Oameni și stele

I

Conferința de presă fusese lungă și cam monotonă. Surprinși de plecarea precipitată a „Albatrosului”, reporterii răsfoiseră în grabă vechile colecții de ziare în căutarea unor întrebări mai neobișnuite pentru interviul din după-amiaza aceleiași zile. E adevărat că entuziasmul confraților lor din generația trecută le-ar fi putut oferi destule resurse. Cum avuseseră însă toți aceeași idee, întrebările semănau ca două picături de apă.

Un englez uscățiv, care-și scutura mereu cîte un fir imaginar de praf de pe reverele hainei, se străduise să găsească ceva mai original:

— Cum veți face cu spălatul zilnic? Îmi închipui că rezervele de apă abia vă vor ajunge pentru alimentație…

— Domnul Harris poate să fie liniștit, răspunsese Matei Cincu. Dușul electromagnetic ne va ajuta să ne înfățișăm în chip civilizat marțieniîor.

— Dușul electromagnetic?…

— Exact. La un anumit număr de vibrații pe secundă, toate impuritățile dispar.

Și cum Harris părea neconvins, Virgil îi vîrîse sub nas mîinile sale strălucind de curățenie:

— Asta e efectul dușului de dimineață. Mai tare ca orice săpun englezesc!..

Mustrat mai mult din ochi de profesorul Stoia. Virgil se ținuse deoparte în timpul celui de al doilea „incident” al conferinței de presă. In drum spre Viena însă răbufnise:

— Teribil imberbul, dom-le! Ce tupeu!.. Aș putea să jur că se ocupă de „Colțul pescarului amator” și că l-au trimis pe el, ceilalți fiind în vacanță!..

„Imberbul”, un tînăr reporter al unui obscur zisr franțuzesc, se apucase să polemizeze cu Șerban Stoia în problema rachetelor fotonice.^[1] Reluînd argumente vechi de mai bine de douăzeci de ani, susținuse că „astfel de încercări sînt periculoase” și că „savanții ar face mai bine să se ocupe de perfecționarea rachetelor clasice”.

„Cataracta”, murmurase profesorul Stoia, potrivindu-și ochelarii. Și cum ziariștii voiau să afle cu orice preț semnificația acestui cuvînt, le spusese cu un surîs ironic în colțul gurii:

— Acum o sută de ani, un confrate al stimatului meu oponent vizita Expoziția universală. Pe-atunci făceau mare vîlvă lămpile cu incandescență. Ei bine, știți ce-a scris jurnalistul? Vă redau textul cuvînt cu cuvînt — merită să fie memorat: „Este neapărat necesar să ne opunem dezvoltării invenției, care va fi primul izvor al multor neplăceri, ca, de pildă, cataracta; dimpotrivă, avem tot interesul să sprijinim singurul sistem de iluminat pus la punct, iluminatul cu gaz…”

Imberbul se făcuse nevăzut, în rîsetele celor din sală. Iar Moroianu, profitînd de această clipă de destindere, le strecurase colegilor care stăteau lîngă el, la masă:

— Ce-ar fi să ne repezim pînă la Viena? In seara asta e premiera spectacolului cibernetic^[2] american. Posturile lor de televiziune îl laudă grozav…

— Ai reținut bilete pentru „Transeuropean”? îl întrebase Matei, sceptic.

— Bilete?… Mă jignești! Direcția rachetodromului ține patru locuri la dispoziția „biruitorilor cosmosului”!

— Direcția sau… directoarea? intervenise Virgil.

— Ia lasă-te de prostii!

Dar, în spatele acestei supărări prea zgomotoase, se ghicea mulțumirea bărbatului căruia i se recunosc succesele sentimentale.

Pereții se întunecară treptat, vestind apropiata începere a spectacolului. Matei vedea dintr-o parii coama ieonină și profilul energic ai lui Moroianu. Inginerul stătea neclintit, privind drept înainte, spre cortina care nu se ridicase încă. Nu răspunse la o întrebare directa, și Matei îi atinse brațul ca să-l facă atent. Sub stofa moale, mușchii încordați tremurau.

— Grigore, ce-i cu tine?

Moroianu tresări:

— Cum?… A, nimic… Mă gîndeam la ceva.

Stînjenit fără rost, Matei era gata să închege o discuție neutră. Îl salvă însă foșnetul greu al cortinei. Apoi uită și de Moroianu și de ceilalți. Rămase singur în fața spectacolului straniu de pe scenă.

Pe un schelet de oțel, atîrnau foi subțiri de aur, argint și platină. La început, această alcătuire metalică lucea nemișcată în lumina difuză a sălii. Deodată se aprinse un reflector undeva, în siînga. Trezite parcă de raza lui puternică, foile porniră să vibreze mărunt, îovindu-se una de alta, și întregul schelet se aplecă într-acolo cu un freamăt aspru…

Scena era împănată de reflectoare care se aprindeau și se stingeau fără nici o ordine aparentă. Iar în mijloc, sunîndu-și foile, scheletul dansa frenetic, încercînd zadarnic să-și potolească la un singur izvor setea de lumină.

— E un tiuc bine pus la punct, murmură Virgil. Celule fotoelectrice…

Era aut de ireal totul, încît Virgil simți nevoia să spună ceva ca să-și audă glasul:

— Interesant, nu?…

— Ce-i „interesant”? îl repezi Șerban Stoia rid?cîndu-se de pe scaun. O aiureală!..

— Chiar așa, încuviință Matei. Asta ne tifebuie nouă pentru relaxare?…

Moroianu nu încercă să se dezvinovățească pentru ideea lui nefericită. Poate nici nu auzise vorbele celorlalți. Cutremurîndu-se, cu chipul crispat, se ridică brusc și ieși din lojă. După un scurt moment de ezitare, colegii săi îi urmară pilda. În acea ultimă seară petrecută pe pămînt, trebuiau să rămînă împreună cu orice preț.

Moroianu îi aștepta la capătul culoarului, trăgînd nervos dintr-o țigară cu miros de miere proaspătă. Șerban Sțoia i-o luă dintre degete și o azvîrli în scrumiera prinsă în perete. Inginerul nu protestă. Avea însă o figură atît de acră, încît Virgil propuse fără să stea mult pe gînduri:

— Ce-ar fi să mergem în Prater?…

Căruciorul-rachetă porni să coboare pe panta mult înclinată a toboganului. Fața nemișcată a lacului artificial îi venea fulgerător în întîmpinare. Matei se craraponă de speteaza scaunului din față. Acum!.. Oglinda verzuie se sparse în mii de cioburi. Confinuînd să lunece pe șinele de metal, căruciorul despica straturile fluide cu botul său ascuțit. Prin pereții străvezii, pasagerii admirai? evoluțiile grațioase ale peștilor tropicali. Așezați pe sțîncile elastice de pe fund, îndrăgostiții le făceau semne prietenești, surîzînd în spatele măștilor globulare. Mai departe, într-un colț rezervat lor, copiii se jucau de-a prinselea, încălecați pe mici velomotoare subacvatice…

Înainte de a intra în barul automat, Șerban Stoia privi peste umăr lacul în care se scunfunda un alt cărucior-rachetă.

