te ierte. Dar oare nu bunul tău simţ e cel care se revoltă?

— Nu. Mi-e frică, spuse Frodo, frică. Dar mă bucur că te-am auzit vorbind pe şleau. Mintea mi-e mai limpede acum.

— Deci vii cu noi în Minas Tirith? strigă Boromir. Ochii îi luceau, faţa îi era lacomă.

— M-ai înţeles greşit.

— Dar vei veni, măcar o vreme? nu se lăsă Boromir. Oraşul meu nu e departe; iar până în Mordor e doar puţin mai mult de mers decât de-aici până la noi. Am petrecut multă vreme în pustietate, ai nevoie şi tu să afli veşti despre ce pune la cale Duşmanul, înainte să faci următoarea mişcare. Vino cu mine, Frodo. Ai nevoie de odihnă ca să te aventurezi mai departe, dacă altfel nu se poate.

Îşi puse o mână pe umărul lui Frodo într-un gest foarte prietenesc, dar Frodo îi simţi mâna tremurând de o tulburare cu greu reţinută. Se dădu la o parte şi-i aruncă o privire neliniştită omului înalt, aproape de două ori mai înalt decât el şi de mult mai multe ori mai voinic.

— De ce eşti atât de duşmănos? îl întrebă Boromir. Eu sunt un om adevărat, nu-s nici hoţ, nici poteră. Am nevoie de Inelul tău: acum ştii acest lucru; dar îţi dau cuvântul meu de onoare că nu doresc să-l păstrez. Nu vrei măcar să mă laşi să-mi încerc planul? împrumută-mi Inelul.

— Nu! Nu! strigă Frodo. Sfatul mi l-a dat mie să-l port.

— Doar din propria noastră neghiobie ne va învinge Duşmanul! explodă Boromir. Ah, cum mă poate înfuria! Neghiobule! Neghiob îndărătnic! Te duci de bunăvoie spre moarte şi ne ruinezi cauza. Dacă există vreun muritor care are dreptul să ceară Inelul, aceia sunt oamenii din Niimenor şi nu piticuţii. Al tău e doar dintr-o nefericită întâmplare. Ar fi putut fi al meu. Ar trebui să fie al meu. Dă-mi-l.

Frodo nu răspunse, ci se depărtă de el, până ce piatra cea mare şi netedă ajunse între ei.

— Haide, haide, prietene, îl luă Boromir cu binişorul. De ce să nu scapi de el? De ce să nu te eliberezi de îndoieli şi spaimă? Poţi să dai vina pe mine, dacă vrei. Poţi să spui că am fost prea puternic şi l-am luat cu forţa. Căci sunt prea puternic pentru tine, piticuţule, strigă el şi pe neaşteptate sări peste piatră, prăvălindu-se peste Frodo.

Faţa lui frumoasă şi plăcută era schimonosită hidos; ochii îi scăpărară de patimă şi ură.

Frodo se feri în laturi şi puse iar piatra între ei. Nu putea face decât un singur lucru: tremurând tot, scoase lanţul cu Inelul de sub tunică şi-şi strecură iute Inelul pe deget, tocmai în clipa în care Boromir se aruncase iarăşi asupra lui. Omului i se opri respiraţia în piept, se holbă o clipă ca trăsnit, iar apoi începu să alerge înnebunit încoace şi-ncolo, căutând printre pietre şi copaci.

— Ah, şarlatan mizerabil! strigă el. Numa’ să pun mâna pe tine! Acum înţeleg ce unelteşti. Vei duce Inelul la Sauron şi ne vei vinde pe toţi. Atât ai aşteptat, să ne poţi părăsi la ananghie.

Blestemat să fii cu toate jumătăţile astea de fiinţe ca tine. Moartea şi întunericul să vă mănânce!

În aceeaşi clipă îşi prinse piciorul sub o piatră şi căzu cât era de lung, cu faţa la pământ. Câteva clipe rămase nemişcat, de parcă blestemul se întorsese asupra lui; şi în clipa următoare începu să plângă.

Se ridică, îşi trecu mâna peste ochi, îşi şterse lacrimile.

— Ce-am spus? strigă el. Ce-am făcut? Frodo, Frodo! îl chemă el. Întoarce-te! Am fost cuprins de nebunie, dar mi-a trecut, întoarce-te!

