Marcus Apollo se convinsese de iminenţa războiului în clipa când o auzise din întâmplare pe cea de-a treia soţie a lui Hannegan spunând unei servitoare că favoritul ei dintre curteni se întorsese cu pielea întreagă din misiunea în care fusese trimis la corturile ţinând de clanul Ursului Turbat. Faptul că scăpase cu viaţă din tabăra acelor nomazi era semn că se urzeau planuri de război. Oficial cel puţin, solul avusese misiunea de a comunica triburilor din Câmpii că statele civilizate încheiaseră Acordul Biciului Sfânt referitor la pământurile aflate în dispută şi de aici încolo se vor răzbuna cumplit asupra popoarelor nomade şi grupurilor de bandiţi, în cazul continuării acţiunilor năvălitoare. Dar nimeni nu putea duce o asemenea veste Ursului Turbat fără a plăti cu viaţa. Prin urmare, socoti Apollo, ultimatumul nu fusese transmis, iar mesagerul lui Hannegan se deplasase în Câmpii cu alt scop. Iar asta era din cale-afară de limpede.
Apollo se strecură politicos prin grupurile mici de oaspeţi, privind cu agerime prin mulţime pentru a-l găsi pe fratele Claret şi încercând să-i atragă privirea. Purtând o rasă neagră şi sobră, cu o mică explozie de culoare în jurul taliei care-i evidenţia rangul, silueta înaltă a lui Apollo contrasta vădit cu vârtejul caleidoscopic şi ameţitor de culori etalate de ceilalţi bărbaţi din sala de banchete şi, nu după mult timp, reuşi să dea ochii cu funcţionarul său, îndrumându-l din priviri către masa cu băuturi răcoritoare, devenită acum un depozit de resturi dizgraţioase, cupe mânjite de grăsime şi ciosvârte de friptură care fuseseră prăjite până se arseseră. Cu un polonic, Apollo adună lichidul rămas pe fundul vasului de punch, observă un gândac mort plutind printre mirodenii şi, prefăcându-se că se gândeşte la altceva, îi dădu prima cupă Fratelui Claret, care tocmai se apropiase.
— Mulţumesc, Messér, spuse Claret, nebăgând în seamă gândacul. Voiaţi să-mi vorbiţi?
— Imediat ce se termină recepţia. În apartamentul meu. Sarkal s-a întors nevătămat.
— Aha?
— N-am auzit niciodată vreun „aha” mai înspăimântător. Socot că înţelegi implicaţiile?!
— Desigur, Messér. Înseamnă că Acordul a fost o înşelăciune din partea lui Hannegan şi că are intenţia de a-l folosi împotriva…
— Ssst. Discutăm mai târziu.
Apollo îi dădu de înţeles că se apropia cineva, iar funcţionarul se întoarse să-şi umple din nou paharul din vasul cu punch. Lăsă impresia că era concentrat cu totul asupra cupei şi nici nu ridică ochii spre silueta zveltă, îmbrăcată în mătăsuri bogate, care păşea hotărâtă spre ei, venind dinspre uşă. Apollo zâmbi rece şi oficial şi făcu o plecăciune către bărbat. Îşi strânseră scurt mâinile, cu o neplăcere destul de lesne de observat.
— Bun venit, Thon Taddeo, începu preotul, prezenţa dumneavoastră aici mă surprinde. Gândeam că ocoliţi asemenea adunări festive. Prin ce se deosebeşte cea de acum încât să atragă un savant atât de distins? Ridică din sprâncene, mimând uimirea.
— Dumneavoastră reprezentaţi atracţia serii, răspunse nou-venitul, egalându-l în sarcasm pe Apollo, şi e singurul motiv pentru care am acceptat să vin.
— Persoana mea? Se prefăcu surprins, însă afirmaţia era aproape de adevăr. Nunta uneia dintre surorile vitrege nu l-ar fi determinat pe Thon Taddeo să îmbrace haine impecabile şi oficiale şi să părăsească sălile liniştite ale colegiului.
— Dacă e să mărturisesc adevărul, v-am căutat toată ziua. Mi s-a spus că vă aflaţi aici. Altfel… Îşi roti privirea prin sală şi pufni nervos.
Expresia de dezgust întrerupse reveria fascinată a fratelui Claret, ai cărui ochi rămăseseră pironiţi la vasul cu punch, convingându-l să se întoarcă şi să facă o plecăciune către baron.
— Vreţi puţin punch, Thon Tadeo? întrebă el, oferindu-i o cupă plină.
Savantul o acceptă şi o goli dintr-o sorbitură.
— Voiam să vă mai pun nişte întrebări în legătură cu documentele Leibowitz despre care am discutat, i se adresă el lui Marcus Apollo. Am primit o scrisoare din partea unui om de la abaţie, pe nume Kornhoer. Mă asigură că există scrieri care datează din ultimii ani ai civilizaţiei euro-americane.
Gândul că-l asigurase pe savant de acelaşi lucru cu câteva luni în urmă îl irită pe Apollo, dar se strădui să-şi alunge de pe chip orice expresie capabilă să-i trădeze adevăratele sentimente.
— Da, spuse el. Sunt autentice, aşa am aflat.
— Dacă-i adevărat, mă intrigă faptul că până acum nimeni n-a auzit de aşa ceva — dar asta nu contează. Kornhoer a alcătuit o listă cu câteva documente şi texte, susţinând că ele sunt în posesia abaţiei şi le-a şi descris. Dacă ele există cu adevărat, trebuie să le văd şi eu.
— Da?
— Exact. Dacă sunt mistificări, trebuie date în vileag, dar dacă sunt autentice, datele s-ar putea dovedi nepreţuite.
Monsignorul se încruntă.
— Vă asigur că nu-i vorba de nici o mistificare, spuse el înţepat.
— Scrisoarea conţinea şi invitaţia de a vizita abaţia pentru a studia documentele. Se vede că au auzit despre mine.
— Nu neapărat, îi spuse Apollo, nereuşind să reziste tentaţiei de a-l pune la punct. Pe călugări nu-i interesează prea mult cine le citeşte cărţile, atâta vreme cât se spală pe mâini şi nu le distruge comorile.
Savantul îl fulgeră cu privirea. Aluzia că ar fi existat oameni educaţi care nu auziseră niciodată despre el nu-l încânta câtuşi de puţin.
— Asta e! continuă Apollo netulburat. Nu veţi întâmpina nici o oprelişte. Acceptaţi invitaţia, mergeţi la abaţie şi studiaţi relicvele. Călugării vă vor primi cum se cuvine.
Savantul se simţi ofensat de această sugestie.
— Şi să călătoresc prin Câmpii acum, când clanul Ursului Turbat e… Thon Taddeo tăcu brusc.
— Cum spuneaţi? îl îmboldi Apollo, fără să-şi trădeze adevăratul interes, deşi privi plin de speranţe către Thon Taddeo şi una dintre venele de la tâmple începu să-i palpite.
— Numai că e vorba de-o călătorie lungă şi primejdioasă şi nu-mi pot îngădui o absenţă de şase luni de la colegiu. Vroiam să discut posibilitatea ca Primarul să trimită câteva gărzi bine înarmate pentru a aduce documentele să le studiem aici.
Apollo se înecă de furie. Se simţi îmboldit să-l cotonogească pe savant.
— Regret, începu el politicos, dar ar fi de-a dreptul imposibil. În orice caz, problema depăşeşte competenţa mea şi nu cred că vă pot ajuta în vreun fel.
— De ce nu? îşi exprimă mirarea Thon Taddeo. Nu sunteţi nunţiul Vaticanului la Curtea lui Hannegan?
— Tocmai de aceea. Reprezint Noua Romă, nu ordinele monahale. Conducerea treburilor mănăstireşti se află în mâna abatelui.
— Dar cu puţină insistenţă din partea Noii Rome…
Imboldul de a deveni violent crescu în intensitate.
— Propun să discutăm asta mai târziu, spuse hotărât monseniorul Apollo. Astă seară, în biroul meu, dacă doriţi. Se întoarse pe jumătate şi privi înapoi întrebător, de parcă ar fi vrut să zică: Ei, ce părere aveţi?
— Voi veni negreşit, spuse savantul tăios şi se îndepărtă ţanţoş.
— De ce nu l-ai refuzat de-a dreptul, pe loc? spumegă fratele Claret o oră mai târziu, când rămaseră singuri în apartamentul ambasadei. Să transporţi relicve nepreţuite.
În asemenea vremuri, prin zone controlate de bandiţi. E de neconceput, Messér.
— Desigur.
— Atunci de ce…
— Din două motive. În primul rând, Thon Taddeo e rudă cu Hannegan şi e o persoană influentă. Fie că ne place ori nu, trebuie să ne purtăm curtenitor cu Cezarul şi neamul lui. În al doilea rând, a dat să spună ceva despre clanul Ursului Turbat, apoi s-a oprit. Cred că ştie ce se va întâmpla. N-am de gând să mă ocup de spionaj, dar dacă-mi oferă vreo informaţie, nimic nu mă poate împiedica s-o trec în raportul pe care urmează să-l prezinţi personal la Noua Romă.
— Eu? Funcţionarul părea sincer uimit. La Noua Romă? Dar de ce…?
— Fii mai discret, îl avertiză nunţiul, aruncând o privire spre uşă. Trebuie să trimit Sfinţiei Sale constatările mele privind situaţia de aici, şi încă repede. E vorba însă de lucruri pe care nimeni n-ar îndrăzni să le pună pe hârtie. Dacă oamenii lui Hannegan ar pune mâna pe un asemenea mesaj, probabil că amândoi am fi găsiţi plutind pe Fluviul Roşu. Dacă ar prinde de veste duşmanii lui, atunci Hannegan ar găsi pesemne motivul să ne spânzure pe amândoi drept spioni. Accept cu dragă inimă martirajul, dar înainte de asta avem de dus la bun sfârşit o însărcinare.
— Iar eu trebuie să prezint raportul prin viu grai la Vatican? mormăi fratele Claret, deloc încântat de perspectiva de a traversa teritorii ostile.
— Altfel nu putem proceda. S-ar putea ca Thon Taddeo, asta e o bănuială, să ne ofere o scuză pentru plecarea ta atât de precipitată către abaţia Sfântului Leibowitz sau Noua Romă sau chiar către amândouă. Asta în caz că se vor exprima îndoieli la Curte. Voi încerca să le abat atenţia.
— Cât priveşte conţinutul mesajului pe care trebuie să-l transmit, Messér?
— Vei spune că ambiţia lui Hannegan de a uni continentul sub o singură dinastie nu e un vis atât de nesăbuit precum am crezut. Iar Acordul Biciului Sfânt e o înşelătorie de-a lui Hannegan, care vrea s-o folosească pentru a declanşa un conflict între Imperiul Denver şi Naţiunea Laredan pe de o parte, cu nomazii din Câmpii pe de alta. Dacă forţele laredane sunt blocate într-o confruntare cu Ursul Turbat, Statul Chihuahua nu ar avea nevoie de prea multe încurajări pentru a ataca Laredo dinspre miazăzi. La urma urmelor, e vorba de rezolvarea unei duşmănii mai vechi. Sigur, Hannegan poate mărşălui apoi victorios până în Rio Laredo. Având Laredo la degetul mic, poate spera să atace atât Denver, cât şi Republica Mississippi, fără a se teme că va fi atacat pe la spate dinspre miazăzi.
— Credeţi că Hannegan e în stare de aşa ceva, Messér?
Marcus Apollo dădu să-i răspundă, apoi, treptat, închise gura. Păşi spre fereastră şi privi oraşul însorit, o aşezare haotică şi dispersată, construită în principal din resturile unui alt secol. Un oraş lipsit de reţeaua ordonată a străzilor. Crescuse încetul cu încetul deasupra unor ruine antice, tot astfel cum următorul se va ridica probabil peste dărâmăturile acestuia.
— Nu ştiu, răspunse el încet. În asemenea vremuri e greu să condamni un om pentru că doreşte să unească acest continent măcelărit. Chiar prin mijloace… ba nu, nu la asta mă refeream. Oftă adânc. În orice caz, interesele noastre nu corespund cu cele politice. Trebuie să înştiinţăm Noua Romă despre ce s-ar putea întâmpla, fiindcă Biserica va fi afectată de evenimente, indiferent care ar fi ele. Iar dacă e prevenită, noi, clerul, am reuşi să rămânem în afara primejdiilor.
— Chiar credeţi asta?
— Sigur că nu! spuse preotul calm.
Thon Taddeo Pfardentrott veni la biroul lui Marcus Apollo atât de devreme, încât se putea crede că era deja seară, însă de la recepţie încoace, purtarea lui se schimbase vizibil. Reuşi să zâmbească amabil, iar în modul de adresare i se ghicea nerăbdarea şi agitaţia. Omul acesta, gândi Marcus, caută ceva ce-i face mare trebuinţă şi pentru a obţine ce vrea e dispus să se poarte chiar politicos. Pesemne că lista scrierilor antice alcătuită de călugării de la abaţia Leibowitz îl impresionase pe Thon mai mult decât voia să recunoască. Nunţiul se pregătise pentru o confruntare a inteligenţelor, însă tulburarea îl transformase pe savant într-o victimă sigură, astfel că Apollo îşi temperă încordarea cu care aşteptase acest duel verbal.
— Azi după-amiază a avut loc o întrunire a catedrei de la colegiu, începu Thon Taddeo de cum se aşezară. Am discutat despre scrisoarea fratelui Kornhoer şi… lista documentelor. Se opri, dând impresia că nu ştia cum să continue. În lumina mohorâtă a amurgului care pătrundea pe fereastra mare şi boltită din stânga, chipul lui părea emoţionat şi golit de sânge; îl ţintui pe preot cu ochi mari şi cenuşii de parcă l-ar fi măsurat sau şi-ar fi apreciat şansele.
— Să înţeleg că participanţii şi-au exprimat scepticismul?
Thon Taddeo coborî privirea pentru a clipă, apoi îl fixă din nou pe Apollo.
— Să fiu politicos?
— Nu te osteni, spuse Apollo chicotind.
— Să zicem c-a fost vorba de scepticism. Deşi „neâncredere” ar fi un termen mai aproape de adevăr. Eu unul simt că dacă există asemenea documente, ele sunt probabil falsuri realizate cu secole în urmă. Mi-e greu să-i cred pe călugării de la abaţie în stare să pună la cale o asemenea mistificare. Normal, ei consideră că documentele sunt reale.
— Frumos din partea ta să-i absolvi de păcatul acesta, spuse Apollo pe un ton acru.
— Eu m-am oferit să fiu politicos. Îmi dai voie?
— Nu. Continuă.
Thon Taddeo se ridică de pe scaun şi se duse la fereastră. Privi lung la peticele de un galben stins ale norilor dinspre apus şi-şi însoţi vorbele de lovituri uşoare date cu palma în pervaz:
— Documentele. Indiferent ce credem noi despre ele, ideea că încă mai există aşa ceva — că ele s-au păstrat printr-o minune — e, cum să spun, atât de incitantă încât trebuie să le cercetăm imediat.
— Prea bine, răspunse Apollo, destul de amuzat. De aceea te-au şi invitat. Dar spune-mi: ce găseşti atât de incitant la ele?
Savantul îi aruncă o privire uşor acuzatoare:
— Eşti la curent cu lucrările mele?
Monseniorul ezită. Ştia, dar dacă ar fi recunoscut acest lucru ar fi fost silit să dea de înţeles că, deşi nici nu implinise încă treizeci de ani, numele lui era asociat cu cele ale unor oameni de ştiinţă care muriseră în urmă cu peste o mie de ani. Preotul nu era dispus să admită că acest tânăr savant promitea să devină unul dintre acele puţine piscuri ale geniului uman care apar doar o dată sau de două ori într-un secol, revoluţionând pe neaşteptate un întreg domeniu al gândirii. Tuşi, în semn de scuză.
— Trebuie să mărturisesc că n-am citit prea mult…
— Nu-i nimic. Pfardentrott ignoră încercarea de scuză. Lucrările mele sunt în majoritate abstracte, deci plicticoase pentru nespecialişti. Teorii despre esenţa electricităţii. Mişcarea planetară. Atracţia corpurilor. Probleme de genul acesta. Lista lui Kornhoer menţionează nume precum Laplace, Maxwell şi Einstein — îţi spun ceva?
— Nu prea mult. Istoria îi menţionează drept filozofi ai naturii, adevărat? Dinainte de prăbuşirea ultimei civilizaţii. Şi mi se pare că sunt enumeraţi într-una dintre hagiologiile păgâne, nu-i aşa?
Savantul îl aprobă cu o mişcare din cap.
— Iar acesta-i singurul lucru pe care-l ştie toată lumea despre ei sau opera lor. Fizicieni, potrivit istoricilor noştri nu tocmai demni de încredere. Consideraţi promotori ai progresului rapid al culturii europeo-americane. Istoricii nu înşiruie decât lucruri derizorii. Aproape că-i uitasem cu totul. Dar modul în care descrie Kornhoer documentele vechi existente la abaţie arată că el ar putea proveni din tratate de fizică. Mi se pare imposibil!
— Deci trebuie să te convingi?
— Trebuie să vedem cu ochii noştri. Şi fiindcă veni vorba, preferam să nu fi auzit de ele.
— De ce?
Thon Taddeo se uită atent la ceva de pe stradă. Îi făcu semn preotului să se apropie.
— Vino o clipă. Să-ţi arăt motivul.
Apollo se apropie dinspre birou şi privi strada plină de şleauri şi noroaie care se întindea dincolo de zidul ce înconjura palatul, magaziile şi clădirile colegiului, izolând sanctuarul primarului de oraşul fremătător şi plebeu. Savantul arătă cu degetul la silueta cenuşie a unui ţăran care-şi mâna măgarul pe drumul spre casă. Omul avea picioarele înfăşurate în pânză de sac, iar noroiul formase un strat gros şi greu astfel că abia reuşea să şi le ridice de la pământ. Cu toate acestea, înainta târşâit şi clefăind prin noroi, oprindu-se la fiecare pas. Părea prea epuizat să-şi răzuie noroiul de pe picioare.
— Nu merge călare pe măgar, constată Thon Taddeo, fiindcă azi dimineaţă era atât de împovărat cu porumb încât abia se mişca. Omului nu-i trece prin minte că acum coşurile sunt goale. Ce-a fost bun dimineaţă rămâne la fel de bun şi după-amiaza.
— Îl ştii?
— Trece şi pe sub fereastra mea. În fiecare dimineaţă şi după-amiază. Nu l-ai remarcat?
— Sunt mii ca el.
— Priveşte-l. Îţi vine a crede că bruta aceea e descendentul oamenilor care se pare că inventaseră maşini zburătoare, călătoriseră spre Lună, construiseră aparate care vorbeau şi creau impresia că gândesc? Poţi crede că au existat asemenea oameni?
Apollo rămase tăcut.
— Uită-te la el! insistă savantul. Păcat, acum e prea întuneric. Nu-i poţi vedea erupţia de sifilis de pe gât, felul in care îi este ros cartilajul nasului. Pareză. Dar fără îndoială că e idiot din naştere. Troglodit, superstiţios, criminal, îşi îmbolnăveşte copiii. Pentru câţiva bănuţi e-n stare să-i şi ucidă. Imediat ce vor fi destul de mari să muncească, îi va vinde. Priveşte-l şi spune-mi dacă vezi în el urmaşul unei civilizaţii cândva măreţe. Ce vezi?
— Imaginea lui Cristos, hârâi monseniorul, surprins de propria-i izbucnire de mânie. Ce credeai c-o să văd?
Savantul pufni iritat.
— Nepotrivirea. Oamenii pe care-i observi privind pe fereastră şi oamenii descrişi de istoria care vrea să credem că aşa au fost, cum îi prezintă ea. Nu pot accepta. Cum de-a fost în stare o civilizaţie măreaţă şi înţeleaptă să se autodistrugă atât de radical?
— Fiind probabil măreaţă şi înţeleaptă din punct de vedere material, şi nimic altceva, spuse Apollo. Se apropie de lampa cu seu s-o aprindă, fiindcă noaptea cobora cu paşi repezi. Lovi oţelul de cremene până când scânteia căzu pe iască şi suflă delicat asupra ei.
— Probabil, repetă Thon Taddeo, dar mă îndoiesc.
— Şi-atunci respingi întreaga istorie, considerând-o un mit? Iasca dădu o flacără firavă.
— N-o „resping.” Dar trebuie pusă sub semnul întrebării. Cine a scris istoriile voastre?
— Ordinele monahale, bineînţeles. Nu avea cine să le reţină pe vremurile acelea întunecate. Apropie flacăra de muc.
— Exact! Ai aflat răspunsul. Pe vremea antipapilor, câte Ordine schismatice au născocit propriile lor versiuni asupra evenimentelor, strecurându-le drept opere ale generaţiilor anterioare? Nu poţi şti, nu ai cum să ştii cu certitudine. Pe continentul acesta a existat o civilizaţie mai avansată decât a noastră, asta nu se poate nega. E de-ajuns să priveşti la dărâmături şi la metalul ruginit şi-ţi dai seama. Poţi îndepărta nisipul adus de vânturi şi găseşti porţiuni de şosea. Dar unde sunt dovezile privind tipurile de maşini despre care istoricii voştri spun că existau pe vremea aceea? Unde sunt rămăşiţele căruţelor care se deplasau prin forţa proprie sau maşinile zburătoare?
— Au fost transformate în pluguri şi săpăligi.
— Dacă au existat vreodată.
— Dacă te-ndoieşti, de ce te-ai mai deranja să studiezi documentele de la abaţia Leibowitz?
— Fiindcă îndoiala nu-i totuna cu negaţia. Îndoiala e un instrument redutabil şi trebuie folosit în cercetarea istoriei.
Nunţiul zâmbi crispat.
— Şi eu ce trebuie să fac, erudite Thon?
Savantul se aplecă spre Apollo, dornic să explice:
— Scrie-i abatelui de acolo. Asigură-l că documentele vor fi tratate cu cea mai mare grijă şi înapoiate după ce le stabilim autenticitatea şi le studiem conţinutul.
— Şi din partea cui să-i dau asigurări, a ta ori a mea?
— A lui Hannegan, a ta şi a mea.
— Rămâneţi doar tu şi Hannegan. Eu n-am armată personală.
Savantul roşi.
— Spune-mi, adăugă nunţiul fără să clipească, de ce, ignorând bandiţii de pe drumuri, insişti să le consulţi aici, în loc să mergi la abaţie?
— Cel mai credibil motiv pe care i-l poţi spune abatelui e că dacă documentele sunt autentice, dacă trebuie să le studiem la abaţie, confirmarea n-ar reprezenta mare lucru pentru alţi savanţi laici.
— Cu alte cuvinte, colegii tăi ar putea crede că ai fost păcălit de călugări?
— Hmm, s-ar putea bănui şi asta. Dar mi se pare important, pentru că, o dată aduse aici, vor putea fi examinate de toţi cei care au calitatea de a-şi forma o părere. Pe de altă parte, le poate vedea orice alt thon venit în vizită. Dar nu avem cum să mutăm întregul colegiu în deşertul din sud-vest vreme de şase luni.
— Îţi înţeleg poziţia.
— Vrei să transmiţi cererea către abaţie?
— Da.
Thon Taddeo se arătă surprins.
— Dar tu vei face cererea, nu eu. Şi mi se pare normal să te anunţ că, după părerea mea, Dom Paulo, abatele, nu va spune „da.”
Thon Taddeo păru totuşi mulţumit. După ce plecă, nunţiul îl convocă pe funcţionarul său.
— Mâine pleci la Noua Romă.
— Trec pe la Abaţia Leibowitz?
— La întoarcere. Raportul către Noua Romă e urgent.
— Da, Messér.
— La abaţie, să-i transmiţi lui Dom Paulo că Sheba îl aşteaptă pe Solomon să vină la ea. Aducând daruri. După aceea, fă bine şi astupă-ţi urechile. După ce-şi va vărsa furia pe tine, să vii degrabă înapoi ca să-i pot comunica lui Thon Taddeo refuzul.
Timpul se scurge anevoie în deşert şi puţine sunt prefacerile care să marcheze mersul lui înainte. Trecuseră două anotimpuri de când Dom Paulo refuzase cererea venită de dincolo de Câmpii, dar problema fusese rezolvată doar cu două săptămâni în urmă. Oare chiar se rezolvase? Texarkana era sigur nemulţumită de răspuns.
Spre apusul soarelui, abatele porni de-a lungul zidului abaţiei, ţinându-şi bărbia împinsă în faţă, ca pe un stei care se opune oricăror talazuri dezlănţuite de tumultul evenimentelor. Vântul dinspre deşert îi învolbura şuviţele rare de păr ca pe nişte stindarde albe şi-i înfăşură rasa strâns în jurul trupului cocârjat, făcându-l să semene cu un Ezekiel stafidit cu un pântec ciudat de mic şi rotunjit. Îşi ascunse mâinile uscate în mâneci şi privi încruntat deşertul în direcţia satului Sanly Bowitts, aflat în depărtare. Umbra lui se profila legănându-se în lumina roşiatică a soarelui, iar călugării care o întâlneau în cale priveau întrebător către bătrân. Stăpânul lor părea greu de mulţumit în ultima vreme şi înclinat să aibă presimţiri ciudate. Se şoptea că avea să sosească vremea numirii unui alt abate care să ocârmuiască peste Fraţii Sfântului Leibowitz. Se mai zvonise că bătrânul nu se simţea bine deloc. Se şoptea de asemenea că dacă abatele ar auzi asemenea vorbe, cârtitorii ar trebui să sară iute peste zid pentru a scăpa. Abatele le auzise, dar de data asta îi făcea chiar plăcere să nu le bage în seamă. Ştia prea bine că zvonurile erau adevărate.
— Mai citeşte-mi-o o dată, se răsti el la călugărul care stătea nemişcat în apropierea lui.
Gluga se clătină imperceptibil spre abate.
— Pe care dintre ele, Domne?
— Ştii tu pe care.
— Da, Sfinţia Ta.
Călugărul căută într-una din mâneci. Părea împovărată de multe documente şi corespondenţă, dar după o clipă de bâjbâială o găsi pe cea dorită. De pergamentul făcut sul era agăţat un bileţel:
SUB IMMUNITATE APOSTOLICA HOC SUPPOSITUM EST.
QUISQUIS NUNTIUM MOLESTARE AUDEAT, IPSO FACTO EXCOMMUNICETUR.
DET: R'disssimo Domno Paulo de Pecos, Abaţia Leibowitz, Abbati
(Mănăstirea Fraţilor lui Leibowitz,
În zona satului Sanly Bowitts
Deşertul de Sud-Vest, Imperiul Denver)
CUI SALUTEM DICIT: Marcus Apollo
Papatiae Apocrisarius Texarkanae
— Exact, acela e. Citeşte-l, spuse abatele iritat. Accedite ad eum…
Călugărul îşi făcu cruce şi murmură obişnuita Binecuvântare a Textelor, care se rostea înainte de citire şi scriere şi era respectată cu aceeaşi supuşenie ca şi binecuvântarea de la masă. Iar asta pentru că Fraţii lui Leibowitz avuseseră sarcina de a păstra cunoaşterea şi învăţătura de-a lungul întunecatului mileniu, iar astfel de ritualuri neînsemnate le reaminteau întotdeauna că misiunea lor nu se încheiase.
După ce termină de rostit binecuvântarea, ridică sulul în ultimele raze ale apusului de soare, făcându-l să devină transparent.
— Iterum oportet apponere tibi crucem ferendam amice…
Vocea aducea a cântec, în vreme ce ochii identificau cuvintele din pădurea de înflorituri făcute în peniţă. Abatele se rezemă de parapet, ascultând şi în acelaşi timp urmărind vulturii care dădeau roată podişului înalt numit Ultima Salvare.
— „iarăşi trebuie să-ţi pun în faţă crucea ce va trebui s-o porţi, bătrâne prieten şi păstor al unor şoareci de bibliotecă miopi”, se auzi vocea monotonă a călugărului, „dar poate că ducerea crucii va semăna a triumf. Se pare că Sheba va veni în cele din urmă la Solomon, deşi probabil cu gând să-l denunţe ca şarlatan.
Îţi trimit prezenta pentru a te anunţa că Thon Taddeo Pfardentrott, Savant din Denver, Înţelept între Înţelepţi, Erudit între Erudiţi, Blondul Fiu-Dinafara-Căsătoriei al unui anumit Prinţ şi Darul lui Dumnezeu pentru o «Generaţie Care Se Trezeşte» s-a hotărât, în sfârşit, să-ţi facă o vizită, după ce a pierdut orice speranţă de a transporta Memorabilia voastră către acest frumos tărâm. Va sosi în preajma Sărbătorii Adormirea Maicii Domnului dacă va reuşi să scape de grupurile «banditeşti» care împânzesc drumurile. Va aduce cu sine îndoielile ce-l frământă şi un mic grup de cavalerie înarmată, oferită prin amabilitatea lui Hannegan al II-lea, al cărui trup corpolent pluteşte pe deasupra mea chiar şi în aceste clipe când îţi scriu, mormăind şi chiorându-se la rândurile de faţă, pe care Supremaţia Sa mi-a poruncit să le aştern şi prin care aceeaşi Supremaţie se aşteaptă să aduc laude vărului său, thon-ul, în speranţa că-l veţi onora cum se cuvine. Şi întrucât secretarul Supremaţiei Sale zace în pat din pricina gutei, în rândurile de mai jos voi fi cât se poate de candid:
Prin urmare, permite-mi să te previn asupra acestei persoane, Thon Taddeo. Tratează-l cu milostenia-ţi obişnuită, dar nu te încrede în el. E un savant strălucit şi un prizonier politic al Statului. Aici, Hannegan este Statul. Pe de altă parte, Taddeo este anticleric, aşa socot, ori doar antimonastic. După ruşinoasa lui naştere, a fost dus degrabă la o mănăstire benedictină, şi ba nu, mai bine întreabă-l pe curier despre toate acestea…”
Călugărul ridică ochii de pe pergament. Abatele încă urmărea planarea vulturilor pe deasupra Ultimei Speranţe.
— Ai auzit despre copilăria lui, Frate? întrebă Dom Paulo.
Călugărul dădu din cap.
— Citeşte mai departe.
Lectura continuă, însă abatele nu mai asculta. Ştia aproape pe de rost conţinutul scrisorii, şi cu toate astea simţea că Marcus Apollo încercase să strecoare printre rânduri ceva ce el, Dom Paulo, încă nu reuşise să priceapă. Marcus se străduia să-l avertizeze, dar în legătură cu ce? Tonul era uşor frivol şi părea, în acelaşi timp, încărcat de contradicţii neliniştitoare care păreau a fi concepute astfel încât, prin acumulare, să dea naştere unui contrast sumbru, asta numai dacă reuşea să descopere legăturile dintre ele. Ce primejdii pândeau abaţia dacă îngăduia unui savant laic să studieze documentele la faţa locului?
Potrivit spuselor curierului care adusese scrisoarea, Thon Taddeo îşi primise educaţia într-o mănăstire benedictină unde fusese dus de mic pentru a o scuti de ruşine pe soţia tatălui său. Tatăl thon-ului era unchiul lui Hannegan, dar mama era servitoare. Soţia legiuită nu se opusese niciodată infidelităţilor până când acea femeie de rând dăduse naştere fiului pe care ducele şi-l dorea de mult; abia atunci a ridicat glasul. Ducesa îi dăruise numai fete şi faptul că o slujnică oarecare o întrecuse îi stârnise mânia. Trimisese copilul departe, o biciuise pe servitoare şi-o alungase, apoi strânsese şi mai tare laţul în jurul ducelui. Vroia să-i dea ea însăşi un urmaş pentru a-şi spăla onoarea terfelită; nu reuşise decât să mai aducă pe lume trei fete. Răbdător, ducele aşteptase vreme de cincisprezece ani; când ea murise lepădând (o altă fată), el mersese imediat la benedictini să-l ia înapoi pe băiat şi să-l facă urmaş.
Dar, între timp, Taddeo de Hannegan-Pfardentrott devenise un copil înăcrit. Din fragedă pruncie şi până în adolescenţă crescuse având în faţă oraşul şi palatul unde primul său văr era pregătit pentru a urca pe tron; dacă familia l-ar fi uitat cu desăvârşire, poate că ar fi atins vârsta maturităţii fără a ajunge să-şi deteste situaţia de proscris. Numai că atât tatăl său, cât şi femeia care-l purtase în pântec îl vizitaseră destul de des, reamintindu-i astfel că nu era plămădit din piatră, ci din carne şi sânge şi făcându-l să-şi dea seama că fusese lipsit de dragostea ce i se cuvenea. Tot atunci, venind la mănăstire pentru a fi şcolit vreme de un an, prinţul Hannegan îl privise de sus pe vărul de origine nedemnă şi-l depăşise în toate, mai puţin la lucrurile care cereau o minte strălucită. Tânărul Taddeo ajunsese să-l urască pe prinţ cu o furie mută şi îşi pusese în gând să-l învingă măcar la învăţătură. Competiţia se dovedise cu totul inutilă; prinţul părăsise şcoala monahală în anul următor la fel de incult precum venise şi curând după aceea nici nu se mai puse problema educării lui. În acest timp, vărul exilat continuă cursa de unul singur şi se bucură de toate onorurile; însă victoria îi era lipsită de conţinut, fiindcă Hannnegan nu se sinchisea de aşa ceva. Thon Taddeo ajunse să dispreţuiască întreaga Curte a Texarkanei dar, cu nechibzuinţa obişnuită a tinerilor, se întoarse de bunăvoie la palat pentru a fi recunoscut în cele din urmă ca fiu legitim al tatălui său, lăsând impresia că iartă pe toată lumea, mai puţin pe ducesa care-l exilase şi pe călugării care îl îngrijiseră în acea perioadă.
Pesemne că socoteşte mănăstirea drept temniţă blestemată, gândi abatele. Trebuie să fie vorba de amintiri care-l amărăsc, lucruri pe jumătate uitate şi poate câteva aduceri-aminte plăsmuite de imaginaţie.