— De fiecare dată mi se taie răsuflarea, mărturisi el. O fi semn de bătrînețe…

Virgil protestă:

— Da’ de unde! Aș vrea să am eu o inimă că a dumitaîe! Ceas, nu alta!..

Moroianu le aruncă o privire plictisită ș? intră în bar. Cînd îl ajunseră din urmă se așezase deja la o masă cubică în mijlocul căreia lucea claviatura distribuitorului automat.

— Ce bem? întrebă Matei.

— Am auzit că s-a lansat un nou suc-cocktail: căpșuni, ananas și lapte de cocos, spuse Virgil.

— Te rog să mă slăbești cu dulcegăriile tale! se burzului Moroianu. În seara asta vreau un pahar de „propergol”.

Și, o dată cu ultimul cuvînt, apăsă furios pe una din clape. Trapa se deschise și un flacon de materie plastică își făcu apariția pe masă. Alcoolul dinăuntru ave? o splendidă nuanță violetă.

— Un singur pahar, Grigore, spuse încet Șerban Stoia. Mîine noapte pornim.

II

Astronava stătea culcată pe rampa de lansare ca un monstru adormit sub pîlpîirile îndepărtate ale stelelor. Trupul ei zvelt, îmbinare de linii prelungi și rotunjite, lăsa să se ghicească forța uriașă ascunsă în măruntaiele de metal.

Matei era pătruns de un sentiment încercat și altădată, pe care — dacă n-ar fi fost teama de ironiile tovarășilor săi — l-ar fi mărturisit mîngîind ușor, cu vîrful degetelor, carcasa lucitoare. Se stăpîni însă și urcă încet scărița mobilă, îmbrățișînd cu o ultimă privire cerul opalin, clădirile cosmodromului, rachetele poșiale și de pasageri… Într-o străfulgerare înțelese că părăsea toate aceste lucruri și altele încă mai apropiate pentru multă vreme — poate pentru totdeauna. Trăise pînă atunci mirajul neîntrerupt al marii plecări. Probele din ce în ce mai grele la care fuseseră supuși, miile de pagini acoperite cu scheme, formule și ecuații — totul se topea în imaginea „Albatrosului” țîșniad spre cer ca înțr-o erupție de flăcări portocalii. Și acum, cînd clipa despărțirii sosise, ochii săi îi întîrziau asupra frumuseților peste care lunecaseră cu indiferență…

Megafoanele își lansară din nou chemarea imperioasă: „Părăsiți împrejurimile rampei de lansare! Ultimul electrocar se retrage peste 5 minute!” Vrînd parcă să dea mai multă greutate cuvintelor, fasciculele de lumină ale reflectoarelor încetară să mai măture terenul, concentrîndu-se asupra grupului dominat de statura înaltă a lui Moroianu. Erau acolo reporteri care nu se îndurau să-și părăsească „prada”, admiratoare cu brațele încărcate de flori…

Inginerul zîmfoi încă o dată în fața obiectivelor aparatelor de televiziune, se smulse din cercul celor care încercau să nîai obțină un autograf și se îndreptă grăbii spre scară. Ajunsese aproape de ultima treaptă, cînd piciorul îi alunecă. Matei îi prinse de umăr, cu gînd să-l ajute, dar inginerul îi dădu mina 1a o parte și intră în cabină fără să secată nici o vorbă.

Pricina supărării nu-i era necunoscută lai Matei. Cu toată ora tîrzie fixată pentru decolare — aproape de miezul nopții — sute de oameni veniseră să-i conducă. Dar Moroianu se arătase nemulțumit:

— Acum cîteva ceasuri ar fi fost mii…

— Ai dreptate, spusese calm Șerban Stoia. Numai că atunci n-am fi putut folosi adausul de viteză al mișcării Pămîntului în jurul axei sale…

— Și trei sute m/sec nu-ș chiar de lepădat, adăugase Matei.

— Asta o știu din școala elementară! aruncase Moroianu, jignit.

…Matei ridică din umeri: „O să-i treacă… Avem destul timp pentru asia…” și se pregăti să intre, la rîndul său, în cabină.

De departe, din adîncul mării de aur a holdelor coapte, veni o adiere abia simțită. Matei o sorbi ca pe un ultim mesaj al bătrînei planete și păși peste prag, încerclnd să-și oprească tremurul buzelor.

Ușile se închiseseră ermetic, rupînd brutal contactul direct cu lumea din afară. Intr-o liniște nefirească, asîronauții începură să se pregătească de pornire. Ajutîndu-se unul pe altul, își înfășurară în jurul trupului bandajul pentru micșorarea efectului accelerației. Era o panglică lată de crilon, un material plastic care devenea din ce în ce mai rezistent pe măsură ce creștea tensiunea exercitată asupra lui, repartizînd-o în chip egal pe toată suprafața elastică.

În sfîrșit, punîndu-și căștile radiofonice și Iaringofoanele, se întinseră pe fotoliile-pat. Deasupra ușii se aprinse un bec roșu. În căști se auzi o voce înăbușită de emoție: „Atențiune! Cuplez motorul!” La postul de pilotaj, Virgil Negrea apăsă pe butonul cu inscripția „Pilotul automat” și se lăsă pe spate, închizînd ochii.

Într-una din încăperile cosmodromului, un om urmărea secundarul uriaș al ceasului prins în perele. Mîna lui se apropie de o manetă, șovăi o f rin tură de secundă și o împinse, cu o mișcare bruscă, spre triunghiul fosforescent al „pornirii”.

Motoarele „Albatrosului” tușiră o dată scurt, apoi văzduhul se umplu de un vaier adine, cutremurător. Patru coloane de fum susțineau parcă aparatul cere urca spre zenit. Vaierul crescu tot mai înalt și mai subțire, îniîrzimd o clipă Ia granița ullrasonică, apoi se stinse.

Înfășurat în bandaj, Matei era neputincios ca o crisalidă închisă în temnița ei de mătase. Brațele, picioarele, corpul întreg îi gemea sub povara crescîndă a accelerației. Fiecare inspirație îi cerea un efort dureros.

Cadranele de deasupra lui pluteau într-un văl tulbure de ceață. Își spuse, întîi, că e fumul unui incendiu care mocnește în pîntecul astronavei. Vru să strige, dar nici un sunet nu-i ieșea din gura larg deschisă. Nu era în stare nici să-și miște ochii în orbite.

