Corăbii astrale

Capitolul II. IMIGRANȚI ASTRALI

Șatrov se opri în fața ușii. Pe tăblița de sticlă scria: „Șeful secției, profesor I. A. Davîdov”. Trecu dintr’o mână într’alta o cutie mare, zâmbi cu șiretenie și bătu cu putere în ușă. O voce joasă și puternică, trădând nemulțumirea, strigă: „Intră!” Șatrov păși înăuntru cu graba lui de totdeauna, puțin adus din spate și cu ochii strălucindu-i pe sub sprâncene.

— Asta-i bună! strigă Davîdov, sărind în sus și părăsind manuscrisul pe care îl cercetase până atunci. Nici nu mă așteptam să te văd! De câți ani nu ne-am mai întâlnit, dragă prietene!

Șatrov puse cutia pe masa biroului. Cei doi prieteni se îmbrățișară îndelung, plini de bucuria revederii.

Uscățiv, de statură mijlocie, Șatrov părea în preajma masivului Davîdov și mai scund. Cei doi prieteni prezentau multe contraste. Davîdov, de statură uriașă și o construcție atletică, părea mai domol și mai blând, spre deosebire de prietenul său nervos, iute și cam ursuz. Chipul lui Davîdov, cu nasul ascuțit, cu fruntea proeminentă sub pletele dese, nu semăna întru nimic cu chipul lui Șatrov. Numai ochii lor, luminoși, limpezi și pătrunzători, aveau într’înșii ceva asemănător, care nu se zărea la prima vedere. Ochii celor doi prieteni exprimau aceeași gândire și voință încordată.

Davîdov îl pofti să ia loc, își aprinseră țigările și apoi începură să-și împărtășească unul altuia impresii adunate de-a-lungul atâtor ani, pe care nu și le spuseseră în scrisori. În cele din urmă, Davîdov mângâie tâmplele cu vârful degetelor, scoase din buzunarul pardesiului un pachet destul de voluminos, îl desfăcu și-l puse în fața lui Șatrov.

— Ascultă, Alexei Petrovici, ia și mănâncă… Să nu zici nu! strigă din senin Davîdov, văzând gestul lui Șatrov de împotrivire. Amândoi izbucniră în râs.

— Întocmai ca în 1940! se înveseli Șatrov. Iar ai uitat să mănânci! Într’o bună zi ai s’o pățești!

Davîdov se porni să râdă în hohote:

— O pățesc, dacă mă întorc cu pachetul acasă. Poftim, fă-mi cinstea „ca în 1940”!

— Acu’ îl dăm gata, îl încredință Șatrov făcând un semn cu mâna. Păzea!

— Păi cum altfel… iar acest „păzea” de pe vremuri! Nici nu știi câtă plăcere îmi face să-l aud din nou!… ascultă, Alexei Petrovici, aș vrea să mergem odată la muzeu. Am să-ți arăt niște noutăți foarte interesante… Am și o lucrare pentru dumneata…

— Nu, Ilia Andreevici, eu sunt acela care îți voi aduce la cunoștință lucruri foarte importante… Trebue să chibzuim bine împreună… e nevoie de capul dumitale, pentru că lucrează bine și fără greș…

— S’auzim! spuse Davîdov, trecându-și degetul pe ultimul rând al manuscrisului și împăturind foile. A propos… scrisoarea dumitale am primit-o acum o săptămână și nu m’am învrednicit încă să-ți răspund… Dar nu-ți îngădui…

— Nu îngădui să-ți împărtășesc păsurile mele? Treceam printr’un impas, căuta să se desvinovățească Șatrov, întrucâtva stânjenit. Mi-am însușit un principiu filosofic, acela al dumitale, care mi-a ajutat de multe ori… Dar pentru a-l aplica, trebue să ai oarecare putere de voință… Se întâmplă uneori să fii mai slab…

— Ce principiu? întrebă nedumerit Davîdov.

— Constă numai din trei cuvinte magice: „nu face nimic”. Foarte des îmi lipsea acest „nu face nimic” al dumitale din anii de război…

Davîdov râse din toată inima și răsuflând anevoie, spuse:

— Într’adevăr „nu face nimic”! Vom lucra mai departe… Negreșit, uneori este nespus de greu… Știința noastră e foarte complicată, ai de făcut și săpături, colecții uriașe, o prelucrare minuțioasă a materialului… iar colaboratorii sunt puțini, prea puțini. Deseori ești nevoit să-ți pierzi timpul aproape fără rost, ocupându-te de fleacuri… Dar parc’aveai să-mi spui ceva important și eu am abătut firul vorbei…

— Vom avea o discuție cu totul neobișnuită. Mă aflu în stăpânirea unui lucru atât de neverosimil, încât n’am cutezat să-i vorbesc nimănui despre asta, în afară de dumneata…

De astă dată, Davîdov era acela care dădea semne de nerăbdare. Șatrov zâmbi șiret, ca atunci când intrase în birou, desfăcu pachetul și scoase la iveală o cutie cubică, făcută dintr’un carton galben, împodobită cu niște litere chinezești și presărată cu tot soiul de ștampile poștale.

— Îți amintești de Tao-Li, Ilia Andreevici?

— Cum să nu! Este tânărul paleontolog chinez, foarte capabil, asasinat în 1940 de bandele fasciste, pe când se întorcea din expediție. A căzut pentru China liberă!

— Întocmai! Eu am descris unele din materialele sale și eram în corespondență cu el. Tao-Li se pregătea să vină să mă vadă… Dar nu ne-a fost dat să ne întâlnim! oftă Șatrov. Pe scurt, din ultima sa expediție, mi-a trimis un colet cuprinzând un obiect extrem de curios. Coletul e aici pe masa dumitale. E însoțit de o scurtă notă, cu promisiunea unei scrisori amănunțite… N’a mai ajuns însă să mi-o scrie… A fost ucis în Sâciuan, în drum spre Ciun-Tin…

— Dar unde anume a fost Tao-Li în expediție? întrebă Davîdov.

— În provincia Sican.

— Ehei! Pătrunsese departe… O clipă… este un nod muntos la capătul de răsărit a! curburii munților Himalaia, care se află între această curbură și munții Sâciuan… Păi ăsta e vestitul Cam, unde ar fi vrut să plece Prjevalischi… Ce nu găsești acolo!

Șatrov își privi prietenul cu admirație.

— Ehei, nu m’aș lua la întrecere cu dumneata în materie de geografie! Eu cu harta în mână și abia pot să mă descurc… Cam, este partea de Nord-Vest a Sicanului, și, de altfel, Tao-Li făcea cercetări tocmai în Cam, la Est, în regiunea Eni-Da.

— E limpede… cum nu se poate mai limpede! Arată-mi, să văd ce obiect o mai fi și ăsta. De acolo te poți aștepta la orice!

Șatrov scoase la iveală din cutie un obiect înfășurat în câteva foițe de hârtie subțire. După ce desfăcu hârtia foșnitoare, îi întinse lui Davîdov o bucată tare de os-fosilă, care, la prima vedere, părea să nu aibă nicio formă precisă.

Davîdov cercetă piesa grea, de un cenușiu-deschis, întorcând-o când pe o parte, când pe alta și spuse:

— Este o bucată din partea de la ceafă a unui craniu de dinosaur [13] răpitor, de dimensiuni uriașe. Dar ce găsești atât de deosebit într’însa?

Șatrov nu spuse o vorbă. Davîdov cercetă încă odată osul și scoase deodată o exclamație înnăbușită. Așeză piesa fosilă pe masa biroului, scoase în grabă dintr’o cutie galbenă și lustruită o lupă binoculară, desfăcu stativul și fixă tubul. Umerii lui largi se aplecară deasupra aparatului. Își apropie ochii de ocularul dublu, iar cu mâinile sale mari potrivi sub lupă osul dinozaurului, strângându-l puternic. În birou se făcu o liniște desăvârșită. Șatrov aprinse un chibrit. Îndată, Davîdov își ridică ochii, holbați de uimire.

— De necrezut! Nu pot găsi nicio explicație. Craniul este străpuns în partea cea mai groasă a osului. Gaura este așa de îngustă, încât nici nu poate fi vorba că ar fi fost făcută de cornul sau de dintele unui animal oarecare. Chiar dacă presupunem că aceasta ar fi fost o boală — necroză, caria oaselor — atunci marginile ar fi purtat urme de modificări patologice. Hotărît, această gaură este făcută prin străpungere! Osul viu a fost străpuns! Fără îndoială. Ambii pereți ai craniului au fost străpunși ca de un glonte. Dacă n’ai socoti-o drept o aiureală, aș spune că osul a fost străpuns de un glonte… Adică, nu! Gaura nu este rotundă — e o crăpătură îngustă, ovală, de parcă ar fi fost tăiată și umplută ulterior, în procesul de pietrificare a osului, cu un fel de rocă moale.

Davîdov împinse brusc stativul binocularului.

— Întrucât până acum n’am avut niciodată halucinații, iar în clipa de față nu mai încape îndoială că sunt treaz, pot să spun numai atât: e un caz ciudat! Un caz inexplicabil.

El se uită cu răceală la Șatrov, care scoase din cutie un al doilea pachet. Din nou se auzi foșnetul hârtiei.

— Nu vreau să te contrazic, rosti Șatrov cu glas tărăgănat, e într’adevăr un caz extraordinar, și, poate, după o bună chibzuială, s’ar putea găsi chiar mai multe explicații. Dar un al doilea caz asemănător cred că te va face să nu mai stai la îndoială. lata și cel de al doilea caz — păzea!