Nu primi nici un răspuns. Frodo nici măcar nu-i auzea strigătele. Era de-acum departe, fugea mâncând pământul şi orbeşte pe potecă în sus, spre vârful muntelui. Era cutremurat de groază şi durere, neputând să-şi scoată din minte faţa aceea cuprinsă de nebunie şi fioroasă a lui Boromir şi ochii lui arzători.

Curând, ajunse de unul singur în vârful lui Amon Hen şi acolo se opri, abia trăgându-şi sufletul. Ca prin ceaţă, zări un cerc larg şi neted, pavat cu dale uriaşe şi înconjurat de un parapet pe jumătate ruinat; iar în mijloc, cocoţat pe patru stâlpi sculptaţi, un jilţ măreţ, până la care ducea un şir lung de trepte. Le urcă şi se aşeză pe jilţul străvechi, simţindu-se ca un copil pierdut ce se cocoţase pe tronul unor regi ai munţilor.

La început nu zări mare lucru. I se părea a se afla într-o ţară de ceţuri, în care nu existau decât umbre; se găsea sub puterea Inelului. Apoi, ici şi colo, ceaţa prinse a se sparge şi în faţa ochilor lui apărură multe imagini ale închipuirii, mici şi desluşite, ca şi cum le-ar fi avut sub privirile lui pe o masă, şi cu toate acestea îndepărtate. Sunete nu erau, doar imagini luminoase şi pline de viaţă. S-ar fi zis că lumea se făcuse mică, mică de tot, şi căzuse în muţenie. Frodo şedea pe Jilţul Văzului, în vârful lui Amon Hen, Muntele Ochiului Oamenilor din Numenor. Spre Răsărit privi şi văzu pământuri necuprinse în hărţi, câmpii fără nume şi păduri necunoscute. Spre Miazănoapte privi şi Marele Râu se desfăşura ca o panglică sub el, iar Munţii Ceţoşi se zăreau mici şi ţepoşi, ca nişte măsele stricate. Spre Apus privi şi văzu imaşurile întinse din Rohan; şi Orthanc, Steiul Isengard, ca un spin negru. Spre Miazăzi privi şi sub picioarele sale Râul cel Mare se cocoşa ca un văl, prăbuşindu-se peste Cascada Răuros într-un hău de spumă; un curcubeu scăpărător dansa deasupra aburilor. Văzu şi Ethir Anduin, măreaţa deltă a Râului, precum şi mii şi mii de păsări de mare care se roteau precum un praf alb în soare, iar sub ele o mare verde şi argintie, încreţindu-se în cute nesfârşite.

Dar, oriunde se uita, vedea doar semne de război. Munţii Ceţoşi erau cuprinşi de-o viermuială precum muşuroaiele de furnici; orcii se iveau din nenumărate văgăuni. Sub bolţile Codrului întunecat elfi şi oameni se încleştau pe viaţă şi pe moarte cu fiare fioroase. Ţinutul Beomingilor era cuprins de flăcări; Moria era îngropată sub un nor; fum se înălţa de la hotarele Ţării Lorien.

Călăreţi galopau pe iarba din Rohan; lupi se revărsau din Isengard. Din limanurile din Harad corăbii de război porneau pe mare; şi de la Răsărit oameni se scurgeau necontenit: războinici, suliţaşi, arcaşi călare, care pline cu conducători de oşti şi cu provizii. Toate puterile Seniorului Întunecimii erau în mişcare. Apoi, răsucindu-se din nou spre miazăzi, Frodo zări Minas Tirith. Tare depărtată părea cetatea şi frumoasă, cu ziduri albe, turnuri multe, mândră şi minunată, sus pe muntele ei; crenelurile pale sclipeau din pricina oţelului, iar pe foişoare fluturau flamuri multicolore. Inima lui Frodo tresări plină de speranţă. Dar, de partea cealaltă a cetăţii Minas Tirith era o altă cetate, mai mare şi cu mult mai puternică. Într-acolo, spre răsărit, ochii săi se simţiră atraşi fără voie. Trecură de podurile în ruină din Osgiliath, de porţile într-o rână ale lui Minas Morgul şi de Munţii bântuiţi de duhuri, şi se opriră în Gorgoroth, valea groazei din ţinutul Mordor. Cu tot soarele din tării, acolo domnea întunericul. Flăcări apăreau printre vălătuci de fum. Muntele Osândei ardea şi un fum gros se înălţa din el. Într-un târziu, privirile îi rămaseră aţintite: zid după zid, crenel după crenel, negre, neînchipuit de puternice, un munte de fier, poarta de oţel, turn de diamant, Frodo văzu totul: Barad-dur, Fortăreaţa lui Sauron. Şi orice speranţă îl părăsi.