— „…seminţe ale discordiei în solul Noii Educaţii,” continuă lectorul. „Prin urmare, ia aminte şi fereşte-te de simptome. Dar, pe de altă parte, nu numai Supremaţia Sa, ci şi comandamentele carităţii şi dreptăţii mă îndeamnă să ţi-l recomand drept bărbat animat de bune intenţii, ori măcar drept copil lipsit de răutate, asemeni acestor păgâni educaţi care au purtări decente (dar care, cu toate acestea, vor deveni păgâni). Dacă vei dovedi fermitate, se va purta cumsecade, dar fii atent, prietene. Are o minte ca o muschetă încărcată şi glonţul poate ţâşni în orice direcţie. Sunt încredinţat, totuşi, că venirea lui pentru o vreme nu-ţi va pune la prea grea încercare agerimea minţii şi ospitalitatea.
Quidam mihi calix nuper expletur, Paule. Precamini ergo Deum facere me fortiorem. Metuo ut hic pereat. Spero te et fratres saepius oraturos esse pro tremescente Marco Apolline. Vaiele in Christo, amici.
Texarkanae datum est Octava Ss Petri et Pauli, Anno Domini termillesimo…”
— Să vedem mai bine sigiliul acela, spuse abatele.
Călugărul îi înmână sulul. Dom Paulo îl ţinu aproape de ochi să cerceteze literele neclare imprimate în partea de jos a pergamentului de o ştampilă de lemn prost cerne-luită:
APROBAT DE HANNEGAN AL II-LEA, PRIN GRAŢIA LUI DUMNEZEU, PRIMAR, DOMNITOR PESTE TEXARKANA, APĂRĂTOR AL CREDINŢEI ŞI PĂSTOR SUPREM AL CÂMPIILOR.
SEMNUL SĂU: X
— Oare Supremaţia Sa a pus pe cineva să-i citească scrisoarea înainte de a fi trimisă? îşi exprimă el temerile.
— Sfinţia Voastră, dacă o făcea, mai ajungea scrisoarea?
— Cred că nu. Dar frivolitatea aceasta chiar sub nasul lui Hannegan, doar pentru a-şi bate joc de analfabetismul lui, nu-i stă în fire lui Marcus Apollo decât dacă, negăsind o altă cale mai fericită, a încercat să-mi spună ceva printre rânduri. Acea ultimă parte, unde se referă la potirul despre care-şi exprimă temerea că nu va dispărea… Se vede limpede că-l îngrijorează ceva, dar ce anume? Nu-l recunosc pe Marcus, nu-l mai înţeleg deloc.
Trecuseră câteva săptămâni de la sosirea scrisorii; în tot acest răstimp, Dom Paulo dormise prost, traversase o nouă criză a vechii lui boli gastrice, cercetase trecutul, parcă încercând să descopere ceva care, dacă s-ar fi desfăşurat altfel, l-ar fi ferit de primejdii din viitor. Care viitor? se întrebă. Nu întrezărea nimic prevestitor de nenorociri. Controversa dintre călugări şi săteni aproape că se stinsese. Nu-i ajunsese la urechi nici un semn privind tulburări din partea triburilor de păstori dinspre miazănoapte şi răsărit. Denverul Imperial nu exercita presiuni deosebite pentru a percepe taxe de la comunităţile mănăstireşti. Prin preajmă nu existau trupe. Oaza încă mai avea apă. Nici o molimă nu ameninţa animalele ori oamenii. Porumbul creştea bine anul acesta pe câmpurile irigate. Lumea dădea semne de progres, iar satul Sanly Bowitts atinsese neînchipuitul procent de alfabetizare de opt la sută, lucru pentru care ţăranii ar fi putut mulţumi călugărilor Ordinul Leibowitz, dar se fereau s-o facă.
Şi totuşi avea presentimente. O ameninţare nenumită plutea în aer, primejduind până şi răsăritul soarelui. Acest sentiment nu-i dădea deloc pace, sâcâindu-l asemeni unui roi de insecte care tabără asupra feţei cuiva în arşiţa deşertului. Era vorba de percepţia difuză a unor lucruri iminente, necruţătoare, lipsite de sens; ea se încorda ca un şarpe cu clopoţei înnebunit de căldură, gata să se repeadă până şi la ierburile purtate de vânt prin deşert.
Era un diavol cu care încerca să se ia la trântă, socoti abatele, însă acesta îi scăpa printre degete. Dacă se gândea mai bine, diavolul părea destul de nevolnic: abia de-i ajungea până la genunchi, însă cântărea zece tone şi avea forţa a cinci sute de boi. Aşa cum şi-l imagina Dom Paulo, diavolul acesta nu era mânat de răutate, ci mai curând de-un impuls imposibil de controlat, ceva comparabil cu purtarea unui câine turbat. Sfârteca şi carne şi os şi tot ce întâlnea în cale, pur şi simplu pentru că aşa se pedepsise singur, iar această pedeapsă dădea naştere unei pofte de neostoit. Şi era răul încarnat numai pentru că-l respingea pe Dumnezeu, iar această respingere devenise parte componentă a naturii sale, mai precis un gol interior. Trebuie că se află undeva, gândea Dom Paulo, călcând peste un ocean de oameni şi lăsând în urmă brazde de schilodiţi.
Ce prostii gândeşti, moşule! se luă el în râs. Când îmbătrâneşti, până şi schimbarea ţi se pare un lucru diavolesc, nu? fiindcă atunci orice abatere cât de mică tulbură pacea asemănătoare morţii a celor osteniţi de viaţă. A, diavolul există, desigur, dar să nu-i atribuim o reputaţie pe care n-o merită. Atât de istovit de viaţă eşti, fosilă bătrână?
Cu toate acestea, nu reuşea să scape de presentimente.
— Crezi că vulturii l-au mâncat deja pe bătrânul Eleazar? auzi o voce domoală venind din preajma lui.
Dom Paulo tresări şi privi în jur, uimit de lumina crepusculară ce pătrundea în cameră. Era vocea părintelui Gault, stareţul său şi probabilul succesor. Acesta stătea mângâind un trandafir şi părea stânjenit pentru că tulburase singurătatea bătrânului.
— Eleazar? Vorbeşti de Benjamin? De ce, ai auzit ceva despre el în ultima vreme?
— A, nu, Părinte Abate. Râse crispat. Dar am avut impresia că priveşti înspre podiş şi m-am gândit că te preocupă soarta Bătrânului Evreu. Aruncă o privire către muntele care, semănând cu o nicovală, avea în fundal un petec cenuşiu de cer. Se vede un firicel de fum, de aceea am o bănuială că trăieşte încă.
— Bănuielile nu ajung, izbucni Dom Paulo. Am de gând să-i fac o vizită.
— Judecând după ton, s-ar părea că vrei să pleci chiar în seara asta, spuse Gault şi chicoti.
— Peste o zi sau două.
— Ai face bine să te păzeşti. Se spune că azvârle cu stânci în cei care încearcă să suie până la el.
— Nu l-am văzut de cinci ani, se destăinui abatele. Şi mi-e ruşine că n-am făcut-o. Se simte părăsit. O să mă duc până acolo.
— Dacă se simte părăsit, de ce continuă să trăiască precum un pustnic?
— Ca să scape de singurătate, într-o lume fără istorie.
Tânărul preot începu să râdă.
— Probabil că asta are înţeles pentru el, Domne, dar eu nu prea înţeleg.
— Vei înţelege, când vei avea vârsta mea sau a lui.
— Nu cred c-o să ajung atât de bătrân. Susţine că ar avea câteva sute de ani.
Abatele zâmbi plin de aduceri-aminte.
— Vreau să-ţi spun că nici eu nu-l pot contrazice. L-am întâlnit când eram un simplu novice, acum cincizeci de ani, şi jur că arăta la fel ca acum. Trebuie să aibă peste o sută de ani.
— Trei mii două sute nouă ani, aşa susţine el. Uneori chiar mai mult. Sunt convins că şi crede asta. Interesantă nebunie.
— Nu cred că-i nebun, Părinte. E doar excentric prin normalitate. Ce doreai să-mi spui de fapt?
— Trei probleme minore. Prima, cum îl scoatem pe Poet din apartamentul pentru oaspeţi de vază, înainte de sosirea lui Thon Taddeo? Urmează să vină peste câteva zile şi Poetul pare să fi prins rădăcini acolo.
— Mă ocup eu de Poetul-puşlama. Altceva?
— Vecernia. Vii la biserică?
— Abia la ultima slujbă de seară. Rămâi în locul meu. Mai e ceva?
— O dispută între cei de la subsol, în legătură cu experimentul fratelui Kornhoer.
— Cine şi cum?
— Hm, miezul problemei pare să fie faptul că fratele Armbruster are o atitudine de vespero mundi expectando, în vreme ce fratele Kornhoer crede c-a făcut descoperirea secolului. Kornhoer a mutat ceva pentru a face loc unei componente a echipamentului. Armbruster a urlat: Pierzanie! Fratele Kornhoer a răcnit: Progres! şi apoi s-au luat la harţă. După aceea au venit amândoi la mine, spumegând, ca să hotărăsc eu. I-am dojenit că şi-au ieşit din sărite. S-au ruşinat şi s-au gudurat unul pe lângă altul vreme de zece minute. Şase ore mai târziu, până şi podeaua a tresăltat când tocmai din bibliotecă a răsunat mugetul fratelui Armbruster: Pierzanie! Reuşesc să calmez izbucnirile astea, dar se pare că există o Chestiune Fundamentală.
— Mai curând o încălcare a regulilor fundamentale de comportare. Şi ce vrei să fac eu? Să-i exclud de la masă?
— Încă nu, dar ai putea să le atragi atenţia.
— Bine, văd eu despre ce-i vorba. Asta-i tot?
— Tot, Domne. Dădu să plece, dar se opri. O, fiindcă veni vorba, crezi c-o să funcţioneze maşinăria fratelui Kornhoer?
— Sper că nu! pufni abatele.
Părintele Gault se arătă surprins.
— Bine, dar atunci de ce-l laşi…?
— Fiindcă la început am fost curios. Numai că lucrarea a stârnit atâta tevatură, încât acum îmi pare rău că i-am îngăduit să înceapă.
— Atunci de ce nu-l opreşti?
— Deoarece sper că se va lămuri şi fără ajutorul meu ce situaţie ridicolă a creat. Eventualul eşec ar coincide cu sosirea lui Thon Taddeo. Nereuşita ar fi cea mai firească formă de umilinţă pentru fratele Kornhoer; i-ar reaminti de adevărata lui vocaţie, înainte de a începe să creadă că a simţit chemarea către Religie doar cu scopul de a construi un generator de esenţe electrice în subsolul mănăstirii.
— Părinte Abate, dar trebuie să recunoşti că reuşita ar reprezenta o mare realizare.
— Nu sunt obligat să recunosc aşa ceva, i-o reteză Dom Paulo.
Imediat ce rămase singur, după o scurtă chibzuinţă, abatele hotărî ca înainte de a se ocupa de Pierzanie contra Progresului să rezolve încurcătura cu Poetul-puşlama. Cea mai simplă soluţie a acestei din urmă probleme era ca Poetul să părăsească apartamentul regal şi să dispară din abaţie, din preajma ei, să-i piară din ochi, din minte şi să nici nu mai audă de el. Dar nu putea spera să scape de Poetul-puşlama apelând la „cea mai simplă soluţie”!
Abatele se îndepărtă de zid şi traversă curtea spre casa de oaspeţi. Mergea condus mai degrabă de simţuri deoarece, în lumina stelelor, clădirile deveniseră monoliţi de umbre, iar licărirea lumânărilor se vedea doar la câteva ferestre. Cele ale apartamentul regal erau cufundate în beznă; dar Poetul avea un program dezordonat şi se putea să fie înăuntru.
Ajuns în clădire, bâjbâi până să găsească uşa apartamentului şi bătu. Nu primi răspuns imediat, în schimb auzi un behăit slab care putea să vină dinăuntru, dar la fel de bine şi din altă parte. Ciocăni încă o dată, apoi apăsă pe clanţă. Uşa se deschise.
Licărul roşiatic al mangalului ce ardea pe o tavă mai îndulcea puţin bezna; încăperea trăsnea a mâncare sleită.
— Poetule?
Auzi din nou behăitul sfios, acum însă mai apropiat. Păşi spre tava cu jăratic, râcâi până dădu de unul incandescent şi-şi aprinse o surcea. Aruncă o privire în jur şi se cutremură văzând mizeria din cameră. Era pustie. Aprinse o lampă cu untdelemn şi porni să cerceteze restul apartamentului. Trebuia dereticat de la un cap la altul şi dezinfectat (poate chiar şi exorcizat), înainte de instalarea lui Thon Taddeo. Ar fi vrut să-l vadă pe Poetul-puşlama frecând podelele, dar îşi dădu seama că speranţa îi era deşartă. Ajuns în cea de-a doua încăpere, Dom Paulo avu brusc senzaţia că e urmărit. Se opri şi-şi roti privirea încet.
Un glob ocular îl fixa dintr-un vas cu apă aflat pe un raft. Abatele dădu din cap recunoscându-l şi merse mai departe.
În a treia cameră dădu peste capră. N-o mai văzuse până atunci.
Capra stătea pe un dulap înalt, molfăind frunze de nap. Aducea cu un soi de capră de munte, de talie mică, dar avea un cap lipsit de păr care în lumina lămpii arunca o strălucire albăstruie. Neândoielnic, o glumă a naturii.
— Poetule? spuse el încet şi întrebător, nedezlipindu-şi ochii de la capră şi ducând mâna la crucea de pe piept.
— Aici sunt, se auzi o voce adormită din cea de-a patra cameră.
Dom Paulo oftă uşurat. Capra continua să mestece frunzele. Gândul ce-i trecuse mai devreme prin minte fusese cu adevărat înspăimântător.
Poetul stătea lăbărţat de-a latul patului, având la îndemână o sticlă cu vin; clipi nervos din ochiul bun către lumina lămpii.
— Dormeam, se plânse el, aranjându-şi petecul negru peste găvanul gol şi întinzând mâna după sticlă.
— Atunci, trezeşte-te. Te muţi imediat. În seara asta. Îţi lepezi boarfele pe hol ca să se aerisească apartamentul. O să dormi în chilia grăjdarului, dacă vrei să mai rămâi peste noapte. Iar mâine dimineaţă vii şi faci lună aici.
Pentru o secundă, Poetul arătă ca un crin pângărit, apoi încercă să prindă ceva pe sub pături. Scoase mâna făcută pumn şi privi la ea gânditor.
— Cine-a folosit apartamentul înaintea mea? întrebă el.
— Monsenior Longi. De ce?
— Mă-ntrebam cine-a adus păduchii ăştia. Poetul deschise pumnul, înşfăcă ceva din palmă, îl strivi între unghii şi-l azvârli. Să-i rămână lui Thon Taddeo. Eu n-am nevoie de ei. M-au mâncat de viu încă de când m-am mutat aici. Oricum aveam de gând să plec, dar dacă tot îmi oferi înapoi vechea mea chilie, sunt încântat să…
— Nu la asta m-am referit…
— …accept ospitalitatea voastră o vreme. Doar până-mi termin cartea, desigur.
— Ce carte? N-are importanţă. Numai scoate-ţi lucrurile de-aici.
— Acum?
— Exact.
— Bine. Şi-aşa n-aş mai fi suportat păduchii ăştia încă o noapte. Poetul se rostogoli din pat, dar se opri să mai tragă o duşcă.
— Dă-mi vinul, porunci abatele.
— Sigur. Serveşte-te. E dintr-un an bun.
— Mulţumesc, sigur că-i bun de vreme ce l-ai şterpelit din pivniţele noastre. Din întâmplare, e vin sfânt. Ţi-a trecut asta prin minte?
— Încă n-a fost sfinţit.
— Mă miră că te-ai gândit la asta. Dom Paulo îi luă sticla.
— Dar n-am şterpelit-o. Am…
— Lasă vinul. De unde-ai furat capra?
— N-am furat-o, se burzului Poetul.
— Cum adică, a apărut din senin?
— E un dar, Reverenţa Voastră.
— De la cine?
— De la un prieten drag, Domnissime.
— Al cui?
— Al meu, Sire.
— Ăsta-i deja un paradox. De unde şi cum ai…?
— Benjamin, Sfinţia Ta.
Pe chipul lui Dom Paulo apăru o expresie de uimire.
— Ai furat-o de la bătrânul Benjamin?
Poetul se făcu mic auzind cuvântul.
— Te rog, nu-i vorba de furt.
— Atunci?
— Benjamin m-a convins s-o iau în dar, după ce am compus un sonet în onoarea lui.
— Vreau adevărul!
Poetul-puşlama înghiţi în sec, ruşinat.
— Am câştigat-o la aruncatul cu briceagul la ţintă.
— Am înţeles.
— Asta-i adevărul! Ticălosul ăla bătrân mă curăţase aproape complet, apoi a refuzat să-mi acorde credit. A trebuit să-mi pun zălog ochiul de sticlă contra caprei. Dar am câştigat totul înapoi.
— Să scoţi capra din mănăstire.
— Dar e un soi nemaipomenit. Laptele are o aromă nepământeană şi conţine tot felul de esenţe. Ca să-ţi spun adevărul, de el ţine longevitatea Bătrânului Evreu.
— Cât anume?
— Cinci mii patru sute opt ani cu totul.
— Credeam că n-are decât trei mii două sute şi… Dom Paulo se întrerupse plin de dispreţ. Ce-ai căutat pe Ultima Speranţă?
— M-am dus să joc cu bătrânul Benjamin.
— Mă gândeam… Abatele renunţă şi deveni de neclintit. Bine, lasă asta. Mută-te de aici cât mai repede. Iar mâine să-i înapoiezi capra lui Benjamin.
— Dar am câştigat-o în mod cinstit!
— Atunci am încheiat discuţia. Du-o la grajd. O să i-o înapoiez chiar eu.
— De ce?
— N-avem nevoie de ea. Şi nici tu.
— Ha-ha-ha, făcu Poetul cu şiretenie.
— Ce vrea să însemne asta, te rog?
— Vine Thon Taddeo. Până să plece, va avea nevoie de capră. Poţi fi sigur de asta. Chicoti mulţumit de sine.
Abatele se întoarse nervos.
— Hai, mută-te odată, adăugă el fără să mai fie nevoie, apoi plecă să dea piept cu gâlceava din subsolul unde se odihnea în prezent Memorabilia.
Subsolul boltit fusese săpat de-a lungul secolelor de năvăliri ale nomazilor dinspre miazănoapte, când Hoarda Bayring năpădise cea mai mai parte a Câmpiilor şi deşertului, prădând şi pârjolind toate aşezările care le apăruseră în cale. Memorabilia, mica zestre de cunoaştere a trecutului, aflată în păstrarea abaţiei, fusese zidită în bolţi subterane pentru a pune la adăpost nepreţuitele scrieri atât de nomazi, cât şi de aşa-zişii cruciaţi ai ordinelor dizidente, întemeiate să lupte împotriva hoardelor, dar dedându-se uneori la jaf şi luptă sectară. Nici nomazii, nici Ordinul Militar de San Pancratz n-ar fi apreciat valoarea cărţilor de la abaţie; nomazii le-ar fi distrus doar de dragul de a pustii, iar călugării-cavaleri ar fi ars multe dintre ele, considerate drept „eretice” potrivit teologiei lui Vissarion, antipapa căruia i se supuneau.
Întunecata Epocă părea să fie pe ducă. De aproape douăsprezece secole, în mănăstiri fusese păstrată vie o plăpândă flacără a cunoaşterii; abia acum erau pregătite minţile pentru a primi lumina. Demult, pe vremea ultimului veac al raţiunii, anumiţi gânditori afirmaseră plini de mândrie că ştiinţa pură era indestructibilă, ideile erau nemuritoare, iar adevărul, etern. Din nefericire, acest lucru rămânea valabil doar în înţelesul său cel mai subtil, gândi abatele, iar aparenţele nu convingeau deloc. Sigur, în lume exista un înţeles obiectiv: logosul non-moral sau planul Creatorului; dar asemenea scopuri erau ale Domnului, şi nu aparţineau Omului decât atunci când ele găseau o încarnare imperfectă, o oglindire palidă în gândi-rea, exprimarea şi cultura unei anumite societăţi care reuşea să atribuie valoare înţelesurilor, astfel ca ele să devină inteligibile în sens uman. Fiindcă Omul era un purtător de cultură, dar şi fiinţă înzestrată cu suflet, iar civilizaţia sa nu era nemuritoare, putând să piară o dată cu un neam sau cu un veac, iar atunci formularea de către umanitate a înţelesului şi imaginii adevărului se pierdea, pe când adevărul şi sensul dăinuiau, nevăzute, doar în logosul obiectiv al naturii şi în logosul inefabil al lui Dumnezeu. Adevărul putea fi răstignit; dar curând urma, probabil, renaşterea.
Memorabilia era încărcată de cuvinte antice, formule de odinioară, vechi reflectări ale înţelesului, rupte din minţile celor ce pieriseră de mult, atunci când o altfel de societate trecuse în uitare. Doar puţine lucruri puteau fi înţelese acum. Anumite pagini păreau lipsite de noimă, aşa cum un Breviar rămânea de neînţeles pentru un şaman dintr-un trib nomad. Altele îşi păstraseră o anume frumuseţe ornamentală sau o ordine care sugera înţelesuri, tot aşa cum unui nomad rozariul i-ar putea aminti de un colier. Primii fraţi ai Ordinului Leibowitz încercaseră să aşeze un fel de văl al Veronicăi pe chipul unei civilizaţii crucificate; acesta se desprinsese purtând imaginea unui chip de o grandoare antică, însă ea se întipărise slab, incomplet şi greu de descifrat. Călugării păstraseră imaginea, iar acum ea supravieţuise, astfel că, dacă voia, lumea putea s-o cerceteze şi să încerce o interpretare. Singură, Memorabilia nu putea contribui la o renaştere a ştiinţei antice sau a unei civilizaţii superioare, întrucât culturile sunt făcute de triburile Oamenilor, nu de tomuri mucezite; cărţile puteau fi de folos, spera Dom Paulo — ele erau capabile să arate direcţii şi să dea sugestii unei ştiinţe care abia se năştea. Asta se mai întâmplase în istorie, aşa afirmase Venerabilul Boedullus în lucrarea sa, De Vestigiis Antecessarum Civitatum.
Numai că de data asta, gândi Dom Paulo, o să le reamintim mereu cine a menţinut scânteia trează, în vreme ce restul lumii dormea. Se opri o clipă să privească înapoi; i se păruse că auzise behăitul speriat al caprei.
Curând, vacarmul din subsol îl împiedică să mai audă altceva şi abatele coborî scările către sursa acelor zgomote. Cineva bătea cu ciocanul nişte bolţuri în piatră. Mirosul de sudoare se îngemăna cu aroma cărţilor vechi. Biblioteca devenise un clocot de activităţi febrile ce nu ţineau de studiul cărţii. Câţiva novici alergau de colo-colo cu unelte. Alţi novici stăteau adunaţi în jurul unor planuri. Alţii mutau pupitrele şi mesele de lucru, cărând cu icnete o maşinărie improvizată şi aşezând-o la locul ei. Neastâmpăr în jurul luminii lămpii. Fratele Armbruster, bibliotecarul şi rectorul Memorabiliei, rămăsese în picioare şi urmărea totul dintr-o firidă izolată între rafturi, ţinându-şi braţele încrucişate şi având o expresie mohorâtă pe chip. Dom Paulo îi ocoli privirea încărcată de reproş.
Fratele Kornhoer se apropie de stăpânul lui, având încă pe faţă urmele unui zâmbet entuziasmat.
— Părinte Abate, curând vom avea o lumină cum nu s-a mai văzut.
— Vorbele tale trădează o anumită doză de vanitate, Frate, îi răspunse Paulo.
— Vanitate, Domne? Să pui în aplicare ce-ai învăţat?
— Mă gândeam la zorul nostru de a o realiza la ţanc pentru a impresiona un anume savant care ne va vizita. Dar să lăsăm asta. Să vedem vrăjitoria inginerului.
Se apropiară de maşinăria improvizată. Ea nu-i evoca abatelui un obiect folositor, decât dacă ar fi considerat instrumentele de tortură drept utile. Un ax, slujind ca arbore central, era legat prin scripeţi şi curele de o cruce de barieră înaltă până la brâu. Patru roţi de căruţă, depărtate la câţiva centimetri una de alta, erau fixate pe un ax. Obezile din tablă groasă erau presărate cu adâncituri în care se găseau nenumărate cuiburi de pasăre din sârmă de cupru, trasă din monede la fierăria din Sanly Bowitts. Roţile păreau să se rotească liber în aer, observă Dom Paulo, fiindcă obezile nu atingeau nici o suprafaţă. Cu toate acestea, în dreptul lor se aflau blocuri de metal semănând cu nişte frâne, care însă nu atingeau roţile. Până şi blocurile aveau nenumărate înfăşurări din sârmă — „bobine de câmp”, după cum le numea Kornhoer. Dom Paulo clătină solemn din cap.
— De-acum o sută de ani, când am făcut tiparniţa, aceasta are să fie cea mai grozavă invenţie din abaţie, se fuduli Kornhoer.
— Are să funcţioneze? se miră Dom Paulo.
— Pun la bătaie însărcinările suplimentare pe o lună întreagă, Sfinţia Ta.
Pui la bătaie mai mult de-atât, gândi preotul, dar îşi puse frâu limbii.
— Unde va apărea lumina? întrebă el, privind din nou la maşinărie.
Călugărul râse.
— O, pentru asta avem o lampă specială. Ceea ce vedeţi aici e doar „dinamul.” El produce esenţa electrică necesară arderii lămpii.
Îndurerat, Dom Paulo contemplă spaţiul mare ocupat de dinam.
— Esenţa asta, murmură el, nu poate fi extrasă şi din grăsime de oaie?
— Nu, nici gând… Esenţa electrică e, vedeţi… Vreţi să vă explic?
— Mai bine nu. Ştiinţele naturale nu sunt domeniul meu. Las problema asta în seama minţilor mai tinere. Făcu grăbit un pas înapoi pentru a nu fi lovit în cap de un lemn lung, purtat pe lângă el de doi dulgheri zoriţi. Spune-mi, urmă el, dacă prin studierea scrierilor din epoca lui Lei-bowitz poţi învăţa să construieşti acest lucru, de ce crezi că nici unul dintre predecesorii tăi n-a găsit cu cale să-l facă?
Călugărul rămase tăcut o clipă.
— Nu-i uşor de explicat, spuse el într-un târziu. De fapt, în scrierile care-au supravieţuit nu există nici o informaţie directă referitoare la construcţia unui dinam. Mai curând aş zice că informaţia e presupusă într-o colecţie întreagă de documente fragmentare. Sugerată parţial. Restul trebuie creat prin deducţii. Dar ca să ajungi să-l faci, trebuie să porneşti de la câteva teorii, informaţii teoretice pe care predecesorii noştri nu le aveau la îndemână.
— Dar noi le avem?
— Păi, da, acum, când există câţiva oameni precum… tonul îi deveni respectuos şi ezitant înainte de a pronunţa numele,…precum Thon Taddeo.
— Asta a fost o propoziţie completă? întrebă abatele destul de acru.
— Până în timpul din urmă, puţini filozofi au fost preocupaţi de noile teorii din fizică. Adevărul e că lucrările lui Thon Taddeo — din nou tonul respectuos, remarcă Dom Paulo — ne-au oferit axiomele necesare pentru a porni la treabă. Opera lui asupra Mobilităţii Esenţelor Electrice, de pildă, şi Teoria Conservării…
— Atunci ar trebui să-şi arate încântarea când va vedea cum i se aplică lucrările. Dar unde-i lampa în sine, mi-o arăţi? Sper că nu-i mai mare decât dinamul.
— Asta este, Domne, spuse călugărul şi ridică un obiect mic de pe masă. Părea să fie doar un suport pentru prinderea unei perechi de vergele negre şi un şurub pentru reglarea distanţei dintre ele. Sunt cărbuni, îl lămuri Kornhoer. Anticii i-ar fi dat numele de lampă cu arc. Se putea face şi altfel, dar n-am avut materialele trebuincioase.
— Uimitor. De unde vine lumina?
— De aici. Călugărul arătă distanţa dintre cărbuni.
— Flacăra trebuie că e minusculă, constată abatele.
— O, dar puternică! Mai strălucitoare, socot, decât o sută de lumânări.
— Nu se poate!
— Vi se pare impresionant?
— Mi se pare de neconceput, spuse abatele, apoi, observând expresia jignită a fratelui Kornhoer, se grăbi să adauge:…să cred că ne-am canonit atâta cu ceară de albine şi grăsime de oaie.
— Şi eu mă întrebam, se destăinui sfios călugărul, dacă nu cumva anticii le foloseau la altare în locul luminărilor.
— Nu, spuse abatele. Hotărât lucru, nu. Te asigur că nu. Te rog să-ţi alungi neîntârziat din cap o asemenea idee şi nici să nu te mai gândeşti la aşa ceva.
— Am înţeles, Părinte Abate.
— Da, dar unde o să agăţi lucrul ăsta?
— Păi… Fratele Kornhoer amuţi şi privi gânditor spre subsolul sumbru. La asta nu mă gândisem. Presupun că ar trebui s-o pun deasupra pupitrului la care o să lucreze…(De ce s-o fi oprind astfel de fiecare dată când îi spune numele? se gândi iritat Dom Paulo) Thon Taddeo.
— Mai bine-l întrebăm pe Fratele Armbruster, hotărî abatele şi abia atunci băgă de seamă stânjeneala ce apăruse brusc în purtarea călugărului: Ce s-a întâmplat? Tu şi Fratele Armbruster, iar v-aţi…
Pe chipul lui Kornhoer licări o expresie de scuză:
— Serios, Părinte Abate, eu nu mi-am ieşit din răbdări faţă de el niciodată. A, am mai avut câte-un schimb de vorbe, dar… Ridică din umeri. Nu vrea să mutăm din loc nimic. Bombăne tot timpul despre vrăjitorie şi altele la fel. E aproape orb de atâta citit la lumină proastă şi cu toate astea susţine că punem la cale lucrarea diavolului. Nu mai ştiu ce să spun.
Dom Paulo se încruntă imperceptibil când traversară împreună încăperea, către firida unde fratele Armbruster stătea urmărind fioros tot ce se petrecea în jurul lui.
— Ei, acum ai obţinut ce-ai vrut, spuse bibliotecarul, adresându-se lui Kornhoer. Când urmează să pui şi-un bibliotecar mecanic, Frate?
— Frate, am găsit aluzii că au existat cândva şi asemenea lucruri, mârâi inventatorul. În descrierile de la Machina analytica poţi afla trimiteri la…
— De-ajuns, de-ajuns, interveni abatele, apoi se adresă bibliotecarului: Thon Taddeo va avea nevoie de un loc să lucreze. Ce părere ai?
Armbruster împunse cu degetul către firida destinată Ştiinţelor Naturii.
— Să citească la pupitrul de colo, ca toţi ceilalţi.
— Dar ce-aţi zice dacă i-am aranja un birou aici, în spaţiul liber, Părinte Abate? sugeră Kornhoer, grăbit să facă o contrapropunere.
— Pe lângă pupitru, îi va trebui un abac, o tăbliţă de pus pe perete şi o planşetă de desen. Am putea să-l separăm cu paravane detaşabile.
— Am înţeles că va avea nevoie de documentele Leibowitz şi de scrierile cele mai vechi, spuse bănuitor bibliotecarul.
— Aşa e.
— Dacă îl aşezăm în centru va fi obligat să umble mult de colo-colo. Volumele rare sunt legate cu lanţuri, care nu ajung atât de departe.
— Asta nu-i o problemă, interveni inventatorul. Scoatem lanţurile. Şi aşa arată stupid. Cultele schismatice s-au stins ori au rămas doar în anumite regiuni. În ultima sută de ani, nimeni n-a mai auzit de Ordinul Militar Pancratzian.
Armbruster se împurpură de furie.
— Da, tu n-ai auzit, i-o reteză el. Lanţurile rămân la locul lor.
— Dar de ce?
— Acum n-or mai fi incendiatori de cărţi. Dar de săteni trebuie să ne temem. Lanţurile rămân.
Kornhoer se întoarse către abate şi făcu un gest de deznădejde din braţe.
— Vedeţi, Sfinţia Voastră?
— Are dreptate, spuse Dom Paulo. În sat e prea multă vânzoleală. Consiliul local a expropriat şcoala noastră, nu uita. Acum au propria bibliotecă şi vor ca noi să-i umplem rafturile. Preferabil cu volume rare, bineînţeles. Şi nu-i numai asta, fiindcă anul trecut am avut necazuri cu hoţii. Fratele Armbruster are dreptate. Volumele rare rămân legate.
— Cum ziceţi, oftă Kornhoer. Deci va trebui să lucreze în alcov.
— Hei, dar unde-ţi agăţi minunata lampă?
Călugării aruncară o privire către nişă. Era una dintre cele patrusprezece despărţituri identice, împărţite în funcţie de domeniu, toate aşezate cu faţa către centrul încăperii. Fiecare firidă îşi avea propria arcadă şi de un cârlig de fier încastrat în zidăria de piatră atârna un crucifix masiv.
— Păi, dacă va lucra în firidă, spuse Kornhoer, va trebui să dăm jos crucifixul şi să atârnăm lampa în locul lui, măcar o vreme. Altă soluţie nu…
— Păgânule! şuieră bibliotecarul. Necredinciosule! Profanatorule! Armbruster îşi ridică mâinile tremurânde spre cer. Să ferească Dumnezeu, da-mi vine să-l sfârtec cu mâna mea! Până unde merge îndrăzneala lui! Luaţi-l din faţa mea, luaţi-l! Le întoarse spatele amândurora, ţinându-şi mâinile tremurătoare deasupra capului.