Pe birou, în fața lui Davîdov, apăru un alt os plat, cu marginile știrbite.

Davîdov, care se vede că trăsese prea adânc în piept fumul de țigară, se înroși și începu să tușească.

— O bucată din omoplatul stâng al dinozaurului răpitor, spuse Șatrov, aplecându-se peste umărul prietenului său. Dar nu al aceluiași animal căruia îi aparținuse craniul. Acesta era un exemplar mai bătrân și mai mare…

Davîdov dădu afirmativ din cap, fără să-și ridice ochii de pe mica gaură ovală ce străbătea placa de os, un rest de omoplat al puternicei reptile.

— E același lucru, același lucru! șoptea Davîdov emoționat, pipăind cu degetul marginile găurii misterioase.

— Și acum să vedem nota lui Tao-Li, continuă metodic Șatrov, abia stăpânindu-și satisfacția și bucuria.

El care trecuse deja prin emoțiile provocate de această descoperire sguduitoare, putea să-și păstreze mai ușor sângele rece.

În locul graiului lin, rusesc răsunau acum în cabinet, cuvinte englezești sacadate. Șatrov citi domol comunicarea scurtă a tânărului savant ucis:

,….La patruzeci de mile spre Sud de Eni-Da, în sistemul afluenților de pe stânga Mecongului, am dat de o depresiune largă, ocupată astăzi de valea pârâului Cju-Cje-Ciu. Depresiunea aceasta este acoperită pe toată întinderea cu un strat de lavă terțiară.

Acolo unde defileul fluviului taie până la fund învelișul de lavă, se poate vedea că grosimea lui este de numai treizeci de picioare. Sub el se află gresii poroase, care conțin nenumărate oase de dinozauri; printre acestea am descoperit niște mostre, care aveau diferite leziuni ciudate. Două din aceste mostre vi le trimit odată cu nota de față. Sunt atât de uimit de descoperirea mea, încât am nevoie numai decât de o confirmare care să mă încredințeze că aici nu e vorba de nicio eroare. Leziunile nu sunt toate de același fel. Sunt piese, în care o parte din os pare a fi retezată de un cuțit enorm și tot atât de neîndoios este că tăietura a fost.făcută pe osul viu, înainte de pieirea animalului, în chiar momentul morții lui. Eu duc cu mine la Ciun-Țin mai mult de treizeci de mostre, adunate din diferite locuri ale văii, unde am descoperit un mare număr de fosile de dinozauri și chiar schelete întregi. Fiecare mostră poarta o etichetă cu datele precise ale locului unde a fost găsită.

Sunt atât de grăbit să vă trimit acest colet, încât n’am avut timp să vă scriu o scrisoare amănunțită. Voi face acest lucru de îndată ce mă voi întoarce acasă la Sâciuan”.

Șatrov tăcu.

— Asta-i tot? întrebă Davîdov nerăbdător.

— Tot! Pe cât de mare e însemnătatea descoperirii sale, pe atât de scurtă e nota!

— Puțină răbdare, Alexei Petrovici! Lasă-mă să-mi revin în fire… mi se pare că visez… Să stăm liniștiți și să judecăm. În capul meu s’a încurcat totul… sunt buimăcit pe de-a’ntregul!

— Te înțeleg foarte bine, Ilia Andreevici. Trebue să recunoaștem că pentru a trage concluzii dintr’un fapt ca acesta i se cere savantului o mare îndrăsneală. El ar însemna spulberarea tuturor concepțiilor de până acum. În lucrările mele eu nu sunt atât de îndrăsneț ca dumneata, dar uite, aci și dumneata ai dat înapoi…

— Bine! Hai să chibzuim lucrurile cu curaj, mai ales că suntem singuri și nu e nimeni care să-și închipue că două balene paleontologice s’au scrântit la cap… Asta ca să nu spunem altceva mai rău. S’o pornim! Așa dar acești dinozauri răpitori au fost uciși cu o armă puternică, necunoscută nou. Capacitatea de pătrundere a acestei arme, după cum se vede, depășește până și puternicele noastre arme din ziua de azi. O astfel de armă putea fi făcută numai de către o ființă gânditoare, care se afla pe o înaltă treaptă de cultură. E just?

— Indiscutabil. Prin urmare, un om! adăugă Șatrov.

— Întocmai. Dar acești dinozauri au trăit în perioada cretacică [14], deci cu aproximativ șaptezeci de milioane de ani în urmă. Toate datele științei noastre, care nu pot fi contestate și nici puse la îndoială, ne spun că omul a apărut pe pământ, ca una din ultimele verigi ale marelui lanț de desvoltare a lumii animale, mai târziu cu șaizeci și nouă de milioane de ani. Și până când ultima și cea mai superioară specie a omului a învățat să gândească și să muncească, au trecut multe sute de mii de ani… În tot acest timp omul a trăit într’o stare animalică…

Omul n’a putut să apară mai devreme, iar omul înarmat cu tehnică, cu atât mai puțin. Este cu totul exclus… Prin urmare, nu ne putem opri decât la o singură concluzie: cei care i-au ucis pe acești dinozauri, nu s’au născut pe Pământ. Ei au venit dintr’o altă lume…

— Da, dintr’o altă lume, susținu cu tărie Șatrov. Și eu am…

— O clipă! Până acum totul e limpede. Dar mai departe lucrurile devin neverosimile. Ultimele succese ale astronomiei și astrofizicei au schimbat vechile concepții. S’au scris multe romane pe tema celor veniți din alte lumi. Într’adevăr, afirmațiile cele mai recente ale celor mai mulți dintre savanți, după care sistemul nostru planetar este un fenomen excepțional, sunt respinse în ziua de astăzi. Acum avem suficiente motive să presupunem că multe stele au sisteme planetare proprii, întrucât numărul stelelor din univers este nesfârșit, iar numărul sistemelor planetare de asemenea. Prin urmare, a socoti, mai departe, că viața pe planeta noastră este un drept care aparține în exclusivitate Pământului, este o greșeală. Se poate afirma cu tărie că oriunde în univers există viață. Cu aceeași tărie se poate afirma că pretutindeni, viața parcurge drumul desvoltării evolutive și prin urmare, apariția ființelor cugetătoare este posibilă oriunde. Totul este exact până aci. Dar, în același timp, noi știm că distanțele până la cele mai apropiate stele cu sisteme planetare sunt neînchipuit de mari. Atât de mari încât pentru a fi străbătute este nevoie de sute și mii de ani de sbor (sic), cu viteza luminii, adică 300.030 km. pe secundă. O ființă vie, care e o materie organizată, extrem de fragilă, nu poate suporta o asemenea iuțeală. Iar în sistemul nostru planetar, în afară de pământul nostru, doar Marte și Venus mai oferă speranțe. Dar și aceste speranțe sunt slabe. Planeta Venus are o temperatură prea ridicată, se rotește încet, iar atmosfera ei este densă și lipsită de oxigen. Cu greu s’ar putea desvoltă aici viața, iar existența ființelor cugetătoare, cu o înaltă cultură, este cu desăvârșire exclusă. La fel și în Marte. Atmosfera este extrem de rarefiată, e prea puțină căldură și dacă există viață, ea există în forme sărăcăcioase, primitive. N’avem nicio îndoială: acolo nu există energia necesară pentru desvoltarea vieții, energie care a putut crea omul pe pământul nostru. Nu mai vorbesc de planetele mari și îndepărtate ca Saturn, Jupiter, Uranus, Neptun… sunt lumi îngrozitoare, friguroase, întunecoase, ca ultimele cercuri ale Infernului lui Dante. De pildă, să ne gândim o clipă la Saturn: În centrul planetei se găsește un miez stâncos, pe care se află un sloi de ghiață de o grosime uriașă. Raza planetei este de circa 60.000 km. Toate acestea sunt învăluite într’o atmosferă densă, cu o grosime de aproape 25.000 Km. prin care nu pătrund razele solare și care e bogată în gazele otrăvitoare: amoniac și gazul metan. Aceasta însemnează că într’o astfel de atmosferă domnește un întunerec veșnic, un ger de -1500 și o presiune de un milion de atmosfere… Ți-e groază să te gândești…

— Nu cunoșteam unele lucruri, din cele pe care mi le-ai povestit — îl întrerupse Șatrov — dar am ajuns și eu la concluzia că în sistemul nostru planetar nu există ființe asemănătoare omului, cu puterea lui de gândire… Și eu…

— Ei, vezi? Prin urmare, pe planetele noastre nu există astfel de ființe și nu e cu putință nici să fi venit în sbor din îndepărtatele sisteme siderale. Atunci de unde au putut apare acești venetici? lată în ce constă neverosimilul!

— Nu m’ai ascultat până la sfârșit, Ilia Andreevici! Cu toate că nu posed erudiția dumitale, căreia îi sunt familiare cele mai variate domenii ale științei, totuși, în general, mi-am închipuit și eu același lucru. Doar stelele nu stau nemișcate. Ele se deplasează în interiorul Galaxiei noastre, iar Galaxia însăși se învârtește și ea, ba încă se mișcă în întregime, ca și marea mulțime a altor Galaxii. În decursul a milioane de ani s’au putut produce apropieri și depărtări hotărîtoare între stele…

— Nu cred ca acest lucru să ne fie de vreun ajutor. Spațiul Galaxic (sic) este atât de mare, încât practic, posibilitatea apropierii sistemului nostru solar de alte sisteme planetare este imposibil. Și apoi cum să descoperim aceste căi siderale?