Dintr-o dată simţi Ochiul. Era un Ochi în Turnul Întunericului, care nu dormea. Ştia că Ochiul prinsese de veste că îl privea. O voinţă avidă şi aprigă se afla acolo. Se repezea la el, o simţea ca pe un deget, căutându-l. Foarte curând avea să se pironească asupra lui, o să ştie fără tăgadă unde se află. Tocmai poposea pe Amon Lhaw. Acum se uita spre Toi Brandir — Frodo se aruncă pe jos de pe jilţ, târându-se, acoperindu-şi capul cu gluga lui cenuşie.

Se auzi pe sine strigând cu voce tare: Niciodată, niciodată! Sau te pomeneşti că strigase: Chiar acum vin, vin la tine? N-ar fi putut spune cu siguranţă. Apoi, ca o străfulgerare dintr-un alt punct de putere, în minte îi apăru un alt gând: Scoate-l! Scoate-l! Nebunule, scoate-l! Scoate Inelul!

Cele două puteri se încleştau în el. Preţ de o clipă, într-un echilibru desăvârşit între vârfurile lor străpungătoare, se chirci chinuit. Brusc deveni din nou conştient de sine însuşi. Frodo, şi nu Vocea sau Ochiul: liber să aleagă şi neavând mai mult de o clipă să facă acest lucru. Scoase Inelul de pe deget. Şedea în genunchi, în plin soare, în faţa jilţului înalt. O umbră neagră păru să treacă precum un braţ pe deasupra lui; trecu şi de Amon Hen, îndepărtându-se bâjbâind spre apus, unde pieri. După aceea tot cerul se limpezi şi se însenină, iar păsările cântau în fiece copac.

Frodo se ridică în picioare. Era copleşit de o mare istovire, dar voinţa îi era de nezdruncinat şi mai uşoară inima-i. Vorbi cu voce tare pentru sine:

— Acum voi face ceea ce trebuie să fac. Cel puţin asta mi-e limpede: răul Inelului s-a strecurat de-acum chiar şi printre însoţitorii Lui. Inelul trebuie să-i părăsească înainte de-a face şi mai mult rău. Mă voi duce singur. În unii nu pot avea încredere, iar cei în care pot avea mi-s prea dragi: săracul Sam batrânu’, Merry şi Pippin. Pas Mare şi el; inima lui tânjeşte după Minas Tirith şi va fi nevoie de el acolo, acum că Boromir s-a lăsat cuprins de rău. Mă voi duce singur. Chiar acum.

Coborî iute poteca şi se întoarse pe pajiştea unde-l găsise Boromir. Acolo se opri, în ascultare. I se păru că aude strigăte şi chemări din pădurea de pe mal.

— Mă caută, spuse el. Mă-ntreb cât a trecut de când am plecat. Câteva ore bune, aşa socotesc.

Stătu în cumpănă.

— Ce să fac? murmură el. Acum e momentul să plec, altfel nu mai plec deloc. A doua oară n-o să mai am norocul ăsta. Ah, cum nu-mi place să-i părăsesc aşa, fără nici o vorbă lămuritoare. Dar or să mă înţeleagă. Sam o să mă înţeleagă. Şi altceva ce-mi rămâne de făcut?

Încet, scoase Inelul din sân şi îl puse iar pe deget. Dispăru şi coborî muntele, ca o pala de vânt prin frunziş.

Ceilalţi rămaseră multă vreme pe mal. O vreme tăcuseră, foindu-se neliniştiţi de colo-colo; dar acum stăteau aşezaţi în cerc, vorbind. Din când în când, făceau efortul să pomenească de alte lucruri, despre drumul cel lung şi multele aventuri; îl iscodeau pe Aragorn despre Ţinutul Gondor şi istoria lui străveche şi despre ce mai rămăsese din măreţele lui înfăptuiri care încă puteau fi zărite în acest ciudat tărâm de hotar, Emyn Muil: regii de piatră şi jilţurile de pe Lhaw şi Hen, ca şi despre marea scară alăturată cascadei Rauros. Dar de fiecare dată gândurile şi vorbele se întorceau la Frodo şi la Inel. Ce va alege Frodo? De ce stătea în cumpănă?

