Frăţia Inelului

Cuvânt înainte

Această poveste a crescut pe măsură ce era povestită, până când a devenit o istorie a Războiului cel Mare al Inelului, cuprinzând însă multe imagini fugare din istoria încă şi mai veche ce a precedat-o. A fost începută curând după ce a fost scris Hobbitul şi înaintea publicării acestuia în 1937; dar nu am continuat seria, căci am dorit ca mai întâi să închei şi să pun în ordine mitologia şi legendele Zilelor de Odinioară care, la acea dată, prinseseră deja contur. Am dorit să fac acest lucru pentru propria satisfacţie şi aveam puţine speranţe că vor fi şi alţii care să manifeste interes pentru această lucrare, mai ales că sursă ei de inspiraţie era în primul rând lingvistică, iar de început am început-o pentru a oferi fundalul istoric necesar limbilor elfice.

Când cei cărora le-am cerut sfaturi şi păreri m-au corectat, înlocuind puţine speranţe cu fără speranţă, m-am întors la seria mea, încurajat de cererile venite din partea cititorilor de a le oferi mai multe informaţii despre hobbiţi şi despre aventurile lor. Dar povestea era atrasă în mod irezistibil spre lumea mai veche şi a devenit o relatare, ca să zic aşa, a sfârşitului şi a trecerii ei, înainte să se spună ceva despre începutul şi mijlocul ei. Procesul a început pe când scriam Hobbitul, în care existau încă de pe atunci câteva referiri la subiectul mai vechi: Elrond, Gondolin, Elfii Nobili şi orci, cât şi imagini fugare, care se iviseră fără a fi chemate, ale unor lucruri mai înalte, sau mai afunde, sau mai întunecate decât ceea ce se găsea la suprafaţă: Durin, Moria, Gandalf, Necromantul, Inelul. Descoperirea semnificaţiilor acestor imagini fugare şi a relaţiei lor cu istoriile străvechi a scos la lumină AI Treilea Ev care a culminat cu Războiul Inelului.

Cei care au cerut mai multe informaţii despre hobbiţi le-au primit până la urmă, dar au trebuit să aştepte o vreme îndelungată; căci alcătuirea Stăpânului Inelelor a durat cu întreruperi din 1936 până în 1949, o perioadă cu multe obligaţii pe care nu le-am neglijat, şi multe alte interese de cercetător şi profesor, care m-au absorbit adesea. Amânarea a fost pricinuită, de asemenea, de izbucnirea războiului în 1939, aşa încât la sfârşitul acelui an povestea nu ajunsese încă la capătul Cărţii întâi. În ciuda întunericului din următorii cinci ani, am constatat că povestea nu mai putea fi pe de-a-ntregul abandonată şi m-am târât mai departe, mai ales noaptea, până când am ajuns lângă mormântul lui Balin din Moria. Acolo m-am oprit multă vreme. A trecut aproape un an până când am pornit mai departe, şi astfel am ajuns la Lothlorien şi Râul cel Mare, târziu în 1941. Anul următor am scris primele ciorne ale materialului care alcătuieşte Cartea a Treia şi începuturile Capitolelor 1 şi 3 din Cartea a Cincea; şi acolo, în timp ce semnalele luminoase au scăpărat în Anorien iar Théoden a ajuns în Valea Calvarului m-am oprit. Îmi lipsea puterea de previziune, iar timp de gândire nu aveam.

Abia în anul 1944 am abandonat mărunţişurile încă nerezolvate şi dilemele unui război pe care eram dator să-l urmăresc îndeaproape sau măcar să-l consemnez în scris şi m-am forţat să descriu călătoria lui Frodo spre Mordor. Aceste capitole, care până la urmă au devenit Cartea a Şasea, au fost scrise şi expediate sub formă de serial fiului meu Christopher, aflat la acea vreme în Africa de Sud, cu Forţele Aeriene Britanice. Totuşi, a mai fost nevoie de cinci ani înainte ca povestea să ajungă la capătul ei de-acum; în acel răstimp, mi-am schimbat casa, slujba şi colegiul, iar zilele, deşi mai puţin întunecate, n-au fost cu mult mai laborioase. Apoi, când în sfârşit s-a ajuns la capăt, întreaga poveste a trebuit revizuită şi chiar rescrisă de la sfârşit spre început. Şi a trebuit dactilografiată şi redactilografiată de către mine; costurile unei dactilografieri profesioniste, cu toate cele zece degete, îmi depăşeau posibilităţile buzunarelor.

Stăpânul Inelelor a fost citită de mulţi oameni de când, într-un târziu, a văzut lumina tiparului; şi aş dori să spun aici ceva referitor la multele opinii sau presupuneri pe care le-am primit sau le-am citit, privitoare la motivele şi semnificaţia poveştii. Motivul principal a fost dorinţa unui povestitor de a-şi încerca mâna cu o poveste cu adevărat lungă, în stare să capteze atenţia cititorilor, să-i amuze, să-i încânte şi uneori poate să-i tulbure sau să-i mişte profund. În rolul meu de călăuză, nu aveam decât propriile sentimente privitoare la ceea ce este tulburător sau mişcător, şi adesea pentru mulţi călăuza a dovedit inevitabil că urma o pistă greşiăa. Unii care au citit cartea sau, oricum, au recenzat-o, au găsit-o plicticoasă, absurdă sau demnă de dispreţ; şi nu am de ce să mă plâng, deoarece am păreri similare despre operele lor sau despre genul de scriitură pe care ei, în mod evident, îl preferă. Dar chiar şi din punctele de vedere ale multora dintre cei care au fost încântaţi de povestea mea, sunt destule aspecte care nu plac. Poate că nu este cu putinţă ca într-o poveste lungă să îi satisfaci pe toţi în toate şi nici să dezamăgeşti pe toată lumea în exact aceleaşi privinţe; căci, din scrisorile pe care le-am primit, găsesc că pasajele sau capitolele care pentru unii reprezintă un neajuns pentru alţii sunt demne de toată lauda. Cel mai critic cititor dintre toţi, eu însumi, găseşte acum multe defecte, minore şi majore, dar nefiind, din fericire, obligat nici să recenzeze cartea şi nici să o scrie încă o dată, va trece peste ele în tăcere, menţionând doar una care a fost observată şi de alţii: cartea e prea scurtă.