— Și asta e adevărat, dar numai în cazul când deplasările stelelor nu sunt determinate, când ele nu sunt supuse unor reguli anumite. Dar dacă deplasările acestea se desfășoară în mod regulat? Dacă această regularitate poate fi calculată?

— Hm!… mormăi Davîdov sceptic.

— Bine, voi da cărțile pe față… Unul din foștii mei elevi, care a părăsit facultatea de matematici, după trei ani de cursuri, s’a înscris la astronomie și a studiat îndeaproape problema mișcării sistemului nostru solar — în limitele Galaxiei — formulând o teorie interesantă și bine întemeiată. Ți-o voi expune pe scurt. Sistemul nostru solar descrie în interiorul Galaxiei o orbită eliptică enormă, cu o perioadă de rotație de două sute douăzeci de milioane de ani. Această orbită e întrucâtva înclinată față de suprafața orizontală a „roții stelare” a Galaxiei noastre. Din această cauză, într’o anumită perioadă, soarele, împreună cu planetele străpunge perdeaua de materie neagră formată din praf și sfărâmături de materie răcită, care se aștern pe suprafața ecuatorială a „roții Galaxiei”.

Atunci soarele se apropie de sistemele siderale concentrate ale regiunilor centrale, cum ar fi să zicem, constelația Săgetătorului. Iar în acest caz e posibilă apropierea sistemului nostru solar de alte sisteme necunoscute, apropiere atât de considerabilă, încât sborul interplanetar devine o realitate.

Davîdov își asculta prietenul, nemișcat, cu mâna încremenită pe suportul binocularului.

— Iată care este teoria, continuă Șatrov. — M’am întors de curând din regiunea unde a căzut în luptă fostul meu elev și unde am izbutit să-i găsesc manuscrisul. A căzut în 1943… Șatrov se opri, își aprinse o țigară și continuă: Teoria pe care ți-am înfățișat-o ne arată numai posibilul — și sublinie acest cuvânt — dar nu ne dă încă dreptul să socotim neverosimilul ca un fapt real. Dar când vedem înlănțuirea a două observații cu totul independente, însemnează că suntem pe drumul cel bun. Șatrov luă o atitudine teatrală, își îndreptă spatele, își ridică bărbia și rosti: Teoria elevului meu afirmă că apropierea sistemului solar de îngroșările centrale ale Galaxiei a avut loc, aproximativ, cu șaptezeci de milioane de ani în urmă!

— Drace! exclamă Davîdov fără să vrea.

Șatrov continuă solemn:

— Un lucru de necrezut, întâlnindu-se cu alt lucru de necrezut, se transformă într’un fapt real. Presupun că se poate susține, că în perioada cretacică a avut loc apropierea sistemului nostru planetar de un altul, populat cu ființe cugetătoare — adică oameni — și aceștia s’au mutat din planeta lor pe a noastră, ca de pe o corabie pe alta, în largul oceanului. Apoi, în decursul vremurilor, aceste corăbii s’au depărtat una de cealaltă la o distanță de necrezut. Ei — oamenii — ființele cugetătoare de pe cealaltă planetă, au stat numai câtva timp pe pământul nostru și din această cauză n’au lăsat urme vizibile. Dar ei s’au aflat pe pământul nostru… au fost în stare să învingă spațiul interplanetar cu șaptezeci de milioane de ani înaintea noastră… Ai vreo obiecție de făcut?

Davîdov se ridică, își privi în tăcere prietenul și-i întinse mâna.

— M’ai convins, Alexei Petrovici! Dar nu este totul limpede… De pildă, de ce au ajuns aici, tocmai pe Pământul nostru, care pare un mic gândăcel între stele și planete? Mai sunt și alte probleme de rezolvat, dar esențialul, după părerea mea, e suficient de convingător. E ne mai auzit, neverosimil, dar adevărat și real. Cu toate acestea, ce crezi: se pot publica lucrurile astea?

Șatrov dădu din cap:

— În niciun caz! Graba va strica totul. Pentru o astfel de descoperire se cuvine să nu ne grăbim.

— Ai dreptate, ai dreptate, prietene. Este mult mai bine să aștepți, decât să te grăbești. Dar să așteptăm fiind pregătiți la orice! Trebue să căutăm argumente tot atât de serioase precum era și „argumentul” nostru dela Leningrad!

Șatrov își aduse aminte de „argumentul” pe care Davîdov îl păstra într’un colț al încăperii, ori de câte ori se aflau amândoi în birou și lucrau împreună.

Argumentul era o bară masivă de fier, scoasă dela un postament de susținere al unui schelet; cu ea, Davîdov încerca să-l convingă pe prietenul său încăpățânat și pasionat în veșnicile lor discuții.

Șatrov zâmbi fără voie:

— Cum de nu? Îmi aduc aminte… Aici începe a doua parte a chestiunii despre care am vrut să-ți vorbesc. Nu sunt geolog și nici muncitor pa teren, ci un schimnic al biroului. Numai dumneata ești acela care poți să întreprinzi această operație. Autoritatea dumitale…

— Ha, ha! Într’un cuvânt, trebue să facem săpături pe locul unde s’a desfășurat lupta între cei veniți din stele și dinozauri…

Davîdov rămase pe gânduri și apoi vorbi răspicat:

— E o regiune interesantă acest Sican. Iar pentru noi, paleontologii cu atât mai mult! Știi desigur, Alexei Petrovici, că acolo, la sfârșitul perioadei terțiare, au existat în același timp forme vechi și forme noi da mamifere dispărute în ziua de astăzi. Un amestec bizar între formele dispărute în alte părți ale pământului de zeci de milioane de ani și acelea apărute de curând. Dar, însuși locul — exclamă Davîdov cu însuflețiră. Munți înalți, acoperiți cu zăpadă, podișuri reci, aride și pustii, iar printre ele văl nespus de adânci, cu o minunată floră tropicală. Prăpăstii de netrecut separă localitățile. Dela un sătuc la altul e o distanță de vreo doi kilometri, dar între ele se întinde o vale neînchipuit de adâncă, astfel că locuitorii acestor două sate nu se întâlnesc niciodată, deși se pot zări din depărtare. Fiare ciudate, necunoscuta încă științei, trăiesc prin desișul pădurilor din fundul văilor… iar pe înălțimi urlă furtuni reci. Acolo își au izvorul Brahmaputra, Iantze, Mecong, marile fluvii ale Indiei, Chinei și Siamului. Un loc ne mai pomenit. Îți închipui acest punct de întâlnire al Tibetului, Indiei, Siamului, Birmaniei și Chinei? Crezi oare că „prietenii” noștri vor îngădui savanților bolșevici să pătrundă acolo? Cum să încerce știința să pătrundă acolo, unde domnește diplomația dușmănoasă și conduc politicienii vicleni! Davîdov își scoase din buzunar ceasul său mare și vechi: Ia te uită… nu-i încă două! Ce însemnează să fii stăpânit de o puternică emoție! Parc’ar fi trecut o zi întreagă! Se ridică de pe scaun, luă o legătură de chei și i-o întinse lui Șatrov: Ascunde cutia în dulapul ăsta, în stânga… Orice s’ar întâmpla, noi suntem obligați să facem tot ce ne stă în putință… Vom vedea dacă Tușilov ne poate primi. Rămâi mult timp la Moscova, Alexei Petrovici? Până la limpezirea chestiunii? Asta însemnează deci că vei sta cel puțin o săptămână, căci nu cred să sa poată rezolva ceva mai devreme. Vei sta la mine nu-i așa? Uite, chiar acum telefonez secretarului și pe urmă acasă, ca să-i vestesc că suntem reținuți.

În locuința spațioasă, simplu mobilată, a lui Davîdov domnea liniștea. Ziua aceea de vară pătrund,aa prin ferestrele mari ale casei cu umbrele albăstrii ale amurgului. Șatrov, tăcut, adus din spate, măsura odaia în lung și în lat, iar Davîdov stătea posomorit în fotoliul din fața biroului.

Cei doi prieteni se gândeau, dar fiecare în felul său. Nu voiau încă să aprindă lumina, ca și cum întunerecul ce cobora lin în odaie le-ar fi alinat mâhnirea.

— Mâine plec! spuse Șatrov în cele din urmă. Nu mai pot întârzia… și de altminteri nici n’am pentru ce… Refuzul este categoric. Dar nici nu putea fi altfel! Vor deslega această problemă urmașii noștri, când vor dispărea toate aceste blestemate hotare și toate celelalte „vechituri”, care n’au pierit încă!

Davîdov nu scoase o vorbă. Privea pe fereastră, dincolo de acoperișul casei vecine; în înaltul cerului ce străjuia orașul se aprindeau sfios stele mici și fără da număr.

— E dureros să stai ca un cerșetor la poarta marei descoperiri și să nu poți intra! vorbi iarăși Șatrov. Nu voi mai avea liniște până Ia sfârșitul vieții mele și nimic nu mă va mângâia.

Pe neașteptate, Davîdov își ridică pumnii încleștați deasupra creștetului.