— Se socoteşte care drum e mai anevoios dintre ele, aşa cred, spuse Aragorn. Şi are şi de ce s-o facă. Acum e şi mai fără de speranţă ca însoţitorii Inelului s-o apuce spre răsărit, căci Gollum ne-a luat urma şi teamă mi-e că taina călătoriei noastre a fost de-acum dată în vileag. Dar Minas Tirith nu e cu nimic mai aproape de Foc şi de nimicirea Poverii.

Putem rămâne acolo o vreme, să ţinem piept cu vitejie Duşmanului; doar că Seniorul Denethor cu toţi oamenii lui nu pot nădăjdui să facă ceea ce şi Elrond spunea că e dincolo de puterile lui: ori păstrează taina Poverii, ori ţine la distanţă întreaga forţă a Duşmanului atunci când va veni să ia Povara. Care drum l-ar alege oricare dintre noi în locul lui Frodo? Nu ştiu. Cu adevărat acum simţim cel mai dureros lipsa lui Gandalf.

— Dureroasă pierdere, aşa e, spuse Legolas. Dar trebuie să ne hotărâm fără ajutorul lui. De ce nu putem hotărî ca să-l ajutăm pe Frodo? Hai să-l chemăm şi să votăm. Eu aş fi pentru Minas Tirith.

— Şi eu la fel, spuse Gimli. Bineînţeles că am fost trimişi doar ca să-l ajutăm pe drum pe Purtătorul Inelului şi să mergem până unde vrem; nici unul nu ne aflăm sub vreun jurământ sau vreo poruncă ca să găsim Muntele Osândei. Greu mi-a fost să mă despart de Lothlorien. Dar iată că am venit până aici şi nu spun decât atât: acum, când am ajuns în clipa ultimei hotărâri, îmi este limpede că nu-l pot părăsi pe Frodo. Aş alege Minas Tirith, dar, dacă alegerea lui este alta, îl voi urma.

— Şi eu voi merge cu el, spuse Legolas. Aş da dovadă de lipsă de credinţă ca tocmai acum să-l părăsesc.

— Cu adevărat ar fi o trădare să-l părăsim cu toţii, zise Aragorn. Dar dacă se îndreaptă spre răsărit, nu înseamnă că toţi trebuie să mergem cu el: nici nu cred că ar fi bine s-o facem. Este o aventură disperată: chiar de suntem opt, trei sau unul singur. Dacă m-aţi lăsa pe mine să aleg, aş numi trei însoţitori: Sam, care n-ar îndura altminteri, Gimli şi eu însumi. Boromir se va întoarce în oraşul lui, acolo unde taică-său şi ai lui au nevoie de el; şi împreună cu el să se ducă şi ceilalţi, sau măcar Meriadoc şi Peregrin, dacă Legolas nu vrea să ne părăsească.

— N-ai ales defel bine! strigă Merry. Nu-l putem părăsi pe Frodo! Pippin şi cu mine am vrut întotdeauna să-l urmăm, oriunde s-ar duce, şi aşa vrem şi acum. Dar nu ne-am dat seama ce va însemna asta. Totul părea altfel acolo, departe, în Comitat sau în Vâlceaua Despicată. Ar fi o nebunie şi-o cruzime să-l lăsăm pe Frodo să se ducă în Mordor. De ce nu-l putem opri?

— Trebuie să-l oprim, spuse şi Pippin. Şi din pricina asta îşi face şi el griji, sunt sigur. Ştie că n-o să-l lăsăm s-o ia spre răsărit. Şi nu vrea, săracu’, nici să roage pe vreunul să meargă împreună cu el. Ia închipuiţi-vă: să se ducă în Mordor de unul singur. Pippin se cutremură.

— Dar bătrânu’ şi caraghiosu’ de hobbit ar trebui să ştie că nu-i nevoie să ne-o ceară. Ar trebui să ştie că, dacă nu-l putem opri, n-o să-l părăsim.

— Ba să-mi fie cu iertare, se băgă în vorbă Sam. Nu cred că-l înţelegeţi defel pe Stăpânu’ meu. El nu stă în cumpănă pe care drum s-o apuce. Bineînţeles că nu. Ce rost are Minas Tirith? Pentru el, voiam să zic, să-mi fie cu iertare, stăpâne Boromir, adaugă el şi se răsuci spre Boromir.