Până şi Dom Paulo simţise un fior auzind propunerea inventatorului, însă acum se încruntă supărat spre spina rea fratelui Armbruster. Nu se aşteptase ca el să mimeze o blândeţe care de fapt era străină naturii lui, dar firea certăreaţă a bătrânului călugăr devenise tot mai supărătoare.
— Frate Armbruster, te rog să te întorci.
Bibliotecarul se răsuci.
— Acum lasă braţele în jos şi vorbeşte mai cumpănit când…
— Părinte Abate, doar aţi auzit ce-a…
— Frate Armbruster, te rog să aduci scara de urcat la rafturi şi să dai jos crucifixul.
Bibliotecarul păli. Îl privi pe Dom Paulo fără să scoată o vorbă.
— Aici nu e biserică, spuse abatele. Aşezarea imaginilor e după voia noastră. Deocamdată, te rog să scoţi crucifixul. Se pare că e singurul loc potrivit pentru lampă. Mai târziu, poate facem o schimbare. Pentru moment, îmi dau seama că lucrările ţi-au tulburat biblioteca şi, probabil, şi digestia, însă noi sperăm că totul va fi în interesul progresului. Dacă nu, atunci…
— L-aţi da şi pe Bunul Dumnezeu la o parte ca să faceţi loc progresului!
— Frate Armbruster!
— De ce n-aţi agăţa lumina vrăjitorească în jurul gâtului Său?
Chipul abatelui împietri.
— Eu nu te silesc să te supui, Frate. Să vii în biroul meu după ultima slujbă de seară.
Bibliotecarul se înmuie.
— O să iau scara, Părinte Abate, şopti el şi porni târându-şi picioarele.
Dom Paulo aruncă o privire spre Cristos răstignit pe crucea din arcadă. Oare o să Te superi? se întrebă el.
Simţi un nod dureros în stomac. Ştia că durerea îşi va cere drepturile spre sfârşitul zilei. Părăsi subsolul înainte ca cineva să bage de seamă că suferă. Nu era bine să îngăduie comunităţii să vadă cum astfel de fleacuri neplăcute îl puteau doborî tocmai acum.
Încheiară montarea în ziua următoare, dar în timpul testării Dom Paulo rămase în biroul său. Se văzuse silit să-l avertizeze de două ori pe fratele Armbruster, între patru ochi, iar apoi să-l pună la punct în public la vremea Adunării de seară. Şi cu toate acestea, simţea mai aproape de inimă poziţia bibliotecarului decât pe aceea a lui Kornhoer. Rămase prăbuşit la biroul său, aşteptând veşti de la cei din subsol, simţind că-i e totuna dacă experimentul reuşeşte ori dă greş. Îşi ţinu o mână vârâtă pe sub partea din faţă a rasei. Se lovi delicat pe stomac, de parcă ar fi încercat să domolească un copil isteric.
Iarăşi crampe interne. Păreau să-l apuce ori de câte ori îl ameninţa vreo situaţie neplăcută, iar alteori dispăreau când nemulţumirea exploda la vedere, acolo unde o putea înfrunta. Însă acum refuzau să-i dea pace.
Era avertizat, şi ştia asta. Chiar dacă prevestirea venea de la vreun înger sau de la un demon, ori din partea propriei conştiinţe, ea îl anunţa să se păzească de sine însuşi şi de o realitate cu care deocamdată nu dăduse piept.
Şi-acum ce se va întâmpla? se întrebă, îngăduindu-şi un râgâit delicat şi cerând mut Iertare din partea statuii Sfântului Leibowitz, aflată în nişa semănând cu un altar din coltul biroului.
Pe nasul Şfântului Leibowitz se târa o muscă. Ochii sfântului păreau să se uite cruciş la muscă, parcă îndemnându-l pe abate s-o alunge. Îndrăgise sculptura în lemn făcută în secolul douăzeci şi şase; chipul avea un zâmbet ciudat, care-l făcea foarte neobişnuit ca imagine sacramentală. Zâmbetul făcuse un colţ al gurii să se întoarcă în jos; sprâncenele erau coborâte într-o încruntare încărcată de vagi îndoieli, deşi la colţurile ochilor se vedeau ridurile care se formează când cineva râde. Din pricina frânghiei călăului care-i atârna pe un umăr, expresia sfântului părea deseori enigmatică. Pesemne că apăruse din cauza micilor neregularităti ale direcţiei fibrelor de lemn, acestea dirijând mâna sculptorului atunci când se străduise să evidenţieze detalii de mai mare fineţe decât îngăduia bucata de lemn. Dom Paulo nu ştia sigur dacă imaginea fusese sculptată în timpul creşterii copacului viu ori înainte de cioplire; uneori maeştrii sculptori ai acelor perioade începuseră cu un puiet de stejar sau cedru şi, petrecând ani de osteneală curăţindu-l, cojindu-l, răsucin-du-i ramurile şi legându-le în poziţiile dorite, chinuiseră lemnul în creştere, dându-i o uimitoare formă de driadă, cu mâinile împreunate sau ridicate în aer, pentru ca apoi să taie copacul pentru a-l conserva şi sculpta. Statuia care rezulta era neobişnuit de rezistentă la crăpare sau spargere, întrucât majoritatea liniilor operei de artă urma fibra naturală a lemnului.
Dom Paulo se minuna deseori că acest Leibowitz din lemn dăinuise şi el vreme de câteva secole după predecesorii săi, se mira şi din pricina zâmbetului extrem de ciudat al sfântului. Acel mic surâs are să te piardă într-o bună zi, ameninţă el imaginea… Desigur, sfinţii trebuie să zâmbească în Rai; Psalmistul spune că Însuşi Dumnezeu se va bucura, dar abatele Malmeddy trebuie să fi dezaprobat asta, Dumnezeu să-i odihnească sufletul! Ce prostănac înfoiat! Cum de-ai trecut de el, te întrebi. Pentru unii nu eşti îndeajuns de făţarnic. Zâmbetul acesta… Pe cine ştiu să zâmbească astfel? Îmi place, dar… Într-o bună zi, pe scaunul ăsta va sta un alt câine mohorât. Cave canem. Te va înlocui cu un Leibowitz din gips. Mai durabil. Unul care să nu se uite cruciş la muşte. Iar atunci vei fi ros de termite în magazie. Pentru a supravieţui cernerii lente a artei bisericeşti trebuie să ai o suprafaţă care să placă până şi ochiului oricărui ţărănoi bisericos; şi totuşi trebuie să ai profunzime sub poleiala asta, ca să încânţi un bătrân înţelept şi priceput. Cernerea e anevoioasă, dar sita îşi mai schimbă mânerul uneori — când vreun nou prelat face o inspecţie a încăperilor episcopale şi mormăie: „O parte din ciurucurile astea trebuie să dispară.” Sita era de regulă plină cu terci dulceag. Când terciul vechi se macină, se adăuga altul proaspăt. Dar aurul nu se macină, el dăinuie. Dacă o biserică a suportat cinci sute de ani de prost gust preoţesc, bunul gust apărut întâmplător reuşeşte totuşi să alunge mai toate lucrurile trecătoare şi de proastă calitate, transformându-l într-un loc maiestuos care uimeşte şi-i sperie pe orice presupuşi decoratori.
Abatele îşi făcu vânt cu un evantai din pene de vultur, însă curentul nu reuşi să-l răcorească. Aerul care venea pe fereastra deschisă aducea cu respiraţia unui cuptor adusă tocmai dinspre deşertul pârjolit, adăugându-se chinului pricinuit de diavolul sau îngerul neîndurător care-i umbla fără rost prin pântec. Era soiul de arşiţă care prevesteşte primejdia ascunsă de şerpii cu clopoţei înnebuniţi de soare şi furtuni plutind ameninţător dincolo de munţi, sau câini turbaţi şi firi sălbăticite de căldură. Făcea crampele insuportabile.
— Te rog? murmură el cu voce tare către sfânt, având în gând o rugăciune fără vorbe pentru vreme răcoroasă, ascuţime de minte şi mai multă pătrundere în sentimentul difuz că se petrecea ceva rău. Poate că-i din cauza brânzei, se gândi. În anotimpul ăsta parcă-i clei şi, pe deasupra, verzuie. M-aş putea lipsi de ea şi să ţin un regim mai uşor.
Ba nu, iar ajungem la asta. Priveşte adevărul în faţă, Paulo: nu hrana pentru pântec contează; e vorba de hrana spirituală. Ceva, acolo sus, nu digeră totul cum se cuvine.
— Dar ce?
Sfântul din lemn nu era pregătit să-i dea răspuns. Terci. Cernerea nimicurilor. Uneori mintea îi lucra în salturi. Era mai bine s-o lase astfel, atunci când apăreau crampele şi lumea îl apăsa cu toată greutatea. Oare cât cântărea? Atârnă, dar nu este cântărită. Uneori cântarul e mincinos. Pune viaţa şi truda într-un taler şi aurul şi argintul în celălalt. Aşa nu se va cumpăni niciodată. Însă iute şi nemilos, cântăreşte totul mereu. Şi-n felul acesta risipeşte multă viaţă şi uneori puţin aur. Legat la ochi, un rege traversează deşertul călare, cu o balanţă măsluită şi o pereche de zaruri plăsmuite. Iar pe drapelele cu blazon — Vexilla regis…
— Nu! bolborosi abatele, alungând viziunea din minte.
Dar bineînţeles! păru să insiste zâmbetul înlemnit al sfântului.
Uşor înfiorat, Dom Paulo îşi mută privirea de la imagine. Avea uneori senzaţia că sfântul râdea de el. Oare râd de noi şi în Ceruri? se întrebă el. Sfânta Maisie de York — nu uita, bătrâne — ea chiar a murit din pricina unui acces de râs. Asta-i cu totul altceva. A murit râzând de ea însăşi. Ba nu, nici asta nu-i chiar ieşit din comun. Gogâlţ! Din nou râgâitul mut. Marţi e sărbătoarea Sfintei Maisie, într-adevăr. Corul râde politicos la Aleluia când se cântă liturghia pentru ca. Aleluia ha-ha-ha! Aleluia ha-ha!
Sancta Maisie, interride pro me.
Iar regele vine să cântărească toate cărţile din subsol, având o balanţă strâmbă. Cât de strâmbă, Paulo? Şi ce te face să crezi că Memorabilia e scutită de terci dulceag? Până şi Venerabilul şi înzestratul Boedullus a remarcat dispreţuitor că aproape jumătate din ea ar trebui să se numească Inscrutabilia. În ea se aflau rămăşiţele preţuite ale unei civilizaţii dispărute — dar cât din ea se limita la bolboroseli nedesluşite, fiind împodobită cu ramuri de măslin şi heruvimi de patruzeci de generaţii de ignoranţi monastici, copii ai secolelor întunecate, mulţi dintre noi primind din partea unor adulţi, spre a păstra cu cinste, mesaje de neînţeles, care să fie învăţate pe de rost pentru a fi încredinţate altor oameni în toată firea.
L-am făcut să bată atâta drum tocmai din Texarkana prin teritorii primejdioase, gândi Paulo. Acum mă îngrijorează ideea că ceea ce avem s-ar putea dovedi lipsit de valoare, asta-i tot.
Ba nu, nu era chiar totul. Aruncă din nou o privire către sfânt. şi iarăşi: Vexilla regis inferni prodeunt… Se-a-propie stindardele Regelui Iadului, şoptea un gând amintind versul transformat dintr-o commedia de odinioară. Versul, asemeni unei melodii nedorite, refuza să-i iasă din minte, sâcâindu-l.
Strânse şi mai tare pumnul. Scăpă evantaiul şi respiră şuierat printre dinţi. Evită să mai privească spre sfânt. Îngerul neîndurător îl încolţise, împungându-l cu ceva fierbinte în miezul fiinţei lui. Se lăsă peste tăblia biroului. Săgetarea aceea amintea de o sârmă înroşită care se frânge. Respiraţia greoaie alungă pelicula subţire de praf adus de vântul deşertului pe birou, lăsând un petec strălucitor. Mirosul de praf era înăbuşitor. Camera căpătă o tentă rozalie, năpădită de nenumărate insecte negre, zburătoare. Nu îndrăznesc să râgâi, s-ar putea desprinde ceva, dar, Preacinstite Sfânt şi Patron, trebuie. Durerea există. Ergo sum. Doamne, Cristoase Dumnezeule, acceptă acest semn.
Râgâi, simţi un gust sărat în gură, lăsă capul să-i cadă pe birou.
Trebuie să mi se aducă potirul cu împărtăşanie chiar în clipa asta Doamne ori mai poate aştepta o vreme? Dar crucificarea e întotdeauna acum. Acum încă dinainte de Abraham înseamnă chiar acum. Chiar înainte de Pfardentrott acum. Mereu pentru fiecare ea există pentru a fi bătut în cuie iar apoi să atârne acolo şi dacă se prăbuşeşte îl bat de moarte cu hârleţul aşa că fă-o în mod demn bătrâne. Dacă poţi râgâi demn s-ar putea să mergi în Rai mai ales dacă te căieşti îndeajuns că ai murdărit covorul… Era plin de căinţă.
Aşteptă îndelung. Dintre insecte, unele muriră, iar încăperea îşi pierdu tenta de culoare şi deveni înceţoşată şi cenuşie.
— Ei bine, Paulo, o să avem chiar acum hemoragia, ori o mai păcălim niţel?
Sondă ceaţa şi redescoperi chipul sfântului. Era doar un surâs, trist, plin de înţelegere şi încă ceva greu de definit. Îşi râdea de călău? Ba nu, râdea în locul lui. Râdea de Stultus Maximus, de Satana însuşi. Abia acum înţelegea cu limpezime. În ultima cuminecătură putea fi găsit un hohot de triumf. Haec commixtio…
Se simţi dintr-o dată foarte somnoros; faţa sfântului se pierdu în culoarea cenuşie, însă abatele continuă să surâdă.
Stareţul Gault îl găsi prăbuşit peste tăblia biroului cu puţin înainte de ora nouă. Printre dinţi avea urme de sânge. Tânărul preot se grăbi să vadă dacă mai avea puls. Dom Paulo se trezi pe dată, se îndreptă de spate şi, de parcă s-ar fi aflat în miezul vreunui vis, ridică vocea poruncitor:
— Îţi zic, totu-i nespus de ridicol! E absolut stupid! Nimic nu poate fi mai absurd.
— Ce-i absurd, Domne?
Abatele scutură din cap, clipi de câteva ori.
— Ce?
— Trimit după Fratele Andrew imediat.
— Da? Asta-i absurd. Vino înapoi. Ce doreai?
— Nimic, Părinte Abate. Mă întorc de îndată ce-l găsesc pe Fratele…
— O, lasă-l încolo pe medic! N-ai venit la mine fără motiv. Uşa era închisă. Închide-o la loc, stai jos şi spune ce vrei.
— Testul a reuşit. Lampa Fratelui Kornhoer, asta vroiam să spun.
— Foarte bine, să auzim. Stai jos, vorbeşte şi povesteşte-mi toootul. Îşi netezi rasa şi se şterse la gură cu o bucată de pânză. Încă se simţea ameţit, dar pumnul din stomac se descleştase. Nu-l interesa rezultatul testului nici cât negru sub unghie, dar se strădui din răsputeri să pară atent. Trebuie să-l ţin alături de mine până mă trezesc îndeajuns ca să gândesc. Nu-l pot lăsa să plece după medic, încă nu; vestea s-ar răspândi curând: Bătrânul e pe ducă. Trebuie să hotărăsc dacă e momentul potrivit să dau în primire.
În adâncul inimii, Hongan Os era un bărbat drept şi milostiv. Văzând un grup de războinici de-ai săi bătându-şi joc de prizonierii din Laredo, se opri o clipă să se uite; dar când aceştia legară trei laredani de glezne între cai şi le dădură bice să galopeze înspăimântaţi, Hongas Os socoti că era cazul să intervină. Porunci ca războinicii să fie pe dată biciuiţi, fiindcă Hongas Os — Ursul Turbat — era cunoscut drept căpetenie miloasă. N-ar fi maltratat nicicând un cal.
— Să ucizi prizonieri e treabă de muiere, mârâi el dispreţuitor către vinovaţi. Curăţaţi-vă să nu mai semănaţi cu nişte sălbatici şi plecaţi din tabără până la Luna Nouă, fiindcă veţi fi surghiuniţi douăsprezece zile. Apoi, ca răspuns la gemetele lor de protest, adăugă: Dacă se-ntâmpla ca vreunul dintre cai să târâie prizonierul prin tabără? Micile căpetenii ale mâncătorilor-de-ierburi sunt oaspeţii noştri şi e cunoscut că se înspăimântă uşor la vederea sângelui. Mai ales când văd sângele celor de-un neam cu ei. Luaţi aminte.
— Dar aceştia sunt Mâncători-de-ierburi din miazăzi, obiectă un războinic, făcând un semn către captivii mutilaţi. Oaspeţii noştri sunt din răsărit. Nu există o înţelegere între noi, bărbaţi adevăraţi, şi răsărit pentru a duce război împotriva celor din miazăzi?
— Dacă mai vorbeşti astfel, o să pun să ţi se taie limba care-o să fie dată hrană pentru câini! îl avertiză Ursul Turbat. Să uiţi c-ai auzit asemenea lucruri.
— O, Fiu al Celor Puternici, vor zăbovi mult printre noi aceşti oameni ai ierburilor?
— Cine poate şti ce pun la cale fermierii ăştia nevolnici? întrebă supărat Ursul Turbat. Ei nu gândesc la fel ca noi. Spun că unii dintre dânşii vor pleca de aici şi-şi vor continua drumul de-a curmezişul Tărâmurilor Uscate — către un loc unde trăiesc preoţi mâncători-de-iarbă, un loc al celor îmbrăcaţi în robe întunecate. Ceilalţi vor rămâne să discute — dar asta nu-i pentru urechile tale. Iar acum pleacă, şi să porţi ruşinea vreme de douăsprezece zile.
Le întoarse spatele, pentru ca ei să se poată îndepărta cu capetele plecate, fără să se simtă urmăriţi de privirea lui tăioasă. În ultimul timp, disciplina lăsa de dorit. Clanurile nu-şi găseau liniştea. Ajunsese să fie cunoscut între oamenii Qmpiei că el, Hongan Os, strânsese mâna cu un trimis din Texarkana pe deasupra focului ce consfinţise un tratat şi că un şaman luase de la fiecare smocuri de păr şi bucăţi de unghii, să facă o păpuşă de bună credinţă ca semn de pază împotriva trădării de către vreuna din părţi. Era ştiut că se încheiase o înţelegere şi orice acord între oameni şi mâncători-de-iarbă era considerat de triburi drept motiv de ruşine. Ursul Turbat simţise dispreţul războinicilor mai tineri, dar nu avea cum să le explice înainte de a se ivi momentul potrivit.
Ursul Turbat era oricând gata să asculte un gând bun, chiar dacă acesta venea de la un câine. Ideile mâncătorilor-de-iarbă rareori se dovedeau bune, însă mesajele primite de la regele lor dinspre miazăzi îl impresionaseră, fiindcă îl lămuriseră asupra importanţei de a păstra secretul şi deplânseseră lăudăroşenia goală. Dacă laredanii prindeau de veste că triburile erau înarmate de Hannegan, planul avea să dea greş. Ursul Turbat chibzuise îndelung asupra acestei idei; îl scârbea — deoarece era mai desfătător şi mai bărbăteşte să-i declari vrăjmaşului ce ţi-ai pus în minte să izbândeşti înainte de a trece la fapte; şi, cu toate astea, cu cât cugeta mai adânc, cu atât descoperea înţelepciunea unei astfel de căi. Regele mâncător-de-iarbă era ori un laş demn de dispreţ ori la fel de înţelept ca un bărbat adevărat: Ursul Turbat nu ajunsese încă la o concluzie, dar socotea că ideea în sine era plină de înţelepciune. Păstrarea tainei era esenţială, chiar dacă pentru moment părea o treabă de muiere. Dacă oamenii săi ar fi ştiut că armele care soseau la ei erau daruri din partea lui Hannegan, iar nu prăzi ca rezultat al raidurilor de la graniţă, atunci ar exista riscul ca Laredo să afle planurile de la prizonierii prinşi în astfel de expediţii. Prin urmare, triburile trebuiau lăsate să clevetească despre ruşinea de a duce tratative de pace cu fermierii din răsărit.
Dar discuţiile n-aveau legătură cu pacea. Ele erau utile şi promiţătoare de prăzi bogate.
Cu câteva săptămâni în urmă, Ursul Turbat condusese personal un „grup războinic” către răsărit şi se întorsese cu o sută de cai, patruzeci de puşti lungi, câteva butoaie de praf negru de puşcă, gloanţe din belşug şi un prizonier. Dar nici măcar războinicii care-l însoţiseră nu aveau habar că ascunzătoarea de arme fusese pusă în calea lor de către oamenii lui Hannegan, sau că prizonierul era de fapt un ofiţer de cavalerie din Texarkana care, pe viitor, îl va sfătui probabil pe Ursul Turbat privind tactica laredană în luptele ce vor urma. Orice idee a mâncători-lor-de-iarbă era neruşinată, însă mintea ofiţerului putea sonda şi ghici gândurile mâncătorilor-de-iarbă din miazăzi. Gândurile lui Hongan Os aveau să rămână necunoscute.
Ursul Turbat era mândru de sine ca negociator, şi nu chiar fără motiv. Nu promisese nimic altceva decât că se va abţine să poarte război împotriva Texarkanei şi că nu va mai fura vite de la graniţele răsăritene, iar asta atâta vreme cât Hannegan avea să-i pună la dispoziţie arme şi întăriri. Înţelegerea de a porni război împotriva celor din Laredo era o promisiune nerostită, dar se potrivea cu înclinaţiile lui naturale şi nu era nevoie de un acord oficial. Alianţa cu unul dintre inamicii săi îi va îngădui să se ocupe de duşmani pe rând, căci numai aşa va putea să-şi recapete terenurile de păşunat care-i fuseseră răpite şi colonizate de poporul de fermieri în cursul veacului precedent.
Noaptea căzuse deja la ora când căpetenia clanurilor ajunse călare în tabără, iar răcoarea căzuse asupra Câmpiilor. Oaspeţii săi din răsărit stăteau înfofoliţi în pături în jurul focului de sfat, alături de alţi trei bătrâni, în vreme ce grupuri de copii curioşi, adăpostiţi în beznă, căscau gura şi trăgeau cu ochiul pe sub pânza corturilor, vrând să-i vadă pe străini. Străinii erau în număr de doisprezece, însă se despărţiseră în două grupuri distincte care călătoriseră împreună, deşi se vădea că nu se sinchiseau prea mult unii de ceilalţi. Conducătorul unuia dintre grupuri era, fără doar şi poate, nebun. Deşi Ursul Turbat nu avea nimic împotriva nebuniei (la mare preţ pentru şamanii săi, care-o considerau drept cel mai convingător dar supranatural), până acum nu ştiuse că şi fermierii o priveau ca pe o virtute importantă pentru un conducător. Numai că acesta îşi petrecuse jumătate din timp săpând pământul din preajma albiei secate, iar restul făcând notaţii enigmatice într-un carneţel. Sigur era vrăjitor şi probabil că nu trebuia să se încreadă în el.
Ursul Turbat se opri atât cât să-şi îmbrace roba cere-monială din blană de lup şi să pună un şaman să-i picteze semnul totemic pe frunte, după care se alătură grupului de lângă foc.
— Temeţi-vă! se tângui un bătrân războinic, potrivit ritualului, în clipa când căpetenia clanurilor apăru în lumina focului. Fie-vă teamă, căci Atotputernicul păşeşte printre copiii săi. Îngenuncheaţi, voi, Clanuri, fiindcă numele lui e Ursul Turbat — nume câştigat pe merit în tinereţe când a răpus cu mâinile goale un urs scos din minţi, strângându-l de gât, în Northlands, adevăr spun vouă…
Hongan Os nu luă în seamă laudele, în schimb acceptă o cană cu sânge oferită de bătrâna care slujea la focul sfatului. Sângele provenea de la o căprioară abia ucisă şi era cald încă. Goli cana şi abia după aceea se întoarse pentru a-i saluta tăcut pe răsăritenii care urmăriseră micul ospăţ însângerat cu vădită nelinişte.
— Haah! făcu căpetenia clanurilor.
— Haa! răspunseră cei trei bătrâni, întovărăşiţi de unul dintre mâncătorii-de-ierburi care îndrăznise să-i imite. Bărbaţii îl ţintuiră cu dispreţul lor pe mâncătorul-de-ier-buri.
Cel cu minţile împrăştiate se strădui să salveze gafa comisă de tovarăşul său.
— Spune-mi, începu el, după ce căpetenia se aşeză. Cum se-ntâmplă că oamenii tăi nu beau apă? Nu vă îngăduie zeii?
— Cine poate şti ce beau zeii? tună Ursul Turbat. Se spune că apa e pentru vite şi fermieri, laptele pentru copii, iar sângele pentru bărbaţi. Ar trebui să fie altfel?
Nebunul nu se simţi insultat. Îl privi cercetător cu ochi înneguraţi, apoi clătină din cap către unul din însoţitorii săi.
— „Apa pentru vite” explică totul, spuse el. Seceta permanentă din zonele astea… Un popor de păstori trebuie să păstreze apa, atâta cât e, pentru animale. Mă întrebam dacă obiceiul e susţinut de vreun tabu religios.
Însoţitorul său se strâmbă şi vorbi în limba din Texarkana.
— Apă? O zei, noi de ce nu putem bea apă, Thon Taddeo? Există ceva ce se numeşte conformism! Scuipă sec. Sânge! Puah! Ţi se opreşte în gât. De ce n-avem o gură de…
— Nici o picătură până plecăm de aici!
— Thon, dar…
— Nu, se răsti savantul. Apoi, observând că oamenii clanurilor se holbau la ei, i se adresă Ursului Turbat în limba Câmpiei. Tovarăşul meu vorbea de bărbăţia şi sănătatea oamenilor tăi, îl lămuri el. Pesemne că hrana îşi spune cuvântul.
— Ha-ha! lătră căpetenia, însă apoi strigă aproape amuzat către bătrână: Dă-i străinului o cană cu roşu.
Tovarăşul lui Thon Taddeo se înfioră, dar nu se împotrivi.
— O, Căpetenie, am a adresa o cerere către măria-ta, spuse savantul. Mâine ne vom continua drumul către apus.
Am fi onoraţi dacă ne-ar însoţi câţiva dintre războinicii tăi.
— De ce?
Thon Taddeo rămase puţin pe gânduri.
— Păi, drept călăuze… Tăcu, apoi zâmbi pe neaşteptate. Bine, o să-ţi spun adevărul. Unii dintre oamenii tăi nu văd cu ochi buni prezenţa noastră pe aceste meleaguri. Deşi ospitalitatea ta a fost…
Hongan Os îşi dădu capul pe spate şi izbucni în hohote de râs.
— Le e frică de clanurile slabe, le spuse el bătrânilor, se tem să nu fie atacaţi după ce ies din corturile mele. Mănâncă iarbă şi-i înfricoşează lupta.
Savantul roşi uşor.
— N-ai a te teme, străinule! spuse căpetenia printre hohote de râs. Te vor însoţi bărbaţi adevăraţi.
Thon Taddeo îşi lăsă capul în jos, mimând recunoştinţa.
— Spune-ne, reluă Ursul Turbat, ce căutaţi în Tărâmul Uscat dinspre apus? Locuri noi pentru recolte? Vă zic eu că nu veţi găsi aşa ceva. În afara zonelor de lângă câteva guri de apă, acolo nu creşte nimic în stoc să slujească drept hrană vitelor.
— Nu căutăm pământuri noi, răspunse vizitatorul. După cum ştii, nu toţi suntem fermieri. Vrem să căutăm… Se opri, neştiind cum să continue. În limbajul nomazilor nu existau cuvinte pentru a explica scopul călătoriei către abaţia Sfântului Leibowitz…meşteşugurile unei vrăjitorii de odinioară.
Unul dintre bătrâni, şaman, păru să ciulească urechile.
— O vrăjitorie antică în apus? Nu ştiu să existe magicieni acolo. Decât dacă vorbeşti de cei îmbrăcaţi în straie negre.
— Despre ei e vorba.
— Ha-ha! Ce vrăjitorii să ştie, încât să merite căutate atât de departe? Mesagerii lor pot fi luaţi prizonieri aşa de lesne încât orice distracţie dispare, deşi nu rezistă prea bine la torturi. Ce vrăjitorii poţi învăţa de la ei?
— Ei bine, în ce mă priveşte, sunt de acord cu tine, spuse Thon Taddeo. Dar se afirmă că scrierile, adică, incantaţiile pentru dobândirea unor puteri nemăsurate sunt păstrate într-unui dintre sălaşurile lor. Dacă este adevărat, atunci mi-e limpede că acei oameni înveşmântaţi în negru nu ştiu să le folosească, dar noi sperăm să intrăm în stăpânirea lor.
— Iar aceia vă vor îngădui să le cercetaţi secretele?
Thon Taddeo zâmbi.
— Aşa cred. Ei nu mai îndrăznesc să le ţină ascunse. Dacă am vrea, le putem smulge.
— Curajoase cuvinte, îl luă în râs Ursul Turbat. E vădit că fermierii sunt cei mai îndrăzneţi dintre neamurile lor, cu toate că apar destul de umili între bărbaţi adevăraţi.
Savantul, care înghiţise destule insulte din partea nomadului, îşi căută o scuză ca să se retragă devreme la cortul său.
Soldaţii rămaseră la sfat în jurul focului, să discute cu Hongan Os războiul care avea să vină curând; însă, la urma-urmelor, războiul nu era treaba lui Thon Taddeo. Aspiraţiile politice ale ignorantului său văr nu-l interesau atât de mult precum reînvierea cunoaşterii într-o lume întunecată, decât atunci când patronajul monarhului se dovedea folositor, aşa cum se întâmplase cu alte prilejuri.
Bătrânul sihastru stătea la marginea podişului şi urmărea apropierea punctului învăluit în praf care traversa deşertul. Molfăi ceva, bolborosi în vânt câteva cuvinte şi chicoti. Blana scorojită pe care o purta pe spinare fusese decolorată de razele soarelui, ajungând să capete culoarea pielii vechi, iar barba stufoasă avea pete gălbui în zona bărbiei. Purta o pălărie stâlcită şi avea în jurul coapselor o cingătoare din lână netoarsă care semăna cu pânza de sac, singurele obiecte de îmbrăcăminte în afară de sandale şi de burduful din piele de capră, plin cu apă.
Urmări punctul de praf până trecu prin satul Sanly Bowitts, apoi apropiindu-se din nou pe drumul ce ducea prin dreptul podişului.
— Ah! pufni sihastrul, simţind că ochii încep să-l usture. Imperiul său se va întinde, iar pacea sa nu va cunoaşte sfârşit: el va domni asupra regatului său.
Deodată, porni să coboare panta ca o pisică având trei picioare, folosindu-şi toiagul, ţopăind din piatră-n piatră şi alunecând pe unele porţiuni ale drumului. Colbul stârnit de coborârea lui grăbită se ridică în vânt şi se îndepărtă în zbor.
Ajuns la poalele podişului, se mistui într-un desiş şi se aşeză în aşteptare. Curând îl auzi pe călător apropiindu-se la trap lenevos şi începu să se strecoare către drum pentru a privi mai de aproape printre ramuri. Poneiul apăru de după o cotitură, învăluit într-un văl subţire de praf. Pustnicul ţâşni în mijlocul drumului şi-şi azvârli braţele spre cer.
— Olla allay! Păcatul lor! strigă el; şi, imediat ce calul se opri, se repezi să prindă în mână hăţurile, încruntându-se neliniştit către bărbatul aflat în şa.
Ochii i se aprinseră vreme de o clipă.
— Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă… Apoi încruntarea încărcată de nelinişte se transformă în tristeţe. Nu-i El, bodogăni nervos către cer.
Călăreţul îşi dăduse gluga pe umeri şi râdea. Sihastrul îl privi furios. În ochi se văzu licărul recunoaşterii.
— Of, mormăi el. Tu! Credeam c-ai murit deja. Ce cauţi prin locurile astea?
— Ţi-am adus înapoi fiul risipitor, Benjamin, spuse Dom Paulo. Trase de frânghie şi dinapoia poneiului apăru tropotind capra cu capul albăstrui. Când îl văzu pe sihastru începu să behăie şi să se zbată în laţ. Şi… m-am gândit să-ţi fac o vizită.
— Animalul e al Poetului, bombăni el. L-a câştigat cinstit la un joc al şanselor, deşi m-a înşelat în mod jalnic. Du-i-o înapoi şi dă-mi voie să te sfătuiesc să nu te mai amesteci în înşelătorii lumeşti care nu-s treaba ta. Zi bună. Se întoarse şi dădu să plece spre pârâiaşul din apropiere.
— Aşteaptă, Benjamin. Ia-ţi capra, altfel o dau vreunui ţăran. Nu vreau s-o văd umblând de colo-colo prin abaţie şi behăind în biserică.
— Nu-i capră, spuse îmbufnat sihastrul. E fiara pe care a văzut-o profetul vostru, şi a fost făcută pentru a fi călărită de o femeie. Te sfătuiesc s-o blestemi şi s-o alungi în deşert. Bagă de seamă, totuşi, că are copita despicată şi rumegă întruna. Dădu să se îndepărteze.
Zâmbetul pieri de faţa abatelui.
— Benjamin, chiar te întorci pe deal fără să adresezi un salut unui vechi prieten?
— Salut, spuse Bătrânul Evreu întorcând capul, dar continuând să păşească indignat. După câţiva paşi, se opri şi aruncă o privire peste umăr. Nu-i cazul să te simţi jignit. Au trecut cinci ani de când n-ai catadicsit să vii încoace, „bătrâne prieten”. Ha!