— Noi nu na putem împăca cu situația asta… Vom fi ajutați! Dă-l dracului de Cam! La urma urmei, ce siguranță avem, că în locul acela unde s’au păstrat rămășițele dinozaurilor uciși, vom găsi urmele „lor”? Niciuna! De vreme ce „ei” au venit la noi cu un anumit scop, nu însemnează că trebuiau să stea numai într’un singur loc. Da ce n’am căutat în sedimentele noastre calcaroase? Pot spune dinainte că dacă într’adevăr există asemenea rămășițe, ele pot fi găsite numai în sistemele lanțurilor de munți înalți și tineri. În Cam, descoperirea nu e întâmplătoare. De ce? Pentru că numai acolo unde scoarța pământului este fărămițată în nenumărate porțiuni mici — dintre care unele se ridică, iar altele sa lasă — depunerile de tot felul, mici și întâmplătoare, pot supraviețui eroziunilor și prăbușirilor inevitabile. Dacă o mică scobitură a început să se afunde încă în perioada cretacică, provocând apoi adâncituri între munți, acolo sub straturile crescute prin sedimentare, se poate păstra ceea ce în alte părți, pe câmpii, bunăoară — va fi surpat, depus din nou și distrus. Avem astfel de locuri în munții Cazahstanului, Uzbechistanului, în genere în munții Asiei Centrale. Acești munți datează din marea epocă alpină [15] a formării munților, care a început la sfârșitul perioadei cretacice. Avem unde căuta, dar trebue să știm ce căutăm, altfel…

— Zău că nu te înțeleg, Ilia Andreevici! îl întrerupse Șatrov. Oare nu-i limpede ce, sau mai bine zis pe cine anume, urmează să căutăm?

— Nu-i limpede! Trebue să fim bine lămuriți în ceea ce privește structura acestor venetici; nu reprezintă ea oare vreo protoplasmă care nu s’a putut conserva? Asta în primul rând. Ce au făcut „ei” aici? Iată ce trebue să lămurim în al doilea rând— Primul lucru ne va ajuta să știm ce rămășițe pot fi găsite prin săpături, al doilea unde pot fi găsite mai ușor aceste rămășițe, în cazul când ele există în fapt. Prin ce locuri ale planetei noastre au rătăcit „ei”? Oh, dacă te gândești bine, vezi că acțiunea noastră nu prea are șanse de izbândă… Negreșit, asta nu însemnează că trebue să renunțăm! Așa dar să ne împărțim sarcinile, așa cum făceam odinioară, în zilele acelea depărtate, când lucram împreună. Dumneata te vei ocupa de prima chestiune. De partea biologică. Eu mă voi ocupa de cea de a doua și în general de toată partea geologică, precum și de dirijarea și desfășurarea cercetărilor. Mă pricep la asta, n’avea grijă! Nu de geaba am explorat toate întinsele ținuturi ale Asiei Centrale unde au fost găsiți dinozauri…

— Mi-ai dat o grea sarcină! exclamă Șatrov. Cine știe câte forme de viață vor fi existat în alte lumi 1 În această privință, cred că nimeni nu poate afirma ceva în mod precis.

— Vorbe goale de intelectual păcătos! se înfurie Davîdov. De sigur că problema este grea, pentru că nu există fapte… Suntem însă nevoiți s’o pornim, bizuindu-ne numai pe un raționament abstract… Toată nădejdea stă în agerimea minților noastre. Avem datoria să facem lumină! Dar dacă mintea dumitale nu va chibzui cu seriozitate, cine dintre noi va limpezi sarcina ce-ți revine? Cât privește formele diferite de viață ale ființelor din epoca de piatră sau de metal, lasă treburile astea în seama scriitorilor! Nu e de noi! Adu-ți aminte că energetica vieții nu s’a format la întâmplare, ci după anumite legi. Iată care sunt, după părerea mea, tezele noastre fundamentale și trebue să ne conducem după ele, dacă vrem să rămânem niște cercetători corecți până la sfârșit: structura ființelor vii nu este întâmplătoare. În primul rând, unitatea materiei din univers este dovedită; există pretutindeni nouăzeci și două de elemente — cum există de altfel și pe Pământul nostru. S’a dovedit, de asemenea, caracterul comun al legilor chimice și fizice în toate adâncimile spațiului cosmic. Și dacă este așa atunci — Davîdov lovi cu pumnul în masă — materia vie care e constituită din cele mai complicate molecule, trebue să aibă la bază carbonul, elementul capabil de a forma combinațiile cele mai complexe. În al doilea rând la baza vieții stă utilizarea energiei, a iradiațiilor solare, a celor mai răspândite și mai efective reacții chimice acide. Așa-i?

— E tot una! dădu afirmativ din cap Șatrov. Dar până…

— O clipă! Moleculele cu cât au o structură mai complexă cu atât se descompun mai ușor la o temperatură ridicată. În substanța stelelor incandescente nu există în genere combinații chimice. În lumi mai puțin încălzite, cum reese (sic), ca de pildă, din spectrele stelelor roșii și reci, precum și în petele solare, găsim cele mai simple combinații chimice. Din această cauză se poate afirmă că apariția vieții, sub orice formă, oricât ar fi^sa de neobișnuită, e posibilă numai la o temperatură relativ scăzută. Dar nici la o temperatură prea joasă, căci astfel mișcarea moleculelor se va încetini peste măsură, reacțiile chimice nu vor mai avea loc, și nu se va mai produce energia necesară vieții. Prin urmare, se poate vorbi dinainte, fără a face concesii adevărului despre limitele minime de temperatură, necesare existenței organismelor vii. Nu te voi obosi cu o expunere prea lungă, vei înțelege totul când îți voi spune că aceste limite de temperatură se stabilesc chiar și mai exact: ele sunt acelea între care se menține starea lichidă. Apa conține soluțiile principale, datorită cărora se realizează activitatea esențială a organismelor. Pentru apariția și pentru complicarea treptat crescândă a vieții, se cere o îndelungată desvoltare evolutivă, istorică. Prin urmare, condițiile necesare vieții trebue să fie constante, să dureze în timp, în limite minime de temperatură, presiune, radiații și tot ce înțelegem prin condiții fizice pe suprafața pământului. În ceea ce privește gândirea, ea se poate naște numai într’un organism foarte complex, cu o înaltă energetică, un organism care este, într’o măsură anumită, independent de mediul înconjurător. Însemnează deci că pentru apariția ființelor cugetătoare, cu rațiune, limitele sunt mai puțin largi, le putem asemăna cu un coridor îngust, care trece prin timp și spațiu. Să luăm de pildă plantele, în; organismul cărora se produce, cu ajutorul luminii, sinteza carbonului. Energetica lor este inferioară față de cea a animalelor, produsă prin ardere. Din această cauză și datorită numai imobilității lor, plantele ating dimensiuni uriașe. Mișcări puternice și repezi, așa cum sunt mișcările la animale, nu pot exista la plante. În cazul lor, e vorba de un altfel de mecanism. Viața, sub aceeași formă generală: și în aceleași condiții ca pe pământ, nu este întâmplătoare, ci este supusă unor anumite legi. Și numai astfel poate viața să parcurgă calea îndelungată a perfecționării istorice, calea evoluției. Prin urmare, problema se reduce la o justă apreciere a căilor de evoluție, începând cu ființele cele mai simple, până la animalul cugetător. Toate celelalte soluții nu sunt decât niște aberații, niște fantezii ale ignoranților!

— Ești prea aspru, Ilia Andreevici! Doar nu m’am dat în lături, n’am spus că nu voi reflecta asupra acestei probleme. Îți voi comunica tot ce-mi va trece prin minte în privința aceasta…

— Ilia Andreevici, sunteți chemat la telefon! E pentru a nu știu câta oară,— dar ați tot lipsit în ultimele zile…

Davîdov mormăi furios și își lăsă lucrul. Pe birou se afla un teanc de șpalturi, — cu o foaie de hârtie prinsă deasupra, pe care scria: „Profesorului Davîdov, urgent! Cu rugămintea de a le restitui îndată!”. Sub șpalturi se găseau două articole, trimise pentru a referi asupra lor, pe care profesorul le ținuse peste timpul prevăzut. În cele câteva zile pe care Ie pierduse încercând să obțină aprobarea pentru expediția în Cam, se strânseseră o mulțime de lucrări urgente. Erau obișnuitele lucrări cu care sunt copleșiți savanții renumiți și care n’au nicio legătură cu cercetările lor. Acasă îl aștepta referatul, o disertație lungă, iar conferențiarul îl aștepta de asemenea ca nerăbdare. Peste trei ore trebuia să participe la o ședință îndelungată. În răstimp se arătă și preparatorul cu rugămintea de a cerceta o lucrare a lui și a-i da indicații pentru felul în care trebue s’o continue. Mai trebuia să scrie și câteva scrisori pentru a solicita sprijinul necesar realizării extraordinarei idei a lui Șatrov.

Îndată ce sfârși convorbirea telefonică, profesorul reveni la birou și se-apucă iarăși să corecteze șpalturile. Penița scârțâia supărător pe hârtie, făcându-l să rostească printre dinți, deseori, vorbe de ocară la adresa corectorilor. După o vreme, rândurile începură să-i joace înaintea ochilor. Davîdov scăpă două greșeli fără să le însemne și atunci își dădu seama că are nevoie de puțină odihnă. Își frecă ochii, se întinse și se trezi cântând cu glas răsunător și puțin cam fals o melodie monotonă și tristă:

„Volga, Volga, fluviu rusesc, apă străbună,

Burlacului, biet, dă-i mila cea bună…”

În ușa întredeschisă se auzi ciocănind și în încăpere pătrunse profesorul Colțov, directorul adjunct al Institutului la care lucra Davîdov. Pe chipul lui Colțov, încadrat de o barbă scurtă, plutea un zâmbet batjocoritor, iar de sub genele lungi și arcuite ca ale unei femei, ochii lui întunecați priveau triști.