Abia acum descoperiră că Boromir, care la început şezuse tăcut chiar la marginea cercului, nu se mai afla cu ei.

— Ei, asta-i, da’ unde s-o fi dus? sări Sam în picioare, privind în jur cu îngrijorare. A fost cam ciudat în ultima vreme omu’ ăsta, după mine. Da’ oricum, pe el tot nu-l priveşte. El se întoarce acasă. Aşa cum a spus de la bun început; şi n-am de ce să-i bag vină. Da’ domnu’ Frodo ştie că mort-copt trebuie să descopere Hăul de la Capătul Lumii, dacă poate. Numa’ că-i e teamă. Acum că s-a ajuns şi la asta, îi e teamă, ca tuturor. Ăsta-i necazu’ lui. Bunînţeles că a mai deprins şi el câte ceva, ca să zic aşa — toţi am învăţat — de când a plecat de-acasă, altfel ar fi atât de înspăimântat, de-ar arunca Inelul în Râu şi ar fugi mâncând pământul. Dar încă îi este prea teamă s-o pornească. Şi nici pentru noi nu-şi face griji, dacă mergem mai departe cu el sau nu. Ştie că asta vrem. Altceva îl sâcâie. Dacă se hotărăşte să meargă, va voi să plece singur. Ţineţi minte vorbele mele. O să avem bătaie de cap când se va întoarce. Dacă n-o s-o şteargă de unul singur, înseamnă că nu se numeşte Baggins.

— Cred că tu, Sam, vorbeşti cu cel mai mult cap dintre noi toţi, zise Aragorn. Şi ce să facem dacă va fi aşa cum spui tu?

— Îl oprim! Nu-l lăsăm să se ducă! strigă Pippin.

— Oare? făcu Aragorn. El e Purtătorul şi soarta Poverii e pe umerii lui. Nu cred că avem căderea să-l împingem într-o parte sau în cealaltă. Şi cred că nici n-am reuşi, chiar dacă am încerca. Altele sunt puterile ce uneltesc aici, mult mai neîndurătoare.

— Uf, ce n-aş da „s-o şteargă” Frodo, şi să se întoarcă şi să isprăvim odată cu toată povestea asta, spuse Pippin. Aşteptarea e îngrozitoare. A trecut ora?

— Da, spuse Aragorn. A trecut de mult. Ca şi dimineaţa. Trebuie să-l strigăm.

În acea clipă reapăru Boromir. Venea dinspre copci şi se apropia de ei fără să spună un cuvânt. Chipul îi era întunecat şi trist. Se opri, parcă numărându-i pe cei de faţă, iar apoi se aşeză la o parte, ţinându-şi ochii plecaţi.

— Unde-ai fost, Boromir? îl întrebă Aragorn. L-ai văzut pe Frodo? Boromir ezită puţin.

— Da şi nu, răspunse el încet. Da, l-am găsit ceva mai sus, pe coastă, şi am vorbit cu el. L-am îmboldit să vină în Minas Tirith şi să nu se ducă spre răsărit. M-am supărat şi el a plecat de-acolo. A dispărut. N-am mai văzut niciodată aşa ceva, numai în poveşti mi-a fost dat să aud. Trebuie că şi-a pus Inelul pe deget. Nu l-am mai putut găsi. Mi-am zis că poate vine înapoi la voi.

— Asta-i tot ce ai de spus? îl luă la rost Aragorn, pironindu-l cu priviri deloc îngăduitoare.

— Da. Deocamdată nu spun nimic mai mult.

— E de rău! strigă Sam, sărind în picioare. Nu ştiu ce-a clocit omu’ ăsta. De ce să-şi fi pus domnu’ Frodo lucrul ăla pe deget? N-ar fi trebuit s-o facă; şi dacă a făcut-o, naiba ştie ce s-a putut întâmpla!

— Dar n-o să-l ţină pe deget o veşnicie, zise Merry. Îl va fi scos după ce-a scăpat de musafirul nepoftit, aşa cum făcea Bilbo.

— Dar încotro a luat-o? Unde e? ţipă Pippin. E plecat de nu ştiu când.

— Boromir, cât a trecut de când l-ai văzut ultima dată pe Frodo? întrebă Aragorn.

— O jumătate de oră, cam aşa ceva, răspunse acesta. Sau poate o oră. De atunci am mai hoinărit de unul singur. Nu ştiu. Nu ştiu!