— Deci asta e! bolborosi abatele. Descălecă şi porni grăbit după bătrân. Benjamin, Benjamin, aş fi venit… N-am avut timp.
Sihastrul se opri.
— Bine, Paulo, dacă tot eşti aici…
Izbucniră amândoi în râs şi se îmbrăţişară.
— Acum e bine, bătrân ţâfnos ce eşti, spuse sihastrul.
— Eu ţâfnos?
— Păi, cred că şi eu am luat-o razna. Secolul ce-a trecut m-a pus la grea încercare.
— Am auzit că arunci cu pietre în novicii care vin să postească în deşert. Oare o fi adevărat? Îl măsură pe sihastru cu prefăcut reproş.
— Doar cu pietricele.
— Bătrân trăsnit!
— Ei, lasă asta, Paulo. Unul dintre ei m-a luat demult drept o rudă îndepărtată de-a mea — pe nume Leibowitz. Şi-a închipuit că fusesem trimis să-i aduc un mesaj, ori vreunul dintre ceilalţi netrebnici a socotit aşa. N-aş vrea să mi se-ntâmple din nou, şi de asta dau cu pietre după ei. Ha-ha! Nu mă mai las luat drept rubedenia aceea, fiindcă n-are nici o legătură cu mine.
Preotul îl privi mirat.
— Te-a luat drept cine? Sfântul Leibowitz? Fii serios, Benjamin. Ai depăşit măsura.
Benjamin repetă cu glas tărăgănat şi ironic:
— M-a confundat cu o rudă îndepărtată de-a mea, pe nume Leibowitz, de aceea arunc cu pietre după ei.
Dom Paulo se uită la el cu totul descumpănit.
— Sfântul Leibowitz a murit de douăsprezece secole. Cum putea… Tăcu brusc şi-l măsură neîncrezător pe bătrânul sihastru. Te rog, Benjamin, să nu începem iar cu povestea asta. Doar n-ai trăit douăsprezece seco…
— Prostii! îl întrerupse Bătrânul Evreu. N-am spus că s-a-ntâmplat acum douăsprezece veacuri. Doar şase. Mult după moartea Sfântului vostru; de asta e absurd. Sigur, novicii voştri erau mai credincioşi pe vremea aceea şi mai creduli. Cred că pe novice îl chema Francis. Sărmanul! Eu l-am îngropat mai târziu. Le-am trimis vorbă celor de la Noua Romă de unde să-l dezgroape. Aşa ai primit trupul lui înapoi.
Abatele rămase cu ochii mari la bătrân şi păşi alături de el prin desişuri către baltă, trăgând după sine calul şi capra. Francis? se întrebă. Francis. Era vorba de Venerabilul Francis Gerard din Utah? — cel căruia un pelerin i-a arătat demult poziţia adăpostului din sat, aşa se spunea, dar asta s-a petrecut înainte de a apărea satul. Cu vreo şase secole în urmă, da, şi… iar acum hodorogul ăsta pretindea că el fusese acel pelerin? Uneori se minuna de unde afla Benjamin atâtea lucruri despre istoria abaţiei, pentru ca după aceea să născocească asemenea poveşti. Pesemne că de la Poet.
— Asta a fost în timpul fostei mele cariere, bineînţeles, urmă Bătrânul Evreu, şi probabil că o astfel de greşeală e de înţeles.
— Fostei cariere?
— De rătăcitor.
— Şi-ţi închipui c-o să dau crezare unei asemnea prostii?
— Hmm-hnn! Poetul mă crede.
— Nici nu mă-ndoiesc! Poetul n-ar crede nicicând că Venerabilul Francis a întâlnit un sfânt.Asta da, superstiţie. Poetul ar crede mai curând că te-a întâlnit pe tine, acum şase secole. O explicaţie absolut normală, nu?
Benjamin chicoti. Paulo îl urmări coborând în puţ o cană spartă din coajă de copac, scoţând-o şi golind-o în desaga din piele, apoi coborând-o din nou. Apa era tulbure şi populată de tot soiul de vietăţi ciudate şi greu de numit, tot aşa cum era şi fluxul memoriei Bătrânului Evreu. Ori propria lui memorie îi juca feste? Se joacă cu noi toţi? se întrebă preotul. În afară de autoamăgirea c-ar fi mai bătrân decât Matusalem, bătrânul Benjamin Eleazar părea, în felul lui straniu, destul de întreg la minte.
— Bei? îl îmbie sihastrul, şi-i întinse cana.
Abatele îşi reţinu un fior, dar o acceptă ca să nu-l supere; înghiţi lichidul noroios dintr-o sorbitură.
— Nu prea-ţi place, aşa-i? spuse Benjamin măsurându-l cu ochi critici. Nici eu nu m-aş atinge de ea. Bătu cu palma în desaga din piele. Pentru animale.
Abatele simţi că i se întoarce stomacul pe dos.
— Te-ai schimbat, spuse Benjamin, încă privindu-l fix. Te-ai făcut palid ca brânza şi ai slăbit.
— Am fost bolnav.
— Arăţi bolnav. Vino până la bordeiul meu dacă urcuşul n-o să te dea gata.
— Nu păţesc nimic. Am avut un mic necaz zilele trecute şi doctorul nostru mi-a spus să mă odihnesc. Puah! Dacă n-ar trebui să vină curând un oaspete important, n-aş acorda nici o atenţie. Dar soseşte, aşa că mă odihnesc. E din cale-afară de obositor.
Benjamin se uită peste umăr la el şi continuă să urce pe firul pârâului. Clătină din cap.
— Să călăreşti zece mile prin deşert numeşti tu odihnă?
— Pentru mine e odihnă. Şi voiam să te văd, Benjamin.
— Ce vor spune sătenii? întrebă Bătrânul Evreu în batjocură. Or să creadă că ne-am împăcat, iar asta va ruina reputaţia amândurora.
— Şi-aşa reputaţia noastră n-a făcut niciodată multe parale, adevărat?
— Adevărat, recunoscu el, însă adăugă misterios: deocamdată.
— Tot mai aştepţi, Bătrâne Evreu?
— Bineînţeles! îl puse la punct sihastrul.
Urcuşul i se păru obositor abatelui. Se opriră în două rânduri să-şi tragă sufletul. Când ajunseră pe podiş, se simţi ameţit şi se sprijini de sihastrul numai piele şi os. În piept îi ardea mocnit un foc, prevenindu-l să nu mai facă eforturi, dar nu semăna cu nodul dureros care-l cuprinsese cu alte prilejuri.
La apropierea necunoscutului, un cârd de capre cu ţestele albăstrui, care se vedea că suferiseră mutaţii, se împrăştiară şi fugiră în tufişurile rare. Ciudat, podişul părea mai înverzit decât deşertul înconjurător, deşi nu se zărea nici o sursă de apă.
— Pe aici, Paulo. Spre conacul meu.
Bordeiul Bătrânului Evreu se dovedi a fi o singură cameră fără de ferestre, construită din blocuri de piatră, câţiva bolovani aruncaţi alandala drept gard, având crăpături largi prin care pătrundea vântul. Acoperişul era o însăilătură fragilă din pari, majoritatea strâmbi, deasupra cărora se găsea un morman de ierburi, paie şi piei de capră. Pe o piatră mare şi plată, aşezată pe un stâlp scund din dreptul uşii, se vedea ceva scris în ebraică:
Dimensiunile pietrei şi aparenta încercare de a ieşi în evidenţă îl făcură pe abatele Paulo să întrebe:
— Ce înseamnă, Benjamin? Atrage mult negoţ până aici sus?
— Ha, ce să însemne? Zice: Reparăm corturi.
Preotul pufni neîncrezător.
— Cum vrei, îndoieşte-te de vorbele mele. Dar dacă nu crezi ce scrie acolo, n-o să crezi nici vorbele de pe cealaltă parte a pietrei.
— Şi stă cu faţa la perete?
— Sigur că da.
Stâlpul era aşezat aproape de prag, astfel că între placa din piatră şi perete era un spaţiu de câţiva centimetri. Paulo se aplecă şi se uită printre gene în spaţiul îngust. Îi trebui ceva timp până să distingă ceva, dar pe spatele pietrei erau scrise într-adevăr câteva cuvinte, cu semne mai mărunte{Israel va fi cu noi, va fi unul singur (ebr.).}:
— Întorci vreodată piatra pe partea cealaltă?
— S-o întorc? Crezi că-s nebun? Într-un secol ca acesta!
— Ce scrie pe ea?
— Hmm-hnn? îngână sihastrul, refuzând să răspundă. Dar pofteşte înăuntru, tu, cel care nu poţi citi ce-i scris pe dos.
— Zidul e cam strâmb.
— Dintotdeauna a fost aşa, nu?
Preotul oftă.
— Bine, Benjamin, ştiu ce ţi s-a poruncit să scrii „la intrare şi pe uşa” casei tale. Dar numai tu te-ai fi gândit s-o întorci cu faţa-n jos.
— Cu faţa spre înăuntru, îl corectă sihastrul. Atâta vreme cât în Israel există corturi de reparat… dar să nu începem a ne sâcâi unul pe altul înainte de a-ţi veni în fire. O să-ţi aduc nişte lapte şi o să-mi povesteşti despre vizitatorul care te îngrijorează.
— Am nişte vin în desagă, dacă vrei, spuse abatele lăsându-se uşurat pe un morman de piei. Dar aş prefera să nu discut despre Thon Taddeo.
— Aha? Acela.
— Ai auzit de el? Spune-mi cum de reuşeşti mereu să ştii totul şi pe toată lumea fără să te clinteşti de pe dealul ăsta?
— Mai aud, mai văd, răspunse sihastrul enigmatic.
— Spune-mi ce părere ai despre el?
— Nu l-am văzut. Dar socot că va aduce durere. Precum cea a naşterii, totuşi durere.
— Dureri ale naşterii? Chiar crezi că vom trăi o nouă Renaştere, cum zic unii?
— Hmm-hnn.
— Nu mai surâde aşa de misterios, Bătrâne Evreu, şi împărtăşeşte-mi părerea ta. Trebuie să ai una. Întotdeauna ai avut. De ce mi-e atât de greu să-ţi câştig încrederea? Nu suntem prieteni?
— În unele privinţe, în unele. Avem şi neînţelegeri, eu şi tu.
— Ce legătură e între asta, Thon Taddeo şi Renaşterea pe care-am vrea s-o vedem amândoi? Thon Taddeo e un savant laic, şi departe de neînţelegerile noastre.
Benjamin ridică din umeri cu emfază.
— Neânţelegere, savanţi laici, repetă el, scuipând cuvintele de parcă ar fi fost sâmburi de măr. Şi pe mine m-au numit unii savant laic, iar uneori m-au tras în ţeapă, m-au bătut cu pietre şi m-au ars pentru asta.
— Păi, tu niciodată… Preotul se opri, încruntându-se brusc. Iar nebunia aceea. Benjamin se uita bănuitor la el printre gene şi-i văzu zâmbetul. Îi era îngheţat. În clipa asta, gândi abatele, mă priveşte de parcă aş fi unul dintre Ei, oricare ar fi acei necunoscuţi „Ei” care l-au alungat aici să trăiască în solitudine, Tras în ţeapă, bătut cu pietre şi ars? Ori acel „Eu” însemna „Noi”, ca în „Eu, poporul meu”?
— Benjamin, eu sunt Paulo. Torquemada a murit. Eu m-am născut exact acum şaptezeci de ani şi curând voi muri. Te-am iubit, bătrâne şi, când te uiţi la mine, aş dori să vezi în mine pe Paulo din Pecos, nu vreun altul.
Benjamin ezită o clipă. Ochii i se umeziră.
— Uneori… uit şi eu.
— Iar alteori uiţi că Benjamin rămâne Benjamin, iar nu tot Israelul.
— Niciodată! răbufni sihastrul, iar ochii îi aruncară flăcări. Vreme de treizeci şi două de secole, eu… Amuţi şi închise gura strâns.
— De ce? întrebă abatele într-o şoaptă aproape îngrozită. De ce vrei să porţi singur întreaga povară a unui popor şi a trecutului său?
Ochii sihastrului îi aruncară un avertisment, apoi îşi înghiţi un sunet gutural şi-şi plecă faţa, luându-şi-o între palme.
— Pescuieşti în ape tulburi.
— Iartă-mă.
— Povara… mi-a fost dată de alţii. Ridică încet capul. Trebuia să refuz.
Preotul inspiră adânc. O vreme, în bordei nu se mai auzi nici un alt sunet în afara şuierului uşor al vântului. În această nebunie era o umbră de divinitate! gândi Dom Paulo. Comunitatea evreiască era răzleţită în astfel de vremuri. Benjamin le supravieţuise copiilor săi şi devenise probabil un paria. Un israelit atât de bătrân ar putea rătăci ani şi ani fără să întâlnească pe vreunul dintre ai săi. Pesemne că în singurătate ajunsese la convingerea că rămăsese ultimul, singurul, unicul. Şi, fiind ultimul, înceta să mai fie Benjamin, devenind Israel. În inima lui se statornicise istoria de cinci mii de ani, care nu mai părea.
Îndepărtată, ci devenită istoria propriei sale vieţi. Acel „Eu” era opusul regescului „Noi”.
Dar şi eu sunt membru al unei unicităţi, gândi Dom Paulo, parte a unei congregaţii şi o continuitate. Şi pe-ai mei i-a dispreţuit lumea. Însă pentru mine distincţia dintre sine şi naţie e limpede. Pentru tine, prietene, ea a devenit destul de confuză. O povară dată ţie cu sila de către alţii? Iar tu ai acceptat-o? Cât o fi cântărind? Cât m-ar apăsa pe mine? Îşi aşeză umerii sub ea şi se strădui s-o ridice, încercându-i masivitatea: eu sunt călugăr şi preot creştin şi, prin urmare răspund în faţa Domnului pentru acţiunile şi faptele fiecărui călugăr şi preot care a trăit şi călcat pe pământ de la Cristos încoace, aşa cum răspund şi de ale mele.
Se cutremură şi începu să clatine din cap.
Nu, nu. Povara asta frângea spinarea. Era prea grea pentru oricine, în afară doar de Cristos. A fi blestemat pentru credinţa ta reprezintă o povară suficientă. Era posibil să înduri blestemele, dar după aceea, să accepţi şi lipsa de logică ascunsă îndărătul blestemului, ilogicul care-l chema pe om să răspundă nu doar pentru sine, ci şi pentru fiecare membru al naţiei ori credinţei sale, pentru acţiunile lor la fel ca şi pentru ale sale? Să îngădui şi asta? Aşa cum încerca Benjamin?
Nu, nu.
Şi cu toate acestea, propria Credinţă a lui Dom Paulo îi spunea că povara exista, fiind prezentă încă de pe vremea lui Adam — şi era povara impusă de un diavol care striga plin de dispreţ către om: Om! — cerându-i fiecăruia să dea socoteală pentru faptele tuturor ce trăiseră de la începuturile vieţii; o povară ce apasă asupra fiecărei generaţii încă de la dezlegarea pântecului, povara vinovăţiei pentru păcatul originar. Să-şi bată capul nebunul cu asta. Acelaşi nebun care accepta încântat cealaltă moştenire, moştenirea gloriei ancestrale, virtuţii, triumfului şi demnităţii care-l făceau „curajos şi nobil în virtutea dreptului naşterii”, fără a protesta că el, personal, n-a făcut nimic pentru a merita acea moştenire decât că s-a născut din neamul Omului. Protestul era păstrat pentru povara moştenită care-l făcea „vinovat şi proscris în virtutea dreptului naşterii”, şi se chinui să-şi astupe urechile pentru a nu auzi acest verdict.
Povara era într-adevăr apăsătoare. Propria sa Credinţă îl asigura că ea îi fusese ridicată de pe umeri de către Acela a cărui imagine atârna de o cruce deasupra altarelor, deşi semnul poverii era încă vizibil. Semnul era un jug mai uşor în comparaţie cu greutatea cumplită a blestemului originar. Nu reuşi să găsească tăria de a-i spune asta bătrânului, fiindcă el ştia şi era convins de asta. Benjamin căuta pe Un Altul. Iar ultimul evreu bătrân stătea singur pe vârful muntelui, făcând penitenţă pentru Israel şi aştepta un Mesia, şi aştepta, aştepta…
— Dumnezeu să te binecuvânteze, fiindcă eşti un nebun curajos. Chiar înţelept.
— Hmm-hnn! Nebun înţelept! îl maimuţări sihastrul. Întotdeauna te-ai întrecut pe tine însuţi în chestiuni de paradox şi mister, nu-i aşa, Paulo? Dacă un lucru nu intră în contradicţie cu el însuşi, atunci nici nu prezintă interes pentru tine, nu? Trebuie neapărat să descoperi Trinitatea în Unicitate, viaţa în moarte, înţelepciunea în nebunie. Altcumva ar suferi de prea mult bun simţ.
— Benjamin, înţelepciunea e să simţi răspunderea. A crede că o poţi duce de unul singur înseamnă prostie.
— Nu nebunie?
— Puţină, probabil. Dar o nebunie vecină cu bravura.
— Atunci să-ţi spun un mic secret. Am ştiut dintru început că n-o pot duce, chiar de când m-a chemat El înapoi. Dar oare vorbim amândoi despre acelaşi lucru?
Preotul ridică din umeri.
— Tu ai numi-o povara de a fi Ales. Eu i-aş spune povara Păcatului Originar. În fiecare dintre cazuri, răspunderea e aceeaşi, deşi s-ar putea ca noi să prezentăm versiuni diferite ale ei şi să ne certăm aprig prin vorbe despre ceva care nu trebuie exprimat nici măcar prin cuvinte, fiindcă e ceva care trebuie să rămână în tăcerea deplină a inimii.
Benjamin chicoti.
— Ei bine, mă bucur să aud că-n cele din urmă recunoşti, chiar dacă ceea ce laşi să se înţeleagă e că niciodată n-ai spus ceva cu adevărat.
— Nu mai lua totul în râs, ateule.
— Dar tu ai folosit mereu vorbe atât de complicate şi măiestrite în apărarea Trinităţii tale, deşi, înainte ca voi să mi-L răpiţi ca Unitate, El n-a avut niciodată nevoie de o asemenea ocrotire. Ia spune?!
Preotul roşi, dar nu spuse nimic.
— Uite! exclamă Benjamin şi începu să ţopăie. Te-am făcut şi eu o dată să te cerţi! Ha-ha! Dar nu-i nimic. Şi eu apelez la cuvinte destule, însă nu-s niciodată sigur că El şi eu vrem să spunem acelaşi lucru. Presupun că ţie nu ţi se poate aduce vreo vină; trebui că e mult mai încurcat cu Trei în loc de Unu.
— Bătrân ţepos şi cârtitor! vroiam de fapt părerea ta despre Thon Taddeo şi despre ce se pune la cale.
— De ce cauţi sfatul unui sărman anahoret?
— Fiindcă, Benjamin Eleazar bar Joshua, dacă toţi aceşti ani petrecuţi aşteptându-l pe Cel-Care-Nu-Soseşte nu te-au înţelepţit, măcar te-au făcut mai şiret.
Bătrânul Evreu închise ochii, îşi ridică faţa spre tavan şi zâmbi viclean.
— Insultă-mă, spuse el pe un ton batjocoritor, înjură-mă, ademeneşte-mă, persecută-mă, dar ştii ce-o să-ţi spun?
— O să-mi spui Hmm-hnn!
— Ba nu. O să spun că El e deja aici. Odată, chiar L-am zărit.
— Poftim? Despre cine vorbeşti? De Thon Taddeo?
— Nici gând! Pe de altă parte, nu-mi place să fac profeţii, decât dacă-mi destăinui ce te roade cu adevărat, Paulo.
— Păi, totul a-nceput cu lampa Fratelui Kornhoer.
— Lampă? A, da, Poetul a adus vorba despre asta. El a profeţit că nu va funcţiona.
— Poetul s-a înşelat, ca de obicei. Aşa mi s-a povestit. Eu n-am asistat la încercarea asta.
— Deci â dat roade? Splendid. Şi asta la ce a dat naştere?
— Mirării mele. Cât de aproape suntem de acel moment? Sau cât de aproape de ţărm? Esenţe electrice în subsol. Îţi dai seama cât de mult s-au schimbat lucrurile în ultimele două veacuri?
Curând, preotul porni să vorbească neîngrădit despre temerile lui, în vreme ce sihastrul, cârpaci de corturi, îl ascultă cu răbdare până când razele soarelui începură să se strecoare prin crăpăturile din zidul dinspre apus, desenând dungi strălucitoare în aerul încărcat de praf.
— De la moartea ultimei civilizaţii, Memorabilia a fost domeniul nostru aparte, Benjamin. Şi am păstrat-o. Dar acum? Presimt că ne aşteaptă soarta cizmarului care încearcă să vândă ghete într-un sat de cizmari.
Sihastrul zâmbi.
— Asta s-ar rezolva dacă omul face ghete speciale şi de calitate.
— Mi-e teamă că savanţii monastici încep deja să emită pretenţii la o astfel de metodă.
— Atunci lasă-te de meserie înainte de a da faliment.
— Asta-i o posibilitate, recunoscu abatele. Cu toate astea, e neplăcut să mă gândesc la ea. Vreme de douăsprezece secole noi am fost o insuliţă într-un ocean tare întunecat. Păstrarea Memorabiliei a fost o sarcină lipsită de satisfacţii dar, socotim noi, sfântă. Reprezintă doar misiunea noastră lumească, dar am fost mereu traficanţi de cărţi şi memorizatori şi-mi vine greu să mă împac cu gândul că meseria asta va dispărea curând — devenind inutilă. Nu ştiu de ce, dar nu pot crede asta.
— Şi-atunci încercaţi să-i bateţi pe ceilalţi „cizmari” construind maşinării ciudate în subsolul vostru?
— Trebuie să recunosc, aşa am impresia…
— Ce veţi face după aceea pentru a avea un avans faţă de laici? O să construiţi o maşină de zburat? O să reînviaţi Machina analytical Ori treceţi peste capetele lor şi recurgeţi la metafizică?
— Bătrâne Evreu, mă ruşinezi. Ştii bine că întâi de toate suntem călugării lui Cristos, iar astfel de lucruri intră în grija altora.
— Nu voiam să te ruşinez. Nu văd nimic absurd în ideea ca un călugăr al lui Cristos să facă o maşină de zburat, deşi i-ar fi mai la îndemână să conceapă o maşină de spus rugăciuni.
— Ticălos bătrân! Fac un deserviciu Ordinului meu destăinuindu-ţi atâtea!
Benjamin surâse.
— N-am nici o milă faţă de tine. Cărţile pe care le-aţi tezaurizat s-ar putea să fie încărunţite de vreme, însă ele au fost scrise de copii ai lumii şi vă vor fi luate de alţi copii ai lumii, iar voi nu trebuia să vă băgaţi nasul în asemenea treburi.
— Aha, acum vrei să faci o profeţie!
— Nicidecum. „Curând are să apună soarele”, numeşti asta cumva profeţie? Nu, e o simplă afirmaţie de credinţă în curgerea constantă a evenimentelor. Copiii lumii sunt şi ei prinşi în această curgere, prin urmare, eu spun că vor stoarce fiecare picătură de cunoaştere pe care le-o veţi oferi, vă vor fura meseria, iar apoi vă vor denunţa drept bătrâni ramoliţi. În cele din urmă, vă vor ignora cu totul. Asta numai din vina voastră. Ar fi trebuit să vă ajungă doar Cartea pe care v-am încredinţat-o. Acum va trebui să suportaţi consecinţele fiindcă v-aţi amestecat.
Vorbise uşuratic, însă prevestirea lui părea să reflecte supărător de fidel temerile lui Dom Paulo. Chipul preotului se întristă.
— Nu mă lua în seamă, spuse sihastrul. Nu îndrăznesc să fac profeţii până nu văd şi eu maşinăria asta a voastră, ori nu arunc o privire la acest Thon Taddeo, care, fiindcă tot veni vorba, începe să mă intereseze. Aşteaptă până cercetez mai amănunţit măruntaiele noii ere, dacă aştepţi sfaturi din partea mea.
— Păi n-o să vezi lampa, fiindcă niciodată nu cobori până la abaţie.
— Asta din cauza mâncării groaznice pe care-o daţi oaspeţilor.
— Şi n-o să-l vezi nici pe Thon Taddeo, deoarece vine din cealaltă direcţie. Dacă aştepţi să cercetezi măruntaiele noii epoci abia după ce va apărea, va fi prea târziu să-i mai anunţi naşterea.
— Prostii. Dacă te apuci să cercetezi pântecul viitorului, poţi face rău copilului. O să aştept, şi-atunci o să anunţ că s-a născut şi că nu e ceea ce aşteptam eu.
— Ce perspectivă minunată! Dar tu ce anume aştepţi?
— Pe cineva care a ţipat cândva la mine.
— A ţipat?
— „Ieşi în întâmpinare!”
— Ce gugumănie!
— Hmm-hnn! Dacă vrei să ştii adevărul, nu prea am speranţe ca El să mai vină, dar mi s-a spus să aştept şi… — ridică din umeri — eu aştept. După o clipă, strânse pleoapele privindu-l pe abate printre gene şi, aplecându-se în faţă, spuse cu înflăcărare: Paul, adu-l pe acest Thon Taddeo pe la poalele podişului.
Abatele se cutremură, mimând groaza.
— Să acostezi pelerinii! Bătăuş de novici ce eşti! O să ţi-l trimit pe Poetul-puşlama! şi deie Domnul să-ţi rămână pe cap o veşnicie. Să-l aduc pe Thon prin dreptul bârlogu-lui tău! Ce neruşinare!
Benjamin ridică din nou din umeri.
— Prea bine. Te rog să uiţi că ţi-am cerut-o. Dar să sperăm că de astă dată Thon va fi de partea noastră şi nu cu ceilalţi.
— Ceilalţi, Benjamin?
— Manase, Cirus, Nabucodonosor, Faraon, Cezar, Hannegan al II-lea, trebuie să continuu? Samuel ne-a avertizat cu privire la ei, apoi ne-a dat pe unul dintre ei. Când au câţiva înţelepţi înlănţuiţi pentru a le da sfat, aceştia devin mai primejdioşi decât îţi închipui. Acesta-i sfatul ce ţi-l dau.
— Bine, Benjamin, mi-ai oferit atâtea încât cred că n-o să mai vreau să te văd cel puţin cinci ani, prin urmare…
— Insultă-mă, înjură-mă, ademeneşte-mă…
— Termină. Plec, bătrâne. S-a făcut târziu.
— Chiar aşa? Şi cum se simte pântecul ecleziastic pentru călătoria ce-l aşteaptă?
— Stomacul? Dom Paulo se opri o clipă, descoperi că se simţea mai bine decât oricând în ultimele săptămâni. E dat peste cap, se plânse el. Cum ar putea fi altfel după ce-a trebuit să îndur atâtea din partea ta?
— Adevărat. El Shaddai 1 e milos, dar El este şi drept.
— Rămâi cu bine, bătrâne. După ce Fratele Kornhoer va reinventa maşina de zburat, o să trimit câţiva novici să arunce bolovani asupra ta.
Se îmbrăţişară cu dragoste. Bătrânul Evreu îl conduse până la marginea podişului. Benjamin rămase învăluit în şalul de rugăciune, ţesătura lui delicată contrastând ciudat cu pânza aspră de sac a legăturii petrecute în jurul coapselor, iar abatele coborî drumul şi porni călare către abaţie. Dom Paulo îl văzu stând acolo până la apusul soarelui, silueta lui slăbănoagă profilându-se pe cerul abia luminat de crepuscul, înclinându-se şi mormăind o rugăciune deasupra deşertului.
— Memento, Domine, omnium famulorum tuorum, şopti abatele drept răspuns, adăugând: Şi deie Domnul să câştigi ochiul de sticlă al Poetului la aruncarea cu briceagul la ţintă. Amin.
— Vă spun eu sigur: Va fi război, zise mesagerul de la Noua Romă. Toate forţele din Laredo s-au îndreptat către Câmpii. Ursul Turbat şi-a părăsit tabăra. Are loc o desfăşurare de forţe de cavalerie în stilul nomazilor, pe tot cuprinsul Câmpiei. Dar Statul Chihuahua ameninţă Laredo dinspre miazăzi. De aceea Hannegan se pregăteşte să trimită forţele din Texarkana către Rio Grande, pentru a „ajuta” la apărarea graniţei. Cu deplina aprobare a laredanilor, desigur.
— Regele Goraldi e un prost fără de leac! spuse Dom Paulo. N-a fost prevenit asupra ticăloşiei lui Hannegan?
Mesagerul zâmbi:
— Serviciul diplomatic al Vaticanului respectă întotdeauna secretele de stat dacă se întâmplă să le afle. Ca să nu fim acuzaţi de spionaj, întotdeauna avem grijă de…
— A fost avertizat? întrebă abatele autoritar.
— Desigur. Goraldi a afirmat că legatul papal l-a minţit; a acuzat Biserica de alimentarea disensiunilor între aliaţii Biciului Sfânt, încercând să impună puterea temporală a Papei. Idiotul i-a spus până şi lui Hannegan despre avertismentul transmis de legat.
Dom Paulo simţi un fior şi fluieră printre dinţi:
— Şi cum a procedat Hannegan?
Mesagerul ezită.
— Cred că vă pot spune: monsenior Apollo e în stare de arest. Hannegan a poruncit ca toate dosarele lui diplomatice să fie confiscate. La Nouă Romă se discută acum posibilitatea de a pune întregul domeniu al Texarkanei sub interdict. Desigur, Hannegan a suferit deja ipso facto excomunicarea, însă asta nu pare să-i deranjeze pe mulţi din Texarkana. După cum desigur ştiţi, populaţia e compusă din aproximativ optzeci la sută cultici, iar catolicismul clasei stăpânitoare a fost dintotdeauna o pojghiţă subţire.
— Deci acum şi Marcus, murmură abatele întristat. Şi ce ştii de Thon Taddeo?
— Nu înţeleg cum speră să pornească de-a curmezişul câmpiei fără să se aleagă cu câteva bile de muschetă în spinare. Acum se vădeşte de ce n-a vrut să plece în această călătorie. Dar nu ştiu unde a ajuns, Părinte Abate.
Încruntarea lui Dom Paulo trădă o suferinţă neexprimată.
— Dacă refuzul nostru de a trimite materialul la universitate va duce la uciderea lui…
— Să nu vă mustre conştiinţa pentru asta, Părinte Abate. Hannegan se îngrijeşte de-ai săi. Nu ştiu cum, dar sunt încredinţat că Thon va ajunge aici.
— Lumea nu-şi poate îngădui să piardă pe unul ca el, din câte am auzit. Ei bine… Dar spune-mi, de ce-ai fost trimis să ne divulgi planurile lui Hannegan? Noi ne aflăm în imperiul Denver, şi nu văd cum ar putea fi lovită de război zona asta.
— O, dar nu v-am spus decât o parte din tot ce ştiu. Hannegan nădăjduieşte să unească întregul continent. După ce va îngenunchea definitiv Laredo, va reuşi să spargă cercul care l-a ţinut în frâu până acum. Apoi, următoarea mişcare o va face împotriva Denverului.
— Dar asta n-ar presupune linii de aprovizionare care să traverseze tărâmurile nomazilor? Mi se pare imposibil.
— E extrem de greu, şi tocmai asta face următoarea mişcare previzibilă. Câmpiile formează o barieră geografică naturală. Dacă ele ar fi depopulate, Hannegan şi-ar putea considera graniţa de apus sigură şi aşa cum e acum. Dar prezenţa nomazilor a obligat toate statele învecinate Câmpiilor să menţină forţe militare permanente în jurul teritoriului nomazilor pentru a-i împiedica să migreze. Singura cale de a supune Câmpiile e controlul asupra ambelor fâşii fertile, dinspre răsărit şi apus.
— Dar chiar şi aşa, se minună abatele, nomazii…
— Planul lui Hannegan în privinţa lor e de-a dreptul diavolesc. Războinicii Ursului Turbat pot face uşor faţă cavaleriei laredane, dar unei molimi printre vite nu i-ar rezista. Triburile din Câmpii nu ştiu încă, dar când au pornit să-i pedepsească pentru prădăciunile de la graniţă, laredanii au mânat câteva sute de vite bolnave să se amestece cu turmele nomazilor. Asta a fost ideea lui Hannegan. Rezultatul va fi o foamete, iar atunci va fi mai uşor să asmută un trib împotriva altuia. Sigur, noi nu cunoaştem toate amănuntele, dar scopul este de a forma o legiune de nomazi sub o căpetenie de paie, înarmată de Texarkana, loială lui Hannegan, gata să pustiască totul la apus de munţi. Dacă se va întâmpla astfel, această regiune va suferi izbitura primelor valuri.
— Dar de cel Sunt sigur că Hannegan nu se aşteaptă ca barbarii să alcătuiască trupe de încredere ori capabile să ţină un imperiu după ce desăvârşesc schilodirea lui!
— Nu, Sfinţia Ta. Dar triburile nomade vor fi dezbinate, Denver sfârtecat. Apoi Hannegan va putea culege crâmpeiele.
— Şi cu ele ce va face? N-ar fi un imperiu prea bogat.
— Aşa e, însă asigurat din toate părţile. Atunci ar avea o poziţie favorabilă pentru a lovi la miazăzi ori la nord-est. Desigur, s-ar putea ca planurile lui să se năruie înainte de a se ajunge la situaţia asta. Dar chiar de se alege praful de ele ori nu, această zonă va fi primejduită de năvăliri în viitorul nu prea depărtat. Trebuie luate măsuri pentru a apăra abaţia în următoarele luni. Am primit instrucţiuni să discut cu dumneavoastră problema păstrării în siguranţă a Memorabiliei.
Dom Paulo simţi bezna începând să se adune. După douăsprezece secole, în lume se născuse o rază de speranţă, iar apoi apăruse un prinţ analfabet, gata să calce totul în copitele cailor în fruntea unei hoarde de barbari şi…
Trânti cu pumnul în tăblia biroului.