Își pierduse aproape cunoștința, cînd vibrația uriașului proiectil își schimbă ritmul, și strivitoarea presiune începu să se micșoreze. Peste cîteva minute, motorul tăcu. Încă amețit, Matei auzi vocea pilotului:

— Tovarășe Stoia!

— …

— Tovarășe Stoia! Profesore! De ce nu răspunzi?

Șerban Stoia rîse încet — un rîs fără vlagă, ca un ecou depărtat:

— Te-ai speriat, Virgil? Abia m-am dezmeticit…

— Cum te simți? Să viu la dumneata?

— Nu, nu! Ai destulă bătaie de cap cu „roboții” dumitale. Grigore și Matei sînt mai aproape…

— Dar tac amîndoi!..

Matei izbuti să sfărîme cercul de gheață care-i sirinsese gîtlejul.

— Astronomul e la post, spuse el. Să vedem ce-i cu Grigore.

Virgil răsuflă ușurat:

— Dacă ți-ai revenit și tu, nu mă mai tem pentru Grigore. Adu-ți aminte ce țanțoș era la „zidul curajului”^[3]!..

Pe pămînt, în timpul probelor speciale, Moroianu se arătase a fi cel mai rezistent la creșterea bruscă a vitezei. Natura îl înzestrase, de altfel, cu un corp de ailet și cu o sănătate de fier.

Acum zăcea nemișcat. Fruntea îi era acoperită de broboane mari de sudoare și fața îi încremenise într-o expresie de negrăită spaimă. Matei crezu o clipă că Moroianu a murit. Neavînd la îndemînă un obiect tăios, alergă la postul de pilotaj și smulse un bisturiu din trusa medicală. Intorcîndu-se lîngă trupul inert, tăie cu mișcări febrile crusta elastică de crilon și-și lipi urechea de pieptul inginerului. Inima bătea — abia auzit — ca pîlpîitul aripilor unui fluture, dar bătea!..

III

Pe la mijlocul secolului trecut, unii își închipuiau navele cosmice ca pe un soi de labirinturi înțesate cu ecrane, lămpi, cadrane, butoane și manete multiforme și multicolore. Văpaia timpului i-a mistuit de ’mult pe acești visători, demni de tot respectul nostru. Dar dacă ar fi să renască din propria lor cenușă, ar privi desigur cu multă uimire astronavele noastre, a căror principală caracteristică este simplitatea.

„Albatrosul” nu făcea excepție de la această regulă generală. (Unii dintre cititori l-au văzut, poate, expus la Muzeul astronautic din București.) La postul de pilotaj se aflau panoul comenzilor automate și al instrumentelor de calcul, ecranul radarului… Și cam atît. Rolul pilotului era mai mult de a supraveghea bunul mers al aparatelor. Măiestria lui avea să se arate mai tîrziu, în timpul operațiilor complicate ale „amarti zării”, cînd aprecierea complexului de factori interni și externi nu putea fi lăsată doar pe seama creierului electronic.

Cu toate acestea, nici pilotul și nici ceilalți membri ai expediției nu-și omorau zilele într-un „dolce far niente”. Spațiul restrîns neîngăduind îmbarcarea tuturor specialiștilor necesari, echipajul fusese nevoit să-și însușească într-un timp record cunoștințe care ar fi necesitat ani de studiu. În chip firesc, învățătura continua și pe astronavă. Matei, de pildă, candidat în științe astronomice, își completa cunoștințele de botanică — în special despre flora polară și cea din pustiuri, care se dezvoltă în condiții oarecum asemănătoare celor de pe Marte. Înainte de a deveni specialist în comunicații fără fir, Moroianu urmase medicina, în virtutea acestui fapt i se încredințase sarcina de a supraveghea starea sănătății colegilor săi. Iar profesorul Șerban Stoia, o somitate în domeniul construcției de aero și astronave, își umpluse rafturile dulapului din perete cu tratate de mineralogie, asupra cărora stătea aplecat zile întregi.

Necesitățile imperioase ale viețuirii în comun ceruseră și altfel de specializare. Înainte de a părăsi Pămîntul, hotărîseră că mesele zilnice vor fi pregătite de fiecare, prin rotație. Urmaseră chiar un curs rapid și sumar de artă culinară. Dar orice artă presupune măcar și o fărîmă de talent, și eșecurile tovarășilor săi îl convinseră pe Matei să-și asume funcția de bucătar unic.

Alimentele — mai bine zis un anumit fel de alimente — nu lipseau. În magaziile astronavei se aflau conserve, iradiate cu raze gama ca să-și păstreze timp îndelungat calitățile nutritive. Erau acolo grămezi de cutii pline cu tablete vitaminate, proteină sintetică și concentrate ale diferitelor substanțe necesare organismului. Iar bucătarul unic se străduia să alcătuiască meniuri cît mai variate, cu toate că sortimentul redus aii de materii prime nu-i prea îngăduia să-și dea frîu liber fanteziei… Începuseră să se obișnuiască cu monotonia vieții sedentare, din care îi smulse o întîsaplare tragică. Bar să nu anticipăm.

„Șah!” — rosti Matei cu o voce nesigură, speriat parcă da perspectiva neașteptată a victoriei. Și cum era înzestrat cu o bună doză de autoironie, se asemui acelui amator de șah din Vasiuki, căruia nu-i venea să creadă că l-a învins pe „marele maestru” Ostap Bender^[4].

Moroianu așteptase mutarea cu ochii ațintiți în goi, gîndindu-se la cine știe ce lucruri care n-aveau iiici o legătură cu partida de șah. Pe fața lui mare, acoperită pînă sub ochi de barba nerasă de o săptămînă, nu se puteau citi decît oboseală și indiferență. Privindu-l mai stăruitor, Matei băgă de seamă că părul inginerului, frumosul lui păr negru, lucind odinioară ca un coif de cărbune, începuse să-și piardă reîiexe’e, căpătînd o nuanță ternă, cenușie.

„Șah!” — repetă Matei, ridicînd glasul. Moroianu tresări și își întoarsa privirea asupra tabîei cu pătrățele bicolore, pe care piesele erau prinse ca niște gîza în insectar. Nu-i trebui mult să înțeleagă că matul era inevitabil. Strînse fără vlagă mîna Iui Matei și începu să desfacă centura de xiien care-l ținea legat de fotoliu. Apoi vîsli prin aer spre ușă. Cînd o deschise cu o mică smucitură, o revistă cu coperta viu colorat! ieși din buzunarul larg al combinezonului, său albastru. Nu mai auzi strigătul lui Matei, și ușa masivă pocni scurt în urma lui.

Kevista oscila nehotărită deasupra podelei. Privind-o, Matei se gîrsdea fără entuziasm la victoria lui. I se părea că înirîngerea lui Moroianu — prima înfrlngere de cînd jucau împreună — are o semnificație ciudată și îngrijorătoare.