Îşi cuprinse capul în mâini şi rămase ca răpus de durere.

- O oră de când a dispărut! izbucni Sam. Acum trebuie să pornim să-l căutăm. Haideţi.

— Staţi puţin! strigă Aragorn. Să ne împărţim câte doi şi să aranjăm — hei, staţi! Aşteptaţi!

Zadarnic. Nu-l luară în seamă. Sam ţâşnise primul. Merry şi Pippin după el şi toţi trei se făcură nevăzuţi spre apus, printre copacii de pe mal, strigând Frodo! Frodo! cu glasurile lor limpezi şi înalte, de hobbiţi. Dintr-o dată, parcă tot grupul fusese cuprins de panică sau nebunie.

— O să ne răspândim şi-o să ne rătăcim cu toţii, gemu Aragorn. Boromir, nu ştiu ce rol ai jucat în nenorocirea asta, dar acum ajută-ne! Du-te după hobbiţii ăia doi mai mici şi măcar păzeşte-i, chiar dacă nu-l puteţi găsi pe Frodo. Dacă-l găsiţi sau daţi de vreo urmă a lui, întoarceţi-vă în acest loc. Mă-ntorc şi eu repede.

Aragorn o luă la fugă în urma lui Sam. Îl ajunse în poieniţa dintre scoruşi — Sam se spetea urcând, gâfâia şi striga Frodo!

— Vino cu mine, Sam! îi spuse el. N-ar trebui să umblăm singuri. Peste tot ne pândesc rele. Le simt. Mă duc până sus, la Jilţul de pe Amon Hen, să văd ce e de văzut Şi, priveşte! E aşa cum am simţit în inima mea, Frodo a luat-o pe aici. Vino după mine şi cască bine ochii! mai zise el şi porni în grabă mare pe potecă în sus.

Sam făcu tot ce-i stătea în putinţă, dar nu putea să ţină pasul cu Pas Mare Pribeagul, încât curând rămase în urmă. Nu apucă să urce prea mult, până când Aragorn se pierdu de tot din vedere. Sam se opri şi-şi trase sufletul. Deodată se izbi cu palma peste frunte.

— Măi, Sam Gamgee, spuse el cu voce tare. Picioarele tale sunt prea scurte, aşa că foloseşte-ţi capul. Ia să vedem. Boromir nu minte, nu-i stă în fire; dar nu ne-a spus tot. Ceva l-a speriat rău pe domnu’ Frodo. Şi asta l-a făcut s-o şteargă dintr-o dată. S-a hotărât, în sfârşit — să plece. Încotro? Spre Răsărit. Fără Sam? Da, chiar şi fără Sam al lui. Dur, crud şi dur.

Sam îşi trecu palma peste ochi, ştergându-şi lacrimile.

— Păstrează-ţi firea, Gamgee, spuse el. Gândeşte, dacă poţi. Nu poate zbura peste râuri şi nu poate sări peste cascade. N-are cu ce. Vasăzică, trebuie să se întoarcă la bărci. Înapoi la bărci! Înapoi la bărci, Sam, iute ca fulgerul!

Făcu stânga-mprejur şi se repezi pe potecă la vale. Căzu şi se tăie la genunchi. Se ridică, fugind mai departe. Ajunse la marginea poienii Parth Galen, pe malul râului, acolo unde scoseseră bărcile din apă. Acolo — nimeni. Parcă se auzeau strigăte în urma lui, în pădure, dar nu le luă în seamă. Rămase o clipă ţintuit locului, cu privirile pironite, cu răsuflarea tăiată. O barcă alunecă pe mal în jos, spre apă, de una singură. Cu un strigăt, Sam traversă în goana poiana verde. Barcă intră în apă.

— Vin, domnu’ Frodo! Vin! strigă Sam şi se aruncă direct de pe mal, cu gând să se prindă de marginea bărcii care pleca.

Nimeri însă la mai puţin de un metru de ea. Cu un ţipăt şi-un pleoscăit, căzu cu faţa în jos în apa adâncă ce curgea iute. Se duse bâldâbâc la fund şi râul se închise peste capul lui cârlionţat.

Din barca goala se auzi o exclamaţie de spaimă. O vâslă se răsuci de îndată şi barca fu întoarsă din drum. Tocmai la timp, ca Frodo să apuce să-l prindă pe Sam de chică atunci când acesta urcă la suprafaţă, bulbucăind şi zbătându-se. Frica se cuibărise în ochii lui rotunzi şi căprui.