— I-am ţinut dincolo de ziduri o mie de ani, mârâi el, şi-i mai putem alunga încă o mie. Abaţia asta a fost asediată de trei ori în timpul năvălirii bayring, şi altă dată în vremea schismei Vissarion. Vom păstra cărţile în siguranţă. Aşa cum am făcut-o întotdeauna.
— Dar în vremurile de acum există primejdii mai mari, Sfinţia Ta.
— Şi care să fie acestea?
— O rezervă îmbelşugată de praf de puşcă şi mitraliere.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului venise şi trecuse, dar încă nu se primise vreo veste despre grupul din Texarkana. Preoţii abaţiei începură să ţină slujbe suplimentare pentru pelerini şi călători. Dom Paulo renunţase până şi la dejunul uşor şi se şoptea că, ţinând seama de primejdiile care pândeau în Câmpii, făcea penitenţă pentru că-l invitase pe savant.
Turnurile de veghe rămaseră în stare de alertă permanentă. Până şi abatele urca deseori pe zid pentru a scruta orizontul spre răsărit.
La scurt timp înainte de vecernie în ziua sărbătorii Sfântului Bernard, un novice anunţă că zărise o dâră de praf în depărtare, dar, cum începuse să se întunece, nimeni nu reuşi să distingă ceva. Curând, se cântară ultima slujbă de seară şi Salve Regina, însă la porţi nu apăru nimeni.
— Poate erau cercetaşii lor, sugeră părintele Gault.
— Poate i s-o fi năzărit Fratelui paznic, îl puse la punct Dom Paulo.
— Dar dacă au făcut tabără la zece mile…
— Am vedea focurile din turn. Noaptea e senină.
— Şi totuşi, Domne, după răsăritul lunii am putea trimite un călăreţ…
— A, nu. Nici n-ai putea găsi o cale mai bună de a fi doborât din greşeală. Dacă sunt chiar ei, au stat cu degetele pe trăgaci mai tot drumul, îndeosebi noaptea. Mai putem aştepta până în zori.
Abia a doua zi dimineaţă, târziu, apăru dinspre răsărit şi grupul de călăreţi aşteptat. De pe coama zidului, Dom Paulo privi printre gene spre pământul uscat şi fierbinte, incercând să-şi concentreze ochii miopi pentru a vedea la distanţă. Colbul ridicat de copitele cailor era purtat de vânt către miazănoapte. Grupul se oprise pentru consultări.
— Am impresia că sunt douăzeci sau treizeci, se tângui abatele frecându-se iritat la ochi. Chiar aşa de mulţi să fie?
— Aproximativ, îi răspunse Gault.
— Cum o să ne îngrijim de toţi?
— Nu cred că va trebui să avem grijă şi de cei îmbrăcaţi în piei de lup, Sfinţia Voastră, spuse înţepat preotul mai tânăr.
— Piei de lup?
— Nomazi, Sfinţia Ta.
— Întăriţi paza pe ziduri! Zăvoriţi porţile! Coborâţi obloanele! Deschideţi…
— Staţi puţin, nu sunt toţi nomazi, Domne.
— Zău? Dom Paulo se întoarse să privească din nou. Sfatul era pe sfârşite. Oamenii dădeau din braţe; grupul se despărţi în două. Cel mai numeros se îndepărtă în galop spre răsărit. Restul călăreţilor priviră în urma lor, apoi îşi struniră caii întorcându-i spre abaţie şi porniră la trap.
— Şase ori şapte, unii în uniforme, murmură abatele când se mai apropiară.
— Thon şi însoţitorii săi, sunt sigur.
— Dar cu nomazii? Bine-am făcut că nu te-am lăsat să trimiţi pe cineva noaptea trecută. Ce treabă aveau cu nomazii?
— Se pare că au venit drept călăuze, spuse mohorât părintele Gault.
— Ce înduioşător să vezi leul cum şade alături de miel!
Călăreţii se apropiară de porţi. Dom Paulo îşi simţi gâtlejul uscat.
— Ei, am face bine să-i întâmpinăm, părinte, oftă el.
Până când preoţii coborâră de pe ziduri, călătorii îşi opriseră deja caii în faţa curţii. Un călăreţ se desprinse dintre ceilalţi, se apropie la trap mărunt, descălecă şi-şi prezentă documentele.
— Dom Paulo de Pecos, Abbas?
Abatele se înclină.
— Tibi adsum. Bun venit în numele Sfântului Leibowitz, Thon Taddeo. Bun venit în numele acestei abaţii, în numele a patruzeci de generaţii care ţi-au aşteptat sosirea. Simte-te ca acasă. Te vom sluji. Cuvintele porneau din inimă; fuseseră păstrate vreme de ani şi ani, aşteptând această clipă. Auzind un cuvânt monosilabic drept răspuns, Dom Paulo înălţă încet capul.
Vreme de o clipă privirea lui o întâlni pe cea a savantului. Simţi căldura risipindu-se imediat. Ochii aceia îngheţaţi, reci, cercetători şi cenuşii. Sceptici, flămânzi şi semeţi. Îl studiau de parcă ar fi fost o curiozitate lipsită de viaţă.
Fie ca acest moment să devină o punte pe deasupra unei prăpăstii ce ţinuse douăsprezece secole, se rugase febril Dom Paulo, se rugase ca prin el, ultimul om de ştiinţă martir din veacurile de început să-şi strângă mâna cu ziua de mâine. Exista o prăpastie, adevărat; măcar atâta lucru era clar. Abatele simţi dintr-o dată că nu aparţinea acestui secol, că fusese abandonat undeva pe o limbă de nisip de-a lungul fluviului Timpului şi că, în realitate, nu existase niciodată vreo punte de legătură.
— Vino, spuse el cu blândeţe. Fratele Visclair are să se ocupe de cal.
După ce-i văzu pe oaspeţi instalaţi în camerele lor şi se retrase în intimitatea biroului său, zâmbetul de pe faţa sfântului de lemn îi reaminti, fără să-şi dea seama cum, de surâsul bătrânului Benjamin Eleazar, care-i spunea:
— Şi copiii acestei lumi sunt prinşi în această curgere.
„«Acum, chiar ca pe vremea lui Iov”, începu fratele lector aflat la pupitrul din refectoriu:
„Când fiii lui Dumnezeu au venit să şadă în faţa Domnului, Satana era şi el prezent printre dânşii.
Iar Domnul i-a zis: «De unde vii tu, Satana?»
Şi răspunzând, Satana a zis, ca-n vechime: «Am dat roată pământului şi am păşit pe el.»
Iar Domnul, răspunzându-i, i-a zis: «Te-ai gândit la acel prinţ simplu şi demn, servitorul meu Nume, care urăşte răul şi iubeşte pacea?»
Şi Satana i-a răspuns: «Nume se teme în van de Domnul? N-ai binecuvântat Tu acest pământ cu mare belşug şi n-ai făcut Tu naţiile puternice? Dar numai să întinzi mâna puţin şi să micşorezi ceea ce are şi îngăduie-i duşmanului său să prindă putere; atunci vedea-vei dacă nu Te va blestema pe faţă.»
Iar Domnul i-a spus lui Satan: «Vezi tu ce are şi scade-i avuţia. Te grijeşte de asta.»
Iar Satana s-a dus din faţa Domnului şi s-a întors în lume.
Acum, Prinţul Nume nu era precum Sfântul Iov, fiindcă atunci când a văzut că pământurile sunt pustiite de uscăciune, iar poporul său mai puţin îmbelşugat decât înainte, când a văzut pe duşmanii săi devenind mai puternici, începu a se teme şi nu se mai încrezu în Domnul, gândind către sine: Trebuie să lovesc înainte ca vrăjmaşul să mă copleşească, fără a apuca să-şi ia sabia în mână.
«Şi astfel a fost în acele zile»”, spuse fratele lector:
„că prinţii Pământului îşi împietriseră inimile împotriva Legii făcută de Dumnezeu, iar mândria lor nu cunoştea hotare. Şi fiecare dintre dânşii s-a gândit în sine că era mai bine să piară cu toţii decât voinţa altor prinţi să o dovedească pe a lui. Pentru că puternicii Pământului se întreceau între ei să aibă putere supremă asupra tuturor; prin furtişag, trădare şi înşelătorie încercau ei să domnească,iar de război tare se temeau cu toţii şi tremurau; fiindcă Domnul îi îngăduise pe oamenii înţelepţi ai acelor vremuri să deprindă mijloacele prin care să poată fi distrusă însăşi lumea, iar în mâini li se pusese sabia Arhanghelului cu care Lucifer fusese alungat, astfel ca oamenii şi prinţii să se teamă de Dumnezeu şi să fie umili în faţa Prea Înaltului. Numai că ei nu au dovedit umilinţă.
Şi Satana i-a vorbit unuia dintre prinţi, spunându-i: «Nu te teme să foloseşti sabia, fiindcă oamenii înţelepţi te-au înşelat spunându-ţi că lumea fi-va distrusă prin ea. Nu-ţi pleca urechea la sfaturile nevolnicilor, fiindcă ei se tem nespus de tine, şi slujesc vrăjmaşului oprindu-ţi braţul să-i lovească pe ei. Loveşte, şi vei cunoaşte ce înseamnă să fii rege peste toate.»
Iar prinţul a dat ascultare sfatului Satanei şi a pus de-au fost chemaţi toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a cerut sfat cum să-i poată nimici pe vrăjmaşii săi fără a aduce mânia asupra sa şi a poporului său. Dar aproape toţi înţelepţii au zis: «Stăpâne, nu se poate, fiindcă vrăjmaşii tăi au şi ei sabia pe care ţi-am dat-o ţie, iar focul ei este ca flacăra Iadului şi ca furia stelei-soare de la care a fost aprinsă.»
«Atunci îmi veţi face alta care să fie de şapte ori mai fierbinte chiar decât Iadul», a poruncit prinţul, a cărui trufie ajunsese de-o depăşea pe aceea a lui Faraon.
Iar mulţi dintre dânşii au spus: «Nu, Stăpâne, nu ne cere nouă asemenea lucruri; fiindcă până şi fumul unui astfel de foc, dacă va fi să-l aprindem pentru tine, va face pe mulţi să piară.» De astă dată prinţul s-a supărat din pricina răspunsului lor, şi i-a bănuit de trădare şi şi-a trimis spioni printre ei să-i ademenească şi să-i aţâţe; din care cauză înţelepţii au început a se teme. Unii dintre ei şi-au schimbat răspunsurile, pentru ca mânia lui să nu se abată asupra lor. De trei ori i-a întrebat şi de trei ori au răspuns ei: «Nu, Stăpâne, până şi poporul tău va pieri dacă faci acest lucru.» Dar unul dintre magi era asemenea lui Iuda Iscariotul, iar vorba lui era dulce şi, trădându-şi fraţii, i-a minţit pe toţi oamenii, sfătuindu-i să nu se teamă de demonul Cădere. Prinţul i-a dat crezare acestui înţelept făţarnic, pe numele său Blackeneth, iar el i-a făcut pe spioni să-i învinuiască pe mulţi magi dinaintea poporului. Fiind temători, cei mai puţin înţelepţi dintre magi l-au sfătuit pe prinţ făcându-i acestuia pe plac, spunând: «Armele pot fi folosite, numai să nu depăşeşti o măsură aşa şi aşa, altfel vor pieri cu toţii.»
Şi prinţul a trăsnit oraşele vrăjmaşilor săi cu noul foc, şi vreme de trei zile şi trei nopţi catapultele lui mari şi păsările din metal şi-au vărsat mânia asupra lor. Deasupra fiecărui oraş a apărut câte un soare, şi era mai strălucitor decât soarele cerului, şi de îndată oraşul s-a chircit şi s-a topit precum ceara la flacără, iar oamenii de acolo s-au oprit pe străzi şi din pielea lor a ieşit fum şi au început să semene cu nişte viermi aruncaţi pe cărbuni încinşi. Şi când furia soarelui s-a domolit, oraşul era în flăcări; şi din cer a venit un tunet mare ca de berbece, ca să-l strivească deplin. Şi un fum otrăvitor a căzut asupra întregii împărăţii, iar pământul strălucea până şi noaptea de vâlvătăi şi de blestemul incendiilor care pricinuia o mătreaţă pe piele şi făcea părul să cadă, iar sângele să îngheţe în vine.
Şi o mare duhoare s-a ridicat de la Pământ către Ceruri. Iar Pământul şi ruinele de acolo se asemuiau celor de la Sodoma şi Gomora, chiar şi în împărăţia acelui prinţ, fiindcă vrăjmaşii lui s-au răzbunat neîntârziat, slobozind foc la rându-le, să-i cuprindă oraşele sale şi poporul său. Duhoarea măcelului era din cale-afară de neplăcută Domnului, Care i-a vorbit prinţului Nume, spunându-i: CE OFRANDĂ SĂ FIE ACEASTA PE CARE AI PREGĂTIT-O ÎN FAŢA MEA? CE ESTE ACEST MIROS CARE SE RIDICĂ DIN LOCUL HOLOCAUSTULUI? AI SACRIFICAT PENTRU MINE OI ORI CAPRE, ORI AI OFERIT UN VIŢEL DOMNULUI?
Însă prinţul nu i-a răspuns, şi atunci Domnul a spus: «TU I-AI SACRIFICAT PE FIII MEI.»
Şi Dumnezeu l-a ucis dimpreună cu Blakeneth, trădătorul, şi a fost molimă pe Pământ, iar omenirea, câtă a mai rămas cu viaţă, a fost cuprinsă de nebunie, ucigându-i cu pietre pe înţelepţi laolaltă.
Dar pe vremea aceea a existat un om pe numele său Leibowitz care, în tinereţea lui, la fel ca şi sfântul Augustin, iubise înţelepciunea lumii mai mult decât înţelepciunea Domnului. Iar acum, văzând că marea cunoaştere, deşi era bună, nu adusese salvarea lumii, s-a întors în căinţă către Dumnezeu şi a strigat:”
Abatele bătu brusc în tăblia mesei şi călugărul care citea relatarea de odinioară amuţi numaidecât.
— Şi aceasta e singura relatare? întrebă Thon Taddeo, zâmbind crispat către abatele care stătea în faţa lui.
— A, există câteva versiuni. Se deosebesc doar prin detalii neînsemnate. Nimeni nu ştie sigur care dintre naţiuni a slobozit primul atac, iar asta oricum nu mai cântăreşte prea mult. Textul pe care l-a citit fratele lector a fost scris la câteva decenii după moartea Sfântului Leibowitz, fiind, probabil, una dintre primele consemnări, după ce scrisul nu a constituit o primejdie. Autorul a fost un tânăr călugăr care nu trăise în vremurile distrugerii; el a auzit relatarea de la urmaşii Sfântului Leibowitz, memorizatorii şi contrabandiştii de cărţi originali, şi a îndrăgit exprimarea care imita scrierile scripturale. Nu cred să existe undeva măcar o singură relatare completă despre Potopul Focului. De îndată ce s-a pornit, s-a dovedit prea imens pentru ca cineva să poată avea o imagine de ansamblu.
— În ce ţară au trăit acest prinţ căruia i se spunea Nume şi acest om, Blakeneth?
Abatele Paulo clătină din cap.
— Nici măcar autorul relatării nu a fost sigur. Noi am pus cap la cap destule lucruri de la data scrierii acesteia pentru a ne da seama că până şi stăpânitorii mai neînsemnaţi din vremea aceea puseseră mâna pe astfel de arme înainte să se declanşeze holocaustul. Probabil că existau nenumăraţi oameni care să se cheme Nume şi Blakeneth.
— Bineînţeles c-am auzit şi eu legende similare. Este evident că s-a petrecut ceva îngrozitor, afirmă thonul; apoi spuse pe neaşteptate: Dar când pot începe să cercetez, cum îi spuneţi?
— Memorabilia.
— Desigur. Oftă şi zâmbi absent către imaginea sfântului, aflată în colţul biroului. Mâine ar fi prea curând?
— Dacă doreşti, poţi începe deândată. Simte-te liber să vii şi să pleci după cum ţi-e voia.
Bolţile erau luminate slab de luminările pâlpâitoare şi pe lângă despărţituri trebăluiau doar câţiva călugări-eru-diţi, îmbrăcaţi în rase negre. Fratele Armbruster căuta mohorât la documentele ţinute sub un con de lumină pe pupitrul din nişa lui, aflată la picioarele scării de piatră, şi o altă lampă ardea în firida destinată Teologiei Morale, unde o siluetă înveşmântată în robă stătea aplecată deasupra unui manuscris vechi. Era după utrenie, când mai toţi membrii comunităţii îşi împlineau îndatoririle pe lângă abaţie, în bucătărie, sală de clasă, grădină, grajd şi birouri, lăsând biblioteca aproape pustie până spre sfârşitul după-amiezii şi al momentului pentru lectio devina. În dimineaţa aceea însă, subsolul era destul de aglomerat.
Trei călugări stăteau fără treabă în umbrele din spatele noii maşinării. Îşi ţineau palmele vârâte în mâneci şi-l urmăreau pe un al patrulea care se găsea la poalele scării. Acesta din urmă privea răbdător către un al cincilea, aflat sus, şi ţinea sub observaţie intrarea către scară.
Fratele Kornhoer se învârtise în jurul aparatului său ca un părinte iubitor, însă când nu mai găsise nici un fir de aranjat şi nici vreun reglaj de făcut şi de desfăcut, se retrăsese în firida rezervată Teologiei Naturale, să aştepte citind. Îi era îngăduit să dea câteva instrucţiuni sumare de ultim moment echipei lui, dar preferă să păstreze tăcerea şi, chiar dacă, stând în aşteptare, inventatorului monahal îi trecu prin minte gândul că următoarele minute aveau să reprezinte un apogeu pentru sine, expresia de pe chipul lui rămase imperturbabilă. Întrucât nici abatele nu catadicsise să urmărească testul de funcţionare a maşinăriei, fratele Kornhoer nu trăda sentimentul că aştepta aplauze din partea cuiva, ba chiar reuşise să facă uitată predispoziţia de a se uita dojenitor la Dom Paulo.
Un ţistuit discret dinspre scări îi puse pe jeratec pe cei din subsol, deşi până atunci mai avuseseră parte de alarme false. Evident, nimeni nu-l anunţase pe ilustrul Thon că va trebui să-şi spună părerea despre minunata invenţie care-l aştepta în subsol. Desigur, dacă i-ar fi ajuns la urechi o asemenea veste, invenţia şi-ar fi pierdut din strălucire. După cum era de bănuit, Părintele Abate avusese grijă ca ei să-şi mai piardă din entuziasmul de început. Acestea erau înţelesurile mute, schimbate doar din priviri de către călugări, câtă vreme aşteptaseră acest moment.
De astă dată, şuieratul de avertizare nu fusese zadarnic. Călugărul care stătuse de pază la capul scărilor se întoarse solemn şi se înclină către cel de-al cincilea călugăr de pe palierul de mai jos.
— In principio Deus, spuse el în şoaptă.
Cel de-al cincilea călugăr se răsuci şi făcu o plecăciune către al patrulea, de la picioarele scării.
— Caelum et terram creavit, murmură el la rându-i.
Cel de-al patrulea călugăr se întoarse către cei trei care aşteptau în spatele maşinăriei.
— Vacuus autem erat mundus, anunţă el.
— Cum tenebris in superficie profundorum, spuseră aceştia în cor.
— Ortus est Dei Spiritus supra aquas, rosti fratele Kornhoer, aşezând cartea pe raftul ei cu un zornăit de lanţuri.
— Gratias Creatori Spiritui, răspunse întreaga lui echipă.
— Dixitque Deus: Fiat lux, spuse inventatorul pe un ton poruncitor.
Cei care stătuseră de veghe pe scări coborâră să-şi ocupe locurile. Patru călugări trecură la roată. Cel de-al cincilea se aplecă deasupra dinamului. Al şaselea urcă scara folosită pentru rafturile de sus şi se aşeză pe treapta din vârf, lovindu-se uşor de partea superioară a arcadei. Îşi trase pe faţă o mască din pergament unsuros înnegrit la fum, pentru a-şi apăra ochii, apoi pipăi lampa improvizată şi şurubul de reglaj, timp în care fratele Kornhoer îl urmări de jos agitat.
— Et lux ergo facta est, spuse el după ce găsi butonul.
— Lucem esse bonam Deus vidit, strigă inventatorul către cel de-al cincilea călugăr.
Acesta se aplecă deasupra dinamului cu o luminare pentru a mai cerceta o dată contactele periilor.
— Et secrevit lucem a tenebris, spuse el în cele din urmă, continuând lecţia bine deprinsă.
— Lucem apellavit „diem”, îi ţinu isonul echipa de la roată, et tenebras „noctes”. După care puseră umerii la braţele crucii de barieră.
Axele scârţâiră şi gemură. Dinamul cu roţi de căruţă începu să se rotească, uruitul lui molcom devenind o tânguire, apoi un vaiet, pe măsură ce călugării se încordau şi suflau din greu la roată. Cel ce avea în pază dinamul se uită neliniştit cum spiţele se învălmăşesc din pricina vitezei, apoi devin o peliculă.
— Vespere occaso, începu el, apoi se opri să-şi umezească degetele cu limba şi le atinse de contacte. Se auzi pocnetul unei scântei.
— Lucifer! exclamă el şi se trase brusc înapoi, apoi încheie căit: ortus est et primo die.
— CONTACT! spuse fratele Kornhoer, în clipa când Dom Paulo, Thon Taddeo şi secretarul lui coborâră treptele.
Călugărul aflat pe scară conectă arcul. Se auzi un fâss! Brusc, şi o lumină orbitoare inundă bolţile cu o strălucire care nu fusese cunoscută de douăsprezece secole.
Grupul se opri pe scări. Lui Thon Taddeo îi scăpă o înjurătură şoptită în limba maternă. Făcu un pas înapoi. Abatele, care nici nu asistase la încercarea maşinii şi nici nu dorea să-şi aroge pretenţii nemeritate, se albi la chip şi se opri cu vorba în gură.Secretarul îngheţă o clipă, se înspăimântă şi o luă la goană în sus, pe scări, urlând:
— Foc!
Abatele îşi făcu semnul crucii.
— N-am avut ştiinţă! şopti el.
După ce făcu faţă uimirii pricinuite de flacăra orbitoare, savantul privi cercetător prin subsol, observând roata şi călugării care se opinteau la braţele rotitoare. Ochii lui alunecară de-a lungul firelor înfăşurate, remarcară prezenţa călugărului cocoţat pe scară, descoperiră rostul dinamului cu roţi de căruţă şi al călugărului care stătea în aşteptare la picioarele scării, cu capul plecat în pământ.
— De necrezut! spuse el dintr-o suflare.
Călugărul de la poalele scării se înclină recunoscător şi umil. Strălucirea orbitoare, de culoare alb-albăstruie, arunca umbre ascuţite în încăpere, iar flăcările luminărilor deveniră crâmpeie şterse în oceanul de lumină.
— Strălucitor ca o mie de torţe, rosti uimit savantul. Trebuie să fie ceva antic… dar nu se poate! De neconceput!
Coborî treptele ca un om aflat în transă. Se opri alături de fratele Kornhoer şi-l măsură curios vreme de câteva clipe, apoi ajunse pe podeaua subsolului. Fără să atingă nimic, fără să întrebe, privind totul printre gene, păşi în jurul maşinăriei, cercetând dinamul, firele, chiar şi lampa.
— Mi se pare pur şi simplu imposibil, dar…
Abatele îşi veni în fire şi coborî scările.
— Vă scutesc de păstrarea tăcerii! şopti el către fratele Kornhoer. Vorbeşte-i. Eu sunt… puţin ameţit.
Călugărul se lumină la chip.
— Vă place, Sfinţia Voastră?
— E înfiorătoare! şuieră Dom Paulo.
Buna dispoziţie de pe faţa călugărului se risipi.
— Ciudat mod de a-ţi trata oaspetele! L-ai înspăimântat de moarte pe Thon. Sunt umilit peste măsură!
— Da, e prea orbitoare.
— E diavolească! Du-te de vorbeşte cu el, cât mă gândesc eu cum să ne cerem scuze.
Dar savantul ajunsese deja la o concluzie pe baza observaţiilor făcute, fiindcă păşi grăbit spre ei. Chipul îi părea crispat, iar purtarea reţinută.
— O lampă electrică, spuse el. Cum de-aţi reuşit s-o ţineţi ascunsă atâtea secole? După toţi aceşti ani în care am încercat să ajung la o teorie a… Se înecă o clipă, şi lăsă impresia că se străduie să-şi recapete stăpânirea de sine, de parcă s-ar fi simţit victimă a unei monstruoase glume proaste. De ce aţi tăinuit-o? Are vreo semnificaţie religioasă? Şi ce… Uimirea deplină îl împiedică să continue.
Clătină din cap şi privi în jur de parcă ar fi căutat o cale de salvare.
— Ne-ai înţeles greşit, spuse abatele moale, prinzându-l de braţ pe fratele Kornhoer. Pentru numele lui Dumnezeu, Frate, explică!
Dar nu exista vreun balsam care să tămăduiască afrontul adus mândriei profesionale, nici atunci, nici în oricare alt veac.
După nefericitul incident din subsol, abatele căută prin toate mijloacele să prezinte scuze. Thon Taddeo nu lăsă să se vadă nici un semn de ranchiună, ba chiar se scuză faţă de gazde pentru judecata pripită a întâmplării, mai ales după ce inventatorul dispozitivului îi oferise o relatare în detaliu privind proiectul alcătuit recent şi modul de realizare. Însă aceste rugăminţi să fie iertat nu reuşiră decât să-l convingă şi mai mult pe abate de gravitatea acelei gafe. Îl pusese pe Thon în situaţia alpinistului care s-a căţărat pe un pisc „de necucerit” doar ca să descopere iniţialele unui rival săpate în stânca din vârf, iar rivalul nici măcar nu l-a prevenit. Trebuie să fi fost o experienţă cutremurătoare pentru el, socoti Dom Paulo, dacă e să judec după reacţia lui.
Dacă Thon n-ar fi stăruit (cu o fermitate probabil născută din stânjeneală) că lumina era de calitate superioară, suficient de puternică chiar pentru cercetarea îndeaproape a documentelor fragile şi uzate de vreme, care tindeau să rămână indescifrabile la lumina luminării, Dom Paulo ar fi scos imediat lampa din subsol. Dar Thon Taddeo susţinuse că-i plăcea, asta până constată că era necesar să păstreze cel puţin patru novici sau postulanţi care să se chinuie continuu pentru a învârti dinamul şi pentru a regla arcul electric; atunci ceru ca lampa să fie scoasă, dar de data asta veni rândul lui Dom Paulo să insiste pentru ca ea să rămână unde era.
Cam în felul acesta îşi începu savantul cercetările la abaţie, simţind prezenţa neîncetată a celor trei novici care trudeau să învârtă roata şi a celui de-al patrulea care risca să orbească din pricina strălucirii puternice îndurată în vârful scării pentru a ţine lampa şi a o regla, o situaţie care-l îndemnă pe Poet să scrie nişte versuri nemiloase despre demonul Stânjeneală şi necazurile pe care le aducea cu sine în numele căinţei şi împăciuirii.
Vreme de câteva zile, Thon Taddeo şi secretarul său cercetară biblioteca în sine, fişele, documentele mănăstirii, altele decât Memorabilia, de parcă stabilind existenţa stridiei ar fi putut ghici prezenţa perlei. Fratele Kornhoer dădu peste secretar stând în genunchi la intrarea în refectoriu şi, pentru o clipă, îi trecu prin minte ideea că omul îşi manifesta vreo credinţă ieşită din comun în faţa imaginii Mariei de deasupra uşii, însă zăngănitul uneltelor lui puse capăt acestei iluzii. Secretarul-asistent aşeza o cumpănă de apă de-a curmezişul pragului de intrare şi măsura adâncitura concavă făcută în pietrele pardoselii de sandalele care călcaseră acolo vreme de sute de ani.
— Căutăm căi de a stabili datele, îi explică el lui Kornhoer când i se cerură lămuriri. Acesta pare locul potrivit pentru a determina rata de uzură, fiindcă e uşor de apreciat câte persoane calcă pe aici. Trei mese pentru fiecare om în fiecare zi, de când au fost aşezate pietrele.
Kornhoer rămase profund impresionat de minuţia acestor oameni; activitatea i se părea învăluită în mister.
— Documentele arhitecturale ale abaţiei sunt complete, spuse el. Ele vă pot lămuri cu exactitate asupra perioadei când a fost adăugată fiecare clădire sau aripă. De ce să mai pierdeţi timpul?
Omul ridică ochii nevinovaţi spre el.
— Stăpânul meu are o vorbă: „Nayol nu are grai şi de aceea nu minte niciodată”.
— Nayol?
— Unul dintre zeii Naturii la populaţia de pe Fluviul Roşu. Spune asta în mod figurat, desigur. Dovezile obiective reprezintă autoritatea de necontestat. Cei care întocmesc documentele mai pot să şi mintă, dar natura e incapabilă de aşa ceva. Nu-ţi spun minciuni ieftine. E vorba pur şi simplu de o doctrină a thonului care susţine că totul trebuie comparat cu realitatea.
— Fascinantă idee, murmură Kornhoer şi se aplecă să cerceteze schiţa făcută de om după concavitatea în plan transversal a pardoselii. Păi are o formă pe care fratele Majek ar numi-o curbă normală de distribuţie. Ce ciudat!
— Nu-i ciudat. Probabilitatea ca un pas să calce alături de linia mediană tinde să urmeze funcţia naturală de eroare.
Kornhoer se simţi fascinat.
— O să-l chem pe Fratele Majek, spuse el.
Interesul abatelui faţă de cercetările făcute pretutindeni de către oaspeţi se dovedi mai puţin ezoteric.
— De ce fac schiţe amănunţite ale fortificaţiilor noastre? îl ceru el socoteală lui Gault.
Stareţul ridică din sprâncene a mirare.
— N-am auzit de-aşa ceva. Vrei să spui că Thon Taddeo…
— Nu. Ofiţerii care au venit cu el. Se ocupă de asta în mod sistematic.
— Cum de-ai aflat?
— Mi-a spus Poetul.
— Poetul?! Ha!
— Din nefericire, de data asta a spus adevărul. A şterpelit una dintre schiţe.
— O mai ai?
— Nu, i-am poruncit s-o înapoieze. Dar ideea nu-mi place. Mă înspăimântă.
— Presupun că Poetul a cerut să fie răsplătit pentru informaţia asta.
— Lucru ciudat, dar n-a făcut-o. Din capul locului nu l-a agreat pe Thon. De când a venit, Poetul umblă de colo-colo bolborosind singur.
— Poetul a bombănit dintotdeauna.
— Dar nu atât de serios ca acum.
— De ce crezi că fac schiţele?
Paulo strâmbă din buze.
— Până nu aflăm că-i vorba de altceva, vom presupune că interesul lor e profesional şi de neînţeles pentru noi. Ca citadelă fortificată, abaţia reprezintă o reuşită. N-a fost niciodată cucerită prin asalturi ori asedii şi probabil că asta le-a stârnit curiozitatea.
Părintele Gault privi meditativ peste deşert, către răsărit.
— Dacă mă gândesc mai bine, dacă o armată ar avea intenţia să lovească spre apus, în partea cealaltă a deşertului, ar trebui să întemeieze o garnizoană undeva în această zonă înainte de a porni în marş spre Denver. Rămase tăcut câteva clipe, apoi începu să pară alarmat. Iar aici ar avea o fortăreaţă gata construită!
— Mă tem că tocmai asta le-a trecut prin cap.
— Crezi c-au fost trimişi ca spioni?
— Nu, nu! Am îndoieli că Hannegan a auzit vreodată de noi. Însă cum se găsesc aici, şi sunt ofiţeri, le e imposibil să nu vadă realitatea şi să le vină idei. Iar acum, e foarte probabil că Hannegan va afla de existenţa noastră.
— Şi ce-ai de gând să faci?
— Încă nu ştiu.
— De ce nu vorbeşti cu Thon Taddeo?
— Ofiţerii nu sunt servitorii lui. Au fost trimişi doar ca escortă care să-l apere. El ce poate face?
— E ruda lui Hannegan şi are puterea de a hotărî. Abatele încuviinţă din cap.
— O să mă gândesc la o modalitate de a discuta asta cu el. O vreme însă, vom fi cu ochii în patru să vedem ce se mai întâmplă.
În zilele care urmară, Thon Taddeo termină de studiat stridia şi, convins fără putinţă de tăgadă că nu era o scoică oarecare, îşi îndreptă atenţia asupra perlei. Sarcina nu era tocmai uşoară.
Cercetă maldăre de còpii. Lanţurile zăngăneau şi scoteau clinchete pe măsură ce cărţile mai preţioase erau coborâte din rafturi. În cazul originalelor parţial deteriorate ori degradate, părea lipsit de înţelepciune să se încreadă în vederea ori interpretarea copistului. Apoi scoaseră la lumină manuscrisele originale existente încă de pe vremea lui Leibowitz şi care stătuseră închise în recipiente închise ermetic şi încuiate în locuri speciale de depozitare pentru a fi păstrate pe o perioadă oricât de îndelungată.
Asistentul adună câteva kilograme de notiţe. După cea de-a cincea zi, ritmul de lucru al lui Thon Taddeo se iuţi, iar purtarea lui dădea de gol agerimea unui câine de vânătoare flămând care a mirosit urma unui vânat grozav.
— Minunat! Oscila între entuziasm şi circumspecţie uşor amuzată. Fragmente din lucrarea unui fizician din secolul douăzeci! Ecuaţiile sunt cu adevărat fără lacune.
Kornhoer se uită peste umărul lui.
— L-am văzut, spuse el pe nerăsuflate. N-am priceput nici o iotă din el. Problema tratată e importantă?
— Încă nu-s sigur. Partea de matematică e frumoasă, frumoasă! Priveşte aici — expresia asta — bagă de seamă forma extrem de concentrată. Valoarea asta, de sub radical, pare a fi produsul a două derivate, dar în realitate reprezintă un întreg grup de derivate.