— Cântați cam cu jale, domnule! rosti Colțov zâmbind cu ironie.

— Cum oare să nu cânt astfel! Am o groază de lucru, o puzderie de chestii mărunte, care nu mă lasă să mă consacru muncii mele adevărate. Cu cât devii mai matur, cu atât îți vin pe cap mai multe fleacuri, iar puterile-ți nu mai sunt aceleași! E greu să lucrezi nopțile ca un șoarece de bibliotecă, strigă Davîdov.

— Vai! Cât de răsunător vorbiți, se încruntă Colțov. Sunteți rezistent, aveți o constituție robustă, o constituție de fier, nu altceva. Ha, ha, ha! Iată o scrisoare dela Corpacenco, din Alma-Ata. Cred că vă va interesa.

Se lumina de ziuă. Dimineața de vară se înălțase încet și acum se lupta cu lumina gălbue (sic) a lămpii de masă, aflată lângă fereastra larg deschisă. Davîdov își aprinse o țigară, dar nu-i mai simți gustul; tutunul îi împovăra și îi apăsa inima obosită. Dar dusese la bun sfârșit tot ceea ce își propusese. Pe masa lui plină de tot felul de cărți și de hârtii se aflau unsprezece scrisori adresate geologilor care lucrau în regiunile depunerilor calcaroase din Asia Centrală. Pentru ca să poată fi expediate cu poșta de dimineață nu mai avea decât să lipească plicurile.

Davîdov începu să scrie adresele fără să bage de seamă că soția lui intrase în odaie, frecându-și ochii somnoroși cu pumnii ca un copil.

— Să-ți fie rușine! exclamă ea mânioasă. Se luminează de ziuă! Unde ți-e promisiunea de a nu mai lucra noaptea! Tu însuți te-ai plâns că ești obosit, că ți-ai pierdut puterea de muncă… Ei, uite, asta nu-mi place!

— Am isprăvit! Mai am încă cinci adrese de scris și sunt gata, se desvinovăți Davîdov. Ba chiar îți făgăduesc că nu am să mai lucrez noaptea. Lucrările astea însă erau extrem de urgente și trebuiau duse la bun sfârșit cu orice preț… Du-te, haide, du-te, fii înțelegătoare, draga mea… Îndată mă voi culca și eu.

Davîdov scrise ultima adresă și stinse lampa. Lumina palidă și aerul răcoros al dimineții năvăliră în cuprinsul odăii. Privi cerul și-și trecu mâna peste fruntea obosită. Problema căutării în văile din munții Asiei Centrale a ființelor venite din stele pe care și-o pusese pe neașteptate, îi apăru în toată măreția ei.

Într’adevăr, dacă se găsesc destul de des fosile ale animalelor, aceasta se datorește faptului că miliarde de astfel de animale au trăit pe suprafața pământului și multe rămășițe au nimerit, fără îndoială, condiții favorabile conservării și pietrificării lor. Dar cei veniți dintr’o altă lume, n’au putut fi prea numeroși. Chiar dacă urmele lor s’au păstrat undeva, a le găsi în cuprinsul imenselor mase de depuneri sedimentare, sau în miile de kilometri cubi de rocă, este cu putință doar numai făcând săpături de un uriaș volum. Mii de oameni trebue să cerceteze miile de metri cubi de rocă, sute de escavatoare puternice trebue să extragă straturile superioare. E o himeră! Nici o țară din lume oricât de bogată ar fi, n’ar putea cheltui miliarde de ruble pentru săpături făcute pe o scară atât de întinsă! Iar obișnuitele săpături paleontologice, chiar cele mai însemnate, în cadrul cărora se cercetează un teren de trei-patru sute metri pătrați, sunt o picătură de apă în mare, un fleac față de problema ridicată. Probabilitatea este egală cu zero.

Davîdov își lăsă capul în piept, copleșit de adevărul crud și nemilos. Gândurile Iui i se părură ridicole, fără nicio speranță de realizare.

Șatrov avusese dreptate, chiar multă dreptate, când apreciase cu mintea sa limpede ca fiind infime mijloacele pe care le aveau la dispoziție.

„La dracu, înjură în gând Davîdov. Nu mai pot nici dormi. Acum mă vor urmări și în somn blestematele astea de îndoieli. Ce să fac oare ca să mă scap de povara gândurilor? Uite, nici n’am citit scrisoarea pe care mi-a adus-o Colțov”.

Profesorul scoase din portofel scrisoarea unui renumit geolog, care lucra la Academia de Științe din Cazahstan. El comunica institutului, că în Cazahstan urmau să înceapă în anul acela lucrări uriașe într’un șir întreg de văi ale munților Tian-Șan pentru construirea unei întinse rețele de mari canaluri (sic) și uzine hidroelectrice. Realizarea a două din aceste construcții — din întâmplare și cele mai mari: nr. 2, în cursul inferior al râului Cin și nr. 5, în regiunea văii Carcarin — necesita săparea și cercetarea parțială a depunerilor superioare de calcar, în care se știa că există nenumărate oseminte ale dinozaurilor. Din această cauză, paleontologii ar trebui să organizeze o permanentă supraveghere în tot timpul cât vor dura lucrările. Paleontologii ar trebui mai întâi să se pună în legătură cu Direcția Planificării și apoi să-și coordoneze acțiunile de-a-dreptul cu conducătorii construcțiilor…

Pe măsură ce citea scrisoarea, desnădejdea ce umpluse sufletul lui Davîdov se risipea. El își dădea seama că i se oferă o ocazie rară. Interesele științei sale coincideau cu cele ale producției țării și acum nemăsurata forță a muncii va realiza săpături pe care nu le-a visat niciun savant! Poate că există totuși speranța de a putea verifica descoperirea extraordinară a lui Tao-Li și, dacă această cercetare va fi încununată de succes, omenirea va avea dovada certă că nu se află numai ea singură în univers!

Soarele proaspăt și luminos al dimineții se ridica deasupra orașului; pomii păreau niște fâșii de spumă liliachie, presărați pe întinsul unei ape aurii și străvezii. Sgomotul orașului ce se trezea pătrunse în odaie.

Davîdov se ridică din fotoliu, trase în piept cu nesaț aerul proaspăt, lăsă perdeaua și începu să se desbrace.

Șatrov mototoli hârtia pe care desemnase un craniu și o aruncă în coș. Scoase apoi din teancul de cărți aflate pe masă o broșură și rămase pe gânduri, mai înainte de a o deschide.

Calea noilor cercetări se vestea anevoioasă. Rarele avânturi ale gândului sunt asemeni unor ușoare și minunate salturi peste prăpastia marilor greșeli. Și te cațări necontenit pe povârnișuri abrupte, urcând anevoie sub apăsătoarea povară a faptelor, care te țin în loc, care te trag înapoi, în jos… Nu-i nimic! Problema ce-i stă în față e mare și tot atât de importantă! Dar ființele care au fost aici pe pământ cu șaptezeci de milioane de ani în urmă? Voința neînfricată și mintea omenească nu s’au speriat nici de groaznicele spații interplanetare. Aceia, necunoscuții, au reușit să sară dintr’o corabie astrală într’alta, să facă acest lucru pe când cele două corăbii se depărtau una de alta cu o iuțeală de neînchipuit. Ei nu s’au speriat de faptul că fiecare secundă îi depărta cu sute de kilometri de planeta lor de baștină… Au îndeplinit o anumită misiune și s’au putut întoarce, da, nu mai încape nicio îndoială că s’au întors, căci toate mărețele schimbări pe care ființele acestea necunoscute le-ar fi adus naturii nu ne-ar fi scăpat, nouă, acei care studiem, astăzi, cu șaptezeci de milioane de ani mai târziu planeta noastră.

„Dacă până astăzi n’am găsit nici urmă din aceste modificări, însemnează că cei veniți dintr’o altă lume, au stat pe pământ un timp foarte scurt, oaspeți necunoscuți ai unei lumi necunoscute!”

Bine! Va reflecta mai departe asupra acestei laturi a problemei, va căuta să alcătuiască într’un fel chipurile probabile ale oamenilor din alte lumi, și curând îl va înștiința pe Davîdov… Dar Davîdov… El îi scrie regulat despre orice, afară de ceea ce îl interesează: rezultatul cercetărilor. A trecut un an și jumătate dela memorabila discuție, pe care au avut-o la Moscova, privitor la oasele găurite ale reptilelor moarte. Se vede că marelui său prieten nu-i reușise încă nimic…

În clipa aceea, mașina lui Davîdov gonea pe drumul bătătorit și plin de praf. Colbul albicios se risipea sub lumina tremurătoare a farurilor și se ridica în nori groși în urma mașinii, acoperind stelele ce pâlpâiau în zare.

În fața geamului mașinii, departe, în noapte, se înălță o imensă vâlvătaie roșiatică. Un vuiet surd, care pătrundea în auz cu tot sgomotul motorului, venea dintr’acolo.