— Sus, Sam, băiete, spuse Frodo. Hai, apucă-mă de mâna.

— Salvaţi-mă, domnu’ Frodo! icni Sam. M-am înecat. Nu vă văd mâna.

— Uite-o. Nu ciupi, băiete. Nu-ţi dau drumul. Bate apa şi nu da din braţe. Ai să răstorni barca. Hai, prinde-te de margine şi lasă-mă să folosesc vâsla.

Din câteva lovituri, Frodo aduse barca înapoi la mal şi Sam reuşi să se caţăre afară din apă, ud ca un pui de bogdaproste. Frodo îşi scoase inelul şi paşi pe mal.

— Dintre toate belelele ce m-au zăpăcit de cap, tu eşti cea mai rea, Sam!

— Vai, domnu’ Frodo, ce vorbe grele! se văită Sam, tremurând. Ce lovitură, să încercaţi să plecaţi fără mine. Dacă n-aş fi ghicit corect, unde aţi fi fost acum?

— În siguranţă, pe drumul meu.

— În siguranţă! pufni Sam. Singur-singurel şi fără mine să vă ajut? Eu unul n-aş fi putut îndura, ar fi însemnat moartea mea.

— Ar însemna moartea ta să vii cu mine, zise Frodo, iar eu n-aş putea îndura asta.

— Mai puţin sigur decât dacă m-aţi fi lăsat în urmă, stărui Sam.

— Dar eu mă duc în Mordor.

— Ştiu foarte bine asta, domnu’ Frodo. Bineînţeles că acolo mergeţi. Iar eu vin cu domnia voastră.

— Ascultă, Sam, nu mi te pune-n drum. Ceilalţi or să se întoarcă din clipă în clipă. Dacă mă prind aici, va trebui să mă cert cu ei, să-i lămuresc şi n-o să am niciodată curajul şi nici răgazul s-o iau din loc. Trebuie să plec acum. E singurul lucru pe care-l pot face.

— Bineînţeles, îi dădu Sam dreptate. Dar nu singur. Vin şi eu, altfel nu merge nici unul dintre noi. Am să găuresc toate bărcile, să ştiţi.

Frodo izbucni în râs. O căldură şi o bucurie neaşteptate îi cuprinseră inima.

— Lasă măcar una, zise el. O să avem nevoie de ea. Dar nu poţi veni în halul ăsta, fără harnaşament, hrană şi toate cele.

— Aşteptaţi-mă puţintel, să-mi iau lucrurile! strigă Sam, cuprins de frenezie.

Se repezi la tabără şi pescui raniţa din grămada în care-o pusese Frodo atunci când golise barca de bunurile tovarăşilor săi, apucă o pătură şi câteva pachete în plus cu merinde şi fugi înapoi.

— Deci s-a zis cu planul meu, spuse Frodo. N-are rost să încerc să scap de tine. Dar mă bucur, Sam. Nu-ţi pot spune cât mă bucur. Hai! E limpede că aşa ne-a fost dat, să mergem împreună. Noi vom merge, iar ceilalţi n-au decât să-şi găsească un drum mai sigur! Pas Mare o să aibă grijă de ei. Nu cred c-o să-i mai vedem vreodată.

— Ba s-ar putea să-i mai vedem, domnu’ Frodo. S-ar putea, zise Sam.

Astfel porniră împreună Frodo şi Sam în ultima parte a Căutării lor. Vâslind, Frodo se depărtă de ţărm, iar Râul îi duse cu iuţeală în jos, pe braţul apusean, prin dreptul stâncilor încruntate numite Tol Brandir. Mugetul marilor cascade se apropia. Chiar şi cu ajutorul pe care i-l putea da Sam, era treabă tare grea să străbată cursul de apă spre capătul sudic al insulei şi să cârmească barca spre est, spre ţărmul îndepărtat.

Într-un târziu, ajunseră să se oprească încă o dată, de data asta pe malul sudic al lui Amon Lhaw. Acolo găsiră o porţiune ferită, traseră barca din apă, sus, pe mal, şi o ascunseră cât putură de bine în spatele unui bolovan uriaş. Apoi, cu raniţele în spate, porniră în căutarea unei poteci ce avea să-i ducă pe dealurile cenuşii din Emyn Muil, iar de acolo în jos, spre Tărâmul Umbrei.