— Cum asta?
— Indicii se permutează într-o expresie desfăşurată; altfel n-ar avea cum să reprezinte o integrare liniară, aşa cum susţine autorul. Încântător. Şi uite dincoace, această expresie aparent simplă. Simplitatea e înşelătoare. Evident că reprezintă nu o ecuaţie, ci un întreg sistem de ecuaţii, într-o formă foarte concentrată. Mi-au trebuif câteva zile până să-mi dau seama că autorul s-a gândit la relaţii — nu doar dintre unele cantităţi şi altele — ci la sisteme întregi faţă de alte sisteme. Încă nu pricep toate cantităţile fizice presupuse, dar complexitatea părţii de matematică e pur şi simplu, superb de discretă! Dacă e vorba de o farsă, trebuie să-i recunosc genialitatea! Dacă e autentică, s-ar putea să fi avut un noroc nesperat. În orice caz, e minunat. Trebuie să văd copia cea mai timpurie a lucrării.
Fratele bibliotecar gemu şi mai scoase un recipient sigilat cu plumb, pe care îl rostogoli din depozit pentru a fi desigilat. Armbruster nu se lăsa impresionat de faptul că savantul laic, în doar două zile, descâlcise o chestiune încurcată, o adevărată enigmă, care zăcuse necercetată vreme de peste zece secole. Pentru custodele Memorabiliei, fiecare desigilare a vreunui recipient reprezenta o nouă scurtare a vieţii documentelor şi nu făcu nici o încercare de a-şi ascunde dezaprobarea faţă de asemenea dezmăţ. Pentru fratele bibliotecar, a cărui întreagă viaţă fusese dedicată conservării cărţilor, principalul motiv pentru care cărţile existau era păstrarea lor o eternitate. Utilizarea lor venea ca o chestiune secundară şi de evitat, dacă ea periclita longevitatea.
Pe măsură ce timpul trecea, entuziasmul lui Thon Taddeo faţă de această sarcină crescu tot mai mult, iar abatele respiră uşurat când văzu că scepticismul de la început se risipea după fiecare nouă lectură a vreunui text fragmentar din perioada de dinaintea Potopului. Savantul nu spusese cu exactitate care era rostul acestei cercetări; la început, poate, scopul fusese vag precizat, însă acum îşi vedea de lucru cu precizia încordată a celui care urmăreşte o anumită idee. Simţind zorii unei mari descoperiri, Dom Paulo hotărî să ofere lui Thon Taddeo prilejul de a se lăuda în caz că acesta simţea imboldul de a anunţa vreun eveniment epocal.
— Comunitatea şi-a exprimat curiozitatea în legătura cu munca ta, îi spuse el savantului. Dacă nu te deranjează să discuţi despre ea, am dori să aflăm câteva lucruri. Sigur c-am auzit despre lucrările teoretice de la colegiul vostru, dar nu toţi pricepem chestiunile tehnice. Ai putea să ne dai câteva explicaţii… ăă, în termeni generali, astfel încât să înţeleagă şi un nespecialist? Călugării s-au cam supărat pe mine fiindcă nu te-am invitat să ne faci o prezentare; dar am socotit că mai întâi ai prefera să te obişnuieşti cu locul. Desigur, dacă eşti de altă părere…
Thon Taddeo îl privi pe abate de parcă ar fi fost gata să pună mâna pe un şubler pentru a-i lua dimensiunile exacte ale cutiei craniene. Zâmbi neîncrezător.
— Aţi vrea să explic munca noastră în cel mai simplu limbaj posibil?
— Cam aşa ceva, dacă se poate.
— Tocmai aici e problema. Râse. Omul nepregătit citeşte o lucrare de ştiinţe naturale şi gândeşte: „Oare n-ar fi putut explica asta şi-ntr-un limbaj mai simplu?” El nu înţelege că ceea ce a încercat să citească e cel mai simplu limbaj posibil, pentru respectivul subiect. În realitate, o bună parte a filozofiei naturale reprezintă pur şi simplu un proces de simplificare lingvistică, un efort de a inventa limbaje în care jumătate de pagină de ecuaţii poate exprima o idee care n-ar putea fi transpusă în mai puţin de o mie de pagini de limbaj aşa-zis „simplu.” Am lămurit cât de cât lucrurile?
— Cred că da. Şi pentru că te-ai făcut înţeles, poate ne vorbeşti despre acest aspect. Doar dacă nu cumva rugămintea o ia înaintea faptelor, în măsura în care ai făcut progrese în cercetarea Memorabiliei.
— Ei bine, nu. Acum ne-am făcut o idee destul de limpede încotro ne îndreptăm atenţia şi ce avem în faţa noastră. Vom avea nevoie de mult timp să terminăm, asta e limpede. Fragmentele găsite trebuie puse cap la cap, căci ele nu aparţin aceluiaşi domeniu. Încă nu avem posibilitatea de a anticipa ce putem culege din ea, dar ne e deja clar ce nu putem. Îmi face plăcere să afirm că Memorabilia pare promiţătoare. N-am nimic împotrivă să explic scopul general, dar… Îşi întări spusele cu o ridicare din umeri.
— Ce te deranjează?
Thon Taddeo păru uşor stânjenit.
— Doar o anumită nesiguranţă în legătură cu cei care mă vor asculta. N-aş dori să lezez sentimentele religioase ale cuiva.
— Dar cum ai putea-o face? Nu-i vorba de-o problemă de filozofie a naturii? De fizică?
— Desigur. Dar ideile multora despre lume au o coloratură religioasă, cu alte cuvinte…
— Dar dacă preocuparea ta este lumea fizică, în ce fel ai putea leza pe cineva? Mai ales această comunitate. Noi aşteptăm de multă vreme să vedem lumea începând să se preocupe din nou de sine. Cu riscul de a părea lăudăros, aş putea arăta că avem câţive câţiva călugări iubitori de ştiinţe ale naturii. Fratele Majek, de exemplu, sau Fratele Kornhoer…
— Kornhoer! Thon Taddeo ridică ochii precaut spre lampa cu arc şi, clipind, îşi mută privirea de la ea. Nu înţeleg!
— Lampa? Dar mi-e limpede că…
— Nu, nu-i vorba de lampă. Lampa e simplă de îndată ce depăşeşti momentul de uimire când o vezi funcţionând. Ar trebui să funcţioneze. Pe hârtie, presupunând câteva elemente nedeterminabile şi ghicind unele date pe care nu le ai la dispoziţie. Dar saltul impetuos şi fără probleme de la o ipoteză confuză la un model funcţional… Thon tuşi iritat. Eu nu-l înţeleg pe Kornhoer. Maşinăria asta — făcu un semn cu degetul către dinam — reprezintă un salt care cuprinde în sine aproximativ douăzeci de ani de experimentări preliminare, începând cu înţelegerea principiilor. Kornhoer a sărit peste etapele preliminare. Credeţi în existenţa miracolelor? Eu unul, nu, însă în cazul de faţă aveţi în faţă un exemplu elocvent. Roţi de căruţă! Pufni în râs. Ce-ar fi în stare să facă dacă ar avea un atelier bine echipat? Nu înţeleg de ce un om ca el stă închis într-o mănăstire.
— Probabil că Fratele Kornhoer e acela care să-ţi explice asta, spuse Dom Paulo, încercând să alunge băţoşenia din glas.
— Da, înţeleg… Thon Taddeo reîncepu să-l măsoare cu atenţie pe bătrânul preot. Dacă aveţi convingerea că nimeni nu se va simţi ofensat ascultând idei prea puţin tradiţionale, aş fi încântat să discutăm despre preocupările noastre. Dar unele dintre ele ar putea intra în conflict cu preju… ăă… părerile deja formate.
— Prea bine! Cred că va fi fascinant.
Stabiliră momentul discuţiei şi Dom Paulo se simţi uşurat. Prăpastia greu de definit între călugărul creştin şi cercetătorul mirean al Naturii se va îngusta printr-un schimb liber de idei, era aproape convins de asta. Kornhoer făcuse deja primul pas, nu? O comunicare mai apropiată era probabil cea mai indicată terapie pentru aplanarea tensiunilor. Iar vălul confuz al îndoielii şi ezitarea încărcată de neîncredere se vor risipi, adevărat? de îndată ce thonul va constata că gazdele sale nu erau chiar reacţionari intelectuali, aşa cum crezuse la venire. Paulo se simţi întrucâtva ruşinat de bănuielile lui de la început.
Ai răbdare, Doamne, cu un nătâng bine intenţionat, se rugă el.
— Dar nu cumva să uiţi de ofiţeri şi de schiţele făcute de ei, îi reaminti Gault.
Aflat la pupitrul din refectoriu, lectorul tocmai intona anunţurile zilei. Lumina gălbuie a luminărilor alunga orice culoare de pe chipurile celor care, îmbrăcaţi în rasă, stăteau nemişcaţi în picioare, lângă scaunele simple, aşteptând servirea mesei de seară. Vocea lectorului căpătă o sonoritate stranie, reflectată fiind de bolţile înalte din sala al cărei tavan se pierdea în umbrele ce atârnau parcă ameninţătoare deasupra insuliţelor de lumină presărate pe mesele de lemn.
— Sfântul Părinte Abate mi-a poruncit să vă anunţ că regula abstinenţei este ridicată la această masă, rosti lectorul. După cum probabil aţi aflat, vom avea oaspeţi. Toţi credincioşii pot lua parte la banchetul dat astă-seară în onoarea lui Thon Taddeo şi a grupului său; aveţi voie să mâncaţi carne. Conversaţia — dacă o veţi purta în surdină — va fi îngăduită în timpul mesei.
Din rândurile novicilor se auzi un zvon de voci timide, nu mult diferit de nişte ovaţii reţinute. Mesele erau aranjate. Mâncarea încă nu fusese adusă, însă în locul obişnuitelor castroane pentru terci apăruseră tăvi întinse, care stârniseră pofta de mâncare a tuturor, sugerând un adevărat dezmăţ culinar. Binecunoscutele căni pentru lapte rămăseseră în bucătărie, ele fiind înlocuite de cele mai alese cupe pentru vin. Pe tăbliile din lemn ale meselor erau presăraţi trandafiri.
Abatele se opri pe coridor, aşteptând ca lectorul să termine de citit anunţul. Căută din priviri masa aranjată pentru sine, părintele Gault, onoratul oaspete şi oamenii săi. Iar au greşit socotelile cei de la bucătărie, gândi el. Fuseseră pregătite opt locuri. Trei ofiţeri, Thon şi asistentul lui, plus cei doi preoţi, în total şapte locuri, doar dacă nu cumva, lucru cu totul improbabil, părintele Gault îl invitase pe fratele Kornhoer să stea la masă cu ei. Lectorul încheie anunţurile şi Dom Paulo intră în sala de mese.
— Flectamus genua, se auzi vocea lectorului.
Credincioşii se lăsară în genunchi cu o precizie militărească, iar abatele îşi binecuvântă turma.
— Levate.
Se ridicară cu toţii. Dom Paulo îşi ocupă locul la masa special aranjată şi aruncă o privire spre uşă. Gault trebuia să sosească împreună cu invitaţii. Până acum, acestora li se servise masa în casa de oaspeţi, nu în refectoriu, pentru a nu-i supune la austeritatea hranei sărăcăcioase a călugărilor.
Când apărură şi oaspeţii, privi în jur, căutându-l pe fratele Kornhoer, dar călugărul nu era cu ei.
— De ce s-au pus opt tacâmuri? murmură el către părintele Gault după ce se aşezară cu toţii.
Gault îl privi nelămurit şi ridică din umeri.
Savantul se aşeză în dreapta abatelui, iar ceilalţi se înşirară către capătul mesei, lăsând gol locul din stânga lui. Se întoarse pentru a-i face semn lui Kornhoer să li se alăture, însă lectorul începu să intoneze prefaţa înainte de a reuşi să surprindă privirea călugărului.
— Oremus, răspunse abatele şi călugării făcură o plecăciune.
În timpul binecuvântării, cineva se strecură discret pe locul din stânga abatelui. Acesta se încruntă nemulţumit, dar nu ridică privirea pentru a-l identifica pe vinovat în timpul rugăciunii.
— …et Spiritus Sancti, Amen.
— Sedete, rosti lectorul, şi călugării începură să ia loc.
Abatele se uită furios la cel din stânga sa.
— Poetule!
Crinul jignit făcu o plecăciune mai adâncă decât s-ar fi cuvenit şi zâmbi.
— Bună seara, Sfinţiile Voastre, Thon şi distinse gazde, glăsui el. Ce vom servi astă-seară? Peşte prăjit şi faguri de miere, în onoarea reînvierii temporale care-a pogorât printre noi? Ori Sfinţia Sa a reuşit în sfârşit să pună mâna pe gâsca cea grasă a primarului din sat?
— Aş prefera să pun mâna pe un…
— Oho! zise Poetul, şi se întoarse bine dispus către savant. Thon Taddeo, în acest loc vă puteţi delecta cu cele mai alese reţete culinare! Ar trebui să veniţi mai des alături de noi. Presupun că în casa de oaspeţi nu vi se oferă decât friptură de fazan şi carne de vită gătită fără nici o imaginaţie. Mare păcat! Cei de faţă trăiesc mult mai bine. Sper că fratele bucătar nu şi-a pierdut strălucirea, flacăra interioară sau fermecata măiestrie. Ooo… Poetul îşi frecă mâinile si surâse înfometat. Pesemne că ne vom bucura de Imitaţie de Porc cu Porumb Fiert à la Călugărul John, ce ziceţi?
— Sună apetisant, spuse savantul. Ce e de fapt?
— Porc tatu plin de grăsime, cu porumb uscat, fiert în lapte de măgăriţă. Masa specială de duminică.
— Poetule! răbufni abatele; apoi se adresă lui Thon Taddeo: Îmi cer scuze pentru prezenţa lui. N-a fost invitat la masa noastră.
Savantul îl măsură pe Poet cu o privire amuzată.
— Stăpânul meu, Hannegan, ţine câţiva măscărici la curtea lui, îi spuse el lui Dom Paulo. Sunt obişnuit cu felul lor de a fi. Nu trebuie să vă cereţi scuze pentru purtarea lui.
Poetul sări de pe scaun şi făcu o plecăciune până la pământ în faţa thonului.
— Sire, permiteţi-mi, în schimb, să cer scuze în numele abatelui, strigă el, trăind intens fiecare vorbă.
Rămase o clipă înclinat. Mesenii aşteptară să-şi termine clovneria. Însă el ridică brusc din umeri, se aşeză şi înfipse furculiţa într-o pasăre aburindă de pe platoul pe care un novice îl depusese în faţa lui. Rupse un copan şi muşcă din el cu multă poftă. Ceilalţi îl priviră fără grai.
— Presupun că ai dreptate să nu-mi accepţi scuzele prezentate în numele lui, i se adresă el în cele din urmă lui Thon Taddeo.
Savantul roşi imperceptibil.
— Vierme ce eşti, înainte de a te zvârli afară, să vedem motivele mai profunde ale acestei fărădelegi, spuse Gault.
Poetul mişcă din cap încoace şi încolo şi continuă să mestece gânditor.
— Chiar că-s foarte adânci, recunoscu el.
Într-o bună zi, Gault are să te spânzure de picioare, cugetă Dom Paulo.
Însă preotul mai tânăr era vizibil deranjat şi se străduia să agraveze incidentul ad absurdum pentru a găsi motive întemeiate de a-l strivi pe nesăbuit.
— Cere-ţi scuze cum se cuvine în numele gazdei tale, spuse el poruncitor. Şi, înainte de a pleca, să ne explici şi nouă ce te-a apucat.
— Dă-i pace, părinte, dă-i pace, se grăbi Dom Paulo să-l liniştească.
Poetul zâmbi recunoscător către abate.
— Nu-i nimic, Sfinţia Ta, spuse el. Nu mă deranjează deloc să-mi cer scuze în numele tău. Tu ceri scuze în numele meu, eu într-al tău; nu-i aşa că reprezintă un exerciţiu comod de milostenie şi bunăvoinţă? Nimeni nu mai e silit să se scuze pentru propriile fapte, lucru ce umileşte întotdeauna. Folosind sistemul meu, fiecare este iertat şi nimeni nu mai trebuie să se scuze personal.
Doar ofiţerii păreau să aprecieze remarcile Poetului drept amuzante. După câte se vedea, simpla anticipare a umorului era suficientă pentru a crea iluzia de umor, iar comicul putea stârni râsul prin gesturi şi expresii, indiferent ce-ar fi spus. Thon Taddeo rămăsese cu un zâmbet uscat întipărit pe chip, însă expresia lui amintea de aceea a omului care priveşte evoluţia stângace a unui animal dresat.
— Sfinţia Ta, în felul ăsta, continuă Poetul, dacă-i ingădui umilului tău sevitor să te ajute, n-ar mai trebui să-ţi torni cenuşă-n cap. Ca Avocat Apărător al tău, de pildă, m-ai putea delega să prezint scuze faţă de oaspeţi importanţi pentru existenţa păduchilor. Iar păduchilor, pentru neaşteptare schimbare de meniu.
Abatele îl fulgeră cu privirea şi îşi reţinu în frâu dorinţa de a strivi degetul mare al Poetului sub călcâiul sandalei. Îl lovi în schimb peste gleznă, însă nebunul nu se potoli.
— Aş lua asupra mea toate păcatele tale, desigur, spuse el, clefăind carnea copanului. E un sistem grozav, pe care mă pregăteam să ţi-l pun la dispoziţie, Prea Distinse Savant. Sunt convins că l-ai fi găsit convenabil. Mi s-a dat de înţeles că sistemele logicii şi metodologiei trebuie create şi puse la punct înainte ca ştiinţa să progreseze. Iar sistemul meu de scuze negociabile şi transferabile ţi-ar fi fost deosebit de util, Thon Taddeo.
— Ar fi fost?
— Da. Mare păcat. Cineva mi-a furat capra cu creştetul albăstrui.
— Capră cu creştetul albăstrui?
— Era cheală ca şi Hannegan, Luminăţia-Ta, şi albastră ca nasul fratelui Armbruster. Vroiam să-ţi dăruiesc animalul acela, dar nu ştiu ce ticălos mi l-a şterpelit înainte de sosirea ta.
Abatele strânse din dinţi şi-şi ţinu călcâiul gata să lovească în piciorul desculţ al Poetului. Thon Taddeo se încruntă uşor, dar părea hotărât să descâlcească înţelesul obscur al spuselor Poetului.
— Avem nevoie de-o capră cu creştetul albastru? îl întrebă pe asistentul său.
— Nu înţeleg la ce ne-ar trebui aşa ceva, domnule, răspunse acesta.
— Dar nevoia e evidentă, reluă Poetul. Se spune că scrieţi ecuaţii care într-o bună zi vor reface lumea. Am auzit că sosesc zorii unei noi lumi. Dacă e să se facă lumină, atunci cineva trebuie să poarte toată vina pentru bezna trecutului.
— Aha, şi de-aceea ţapul! Thon Taddeo aruncă o privire către abate. Ce glumă proastă! De ceva mai bun nu e-n stare?
— Te rog să reţii că nu l-a angajat nimeni să facă asemenea glume. Mai bine discutăm ceva mai inteli…
— A, nu, nu! se opuse Poetul. M-ai înţeles greşit, Luminăţia-ta. Capra trebuie pusă în altar şi onorată, nu învinovăţită! Puneţi-i pe cap coroana pe care v-a trimis-o Sflntul Leibowitz şi mulţumiţi-i pentru lumina care apare. Apoi puneţi-l pe Leibowitz să ispăşească şi goniţi-l în deşert. În felul acesta, nu va fi silit să poarte şi-a doua coroană. Cea cu spini. Răspundere, parcă aşa se cheamă.
Ostilitatea Poetului răbufnise la suprafaţă şi de-acum nici nu mai încerca să lase impresia că glumeşte. Thon Taddeo îl privi cu ochi îngheţaţi. Călcâiul abatelui pluti din nou pe deasupra degetului Poetului şi iar, parcă împotriva voinţei sale, i se făcu milă.
— Şi când armata patronului tău va veni să pune mâna pe această abaţie, spuse Poetul, capra poate fi dusă în curte şi învăţată să behăie: „Nimeni n-a fost aici, nimeni, în afară de mine”, ori de câte ori apare câte-un străin.
Cu un mârâit furios, unul dintre ofiţeri dădu să se ridice de pe scaun şi mâna îi alunecă instinctiv către sabie. Dezlipi mânerul de teacă şi câţiva centimetri de oţel sticliră ameninţător către Poet. Thon îl prinse de încheietură şi încercă să împingă sabia înapoi în teacă, dar simţi o împotrivire, de parcă ar fi tras de braţul unei statui din marmură.
— A, spadasin şi, pe deasupra, proiectant! îl provocă Poetul, arătând că nu-i e frică de moarte. Schiţele tale privind sistemul de apărare al abaţiei dovedesc o evoluţie artistică…
Ofiţerul lăsă să-i scape o sudalmă şi scoase sabia cu totul din teacă. Tovarăşii săi îl reţinură înainte de a apuca să atace. Din rândurile congregaţiei se auzi un vaier de uimire când călugării speriaţi săriră în picioare. Poetul continua să zâmbească netemător.
— …promiţătoare, urmă eL Simt că-ntr-o bună zi desenul făcut după tunelurile ce trec pe sub ziduri va fi atârnat într-o expoziţie de arte fru…
De sub masă se auzi un trosc surd. Poetul se opri brusc din mestecat, coborî osul iadeş de la gură şi începu să pălească. Mestecă, înghiţi şi continuă să se albească la faţă. Privi în gol spre tavan.
— Mi-l striveşti, bolborosi el din colţul gurii.
— Doar vorbind? întrebă abatele şi continuă să apese.
— Cred că mi-a rămas un os în gât, recunoscu Poetul.
— Vrei să te retragi?
— Mă tem că trebuie.
— Mare păcat. O să ne lipseşti. Paulo mai apăsă o dată pe deget spre ţinere de minte. Atunci poţi să pleci.
Poetul respiră adânc, se şterse la gură şi se ridică. Îşi goli cupa de vin şi o puse cu gura în jos pe centrul tăvii. Ceva anume din comportarea lui îi silea să-l urmărească. Îşi trase pleoapa cu degetul mare, îşi lăsă capul în jos deasupra palmei desfăcute şi apăsă. Globul ocular îi căzu în palmă, făcându-i pe cei din Texarkana, care nu aveau cunoştinţă de existenţa ochiului artificial, să scoată o exclamaţie de mirare.
— Urmăreşte-l cu băgare de seamă, spuse el către ochiul de sticlă, şi apoi îl depuse pe fundul cupei de vin, de unde acesta îl fixă cu tristeţe pe Thon Taddeo. Noapte bună, domnilor, spuse el bine dispus către meseni şi se îndepărtă cu paşi hotărâţi.
Furios, ofiţerul bolborosi o înjurătură şi se zbătu să scape din strânsoarea tovarăşilor săi.
— Duceţi-l în camera lui şi rămâneţi cu el până se potoleşte, le spuse Thon. Şi aveţi grijă să nu-i oferiţi prilejul de a-l ataca pe nebun. Apoi, în timp ce ofiţerul livid la chip era dus de braţe, se adresă abatelui:
— Sunt consternat. Nu sunt servitorii mei şi nu le pot da ordine. Dar vă promit că se va căi pentru ieşirea asta. Iar dacă refuză să-şi ceară iertare şi să plece de îndată, va trebui să încrucişeze spada aceea pripită cu mine până mâine la amiază.
— Nu vrem vărsare de sânge! se rugă preotul. N-a fost atât de grav. Mai bine să facem totul uitat. Mâinile îi tremurau, iar chipul i se înnegurase.
— Îşi va cere iertare şi va pleca, nu se dădu bătut Thon Taddeo, ori mă voi oferi să-l ucid. Nu vă îngrijoraţi, nu va îndrăzni să mă înfrunte fiindcă, dacă ar câştiga, Hannegan l-ar trage în ţeapă în văzul lumii şi i-ar sili nevasta să… dar să lăsăm asta. Se va căi şi va pleca. Cu toate acestea, mă simt umilit că s-a putut întâmpla aşa ceva.
— Ar fi trebuit să-l azvârl afară pe Poet de îndată ce-a apărut. El a provocat incidentul, iar eu n-am reuşit să-l împiedic. Provocarea a fost evidentă.
— Provocare? Minciuna scornită de un nebun vagabond? Josard a reacţionat ca şi cum acuzaţiile Poetului ar fi fost reale.
— Deci nu ştii că ofiţerii pregătesc într-adevăr un raport complet privind valoarea militară a abaţiei noastre ca fortăreaţă?
Savantul rămase cu gura căscată. Evident neîncrezător, privi de la un preot la celălalt.
— Chiar e adevărat? întrebă el după o îndelungată tăcere.
Abatele dădu afirmativ din cap.
— Şi ne-aţi permis să rămânem în continuare.
— N-avem nimic de ascuns. Însoţitori tăi sunt liberi să facă un asemenea studiu, dacă doresc. N-o să merg atât de departe să întreb de ce au nevoie de informaţiile acestea. Concluzia trasă de Poet a fost, desigur, o simplă ipoteză.
— Bineînţeles, spuse Thon Taddeo moale, fără s-o privească pe gazda sa.
— Sper că prinţul vostru nu are ambiţii agresive în această regiune, aşa cum a făcut aluzie Poetul.
— Sigur nu.
— Şi chiar de-ar fi adevărat, socot că ar avea înţelepciunea — ori cel puţin consilieri înţelepţi care să-l îndrume — pentru a înţelege că valoarea abaţiei noastre ca depozitară de cunoaştere antică e cu mult mai mare decât aceea de citadelă.
Lui Thon Taddeo nu-i scăpă implorarea subînţeleasă de a i se da ajutor, timbrul rugător din vocea preotului şi păru să cântărească totul, jucându-se delicat cu mâncarea din farfurie şi rămânând tăcut o vreme.
— Vom discuta această problemă înainte de a mă întoarce la colegiu, promise el cu voce scăzută.
Asupra banchetului coborî un aer mohorât care începu să se risipească doar după masă, când trecură în curtea abaţiei şi cântară în cor şi dispăru cu totul când veni momentul ca savantul să ţină o prelegere în Sala Mare.
Stânjeneala părea să fi fost uitată, iar între membrii grupului se restabili o cordialitate de suprafaţă.
Dom Paulo îl conduse pe Thon către pupitru; Gault şi asistentul îi urmară, alăturându-li-se pe podium. După ce abatele îl prezentă pe Thon Taddeo, urmară aplauze pornite din inimă; tăcerea care se lăsă amintea de muţenia publicului dintr-un tribunal, aşteptând pronunţarea sentinţei. Savantul nu era un orator desăvârşit, dar verdictul se arătă satisfăcător pentru mulţimea formată din călugări.
— Am rămas uimit de ceea ce-am descoperit aici, le spuse el. Cu câteva săptămâni în urmă n-aş fi crezut, nici nu am crezut, de fapt, că documentele de genul celor pe care le aveţi în cadrul Memorabiliei puteau supravieţui după prăbuşirea ultimei civilizaţii. Încă-mi vine greu să cred, dar realitatea ne obligă să îmbrăţişăm ipoteza că documentele sunt autentice. Existenţa lor este incredibilă; dar pentru mine, mai ieşit din comun e faptul că în cursul acestui secol ele au trecut nebăgate în seamă. În ultima vreme au apărut oameni capabili să aprecieze valoarea lor potenţială, şi nu-i vorba doar de mine. Câte n-ar fi putut face Thon Kashler cu ele cât a fost în viaţă, chiar şi în urmă cu şaptezeci de ani?!
La auzul unei reacţii atât de favorabile din partea unui om înzestrat precum Thon Taddeo, călugării se luminară la chip şi zâmbiră. Paulo se întrebă de ce nimeni nu detecta în glasul vorbitorului o nuanţă vagă de reproş subînţeles, ori era vorba de suspiciune?
— Dacă în urmă cu zece ani aş fi ştiut de existenţa acestor surse, spuse el, n-ar mai fi fost nevoie să depun atâtea eforturi pentru definitivarea studiilor mele din domeniul opticii. Aha! gândi abatele, deci despre asta era vorba. Sau măcar în parte. Constată că unele dintre descoperirile lui sunt doar redescoperiri, iar asta îi lasă un gust amar. Dar sigur trebuie să fie conştient că, atâta vreme cât va trăi, nu va putea depăşi stadiul de redescoperitor al unor lucrări pierdute; oricât de genial ar fi, nu va reuşi să realizeze decât ceea ce alţii au făcut de mult. Şi, în mod inevitabil, situaţia va rămâne neschimbată până când lumea nu va ajunge la fel de dezvoltată ca înainte de Potopul Focului.
Cu toate acestea, se vedea clar că Thon Taddeo rămăsese impresionat.
— Şederea mea aici se apropie de sfârşit, continuă el. Din cele văzute, cred că ar fi nevoie de douăzeci de specialişti care să lucreze câteva decenii pentru a termina de căutat informaţii inteligibile în întreaga Memorabilia. Fizica progresează prin raţionamente inductive validate de experimente; dar aici, această misiune presupune deducţia. Din câteva fragmente disparate de principii generale, trebuie să încercăm a înţelege cazuri particulare. Uneori, încercarea se poate dovedi imposibilă. De pildă — făcu o pauză de o clipă şi scoase un teanc de notiţe pe care le răsfoi repede. Iată aici un citat pe care l-am găsit îngropat în subsol. Face parte dintr-un fragment de patru pagini aparţinând unei cărţi care pare să fi fost de fizică superioară. Pesemne că unii dintre voi l-aţi şi văzut.
„…iar dacă termenii apaţinând spaţiului predomină în expresia pentru intervalul dintre punctele-eveniment, se spune că intervalul este de tip spaţiu, întrucât în acest caz e posibil să alegem un sistem de coordonate — aparţinând unui observator cu o viteză admisibilă — în care evenimentele au loc simultan şi, prin urmare, despărţite doar din punct de vedere spaţial. Dacă, totuşi, intervalul este de tip temporal, evenimentele nu pot fi simultane în nici un sistem de coordonate, însă există un sistem de coordonate în care termenii spaţiali vor dispărea cu totul, astfel încât distanţa dintre evenimente va fi pur şi simplu temporală, id est, petrecându-se în acelaşi loc, dar în momente diferite. Acum, examinând extremele intervalului real…” Ridică ochii şi zâmbi enigmatic. A dat cineva peste fragmentul acesta în ultima vreme?
Marea de chipuri rămase neclintită.
— Nu-şi aminteşte nimeni să-l fi consultat?
Kornhoer şi alţi doi călugări ridicară mâinile cu fereală.
— Ştie cineva ce înseamnă?
Mâinile coborâră imediat.
Thon Taddeo chicoti.
— E urmat de o pagină şi jumătate de matematică pe care nu voi încerca să o citesc, dar ea tratează câteva dintre conceptele noastre fundamentale de parcă acestea n-ar fi deloc esenţiale, ci apariţii evanescente care se transformă în funcţie de punctul nostru de vedere. Ultimul cuvânt este deci, dar restul paginii a ars laolaltă cu concluzia. Raţionamentul este totuşi impecabil, iar partea de matematică deosebit de elegantă, astfel că pot scrie şi eu concluzia. Ea pare să aparţină unui nebun. Însă el a pornit de la nişte premise care păreau la fel de nebuneşti. Să fie o farsă? Dacă nu, care-i este locul în schema generală a ştiinţei anticilor? Ce o precede ca premisă a înţelegerii? Ce urmează şi cum putem efectua o testare? Sunt întrebări la care nu pot răspunde. Aceasta este doar una dintre numeroasele enigme ridicate de aceste documente pe care le-aţi păstrat atâta vreme. Raţionamentele care nu ating realitatea experienţei nicăieri ţin de preocupările angelologiştilor şi teologilor, nu ale oamenilor de ştiinţă din domeniul fizicii. Şi totuşi, documente ca acesta descriu sisteme care nu ating nicăieri experienţa noastră. Oare ele puteau fi realizate experimental de către antici? Anumite elemente tind să indice tocmai aşa ceva. Una dintre lucrări se referă la transmutarea elementelor — despre care noi am stabilit recent că este imposibilă din punct de vedere teoretic — şi apoi afirmă: „experienţele o dovedesc”. Dar cum? Probabil că abia generaţiile următoare vor evalua şi înţelege unele dintre aceste lucruri. E păcat că ele trebuie să rămână aici, în acest loc inaccesibil, fiindcă va fi nevoie de efortul concentrat a nenumăraţi savanţi pentru a le da de rost. Vă daţi seama, desigur, că facilităţile existente sunt inadecvate, ca să nu mai spun că rămân „inaccesibile” pentru restul lumii.
Aşezat pe podium, în spatele vorbitorului, abatele începu să se încrunte, aşteptând afirmaţii şi mai grave. Thon Taddeo preferă totuşi să nu facă propuneri. Însă remarcile sale continuară să evidenţieze sentimentul că asemenea relicve trebuiau încredinţate unor persoane mai competente decât acelea aparţinând Ordinului Albertian al Sfântului Leibowitz şi că situaţia actuală era absurdă. Simţind pesemne neliniştea crescândă din sală, curând schimbă subiectul, vorbind despre studiile lui imediate, care presupuneau o cercetare mai amănunţită asupra naturii luminii decât se realizase până atunci. Unele dintre comorile abaţiei se dovedeau a-i fi de mare ajutor şi spera să găsească un mijloc experimental de a-şi testa teoriile. După ce discută pe scurt despre fenomenul refracţiei, tăcu o clipă, apoi se scuză:
— Sper că afirmaţiile mele nu lezează credinţele religioase ale cuiva. Văzând că feţele celor prezenţi rămaseră curioase şi calme, continuă o vreme, apoi pofti publicul să-i adreseze întrebări.