Cât despre sensul său, „mesajul” interior, autorul n-a avut nici o intenţie în această privinţă. Nu este nici alegoric, nici tematic. Pe măsură ce povestea creştea, prindea rădăcini (în trecut) şi dădea ramuri neaşteptate; dar tema ei principală a fost fixată de la bun început prin alegerea inevitabilă a Inelului ca element de legătură între această poveste şi Hobbitul. Capitolul crucial, „Umbra trecutului”, este una dintre cele mai vechi părţi ale poveştii. A fost scris cu mult înainte ca semnele de rău augur ale anului 1939 să fi devenit ameninţarea unui dezastru de neînlăturăt, şi din acel punct povestea ar fi evoluat în mod esenţial pe aceleaşi linii, dacă respectivul dezastru ar fi fost evitat. Sursele sale sunt lucruri aflate în mintea mea cu mult înainte, sau deja puse pe hârtie în unele cazuri, şi prea puţin sau chiar nimic n-a fost schimbat de războiul care a început în 1939, şi nici de urmările acestuia.

În desfăşurarea sau în finalitatea sa, războiul adevărat nu se aseamănă cu războiul din legendă. Dacă ar fi inspirat sau ar fi condus evoluţia legendei, atunci fără îndoială că Inelul ar fi fost capturat şi folosit împotriva lui Sauron; acesta n-ar fi fost anihilat, ci aruncat în sclavie, iar Barad-dûr n-ar fi fost distrus, ci ocupat. Nereuşind să intre în posesia Inelului, Saruman ar fi găsit în Mordor — în acea vreme de confuzie şi trădări — elementele de legătură care-i lipseau în propriile sale cercetări asupra Legendelor Inelului, şi nu după multă vreme ar fi făcut un Inel Mare al său, cu ajutorul căruia să-l înfrunte pe pretinsul Suveran al Pământului de Mijloc. În acel conflict, ambele tabere i-ar fi urât şi i-ar fi dispreţuit pe hobbiţi: aceştia nu ar fi supravieţuit nici măcar ca sclavi.

S-ar putea născoci şi alte combinaţii, în funcţie de gusturile sau opiniile celor cărora le plac alegoriile sau trimiterile la actualitate. Dar mie, cu toată sinceritatea, îmi displace alegoria în oricare dintre manifestările ei şi-mi displace şi mai mult de când am îmbătrânit şi am devenit destul de abil în a-i depista prezenţa. Prefer istoria, adevărată sau inventată, pe care gândirea şi experienţa cititorilor o pot folosi în varii forme. Cred că mulţi confundă aplicabilitatea cu „alegoria”; numai că una rezidă în libertatea cititorului, iar cealaltă în dominaţia intenţionată a autorului.

Bineînţeles că un autor nu poate rămâne în totalitate neafectat de experienţa sa, dar felurile în care Sămânţa poveştii foloseşte solul experienţei sunt extrem de complexe, iar încercările de a defini acest proces sunt în cel mai bun caz bănuieli bazate pe probe neadecvate şi ambigue. Este de asemenea fals, deşi firesc de atrăgător, atunci când vieţile unui autor şi unui critic s-au suprapus, să presupunem că mişcările gândirii sau evenimentele vremurilor trăite de amândoi au reprezentat în mod necesar cele mai puternice influenţe. Omul trebuie într-adevăr să ajungă personal sub umbra războiului pentru a simţi în întregime apăsarea sa; dar, pe măsură ce trec anii, pare a se uita adesea faptul că a fi prins în plină tinereţe de anul 1914 se dovedea o experienţă prin nimic mai puţin îngrozitoare decât aceea de a fi implicat în anul 1939 şi în cei care-au urmat. Până în 1918 îmi muriseră toţi prietenii apropiaţi, cu excepţia unuia singur. Sau, că să iau o situaţie mai puţin dureroasă: sunt unii care au presupus că „Străbătând Comitatul” reflectă situaţia din Anglia la vremea la care isprăveam eu povestea. Şi nu este câtuşi de puţin aşa. Reprezintă o parte esenţială din intrigă, gândită încă de la început, deşi pe parcurs este modificată din pricina caracterului lui Saruman aşa cum a evoluat el în poveste, fără — dacă e nevoie s-o mai spun — vreo semnificaţie alegorică sau vreo aluzie politică în contemporaneitate. Se bazează întrucâtva pe experienţă, deşi foarte puţin (căci situaţia economică era total diferită) şi foarte departe în trecut. Ţara în care am trăit eu în copilărie a fost adusă într-o stare jalnică înainte de-a împlini eu unsprezece ani, într-o vreme în care maşinile erau obiecte rare (nu văzusem nici una), iar în suburbii se mai construiau linii de tren. De curând am văzut într-un ziar o fotografie a ceea ce mai rămăsese dintr-o moară, odată prosperă, lângă viitoarea, care, pe vremuri, mi se păruse atât de importantă. Nu mi-a plăcut niciodată cum arăta morarul cel Tânăr, dar tatăl lui, morarul cel Bătrân, avea o barbă neagră şi nu se numea Roşcovanul.