O jumătate de oră mai târziu, Davîdov, însoțit de șeful de lucrări și de colaboratorul său, detașat anume pe lângă șantier, se îndrepta spre marginea nordică a sectorului, uimit de amploarea uriașă pe care o luaseră lucrările. Felinare de mii de lumini vegheau pe creștetul unor stâlpi înalți și păreau înconjurate de o ceață ușoară; un nor de praf învăluia partea din stânga a sectorului. Acolo, scrâșnetul, huruitul și huetul (sic) escavatoarelor puternice acopereau țăcănitul sutelor de vagonete care se răsturnau cu sgomot la punctul de descărcare.

Stratul sedimentar era tăiat adânc de albia viitorului canal. De o parte și de alta se ridicau pereți înalți de douăzeci de metri; pe povârnișurile drepte, abrupte, ce păreau netezite de lin cuțit uriaș, ieșeau în relief conglomerate masive de bolovani netezi, înlocuite din loc în loc de ochiuri de nisip galben și gresii stratificate, în care sclipeau grăunțe de mică și gips.

Noaptea, care se întindea împrejur, învăluind întinderea câmpiei pustii, nu exista aici, cum nu exista nici stepa. Șantierul era o lume aparte, o lume a muncii uriașe și încordate, care schimba pe fiecare clipă înfățișarea străvechiului deșert Cazah— stan.

Davîdov trecea pe lângă oamenii înnegriți de soare, acoperiți de sudoare și de praf, care nici că-l luau în seamă. Ciocanele pneumatice se sguduiau în mâinile dibace, sfărâmând colțurile tari ale stâncilor. Mașini greoaie, asemeni unor imense schelete de fier, se mișcau anevoie prin praf. Nenumărate camioane se înghesuiau, ca niște cirezi, în preajma benzilor rulante de încărcare, care le umpleau necontenit cu pământul ce trebuia cărat.

— Iată săpăturile, Ilia Andreevici! strigă colaboratorul lui Davîdov.

Profesorul zâmbi cu voioșie și vru să spună ceva; în clipa aceea, cerul acoperit de praf fu brăzdat pe neașteptate de fulgerul unei explozii, al cărei vuiet sgudui pământul.

— Este o explozie care are de scop să scoată la suprafață cele ce se găsesc în adâncul pământului, lămuri șeful de lucrări. Am aruncat în aer dintr’odată vreo trei sute de mii de metri cubi. Acolo, în sectorul nr. 8, se pregătește un șănțuleț pentru escavatoare.

Davîdov cercetă cu atenție „șănțulețul” de-a-lungul căruia mergea. Se întindea cât cuprindeai cu ochii, între șirurile de felinare, despicând câmpia și lărgindu-se la Nord într’o săpătură cu un diametru de aproape o jumătate de kilometru. Pe locul acela se descoperise cimitirul dinozaurilor — o îngrămădire enormă de oase mari, pietrificate. În lungul săpăturii, oasele se înălțau ca o brazdă, întinzându-se după toate probabilitățile și dincolo de limitele săpăturii. Îngrămădite fără nicio rânduială, ca niște frânturi de bârne, aruncate de-a-valma, ele formau un strat gros de opt metri, în care se zăreau pe alocuri bucăți mari de cremene.

Nu erau schelete întregi, ci numai sfărâmături de oase de mărimi felurite, aparținând unor diverse specii de reptile dispărute și amestecate aici, la întâmplare. Escavatoarele pătrundeau în acest morman de rămășițe a sute de mii de monștri, scormonind și curățind pământul de pe fundul săpăturii. În lumina sfioasă a dimineții, grămezile de oase ridicate pe marginea săpăturii păreau niște pete întunecate.

Soarele era în înaltul cerului și ardea cu toată puterea. Mormanele de oase negre se înfierbântaseră, de parcă ar fi fost ținute într’un cuptor.

— Gata! Am văzut totul, spuse Davîdov, ștergându-și întruna sudoarea de pe față. Aici se petrece același lucru ca și în sectorul nr. 2; iese la iveală al doilea strat de oase. Cu douăzeci de ani în urmă, ceva mai spre Nord de locul acesta, am cercetat în regiunea Bozaba, pe malul drept al râului Cjiu un strat și mai mare de oase, lung de aproape treizeci de kilometri. Asemenea cimitire gigantice se găsesc și în valea râului Ili, și Ia Cara-Tau, și aproape de Tașchent. Toate sunt identice: cuprind milioane de oase amestecate la întâmplare dar niciun schelet sau vreun craniu întreg. E un material care nu ne folosește pentru studiu. Acestea sunt rămășițele unor cimitire de dinozauri, spălate de ape… Întinderea lor întrece orice închipuire.

— V’ați format noi păreri asupra acestor „câmpii ale morții”, Ilia Andreevici? îl întrebă colaboratorul său. În lucrările publicate, dumneavoastră…

— Vrei să spui că nu m’am exprimat prea limpede? îi reteză vorba Davîdov. Ba poate chiar greșit! Pe atunci nu aveam o Imagine completă a proporțiilor fenomenului.

— Dar acum ce părere aveți, Ilia Andreevici?

— Nu știu! Niciuna! spuse Davîdov cu asprime. Ei bine, trebue să mergem. Dacă voi pleca peste trei ore, seara voi fi în gara Lugovaia. Trenul spre Moscova pleacă la unu noaptea.

— Rămâne stabilit să continui supravegherea?

— Se înțelege! Trebue să găsiți ajutoare pentru trierea oaselor. În masa sfărâmăturilor o să găsești și câte ceva bun..

În sfârșit, în alte sectoare se poate să găsiți noi mormane. Deși, dacă veți da aici de bolovani și conglomerate, situația înseamnă că va fi aceeași. Nu mai sper să găsim ceva în sectorul ăsta! În schimb, la nr. 5, sedimentele prezintă un alt caracter: nisip, pietriș și gresie, aproape fără urmă de pietre. Sunt sedimentele unor curente mici, liniștite și chiar parțial eoliene. Dar Storojilov, care lucrează acolo de o jumătate de an, nu mi-a comunicat nimic interesant. N’a ajuns la niciun rezultat și tânjește, sărmanul…

În sala mare, destinată studenților pentru studiu, se aflau trei tineri. Unul din ei, cocoțat pe un pupitru, discuta însuflețit cu o tânără fată care ședea la o măsuță într’un colț.

— Este un adevărat moment istoric — spunea studentul cocoțat pe pupitru, răvășindu-și furios părul des și roșcat — un moment care va determina nespus de multe lucruri în viitoarea evoluție a omenirii… În mâinile agresorilor, energia atomică amenință civilizația și toate cuceririle culturii. Geologia și paleontologia noastră nu fac parte din științele cele mai importante și asta mă face să mă îndoiesc dacă mi-am ales bine specialitatea. Mă simt oarecum depășit de adevărata viață. Aș vrea să mă aflu și eu în rândurile acelora care crează energia atomică pentru țara noastră. Țara Socialismului trebue să aibă fizica cea mai înaintată și mai puternică. Nu-i așa, Jenia?

— Toate acestea sunt adevărate, îi răspunse tânăra fată. Dar dacă cineva n’are aplicație pentru matematică? Mie, de pildă, nu-mi place… ei, cum-oare aș putea să studiez fizica?

— Nu-i atât de grozav! După părerea mea, pentru unele secții ale fizicei nu se cere prea multă matematică… De ce dai din cap? se întoarse el spre un alt student care asculta în tăcere discuția lor.

— Și totuși cât de interesantă e paleontologia! suspină colega lui cea tânără. Negreșit, fizica e mai importantă. Cred însă că și aici se poate aduce mult folos… Cunoștințele…

Ușa se deschise cu sgomot și în odaie intră val-vârtej o fetișcană slăbuță și sveltă, ținând în mână un sul de hârtie milimetrică.

— Copii, a sosit Ilia Andreevici! L-am văzut la cancelarie. Mi-a spus că vine de îndată la noi. Trebue să ne pregătim! Iar voi vă țineți de discuții cu Mișca!

Jenia întoarse capul spre ușă:

— Discutam cu Mihail niște probleme serioase.

— Știu despre ce probleme serioase a fost vorba: să renunțăm la paleontologie spre a studia energia atomică! Crezi oare că te primesc din prima clipă? Ori, mai știi… poate în sinea ta socotești că ești un geniu nerecunoscut! Hai să-l întrebăm pe Ilia Andreevici, ce părere are el despre această chestiune! Când e supărat, se spune că nu-l întrece nimeni în a te repezi.

— Ai înnebunit, Tom! spuse Mihail emoționat. Poți spune oare unui mare savant că socotești știința lui fără importanță? Suntem doar studenții lui!

— Cu toate astea am să-l întreb, se încăpățâna Tamara. Trebue să punem capăt odată acestor nesfârșite discuții ale noastre. Tu ai obosit-o pe Jenia și m’ai plictisit și pe mine…

Se auzi o bătaie în ușă. Mihail sări într’o clipă de pe pupitru, iar Jenia își netezi fără să vrea părul. Ușa se deschise și Davîdov apăru, voinic și impunător, cu un zâmbet larg, răspunse la salutul lor și le povesti în câteva cuvinte călătoria sa.

— E rândul dumneavoastră, acum! Spuneți-mi care sunt succesele obținute și problemele care vă frământă? Să începem cu dumneata, Tamara Nicolaevna!

Tamara zâmbi ușor intimidată:

— Pot să vă pun mai întâi o întrebare generală, Ilia Andreevici? începu ea. Nu sunteți grăbit?

Mihail, care se găsea în spatele lui Davîdov, schiță un gest comic de groază, dând ochii peste cap.