— Te deranjează o întrebare pusă de pe podium? întrebă abatele.
— Nicidecum, răspunse savantul, privindu-l destul de bănuitor, de parcă ar fi gândit: Et tu, Brute?
— Mă întrebam ce latură a refractabilităţii luminii socoţi c-ar putea aduce atingere religiei?
— Vedeţi dumneavoastră… Thon Taddeo se opri stânjenit. Monsenior Apollo, pe care îl cunoaşteţi, s-a înfierbântat discutând pe această temă. El susţinea că lumina nu putea fi refrangibilă înainte de Potop, întrucât curcubeul era considerat…
Călugării izbucniră în hohote răsunătoare de râs, acoperind restul remarcii. Până când abatele reuşi să-i reducă pe călugări la tăcere cu un semn din mână, Thon Taddeo se făcu roşu ca racul, iar lui Dom Paulo îi veni greu să-şi păstreze aerul solemn.
— Monsenior Apollo e un om de treabă, un preot bun, dar uneori oricui i se poate întâmpla să apară într-o postură incredibil de ridicolă, mai ales când e scos din domeniul lui. Îmi pare rău c-am pus această întrebare.
— Răspunsul mă scuteşte de alte comentarii, spuse savantul. Nu caut gâlceavă.
Nimeni nu-i mai adresă întrebări, aşa că Thon trecu la cea de-a doua problemă pe care voia să o prezinte: activitatea prezentă şi de perspectivă a colegiului său. După cum o descrise el, situaţia părea încurajatoare. Colegiul era asaltat de candidaţi care doreau să studieze la institut. Colegiul îşi asuma o funcţie educativă, dar şi una de cercetare. Interesul faţă de filozofia naturii şi ştiinţe creştea în rândul laicilor ştiutori de carte. Institutul beneficia de înzestrări costisitoare. Semne de revigorare şi renaştere.
— Aş mai putea menţiona câteva dintre cercetările şi studiile efectuate în prezent de oamenii noştri, continuă el. Ca urmare a lucrării lui Bret privind comportarea gazelor, Thon Viche Mortoin studiază posibilitatea producerii pe cale artificială a gheţii. Thon Friider Halb caută mijlocul practic de a transmite mesaje prin intermediul variaţiilor electrice dintr-un conductor… Lista era lungă, iar călugării păreau impresionaţi. Se desfăşurau studii în multe domenii: medicină, astronomie, geologie, matematică, mecanică. Unele păreau irealizabile şi rău concepute, însă majoritatea promiteau să răsplătească eforturile prin cunoaştere şi aplicaţii practice. Începând cu căutarea unui Nostrum Universal de către Jejene şi terminând cu asaltul îndărătnic al lui Bodalk asupra geometriei tradiţionale, activităţile colegiului dovedeau o dorinţă sănătoasă de a descifra secretele ascunse ale naturii, rămase inaccesibile de când omenirea îşi pârjolise memoria instituţională şi se condamnase la o amnezie culturală care ţinuse mai bine de-un mileniu.
Pe lângă aceste studii, Thon Maho Mahh conduce un proiect menit să descopere noi elemente despre originea speciei umane. Întrucât cercetarea este în principal arheologică, el m-a rugat să caut în biblioteca dumneavoastră orice material pe această temă, după ce-mi voi încheia propriul studiu. Consider totuşi că nu e cazul să stărui prea mult asupra acestei probleme, întrucât ea poate da naştere la controverse cu teologii. Dar dacă aveţi întrebări…
Un tânăr călugăr care studia pentru a deveni preot se ridică în picioare şi Thon Taddeo îl recunoscu neîntârziat.
— Domnule, mă întrebam dacă vă sunt cunoscute sugestiile Sfântului Augustin în această problemă.
— Nu.
— Episcop şi filozof din secolul al patrulea, Augustin a sugerat că, la început, Dumnezeu a creat toate lucrurile în cauzele lor germinative, inclusiv fiziologia omului, iar cauzele germinative însămânţează, ca să spunem aşa, materia fără de formă, care mai apoi se dezvoltă treptat, transformându-se în forme complexe şi, evident, în Om. A fost luată în calcul această ipoteză?
Thon Taddeo zâmbi îngăduitor, deşi nu califică propunerea ca fiind de-a dreptul copilărească.
— Mă tem că nu, dar mă voi interesa, răspunse el pe un ton care arăta clar că n-o va face.
— Mulţumesc, spuse călugărul şi se aşeză cu sfiiciune.
— Probabil că cea mai îndrăzneaţă cercetare este totuşi desfăşurată de prietenul meu, Thon Esser Shon, continuă înţeleptul. Reprezintă o încercare de a sintetiza materia vie. Thon Esser speră să creeze protoplasmă vie folosind doar şase elemente de bază. Această lucrare ar putea conduce la — poftim? Aveţi o întrebare?
Un călugăr din rândul al treilea se ridicase şi tocmai se înclina către vorbitor. Abatele întinse capul în faţă, îşi miji ochii să vadă mai bine şi, spre groaza lui, îl recunoscu pe fratele Armbruster, bibliotecarul.
— Vă rog să-i faceţi un hatâr unui bătrân, hârâi călugărul, rostind cuvintele greoi, cu o intonaţie monotonă. Acest Thon Esser Shon, care se mărgineşte la doar şase elemente, e foarte interesant. Mă întrebam dacă… i se îngăduie să-şi folosească ambele mâini?
— Păi, eu… Thon Taddeo făcu o pauză şi se încruntă.
— Şi aş mai vrea să ştiu, urmă Armbruster cu glas egal şi domol, dacă această minunată faptă trebuie realizată din poziţie şezând, stând în picioare ori culcat. Ori poate călare pe cal, suflând în acelaşi timp în două trompete?!
Novicii nu-şi putură reţine chicotelile. Abatele se ridică grăbit.
— Frate Armbruster, ai fost prevenit. Până nu-ţi ceri scuze, vei fi excomunicat de la masa comună. Poţi aştepta în Capela Sfintei Fecioare.
Bibliotecarul făcu o nouă plecăciune şi se strecură tăcut afară din sală, păşind cu umilinţă, dar având o licărire de triumf în ochi. Abatele se scuză în şoaptă faţă de savant, dar privirea acestuia deveni dintr-o dată glacială.
— În concluzie, spuse el, v-am prezentat pe scurt speranţele pe care, după părerea mea, şi le pune lumea în revoluţia intelectuală ce abia a început. Cu ochi febrili, privi roată la membrii asistenţei şi vocea trecu de la tonul laconic la ritmuri înflăcărate. Stăpâna noastră de până acum a fost Ignoranţa. De la moartea imperiului, ea a rămas netulburată pe tronul destinat Omului. Dinastia ei e veche de când lumea. Dreptul ei de a domni e considerat legitim. Aşa au afirmat şi înţelepţii din vechime.
Ziua de mâine însă va întrona un alt prinţ. Înţelepţi şi oameni de ştiinţă îl vor susţine pe domnitor, iar universul va ajunge să-i cunoască puterea. Numele său e Adevărul. Imperiul său va cuprinde întregul Pământ. Iar stăpânirea Omului asupra Pământului se va reînnoi. Peste un secol, oamenii vor zbura prin aer cu păsări mecanice. Vehicule din metal vor alerga pe drumuri din piatră făcută de om. Vor exista clădiri de treizeci de etaje, nave care vor coborî în adâncul mării, maşini care să facă toată munca.
Şi cum se va petrece asta? Făcu o pauză şi-şi coborî vocea. Din nefericire, la fel cum apar toate schimbările. Şi-mi pare rău că va fi aşa. Prin violenţă şi revoltă, prin foc şi furie dezlănţuită, fiindcă nici o transformare a lumii nu are loc în mod paşnic.
Aruncă o privire în jur, întrucât între călugări se iscase un murmur uşor.
— Aşa va fi. Noi nu dorim asta.
— Dar de ce?
— Ignoranţa e atotputernică. Mulţi nu vor avea de câştigat din detronarea ei. Sunt nenumăraţi aceia care se îmbogăţesc graţie domniei ei întunecate. Curtea îi este alcătuită dintre aceştia, iar în numele său unii guvernează şi înşeală, se îmbogăţesc şi-şi trec puterea din tată-n fiu. Se tem până şi de ştiinţa de carte, întrucât cuvântul scris reprezintă un alt canal de comunicare ce i-ar putea ajuta pe duşmanii lor să devină uniţi. Armele lor sunt bine ascuţite şi le folosesc cu pricepere. Aceştia vor aduce războaiele pe lume atunci când interesele lor vor fi primejduite, iar violenţa ce va urma are să dăinuie până când structura societăţii, aşa cum există ea în prezent, se va transforma în ruine şi se va naşte o societatea nouă. Îmi pare rău. Dar astfel văd eu lucrurile.
Vorbele lui aduseră o nouă tăcere mohorâtă în sală. Dom Paulo simţi cum i se năruie speranţele, fiindcă profeţia exprima părerile probate de cunoaştere ale savantului. Thon Taddeo avea cunoştinţă de planurile militare ale monarhului său. Putea alege: să le aprobe, să le respingă sau să le considere drept fenomene impersonale pe care, asemenea inundaţiilor, foametei sau furtunilor, nu le putea influenţa în nici un fel.
Era evident, prin urmare, că le accepta drept inevitabile, pentru a se feri de a emite o judecată morală. Să fie sânge, arme şi plânsete…
Cum de putea un asemenea om să-şi calce în picioare conştiinţa şi să abdice de la răspunderea ce-o avea?, şi încă atât de uşor! Gândul îl făcu pe abate să se cutremure.
Dar apoi îşi reaminti cuvintele: Fiindcă în vremurile acelea Dumnezeu îi îngăduise pe înţelepţi să cunoască mijloacele prin care însăşi lumea să poată fi distrusă…
Tot El le îngăduise să ştie şi cum ar putea fi salvată şi, ca întotdeauna, le permisese să aleagă singuri. Pesemne că toţi aleseseră la fel ca Thon Taddeo acum. Să se spele pe mâini în faţa mulţimilor. Îngrijiţi-vă singuri. Ca nu cumva să fie ei înşişi crucificaţi.
Dar fuseseră oricum crucificaţi. Lipsiţi de orice demnitate. Întotdeauna e cineva bătut în cuie pe ea şi lăsat să atârne, iar dacă alunecă, i se bat din nou…
Se lăsă o tăcere profundă. Savantul terminase de vorbit.
Abatele privi prin sală. Jumătate dintre călugări căutau din ochi către intrare. La început nu reuşi să distingă nimic.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă în şoaptă pe Gault.
— A sosit un bătrân bărbos şi purtând un şal, sâsâi Gault. Seamănă cu… Nu, nu-i adevărat…
Dom Paulo se ridică şi păşi către partea din faţă a podiumului pentru a privi la silueta neclară, învăluită în umbre. Apoi ridică puţin glasul:
— Benjamin?
Silueta făcu o mişcare. Îşi înfăşură mai strâns şalul în jurul umerilor schilozi şi păşi şontâcăit spre lumină. Se opri iar, bolborosind ceva în barbă şi se uită roată; apoi privirea lui căzu pe savantul aflat la tribună.
Rezemându-se într-un toiag strâmb, bătrânul slăbănog păşi chinuit către tribună, fără să-şi dezlipească ochii de la bărbatul care stătea dinapoia ei. Thon Taddeo îl privi la început cu o uimire amuzată, însă când văzu că nimeni nu se clinteşte şi nu vorbeşte, pe măsură ce bătrânul se apropia de el, începu să pălească. Chipul bărbos radia ferocitatea plină de speranţă a unei dorinţe fierbinţi şi atotputernice care ardea cu mai multă forţă în el decât principiul vieţii care ar fi trebuit să se ridice de mult la ceruri.
Bătrânul se dădu aproape de tribună, se opri. Ochii îl măsurară pe vorbitorul tulburat. Buzele îi tresăriră. Zâmbi. Întinse o mână tremurândă către savant. Thonul se trase înapoi, pufnind dispreţuitor.
Pustnicul se dovedi agil. Urcă dintr-un salt pe podium, ocoli tribuna şi-l apucă pe savant de braţ.
— Ce-i nebunia…?
Benjamin îi frământă braţul, privind în acelaşi timp în ochii savantului.
Chipul i se înnegura. Strălucirea păli. Lăsă braţul să cadă. Pe măsură ce speranţa i se stingea, din plămânii bătrâni şi uscaţi se auzi un oftat lung şi îndurerat. Pe faţă îi reveni surâsul etern cunoscător al Bătrânului Evreu de pe Munte. Se întoarse către adunare, îşi azvârli braţele în lături şi ridică grăitor din umeri.
— Nici acesta nu este El, le spuse cu dezamăgire în glas, apoi ieşi şchiopătând.
După aceea, ceremonia îşi pierdu orice solemnitate.
Mesagerul sosi cu veşti întunecate în cea de-a zecea săptămână a şederii lui Thon Taddeo la abaţie. Capul dinastiei de Laredo poruncise ca trupele Texarkanei să fie evacuate neîntârziat din regatul său. În aceeaşi noapte, regele muri otrăvit şi între Laredo şi Texarkana se declară stare de beligerantă. Războiul nu avea să dureze mult. Se putea presupune cu oarecare certitudine că războiul se încheiase la o zi după ce începuse şi că Hannegan stăpânea acum toate pământurile şi popoarele de la Fluviul Roşu până la Rio Grande.
Situaţia aceasta fusese anticipată, dar nu şi alte veşti.
Hannegan al II-lea, prin Voinţa Domnului, Primar, Vicerege al Texarkanei, Apărător al Credinţei şi Păstor Suprem al Câmpiilor, după ce-l găsise pe monseniorul Marcus Apollo, nunţiu papal, vinovat de „trădare” şi spionaj, poruncise ca el să fie spânzurat, iar apoi, înainte de a-şi da duhul, să fie dat jos din ştreang, tras pe roată, sfârtecat în patru şi jupuit, drept pildă pentru cei care ar mai încerca să submineze statul Primarului. Îmbucătăţit, trupul preotului fusese azvârlit la câini.
Nici nu mai era nevoie ca mesagerul să adauge că Texarkana fusese pusă sub interdict absolut printr-un decret papal care cuprindea şi câteva aluzii confuze, dar ameninţătoare la Regnans in Excelsis, o bulă emisă în secolul al şaisprezecelea, care poruncea detronarea unui monarh. Deocamdată nu existau ştiri despre contramăsurile întreprinse de Hannegan.
În Câmpii, forţele laredane vor trebui acum să poarte lupte cu triburile nomade pentru a se întoarce acasă, iar odată ajunşi la propriile graniţe, se vor vedea siliţi să depună armele, fiindcă naţiunea şi neamul lor erau ostatece.
— Tragică poveste! constată Thon Taddeo, cu o sinceritate aproape evidentă. Ţinând seama de naţionalitatea mea, mă ofer să plec imediat.
— De ce? întrebă Dom Paulo. Doar nu aprobi acţiunile lui Hannegan, sau mă înşel?
Savantul ezită, apoi clătină din cap. Privi în jur să se asigure că nu trăgea nimeni cu urechea la discuţia lor.
— Personal, le condamn. Dar în public… Ridică din umeri. Trebuie să mă gândesc la colegiu. Dacă s-ar pune doar problema propriei mele vieţi, atunci…
— Înţeleg.
— Pot să îndrăznesc a-mi spune părerea în secret?
— Desigur.
— Atunci cineva ar trebui să avertizeze Noua Romă să nu mai lanseze ameninţări fără acoperire. Hannegan e în stare să crucifice câteva zeci de Marcus Apollo.
— În acest caz, noii martiri vor ajunge în Ceruri; Noua Romă nu lansează ameninţări fără acoperire.
Thon Taddeo oftă.
— Mi-am închipuit că aşa veţi privi lucrurile, însă eu îmi reînnoiesc oferta de a pleca.
Semnele rupturii apăruseră. După aceea, savantul preferă să rămână mai mult singur, discutând arareori cu călugării. Relaţia lui cu fratele Kornhoer deveni vădit rece, deşi inventatorul îşi petrecea o oră-două în fiecare zi pentru întreţinerea şi verificarea dinamului şi lămpii şi pentru a se ţine la curent cu progresele înregistrate de Thon în munca lui, care se desfăşura acum cu o grabă neobişnuită. Ofiţerii se aventurau arareori afară din casa de oaspeţi.
Apărură şi semne ale exodului din regiune. Dinspre Câmpii veneau mereu zvonuri tulburătoare. Oamenii din satul Sanly Bowitts îşi găsiră motive pentru a pleca pe neaşteptate în pelerinaje ori în vizite spre alte meleaguri. Până şi vagabonzii şi cerşetorii părăseau localitatea. Ca întotdeauna, neguţătorii şi meşteşugarii se văzură siliţi să aleagă între a-şi lăsa bunurile la îndemâna tâlharilor şi hoţilor sau a rămâne locului ca să şi le vadă prădate.
Un comitet cetăţenesc, în frunte cu primarul satului, veni în vizită la abaţie pentru a solicita adăpost pentru localnici în eventualitatea unei invazii.
— Sfatul meu hotărât, le spuse abatele după câteva ore de tratative, este următorul: vom primi toate femeile, copiii, invalizii şi bătrânii fără a ne opune. Dar în ce-i priveşte pe bărbaţii în stare să ia arma în mână, vom judeca fiecare caz în parte şi pesemne că pe unii îi vom izgoni.
— De ce? întrebă primarul.
— Ar trebui să-ţi fie limpede de ce, mai cu seamă ţie! spuse Dom Paulo tăios. S-ar putea să fim şi noi atacaţi, dar dacă nu suntem asaltaţi direct, noi vrem să rămânem deoparte. Nu voi îngădui ca acest loc să fie folosit drept garnizoană de unde să se lanseze un contraatac, chiar dacă singurul atac este îndreptat împotriva satului. Deci, în cazul bărbaţilor capabili să ia arma în mână, va trebui să insistăm asupra unui legământ, să apere abaţia sub comanda noastră. Şi vom hotărî noi înşine dacă un legământ poate fi crezut ori nu.
— Nu mi se pare cinstit! urlă un membru al comitetului. Veţi face discriminări…
— Doar împotriva acelora în care nu ne putem încrede. Ce s-a întâmplat? Speraţi să ţineţi ascunsă o forţă de rezervă aici? Ei bine, nu voi permite aşa ceva. N-o să vă instalaţi o parte a miliţiei oraşului tocmai aici. Acestea sunt ultimele mele cuvinte.
Aşa stând lucrurile, comitetul nu putu să refuze ajutorul ce li se oferea. Nimeni nu se mai opuse. Dom Paulo era dispus să-i primească pe toţi dacă se ajungea la o asemenea situaţie, dar pentru moment voia să zădărnicească planurile prin care sătenii aveau de gând să amestece abaţia în strategii militare. Mai târziu vor apărea şi ofiţeri din Denver, cu rugăminţi similare; pe ei i-ar interesa mai degrabă să salveze regimul politic decât vieţi umane. Era hotărât să le dea acelaşi răspuns.
Deşertul începu să colcăie de rătăcitori veniţi dinspre răsărit. Neguţători, vânători şi păstori, mergând spre apus, aduceau veşti de la Câmpie. Molima bântuia printre turmele nomazilor ca un foc dezlănţuit în preerie; foametea părea inevitabilă. După prăbuşirea dinastiei laredane, trupele se spărseseră în două, ca urmare a unei revolte. O parte dintre soldaţi se întorceau acasă, aşa cum li se poruncise, în vreme ce alţii se puseseră sub un cumplit jurământ să mărşăluiască împotriva Texarkanei şi să nu se oprească decât după ce-i luau capul lui Hannegan ori piereau în această încercare. Slăbiţi de schismă, laredanii erau treptat decimaţi de raidurile de hărţuială ale războinicilor Ursului Turbat, însetaţi să se răzbune împotriva celor ce le adusese molima. Se zvonea că, în generozitatea sa, Hannegan se oferise să transforme neamurile Ursului Turbat în dependenţi supuşi, dar numai dacă jură credinţă faţă de legile „civilizate”, îi acceptă consilierii în sfaturile lor şi îmbrăţişează religia creştină. „Supuneţi-vă ori muriţi de foame” era soarta pe care destinul şi Hannegan o ofereau popoarelor de păstori. Multe vor prefera să piară de foame decât să se plece în faţa unui stat agrar-ne-guţătoresc. Se spunea că Hongan Os îşi urla sfidarea spre miazăzi, miazănoapte şi spre ceruri; pe ultima dintre acestea o împlinea arzând câte un şaman pe zi pentru a-i pedepsi pe zeii tribali care-l trădaseră. Ameninţa că va deveni creştin doar dacă zeii creştini îl vor ajuta să-şi măcelărească vrăjmaşii.
Poetul dispăru de la abaţie în timpul scurtei vizite a unui grup de păstori. Thon Taddeo observă primul absenţa Poetului din casa de oaspeţi şi se înteresă de soarta versificatorului călător.
Dom Paulo se încruntă surprins.
— Eşti sigur că a plecat? întrebă el. De multe ori îşi petrece zilele prin sat sau se duce pe podiş să se ia la harţă cu Benjamin.
— Lipsesc lucrurile, spuse thonul. A dispărut totul din camera lui.
Abatele se strâmbă.
— E semn rău când pleacă Poetul. Fiindcă veni vorba, dacă lipseşte cu adevărat, atunci te-aş sfătui să-ţi faci imediat inventarul propriilor lucruri.
Thon Taddeo privi gânditor în zare.
— Deci asta-i calea pe care au luat-o ghetele mele…
— Neândoielnic.
— Le-am trimis să fie lustruite. Nu mi-au fost înapoiate. S-a întâmplat în ziua când voia să-mi dărâme uşa.
— Să-ţi dărâme… cine, Poetul!
Thon Taddeo chicoti.
— Regret, dacă i-am făcut o glumă. Am luat ochiul de sticlă. Vă amintiţi seara în care l-a lăsat pe masa din refectoriu?
— Da.
— Eu l-am luat.
Îşi desfăcu băierile pungii, cotrobăi prin ea o clipă, apoi aşeză globul ocular al Poetului pe biroul abatelui.
— Ştia că eu i l-am luat, dar am negat mereu. De atunci încoace am glumit cu el, născocind chiar zvonul că în realitate era vorba de ochiul de mult dispărut al idolului Bayring şi că ar trebui înapoiat muzeului. După o vreme, a devenit tare nestăpânit. Sigur că aveam de gând să i-l dau înapoi, înainte de a pleca spre casă. Credeţi că se va întoarce după plecarea noastră?
— Mă îndoiesc, spuse abatele cuprins de un vag fior, când ochii îi căzură pe globul de sticlă. Dar, dacă vrei, îl voi păstra. Deşi e la fel de probabil să apară tocmai în Texarkana, căutându-l acolo. Susţine că-i un talisman cu puteri deosebite.
— Cum asta?
Dom Paulo zâmbi.
— Spune că vede mult mai bine când îl poartă.
— Ce prostie! Thon Taddeo tăcu o clipă; evident, oricând dispus să ia în consideraţie vreo idee, indiferent cât de stranie ar fi fost ea, se gândi, apoi adăugă: Nu-i absurd? Decât dacă umplerea orbitei goale influenţează cumva muşchii ambilor ochi. Aşa pretinde el?
— Jură că nu poate vedea la fel de bine fără el. Afirmă că trebuie să-l poarte pentru a percepe „inţelesurile adevărate”, deşi îi provoacă dureri cumplite de cap când îl ţine mult. Dar nimeni nu ştie vreodată când spune adevăruri, născociri ori alegorii. Dacă născocirile sunt îndeajuns de meşteşugite, mă îndoiesc că Poetul va recunoaşte existenţa vreunei deosebiri între ele şi realitate.
Thon Taddeo surâse enigmatic.
— Când era ieri în faţa uşii mele, a urlat că eu am mai multă nevoie de ochi decât el. Asta-mi pare a sugera că-l socoteşte a fi, în sine, un fetiş cu puteri mari, bun pentru oricine. Mă-ntreb de ce.
— A spus că tu ai nevoie de el? Ha-ha!
— Ce vă amuză?
— Iartă-mă. Probabil c-a vrut să te insulte. Prefer să nu fac efortul de a-ţi explica insulta Poetului; m-ar putea face părtaş la ea.
— Nicidecum. Sunt curios să aflu.
Abatele aruncă o privire către imaginea Sfântului Leibowitz, aflată în colţul încăperii.
— Poetul folosea ochiul de sticlă drept etern subiect de glumă. Când voia să ia o hotărâre, sau să cugete la ceva, sau să analizeze o părere, obişnuia să şi-l aşeze în orbită. Şi-l scotea din nou când vedea ceva ce-l nemulţumea, când se prefăcea că trece vreo întâmplare cu vederea ori când vroia să facă pe prostul. Când îl purta, îşi schimba şi firea. Fraţii începuseră să-i spună „conştiinţa Poetului”, iar el accepta gluma asta. Uneori ţinea lecţii şi demonstraţii despre avantajele unei conştiinţe de circumstanţă. Pretindea că era posedat de o obligaţie frenetică — ceva banal, de obicei, cum ar fi îndemnul de a bea o sticlă de vin.
Purtând ochiul, mângâia sticla de vin, îşi lingea buzele, gemea şi gâfâia, apoi îşi retrăgea mâna ca ars. În cele din urmă, dorinţa îl stăpânea din nou. Înşfăca sticla, îşi turna un degetar într-o cupă şi se desfăta pe lângă el vreme de o secundă. Iar atunci conştiinţa revenea şi el arunca vinul cât colo. Curând după aceea se uita cu jind la vin, începea să geamă şi să saliveze, dar încă se lupta cu dorinţa — abatele pufni în râs fără să vrea — şi era înfiorător să-l urmăreşti. Când, în cele din urmă, era istovit, îşi scotea ochiul de sticlă. De îndată ce nu-l mai avea, se calma ca din senin. Constrângerea înceta să mai fie obligatorie. Redevenit rece şi arogant, îşi lua sticla, privea în jur şi râdea.
„Oricum o s-o fac”, obişnuia să spună. Apoi, deşi toată lumea se aştepta s-o bea, el arbora un zâmbet senin şi-şi turna vinul din sticlă în cap. Avantajul unei conştiinţe detaşabile, înţelegi?
— Deci el îşi închipuie că mi-e mai necesar decât lui.
Dom Paulo ridică din umeri.
— E doar Poetul-puşlama!
Savantul pufni amuzat. Împunse cu degetul sferoidul din sticlă şi-l rostogoli de-a latul biroului. Deodată izbucni în râs.
— Mărturisesc că-mi place. Cred că ştiu cui i-ar fi de mai mult folos decât Poetului. Probabil că-l voi păstra. Îl luă între degete, îl aruncă în sus şi-l prinse, apoi privi pe furiş către abate.
Paulo se mulţumi să ridice din nou din umeri.
Thon Taddeo lăsă ochiul să cadă în pungă.
— I-l înapoiez dacă va veni să mi-l ceară. Şi apropo de asta, vroiam să vă spun: munca mea aici e aproape terminată. Peste câteva zile vom pleca.
— Nu te sperie luptele ce se dau pe Câmpii?
Thon Taddeo se încruntă spre perete.
— Urmează să facem tabără la un munte izolat, situat la vreo săptămână de mers călare de aici. Un grup de, ăă… escorta noastră ne va întâmpina acolo.
— Sper din inimă că de când ai încheiat aranjamentele şi până în prezent, spuse abatele gustând izul politicos de ferocitate al gândului, grupul de escortă nu şi-a schimbat orientarea politică. În asemenea vremuri, e din ce în ce mai greu să deosebeşti vrăjmaşii de prieteni.
Thon Taddeo roşi.
— Mai ales dacă ei vin din Texarkana, vreţi să spuneţi?
— N-am spus asta.
— Părinte, să fim cinstiţi unul faţă de celălalt. Nu pot lupta împotriva prinţului care face posibilă munca mea, indiferent ce cred eu despre orientările sau politica lui. Las impresia că-l sprijin, de formă, ori că nu-l bag în seamă, de dragul colegiului. Dacă-şi va întinde stăpânirea, colegiul ar putea să profite de asta. Dacă şi colegiul prosperă, omenirea va scoate un profit de pe urma eforturilor noastre.
— Cei ce vor supravieţui, probabil.
— Adevărat, dar acest lucru rămâne valabil în orice caz.
— Ba nu, nu… Acum douăsprezece secole nici măcar supravieţuitorii n-au tras vreun profit. Trebuie s-o luăm mereu de la capăt?
Thon Taddeo făcu un gest de neputinţă.
— Şi eu ce pot face? întrebă el iritat. Hannegan e prinţul, nu eu.
— Dar tu promiţi să restitui Omului puterea de a controla natura. Cine va hotărî modul de folosire a puterii pentru a controla stihiile naturale? Cine va folosi forţa? în ce scop? Cum o veţi ţine în frâu? Asemenea hotărâri pot fi încă luate. Dar dacă tu şi grupul tău nu le luaţi acum, curând le vor lua alţii în locul vostru. Spui că omenirea va profita. Cine va plăti prin suferinţă? Un oarecare prinţ care-şi semnează scrisorile cu X? Sau chiar crezi că universitatea se poate ridica deasupra ambiţiilor lui, atunci când îşi va da seama că reprezentaţi o valoare pentru el?
Dom Paulo nu se aşteptase să-l convingă. Dar, cu tristeţe apăsătoare în suflet, observă răbdarea infinită cu care Thon îl ascultă până termină ce avea de spus; era toleranţa unui om ce ascultă o argumentare pe care, spre propria-i mulţumire, a respins-o de mult.
— Sugerezi, de fapt, să mai aşteptăm puţin, spuse savantul. Adică să dizolvăm colegiul ori să-l mutăm în deşert şi, într-un fel sau altul — lipsiţi de aur şi argint care să ne slujească — să reînviem o ştiinţă teoretică şi experimentală încet şi dureros, fără a spune-o nimănui. Adică s-o păstrăm pentru ziua în care Omul va deveni bun, pur, sfânt şi înţelept.
— Nu exact asta am vrut…
— N-ai vrut să spui exact acest lucru, dar aşa am înţeles eu din cuvintele dumitale. Ascundeţi ştiinţa cât mai departe, nu încercaţi s-o aplicaţi, nu încercaţi să faceţi nimic până când omul nu va deveni sfânt. Ei bine, nu vom reuşi. Aţi făcut-o voi înşivă aici, în această abaţie, generaţii întregi.
— Noi n-am ascuns nimic.
— N-aţi ascuns, dar aţi trecut ştiinţa sub tăcere şi nimeni n-a ştiut că ea există; n-aţi făcut nimic cu ea.
Un val de furie aprinse ochii preotului.
— Cred că a sosit clipa să-l cunoşti pe fondatorul nostru, mormăi el şi arătă cu degetul spre sculptura în lemn din colţ. Înainte ca lumea să înnebunească, a fost om de ştiinţă ca şi tine şi a fugit să-şi caute scăparea. El a întemeiat acest Ordin pentru a salva ce se mai putea din documentele fostei civilizaţii. „Salvate” din faţa a ce şi pentru ce? Uite-l unde stă, vezi licărirea focului? Cărţile? Aşa de puţin dorea lumea ştiinţa pe vremea aceea şi secole de-a rândul mai apoi… Prin urmare, a murit pentru noi. Legenda spune că atunci când l-au stropit cu motorină, el le-a cerut o cană din ea. Oamenii şi-au închipuit că o ia drept apă şi-au râs, dar i-au dat. El a bine-cuvântat-o — unii spun că motorina s-a preschimbat în vin când a făcut semnul crucii — iar apoi a rostit: Hic est enim calix Sanguinis Mei şi a băut-o înainte să fie spânzurat şi ars. Să-ţi citesc o listă a martirilor noştri? Să numesc toate bătăliile pe care le-am purtat pentru a păstra intacte aceste documente? Pe toţi călugării care au orbit în camera copiştilor? Pentru tine? Şi totuşi afirmi că n-am făcut nimic cu ştiinţa, am trecut-o sub tăcere.
— Nu cu intenţie, se scuză savantul, dar de fapt asta aţi făcut şi tocmai din motivele care, după părerea dumneavoastră, ar trebui să mă anime şi pe mine. Părinte, dacă încercaţi să păstraţi cunoaşterea până când oamenii vor deveni mai înţelepţi, lumea n-o va avea niciodată.
— Constat că neînţelegerea e fundamentală! spuse îmbufnat abatele. A-l sluji mai întâi pe Dumnezeu sau pe Hannegan, asta-i alegerea pe care trebuie s-o faci.
— Atunci, nu prea am de ales, răspunse Thon Taddeo. Aţi voi să lucrez pentru Biserică? Dispreţul din vocea lui era de netăgăduit.
Era joia din Octava Tuturor Sfinţilor. Pregătindu-se de plecare, Thon şi oamenii săi se găseau în subsol, sortându-şi notiţele şi hârtiile. În jurul lor se strânsese un mic grup de călugări şi, pe măsură ce momentul despărţirii se apropia, spiritul de amiciţie creştea. Deasupra capetelor, lampa cu arc încă mai sfârâia, umplând bilblioteca cu strălucirea ei alb-albăstruie şi orbitoare, iar echipa de novici ostenise învârtind dinamul acţionat manual. Lipsa de experienţă a novicelui care stătea în capul scării pentru a regla mereu arcul electric făcea ca lumina să pâlpâie nebuneşte; el îl înlocuise pe operatorul priceput care era ţintuit acum în infirmerie cu comprese reci pe ochi.
Thon Taddeo răspundea la întrebările privitoare la lucrarea sa cu mai puţină reţinere decât de obicei, făcând uitată teama de subiecte controversate, precum refractibilitatea luminii ori ambiţiile lui Thon Esser Shon.