Grigore Moroianu urcase vertiginos treptele consacrării oficiale, cucerind într-un an titlul de maestruru. Lăudîndu-i tenacitatea și prudența, specialistii pronosticau un viiior strălucit. Un gazetar entuziast scrisese chiar că dacă marțienii joacă șah („Și niște fiinre inteligente trebuie să joace șah, indiferent de origine. a lor planetară”), atunci pămînienii vor fi reprezentați cu cinste.

Fără să aibă cunoștințele teoretice și forța de joc, Matei îi ținuse adesea piept în orele libere ale programului de pregătire astronautică. Izbutise să-i smulr i două, trei remize și ar fi fost fericit dacă malițios: de Virgil Negrea n-ar fi susținut că Moroianu îi dăruise aceste mici satisfacții ca să nu-i taie cheful. „Doar tu ai să-i fii singurul partener pînă s-o întîjni cu marțienii…” — spunea Virgil, făcîndu-i cu ochiul lui Șerban Stoia.

Pe astronavă, lucrurile se schimbaseră într-un mod surprinzător. Moroianu cîștiga duelul deschiderilor, datorită acelui reflex pe care-! dă cunoașterea temeinică a tuturor variantelor principale, se pierdea în jocul de mijloc și era silit să se întrebuințeze serios ca să termine Ia egalitate. Iar acum…

Matei se uită Ia ceasul prins în perete și se ridică. Venise vremea să-l înlocuiască pe Virgil Negrea Ia postul de comandă. Se opri o clipă asupra revistei căzute din buzunarul lui Moroianu. Era un număr vechi închinat asîronauticii. Plutea leneș, desfăcută la mijloc — pesemne acolo isnde foile fuseseră cercetate mai mult. Matei o luă cu gîndul de a o înapoia inginerului și nu se putu stăpîni să nu citească un pasaj subliniat cu roșu: „…o astfel de navigație, în domenii atît de deosebite de cele hărăzite existenței noastre normale, ar constitui o înstrăinare atît de nemăsurată, încît putem să ne întrebăm dacă moralul și rațiunea celor angajați într-o asemenea aventură nu s-ar prăbuși într-un abis de spaimă și de amărăciune”…

IV

— „…un abis de spaimă și amărăciune…”, murmură Șerban Stoia, pe gînduri. Oare s-a prăbușit Moroianu? Sau se află la marginea prăpăstiei?…

Virgil interveni cu brutalitate:

— Să lăsăm filozofiile pentru altă dată!.. Acum trebuie luate măsuri grabnice — altfel va fi prea tîrziu!

Tăcură, înfiorați, amintindu-și lucruri cărora nu Ie dăduseră destulă importanță. Căci purtarea lui Moroianu ar fi trebuit să-i neliniștească mai de mult.

După cum se știe, echipajul „Albatrosului” era alcătuit din voluntari, socotiți drept cei mai buni din zecile de oameni care ceruseră să plece în prima expediție romînească pe Marte. Ar fi fost deci de așteptat ca fiecare să pună întreaga lui emoție în slujba reușitei expediției. Dar Moroianu — specialist în comunicații fără fir — își îndeplinea obligațiile în silă, căutînd să termine cît mai repede și să se refugieze în cabina lui, unde se trîntea pe pat, cu fața la perete și stătea ore întregi într-o ciudată amorțire.

Profesorul Stoia căută o explicație:

— Poate că suportă mai greu ca noi căderea liberă.

Lipsa gravitației îi afecta în bună măsură, cu tot antrenamentul dinaintea marii plecări. E adevărat că zburaseră de cîteva ori la mare înălțime, pe o traiectorie parabolică astfel calculată încît forța de inerție să contrabalanseze forța gravitației. Dar între aceste ședințe, care durau cinci-șase secunde, și săptămmile petrecute pe astronavă era o deosebire uriașă. În primele zile, de pildă, astronauții își pierduseră capacitatea de orientare în spațiu. „Sus” și „jos” deveniseră două noțiuni fără corespondență în realitate. Agitînd inestetic și inutil brațele și picioarele, trăiau senzațiile pe care le mai încerci doar în vis cînd plutești deasupra acoperișurilor în chip de om-pasăre. Iar somnul le era tulburat de coșmaruri pururi necunoscute celor ce se mulțumesc să urmărească în ziare pasionantele asalturi către limitele sistemului nostru solar.

Toate acestea se petrecuseră însă mai de mult. Nu era de crezut că Moroianu — cel mai rezistent în timpul antrenamentelor de pe Pămînt — rămăsese acum singurul stăpînit încă de urmările șocului psihofizic al catapultării în spațiul interplanetar. Și totuși…

— Nu-i exclus să ai dreptate, spuse Virgil.

Și chiar a doua zi, inventivul pilot ceru introducerea în programul zilnic a unor exerciții născocite cu scopul de a grăbi adaptarea la lipsa de gravitație.

Erau, de fapt, primele jocuri astronautice — chiar dacă modelul lor terestru putea fi ușor recunoscut.

Cu toate că mișcările suplimentare duceau la creșterea consumului de oxigen — și oxigenul trebuia drămuit cu cea mai mare zgîrceme —, profesorul Stoia, conducătorul expediției, se declară de acord cu începerea neîntîrziată a exercițiiîor.

Primul era un fel de înot aerian. Asironauții se așezau pe rînd Ia un capăt al cabinei și porneau să vîslească cu brațele prin aer, plutind spre capătul opus. Suplul și energicul Virgil trecea mai totdeauna „linia de sosire” înaintea celorlalți.

Al doilea joc — un fel de luptă liberă — cerea și el mai multă îndemînare decît forță. Combatanții se străduiau să-l facă pe adversar să atingă unul din pereții cabinei, ceea ce echivala cu „căzutul” terestru. Revelația turneului perpetuu o constitui Șerban Stoia, care-și mai aducea aminte de isprăvile copilăriei petrecute într-un sat de pe malul Oltului. „Orășenii” trebuiseră să se încline nu o dată în fața lui.

Din păcate, însă, exercițiile nu avură nici un efect asupra lui Moroianu. După cîteva încercări făcute fără tragere de inimă, inginerul se burzuluise: „Ați dat în mintea copiilor”. Și refuzase categoric să mai ia parte la întreceri, însingurîndu-se mai vădit ca pînă atunci.

Hotărîră că inginerul trebuie antrenat în activități care să-l smulgă din plasa gîndurilor întunecate.

A doua zi, Matei declară că va fi nevoit să se dedice mai mult studiului fenomenelor cerești. „Aparatele semnalează o intensificare a bombardamentului cu raze cosmice și schimbări în compoziția spectrului astrelor din constelația Lebedei” — spuse el grav. Și, în concluzie, îl rugă pe Moroianu să-l înlocuiască Ia îngrijirea instalației hidroponice.