— Nu mă grăbesc de loc, răspunse Davîdov Și știți foarte bine că-mi place să fiu întrebat.

— Ilia Andreevici, Mihail… adică… am discutat cu toții, întrebându-ne dacă ne-am ales bine specialitatea. În astfel de timpuri, fosilele pe care le desgropăm… Iată, Mihail spune că ar trebui să ne ocupăm mai bine de fizică… Am asistat la cursul lui Petrov, n’am înțeles prea mare lucru, dar a fost totuși foarte interesant! Tamara spuse toate acestea dintr’o singură suflare, se opri, trase aer în piept și sfârși în grabă: am vrut să cunosc părerea dumneavoastră asupra acestei chestiuni… Ce ne sfătuiți să facem?

Davîdov deveni serios, se încruntă, dar nu se supără câtuși de puțin, în ciuda așteptărilor Tamarei. Își scoase cu încetineală port-țigaretul din buzunar.

— Fereastra e deschisă, deci se poate fuma. Problema pe care mi-ați împărtășit-o e serioasă. Vă înțeleg foarte bine… În perioada marilor revoluții în tehnică, acele materii care nu stau pe primul plan, par lipsite de importanță. Și e firesc ca voi tineretul, să stați la îndoială, cu toate că v’ați și ales o specialitate. Și eu m’aș îndoi… Dar, uite ce am să vă spun…

Davîdov își aprinse țigara și privi gânditor dârele buclate de fum ce se ridicau spre tavan.

— Există oameni — începu rar profesorul — care nu se frământă de loc atunci când se hotărăsc în alegerea studiilor. Întâmplarea și interesul sunt factorii însemnați, care-i determină să se ocupe de orice, și chiar cu mult succes, cu rezultate frumoase. Eu însă nu-i consider adevărați savanți. Totuși, alegerea științei, orice s’ar spune, e determinată de înclinațiile personale ale fiecăruia, de capacitatea și de năzuințele lui. Numai atunci când mintea voastră avidă și nesățioasă de cunoștințe se va potoli, sorbindu-le așa cum soarbe omul care se sufocă aerul, numai atunci veți fi niște adevărați creatori ai științei; neprecupețindu-vă puterile, vă veți alătura celor care merg spre progres, contopindu-vă întreaga personalitate cu știința. Eu însumi am șovăit la început… După studiile pe care le-am făcut sunt inginer. Îmi place tehnica, dar în mine trăiește, puternică, pasiunea pentru studiile istorice. Iată de ce mă ocup cu istoria antică a pământului și a vieții; nu știu dacă e bine sau rău, dar aceasta îmi umple viața în întregime. Negreșit, e nespus de trist faptul că nu sunt fizician și că nu creez ceva mai de seamă pentru societatea din clipa de față… Aici însă, e vorba de contopirea capacităților și intereselor mele; ele vor fi cu atât mai bogate în roade, cu cât vor fi mai credincioase drumului pe care mi l-am ales! Pe cât vă stă în putință, feriți-vă, prietenii mei, de îndoieli,de ironii și de orice fel de subaprecieri a științei pe care o studiați, întrebându-vă întruna.. — merită oare?… pentru ce? Căci de veți face astfel, sunteți niște oameni de nimic!

Afară de aceasta, nu trebue subapreciată nici importanța disciplinei noastre. „Ziua ei de mâine” e mai îndepărtată decât a altor ramuri ale științei; știința noastră va deveni necesară mai târziu, când ne vom putea ocupa îndeaproape de om. Organismul nostru este cea mai complexă alcătuire și d: n punct de vedere istoric, precum și din acela al stratificațiilor evolutive, începând cu peștele și sfârșind cu mamiferul, specie superioară. Și e cu neputință să înțelegem biologia omului, așa cum trebue, fără să studiem întreaga scară evolutivă a vieții. De acest lucru, depinde, în întregime, medicina viitorului, conservarea omului ca specie și încă multe altele. Astăzi, aceste probleme sunt încă departe de preocupările noastre, dar ele se vor apropia pe zi ce trece. Noi le pregătim o bază științifică sigură. Nu putem părăsi munca noastră, pentru că omul care construește viitorul are nevoie de îmbogățirea necontenită a culturii și a cunoștințelor sale și de un orizont larg. Știința are legile ei de desvoltare, care nu coincid, întotdeauna, cu cerințele practice ale zilei de azi. E adevărat că savantul nu poate fi dușmanul prezentului, dar tot atât de adevărat e că el nu poate trăi numai în prezent. Gândul lui trebue să cuprindă orizonturi mai largi căci altfel va fi numai un simplu funcționar. Fără temelia pe care i-o oferă prezentul, devine fantezist, dar lipsit de perspectivele viitorului, devine nătărău. Chiar și Petru cel Mare înțelegea adevărul acesta și încă foarte bine. Aduceți-vă aminte de ucazul [16] lui cu privire la adunarea osemintelor desgropate — și luați aminte, — lucrurile se petreceau în timpurile grele de atunci, într’o țară săracă și necivilizată!

Davîdov stinse țigara și o aruncă distrat pe podea. Studenții nu băgară de seamă; Jenia se aplecase peste masă, uitându-se țintă la Davîdov; Tamara triumfătoare își ridicase fruntea și privirile; Mihail lăsase ochii în pământ.

— Acuma să trecem la cealaltă latură a problemei noastre, continuă Davîdov. Nici aici nu trebue să exagerăm. Forța armei atomice este neînchipuit de mare, fără îndoială, dar nu e nicidecum absolută. Nu ți-e îngăduit să vorbești despre pieirea civilizației și să stai cu mâinile în sân, nepăsător, așa cum fac mulți intelectuali din apus, încercând în fel și chip să-și justifice atitudinea. Afară de asta, în ziua de azi, acolo în apus, cultura rămâne cu mult în urma tehnicei. Oamenii, dobândind o putere tot mai mare asupra naturii, uită de necesitatea educării și transformării omului însuși și din pricina asta el nu s’a depărtat prea mult de strămoșii săi în ceea ce privește nivelul conștiinței sociale. Dar voi, tineretul sovietic, care doriți cu toată puterea să fiți luptători pentru cultură, pentru fericirea viitoare a oamenilor, trebue să credeți în puterea patriei și să pășiți fără șovăire pe calea ce v’ați ales! E cu putință să ne aștepte — deși sunt încredințat că nu prea curând — războiul îngrozitor, lupta hotărîtoare între ceea ce e vechi și ceea ce e nou. Îndeplinindu-ne sarcinile vom lupta pentru cultura noastră. Avem misiunea nobilă de a o apăra de barbaria înarmată după ultimul cuvânt al tehnicei! Afară de aceasta, vă dați oare seama ce însemnă energia atomică în ziua de astăzi? Marea parte a elementelor din numărul celor nouăzeci și două au nuclee foarte puternice și stabile și pentru a le sfărâma este necesară o energie mai mare decât aceea care va rezulta din descompunerea lor. Și acest lucru nu este întâmplător! În decursul miliardelor de ani de formare a materiei planetei noastre, ca și a altor planete, în procesul transformării materiei siderale s’a petrecut un fel de selecție: tot ce era nestabil s’a descompus — a ars ca să zicem așa — trecând în forme stabile. Mai puțin stabile, în ceea ce privește descompunerea, sunt elementele care se găsesc la începutul tabloului lui Mendeleev, până la coloana oxigenului, cum este mai ales litiul, beriliul, borul și carbonul. Dar mașina atomică, lucrând tocmai pe baza acestor elemente, va funcționa numai dacă vor exista condițiile unor mase colosale de materie, temperaturi și presiuni extraordinare. În stele, tocmai acestea sunt elementele care formează baza energeticei lor. Până în prezent nu putem utiliza aceste elemente și, după părerea mea, n’o vom putea face prea curând, deoarece avem nevoie de anumite condițiuni cantitative pentru ca reacțiile în lanț să aibă loc. Astăzi am făcut un pas înainte în utilizarea prețioaselor reacții ale elementelor dela sfârșitul tabloului lui Mendeleev, cele mai grele elemente după greutatea lor atomică. Nici acest fapt nu este întâmplător: elementele cele mai grele sunt foarte bogate în neutroni [17] și se descompun cu ușurință, dând naștere unei reacții neutrone [18] în lanț, unica reacție care poate fi.utilizată în tehnică, în momentul de față. Nu trebue să socotim numaidecât această descompunere, ca fiind o descompunere integrală a atomului. Atomul unui element greu pare că se rupe în două părți, fiecare parte dând naștere la elemente stabile, care fac parte din coloanele de mijloc ale tabloului lui Mendeleev. În acest timp se eliberează, în mod parțial, energia, care este tocmai energia bombei atomice. Suntem încă foarte departe de descompunerea totală și tot atât de departe de reacția puternică a elementelor stabile.

Deocamdată, măsura în care stăpânim energia atomică este foarte redusă și e departe de a fi deplină; noi stăpânim însușirea celui mai greu element, uraniul, ultimul din tabloul lui Mendeleev, de a se descompune în două elemente mai ușoare. Aceasta nu însemnează că stăpânim energia oricărei alte materii, așa cum vi se pare dumneavoastră. Uraniul, după cum e situat în tablou, se găsește chiar la limita elementelor stabile naturale. Dumneavoastră știți că greutatea atomică a uraniului poate fi ridicată și că, în felul acesta, se pot obține elemente artificiale, care ies din limitele tabloului; așa sunt neptuniul și plutoniul, cel de al nouăzeci și treilea și nouăzeci și patrulea element. Uraniu! poate fi transformat și mai departe, creând elementele nouăzeci și cinci și nouăzeci și șase — amerițiul și curiul — și așa mai departe, până la o sută și mai bine de elemente.