— Acum, spuse el, dacă această ipoteză nu este lipsită de sens, există posibilitatea de a afla o confirmare prin metoda observării. Mi-am stabilit ipoteza cu ajutorul câtorva formule matematice noi, sau mai curând foarte vechi, sugerate de studierea Memorabiliei voastre. Ipoteza pare să ofere o explicaţie mai simplă asupra fenomenelor optice, dar, cinstit să fiu, la început n-am găsit modalitatea de a o testa. Fratele Kornhoer s-a dovedit de mare ajutor în această privinţă. Dădu din cap spre inventator şi-i zâmbi, apoi desfăcu o schiţă a dispozitivului de testare propus.
— Ce reprezintă? întrebă cineva după câteva momente de mirare.
— Ei bine, acesta e un grup de plăci din sticlă. Un fascicul de raze care loveşte grupul va fi parţial reflectat şi parţial transmis mai departe. Partea reflectată va fi polarizată. Acum reglăm aranjamentul pentru a reflecta lumina prin acest lucru, născut dintr-o idee a Fratelui Kornhoer, şi permitem luminii să cadă pe acest al doilea strat de plăci din sticlă. El este aşezat exact la unghi drept pentru a reflecta tot fasciculul polarizat şi nu transmite aproape nici o rază. Privind prin sticlă, abia dacă vedem lumina. Toate acestea au mai fost încercate. Acum însă, dacă ipoteza mea e corectă, închiderea acestui comutator la înfăşurarea de câmp a Fratelui Kornhoer va provoca o intensificare bruscă a luminii transmise. Dacă nu se verifică — ridică din umeri — atunci renunţăm la ipoteză.
— Mai curând aţi putea renunţa la înfăşurare, sugeră cu modestie fratele Kornhoer. Nu sunt sigur că va produce un câmp îndeajuns de puternic.
— Eu sunt sigur. Ai un simţ deosebit pentru astfel de lucruri. Mi se pare mai uşor să dezvolt o teorie abstractă decât să concep o modalitate practică de a o testa. Însă tu posezi darul remarcabil de a vedea totul în funcţie de şuruburi, sârme şi lentile, pe când eu rămân încă sclavul simbolurilor abstracte.
— Thon Taddeo, în primul rând mie nu mi-ar trece nicicând prin minte abstracţiuni.
— Frate, am alcătui o echipă bună împreună. Tare mult aş vrea să te alături colegiului nostru, măcar pentru o vreme. Crezi că abatele îţi va îngădui să pleci?
— Nici nu îndrăznesc să mă gândesc, murmură inventatorul, simţindu-se brusc stânjenit.
Thon Taddeo se întoarse către ceilalţi.
— Am auzit vorbindu-se de „fraţi în concediu”. Nu-i adevărat că unii membri ai comunităţii voastre lucrează temporar în alte părţi?
— Doar foarte puţini, Thon Taddeo, spuse un tânăr preot. Înainte, Ordinul punea funcţionari, scribi şi secretari la dispoziţia clerului, dar şi a curţilor regale sau ecleziastice. Dar asta s-a întâmplat pe vremea celor mai cumplite necazuri şi lipsuri de la abaţie. Fraţii care au lucrat astfel ne-au ajutat uneori să nu pierim de foame. Dar acum nu mai e nevoie şi a devenit un obicei rar folosit. Desigur, avem câţiva fraţi care studiază la Noua Romă, dar…
— Asta e! spuse Thon brusc entuziasmat. O bursă la colegiu pentru tine, Frate. Am discutat cu abatele vostru şi…
— Da? întrebă tânărul preot.
— Ei, deşi nu suntem de acord asupra unor lucruri, îi înţeleg unele puncte de vedere. Mă gândeam că un schimb de burse ar putea îmbunătăţi relaţiile. Se va prevedea o plată, desigur, şi sunt sigur că abatele ar putea folosi banii pentru o cauză bună.
Fratele Kornhoer îşi lăsă capul în pământ şi nu spuse nimic.
— Asta-i bună! Savantul începu să râdă. Nu pari prea încântat de invitaţie, Frate.
— Mă simt flatat, bineînţeles. Dar nu eu hotărăsc în astfel de chestiuni.
— Da, înţeleg asta. Dar n-aş îndrăzni să-i propun aşa ceva abatelui dacă ideea nu-ţi face plăcere.
Fratele Kornhoer ezită.
— Eu m-am dedicat religiei, recunoscu el în cele din urmă, adică unei vieţi de rugăciune. Noi socotim şi munca un fel de rugăciune. Dar obiectul de colo — şi făcu un gest către dinam — pentru mine e mai mult o joacă. Cu toate acestea, dacă Dom Paulo ar fi să mă trimită…
— Ai pleca cu inima îndoită, încheie savantul cu tristeţe în glas. Sunt sigur că aş putea convinge colegiul să-i trimită abatelui vostru cel puţin o sută de hannegani de aur pe an, cât te-ai afla printre noi. Eu… Tăcu şi privi în jur la expresiile de pe chipurile lor. Iertaţi-mă, am spus ceva rău?
Ajuns la jumătatea scării, abatele se opri o clipă şi privi cercetător la grupul din subsol. Câţiva călugări întoarseră capetele spre el. După câteva secunde, Thon Taddeo observă prezenţa abatelui şi o salută cu o înclinare din cap.
— Tocmai vorbeam despre dumneavoastră, Părinte, spuse el. Dacă aţi auzit cumva, aş dori să vă explic mai…
Dom Paulo clătină din cap.
— Nu-i nevoie.
— Dar aş vrea să…
— Nu poate aştepta? În clipa asta sunt grăbit.
— Desigur, spuse savantul.
— Mă întorc imediat. Urcă din nou scările. Părintele Gault îl aştepta în curte.
— Domne, au aflat deja? întrebă stareţul sumbru.
— N-am întrebat, dar sunt sigur că nu, răspunse abatele. Discută tot soiul de nimicuri. Ceva despre intenţia lor de a-l lua cu ei în Texarkana pe Fratele K.
— Atunci n-au auzit, asta-i sigur.
— Da. Unde-i acum?
— În casa de oaspeţi, Domne. Medicul e cu el. Delirează.
— Câţi dintre fraţi ştiu că-i aici?
— Vreo patru. Cântam Nona când a apărut la poartă.
— Spune-le celor patru să nu discute cu nimeni. Apoi alătură-te oaspeţilor noştri în subsol. Poartă-te frumos şi ai grijă să nu afle.
— Dar, Domne, n-ar trebui să-i anunţăm înainte de plecare?
— Ba da. Dar lasă-i întâi să-şi termine pregătirile. Ştii că asta nu-i va împiedica să se întoarcă. Dar, pentru a evita situaţiile stânjenitoare, să aşteptăm până în ultima clipa pentru a le spune. Ai la tine hârtia aceea?
— Nu, am lăsat-o împreună cu celelalte, în casa de oaspeţi.
— Mă duc să-l văd. Avertizează-i pe ceilalţi şi vezi de oaspeţi.
— Da, Domne.
Abatele porni spre casă. Când să intre, fratele farmacist tocmai ieşea din camera fugarului.
— Are să trăiască, Frate?
— Nu ştiu, Domne. Maltratări, înfometare, arsuri, febră, dacă vrea Domnul… Ridică din umeri a neputinţă.
— Pot să-i vorbesc?
— Sunt sigur că mai rău n-o să-i facă. Numai că vorbeşte incoerent.
Abatele intră în cameră şi închise uşa cu fereală.
— Frate Claret?
— Nu mai vreau, gâfâi bărbatul aflat pe pat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu… V-am spus tot ce ştiu. L-am trădat. Acum daţi-mi pace.
Dom Paulo privi plin de milă la secretarul defunctului Marcus Apollo. Ochii îi căzu pe mâinile scribului. În locul unghiilor erau răni infectate.
Abatele se cutremură şi se întoarse spre măsuţa de lângă pat. În grămăjoara de hârtii şi lucruri personale găsi documentul tipărit grosolan, pe care fugarul îl adusese cu sine dinspre răsărit:
HANNEGAN PRIMARUL, prin Voia lui Dumnezeu: Suveran al Texarkanei, Împărat al statului Laredo, Apărător al Credinţei, Doctor în Drept, Căpetenie de Clanuri Nomade şi Păstor Suprem al Câmpiilor, către TOŢI EPISCOPII, PREOŢII ŞI PRELAŢII Bisericii de pe întreg cuprinsul Tărâmurilor Noastre legiuite, Salutări şi AVEŢI GRIJĂ, întrucât aceasta reprezintă LEGEA, cu alte cuvinte, spre ştiinţă:
(1) Deoarece un anumit prinţ străin, un anume Benedict al XXII-lea, Episcop al Noii Rome, considerând că-şi poate asuma o autoritate care de drept şi de fapt nu-i aparţine, asupra clerului acestei naţiuni, a îndrăznit, în primul rind, să pună Biserica din Texarkana sub sentinţa de interdict şi apoi să suspende această sentinţă, creând astfel mare confuzie şi neglijarea spirituală în rândurile credincioşilor, Noi, unicul domnitor legitim al acestui tărâm, acţionând în bună înţelegere cu un conciliu de episcopi şi de clerici, prin prezenta îl declarăm pe susnumitul prinţ şi episcop, Benedict al XXII-lea, drept eretic, simoniac, ucigaş, sodomit şi ateu, nedemn de recunoaştere de către Sfânta Biserică în ţările regatului Nostru, imperiu sau protectorat. Cel care îl slujeşte nu ne slujeşte pe Noi
(2) Dăm de ştire, prin urmare, că atât decretul de interdict, cât şi decretul de suspendare sunt considerate prin prezentul act ABOLITE, ANULATE, DECLARATE NULE ŞI FĂRĂ RELEVANŢĂ, fiindcă ele au fost lipsite de valabilitate dintru început…
Dom Paulo abia dacă-şi aruncă ochii pe restul textului. Nici nu avea nevoie să citească mai departe. Acel AVEŢI GRIJĂ poruncea legitimarea clerului din Texarkana, făcea din administrarea Cuminecăturii de către persoane neautorizate o crimă în faţa legii şi făcea din jurământul de credinţă supremă faţă de Primărie o condiţie pentru împuternicire şi recunoaştere. Actul era semnat nu numai cu semnul Primarului, dar şi de mâna câtorva „episcopi” ale căror nume erau necunoscute abatelui.
Azvârli documentul înapoi pe măsuţă şi se aşeză pe jos, alături de pat. Fugarul ţinea ochii deschişi, se holba doar la tavan şi respira gâfăit.
— Frate Claret?! întrebă abatele blând. Frate…
În subsol, ochii savantului se aprinseseră de exuberanţa necugetată a specialistului care dă năvală în domeniul altuia, doar de dragul de a răspândi neclarităţile peste tot.
— În realitate, da! spuse el ca răspuns la întrebarea unui novice. Chiar am găsit aici o sursă care, cred eu, ar trebui să prezinte interes pentru Thon Maho. Desigur, eu nu sunt istoric, dar…
— Thon Maho? E cel care, hm, încearcă să corecteze Geneza? întrebă părintele Gault, strâmbându-se.
— Da, el e… Începu savantul, se întrerupse şi tresări când îl văzu pe Gault.
— Nu-i nimic, spuse preotul şi chicoti. Mulţi dintre noi considerăm Geneza mai mult sau mai puţin alegorică. Ce-ai descoperit?
— Am găsit un fragment dinainte de Potop care sugerează un concept foarte revoluţionar, după părerea mea. Dacă am interpretat corect cele citite acolo, Omul nu a fost creat decât cu puţin timp înainte de prăbuşirea ultimei civilizaţii.
— Poof-tiim? Şi-atunci care e originea civilizaţiei?
— În nici un caz umanitatea. A fost creată de o rasă care a dispărut în timpul Potopului Focului.
— Dar Sfânta Scriptură vorbeşte despre evenimente petrecute cu mii de ani înaintea Potopului!
Thon Taddeo păstră o tăcere semnificativă.
— Susţii că noi nu suntem coborâtori din Adam? întrebă îngrozit Gault. Nu suntem înrudiţi cu umanitatea istorică?
— Staţi puţin! Eu fac doar o supoziţie, conform căreia rasa dinaintea Potopului, care-şi spunea Om, a reuşit să creeze viaţă. Cu puţin înainte de prăbuşirea civilizaţiei lor, ei au reuşit să creeze strămoşii actualei civilizaţii — „după chipul şi asemănarea lor” — ca specie de servitori.
— Dar chiar dacă respingi complet Apocalipsa, bunul simţ îţi sugerează că te complici în mod inutil! se plânse Gault.
Abatele coborâse tăcut scările. Se opri pe ultimul palier şi ascultă, incapabil să-şi creadă urechilor.
— Aşa s-ar părea, susţinu Thon Taddeo, până-ţi dai seama câte lucruri se explică astfel. Cunoaşteţi legendele Simplificării. Toate ar deveni mai inteligibile, asta-i părerea mea, dacă am considera Simplificarea drept o răscoală a speciei de servitori, cea creată, împotriva speciei originale, aşa cum sugerează documentele fragmentare. Aşa s-ar explica de ce umanitatea din zilele noastre pare atât de nepregătită în comparaţie cu anticii, de ce strămoşii noştri au decăzut, ajungând barbari atunci când stăpânii lor au dispărut, de ce…
— Milostiveşte-te, Doamne, de casa aceasta! strigă Dom Paulo, păşind către firidă. Iartă-ne, Doamne, că nu ştim ce-am făcut.
— Trebuia să-mi dau seama, bolborosi savantul mai mult către sine.
Bătrâhul preot se apropie de oaspetele său ca o furie răzbunătoare.
— Deci suntem doar creaturi făcute de alte creaturi, Domnule Filozof? Făcuţi de zei mai mărunţi decât Dumnezeu şi, prin urmare, nu tocmai perfecţi, bineînţeles. deşi asta nu-i vina noastră?
— E doar o supoziţie, însă ea ar lămuri multe, spuse Thon înţepat, nedorind să se dea bătut.
— Şi ar ierta multe păcate, nu-i aşa? Şi atunci, revolta omului împotriva creatorilor săi a fost, neîndoielnic, un tiranicid îndreptăţit împotriva fiilor din cale-afară de ticăloşi ai lui Adam!
— N-am spus…
— Arată-mi şi mie, Domnule Filozof, acest document uimitor!
Thon Taddeo îşi răsfoi precipitat notiţele. Lumina începu să pâlpâie din ce în ce mai des, întrucât novicii de la roată se încordau înfriguraţi să tragă cu urechea. Puţin numerosul public strâns în jurul savantului rămăsese împietrit, însă intrarea furtunoasă a abatelui îi trezise din starea de uimire mută. Călugării îşi vorbiră în şoaptă, iar unul dintre ei îşi îngădui chiar să râdă.
— Am găsit, anunţă Thon Taddeo, întinzându-i lui Dom Paulo câteva pagini de notiţe.
Abatele le cercetă încruntat şi începu să citească. Tăcerea deveni stânjenitoare.
— Cred c-ai găsit asta în secţiunea cu documente „Nesecrete”, am dreptate? întrebă el după câteva clipe.
— Da, dar…
Abatele continuă să citească.
— Hmm, eu zic să termin de împachetat, mormăi savantul şi se apucă din nou de sortat hârtii. Călugării se foiră neliniştiţi, de parcă ar fi vrut să se strecoare în tăcere din locul acela. Kornhoer rămase pe gânduri.
Lămurit după câteva minute de lectură, cu o mişcare bruscă, Dom Paulo îi înmână stareţului cele câteva foi.
— Lege! porunci el pe un ton aspru.
— Dar ce…?
— Un fragment dintr-o piesă ori dialog, după câte se pare. Ceva despre nişte oameni care creează pe cale artificială fiinţe pentru a le folosi ca sclavi. Iar sclavii se revoltă împotriva creatorilor lor. Dacă Thon Taddeo ar fi citit lucrarea Venerabilului Boedullus, De Inanibus, ar fi găsit acest fragment clasificat drept „probabil fabulă ori alegorie”. Dar pesemne că lui Thon Taddeo puţin îi pasă de aprecierea făcută de Venerabilul Boedullus când poate să-şi dea singur cu părerea.
— Dar ce fel de…?
— Lege!
Cu foile în mână, Gault se dădu la o parte. Paulo se întoarse către savant şi-i vorbi politicos, apăsat şi rar:
— „După chipul lui, Dumnezeu i-a făcut; a făcut bărbatul şi femeia.”
— Remarcile mele au fost simple supoziţii, spuse Thon Taddeo. Libertatea de a face speculaţii este esenţială…
— „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Şi…”
— … pentru progresul ştiinţei. Dacă vreţi să ne tăiaţi aripile prin credinţă oarbă, dogmă absurdă, atunci înseamnă că preferaţi…
— „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: Din toţi pomii din rai poţi să mănânci; iar din pomul cunoştinţei binelui şi râului să…”
— … să lăsaţi lumea în aceeaşi neagră ignoranţă şi superstiţie împotriva cărora afirmaţi că Ordinul vostru a luptat…
— „…nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”
— …mereu. Şi nici noi nu vom putea birui foametea, bolile, naşterile de monştri sau să facem lumea mai bună decât a fost…
— „Atunci şarpele a zis către femeie: Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul?”
— …vreme de douăsprezece secole, dacă orice drum deschis speculaţiilor este blocat şi orice nouă idee denunţată…
— „Şi n-a fost niciodată mai bine, şi nici nu va fi, vor exista doar mai bogaţi ori mai săraci, mai trişti, dar nu mai înţelepţiţi, până în chiar ultima zi.”
Savantul ridică din umeri neajutorat.
— Vedeţi? Ştiam că o să vă supăraţi, dar mi-aţi spus… O, la ce bun? Aveţi propria relatare.
— „Relatarea” pe care am citat-o, Domnule Filozof, nu a fost referitoare la modul în care s-a desfăşurat facerea, ci a felului în care a apărut ispitirea care a dus la Cădere. Tocmai asta ţi-a scăpat? „Şi şarpele i-a zis femeii…”
— Da, dar libertatea de a gândi este esenţială…
— Nimeni n-a încercat să te lipsească de ea. Şi nici nu m-am supărat. Dar amăgirea intelectului doar din mândrie, trufie ori fuga de răspundere sunt fructe ale aceluiaşi copac.
— Vă îndoiţi de curăţenia motivelor mele? întrebă Thon Taddeo, întunecându-se la chip.
— Uneori mă îndoiesc chiar şi de propria mea curăţenie. Nu te acuz de nimic. Dar pune-ţi următoarea întrebare: Ce plăcere găseşti când sari să îmbrăţişezi orbeşte o ipoteză folosind o trambulină atât de fragilă? De ce vrei să discreditezi trecutul, mergând chiar până acolo incât să dezumanizezi civilizaţia dispărută? Ca să nu tragi nici o învăţătură din greşelile ei? Ori fiindcă nu suporţi să fii doar un „redescoperitor”, şi trebuie neapărat să te simţi şi „creator”?
Thon Taddeo şuieră o sudalmă.
— Documentele acestea trebuie înmânate unor oameni competenţi, spuse el furios. Ce ironie!
Lumina pâlpâi şi se stinse. Pana nu era de natură mecanică. Novicii încetaseră să mai învârtă roata.
— Aduceţi lumânări! strigă abatele.
Fură aduse.
— Coboară de acolo, îi spuse Dom Paulo novicelui căţărat pe scară. Şi adu şi obiectul acela. Frate Kornhoer? Frate Korn…
— A intrat adineauri în magazie, Domne.
— Hai, chemaţi-l aici. Dom Paulo se întoarse din nou către savant, înmânându-i documentul ce fusese găsit printre lucrurile Fratelui Claret. Citeşte-l, dacă poţi distinge ceva la lumina luminărilor, Domnule Filozof.
— Un edict al primarului?
— Citeşte-l şi bucură-te de mult iubita-ţi libertate.
Fratele Kornhoer se furişă în încăpere. Purta crucifixul masiv care fusese mutat din arcadă pentru a face loc noii lămpi. Îi întinse crucea lui Dom Paulo.
— Cum de ţi-ai dat seama că-l voiam?
— M-am gândit că a sosit vremea, Domne. Făcu un gest din umeri.
Bătrânul se urcă pe scară şi agăţă crucea de cârligul din fier. În lumina lumânării, corpul sclipea ca aurul. Abatele se întoarse puţin şi strigă de sus spre călugări.
— Cine va mai citi în firida asta, de azi înainte s-o facă ad Lumina Christi!
Când Dom Paulo coborî scara, Thon Taddeo îşi îndesa ultimele notiţe într-o cutie pentru a le sorta cu altă ocazie. Îl privi precaut pe preot, dar nu scoase o vorbă.
— Ai citit edictul?
Savantul dădu din cap.
— Dacă, din întâmplare, doreşti azil politic la noi…
Savantul refuză cu o mişcare hotărâtă din cap.
— Atunci te-aş ruga să mă lămureşti şi pe mine ce-ai vrut să spui cu încredinţarea documentelor unora mai competenţi.
Thon Taddeo lăsă ochii în pământ.
— Am zis-o în iureşul discuţiei, Părinte. Retrag cele spuse.
— Dar ai rămas la aceeaşi părere. Tot timpul aşa ai socotit.
Thon Taddeo nu respinse acuzaţia.
— Atunci ar fi inutil să repet rugămintea de a face demersuri în numele nostru când ofiţerii îi vor povesti vărului tău ce garnizoană minunată ar putea deveni această abaţie. Dar, spre binele lui, aminteşte-i că atunci când altarele Memorabiliei noastre au fost ameninţate, predecesorii noştri n-au ezitat să le apere cu sabia. Tăcu o clipă. Pleci azi sau mâine?
— Cred că astăzi ar fi mai bine, spuse moale Thon Taddeo.
— Voi porunci să vi se pregătească provizii. Abatele se întoarse să plece, dar se opri şi adăugă: Dar când ajungi acasă, transmite-le un mesaj colegilor tăi.
— Desigur. L-aţi scris?
— Nu. Spune-le că aceia care doresc să studieze aici sunt bineveniţi, în ciuda iluminatului care lasă de dorit. Mai ales lui Thon Maho. Sau lui Thon Esser Shon cu cele şase elemente. Atâta vreme cât nu se agaţă cu disperare de erori doar fiindcă au un gust mai plăcut, socot că oamenii trebuie să bâjbâie printre ele pentru a ajunge la adevăr. Mai spune-le, fiule, că atunci când va sosi momentul, şi va sosi într-o bună zi, nu numai preoţii, ci şi filozofii vor avea nevoie de un sanctuar, anunţă-i că zidurile noastre sunt rezistente.
Făcu semn din cap novicilor că erau liberi să meargă la treburile lor, apoi urcă greoi scările să meargă şi să rămână singur în biroul său. Iar asta fiindcă furia se dezlănţuise din nou în pântecul lui şi ştia că urmau momentele de tortură.
Nunc dimittis servum tuum, Domine… Quia viderunt oculi mei salutare…
Poate că durerea sfredelitoare se va elibera de astă dată, îi veni în minte un gând dătător de speranţă. Vru să-l cheme pe părintele Gault să-i asculte confesiunea, dar socoti că era mai bine să aştepte până după plecarea oaspeţilor. Privi din nou, lung, la edict.
O ciocănitură în uşă îi întrerupse chinurile.
— Nu poţi veni mai târziu?
— Regret, dar mai târziu n-o să mai fiu aici, îi răspunse o voce slabă din coridor.
— A, Thon Taddeo, atunci intră. Dom Paulo se îndreptă de spate; îşi stăpâni durerea, încercând nu s-o facă uitată cu totul, ci doar controlând-o, aşa cum ar fi făcut cu un servitor năbădăios.
Savantul intră şi aşeză pe birou un maldăr de hârtii.
— M-am gândit că se cuvine să vă las astea, spuse el.
— Ce avem aici?
— Schiţele fortificaţiilor. Cele pe care le-au făcut ofiţerii. Vă sugerez să le ardeţi neîntârziat.
— De ce-ai făcut gestul acesta? întrebă Dom Paulo printre crampe. După schimbul de cuvinte pe care l-am avut jos…
— Să nu mă-nţelegeţi greşit, îl întrerupse Thon Taddeo. Vi le-aş fi înapoiat oricum, era o chestiune de onoare să nu-i las să batjocorească ospitalitatea dumneavoastră pentru… dar să nu mai vorbim despre asta. Dacă vi le-aş fi dat mai devreme, ofiţerii ar fi avut destul timp să facă încă un set.
Abatele se ridică încet şi-i întinse mâna savantului.
Thon Taddeo ezită.
— Nu vă promit mari eforturi în ce vă priveşte…
— Ştiu.
— …deoarece socot că ceea ce aveţi aici trebuie să rămână deschis în faţa lumii.
— Este, a fost şi va fi întotdeauna.
Îşi strânseră mâinile cu însufleţire, dar Dom Paulo ştia că asta nu era un semn de armistiţiu, ci doar de respect reciproc între duşmani. Probabil că nici nu avea să fie vreodată altfel.
Dar de ce trebuie ca totul să se petreacă la fel?
Avea răspunsul în faţă; şarpele cu şoaptele lui: „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu”. Bătrânul ţesător de minciuni se pricepea să spună jumătăţi de adevăr. Cum să „ştii” binele şi răul decât dacă ai gustat puţin din el? Gustaţi şi veţi fi ca Dumnezeu. Însă nici puterea infinită şi nici înţelepciunea infinită nu pot aduce oamenilor dumnezeirea. Pentru asta ar trebui să existe şi dragoste infinită.
Dom Paulo îl chemă pe tânărul preot. Era vremea plecării. Iar curând avea să sosească un an nou.
Anul acela a adus un torent nemaiântâlnit de ploaie asupra deşertului, făcând seminţe de mult uscate să izbucnească în floare.
Anul acela a fost martor al pătrunderii unor vestigii de civilizaţie în rândul triburilor nomade din Câmpii, şi până şi poporul din Laredo începu să murmure, socotind că poate aşa era mai bine. Roma nu a fost de acord.
În anul acela s-a făcut şi desfăcut un acord temporar între statele Denver şi Texarkana. A fost anul în care Bătrânul Evreu a răspuns din nou vechii lui chemări de Vraci şi Rătăcitor, anul în care călugării Ordinului Albertian al lui Leibowitz au îngropat un abate şi s-au înclinat în faţa altuia nou. Răsăreau speranţe în ziua de mâine.
A fost anul în care un rege a venit călare dinspre răsărit pentru a supune pământul şi a-i deveni stăpân. Acela a fost un an al Omului.
Lângă drumul oropsit de soare care ocolea coasta împădurită a dealului era groaznic de cald, iar arşiţa adâncea şi mai mult setea de care suferea Poetul. După o vreme, ameţit, îşi înălţă capul de la pământ şi încercă să privească în jur. Îmbulzeala se risipise: totul era nemişcat acum, în afară de ofiţerul de cavalerie. Vulturii pluteau mereu mai jos, gata să coboare.
Văzu câţiva refugiaţi zăcând morţi, un cal mort şi ofiţerul muribund, prins sub propriul cal. Când şi când, cavaleristul se trezea şi striga fără vlagă. Ba striga după mama, ba după un preot. Uneori, îşi revenea şi cerea un cal. Ţipetele lui nelinişteau vulturii şi-l râcâia şi mai mult pe suflet pe Poet, care se simţea oricum prost dispus. Era un Poet tare deprimat. Niciodată nu se aşteptase ca lumea să se poarte curtenitor, cuviincios ori măcar cu bun simţ, iar ea rareori îl tratase astfel; adesea se simţise încurajat de consecvenţa grosolăniei şi a prostiei ei. Dar până acum lumea nu-l împuşcase niciodată pe Poet cu muscheta, în abdomen. Găsea că asta nu avea deloc menirea de a-l îmbărbăta.
Ba, şi mai grav, acum nici măcar nu putea învinovăţi lumea de prostie, fiindcă era vorba doar de propria-i nechibzuinţă. El însuşi dăduse dovadă de prostie. Când văzuse grupul de refugiaţi venind dinspre răsărit şi galopând către deal, urmăriţi îndeaproape de o trupă de cavalerişti, îşi văzuse de ale lui şi nu supărase pe nimeni. Pentru a fugi din calea măcelului, se ascunsese după un tufiş care creştea pe marginea taluzului de lângă drum, un punct strategic din care ar fi putut urmări întregul spectacol fără a fi zărit. Nu era bătălia lui. Nu dădea o ceapă degerată pe credinţele politice sau religioase ale refugiaţilor ori ale cavaleriştilor. Dacă soarta hotărâse că trebuia să aibă loc un măcel, ea nici c-ar fi putut găsi un martor mai dezinteresat decât Poetul. Şi atunci, de unde o asemenea pornire oarbă?
Acea pornire îl făcuse să sară de pe taluz şi să-l agaţe pe ofiţerul de cavalerie din şa, să-l înjunghie de trei ori cu cuţitul pe care-l purta la brâu, după care se prăbuşiseră amândoi la pământ. Nu pricepea nicicum de ce-o făcuse. Nu realizase nimic. Oamenii ofiţerului îl împuşcaseră înainte de a apuca să se ridice în picioare. Măcelărirea refugiaţilor continuase. Apoi restul soldaţilor fugiseră mai departe în urmărirea altor refugiaţi, lăsându-şi morţii acolo.
Îşi auzi abdomenul bolborosind. Vai, ce zădărnicie să încerci a digera o bilă de muschetă. Socoti în cele din urmă că săvârşise fapta inutilă din pricina spadei boante. Dacă ofiţerul ar fi retezat-o în două pe femeia aflată în şa cu o lovitură sigură şi ar fi călărit mai departe, Poetul ar fi trecut cu vederea peste toate. Dar să continue a o hăcui cu spada într-aşa un hal…
Refuză să se mai gândească la asta. Gândul îi era doar la apă.
— O, Doamne… O, Doamne… se tângui ofiţerul.
— Data viitoare să-ţi ascuţi tacâmurile, şuieră Poetul. Dar nu va mai fi nici o dată viitoare.
Poetul nu-şi amintea să se fi temut de moarte, dar bănuise dintotdeauna că Providenţa îi va rezerva tot ce era mai rău pe lume când va fi să-şi dea duhul. Se aştepta să putrezească de viu. Încetul cu încetul şi nu tocmai plăcut. Un anume simţ poetic îl avertizase că sigur va muri ca un lepros, cu trupul umflat şi ros de boală, recu-noscându-se învins de căinţă, dar nepocăit. Niciodată nu anticipase ceva atât de brusc şi definitiv ca un glonţ în stomac şi lipsit până şi de cel mai mic auditoriu care să-i asculte ultimele zeflemele usturătoare. Cel din urmă lucru pe care îl auziseră soldaţii de la el în clipa când îl împuşcaseră fusese: Oof! — singurul său testament pentru posteritate. Oof! — ceva memorabil pentru tine, Domnissime.
— Părinte? Părinte? gemu ofiţerul.
După un timp, Poetul îşi adună puterile şi-şi ridică din nou capul, clipi des să alunge praful din ochi şi-l privi cercetător pe ofiţer. Se convinse că era acelaşi pe care-l agăţase, cu toate că faţa omului căpătase deja o paloare verzuie. Berfăiala lui după un preot începu să-l scoată din sărite pe Poet. Printre refugiaţii care zăceau morţi se aflau cel puţin trei clerici şi, cu toate astea, ofiţerul nu mai era acum atât de năzuros să specifice de ce credinţă trebuia să fie cel care să-l spovedească. Poate-i slujesc eu ca preot, gândi Poetul.
Începu să se târâie încet către cavalerist. Acesta îl văzu venind şi pipăi cu mâna, căutându-şi pistolul. Poetul se opri. Nu se aştepta să fie recunoscut. Se pregăti să se rostogolească spre un loc ferit. Ţeava pistolului tremura în direcţia lui. Îi urmări ezitarea pentru o clipă, apoi hotărî să-şi continue înaintarea. Ofiţerul apăsă pe trăgaci. Mare ghinion, glonţul trecu la câţiva metri de Poet.
Ofiţerul tocmai încerca să-şi reîncarce pistolul când Poetul, ajuns lângă el, i-l luă din mână. Părea să delireze, fiindcă îşi făcea mereu cruce.
— Continuă, îl îndemnă Poetul cu o mormăială, şi găsi cuţitul.
— Binecuvântează-mă Părinte, fiindcă am păcătuit…
— Ego te absolvo, fiule, spuse Poetul şi înfipse cuţitul în gâtlejul lui.
După aceea, găsi bidonul ofiţerului şi sorbi o înghiţitură. Apa se înfierbântase din pricina soarelui, dar avea un gust delicios. Rămase întins cu capul sprijinit de calul ofiţerului şi aşteptă ca umbra costişei să coboare asupra drumului. Isuse, ce tare îl durea! Ultima mea aventură va fi cam greu de explicat, gândi el; şi mai sunt şi fără ochiul de sticlă. Dacă va mai fi ceva de explicat! Privi către cavaleristul mort.
— Al dracului de cald aici, nu? şopti gâfâit.
Cavaleristul nu părea deloc vorbăreţ. Poetul mai luă o gură de apă din bidon, apoi încă una. Deodată simţi o săgetare foarte dureroasă în pântec. O clipă sau două, se simţi tare nefericit.
Vulturii păşiră ţanţoşi, îşi curăţară penele şi se puseră pe harţă din cauza cinei; încă nu era suficient de moale.
Aşteptară lupii câteva zile. Era de ajuns pentru toţi. În cele din urmă, îl mâncară pe Poet.
Ca întotdeauna, gunoierii negri ai cerurilor îşi depuseră oule la vremea potrivită şi, iubitori, îşi hrăniră puii. Plutiră sus, pe deasupra preeriilor, munţilor şi câmpiilor, căutând să împlinească rolul pe care li-l destinase viaţa, potrivit planului mai cuprinzător al naturii. Filozofii lor demonstrară doar prin propria raţiune că supremul Cathartes aura regnans crease lumea special pentru vulturi. Îl preaslăviră pe autor cu pofta lor de mâncare, vreme de secole.
Mai apoi, după generaţiile întunericului veniră generaţiile luminii. Iar oamenii numiră acel an, Anul Domnului Nostru 3781 — un an al păcii Sale, adresară ei rugi către cer.