Mormăind ceva despre zădărnicirea eforturilor, inginerul nu putu totuși să refuze. Începu să se trezească înaintea tuturora ca să controleze bacurile în care legumele creșteau cu repeziciune, hrănite din belșug cu săruri minerale și favorizate de căldura și lumina becurilor speciale. „O să-l scoatem din abisul de spaimă și amărăciune cu o funie împletită din tulpini de fasole, vinete și pătlăgele roșii” — exclamă Virgil cu un gest teatral și, condamnîndu-i neseriozitatea, ceilalți nu se puteau împiedica să surîdă.

După cîteva zile, profesorul se plînse că-l dor ochii.

— Nici nu-i de mirare, pufni Moroianu. Dacă stai toată ziua cu nasul în cărți!..

— Ai fi vrînd să stea cu nasul în pernă, ca tine! ripostă ironic Virgil.

Ar mai fi spus și altele, dar Matei îl opri cu un semn. Moroianu trebuia cruțat chiar dacă observația lui era cu totul nedreaptă.

Ca să-și îndeplinească planul de studiu, profesorul îl rugă pe Virgil să-i citească măcar un ceas, două pe zi pînă ce i s-or însănătoși ochii. Virgil se afla însă într-o perioadă de verificare a aparatelor și motoarelor, așa că lectura căzu iot în sarcina lui Moroianu. Acesta încercă să opună rezistență, dar era cel mai puțin ocupat și pînă la urmă închină steagul.

Între timp, „Albatrosul” își continua drumul spre Marte. Pe marea hartă planetară fluorescentă, punctul luminos care indica poziția astronavei se deplasa imperceptibil, urmînd făgașul însemnat cu roșu aprins. Și timpul trecea chinuitor de încet. Prin hublourile de borazon, mai dur decît diamantul și transparent pînă la a da senzația de inexistență, constelațiile scîateiau nemișcate, ca o profuziune de pietre scumpe țintuite pe perna de catifea neagră a bijutierului. Albastrul înșelător al oceanului atmosferic dispăruse. De jur împrejur stăpînea întunericul dens, apăsător, palpabil — un ocean și acesta, dar un ocean în ale cărui ape insulele se află risipite pînă la depărtări pe care mintea nu le poate cuprinde.

Prăbușirea îndelungată în genunile cosmice generase o stare de neliniște perpetuă, pe care medicii aveau s-o boteze mai tîrziu „psihoză” a infinitului. Incercînd să și-o explice, Șerban Stoia spuse într-o zi în timpul cinei:

— Sîntem obișnuiți cu dimensiuni pe care să le putem tălmăci în cifre. Trăim un adevărat miraj al cifrelor. In definitiv, parcă putem să intuim distanța pînă la… hai să ziceai pînă Ia Sirius? Nouă ani — lumină! Optzeci și trei de mii de miliarde de kilometri.

Profesorul își ridică brațele în semn de neputință.

— Cu infinitul e altceva. În fața lui, mirajul cifrelor se destramă.

Nimeni nu se grăbea să rupă tăcerea care se așternuse în urma ultimelor cuvinte. Moroianu mesteca în silă o tabletă de proteină sintetică, încrîncenîndu-se ca în fața unei primejdii de moarte. Matei medita cu ochii în tavan. Numai Virgil Negrea încetă să mai soarbă ciocolata fierbinte din sticle cu gîtul lung și îngust.

— Eu cred că n-o să fie totdeauna așa, spuse el încet, urmărind firul unui gînd. Sînîem încă prea legați de pămînt, de dimensiunile lui modeste. Cum să înțelegem infinitul Universului cînd cele mai lungi călătorii terestre se sfîrșesc astăzi după cîteva ceasuri?… Abia urmașii noștri îl vor înțelege! Ani, zeci de ani vor străbate spațiul cosmic în drum spre o stea care — v-aduceți aminte?

Zeci de ani, timpul se va scurge încet și monoton ca un fluviu de smoală. Iar astronauților li se vă părea ca și nouă — și mai mult decît nouă — că totu; e neclintit în jur, că ei înșiși au încremenit pe vecie într-un punct eliberat de tirania binefăcătoare a legilor Universului… Oamenii aceia vor înțelege mai bine decît noi infinitul!

Căldura cu care vorbea de obicei ironicul Virgil îi cucerise pe Șerban Stoia și pe Matei. Doar Moroianu mormăi posomorit:

— Prostii!.. Ne-am îngropat de vii în sicriul ăsta de metal. Și pieirea-i aproape, foarte aproape! E destul să se defecteze radarul!..

V

De cînd fusese descoperită substanța care reflectă razele cosmice, expedițiile interplanetare mai aveau de înfruntat o singură primejdie: meteoriții. Creatorul „Albatrosului”, profesorul Șerban Stoia, căutase multă vreme o armxuă de nepătruns și se oprise la un aliaj de cadmiu și beriliu, topit în vid și turnat într-o atmosferă de gaz inert (argonul). Dispus în straturi succesive, acest aliaj avea să reziste grindinei particulelor mărunte. În ceea ce privește particulele mari, profesorul și colectivul său de cercetători aleseseră soluția cea mai simplă: trupul astronavei era împănat cu antene de radar, care de la o foarte mare depărtare semnalau creierului electronic apropierea lor și determinau astfel o ușoară abatere din drum pentru a Ie evita. La încercările făcute pe Pămînt, mecanismele funcționaseră fără greș. In inimile astronauților stăruia însă un fior de nesiguranță acum, înaintea verificării hotărîtoare: aparatele de detecție anunțaseră iminenta întîlnire cu un roi de meteoriți. Și cum dimensiunile lui nu îngăduiau să poată fi ocolit în întregime, „Albatrosul” avea să execute un dans cu figuri complicate printre particulele mari, expunîndu-se totodată bombardamentului celorlalte. Avea dreptate Moroianu: era destul să se defecteze radarul…

Altfel, după ultima izbucnire, inginerul își vedea de treabă cu destulă conștiinciozitate și părea stăpîn pe sine. Matei îl mai surprinsese de două-trei ori privind prin hublouri cu o nălucire de spaimă în ochi. Dar urmele unei boli grele nu se fac simțite în convalescență…

Mai era o zi pînă la întîlnirea cu roiul de meteoriți. Astronauții renunțaseră la ocupațiile lor obișnuite, simțind nevoia să fie mereu împreună, uniți chiar prin tăcerea pe care nu îndrăzneau s-o tulbure. Pentru prima oară de la plecare, puseseră în funcțiune micul aparat de proiecție, urmărind cu nostalgie imagini ale planetei natale — bulgăre de argint pierdut undeva în imensitatea nesfîrșită a Universului.

În aceste împrejurări, Moroianu îi surprinse încă o dală prin atitudinea sa. Era cel mai calm dintre toți, destins și surîzător, cum nu-l mai văzuseră nicicînd. S-ar fi zis că apropierea primejdiei făcuse din el un alt om.