Toate aceste elemente sunt nestabile și sunt supuse unei semidesagregări. Chiar energia semidesagregării plutoniului formează forța explozivă a bombei atomice, ca și energia formei nestabile a uraniului — a așa numitului izotop [19] 235. Fără îndoială că în procesele cosmice de transformare a materiei au existat odinioară elemente mai grele ca uraniul, dar, mai târziu, ele au trecut în formele stabile ale celor nouăzeci și două de elemente fundamentale. Din această cauză, uraniul poate fi privit ca o rămășiță a acestor elemente foarte grele, care a putut supraviețui datorită stării sale de împrăștiere; uraniul se găsește în zonele superioare ale scoarței pământești, unde este stabil, în condițiile unei temperaturi și presiuni relativ mici. Uraniul și probabil și cel de al doilea element greu de lângă el, toriul, vor rămâne pentru multă vreme baza energiei atomice, deoarece între utilizarea proprietății de a se descompune a uraniului și utilizarea energiei materiei altor elemente, este o prăpastie de neînchipuit, care nu cred să poată fi trecută prea curând. Dar uraniul și toriul sunt cele mai rare elemente, iar rezervele lor în lume sunt foarte neînsemnate. De aici, urmează că, deocamdată, acumularea rezervelor de materie explozibilă pentru bombele atomice și rachete e foarte limitată…

— Sunteți chemat la telefon, Ilia Andreevici! Cineva din provincie! se auzi un glas din spatele ușii.

— Îndată, îndată! Davîdov își încreți fruntea, iar chipul lui căpătă o înfățișare îndurerată.

— Iată ceea ce voiam să vă spun despre energia atomică.

Există cantități mici de uraniu și rezervele pot fi repede consumate. De aceea, privind în viitor, trebue să găsim rezerve mari din acest prețios element. Și noi… Profesorul tăcu dintr’odată și-și mângâie tâmplele, privind țintă, undeva deasupra chipurilor încordate ale celor ce-l ascultau. Mari rezerve de uraniu, resturi din epoca de formare a planetei… murmură Davîdov mai mult pentru sine. Ei drace, de trei ori drace! Astfel…

Cuvintele i se opriră în gâtlej. Îndată profesorul plecă grăbit din sala de studiu a studenților săi.

— Ce s’a întâmplat cu Ilia Andreevici? exclamă Tamara, curmând tăcerea care se lăsase. Pot să jur, că era cât p’aci să scape un cuvânt urât!

— Ce tot născocești, Tamara! ripostă indignată Jenia. L-au întrerupt cu telefonul ăsta nenorocit, asta-i tot! Ne-au stricat toată bucuria… Vorbea atât de frumos!

— Te asigur că într’însul s’a petrecut ceva! Tu nu l-ai putut vedea din pricina dulapului. Se schimbase la față de parcă ar fi văzut o nălucă.

— Așa-i, așa-i, Tom! îi întări spusele Mihail. Am observat și eu. Poate că i-a venit în minte o idee neașteptată…

Presupunerea lui Mihail se dovedi a fi adevărată. În timp ce pășea pe coridor, toate gândurile lui Davîdov erau concentrate asupra ipotezei, care i se ivise în minte pe neașteptate. Savantul își aminti că, doi ani în urmă, aflându-se sub impresia unui val puternic, care nimicise o insulă din arhipelagul Havai, privea de pe bordul vaporului în fundul oceanului; în clipele acelea își făcea loc în mintea lui o idee, încă sfioasă, asupra forțelor care provoacă mișcările scoarței pământului. De atunci, adunase fără încetare fapte și meditase, trecând pe rând dela aceste fenomene ale prezentului la procesele din trecut ale formării munților de o mult mai mare amploare în timp și spațiu. Nu e oare însăși soarta aceea care-i dovedește acum că presupunerile sale sunt juste?

Davîdov ridică receptorul. Nu-i răspunse nimeni, dar el continua în mod mecanic să-I țină lipit de ureche, preocupat de gândurile lui. Douăzeci de ani îl chinuise problema câmpiilor morții dinozaurilor, din Asia Centrală. De-a-lungul poalelor lui Tian-San se întind mormane uriașe de oase ale unor reptile gigantice. Milioane de specii de diferite vârste sunt înmormântate în aceste grămezi. Înainte însă, aceste grămezi au fost mult mai mari, întrucât locurile unde ele au fost găsite și cu care avem noi de-a-face sunt doar rămășițele, îngrămădirile de pământ surpat în perioada terțiară [20], în timpul procesului continuu de ridicare a munților. Ce a putut provoca o astfel de pieire în masă, tocmai în acest loc? Doar n’au pierit din motive necunoscute! Nu! Pieirea în masă a dinozaurilor a coincis în timp cu începutul marii epoci alpine de formare a munților. Atunci s’au înălțat lanțurile muntoase: Tian-San, Himalaia, Caucaz și Alpii. Pieirea lor a coincis și în spațiul geografic. Atunci, cu șaptezeci de milioane de ani în urmă, la sfârșitul perioadei cretacice, aceste lanțuri muntoase s’au încrețit încet, în șiruri întregi da cute paralele, tot așa cum se petrece astăzi în Oceanul Pacific. Diferența constă doar în faptul că aceste cute ale munților Tian-San, din perioada cretacică s’au format nu în ocean, ci pe uscat, la marginea mării și că această regiune, a fost populată cu animale terestra. Afară de aceasta, în epoca cretacică, formarea cutelor s’a făcut pe o scară mult mai întinsă decât cea din ziua de azi. Și atunci și acum se petrec aceleași procese de formare a munților, care nu sunt decât rezultatul forțelor declanșate din descompunerea uraniului în adâncurile scoarței terestre sau, mai bine zis, de descompunerea elementelor foarte grele, în general. Dacă această presupunere e justă, atunci nu există nimic neverosimil în faptul că energia reacțiunilor puternice izbucnea în unele regiuni și în unele momente în afară, fie chiar sub forma unei iradieri puternice. Astfel s’a format în decursul a mii de ani o regiune întinsă, care a devenit mortală pentru tot ceea ce avea viață; animalele venind necontenit aci din regiunile neprimejdioase piereau cu milioanele. Se înțelege că nimic n’a putut preveni reptilele necugetătoare că le așteaptă pieirea. Rămășițele mai mărunte nu s’au putut păstra de-a-lungul proceselor de eroziune, dar oasele enorm de mari și de rezistente ale dinozaurilor ne uimesc și astăzi prin cantitățile lor uriașe. O astfel de coincidență nu este întâmplătoare!… „Și dacă nici cea de a doua coincidență nu e întâmplătoare? Da ce am găsit oare urmele celor veniți din stele tot în regiunile ridicăturilor muntoase din acea vreme? Se înțelege că puternica iradiere care ucidea dinozaurii, poate fi înregistrată cu un aparat. Atunci, dacă „ei” au rătăcit pe acolo, unde mii de ani mai târziu a început pieirea în masă a dinozaurilor, înseamnă că „ei” au căutat izvoarele energiei atomice… Poate pentru a se întoarce pa planeta „lor”… Dar dacă este așa, atunci — ei drace! — s’ar putea trage concluzii foarte interesante; trebue să căutăm urmele celor veniți din stele, urmele acestor oaspeți cerești ai pământului, chiar aici, de-a-lungul Tian-Sanului și al Himalaiei, cele mai tinere zone de formare a munților pe Pământ. Tocmai acolo unde-i și căutăm. Și a doua concluzie: dar dacă procesele de formare a munților și vulcanismului iau naștere pentrucă (sic) în roca pământului se crează, din timp în timp, concentrații de uraniu sau alte elemente, supragrele, care intră în reacție puternică; atunci ne putem aștepta să găsim rămășițele acestor concentrații în adâncimile accesibile ale scoarței, în regiunile; geografice corespunzătoare… Dacă s’ar putea găsi din nou urmele oaspeților cerești în regiunile de formare ale munților, atunci aș avea convingerea că…”

— Vorbiți! răsună pe neașteptate o voce la receptor. Vă dau legătura cu Alma-Ata.

Davîdov tresări, gândurile îi se opriră în loc. Alma-Ata putea să-i comunice noutăți importante dela șantierul de construcție al canalului.

O voce depărtată, dar limpede, îi rosti numele. Davîdov recunoscu pe tânărul savant, secretar al Institutului de geologie.

— Ilia Andreevici, dimineața a telefonat Storojilov, dela construcția nr. 5. Au fost găsite schelete de dinozauri, vătămate sau nevătămate, n’am înțeles ca anume, că se auzea prost. Storojilov m’a rugat să vă comunic vestea aceasta și să vă spun că socotește venirea dumneavoastră acolo ca fiind necesară. Ce să-i transmit?

— Transmiteți-i că plec cu avionul de mâine! răspunse Davîdov cu repeziciune.

— Mai am două chestiuni de discutat cu dumneavoastră, continuă secretarul, dar pentrucă veți veni Ie vom discuta chiar aici. Vă așteptăm deci. La revedere!

— Multe mulțumiri! strigă vesel în receptor Davîdov. Salutări tuturor! La revedere!

Davîdov plecă grăbit Ia Colțov și îl rugă să-i rețină un loc în avion.