— Ce i s-o fi întîmplat? se miră Matei, urmărind din ochi silueta inginerului, care se îndrepta spre cabina de comandă. Dacă am avea alcool pe bord…

— Și n-avem? îl întrerupse Virgil, bătăios. Cheia de la dulapul cu medicamente se află totdeauna în buzunarul lui!

Șerban Stoia schiță un gest de nemulțumire, intervenind în discuție:

— Zău că mergeți prea departe! Asia sună puțin a invidie…

— Dar bine, profesore, spune și dumneata dacă e firesc…

— Poate că e firesc, Matei. Se spune că eroi sînt aceia care izbutesc să-și învingă frica…

La masa de seară, pe cînd ceilalți abia ciuguleau din salata de roșii proaspete, inginerul pufni deodată în rîs:

— Dac-ați ști ce caraghioși sînteți! Ar trebui să vă imortalizez într-o fotografie: „Astronauții cărora li s-au înecat corăbiile!”…

— Tovarășe Moroianu, nu înțeleg…

— Ba înțelegi prea bine, profesore. Vi-i teamă că n-o să mai dați ochii cu scumpa noastră Gea Fiți pe pace, o s-o revedeți, și încă mult mai curînd decît vă așteptați.

Vorbea cu un aer triumfător, aruncîndu-și capul pe spate și țintind un punct deasupra capetelor convivilor săi.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Matei, căutînd să-i întîlnească privirea.

— Vreau să spun că datorită mie „Albatrosul” n-o să piară sfîrtecat de meteoriți.

Virgil interveni cu o ironie ceremonioasă:

— Dacă-mi dai voie, stimate colega, cred că datorită mai curînd aliajului extradur și radarului!

— Aliajul și radarul tău nu fac două parale! Nu există decît o soluție! O altă soluție!

Nemaipăstrînd nimic din masca stăpînirii de sine, Moroianu apăsă înfuriat butoanele situate pe brațele fotoliului său. Eliberat din strînsoarea legăturii elastice, se înălță brusc spre tavan cu capid în jos.

— Stai! Ce vrei să faci! se alarmă profesorul.

— Ce trebuia făcut mai de mult! răspunse inginerul pornind spre ușă. Am ajuns la capătul liniei și întoarcem. Dacă vrea cineva să coboare, e liber.

Dezmeticindu-se, Virgil și Matei se aruncară asupra lui aproape în aceeași clipă, înțelegînd că e gata să săvîrșească un fapt cu urmări ireparabile. Dar Moroianu, care-i pîndea cu coada ochiului, se răsuci pe jumătate în aer și scoase mîna din buzunarul drept. Răsună o bubuitură. Virgil păli și-și duse mîna la umăr. Matei șovăi o clipă — destui pentru ca Moroianu să închidă ușa pe din afară. Se repezi atunci la butonul de comandă al micului servomotor, dar mecanismul nu voia să asculte. Ușa era blocată. Erau, toți trei, prizonierii inginerului.

— Ar fi poate un mijloc de a-l împiedica pe Moroianu, gîndi Matei cu voce tare.

Profesorul și Virgil tresăriră. Își bătuseră capul împreună mai bine de un ceas, fără să găsească o soluție. Ca să-și croiască drum prin ușa metalică, le-ar fi trebuit un aparat oxihidric sau un explosiv, or nu aveau la îndemînă nici măcar un ciocan și o daltă.

Situația era într-adevăr desperată. Moroianu se afla în cabina de comandă, efeciuînd, desigur, calculele necesare pentru a întoarce astronava spre Pămînt. Aceasta însemna nu numai spulberarea tuturor nădejdilor care însoțeau expediția. O greșeală cît de mică ar fi avut drept urmare primejduirea vieții întregului echipaj. Părăsind ruta calculată cu atîta minuțiozitate în birourile Institutului de astronautică, „Albatrosul” avea să intre pe o orbită nouă și poate nesigură, ajungînd pînă Ia urmă în sfera de atracție a cine știe cărui asteroid.

Matei reluă cu mai multă hctărîre:

— Am putea să-l surprindem din afară. Dacă cineva ar ieși prin camera-ecluză…

— Ar avea senzații tari în spațiul cosmic, îi întrerupse Virgil. Dai ca legătură are asta cu Moroianu?…

În ochii profesorului licări o luminiță de înțelegere.

— Continuă, Matei. Cred că știu unde vrei să ajungi.

— E numai o ipoteză. Mă întreb dacă sa s-ar putea pătrunde în interiorul astronavei prirclr-una dintre țevile de eșapament ae motoarelor auxiliare…

Simțind remușcarea din glasul profesorului, Matei se grăbi să înlăture obiecția:

— Să presupunem că diametrul țevii este suficient de mare.

— Să mai presupunem și altceva, se amestecă iar Virgil. Închipuiți-vă că Moroianu a isprăvit calculele și pune în funcțiune motorul în timp ce „omul” se află în țeavă.

— Un risc exislă, desigur, remarcă Matei, Infiorîndu-se. Dar mai bine să mori într-o frîntură ele secundă, cu plămînii arși de vaporii supraîncălziți, decît să agonizezi luni de zile știind că va veni vremea cînd aerul și hrana vor începe să lipsească…

— Îți faci iluzii, dragul meu! Costumul spațial e foarte rezistent, iar jetul de vapori ar fi atît de puternic încît te-ar azvîrli ca dintr-o gură de tun. Înainte de a simți căldura, te-ai afla la o mare distanță de astronavă… Agonia ar dura mai puțin, e adevărat, dar ai îndura-o singur… SINGUR!..

Virgil tăcu, istovit, și încercă să-și aprindă o țigară. Cu o singură mînă era greu. Vrînd să-l ajute, profesorul scăpără un chibrit. Dar flacăra pîlpîi o clipă, se strînse într-o mică sferă palidă și se stinse.

Abia atunci își dădură seama că uruitul aproape imperceptibil al ventilatoarelor încetase. Sccțlnd din funcțiune servomotorul ușii metaiice, Moroianu detectase — pesemne — circuitul aerației artificiale a cabinei. Și fără asta, în absența gravitației, nu numai flacăra, ci și oamenii se înăbușă după un timp.

Ultimele ezitări ale lui Matei se spulberară.

— Am să încerc, spuse el încet. Ajuiați-mă să mă îmbrac.

VI

Cînd pompele fixate în pereții camerei-scîuză îrighițiră ultimul strop de aer, trapa exterioară se deschise. Biruindu-și tremurul nervos, Matei făcu un pas, încă unul, și tălpile sale magnetice se lipiră de trupul metalic al „Albatrosului”.

Manualul astronautului (prima ediție) cuprindea multe indicații folositoare. Autorii uitaseră însă să arate cum trebuie să acționezi cînd picioarele îți sînt legate de un vehicul interplanetar prin invizibilul flux magnetic, iar restul corpului plutește liber într-o lume nesupusă legilor gravitației.

Fiecare mișcare însemna pentru Matei o aventură cu sfîrșitul necunoscut. Se legăna într-o parte și într-alta, nesigur ca un copil care abia a învățat să meargă. Despre orientare nici nu putea fi vorba atîta timp cît poziția îi era nestabilă — lăsînd deoparte faptul că orbecăia într-o beznă pe lîngă care nopțile pămînîene par zile însorite.

Matei hotărî să înceapă prin a-și regăsi echilibrul și se întinse încet, cu precauție, de-a lungul astronavei. Apoi aprinse becul de pe cască și încercă să descopere una dintre țevile de eșapament ale motoarelor auxiliare. Zări, nu prea departe, un capăt de cilindru și porni într-acolo.

Înainta centimetru cu centimetru, respirînd din ce în ce mai greu, acoperit cu un giulgiu de sudoare înghețată. Își simțea trupul ca pe un sclav nesupus care e gata să se revolte, să nu-și mai asculte stăpînul. Printr-un ciudat proces de dedublare se vedea de sus tîrîndu-se pe suprafața lucioasă a „Albatrosului” ca o omidă uriașă cu excrescențe informe.

Ajuns la gura țevii de eșapament, trebui să-și acorde un răgaz de odihnă. Era stors de puteri, și o sete cumplită îi ardea buzele. Se strădui să-și alunge din minte viziunea obsedantă a unei mîini — mîna iui Moroianu — care se apropie încet de butonul triunghiular… „Ce-or fi făcînd Virgil și profesorul?… De nu s-ar infecta rana…”

Cu bună știință întîrzia clipa verificării lărgirii cilindrului. Poate că tentativa lui desperată avea să se năruie încă de aici… Și unde va mai găsi energia necesară ca să se întoarcă la camera-ecluză?…

Cilindrul era însă destui de larg Mai mult chiar, Matei descoperi, cu un geamăt de bucurie, o scară de metal prinsă de peretele interior. Cu prețul unei noi încordări, izbuti să se agațe de prima treaptă. Apoi, ca într-un coșmar fără sfîrșit, urcă, urcă pînă ce se izbi cu casca de un obstacol neașteptat. La lumina becului, văzu cu groază că deschizătura prin care vaporii ajungeau în țeava de eșapament n-avea decît cîțiva centimetri diametru — un cerculeț întunecat în mijlocul unei plăci masive de metal.

Toate suferințele îndurate păreau zadarnice. Și atunci, pierzîndu-și o clipă mințile, își făcu vînî și se năpusti cu capul înainte, asupra obstacolului.

Placa cedă.

Matei rămase o vreme prostit, neînțelegînd ce se întîmplase. Pe urmă își retrase capid cu precauție și văzu că are de-a face cu un fel de capac prins într-o parte cu o balama, iar în cealaltă sprijinindu-se pe un resort puternic.

Dincolo era camera de comprimare a vaporilor. Intrînd și închizînd în urma Iui trapa înșelătoare, Matei își spuse că dacă Moroianu ar apăsa butonul triunghiular, presiunea vaporilor l-ar strivi — cu toată rezistența costumului spațial. „Cel puțin nu voi cunoaște supliciul agoniei în singurătate…”

Trebuia să se pregătească acum pentru cea mai grea încercare: întîlnirea cu Moroianu. Nu-și făcea nici un fel de iluzii asupra modului în care avea să decurgă această întîlnire. In nebunia lui, inginerul nu ezitase să tragă asupra lui Virgil și nu s-ar fi dat în lături de îa o nouă crimă. Singura șansă a lui Matei era să-I surprindă și să-l imobilizeze. O loterie cu un singur număr cîștigător.

Astupă cu talpa uriașă a costumului spațial deschizătura de evacuare a vaporilor și desfăcu valva exterioară a rezervorului cu oxigen pe care-l purta în spate. După ce manometnil-brăiară îi arătă că în încăpere e o atmosferă respirabilă, își scoase costumul și se rezemă de perete, istovit. Ochii 1 se închiseră fără voie, și moleșeala îl cuprinse ca o apă înșelătoare din Îmbrățișarea căreia abia izbuti să se smulgă.

Dîndu-și seama că încordarea nervoasă care-l susținuse pînă atunci e aproape stinsă, Matei hotărî să isprăvească înSr-un fel. Clăîinîiuiu-se pe picioare, se îndreptă spre pereiele camerei de control și începu să caute mecanismul de declanșare a trapei metalice. Nrl găsise încă — ochii îi erau împăienjeniți, iar degetele îi tremurau —, cînd trapa se deschise, și Moroianu apăru îmbrăcat într-un costum spațial.

Stăpîniți de aceeași uimire, se musurară cîteva clipe în tăcere. Dezmeticindu-se primul, Moroianu făcu un pas înainte, întinse brațele și-l apucă pe Matei de umeri, strîngîndu-l ca într-o menghine. Costumul îi îngreuia mult mișcările, dar era vădit mai puternic decît adversarul său. De altfel, Matei nici nu încercă să opună rezistență. Își spuse chiar, cu o adîncă nepăsare, că trupul său, pătruns de oboseală pînă la ultima fibră, va avea, în sfîrșit, parte de repaus…

Tîrîndu-l, ducîndu-l aproape pe sus, Moroianu îl împinse către peretele pe care se desena conturul circular al țevii de eșapament. Îl sili să îngenuncheze și, ținîndu-l cu o mînă de fier, se pregăti să ridice placa rotundă îndărătul căreia pîndea ventuza opacă a abisului cosmic. Abia atunci înțelese Matei ce pieire înfricoșătoare îi hărăzise fostul său partener de șah. Și cu o tresărire supremă se smulse din strmsoare, străbătu împleticindu-se cei cîțiva pași pînă la camera de control și intră prin trapa rămasă deschisă. Mai avu putere să închidă și să blocheze trapa și se prăbuși într-un somn de plumb, aproape de hotarul neființei.

…Toc! Toc! Toc!

De sub ciocanul profesorului se desprind așchii dintr-o stîncă purpurie, brăzdată de vine subțiri argintii. Cad încet, rotindu-se ca frunzele copacilor de pe îndepărtata planetă a oamenilor, și cînd ating solul marțian se prefac în’r-un soi de făpturi gigantice, care se tîrăsc, lăsînd o urmă strălucitoare.

Toc! Toc!

Unde a dispărut profesorul?… Lîngă stînca purpurie nu mai este decît Virgil Negrea. Se lovește cu pumnii în piept și strigă: „Singur în spațiul cosmic!.. Singur! Singur!”. Se ivește de undeva și Moroianu în spatele unui tun minuscul. Aprinde fitilul cu o brichetă-revolver și rînjește: „Șah mat!”. Obuzul zvîcnește din țeava scurtă fără zgomot. Lovit în umăr, Virgil descrie o traiectorie ciudată. Silueta lui se micșorează fulgerător, se dizolvă parcă în baia de lumină sîngerie a văzduhului. Se mai aude vocea lui îngînînd ca o părere: „Singur… Singur… Singur…”

Toc! Toc!

Matei gemu încet. Fiecare bătaie îi răsuna dureros In creier. Crezu întîi că se află în camera lui de acasă și cineva — poate mama, poate un prieten — bate în ușă. Întredeschise ochii și văzu chiar lingă obrazul lui podeaua acoperită cu un strat gros de xi’en. Incercînd să-și amintească ce-i cu el, vru să se ridice, dar amețeala îi prinsese încheieturile în brățări de puf căptușite cu milioane de vîrfuri de ac.

Toc! Toc! Toc!

Bătăile veneau din camera vaporilor… Moroianu! Amintirile proaspete se învălmășiră deodată în capul lui Matei. „Virgil și profesorul mă așteaptă… sau poate nu mă mai așteaptă… Poate că abia mai izbutesc să inspire aerul stătut din cabină…”

De dincolo nu se mai auzea nimic. „Ce-o fi cu Moroianu? Oxigenul din rezervoare îi ajunge pentru un ceas… Oaie cît am dormit?”

Își lipi urechea de peretele despărțitor și-și ținu răsuflarea o clipă, două, trei… Nimic… Doar duduitul ritmic al sîngelui în artere. „Și-o fi pierdut cunoștința… Să deschid!.. Dar dacă stă la pîndă?…”

Se întoarse și scrută ungherele rotunjite ale camerei, căutînd parcă un răspuns. Privirea îi alunecă asupra panoului comenzilor auxiliare și se opri atrasă de luciul mat al unui buton triunghiular. În mod reflex, din adîncurile memoriei țîșniră frazele învățate pe de rost. „În cazul defectării comenzilor principale de la postul de pilotaj, astronauții se pot folosi de comenzile auxiliare aflate în camera de control. Pe panou ordinea este aceeași: 1) maneta de cuplare a motorului atomic, 2) butonul triunghiular care pune în funcțiune motoarele auxiliare…

Matei tresări: „Cu un singur gest, aș înlătura amenințarea!.. N-ar suferi de loc: presiunea vaporilor l-ar strivi într-o clipită…”

Își smulse privirea de pe butonul triunghiular și se trezi parcă dintr-o halucinație. Gîndul dinainte îi apăru monstruos. Revăzu fruntea calmă a iui Moroianu aplecată asupra tablei de șah, degetele lui prelungi tamburinînd pe măsuță în timp ce el, Matei, se căznea să găsească ieșirea dintr-o situație desperată… Își aminti de o noapte pe care o petrecuseră amîndoi-pe terasa Observatorului astronomic, visînd la straniile peisaje marțiene…

Matei începea să fie furios pe propria sa nehotărîre. „E limpede că în primul rînd trebuie să-i eliberez pe Virgil și pe Stoia! Vom hotărî împreună ce-i de făcut cu Moroianu!..” și dacă nu-l mai găsești în viață? murmură un glas în adîncul inimii lui. Poate că soarbe acum ultimele molecule de oxigen… „N-are decît! se încrîncenă Matei. În definitiv, toate se petrec din vina lui!”. Dar la sfîrșitul acestui dialog tăcut, mîna i se întinse fără voie spre mecanismul de declanșare a trapei.

Panoul de metal porni să se mistuie în locașul său din perete, în timp ce aerul din camera de control se năpustea șuierînd în camera vaporilor. Împotrivindu-se șuvoiului nevăzut, Matei îl zări pe inginer cu o friptură de secundă prea tîrziu. Capacul rotund al țevii de eșapament era ridicat, și din costumul spațial al lui Moroianu nu se mai vedeau decît casca și brațele diforme. Iar la capătul brațului drept strălucea un revolver al cărui ochi întunecat privea în ochii lui Matei. Acesta din urmă plecă instinctiv capul, ”pășind totodată pe butonul de închidere a trapei. Ochiul întunecat scăpară amenințător, și Matei simți o arsură în creștet. Undeva, în spate, glonțul se ciocni de un corp metalic.

Sprijinindu-se de trapa care se închisese ermetic, Matei își duse mîna la cap. Rana superficială, mai mult o zgîrietură, sîngera și-I făcu să se gîndească la duiăpiorul de medicamente. Peste gîndul acesta se suprapune îndată altul: Virgil are mai multă nevoie decît mine de serocilină și xilen antiseptic! Se desprinse de panoul metalic și… se trezi din nou pe podea, cu un vuiet asurzitor în urechi. Pereții încăperii se aplecară parcă spre el și aerul se preschimbă într-un înveliș de plumb, paralizîndu-i mișcările…

Glonțul lovise butonul triunghiular.

EPILOG

La lumina becului de pe cască, Matei zări o așchie lucitoare înfiptă în carcasa exterioară a „Albatrosului” — amintire a trecerii astronavei prin roiul de meteoriți. O smulse și o puse cu grijă în buzunarul costumului spațial. Profesorul Șerban Stoia avea să-i mulțumească pentru această primă piesă a colecției sale de minereuri extraterestre.

Trecuseră cîteva zile de la întîmplăriie descrise mai s-îs. Datorită medicamentelor și îngrijirii atente, rana iui Virgil mergea spre vindecare. Din fericire, glonțul nu-i rămăsese în trup. Altfel, în lipsa unui medic, Șerban Stoia și Matei ar fi fost neputincioși. Și cine știe cum s-ar fi descurcat cel mai eminent chirurg în condițiile lipsei ce gravitate…

Readus pe orbită, „Albatrosul” își urma drumul spre Mar te. De jur împrejur, siăpînea întunericul dens, apăsător, palpabil. Undeva, în întunecimea aceasta fără început și fără sfîrșit, se afla trupul iui Moroianu. Jetul de vapori pe care-l declanșase glonțul destinat lui Matei îl aruncase departe de astronavă. Rămăsese singur sub astrele scînteind nemișcate, ca o constelație de pietre scumpe țintuite pe perna de catifea a bijutierului. Avea să rătăcească de-a pururi pe cărările cosmice, el, care jinduise aîît să simtă iar pămîntul sub picioare. Sus, avea să fie spulberat de-o stea căzătoare, risipindu-se în abisul de-a cărui nesîîrșire se înspăimîntase…

Matei oftă și porni spre camera-ecluză. Curind trapa exterioară se închise, și prin fante începu să năvălească aerul dătător de viață. Apoi panoul metalic lunecă fără zgomot, și în dreptunghiul de lumină se iviră siluetele cunoscute ale tovarășilor săi.

— SFÎRȘIT —